UNIVERITATEA“ALEXANDRU IOAN CUZA”IAŞI

INTRODUCERE. NOŢIUNEA DE PROFET

În dramatica istorie a fiilor lui Israel, de-a lungul multor secole, şubrezirea monoteismului, contaminarea cu practicile idolatre, adoptarea luxului, dezvoltarea corupţiei, încurajarea îmbogăţirilor nedrepte pe seama sărmanilor, carenţele de autoritate ale castei preoţeşti (ea însăşi autoare a relativismului religios şi abuzului social), toate acestea determină perioada de criză în care Dumnezeu, de altfel pururea veghetor, Se simnte îndatorat să intervină energic. Aşa se naşte instituţia profetismului. La urma urmelor, viciile enumerate erau tot atâtea încălcări ale legământului dintre Dumnezeu şi Israel; încălcarea se cerea sancţionată, dar nu înaintea unor mustrări şi avertismente menite să trezească conştiinţele, să facă pocăinţă, posibilă cu un ceas mai devreme şi să evite astfel dezastrele. Rolul acesta, pe cât de măreţ pe atât de ingrat, şi-l asumă, prin voia şi chemarea lui Dumnezeu, profeţii. Şirul lor, ca personaje ale profetismului instituţional, începe cu Amos (cca 750) şi se încheie , după aproape opt secole, cu Ioan Botezătorul.1

Desigur, profeţi existaseră şi înainte de Amos; cei mai de seamă fuseseră Moise, David şi Ilie. Îndată după Amos, se ridică, în anul 740, Isaia, personalitatea cea mai complexă a noului curent, dar şi cea mai definitorie pentru însăşi noţiunea de profet. Dacă, în general, dicţionarele îl definesc pe “profet” (sau în varianta slavonă “prooroc”) drept persoană care reprezintă voinţa lui Dumnezeu şi este înzestrată cu capacitatea de a prezice viitorul, e bine să se stie că, în lumina Vechiului Testament, funcţia prevestitoare a profetului, deşi pare cea mai uimitoare şi spectaculoasă, nu constituie însuşirea de prim-plan a acestuia. În esenţă, profetul este conştiinţa lucidă şi responsabilă a poporului său în momentele de criză religioasă şi morală. El e un om mai mult sau mai puţin obişnuit până în clipa când intervine Chemarea. Aceasta se produce direct, fără mijlocitori: Dumnezeu îi vorbeşte şi îi încredinţează misiunea, el ascultă şi, de obicei, răspunde imediat sau după oarecare şovăială. Odată angajat, el devine “robul Domnului” şi I se supune necondiţionat. Profetul este, mai înainte de toate, purtătorul de cuvţnt al lui Dumnezeu printre semenii săi , pe toată întinderea scării sociale, de la rege până la omul de rând. Expresia: “Aşa grăieşte Domnul” e mai mult decât o sintagmă a limbajului profetic: e un simbol al autorităşii divine care se rosteşte prin gura 1 Bartolomeu Anania, ,Cartea Profetului Isaia, Ed Anastasia, Bucureşti 1999, pag 9

2

profetului, o autoritate indiscutabilă, care nu poate fi pusă sub semnele îndoielii. Profetul este perfect conştient de sine şi de misiunea lui. Principalul său instrument de lucru e cuvântul viu, rostit direct, răspicat; profetul este, prin excelenţă, un predicator. Deseori însă predicatorul este dublat de scriitor; el e un poet care foloseşte cu mare îndemânare metafora, comparaţia, parabola, hiperbola, stilul direct sau indirect, ironia, sarcasmul, ameninţarea. El e conştiinţa critică a ceea ce ar trebui să fie societatea contemporană, o conştiinţă aspră şi necruţătoare care se adresează în primul rând clasei de la conducere. 2

PROFETUL ISAIA.VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

Aşadar, profetul este, mai întâi de toate, un erou al timpului său, menit să zguduie şi să trezească conştiinţele adormite. El este înzestrat nu numai cu porunca de a vesti, dar şi cu darul de a prevesti, este un vizionar. Toate aceste însuşiri ale profetului clasic alcătuiesc, în fapt, portretul lui Isaia. Numele său înseamnă “Domnul este mântuire”.printr-o rădăcină comună, el este înrudit cu Iosua, Elisei, Osea şi Iisus. Isaia şi-a desfăşurat misiunea profetică la Ierusalim pe o durată de 40 de ani, adică din 740, când a fost chemat, până în 700 când a murit. Era fiul lui Amos şi, potrivit tradiţiei făcea parte din nobilimea lui Iuda, din chiar neamul regesc al acestuia, după cum ne-o dovedesc desăvârşita sa cunoaştere a politicii regale, dreptul său de a se înfăţişa Regelui, precum şi lipsa pedepsei atunci atunci când spunea vorbe de “scandal”, aparţinând cu siguranţă elitei ierusalimitene. Opera sa îl prezintă, fără nici un dubiu, drept un om foarte cultivat, a cărui pană e deprinsă cu literatura, în deosebi cu poezia; paginile sale, cele mai multe sunt ale unui mare scriitor. Isaia a profeţit pe vremea regilor Ozia (790-740 î.Hr.), Iotam (740-731 î.Hr., coregent din 750 î.Hr.) , Ahaz (731-715 î.Hr. coregent din 743 î.Hr.) , Iezechia (715-686 î.Hr.) : “Vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, pe

2 Bartolomeu Anania,, op.cit. pag 11

3

care el a văzut-o despre Iuda şi Ierusalim sub regii Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia, care au domnit în Iudeea” (Is. 1;1). Despre viaţa sa personală nu putem şti mai multe decât mărturiseşte el însuşi despre sine, şi anume că era căsătoritşi avea copii. La capitolul 8,3 din cartea sa, aminteşte de soţia sa numindu-o “proorociţă” , probabil pentru că era soţia profetului. Tot el aminteşte şi despre cei doi copii ai săi, care poartă nume simbolice: “Şear-Iaşub” (un rest se va întoarce, se va converti; Isaia 7,3 ; 10,21) şi “Maher-Şalai-Haş-Baz” (fuge prada, grăbeşte răpirea, Isaia 8,1-3), pentru a indica invazia asiriană iminentă şi supunerea regilor din Damasc şi Israel.3

Isaia povesteşte el însuşi cum a primit misiunea de prooroc (6,1-13): într-o viziune avută la Templu, el îşi dă seama că se află în faţa lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt (6,3) şi se oferă singur (6,8) spre a-i putea duce Cuvântul dumnezeiesc poporului împietrit în orbirea sa. Scena aceasta este plasată “în anul morţii Regelui Ozias” (6,1) data exactă fiind încă discutabilă (739 î.C.?).4

După o veche tradiţie iudaică, ce este consemnată în Cartea “Înălţarea lui Isaia” (apocrifă), profetul ar fi murit ca martir, la 126 de ani, sub persecuţia regelui idolatru Manase, din ordinul căruia ar fi fost tăiat cu fierăstrăul. Se pare că această tradiţie o are în vedere şi epistola către Evrei 11,37.5

După cum am arătat, Isaia a fost chemat la profeţie în vremuri foarte tulburi. Marea putere asiriană era la apogeul expansiunii sale, întinzându-şi dominaţia peste ţările occidentale vecine până la hotarele Egiptului. În situaţia aceasta , regatele Damascului şi Israelului s-au coalizat împotriva pericolului asirian, iar regele Ahaz a considerat că este mai avantajos să caute sprijin în puterea asiriană, ceea ce a determinat pe cei dor regi să organizeze o expediţie de pedepsire a lui Ahaz, voind în acelaşi timp să-l oblige a se alătura coaliţiei lor. Acestei politici de coaliţie sau de bloc, profetul îi opune credinţa în ajutorul lui Dumnezeu, care, în opinia sa, este mai sigură decât orice legături politice. Încurajând pe rege şi pe popor, şi îndemnând totodată la rezistenţă, Isaia rosteşte acele cuvinte care au fost şi vor rămâne aproape specifice lui, “Dacă nu credeţi, veţi fi zdrobiţi” (Isaia 7,9). În viziunea sa, singură credinţa dădea fermitate în acţiuni, calm şi încredere. Ahaz însă nu vrea să ia aminte la îndemnurile profetului şi recurge la ajutorul Asiriei. Regele acesteia, Tiglat Pileazar (745-727), se foloseşte de

3 Petre Semen, Ilie Melniciuc-Puică, Aşteptând Mântuirea, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1999, pag 1684 Dicţionar Enciclopedic al Bibliei, trad de Dan Sluşanschi, Ed Humanitas, Bucureşti 1998, pag 3225 Petre Semen op.cit.

4

prilej şi intervine cu armata punând capăt regatului sirian din Damasc, iar Israel îi devine stat vasal. În această situaţie Ahaz, a aflat un stăpân în locul unui ocrotitor şi sprijin, căruia a trebuit să-i aducă omagii de supunere. Isaia a condamnat politica regelui Ahaz care era total opusă principiilor sale, şi care într-adevăr s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru concetăţenii săi. Succesorul lui Ahaz, Iezechia, s-a dovedit a fi credincios Domnului Dumnezeu, întreprinzând chiar o reformă religioasă în regatul său. Însă viziunile sale politice nu erau conform cu cele ale profetului, căci şi acest rege s-a orientat spre ajutor străin. Spre deosebire însă de tatăl său, el a căutat salvarea ţării în sprijinul Egiptului, spre dezaprobarea profetului. Cu toate acestea Isaia a fost un bun sfătuitor pentru Iezechia în momentele grele prin care trecea ţara, mai ales cu prilejul invaziei teritoriului iudaic de către armatele lui Sanherib, regele Asiriei, la 701. În clipele cele mai grele prin care trecea poporul şi conducătorul său politic, Isaia le ridică moralul vestind cu încredere că armata asiriană şi Sanherib se vor întoarce pe aceeaşi cale pe care au venit. Într-adevăr, prezicerea s-a adeverit în scurt timp. Retragerea armatelor lui Sanherib din faţa Ierusalimului a marit mult prestigiul politic al profetului, in ciuda tuturor divergenţelor pe care le avea cu conducătorii politici ai poporului privind cauzele acestei invazii. În continuare , este căutat pentru sfaturile sale preţioase şi urmat doar de o minoritate de israeliţi, în timp ce reprezentanţii oficiali ai religiei, în frunte cu preoţii şi chiar profeţii, nu l-au ascultat, copleşindu-l cu dezaprobări.6 În timpul regelui Manase, profetul şi-a dat seama că-i era imposibil să apară în public, datorită caracterului nelegiuit al acestui rege. Nelegiuirea lui a atins aşa o culme, încât Isaia şi-a dat seama că Dumnezeu nu va mai tolera poporul şi pe rege. De fapt, vremea judecăţii venise pentru regele Manase, aşa cum anticipase Isaia, ea fiins întârziată de pocăinţa lui Manase.7

În toată regiunea se vor ţine lanţ , până la finele sec. VIII, o seama de grave crize, mai cu seama la moartea fiecărui suveran al Asyriei. De fiecare dată, Isaia intervine spre a îndruma către o politică deopotrivă realistă şi potrivită cu credinţa în Iahve. Isaia vede tot viitorul într-o unitate. Eliberarea din exil este privită ca un nou început de mântuire, în care toate lucrurile vor fi înnoite la vremea potrivită de Alesul Său, Care va izbăvi lumea de robia păcatelor. Profetul îşi foloseşte toată energia pentru a coninge că Dumnezeu şi Alesul Său Îşi au propria măreţie în istorie şi în Univers. Încearcă în mod deliberat să provoace popoarele păgâne şi pe zeii lor care nu sunt în stare de nimic în

6 Dicţionar Biblic, Editura “Cartea Creştină” Oradea, 1995 pag 616-6177 Pr. Prof. Dumnitru Bondalici, Enciclopedia Marilor Personalităţi din Vechiul şi Noul Testament, Editura Diecezana, Caransebeş, 2005, pag 174

5

comparaţie cu Dumnezeu, Cel adevărat, Care şi-a descoperit braţul Său cel sfânt în ochii tuturor popoarelor. Făgăduinţa de izbăvire şi întemeiere a Ierusalimului îşi are perspectiva înobilării după patimile, moartea şi preaslăvirea lui Mesia. Aceste evenimente cutremurătoare se vor împlini prin Mesia, Fiul lui Dumnezeu. De remarcat este distanţa foarte mare în timp între profet şi Iisus. Aproape şapte sute de ani. Cu toate acestea, profetul pare a fi martor ocular al tragediei prin care Mântuitorul, prin chenoză, S-a înscris în destinul dramatic al omului. De la o asemenea distanţă de timp, Isaia a fost capabil să probeze asumarea de către Mesia a poverii tuturor slăbiciunilor omeneşti.8

Din cronicile existente, nu putem şti cu exactitate cât a trăit Isaia. În afară de asocierea lui cu Ezechia în jurul anului 700 î.Hr., avem puţine dovezi privind ultimii lui ani. Sunt de crezare supoziţiile care sugerează că Isaia şi-a continuat lucrarea în timpul domniei lui Manase. Dacă data morţii lui Sanherib este acceptată ca provenind de la Isaia, atunci profetul trebuie să mai fi trăit încă în 680 î.Hr., ca să poată arăta ce s-a întâmplat până la urmă cu regele asirian care a vorbit atât de dispreţuitor despre Dumnezeul în care îşi pusese încrederea Ezechia. Tradiţia îi atribuie lui Manase martirizarea lui Isaia- după ce a fost găsit ascuns în trunchiul scorburos al unui copac, profetul a fost tăiat în două. Din punctul de vedere al longevităţii, este corect să plasăm lucrarea lui Isaia până în vremea lui Manase. Este logic să se presupună că Isaia avea în jur de douăzeci de ani când a primit chemarea profetică, în 740î.Hr.9

OPERA LUI ISAIA8 Pr. Prof. Dumnitru Bondalici, op.cit.9 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Editura Cartea Creştină Oradea, 2001, pag 373-375

6

Opera sa este, de-o potrivă, teologică, istorică şi literară. Ca nimeni altul -şi cu mult deasupra celorlalţi- Isaia îl prevesteşte pe Mesia ca născându-Se din feciaoră, asumându-şi păcatele omenirii şi suferind pentru mântuirea ei; viziunea sa este triumfalistă, asupra venirii unui Mântuitor, dar în acord cu inspiraţia Duhului Sfânt, şi, prin aceasta, cu ceea ce avea să se petreacă cu şapte secole mai târziu, fapt pentru care Sfinţii Părinţi l-au numit “Evanghelistul Vechiului Testament”. În noul Testament există nu mai puţin de 89 de citate isaiene, preluate aidoma, aluziv sau prin parafrazare, ceea ce înseamnă că, după Psalmi, Cartea lui Isaia este cea mai puternică legătură dintre cele două legi.10

Cartea lui Isaia este una dintre cele mai ample cărţi ale Vechiului Testament.În textul ebraic, Isaia se clasează al cincilea ca lungime după Ierenia, Psalmi, Geneza şi Iezechiel. În carte pot fi urmărite numeroase teme. Atributele şi caracteristicile lui Dumnezeu, rămăşiţa lui Israel, Mesia, împărăţia mesianică, speranţele de restaurare, folosirea de către Dumnezeu a naţiunilor străine şi multe alte idei apar frecvent în mesajele profetului. Deşi cartea Profetului Isaia cuprinde un şir de ameninţări, totuşi, în general, scopul cărţii este consolator, de aceea Isaia se numeşte şi profetul “îndurării divine”. Profetul anunţă judecata asupra fiilor lui Israel şi a celorlalte popoare, dar însăşi judecata şi pedepsele vor urma, deşi au scopul de a pierde pe cei fără de lege, totuşi ele vor avea menirea să mântuiască pe aceia care, în urma căinţei avute, se vor întoarce la Domnul Dumnezeul lor.În cuvântările sale, profetul a insistat mult asupra paternităţii lui Dumnezeu faţă de poporul ales, şi chemat special, în vederea unei misiuni precise în lume. El i-a învăţat, de asemenea, pe evrei care trebuie sa fie atitudinea lor faţă de Dumnezeul descoperit Patriarhilor şi mai ales lui Moise. Ca unul care a trăit experienţa personală a întâlnirii cu Dumnezeu Cel Atotputernic şi Sfânt, în viziunea pe care a avut-o probabil în templul din Ierusalim la anul 740, profetul Isaia se străduia să-i convingă pe coreligionarii săi, că faţă de Dumnezeu –Care este Sfinţenia şi perfecţiunea absolută –trebuie să aibă o atitudine de supunere şi de ascultare desăvârşită. El nu îngăduie ca poporul ales de El să-I încalce poruncile şi să se facă astfel nedemn de chemarea şi alegerea sa specială. Dumnezeu este Sfânt, Iahve este Sfântul lui Israel, exclamă Isaia în nenumărate rânduri în cuvântările sale, pentru a exprima transcendenţa şi perfecţiunea lui Dumnezeu. În

10 Bartolomeu Anania, ,Cartea Profetului Isaia, Ed Anastasia, Bucureşti 1999, pag 14

7

centrul gândirii sale teologice se află deci cea mai înaltă concepţie despre Dumnezeu, care se rezumă de fapt în repetarea cuvintelor “Sfânt”. De remarcat însă că nu pentru înalta sa concepţie despre Dumnezeu a rămas profetul Isaia cel mai mare dintre profeţii lui Israel, ci mai ales pentru faptul că a prezis cu atâta claritate venirea lui Mesia şi instaurarea împărăţiei Sale, încât citind cartea sa ai impresia că te afli în faţa unui martor ocular al vieţii şi activităţii Domnului Hristos.11

În ceea ce priveşte cartea lui Isaia şi autenticitatea acesteia, critica raţionalistă o contestă, emiţând toria că , de fapt, ar exista nu un singur autor, ci doi (un Isaia propriu-zis şi un Deutero-Isaia) şi chiar trei. Adevărul este că acest tip de critică porneşte la negarea caracterului revelat al Sfintei Scripturi, reducându-o la dimensiunea ei pur omenească; or, din acest unghi e imposibil de conceput că evenimente istorice majore, cum ar fi întoarcerea Iudeilor din captivitatea babilonică, sau refacerea Ierusalimului şi restaurarea templului, ar fi putut fi “văzute” (prezise, profeţite) de cineva (un om) cu şase-şapte decenii înainte. Atât vechea tradiţie iudaică, cît şi cea creştină, atestă autenticitatea deplină a operei lui Isaia, ca aparţinând aceluiaşi autor. Pe de altă parte, există toate motivele să credem că Septuaginta este versiunea care păstrează până astăzi, intactă, Cartea lui Isaia. Acesta este cadrul activităţii profetului Isaia. Deşi majoritatea cuvântărilor sale au fost rostite în timpul istoric în care a trăit, şi în primul rând, pentru contemporanii săi, ele au un caracter şi o valoare mai înaltă, căci exprimă adevăruri valabile şi pentru timpurile care vor urma. Principiile enunţate de el au fost şi rămân mereu valabile, putând fi aplicate şi în situaţii diferite, mai noi.12 Chiar dacă a fost un bărbat de stat remarcabil pentru epoca în care a trăit, activitatea cea mai de seamă rămâne totuşi cea desfăşurată pe planul religios-moral. El s-a impus ascultătorilor săi printr-o credinţă fermă în ajutorul lui Dumnezeu, fiind aproape imposibil de sintetizat bogăţia extraordinară a operei şi vieţii sale.

11Petre Semen, Ilie Melniciuc-Puică, Aşteptând Mântuirea, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 1999, pag. 19212 Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, Editura institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1985, pag.225

8

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 2002

2. Dicţionar Biblic, Editura “Cartea Creştină” Oradea, 1995

3. Dicţionar Enciclopedic al Bibliei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998 4. Studiul Vechiului Testament pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti,1985 5. Bondalici, Preot Iconom Stavrofor Dumitru, Enciclopedia Marilor Personalităţi din Vechiul şi Noul Testament, Editura Diecezana, Caransebeş, 2005

6. Semen, Preot Profesor Petre, Melniciuc Ilie, Aşteptând mâtuirea, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1999

7. Schultz, J. Samuel, Călătorie prin Vechiul Testament, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2001

8. Anania, Valeriu Bartolomeu, Cartea Profetului Isaia, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999

9