Isaia 1:1 1. Proorocia lui Isaia. Titlul propriu al lui Isaia pentru întreaga carte. Termenul „viziune” [în limba engleză ] de aici denotă revelaţia însăşi mai degrabă decât procesul prin care ea a fost comunicată. În vremurile mai timpurii profetul era numit „văzător” (1Samuel 9,9), însă termenul a ajuns în cele din urmă să fie scos din uz. Cu toate acestea, profeţii au continuat să fie văzători în sensul că, având o pătrundere inspirată, erau capabili să vadă lucruri care nu erau descoperite oamenilor obişnuiţi. În viziune ochii profetuluistrăpung perdeaua care desparte lumea aceasta de lumea spiritului, şi văd acele lucruri pe care Domnul găseşte potrivit să i le descopere. Domnul poate să-i descopere semnificaţia evenimentelor curente, înfăţişarealucrurilor viitoare sau planul divin cu privire la persoane sau naţiuni. Adesea erau date avertizări, mustrări şi îndrumări. Fiecare dintre acestea se găseşte în „viziunea” lui Isaia. În „viziunea lui Obadia” (Obadia 1) şi în „cartea viziunii lui Naum” (Naum 1,1) Domnul le-a descoperit acelor profeţi planul Său cu privire la Edom şi Ninive. Viziunile lui Isaia se ocupau în special cu Iuda şi Ierusalimul, dar se ocupau şi cu naţiunile înconjurătoare şi cu lumea întreagă. În „viziunea lui Isaia” avem privilegiul de a vedea lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu şi cum a ales El să ni le descopere prin profetul Său.

Fiul lui Amoţ. Singura apariţie a acestui nume în Biblie. Nimic altceva nu se ştie despre tatăl lui Isaia. Numele Amoţ nu trebuie confundat cu Amos. În ebraică cele două nume se deosebesc clar.

Despre Iuda şi Ierusalim. Vezi cap. 2,1; 3,1; 4,3; 5,3; 40,2; 52,1; 62,1; 65,9.19. Soliile lui Isaia au fost adresate în primul rând oamenilor din Iuda şi Ierusalim, şi erau destinate pentru folosul lor. Multe din solii au fost probabil rostite direct către popor sub formă de predici.

În zilele. Conform cronologiei folosite în acest comentariu, Ozia a murit în 740/739 î.Hr., iar Ezechia în687/686 (vezi p. 88).

Isaia 1:2 2. Ascultaţi, ceruri. Vezi comentariul la Deuteronom 32,1; comp. Mica 6,1. Primul discurs al lui Isaia începe cu o acuzaţie la adresa pretinsului popor al lui Dumnezeu. Eşecul lor total de a aprecia şi folosi ocaziile fără precedent acordate lor ca naţiune uimeşte până la perplexitate. Ca să spunem aşa, Isaia îi cheamăpe locuitorii cerurilor să urmărească extraordinarul spectacol – un procedeu literar asemănător în scop cu acela al lui Ioel (cap. 1,2.3), destinat să impresioneze simţurile adormite ale poporului cu enormitatea păcatului său.

Locuitorii altor lumi cunosc Legea lui Dumnezeu precum şi rebeliunea locuitorilor aceste lumi împotriva Cerului. Ei înţeleg planul mântuirii şi cunosc ocaziile acordate lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu îi cheamă ca martori la situaţia uimitoare a acelora pentru care El a făcut atât de mult şi care fuseseră atât de complet nepăsători faţă de El. Înaintea universului poporul rebel al lui Dumnezeu stă vinovat, iar Dumnezeu este îndreptăţit în atitudinea pe care El e pe punctul de a o lua împotriva rebelilor.

Am hrănit. Relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său a fost aceea dintre tată şi fiu. Tot ce putea face un tată pentru copii Săi, Dumnezeu făcuse pentru poporul Său. Fiind destinatarii grijii Sale părinteşti, poporul luiDumnezeu ar fi trebuit să accepte şi responsabilităţile filiale o dată cu privilegiile.

Răsculat. Ei au renunţat la autoritatea Tatălui lor din cer şi au ignorat cerinţele Sale de la ei.

Isaia 1:3 3. Boul. Animalele domestice ştiu cine le dă hrana lor zilnică. Chiar şi dobitoacele necuvântătoare ştiu unde să-şi găsească hrana şi, ca urmare, dobândesc un oarecare ataşament faţă de acela care are grijă de ele. Dar nu aşa stau lucrurile cu poporul lui Dumnezeu! Ei s-au făcut vinovaţi de cea mai nerecunoscătoare stupiditate, nepăsători şi nemulţumitori faţă de grija duioasă a Părintelui lor ceresc. Ei n-au dat pe faţă nici măcar inteligenţa animalelor necuvântătoare.

Israel nu Mă cunoaşte. Termenul „Israel” se referă aici în special la Iuda în sensul că, în calitate de descendenţi ai lui Iacov, ei sunt moştenitori ai făgăduinţelor făcute părinţilor naţiunii (vezi comentariul la v. 1,8)

Isaia 1:4 4. Vai, neam păcătos. Chiar aceia pe care Dumnezeu îi alesese să fie „un popor sfânt” pentru El (Deuteronom 14,2) deveniseră un neam păcătos. Nerecunoştinţa pentru binecuvântările revărsate asupra lor era cauza stării lor lipsite de sfinţenie (vezi comentariul la Deuteronom 8,10-20; Osea 2,8.9; Romani 1,21.22). Uitându-L pe Dumnezeu ca dătător al tuturor bunătăţilor de care se bucurau, ei au devenit apostaţi pe faţă şi neascultători în mod flagrant. Uitarea negativă s-a transformat în răzvrătire pozitivă.

Sămânţă de nelegiuiţi. Vezi comentariul la cap. 5,4. Aceia care ar fi putut să fie o „sămânţă sfântă” (cap. 6,13) au ajuns o buruiană rea producând roade lipsite de valoare.

Au părăsit pe Domnul. Adică, preferând un alt stăpân, prinţul răului (vezi comentariul la Ioan 8,44).

Dispreţuit. [Provocat KJV] Iubirea lui Dumnezeu „nu este uşor de provocat” (1Corinteni 13,5; Ezechiel 18,23.31.32; 2Petru 3,9), însă Israel a dispreţuit într-atât harul lui Dumnezeu şi a nesocotit într-o aşamăsură preceptele Lui încât El nu mai putea să-i rabde fără să-Şi tăgăduiască propriul caracter şi să-i întărească în căile lor rele.

Sfântul lui Israel. O expresie favorită a lui Isaia. El o foloseşte în total de 25 de ori, în comparaţie cu de6 ori de către toţi ceilalţi scriitori ai Vechiului Testament. Când Isaia L-a văzut pentru prima dată pe Dumnezeu în viziune, aşezat pe tronul Său, el a auzit şi corul îngeresc cântând: „Sfânt, sfânt, sfânt, este Domnul oştirilor” (cap. 6,3). Caracterul sfânt al lui Dumnezeu a făcut o adâncă impresie asupra profetului. El L-a recunoscut pe Dumnezeu ca o fiinţă sfântă mai presus de toţi şi aspira să fie asemenea Lui. De aici înainte, marea sarcină a lui Isaia în viaţă a fost de a aşeza înaintea lui Israel un tablou al sfinţeniei lui Dumnezeu şi a importanţei înlăturării păcatului şi luptei serioase pentru sfinţirea vieţii.

I-au întors spatele. În loc de a se alipi tot mai strâns de Dumnezeu şi de a umbla cu El, ei s-au înstrăinatde El. Ei s-au abătut tot mai mult de la cărarea sfinţeniei. Osea, un contemporan al lui Isaia, comenta trist că „Israel este îndărătnic ca o junincă îndărătnică” [KJV] (Osea 4,16).

Isaia 1:5 5. Pentru ce? [KJV: „Pentru ce să vă mai lovească?”]. Sau „unde?”. Corpul e atât de plin de răni şi vânătăi încât tatăl ezită să mai dea vreo pedeapsă, cu toate că este necesară, iar din milă preferă să nu-şi mai lovească fiul acolo unde rănile vechilor lovituri sunt nevindecate încă.

Să vă mai lovesc. Prin păcatele lor pretinsul popor al lui Dumnezeu şi-a atras nenorocirea asupra sa. Cu cât s-au afundat mai mult în păcat, cu atât a fost mai mare povara nenorocirii pe care şi-au însuşit-o (vezi cap. 5,18). Isaia s-a străduit să discute cu ei, întrebându-i de ce aleg să urmeze o cale atât de nesăbuită. Tabloul este al unul fiu stăruind în răzvrătire care a suferit bătaie după bătaie pentru faptele lui rele până când întreg trupul lui e acoperit de răni.

Vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău. Sau „voi continuaţi să vă răzvrătiţi”. Isaia nu prezice răzvrătirea, ci lămureşte faptul că persistenţa în rele pricinuise continuarea loviturilor de pedepsire corectivă din cauza cărora sufereau.

Isaia 1:6 6. Nimic nu-i sănătos. Întregul trup suferă. Oriunde s-ar fi uitat Isaia în Ierusalim şi Iuda vedea mărturiiale consecinţelor fărădelegilor.

Carne vie. Adică răni deschise, purulente, sângerânde. Păcatul este un lucru dezgustător care sfidează remediile omeneşti. El produce, ca să spunem aşa, o masă de răni infectate, deschise, pline de materie purulentă şi care nu sunt nici legate şi nici tratate cu „alifie” – de obicei ulei de măsline în Palestina. Israel nu suferă doar pe dinăuntru, ci descoperă şi în afară efectele îngrozitoare ale otrăvii care a fost la lucru. Naţiunease află într-o stare critică, dezorganizată; pacientul este pe cale să piară în starea lui respingătoare.

Isaia 1:7

7. Ţara vă este pustiită. De la descrierea figurată a ţării (v. 2-6) profetul trece la o descriere literală. Tabloul prezentat aici reprezintă în mod corespunzător starea lui Iuda la momentul invaziilor asiriene. Cu obişnuita lor cruzime nemiloasă, asirienii străbătuseră ţara arzând, jefuind şi ucigând. Numeroase cetăţi întărite fuseseră cucerite, nenumărate sate mărunte fuseseră prăpădite, iar mare parte din ţară fusese redusă la o jalnică pustietate. Se părea că sfârşitul nu este departe.

Este pustiită. În sulul 1QIsa, de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) găsim scris „pustiirea ei este asupra ei”.

Isaia 1:8 8. Fiica Sionului. Adică, Ierusalimul (vezi Plângeri 2,8.10.13.18; Mica 4,8.13.13). Sionul era iniţial vechea fortăreaţă iebusită, cetatea lui David (2Samuel 5,7; 1Regi 8,1; vezi comentariul la Psalmi 48,2), însă ulterior numele a fost aplicat prin extensie întregii cetăţi. Cetăţile cu locuitorii lor, privite în sens poetic sunt adesea personificate ca nişte femei (vezi Isaia 47,1; Psalmi 45,12; Plângeri 2,15).

O colibă. Adică o bojdeucă sau baracă în care îngrijitorul viei sau membrii familiei sale locuiau în timpul culesului. Cei care locuiau în asemenea construcţii erau, fireşte, izolaţi de restul comunităţii şi lipsiţi deapărare. Astfel era Ierusalimul în cursul perioadei în discuţie.

O covercă. Castraveţii şi plantele similare erau obişnuite în Orient. O covercă era adesea ridicată pe câmp în care locuia îngrijitorul pe timpul verii ca să vegheze asupra recoltei apărând-o de hoţi.

O cetate împresurată. La momentul invaziei lui Sanherib, Ierusalimul era practic înconjurat de oştirile asiriene. Doar ea mai stătea în picioare când tot restul ţării lui Iuda căzuse în mâinile vrăjmaşului.

Isaia 1:9 9. Domnul oştirilor. Acesta este titlul divin folosit de către îngeri în viziunea slavei lui Dumnezeu văzută de Isaia (cap. 6,3). El se referă la Dumnezeu în calitatea de comandant al oştirilor cerului.

O mică rămăşiţă. Toată Iudeea, cu excepţia Ierusalimului, căzuse în mâinile vrăjmaşului. Mai rezista numai capitala, aparent nesigură şi într-o primejdie deznădăjduită. Dacă nu ar fi fost această „mică rămăşiţă” naţiunea lui Iuda şi-ar fi primit soarta la fel de sigur ca Sodoma şi Gomora.

Isaia 1:10 10. Căpetenii ale Sodomei. Titlul „Sodoma”, aici aplicat la Iuda în mod figurat datorită faptului că o stare asemănătoare predomina acum acolo, stă ca o teribilă incriminare a naţiunii care pretindea că domneşte în numele lui Dumnezeu. Conducătorii ţării se abătuseră atât de mult de la Domnul, încât, în politică şi practică, se deosebeau prea puţin de conducătorii celor mai păcătoase naţiuni ale pământului. Ca urmare, li seadresa acum un apel cât se poate de solemn, o solie de la Dumnezeu care vestea soarta nenorocită a întregii naţiuni dacă nu se pocăia.

Isaia 1:11 11. Ce-Mi trebuie Mie? [KJV:„La ce folos”?] Iuda încă era o naţiune foarte religioasă pe dinafară. Numeroase jertfe erau aduse la Templu, dar era puţină religie adevărată. În timp ce păstra formele exterioare ale religiei, pretinsul popor al lui Dumnezeu uitase ce dorea cu adevărat Dumnezeu de la ei. Ei erau dispuşi săaducă jertfe, dar nu să-şi predea inimile lui Dumnezeu. Ei cunoşteau formele religiei, dar nu şi nevoia după unMântuitor sau semnificaţia dreptăţii. Isaia se străduia să aducă poporul să-şi vină în fire şi să-l facă să-şi dea seama de nebunia căii lor. Printr-o serie de întrebări tăioase el nădăjduia să-i facă să înţeleagă faptul că o religie care consta numai din forme exterioare era o insultă la adresa lui Dumnezeu. De-a lungul veacurilor purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu s-au străduit să lămurească faptul că ceea ce Dumnezeu cere este ascultare mai degrabă decât jertfe, neprihănire mai degrabă decât ceremonii (vezi 1Samuel 15,22; Psalmi 40,6; 51,16-19; Ieremia 6,20; 7,3-12; 14,12; Osea 6,6; Amos 5,21-24; Mica 6,6-8).

Isaia 1:12 12. Când veniţi să vă înfăţişaţi. A se „înfăţişa [arăta] înaintea Domnului” era expresia obişnuită folosită pentru vizitarea Templului cu ocazia marilor slujbe religioase (Psalmi 42,2; 84,7; Exod 34,23). Evreii credeau

pe bună dreptate că atunci când veneau la Templu ei veneau chiar în prezenţa imediată a lui Dumnezeu. Este adevărat că sanctuarul fusese zidit ca Domnul să poată locui în mijlocul lor (Exod 25,8). Însă nu este neapăratadevărat că oricine venea la Templu intra şi în atmosfera prezenţei lui Dumnezeu. Prin Isaia, Domnul proclamă că El locuieşte „în locuri înalte şi în sfinţenie”, dar e şi cu omul „zdrobit şi smerit” (Isaia57,15).

Isaia 1:13 13. Daruri de mâncare nefolositoare. Jertfele aduse fără remuşcări şi pocăinţă autentică erau zadarnice (1Samuel 15,22; Matei 5,24; Marcu 12,33). Erau fără valoare.

Mi-e scârbă [KJV: „o urâciune”]. În loc să fie încântat de aducerea de tămâie înaintea Lui, Domnul era cum nu se poate mai scârbit. Formele religiei nu înseamnă nimic atunci când lipseşte adevăratul ei spirit. Dumnezeu a arătat lămurit că acolo unde ascultarea lipseşte, chiar şi rugăciunea este o scârbă pentru El. (Proverbe 28,9).

Luni noi, Sabate. Zilele sfinte menţionate aici mai apar împreună în texte ca 2Regi 4,23; 2Cronici 8,13; Amos 8,5. Ţinerea acestor zile sfinte era o parte esenţială a religiei iudaice. Ele fuseseră rânduite de către Domnul Însuşi şi El era Cel care ceruse ca Israel să le ţină (Exod 23,12-17; Levitic 23; Numeri 28; 29; Deuteronom 16,1-17). Însă păzirea exterioară a acestor forme religioase nu era suficientă. Ritualul şi ceremonia sunt lipsite de sens dacă lipseşte neprihănirea. Dumnezeu a arătat lămurit că păzirea formală a zilelor sfinte pe care El însuşi le rânduise era ofensatoare atunci când lipsea ascultarea.

Nu pot să văd. Ideea este că slujbele religioase solemne, atunci când sunt însoţite de o viaţă de nelegiuire, sunt dezgustătoare pentru Domnul. Pe vremea lui Isaia evreii erau „înaintaţi” în ce priveşte formelereligiei, însă „înapoiaţi” în ce priveşte neprihănirea. Mulţi din cei care ţineau cu stricteţe cerinţele formale ale legii ceremoniale călcau pe faţă poruncile solemne ale Legii lui Dumnezeu. Calea lor era un simulacru de religie şi o ruşine în faţa lui Dumnezeu.

Isaia 1:14 14. Urăsc. Dumnezeu vorbea unei categorii de oameni care pe dinafară erau foarte religioşi. Ei se angajau în ceremonii religioase deoarece credeau că astfel vor câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu. Dar Domnul i-a înştiinţat că era cât se poate de nemulţumit de purtarea lor – El ura ţinerea sărbătorilor lor rânduite, respingea închinarea lor cultică şi nu putea suferi pretenţiilor lor ipocrite. Ei Îl sfidau de fapt pe Dumnezeu refuzând să umble pe căile Lui, şi nici o manta a formalismului religios nu putea acoperi păcatele lor.

Isaia 1:15 15. Când vă întindeţi mâinile. Când se rugau, evreii întindeau adesea mâinile spre Dumnezeu (vezi Exod 9,29.33; 17,11; 1Regi 8,22; Ezra 9,5; Iov 11,13; Psalmi 88,9; 143,6).

Nu ascult. Compară cu Psalmi 66,18; Iacov 4,3. Pentru a fi ascultată, rugăciunea trebuie să fie sinceră. Rugăciunile făţarnicilor nu vor fi ascultate (Matei 6,5; Luca 18,14). Rugăciunile pot fi lungi şi dese, dar de nici un folos (Matei 6,7). Rugăciunile făcătorilor de rele ale căror mâini sunt pătate de sânge şi care persistă încăile lor rele nu vor ajunge la tronul harului. Evreii din zilele lui Isaia păreau pe dinafară un popor foarte religios care înălţa multe rugăciuni, dar refuzau să-şi părăsească păcatele. Rugăciunile lor porneau de pe buze,nu din inimă. Astfel de rugăciuni, lămurise Dumnezeu, El refuza să asculte.

Pline de sânge. Sulul 1QIsa, recent descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) adaugă: ”iar degetele de vinovăţie”, alcătuind astfel un distih al cărui prim vers este „mâinile vă sunt pline de sânge”.

Isaia 1:16 16. Spălaţi-vă. Păcatului duce la întinare morală şi decădere spirituală. Când David a păcătuit, rugăciunea lui a fost: „Spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmi 52,7). El a recunoscut murdăria adusă de păcat şi L-a rugat pe Dumnezeu să-i dea o inimă curată (v. 10), iar rugăciunea lui a fost ascultată. Fiecare păcătos are nevoie de curăţire morală; inima lui trebuie să fie curăţită de stricăciunea ei morală. Dumnezeu îl cheamă pe păcătos să-şi spele inima de nelegiuire (Ieremia 4,14), să-şi cureţe mâinile de nedreptate (Iacov 4,8). El făgăduieşte să scrie Legea Lui în inimă (Ieremia 31,33) şi să-l cureţe pe om de

orice nelegiuire (1Ioan 1,9). Isaia chema Ierusalimul să îmbrace veşmintele sale cele frumoase, deoarece se apropia vremea ca cel necurat să nu mai intre acolo (Isaia 52,1). Ioan declara că nimic întinat nu va intra în Cetatea Sfântă (Apocalips 21,27). Lecţia pe care Isaia se străduia să o imprime în mintea lui Israel era că Dumnezeu „Sfântul lui Israel”, cere sfinţenie de la poporului Său.

Încetaţi să mai faceţi răul. Dumnezeu Îşi chema poporul să înceteze a mai păcătui. El era sfânt, iar ei trebuia să fie sfinţi. Răul trebuie să fie îndepărtat din viaţa fiecărui copil al lui Dumnezeu. Păcatul nu va mai exista în atmosfera curată a cerului, iar toţi cei care intră acolo vor purta hainele neprihănirii.

Isaia 1:17 17. Învăţaţi-vă să faceţi binele. Aceia care slujesc lui Dumnezeu „urăsc răul şi iubesc binele” (Amos 5,15). „Bunătatea” negativă – înfrânarea de la fapte rele – nu este suficientă pentru nici un creştin. Evlavia este un principiu activ, iar cultivarea neprihănirii este cea mai sigură garanţie împotriva păcatului. Oricare ar fifost înclinaţiile lui anterioare, un om va urmări nu doar să înceteze a face rău, ci să depună eforturi sincere de a face tot ce poate mai bine. Pentru a atinge această ţintă el va avea nevoie atât de puterea voinţei cât şi de ajutor din partea Cerului. Oamenii nu sunt născuţi la viaţa creştină cu un caracter desăvârşit, ci trebuie să înveţe, încet şi cu conştiinciozitate, să umble pe căile lui Dumnezeu. Prin studiu şi osteneală, răbdare şi perseverenţă, hotărâre şi practică, ei pot, cu timpul, să dobândească deprinderi de vieţuire dreaptă. Orice om care acum face binele a trecut mai întâi prin procesul încet şi migălos de a învăţa să facă binele, iar nimeni nu a învăţat într-adevăr să facă binele până când căile drepte nu au devenit obişnuite pentru el.

Ocrotiţi pe cel asuprit. Mai bine „îndreptaţi asuprirea”, sau „îndreptaţi răul”. Mulţi din Israel erau oprimaţi de semenii lor. Era de datoria acelora care iubeau pe Dumnezeu să îndrepte această situaţie. Oprimatorii trebuiau să fie opriţi, iar asupriţilor să li se dea ajutorul necesar.

Faceţi dreptate orfanului. Aceia care iubesc binele vor apăra cauza orfanului şi vor veghea ca să i se facă dreptate.

Apăraţi pe văduvă. Săracii şi nevoiaşii, nenorociţii şi asupriţii aveau nevoie disperată de uşurare. Conducătorii pretinsului popor al lui Dumnezeu trăgeau foloase de pe urma acestor clase nefericite şi se îmbogăţeau pe seama lor. Situaţia aceasta se cerea îndreptată. Adevărata iubire şi simpatie se vor da pe faţă prin eforturile de a îndrepta răul şi de a stabili dreptatea pentru toţi. Nici o religie nu îşi merită numele dacă nuse luptă cu problemele acestei vieţi şi nu-i aduce pe oameni în armonie cu principiile împărăţiei cerului. O religie care constă din săvârşirea unor ceremonii măreţe, dar neglijează nevoile orfanilor şi văduvelor este lipsită de sens. Pentru mai multe explicaţii vezi comentariul la Iacov 1,27.

Isaia 1:18 18. Veniţi [KJV menţionează „acum”]. Dumnezeu îi invită aici pe oameni să se întâlnească cu El pentruo discuţie liberă şi deschisă a problemelor lor. El nu este nici un judecător nechibzuit şi nici un tiran arbitrar, ci un tată şi prieten binevoitor. Interesele omului sunt interesele Lui, iar binele omului este binele Lui. Toate admonestările Sale sunt date pentru binele omului. Aceasta doreşte El ca omul să înţeleagă şi să creadă. Este aproape imposibil să-ţi închipui o mai mişcătoare manifestare a minunatei iubiri şi bunătăţi a lui Dumnezeu decât cea care se găseşte în invitaţia îndurătoare la „judecată” cu Domnul cerului şi pământului. Dumnezeu e rezonabil şi doreşte ca oamenii să-şi dea seama că este în avantajul lor să părăsească păcatul şi să umble pe căile neprihănirii. Judecata sau raţiunea omului i-a fost dată spre a fi folosită, iar el nu o poate folosi mai bine decât pentru a descoperi foloasele ascultării şi nenorocirile fărădelegii.

De vor fi păcatele voastre. În făgăduinţa aceasta cel mau rău dintre păcătoşi poate găsi mângâiere şi nădejde. Dumnezeu ne asigură aici că oricât de vinovaţi am fi fost în trecut, oricât de adânc s-ar fi imprimat ca o vopsea păcatul nostru, este posibil să fim readuşi la puritate şi sfinţenie. Făgăduinţa aceasta se ocupă nu doar cu urmările păcatului, ci şi cu păcatul însuşi. El poate fi eradicat şi îndepărtat cu desăvârşire din viaţă. Cu ajutorul lui Dumnezeu păcătosul poate să-şi asigure o stăpânire deplină asupra oricărei ispite copleşitoare (vezi comentariul la 1Ioan 1,9).

Isaia 1:19 19. De veţi voi şi veţi asculta. Isaia scoate aici la iveală roadele ascultării. O viaţă de bucurie şi fericire

este rezultatul natural al ascultării de legile lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu poate binecuvânta pe aceiacare nu fac tot ce pot mai bine. Bucuriile cerului nu sunt daruri arbitrare ale lui Dumnezeu pentru aceia care-Lurmează, ci rezultatul natural al conformării faţă de cerinţele Sale. Dumnezeu pune înaintea omului căile neprihănirii pentru că ele sunt drepte şi pentru că ele aduc cu ele binecuvântarea.

Veţi mânca. Făgăduinţa aceasta se aplică atât la lumea aceasta cât şi la cea viitoare. Roadele ascultării sunt culese nu numai în cer, ci şi pe pământ (vezi comentariul la Matei 19,29). Înainte ca Israel să intre în Ţara Făgăduită, Moise le-a arătat binecuvântările de care vor avea parte dacă vor umbla în căile Domnului (Deuteronom 28,1-13). Isaia arată că aceste binecuvântări nu fuseseră obţinute din cauza nereuşitei lui Israel de a asculta de poruncile Domnului. Dumnezeu îi asigură acum că aceste binecuvântări încă mai pot fi ale lor dacă se vor pocăi şi vor umbla pe căile neprihănirii.

Isaia 1:20 20. De nu veţi voi. Nu o hotărâre arbitrară a lui Dumnezeu îl osândeşte pe păcătos. El doar culege ceeace a semănat el însuşi. După cum binecuvântările însoţesc o dreaptă vieţuire, tot aşa nenorocirea însoţeşte răutatea. Când oamenii calcă poruncile lui Dumnezeu, rezultatul inevitabil este moartea. Aceasta este pur şi simplu rezultatul legii naturale a cauzei şi efectului. Când Israel s-a abătut de la Dumnezeu a pornit inevitabil pe calea dezastrului. Moise lămurise lucrul acesta chiar înainte ca Israel să intre în Ţara Făgăduită (Deuteronom 28,15-68). Când oamenii se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu şi refuză să asculte de Legea Saei stârnesc automat nenorocirea. Fiecare om îşi are soarta cu totul în mâinile sale; depinde numai şi numai de el să aleagă dacă viitorul lui va fi fericit sau nenorocit. Marele adevăr pe care Isaia l-a pus înaintea poporului lui Dumnezeu a fost că păcatul îşi atrage în cele din urmă propria lui distrugere. Nelegiuirea nu poate deveni niciodată temelia unei bucurii şi fericiri veşnice. Într-un sens foarte real păcătoşii se auto-distrug.

Gura Domnului a vorbit. Dumnezeu a prezis rezultatele inevitabile ale păcatului, dar acestea sunt departe de a fi o hotărâre arbitrară. Dumnezeu nu găseşte plăcere în moartea păcătosului (Ezechiel 18,23.31.32; 33,11), dar cunoscând rezultatul inevitabil al păcatului, El l-a avertizat pe om spunându-i exact care vor fi consecinţele neascultării (vezi Osea 13,9; 14,1; Romani 6,23.23; Iacov 1,15; 2Petru 3,9).

Isaia 1:21 21. A ajuns o curvă. Sion, cetatea cândva credincioasă, a devenit necredincioasă. Cândva soţie adevărată a lui Iehova, acum ea s-a abătut de la El şi s-a dăruit altora. Ea a ajuns o desfrânată. Osea foloseşte aceeaşi comparaţie (cap. 2), cu Ieremia (cap. 2,20) şi Ezechiel (cap. 16). Experienţa lui Israel arată cât de jos pot cădea oamenii. Cândva curat şi drept, ales de Dumnezeu şi iubit de El, Israel s-a depărtat de Dumnezeu şide căile neprihănirii. Cândva credincios şi ascultător, sfânt şi drept, Israel a ajuns rău şi stricat, un exemplu uluitor al consecinţelor necredincioşiei faţă de Dumnezeu.

Acum plină de ucigaşi. Dreptatea s-a îndepărtat, iar acum stricăciunea şi depravarea rămăseseră în locul ei. Cetatea sfinţilor ajunsese o cetate de ucigaşi şi ticăloşi. Osea (cap. 6,9) prezintă un tablou asemănător: „Ceata preoţilor este ca o ceată de tâlhari, care stă la pândă, săvârşind omoruri pe drum”. Călătorii pe drumurile mari şi oaspeţii cetăţilor era expuşi atrocităţilor şi crimelor, iar aceasta într-o ţară în care poporul pretindea sfinţenie şi făcea mare caz de religie.

Isaia 1:22 22. Argintul tău. Prin două comparaţii corespunzătoare, Isaia pune în antiteză prezentul şi trecutul. Caracterul poporului a degenerat de la argint preţios la zgură lipsită de valoare. Vinul curat al dreptăţii şi al sfinţeniei a fost diluat. Domnul Isus folosea o comparaţie similară vorbind despre sarea care îşi pierduse gustul (Matei 5,13).

Isaia 1:23 23. Mai marii. Osea (cap. 9,15) declara că „toate căpeteniile lor” sunt nişte „răzvrătiţi” [KJV]. Oameniide frunte din Israel erau nişte îndărătnici şi nişte răzvrătiţi împotriva Domnului şi capii tuturor formelor de nelegiuire (Isaia 3,12; 9,16; Mica 3,11).

Părtaşi cu hoţii. Conducătorii lui Israel, a căror datorie era să aplice legea, se aflau de fapt într-un parteneriat secret cu aceia care călcau principiile ei. Tâlharii care umpluseră drumurile erau nestingheriţi de

oficiali, împărţind câştigul cu aceştia.

Toţi iubesc mita. Mica (cap. 7,3) declară: „cârmuitorul cere daruri şi judecătorul cere plată”. Pentru orice serviciu conducătorii lui Israel aşteptau o răsplată. Mita era la ordinea zilei.

Nu-i fac dreptate. Judecătorii îndreptau o ureche surdă către orfani şi văduve, care de obicei nu aveau posibilitatea de a oferi daruri ca acelea date de asupritorii lor. Era lesne pentru un judecător să amâne la infinitaudierea cazurilor săracilor (Luca 18,2-5).

Isaia 1:24 24. Puternicul lui Israel. Un titlul asemănător pentru Dumnezeu este folosit în cap. 49,26; 60,16. Judecătorii din Ţara Făgăduită nu aveau nici un interes faţă de săraci, de la care se puteau aştepta la prea puţin drept răsplată, dar pricina săracilor ajunsese înaintea Aceluia care este cârmuitorul cerului şi judecătorulîntregului pământ. Abia dacă realizau aceşti asupritori ai săracilor că îşi atrăgeau împotrivă toată forţa şi tăria Cerului. Prin Isaia, Domnul a dat solia: „Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi” (cap. 49,25).

Potrivnicilor Mei. Vrăjmaşii celor drepţi sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu. Domnul este împotriva oricărui fel de nedreptate şi asuprire. Aceia care profită de pe urma semenilor lor se arată vrăjmaşi lui Dumnezeu. Aşadar, căpeteniile lui Israel se aşezau degrabă într-o poziţie care Îl obliga pe Dumnezeu să acţioneze împotriva lor.

Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei. Dumnezeu nu e răzbunător când lasă pedepsele să cadă asupra călcătorilor de lege. Scopul Lui este să mântuiască, nu să nimicească, însă păcatul cere pedeapsă. Cu toate că scopul lui Dumnezeu este, dacă se poate, să-l mântuiască pe păcătos de păcatul lui, totuşi aceia care persistă în nelegiuire trebuie să-şi dea seama că vine ceasul când va trebui să stea în faţa Judecătorului întregului pământ, care Şi-a luat angajamentul de a nu socoti nevinovat pe cel vinovat (Exod 43,7; Numeri 14,18).

Isaia 1:25 25. Îmi voi întinde mâna împotriva ta [KJV: „asupra ”]. Judecătorul întregului pământ este şi Mântuitorul oamenilor. Cei vinovaţi din Israel vor fi cu siguranţă judecaţi, dar cei care se pocăiesc vor fi cu aceeaşi siguranţă mântuiţi. O dată cu ameninţările de pedeapsă, Dumnezeu oferă întotdeauna făgăduinţe de eliberare. Ierusalimul trebuie să fie pedepsit, dar va fi şi mântuit. Cu toate că cetatea credincioasă ajunsese o desfrânată (v. 21), ea încă putea deveni o cetate sfântă, un „nou” Ierusalim, „gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalips 21,2; Isaia 62,4). Domnul Îşi va „întinde mâna” asupra poporului Său ca să-l mântuiască şi să-l restaureze.

Zgura. Produs rezultat în urma procesului de topire (vezi Isaia 1,22; Maleahi 3,2.3). Dumnezeu ar fi îndepărtat zgura nelegiuirii dacă Israel măcar ar fi fost dispus să-L lase. Flăcările nenorocirilor ar fi înlăturat zgura, lăsând numai aurul curat al unui caracter sfânt (Iov 23,10).

Plumb. Literal „zgură”. Toate trăsăturile josnice de caracter ar fi îndepărtate lăsând numai aurul curat.

Isaia 1:26 26. Voi face iarăşi pe judecătorii tăi ca la început. Profetul priveşte înainte către o vreme când vor fi iarăşi judecători credincioşi ca Samuel, David şi Solomon. Israel va fi un stat ideal cu conducători ideali.

Cetatea credincioasă. Ierusalimul va fi caracterizat prin dreptate numai când Noul Ierusalim va coborî din cer după mia de ani (Apocalips 21,1.2). Atunci cetatea va fi cârmuită de Isus, Fiul lui David, care va „înfăptui dreptatea şi judecata”, iar cetatea ideală, nu mai prejos de dreptul ei Împărat, va fi numită: „Domul neprihănirea noastră” (Ieremia 33,15.16; Ezechiel 48,35).

Isaia 1:27 27. Mântuit prin judecată. Mai curând „mântuit prin dreptate.” Există un Judecător drept care va mântui şi restaura Sionul printr-o dreaptă judecată. Prin dreptele Sale hotărâri zgura cetăţii păcătoase va fi curăţită cu desăvârşire.

Cei ce se vor întoarce. „Cei ce se vor întoarce” din Sion sunt numai aceia care-şi recunosc păcatele şi se pocăiesc. Numai ei vor fi mântuiţi şi numai ei vor fi drepţi. Sionul va fi o cetate sfântă, cârmuită de un Dumnezeu sfânt şi locuită de un popor sfânt (vezi cap. 4,2-4). Neprihănirea lui Hristos va constitui atât mijlocul cât şi scopul mântuirii. După cum Isus este drept tot aşa toţi locuitorii Cetăţii Sfinte vor fi drepţi, pentru că vor fi ca El (1Ioan 3,2). Neprihănirea lui Hristos este atât atribuită cât şi împărtăşită tuturor urmaşilor Săi. Mântuirea cuprinde atât îndreptăţirea pe care El le-o atribuie pentru a ispăşi păcatele deja săvârşite cât şi neprihănirea pe care El le-o împărtăşeşte ca să-i facă în stare să trăiască mai presus de păcat. Astfel omul va fi pe deplin refăcut după chipul lui Dumnezeu, în care a fost creat la început (Geneza 1,27).

Isaia 1:28 28. Pieirea. Aceia care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu şi se dedau la păcat vor pieri. Răzvrătirea împotriva Cerului este o provocare a lui Iehova pentru o încercare a puterii, iar rezultatul este inevitabil. Pedeapsa prevăzută este deplină şi sigură.

Vor pieri. Numai Dumnezeu este izvorul vieţii. Nici o formă de existenţă nu poate fi fără El. Părăsindu-L pe Dumnezeu, celor răi le rămâne o singură soartă, iar aceasta este încetarea vieţii. Nu viaţa, ci moartea veşnică va fi soarta celor care Îl părăsesc pe Domnul. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), iar „sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ezechiel 18,4) având „ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului” (2Tesaloniceni 1,9). „Cei răi pier şi vrăjmaşii Domnului sunt ca cele mai frumoase păşune: pier, pier ca fumul” (Psalmi 37,20). „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; şi nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură” (Maleahi 4,1). „Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată” (Obadia 16). „Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era mai înainte, şi nu va mai fi.” (Psalmi 37,10).

Isaia 1:29 29. Terebinţi. Ebr. ’elim, copaci de un anumit soi, probabil terebinţi.

Grădinile. Compară cu cap. 65,3; 66,17. Grădinile acestea erau probabil terenuri cultivate în jurul copacului sau crângului central.

Isaia 1:30 30. Ca un terebint. Oamenii vor pieri la fel ca obiectele din natură cărora le aduceau închinare.

Care n-are apă. Fără apă nici o grădină nu poate prospera. La Domnul este izvorul vieţii (Psalmi 36,9), şi aceia care Îl părăsesc pe El părăsesc Izvorul apelor vii (Ieremia 2,13). Aşa cum o grădină lipsită de apă devine o pustietate aridă, fără Dumnezeu, Israel avea să degenereze într-un câmp pustiu. Părăsindu-L pe Domnul, Izvorul vieţii, Israel şi-a pecetluit propria soartă.

Isaia 1:31 31. Ca un câlţ. Câlţul, partea aspră şi zdrobită a inului, cânepei sau iutei, când e gata de tors, este extrem de inflamabil. Oamenii care se cred puternici vor pieri în focul de nestins al care îi mistuie pe cei răi.

Lucrarea lui. Atât cei răi cât şi faptele lor vor pieri în focul mistuitor al zilelor de pe urmă (2Petru 3,7.10).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

5 PK 314

5, 6 DA 266; MH 70; SC 43

6 PK 315

9 PK 324

10–12DA 590; PK 323

11–13Te 232

11–15MH 341

12 5T 626

15 MH 342

15–202T 36

16, 17 DA 590; MH 224, 227; MYP 124; PK 315; SC 44; TM 146; 2T 289, 565; 5T 630; 6T 149

16–19FE 221

17 CS 128; Ed 141; ML 242; MYP 348

18 Ed 231; FE 239; MB 8; MH 123; PK 315; SC 43, 49; Te 287; 4T 294

18, 19 6T 200

18–205T 630; 6T 149

19 ML 164; 2T 166, 234

21 8T 250

21–23FE 222

25 CS 165; DA 107; PK 188; 1T 83; 3T 67; 5T 81; 7T 214

25–277T 152

28 Te 33

Isaia 2:1 1.Asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului. Vezi comentariul la cap. 1,1.

Isaia 2:2 2. Se va întâmpla. Diverse interpretări au fost date soliei din v. 2-4: (1) că ea se referă la un mileniu când va fi pace pe pământ, când iudeii vor fi readuşi în patria lor strămoşească şi la starea lor anterioară de popor ales al lui Dumnezeu şi vor cârmui pământul realizând convertirea lumii; (2) că descrie o falsă redeşteptare religioasă care va avea loc la finele istoriei pământului, iniţiată de creştinismul apostat şi menită să convertească lumea, aşa cum se sugerează în 1Tesaloniceni 5,1-5; Apocalips 13,11-17; etc. (3) că descrie planul iniţial al lui Dumnezeu ca Israelul literal să devină instrumentul Lui pentru mântuirea lumii, dar că, datorită eşecului şi lepădării lui Israel, prezicerea făcută aici va fi împlinită de poporul ales al lui Dumnezeu deastăzi prin vestirea soliei Evangheliei până la cele mai îndepărtate margini ale pământului.

Ca oricare alt pasaj al Scripturii, singura cale pentru a determina adevărata semnificaţie a lui Isaia 2,2-4şi importanţa lui pentru biserica de astăzi este de a-l studia în contextul întregii Scripturi, în termenii a ceea ceBiblia însăşi are de spus cu privire la respectivul subiect. Pentru o trecere în revistă îngrijită a învăţăturii biblice legate de problemele fundamentale implicate în diferitele interpretări fanteziste, de întoarcerea evreilor în Palestina şi de rolul lui Israel în planul divin, vezi p. 25-38. Pentru comentariile lui Ellen G. White la pasajulparalel din Mica 4,1-3 ca una din numeroasele „lecţii practice” care conţin o „mare încurajare” pentru bisericaactuală, vezi CT 455, 456.

Să observăm că Mica 4,1-3 este cu totul identic, cuvânt cu cuvânt, cu Isaia 2,2-4. Un studiu al contextului din Mica se va dovedi util pentru clarificarea pasajului paralel din Isaia. Isaia şi Mica au fost contemporani pentru o perioadă.

În scurgerea vremurilor. [KJV: „În zilele de pe urmă”]. Ebr ’acharith hayyamin. ’Acharith, „ultimul”, în general desemnează sfârşitul perioadei de timp la care se gândeşte vorbitorul, indiferent dacă este scurtă sau lungă. ’Acharith mai este folosit pentru: (1) încheierea celor 430 de ani de sălăşluire (vezi comentariul la Geneza 15,13.16) când Israel va intra în posesia Canaanului (Geneza 49,1); (2) încheierea peregrinării prin pustie (Deuteronom 8,16); (3) încheierea unui viitor timp de strâmtorare şi exil (Deuteronom 4,30; Osea 3,5);(4) încheierea unei perioade istorice (Deuteronom 31,29); (5) rezultatul final al unei acţiuni oarecare (Proverbe 14,12; 23,32; Isaia 47,7); (6) “sfârşitul” unui an (Deuteronom 11,12); (7) încheierea unei perioade de încercare şi probă din viaţa unui om (Iov 42,12). În profeţia biblică el mai este folosit pentru: (1) sfârşitul puterii Greciei (Daniel 8,23); (2) încheierea celor 1260 şi 2300 de zile (Daniel 10,14; 8,19); (3) strângerea neamurilor la sfârşitul veacului (Isaia 2,2; Mica 4,1); (4) bătălia lui Gog şi Magog imediat înainte de aşezarea împărăţiei mesianice (Ezechiel 38,6.7.16); (5) ziua cea mare a judecăţii finale (Ieremia 23,20; 30,24); (6) „sfârşitul” final al celor răi (Psalmi 37,38).

’Acharith este de obicei tradus în LXX prin eschatos, „ultimul”, „sfârşit”. Este opusul lui re’shith, „început” (vezi comentariul la Geneza 1,1), aşa cum reiese din Isaia 41,22; 46,10, unde „mai înainte” şi „început” se află în contrast cu „finalul” şi „sfârşitul” [KJV].

Folosirea biblică a lui ’acharith evidenţiază că în fiecare caz contextul trebuie să fie acela care să determine cât de departe în viitor este acest „final”. Contextul lui „în zilele de pe urmă” [KJV] din Isaia 2,2 sereferă la manifestarea „măreţiei” lui Dumnezeu (v. 10), la „ziua aceea” în care „numai Domnul va fi înălţat” (v. 11, 17), la „ziua Domnului” (v. 12), la timpul „când Se va scula să îngrozească pământul” (v. 19). Compară Isaia 2,10-21 cu Apocalips 6,14-17. Contextul pasajului paralel din Mica 4,1-4 face referire la vremea când „Domnul va împărăţi peste ei, pe muntele Sionului, de acum şi până-n veac” (v. 7) şi se referă la vremea când Sionului i se va reda „vechea stăpânire” (v. 8) ieşind din captivitatea babiloniană (v. 10). Astfel „zilele de pe urmă” din Isaia 2,2 sunt imediat înaintea aşezării împărăţiei mesianice.

Conform principiilor de interpretare expuse la p. 29, 30, era mesianică, în planul iniţial al lui Dumnezeupentru Israel, ar fi trebuit să vină ca un apogeu al perioadei de restaurare de după captivitatea babiloniană (vezi PK 703, 704). Însă Israel nu a reuşit să îndeplinească condiţiile pe temeiul cărora Dumnezeu ar fi putut împlini numeroasele făgăduinţe de glorie naţională şi stăpânire universală pentru Israel şi, ca urmare, prezicerea din Isaia 2,1-4 nu s-a împlinit niciodată faţă de Israelul literal.

Muntele Casei Domnului. În LXX la Isaia 2,2 scrie: „muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu”. „Casa Domnului” este denumirea obişnuită în Vechiul Testament pentru Templu (1Regi 8,63), care era aşezat pe Muntele Moria (vezi comentariul la 2Cronici 3,1; comp. Ieremia 26,18; Mica 3,12). Acesta, „locul” pe care Domnul l-a ales ca un centru de închinare înaintea Sa (Deuteronom 12,5; 6,14; 16,16), a devenit centrul şi simbolul Iudaismului (1Regi 8,29 etc.) Sistemul religios iudaic era atât de strâns legat de Templu şi slujbele lui încât pustiirea celui din urmă în 586 î.Hr. şi iarăşi în 70 d.Hr., au făcut sistemul în cea mai mare parte nefuncţional. Când Ieremia a prezis dărâmarea Templului conducătorii religioşi ai naţiunii au cerut cu strigăte moartea lui (vezi Ieremia 26,1-9). Acuzaţia eronată că Isus ar fi spus că va distruge Templul a fost cea mai gravă acuzaţie pe care martorii mincinoşi o puteau fabrica împotriva Sa (Marcu 14,58; 15,29; comp. Ioan 2,19). Curţile interioare ale Templului erau singurele locuri din Ierusalim de la care neamurile erau excluse sub pedeapsa cu moartea (vezi Fapte 21,28-31).

Astfel, a spune că „muntele Casei Domnului” va fi înălţat „ca cel mai înalt munte” era acelaşi lucru cu aspune că Dumnezeul lui Israel va fi onorat mai presus de alte religii sau alţi zei. În ce priveşte cuvântul „munte” ca un simbol al puterii şi astfel al puterii naţionale, vezi Isaia 2,14; Ieremia 51,25; Ezechiel 6,2.3; 36,1.4; Zaharia 4,7; Apocalips 17,9.10. Daniel se referă la împărăţia lui Dumnezeu ca devenind „un munte mare” care „a umplut întreg pământul” (Daniel 2,35). Pentru alte ilustraţii ale venirii neamurilor la „muntele cel sfânt” al lui Dumnezeu, vezi şi Isaia 11,1.10; 56,6-8.

Cel mai înalt munte. Ebr. Bero’sh heharim poate fi tradus şi „pe vârful munţilor”, „pe cel mai de seamă

dintre munţi”, sau „ca cel mai de seamă dintre munţi”. În orice caz semnificaţia este acelaşi. Dacă, „muntele Casei Domnului” este o expresie figurată pentru religia lui Israel, atunci „munţii” trebuie să fie alte religii ale lumii. Fiind de aproape identificat cu iudaismul ca o credinţă religioasă, Israel ca naţiune va fi, ca urmare, „aşezată” deasupra altor naţiuni ale pământului (vezi p.27.28; PP 313).

Toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Potrivit planului iniţial al lui Dumnezeu pentru Israel ca instrument ales de El pentru realizarea mântuirii lumii, urma să vină vremea ca naţiunile pământului să recunoască superioritatea şi statutul conducător al lui Israel ca naţiune (p. 28-30). Tabloul măreţ al înălţării lui Israel ca naţiune este repetat deseori în scrierile profeţilor Vechiul Testament, în special în soliile profetice ale lui Isaia (PK 367, 368). El vorbeşte despre neamuri ca alergând la Israel din cauza Domnului Dumnezeului lor (cap. 55,5), despre popoare ca venind de departe (cap. 45,14; 49,6-8.12.18.22) pentru a se alipi de Israel (cap. 41,1) şi de Domnul (cap. 56,6), despre Dumnezeu conducându-le personal la „muntele Său cel sfânt”, care, ca urmare, avea să ajungă „o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (cap. 56,7.8), şi despre neamuri ca aducându-şi bogăţia la Ierusalim (cap. 60,3-11). Ieremia menţionează toate naţiunile păgâne venind „de la marginile pământului” (Ieremia 16,19) şi strângându-se „la Ierusalim, în Numele Domnului” (Ieremia 3,17). Zaharia vedea mai dinainte vremea când „multe neamuri se vor alipi de Domnul” şi vor fi poporul Lui (Zaharia 2,11), şi „multe popoare şi multe neamuri” vor veni „să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim” (Zaharia 8,21.28; comp. Zaharia 14,10). Astfel, cu timpul, împărăţia lui Israel urma să cuprindă întregul pământ (COL 290; Zaharia 9,9.10). Neamurile care ar fi refuzat să conlucreze cu planul lui Dumnezeu şi să se unească cu Israel urmau să „piară” (Isaia 60,12; 54,3) şi să fie „expropriate” (COL 290). Acest tablou măreţ al triumfului final al adevărului nu s-a împlinit niciodată cu Israelul literal, dar se va împlinicu Israelul spiritual. Isaia 2,1-5 devine astfel un tablou al triumfului măreţ al Evangheliei pin instrumentul ales al lui Dumnezeu din zilele noastre, biserica Sa (vezi comentariul la Apocalips 18,1; vezi şi p. 35, 36).

Isaia 2:3 3. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice. Aici, ca şi în afirmaţia din v. 2 cu privire la „toateneamurile” care vor curge cu grămada la Ierusalim, profeţii Vechiului Testament prezintă în mod repetat – uneori în cuvinte identice – ceea ce „mulţi oameni se vor duce să spună”. Recunoscând evidenta superioritate a lui Israel ca naţiune (Deuteronom 4,6.7; 28,10; Isaia 61,9.10; 62,1.2; Ieremia 33,9; Maleahi 3,12) şi admiţând că părinţii lor „n-au moştenit decât minciună” (Ieremia 16,19), naţiunile păgâne vor zice unele către altele: „Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul” (Zaharia 8,21.22) şi lui Israel: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8,23). Această făgăduinţă de strângere a neamurilor pentru a se închina adevăratului Dumnezeu nu s-a împlinit niciodată faţă de Israelul literal, datorităeşecului lor de a îndeplini condiţiile cerute, dar va fi împlinită, în mod spiritual, faţă de poporul lui Dumnezeu din generaţia aceasta (vezi p. 32, 35)

Veniţi, să ne suim. Dacă Israel ar fi fost credincios faţă de Dumnezeu, cuvintele acestea ar fi fost pe buzele neamurilor atunci când alte naţiuni ar fi realizat oportunitatea de a-L onora pe adevăratul Dumnezeu. Comparaţi cuvintele din Zaharia 8,21.23: „Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul… Vrem sămergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi”.

Muntele Domnului. Acelaşi ca „muntele Casei Domnului” din v. 2. Propunerea aceasta este un alt fel de a spune: „Să mergem la Ierusalim”. Sulul 1QIsa (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86-88) omite „la muntele Domnului”.

Casa. Adică, Templul din Ierusalim (vezi comentariul la v. 2).

Dumnezeul lui Iacov. Echivalent cu „Dumnezeul lui Israel”. Israel era numele de legământ al lui Iacov (vezi comentariul la Geneza 32,28). Faptul că neamurile nu spun doar „Să mergem la Ierusalim”, ci „Să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov” arată o adevărată înţelegere a faptului că măreţia lui Israel se datorează conlucrării poporului cu planul divin şi că ei se închină adevăratului Dumnezeu.

Să ne înveţe căile Lui. În cap. 55,5 Isaia vorbeşte despre neamuri grăbindu-se spre Ierusalim „pentru Domnul Dumnezeul tău”. Când ei „se vor lipi de Domnul ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului” (cap. 56,6-8), Templul urma să devină în mod literal „o casă de rugăciune pentru toate popoarele”. Vezi p. 28-30.

Să umblăm pe cărările Lui. Din toate naţiunile urmau să vină oameni pentru a-şi uni interesele cu aceleaale lui Israel, zicând: „Vrem să mergem cu voi, căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8,23). În cele din urmă chiar ceea ce va mai rămâne din toate popoarele de pe pământ vor fi „pentru Dumnezeul nostru” (cap. 9,7) şi toate naţiunile „se vor sui în fiecare an să se închine înainte Împăratului, Domnul oştirilor” (cap. 14,16). Starea aceasta de lucruri urma să fie instaurată după ce „toate neamurile venite împotriva Ierusalimului” (v. 16) vor fi suferit pedeapsa divină (v. 12, 13, 19), iar „Domnul va fi împărat peste tot pământul” (v. 9). Vezi Ezechiel 38,8.16.18.20-23; 39,1-3; Zaharia 12,2.3.8.9; 14,1-3.

Din Sion. Ierusalimul urma să se înfăţişeze „în slava prosperităţii, împărăteasa tuturor împărăţiilor” şi să fie „întemeiat ca marea metropolă a pământului” (DA 577). Atât Templul (PK 46) cât şi cetatea „ar fi rămas veşnic în picioare” (GC 19). Naţiunile pământului i-ar fi onorat pe iudei şi i-ar fi recunoscut ca administratori şi interpreţi ai legii divine pentru toţi oamenii (Deuteronom 4,7-8; Romani 3,1.2). Principiile descoperite prin Israel ar fi devenit „mijloacele de refacere a chipului moral al lui Dumnezeu în om”(COL 286). Iar „pe măsură ce numărul Israeliţilor ar fi crescut, ei urmau să-şi întindă hotarele, până când împărăţia lor avea să cuprindă lumea” (COL 290).

Isaia 2:4 4. El va fi Judecătorul. Nu toate popoarele pământului aveau să asculte „cuvântul Domnului” din Ierusalim (v. 3). Aceia care ar fi refuzat să se supună autorităţii lui Dumnezeu, exercitată prin iudei ca popor ales al Său, aveau să se alieze pentru a obţine prin forţa armelor ceea ce nu erau dispuşi să câştige prin aducerea caracterelor lor în armonie cu legea lui Dumnezeu (Ieremia 25,32; Ezechiel 38,8-12; Ioel 3,1.12; Zaharia 12,2-9; 14,2). Ajungând la Ierusalim şi asediindu-l, ei aveau să descopere cu uimire că intraseră în conflict cu Dumnezeul cerului (Ieremia 25,31-33) şi că El îi va judeca (Ioel 3,9-17) şi îi va nimici acolo (Isaia 34,1-8; 60,12; 63,1-6; 66,15-18). Când păgânii se vor fi adunat în apropierea văii lui Iosafat (Ioel 3,2.12), aşezată imediat spre răsărit de Ierusalim, Dumnezeu „va şedea să judece toate neamurile de primprejur.” (Ioel3,12). Cuvântul Yehoshaphat (Iosafat) înseamnă literal: „Iehova va judeca”.

Va hotărî într-un mare număr de popoare. [KJV: „Va mustra multe popoare”]. „Toate neamurile pământului” sunt strânse împreună împotriva Ierusalimului (Zaharia 12,3), dar Dumnezeu „va ocroti pe locuitorii Ierusalimului” (Zaharia 12,8) şi va nimici „toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului” (Zaharia 12,9). Evenimentele descrise aici nu s-au împlinit niciodată pentru Israelul literal, datorită faptului cănaţiunea nu a reuşit să îndeplinească misiunea încredinţată. Totuşi, aşa cum arătată Ioan descoperitorul (Apocalips 20,7-15), profeţia aceasta va cunoaşte un grad de împlinire atunci când, la sfârşitul mileniului, Satana amăgeşte „neamurile… pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război” (v. 8) şi să împresoare „tabăra sfinţilor” (v. 9). Nelegiuiţii „stau în picioare înaintea lui Dumnezeu” şi sunt „judecaţi după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (v. 11,12), „fiecare ... după faptele lui” (v. 13). Popoarele pământului vor „cunoaşte” toate că Domnul este Dumnezeu (Ezechiel 38,23). Compară cu Zaharia 12,4; Apocalips 19,19-21.

Fiare de plug. Ebr. ’ittim, un fel de instrumente agricole, probabil „fiare de plug” sau „sape”. În akkadiană cuvântul înseamnă „grindeiul plugului”. Contrastul este clar – uneltele de război sunt transformate în unelte paşnice. După ce vrăjmaşii lui Israel ar fi fost biruiţi, cei rămaşi (vezi Zaharia 14,16) urmau să transforme armele lor de război din nou înapoi în unelte paşnice. Acesta era planul lui Dumnezeu, care niciodată nu s-a realizat pentru Israelul literal.

Nici un popor. După ce vrăjmaşii lui Israel vor fi fost lichidaţi, neamurile rămase se vor supune de bunăvoie conducerii lui Israel. De pe zidurile Ierusalimului „porumbelul păcii” se duce „la toate neamurile” (DA 577). Ierusalimul „va fi locuit în siguranţă” [KJV]. „Nu vor mai fi trece străinii prin el” (Ioel 3,17.18). Cetateaeste acum credincioasă numelui său: o „posesiune a păcii”, sau „temelie a păcii”. Iarăşi, planul original al lui Dumnezeu pentru Israel n-a ajuns să se împlinească din cauza apostaziei.

Nu vor mai învăţa războiul. Compară Osea 2,18; Psalmi 46,9. Aceia care cred că o întoarcere literală a evreilor în Palestina prevesteşte restaurarea lor în cadrul legământului din timpurile Vechiului Testament interpretează Isaia 2,1-4 şi pasajul paralel din Mica (cap. 4,1-3) ca o prezicere a păcii mileniale, Iudeii stăpânind lumea şi convertind-o la Dumnezeu. Fireşte că o astfel de interpretare nu are nici o bază biblică (vezi p. 25, 37). Într-o încercare de a combate această învăţătură nebiblică unii au încercat să explice aceste

versete din Isaia ca referindu-se la o falsă redeşteptare religioasă. Această sugestie ar trebui examinată prin compararea pasajului din Isaia cu pasaje similare din Vechiul Testament. Aşa cum este arătat la p. 25-38, Scripturile aplică în mod consecvent tabloul prezentat aici la planul care ar fi triumfat dacă Israel ar fi fost credincios lui Dumnezeu, adică, la strângerea neamurilor. Dar necredincioşia Israelului literal a făcut imposibilă realizarea acestui obiectiv. De aceea, împlinirea va avea loc pentru Israelul spiritual, în proclamareafinală a Evangheliei la toate neamurile pământului (Apocalips 14,9-11; 18,1-4; vezi p. 35, 36).

1. În CT 454, 455 se citează o parte din pasajul paralel din Mica 4,1-4, împreună cu Isaia 54,11-14 şi Ieremia 31,33.34, ca una din multele „lecţii practice din cuvântul lui Dumnezeu, lecţii pe care Hristos ar vrea ca învăţătorii şi părinţii să le prezinte copiilor în şcoală şi în cămin”, şi ca unul din pasajele din Scriptură care „conţin o mare încurajare” şi „sunt un tezaur de perle preţioase” (CT 456). Dacă Isaia 2,1-4 şi Mica 4,1-3 constituie o lecţie practică de „mare încurajare” pentru poporul lui Dumnezeu de azi, este imposibil ca ele să descrie o falsă redeşteptare religioasă. Totuşi, atunci când cuvintele lui Isaia şi Mica sunt privite în cadrul şi contextul altor pasaje vechi-testamentare comparabile, semnificaţia lor ajunge în prim plan. Observaţi următoarele:

2. Isaia afirmă în mod specific că solia din v. 2-5 priveşte „Iuda şi Ierusalimul” (Isaia 2,1; comp. Mica 4,2), poporul ales al lui Dumnezeu. De-a lungul Vechiului Testament „Iuda şi Ierusalimul” sunt totdeauna poporul lui Dumnezeu, oricât de lipsuri şi nedesăvârşiri ar avea, iar Dumnezeu îi recunoaşte ca atare (vezi Numeri 23,21). Aceia pe care Dumnezeu nu-i recunoaşte ca popor al Lui nu sunt niciodată numiţi „Iuda şi Ierusalim”. El niciodată nu se adresează Babilonului, Egiptului sau Edomului cu numele de „Iuda şi Ierusalim”. Observaţi totodată şi apelul la „casa lui Iacov” din v. 5. Perspectiva glorioasă a rezultatelor credincioşiei faţă de Dumnezeu ar fi trebuit să se dovedească un puternic stimulent pentru ca Israel să „umble în lumina Domnului” (vezi CT 455,456).

3. Cuvintele „popoarele se vor duce cu grămada şi vor zice” (v. 3) sunt uneori evidenţiate ca o dovadă că ceea ce spun ele se află în opoziţie cu ceea ce spune Domnul. Totuşi, să observăm că ceea ce se spune aici că zic „popoarele” este în armonie deplină cu voia lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în altă parte în Cuvântul Său, şi se potriveşte extrem de bine pe buzele acelora care Îl iubesc pe Domnul cu sinceritate. Mai mult, exact aceleaşi gânduri, adesea în cuvinte identice, sunt aşezate pe buzele celor convertiţi la iudaism dintre neamuri menţionaţi de-a lungul Vechiul Testament. Vedeţi, de pildă, Zaharia 8,21-23: „Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor… Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‚În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!’”. Aici „oamenii” dintre „neamuri” spun acelaşi lucruca în Isaia 2,3, iar Dumnezeu confirmă spusele lor ca reprezentând strângerea neamurilor la Israel. Ar fi greu să constrângi cuvintele din Isaia 2,2-4 să reprezinte o falsă redeşteptare, iar pe acelea din Zaharia 8,21-23 să reprezinte o autentică redeşteptare. Vezi şi Deuteronom 4,6.7; Isaia 45,14; 49,6.12.18.22; 55,5; 56,6-8; 61,3-11; Ieremia 3,17; 16,19; Zaharia 2,11; 14,16; Maleahi 3,12.

4. Cuvintele din Isaia 2,2 reprezintă cuvântul Domnului, nu cuvântul „multor popoare” (v. 3). Dumnezeu Însuşi este Cel care afirmă în v. 2 adevărul că „toate neamurile” „se vor îngrămădi” la „muntele Casei Domnului”. A reprezenta ca o falsă redeşteptare religioasă un lucru pe care Dumnezeu îl cere, înseamnăa tăgădui că Dumnezeu ştia despre ce vorbeşte. În v. 2, Dumnezeu spune că „toate neamurile” „se vor îngrămădi” la „muntele Casei Domnului”, iar în v. 3 „multe popoare” vor zice: „Veniţi să ne suim la Muntele Domnului”. Ele sunt evident în armonie, şi nu în opoziţie cu Dumnezeu.

5. Dacă cuvintele pe care popoarele le spun în v. 3 reprezintă o falsă redeşteptare religioasă, s-ar păreacă exprimările similare de-a lungul Vechiului Testament trebuie să fie înţelese la fel.

6. A echivala cuvintele din Isaia 2,3 cu strigătul de „pace şi linişte” din 1Tesaloniceni 5,3 înseamnă a trece cu vederea însemnătatea unor pasaje din Vechiul Testament precum Psalmi 46,9; Osea 2,18. Făgăduinţaadăugată din Mica 4,4 rostită de gura Domnului împreună cu contextul (v. 5-8), arată clar că aceste cuvinte se referă la pacea eternă a împărăţiei mesianice (vezi Isaia 32,15-18)

Că va fi o mare falsă redeşteptare religioasă în zilele de pe urmă este clar arătat de Inspiraţie. Dar că

Isaia nu vorbeşte aici despre asta pare să fie indicat de următoarele dovezi cu privire la această falsă redeşteptare.

Hristos a prezis că solia slujitorilor falsei redeşteptări religioase va fi de aşa natură încât „să înşele, dacăva fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24,23-27). „Atât de mult se va asemăna contrafacerea cu adevărul”, ni se spune „încât va fi cu neputinţă să facem deosebire între ele decât prin Sfintele Scripturi” (GC 593). Când vine momentul acesta, numai o dragoste de adevăr autentică şi o extrem de sârguincioasă luare aminte la îndrumările date prin Biblie şi Spiritul profeţiei ne va feri de amăgirile vrăjmaşului, de duhurile amăgitoare şi de învăţăturile demonilor (Osea 4,6; 2Tesaloniceni 2,9-12; 6T 401; 8T 298; TM 475).

În afara acelora care deţin cunoaşterea şi dragostea adevărului, întreaga lume va fi dusă în rătăcire de aceste amăgiri (vezi Apocalips 13,13-15; GC 562). Când bisericile numite creştine se unesc, conducătorii religioşi populari vor vedea în această unire o mişcare măreaţă pentru evanghelizarea lumii; de fapt, ei afirmă cu hotărâre că toată lumea va fi convertită (GC 588, 589; EW 261; comp. 282). Această falsă redeşteptare precedă de aproape proclamarea ultimei mari solii de har şi avertizare a lui Dumnezeu, înfăţişată în Apocalips 18,1-4 şi este o încercare de a-i împiedica pe oameni să primească acea solie (GC 464). Acesta este strigătul de „pace şi linişte”, prin intermediul căruia Satana îi va potoli pe oameni cu un fals sentiment de siguranţă, dincare ei nu se vor mai trezi până când va fi prea târziu (1Tesaloniceni 5,1-5; comp. Ieremia 6,14; 8,11; EW 282; PP 104; GC 562; COL 411; 5T 715). În această măreaţă falsă mişcare religioasă se vor uni toţi aceia care au o formă a de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (2Timotei 3,1.5)

Întrucât falsa redeşteptare va semăna îndeaproape cu cea adevărată descrierile biblice ale celei adevărate fireşte că o vor descrie într-o oarecare măsură şi pe cea falsă. Astfel, în pasaje ale Scripturii precumApocalips 14,6-11; 18,1-4 şi altele, pe care Inspiraţia le arată în mod clar ca descriind adevărata redeşteptare a evlaviei care va constitui lucrarea de încheiere a Evangheliei, este posibil, fără îndoială, să găsim aspecte pe care Satana se va strădui să le contrafacă. Găsim că este potrivit şi bine ca noi să studiem tot ceea ce Inspiraţia a descoperit cu privire la aceste lucruri într-o strădanie serioasă de a fi pregătiţi pentru mare criză care se află înaintea bisericii.

La combaterea falselor pretenţii şi exegezei greşite defectuoase ale Sionismului şi ale altor mişcări care încurcă şi aplică greşit profeţia Vechiului Testament interpretând-o într-o manieră fantezistă „noi nu ar trebui să ne îngăduim niciodată să folosim argumente care nu sunt cu totul sănătoase… Ar trebui să prezentăm argumente temeinice, care nu numai că îi vor aduce la tăcere pe adversarii noştri, ci vor purta şi cea mai îndeaproape şi mai critică cercetare” (5T 708). Cu privire la falsa redeşteptare religioasă, Inspiraţia ne-a oferito bogăţie de informaţii, iar atunci când ne ocupăm de acest important subiect, ne putem baza pe diversele pasaje ale Scripturii care prevestesc cu claritate o astfel de mişcare. În aceasta, ca şi în tot studiul şi în toată interpretarea Scripturii, în special a soliilor profeţilor Vechiului Testament, ar fi bine să aderăm îndeaproape laprincipiile expuse la p. 25-38.

Isaia 2:5 5. Casa lui Iacov. La momentul la care profetul Isaia purta această solie, regatul de nord, cele zece seminţii, nu merseseră încă în captivitate. Deşi soliile lui Isaia erau adresate în primul rând poporului lui Iuda şi Ierusalimului (vezi comentariul la cap. 1,1), apelul său de a „umbla în lumina Domnului” este aici extins către toate cele douăsprezece seminţii. Deşi apostazia regatului de nord umpluse paharul, îndurarea divină încă îl chema pe Israel să se întoarcă la Dumnezeu înainte ca să treacă ziua mântuirii.

Să umblăm. Perspectiva măreaţă pregătită pentru Israel, înfăţişată în v. 1-4, l-a inspirat pe profet să facă un apel mişcător la umblare „în lumina Domnului”. Acela care a prins perspectiva a ceea ce Dumnezeu are pregătit pentru aceia care Îl iubesc şi Îi slujesc, nu mai pot fi mulţumiţi cu realizări comune.

Supunerea faţă de datoria cunoscută este singura dovadă valabilă a sincerităţii unei acceptări mărturisite a ofertei de îndurare a lui Dumnezeu. Într-adevăr, o mărturisire de credinţă neînsoţită de faptele ascultării este declarată „moartă” (Iacov 2,26). Aceia care aud cuvântul lui Dumnezeu, însă neglijează să-l împlinească, sunt asemănaţi cu un om care îşi zideşte casa pe nisipuri mişcătoare.

Lumina Domnului. Adică, lumina adevărului pe care Domnul a trimis-o în mod îndurător prin slujitorii

Săi, profeţii. În zilele lui Isaia aceasta era lumina mântuirii prin Mesia făgăduit, care, la venirea Lui, S-a declarat „lumina lumii” (vezi comentariu la Ioan 8,12). El era „adevărata lumină”, „lumina oamenilor” (Ioan 1,9.4). Comparaţi apelul fierbinte al Domnului nostru către conducătorii lui Israel din vremea Lui de a umbla în lumină câtă vreme lumina mai era încă în mijlocul lor (Ioan 12,35.36; comp. Ioan 1,9-12)

Isaia 2:6 6. Ai părăsit pe poporul Tău. În loc de a fi într-o stare de a conştientiza destinul glorios pe care Dumnezeu îl avea pregătit pentru ei, ei de fapt apostaziaseră. Ei nu mai erau sinceri, credincioşi şi ascultători faţă de Domnul, ci lepădaţi şi părăsiţi din cauza nelegiuirilor lor grosolane. Dumnezeu nu este nici cu ei, nici pentru ei, ci împotriva lor, pentru că s-au întors împotriva Sa. Aceasta era realitatea dezolantă, un contrast înspăimântător faţă de perspectiva măreaţă pe care Isaia tocmai o amintise. Versetele 6-9 descriu starea de fapt a lui Israel în prezent, în timp ce v. 10-22 zugrăvesc rezultatul inevitabil – experienţa lor în timpul „zilei Domnului” (v. 12). Datorită apostaziei lui Israel, ziua aceea va aduce întuneric şi groază pentru „casa lui Iacov”, pretinsul popor al lui Dumnezeu, la fel ca şi pentru restul lumii.

Sunt plini [de la răsărit KJV]. La răsăritul Palestinei era Babilonia vestită pentru astrologii, ghicitorii şivrăjitorii ei. (Daniel 2,2.27; 4,7; 5,7.11). Din cauză că Israel părăsise pe Domnul şi se întorsese către religiile false al Răsăritului, ei pierduseră favoarea Lui.

Ca Filistenii. Locuitorii Palestinei fuseseră alungaţi dinaintea lui Israel din cauza numeroaselor lor urâciuni, pentru că ascultaseră „de cei ce citesc în stele şi de ghicitori” (Deuteronom 18,10-14). Ca şi babilonienii, filistenii îşi aveau preoţii şi ghicitorii lor oculţi (1Samuel 6,2), iar acum pretinsul popor al lui Dumnezeu le urma exemplul. În loc să meargă la Dumnezeu pentru lumină, ei se duceau la conducători care erau în alianţă cu domnul întunericului.

Se unesc [KJV: „Se mulţumesc”]. Textul ebraic este aici nesigur. Unii au sugerat expresia: „ei dau mâinile cu”. În orice caz, înţelesul este acelaşi – Israel făcuse înţelegere cu străinii, „dând mâinile” cu ei în sensul că făcuseră înţelegeri cu ei şi se angajaseră într-o cauză comună. Israel nu mai era un popor despărţit şideosebit; ei erau una cu lumea din jurul lor în politică, comerţ, religie şi nelegiuiri. Vezi 2Corinteni 6,14.

Isaia 2:7 7. Argint şi aur. Iuda ajunsese un popor comercial, iar marele lor interes în viaţă era câştigul material. Ei erau bogaţi în argint şi aur, dar erau săraci în dreptate şi credinţă. Domnia lui Ozia fusese lungă şi prosperă. Ei avuseseră succes împotriva Filistenilor şi Arabilor şi primiseră tribut de la Amoniţi (2Cronici 26,7.8). O dată cu prosperitatea a venit luxul şi decăderea morală. O idee cu privire la măsura bogăţiei lui Iuda pe vremea lui Isaia se poate obţine din tributul pe care Sanherib pretinde că-l primise de la Ezechia, care cuprindea 30 de talanţi de aur (peste 2,4 tone, sau peste două tone metrice; vezi Vol. I, p. 164), 800 de talanţide argint (peste 30 de tone, sau peste 27 de tone metrice), pietre preţioase şi multe alte feluri de bogăţii.

Cai. Prin Moise, Domnul dăduse îndrumări lui Israel „să n-aibă mulţi cai” (Deuteronom 17,16), iar prinSamuel El arătase că punerea unui rege va aduce atât cai cât şi care (1Samuel 8,11.12). Solomon avea mulţi cai şi multe care (1Regi 10,25-29), iar Ozia fără îndoială i-a urmat pilda în privinţa aceasta. În timpurile Vechiului Testament caii erau folosiţi mai ales în război. Înmulţirea cailor şi a carelor ar fi abătut privirea poporului de la încrederea în Dumnezeu la încrederea în lucrurile materiale. Mica 5,10.12.13 declară că Domnul ca răzbunare va nimici caii şi carele, împreună cu idolii, vrăjitorii şi ghicitorii.

Isaia 2:8 8. Plină şi de idoli. Domnia lui Ahaz a fost caracterizată printr-un mare declin moral cu prilejul căruia atât regele cât şi poporul L-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu şi s-au întors la închinarea idolilor. I-au fost făcute chipuri lui Baal (vezi Vol. I, p. 173), au fost aduse jertfe umane zeităţilor păgâne, au fost ridicate altareprin tot Ierusalimul, au fost dedicate înălţimi în toată ţara pentru arderea de tămâie idolilor, iar un altar păgân a fost înălţat în curtea Templului, acolo unde stătuse altarul de aramă al lui Solomon (2Cronici 28,2-4.23-25; 2Regi 16,10-14).

Isaia 2:9 9. Cei mici vor fi scoborâţi. Cuvintele „mici” şi „mari” stau pentru termenii ebraici ’adam, „om”, ca

fiinţă umană şi ish, „bărbat”, ca deosebit de femeie. Era socotit că e mai onorabil a fi un „bărbat”, ish, decât doar o fiinţă umană, adam, aşa cum lămureşte expresia ebraică din Psalmi 49,2. Sensul aici este că oamenii vor fi smeriţi şi scoborâţi înaintea Domnului. Ei nu se smeresc acum – sunt mândri şi plini de fală – dar vor fi smeriţi la venirea Domnului (vezi Isaia 2,12-13).

Nu-i vei ierta. Când vine „ziua Domnului” (v. 12), păcătoşii vor fi trecut de vremea cercetării lor şi vor fi dincolo de posibilitatea de pocăinţă (vezi Osea 13,14; comp. Evrei 9,28). Domnul nu-i poate ierta pentru căei nu doresc iertarea.

Isaia 2:10 10. Intră în stânci. În Palestina erau multe peşteri şi caverne, constituind adăposturi naturale în vremuri de primejdie (vezi Judecători 6,2; 15,8; 1Samuel 13,6; 14,11; 24,3; 1Regi 18,4). În ziua cea mare a Domnului, oamenii vor alerga cuprinşi de groază la orice loc de refugiu disponibil, căutând să se adăposteascăde calamităţile care se vor abate asupra pământului (vezi Apocalips 6,15). În sulul 1QIsa, ultima parte din Isaia 2,9 şi întreg v. 10 lipsesc.

Isaia 2:11 11. Privirea semeaţă. Oamenii s-au fălit ridicându-se împotriva Dumnezeului cerului. Ei au înălţat propriile lor păreri mai presus de legile lui Dumnezeu. În ziua cea mare a cercetării aceşti oameni mândri şi dispreţuitori vor fi smeriţi înaintea Domnului cerului (vezi cap. 13,11).

Numai Domnul. Compară cu Psalmi 46,10. Când Domnul Dumnezeu vine cu putere şi slavă toată suflarea va fi ca iarba înaintea Lui. Domnul va fi atunci recunoscut în toată măreţia şi slava Sa drept ceea ce este de fapt, Creatorul şi Susţinătorul nu numai al acestui pământ, ci al universului. El stă pe tronul slavei Sale, Judecător al tuturor popoarelor pământului şi Cârmuitor al universului.

Ziua aceea. „Ziua aceea” este „ziua Domnului” (v. 12), când Isus revine pentru a domni, salvându-Şi poporul şi nimicindu-i pe nelegiuiţi (cap. 13,9; 34,8).

Isaia 2:12 12. Ziua Domnului. „Ziua Domnului” este ziua mâniei Domnului asupra popoarelor şi lumii. Când o naţiune merge atât de departe în nelegiuire încât soarta ei este pecetluită, iar judecata finală pronunţată împotriva ei de Domnul, aceasta este „ziua Domnului” pentru poporul respectiv. Aceste zile ale Domnului localizate, individuale pentru Israel (Amos 5,18), Iuda şi Ierusalim (Plângeri 2,22; Ezechiel 13,5; Ţefania 1,7.14.18; 2,2.3; Zaharia 14,1), Babilon (Isaia 13,6.9), Egipt (Ieremia 46,10; Ezechiel 30,3) şi Edom şi păgâniîn general (Obadia 13) au fost tipuri ale zilei mai mari a judecăţii Domnului care urmează să vină asupra întregii lumi (1Tesaloniceni 5,2; 2Petru 3,10). Vezi şi Isaia 34,8; Ioel 1,15; 2,1; 3,14; Zaharia 14,1; Maleahi 4,5. Profeţiile despre o „zi a Domnului” locală sunt adesea sugestive şi cu privire la o „zi a Domnului” universală la sfârşitul lumii. În mod similar, Isus a contopit prezicerile cu privire la căderea Ierusalimului cu acelea despre a doua venire a Lui.

Mândru şi trufaş. „Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înainte căderii” (Proverbe 16,18). Mândria i-a întors pe oameni împotriva lui Dumnezeu şi i-a împins să-şi asuprească semenii. Mândria îi împinge pe oameni să se ridice împotriva lui Dumnezeu forţându-L să le devină vrăjmaş. Prin urmare, puterea cerului se desfăşura împotriva lor. Pieirea lor, împreună cu toate lucrările lor este doar o chestiune de timp. Isaia a văzut pretinsul popor al lui Dumnezeu lăudându-se şi slăvindu-se cu propriile realizări; totodată l-a văzut şi smerit în ţărână înaintea Creatorului în ziua cea mare a Domnului.

Isaia 2:13 13. Cedrilor înalţi ai Libanului. În mândria şi slava lor, popoarele şi indivizii sunt adesea asemănaţi cu copaci falnici (Isaia 14,8; Ezechiel 31,3-14; Daniel 4,10-23; Zaharia 11,1.2) care pot fi doborâţi şi despuiaţi de slava lor.

Isaia 2:14 14. Munţilor înalţi. Munţii în Scriptură simbolizează adesea împărăţii. Aşa cum mânia lui Dumnezeu se va revărsa peste oamenii mândri şi îngâmfaţi în ziua cea mare a mâniei Lui, la fel se va revărsa şi asupra

popoarelor mândre. Neamuri care s-au fălit şi s-au ridicat împotriva Domnului oştirilor vor fi smerite şi pustiite.

Isaia 2:15 15. Tuturor turnurilor înalte. Acestea sunt dispozitive de apărare inventate de om, în contrast cu apărarea pe care le-o oferă Dumnezeu alor Săi. Ozia fortificase foarte mult întăriturile lui Iuda, construind turnuri tari în Ierusalim, sporind zidurile capitalei şi construind turnuri în ţinuturile rurale. Aceste măsuri au fost continuate de către urmaşii lui (2Cronici 26,9.10; 27,3.4; 32,2-6; Isaia 22,8-11; Osea 8,14). Nici unul dintre aceste mijloace defensive nu avea să rămână în picioare în ziua mâniei lui Dumnezeu.

Isaia 2:16 16. Corăbiilor din Tarsis. Acestea erau vase maritime mari, folosite atât în Mediterană cât şi în Marea Roşie pentru comerţ cu ţinuturi depărtate (vezi 1Regi 10,22; 22,48; 2Cronici 20,36). Judecata Cerului urma să vină asupra acestor întreprinderi comerciale iniţiate de egoism şi lăcomie.

Tuturor lucrurilor [KJV: „imaginilor”] plăcute. Ebraica acestei expresii a fost iniţial considerată nesigură. Studii recente, însă, dau la iveală că ebr. Sekiyyah, iniţial luat cu sensul de „imagine”, înseamnă „corabie”. Aşadar, expresia ar trebui tradusă „tuturor corăbiilor plăcute”, sau „tuturor corăbiilor atrăgătoare”.Contextul – prima parte a acestui verset – confirmă definiţia aceasta. LXX traduce şi ea „corăbii”. În egipteană skti însemnă „corabie”.

Isaia 2:17 17. Mândria omului. Vezi v. 11. Solia de condamnare a celor mândri şi îngâmfaţi este repetată aici prin accentuare. Înjosirea şi ocara va fi soarta finală a celor care gândesc şi acţionează contrar planurilor Domnului cerului.

Isaia 2:19 19. Peşterile stâncilor. Vezi comentariul la v. 10. Din nou tabloul este al căutării unui adăpost în numeroasele scobituri şi crăpături naturale în stâncă din Palestina, care adesea constituiau un mijloc eficient de scăpare şi apărare în vremuri de primejdie. Vezi Osea 10,8; Apocalips 6,15.16.

Îngrozească pământul. Ebr. aras, „a suferi un şoc”, „a tremura”. Un mare cutremur va însoţi revenirea lui Hristos. Vezi Isaia 2,21; Apocalips 11,19; 16,18. Acesta va provoca pustiirea întregului pământ, înghiţind oraşe întregi, mutând insule de la locurile lor şi smulgând munţii de pe temeliile lor. Glasul lui Dumnezeu este acela care provoacă această zguduire (vezi GC 637).

Isaia 2:20 20. Idolii de argint. Oamenii adăpostiţi în peşteri de prezenţa lui Dumnezeu îşi aruncă idolii, pe care îi recunosc acum ca inutili. Aceştia nu sunt neapărat idoli literali, dar pot fi comori de aur şi argint pe care şi le-au grămădit. Acestea se dovedesc acum cu totul nefolositoare şi nu pot să le ofere eliberare, aşa că sunt aruncate ca lipsite de valoare.

Şobolani. Creaturi care trăiesc pe sub pământ, sau în peşteri, în ruine şi în clădiri abandonate. În astfel de locuri au fugit oamenii să se ascundă (v. 10.19.21).

Isaia 2:21 21. Găurile stâncilor. Isaia repetă tabloul din v. 19, cu anumite adăugiri şi diferenţe. Acesta este punctul culminant al vedeniei lui Isaia cu privire la scenele teribile care urmează să vină asupra pământului. Clipa împlinirii acestei profeţii este aproape (vezi 7T 141), iar Domnul Se va descoperi ca să zguduie îngrozitor pământul şi să-i trateze cu dreptate pe aceia care în mod conştient I-au lepădat harul şi I-au călcat legea.

Isaia 2:22 22. Nu vă mai încredeţi dar în om. Dacă aceasta este soarta celor răi, de ce să ne mai încredem în ei? Poporul lui Dumnezeu se încredea în propria lui isteţime şi în ajutorul vecinilor lui păgâni. El trebuia să se întoarcă la Dumnezeu şi în El să-şi găsească ajutorul şi tăria.

Importanţa acestor cuvinte: „Nu vă mai încredeţi dar în om”, este asemănătoare cu aceea a îndemnului lui Hristos dat ucenicilor Săi, consemnat în Matei 10,17: „Păziţi-vă de oameni”. De repetate ori Dumnezeu l-aînştiinţat pe Israel să nu-şi mai pună încrederea în puterea omenească, fie a lor proprie, fie a unor naţiuni învecinate ca Egiptul şi Asiria, ci mai degrabă să se încreadă în ceea ce El putea şi voia să facă pentru ei, dacăÎi erau credincioşi. Ca la Marea Roşie, la Ierihon, şi înaintea porţilor Ierusalimului, în timpul lui Sanherib, Dumnezeu a dovedit suficienţa puterii divine.

Suflare. Cuvintele acestea evidenţiază fragilitatea vieţii (vezi Geneza 2,7; 7,22; Psalmi 146,3.4). Dumnezeu este Cel care a dat omului suflarea şi viaţa, iar când suflarea îl părăseşte, viaţa încetează. Pentru cesă depindă de fiinţe slabe şi muritoare pentru ajutor când Dumnezeu făgăduieşte călăuzire şi putere?

Căci ce preţ are el? Cine este omul, şi ce poate face el, ca să se pună atâta bază pe el ? Oamenii se fălesc şi se ridică sfidător împotriva marelui Dumnezeu al cerului, lepădând cuvântul Său şi refuzând să umblepe căile Lui. Oamenii aceştia vor pieri cu totul împreună cu lucrările lor în timp ce Dumnezeu şi adevărul nu vor pieri niciodată. Pentru ce să se îndrepte către oameni care s-au întors împotriva lui Dumnezeu? Nimic din civilizaţia falnică construită de om cu care se mândreşte atât de nemăsurat nu merită să fie păstrată. Turnurile şi zidurile sale înalte, corăbiile lui de Tarsis, comorile lui de aur şi argint, vor pieri în ziua când Domnul „Se vascula să zguduie îngrozitor pământul” (v. 19). Cei mândri şi trufaşi vor fi scoborâţi şi numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

5 FE 222; 3T 160, 190

8, 9 PK 306

10–12GC 638

11 PK 186

11, 12 PK 306

17 IT 140; 2T 281

17, 18 PK 727

19 GW 265; LS 412; MYP 89; 7T 141; 8T 36

20 Ev 63; IT 169; WM 266

20, 21 COL 372; CS 224; GC 638; PK 727; PP 341

21 EW 34; MYP 89; 8T 36

22 FE 222; TM 376, 476, 483; 5T 301

Isaia 3:1 1. Din Ierusalim şi din Iuda. Ierusalim şi Iuda reprezintă pe poporul declarat al lui Dumnezeu, care, în timpul lui Isaia, deşi se depărtase de Dumnezeu, făcea o zgomotoasă, dar zadarnică mărturisire de credinţă. Osituaţie similară predomină în lume astăzi şi aceeaşi solie este necesară în aceste zile din urmă pentru un poporcare Îi aduce închinare lui Dumnezeu cu buzele, dar a cărei inimă este departe de El. Vezi comentariul la Matei 15,7-9.

Orice sprijin şi orice mijloc de trai. [KJV: „Ancora şi toiagul”]. Domnul e gata să îndepărteze din Iuda cele două lucruri de bază ale vieţii, pâinea şi apa. Vezi Levitic 26,26; Psalmi 105,16; Ezechiel 4,16; 5,16;

14,13, unde se foloseşte expresia „toiagul pâinii”. Fără îndoială Isaia se referă aici la o foame literală, dar contextul pare să aplice imaginea foamei literale la o lipsă de conducători capabili. Naţiunea va suferi de o lipsă de conducere aşa cum trupul suferă pe urma lipsei de hrană. Când oamenii de stat au fost înlăturaţi, răspunderile guvernării au rămas pe umerii celor slabi. Rezultatul inevitabil a fost decăderea naţională (vezi v. 2-5)

Isaia 3:2 2. Pe judecător şi pe proroc. Versetele 2 şi 3 enumeră diferitele categorii de oameni care constituiau principalul sprijin al naţiunii. Fără astfel de conducători nici un stat nu poate să dureze mult. Dar acest fel de oameni vor fi înlăturaţi din Iuda, de aici urmând slăbiciune şi dezmembrare naţională. Domnul nu spune că El îi va îndepărta în mod deliberat pe oamenii de felul acesta din ţară, ci doar atrage atenţia la acţiunea legii cauzei şi efectului. El l-a lăsat pe Israel să aibă conducători după propria lor inimă, care guvernau aşa cum dorea poporul să fie guvernat.

Isaia 3:3 3. Pe dregător. [KJV: „Pe omul onorabil”]. Versetul acesta continuă lista de conducători capabili care vor fi înlăturaţi din Iuda – căpeteniile oştirii, bărbaţi cu poziţii în slujbele civile, toţi necesari pentru a face o naţiune puternică şi prosperă. Astfel de oameni au fost luaţi în Babilon de către Nebucadneţar (2Regi 24,14; comp. Ieremia 24,1; Daniel 1,3.4)

Isaia 3:4 4. Voi da băieţi. Conducerea în treburile naţionale urma să cadă în mâinile unor oameni cu minte de copii. Oameni lipsiţi de capacitate aveau să fie aleşi să guverneze naţiunea. Urma să fie o gravă lipsă de conducători capabili, şi ca urmare treburile aveau să meargă din rău în mai rău. „Copii” – persoane capricioase, oameni lipsiţi de claritatea gândirii şi judiciozitatea acţiunii – urmau să ia hotărârile şi să controleze destinul statului. În atare condiţii judecata naţiunii urma să fie grabnică şi sigură.

Isaia 3:5 5. Se vor asupri. Naţiunile cu conducători înţelepţi şi vrednici nu suferă din cauza nedreptăţii şi asupririi. Un efort hotărât din partea conducătorilor naţiunii de a promova egalitatea şi dreptatea va împiedicaivirea abuzurilor care au ca rezultat ruina civilizaţiei. Când cetăţenii unei naţiuni sunt permanent asupriţi de semenii lor, încrederea şi prosperitatea lor slăbesc. Unde este nedreptate şi înşelăciune, violenţă şi asuprire, naţiunea este pe panta căderii, iar ziua cercetării este sigur că va veni. Lucrul acesta a fost valabil în toate timpurile; a fost valabil pentru Iuda pe vremea lui Isaia şi este la fel de valabil şi astăzi. Corupţia netezeşte cărarea pentru haos şi ruină.

Tânărul va lovi. Cei tineri ca vârstă şi experienţă vor dispreţui sfatul bătrânilor lor. Aşa cum se arată în Decalog, prima datorie a omului faţă de semenii săi este de a-şi cinsti părinţii (Exod 20,12; comp. Levitic 19,23). Primejdiile prezise pentru zilele din urmă cuprind şi copii „neascultători de părinţi”, şi oamenii „neînduplecaţi, clevetitori”, „neiubitori de bine” (2Timotei 3,1-4).

Isaia 3:6 6. Tu ai o haină. Se vor face încercări de a arunca răspunderea conducerii pe umerii oamenilor înstăriţi,trecându-se cu vederea faptul că posedarea de bunuri materiale nu este neapărat o dovadă a capacităţii de a guverna.

Ia dărâmăturile. Prin „dărâmăturile acestea” vorbitorul se referă la naţiune ca la o locuinţă dărăpănată. Timpurile vor fi departe de a fi prospere.

Isaia 3:7 7. Nu pot să fiu doftor. Acesta e răspunsul fratelui care fusese invitat să devină cârmuitor peste „dărâmături” (v. 6). Chemarea este refuzată, iar poziţia de „doftor” rămâne vacantă. Nu lui îi revine sarcina de a lega rănile altor oameni. Dacă trebuie făcută o lucrare de restaurare, atunci să ia altul răspunderea. Fie căar avea sau nu calificarea, el va refuza asumarea conducerii.

Isaia 3:8

8. Se clatină Ierusalimul. [KJV: „Ierusalimul este ruinat”]. Cu prilejul invaziei lui Sanherib (vezi Vol. IIp. 87, 88) regatul lui Iuda fusese în cea mai mare parte prefăcut în ruine. Regele Ezechia fusese forţat să se supună unui tribut împovărător impus de împăratul Asirian (vezi comentariul la cap. 2,7). Cu toate că Sanherib nu a reuşit să intre în Ierusalim, restul naţiunii căzuse în mâinile lui.

Vorbele şi faptele lor. Isaia arată aici motivele umilirii care venise asupra naţiunii şi ale ruinei depline care avea să urmeze neîndoielnic – oamenii părăsiseră pe Domnul şi ca urmare El nu mai putea să-i binecuvânteze şi să-i apere. Deopotrivă în vorbe şi fapte pretinsul popor al lui Dumnezeu era în răzvrătire faţăde El.

Înfruntând privirile Lui măreţe. Literal: „să se răzvrătească înaintea ochilor slavei Lui”, adică „chiar în prezenţa Sa” (vezi v. 9). Dumnezeu e îndelung răbdător şi binevoitor şi zăboveşte mult înainte de a-l pedepsi pe cel vinovat. Însă timpul cercetării, deşi multă vreme amânat, va veni cu siguranţă.

Isaia 3:9 9. Înfăţişarea feţei lor. Literal „căutarea lor la faţă” adică „părtinirea” lor (vezi Fapte 10,34). Binele saurăul era lipsit de semnificaţie pentru aceşti oameni răi; ei făceau aşa cum voiau. Nu conta dreptatea, ci doar oportunitatea. Atitudinea şi faptele lor mărturiseau împotriva lor înaintea Cerului.

Ca Sodomiţii îşi dau pe faţă nelegiuirea. Oamenii din Sodoma erau păcătoşi pe faţă. Cetatea era vestită pentru ticăloşia ei, iar oamenii se desfătau cu reputaţia lor în ce priveşte răul. Nu era nici măcar o pretenţie depurtare dreaptă – nimic altceva decât nelegiuire zgomotoasă fluturată pe faţă înaintea lumii. Categoria aceastade păcătoşi se afla în răzvrătire deschisă faţă de Dumnezeu şi nu făceau nici o încercare să ascundă acest lucru. În stadiul acesta, viciul nu mai aducea omagiu virtuţii ridicând o pretenţie de bunătate. Era o manifestare deschisă de viciu şi de nelegiuire, o desăvârşită neruşinare în săvârşirea răului. Cetăţile lui Israel erau asemenea cetăţilor câmpiei în destrăbălarea lor şi erau coapte pentru distrugere.

Îşi pregătesc rele. Păcatul seamănă seminţele propriei sale distrugeri. Nelegiuirea unui păcătos reclamă un potir de amărăciune şi de rău care îi va arde sufletul şi îi va nimici trupul. Toţi aceia care fac rele se răsplătesc singuri cu rău, nu cu bine.

Isaia 3:10 10. Bine de cel neprihănit [KJV: „Spuneţi-i celui drept”]. Fiecare om culege ceea ce a semănat. Cel drept seamănă seminţe bune care vor aduce o recoltă de bine. Marea lecţie pe care trebuie să o înveţe oameniieste că ceea ce seamănă vor şi secera. Nu este greşeală mai mare pe care să o facă părinţii sau profesorii decâtsă le îngăduie tinerilor să creadă că atunci când seamănă răul vor putea să secere binele. Soarta inexorabilă a rostit un blestem asupra păcătosului. De aceea nimeni să nu-i spună păcătosului din Sion că viitorul va fi binevoitor faţă de el. Nu poate fi, deoarece Dumnezeu a rostit un blestem. Numai acela care părăseşte păcatulşi face binele poate aştepta binecuvântarea Cerului.

Isaia 3:11 11. Vai de cel rău! Acesta nu este un decret arbitrar din partea lui Dumnezeu, ci afirmarea unui fapt fundamental. Nimic nu este mai sigur pe lume decât faptul că semănarea răului produce rău. Când oamenii seamănă nelegiuire ei şi lumea din jurul lor vor culege neîndoielnic o recoltă de nenorocire. Prin nelegiuirea lui, Israel se distrugea singur. Era necesar să se imprime această realitate în chip de neşters asupra tuturor inimilor pentru ca să poată avea loc o întoarcere de la păcat, iar ca urmare naţiunea să poată fi salvată. Nu există patriot mai mare sau cetăţean mai de valoare ca predicatorul dreptăţii. De la început până la sfârşit, Isaia a ţinut adevărul acesta înaintea poporului său şi nu lipsit de succes. Predica lui în mod special a fost aceea care a adus o reformă şi prin aceasta a salvat naţiunea de la soarta nenorocită care altminteri ar fi înghiţit repede ţara.

Va culege. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă de curând descoperit (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) zice: „îi va reveni”.

Isaia 3:12 12. Asuprit de nişte copii. Cuvintele acestea sunt considerate uneori ca referindu-se la vârstele regilor

lui Iuda din vremea aceea, dar lucrul acesta nu prea poate fi adevărat, deoarece cârmuitorii de pe timpul lui Isaia nu erau neobişnuit de tineri când au început să domnească. Iotam era de 25 de ani când a ajuns la tron (2Regi 15,33), Ahaz era de 20 (2Regi 16,2), iar Ezechia de 25 (2Regi 18,2). Azaria (Ozia), totuşi, era de numai 16 ani când a ajuns la tron (2Regi 15,2), însă lucrarea lui Isaia evident că nu a început decât către sfârşitul domniei lui Azaria (vezi Isaia 6,1). Manase era de 12 ani (2Regi 21,1), iar Iosia de numai 8 ani (2Regi 22,1) când au început să domnească. Întrucât regii din timpul lui Isaia nu erau literal tineri, este improbabil ca acesta să fi fost cazul, literal, cu slujbaşii numiţi de ei. Sensul este că slujbaşii timpului erau copii din punct de vedere al capacităţii mintale. Conducerea experimentată lipsea pe tron, în cămin şi pretutindeni. Lucrul acesta a fost, desigur, valabil în special în privinţa lui Ahaz, care a început să domnească la câţiva ani după ce Isaia primise chemarea, şi care a fost urmat de bunul rege Ezechia.

Îl stăpânesc nişte femei. Din nou sensul este că ţara era guvernată de bărbaţi care erau lipsiţi de aptitudini reale de conducere. Deşi cuvintele „copii” şi „femei” nu trebuie să fie luate literal, influenţa mândrelor şi decăzutelor „fiice ale Sionului” descrise în v. 16-24 trebuie să fi exercitat o influenţă indirectă asupra treburilor statului prin conducători. În loc de a-şi ajuta soţii, asemenea femei erau o piedică pentru ei, şi în loc de a-şi învăţa copiii căile dreptăţii, ele îi conduceau pe cărările răului.

Cârmuitorii tăi. Un conducător ocupă un loc de mare răspundere, deoarece oamenii merg acolo unde sunt conduşi. Când conducătorii merg într-o direcţie greşită, naţiuni întregi sunt duse în rătăcire. Conducătoriicivili şi religioşi din timpul lui Isaia conduceau poporul declarat al lui Dumnezeu pe căile nelegiuirii şi nenorocirii. Lumea de azi se află sub influenţe rele care încet, dar sigur îi conduc pe oameni pe căile răului, al căror sfârşit este nimicirea veşnică. Niciodată de-a lungul veacurilor nu a fost mai importantă o bună conducere ca astăzi.

Isaia 3:13 13. Domnul Se înfăţişează. Când răul ajunge la o anumită limită, pe care Domnul a stabilit-o, El Se va ridica la judecată (PK 364; 5T 208, 524). Mijlocirea încetează şi executarea judecăţii începe. Dumnezeu Îşi invită stăruitor poporul Său să se pocăiască şi să se întoarcă de la răul lor înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna.

Isaia 3:14 14. Bătrânii. Adică prezbiterii şi conducătorii care cârmuiau ţara. Ei erau „călăuze oarbe pentru orbi” (Matei 15,14). Oamenii aşteptau de la ei călăuzire şi înţelepciune, numai pentru ca să fie călăuziţi pe căi ale răului şi nechibzuinţei.

Aţi mâncat via. Via reprezintă naţiunea lui Israel (cap. 5,7; vezi cap. 1,1.8.27; 2,1.3; 3,1.8.16; 4,3.4). Conducătorii civili şi religioşi erau îngrijitorii viei. În loc de a se îngriji de ea, ei o mâncaseră. Interesul lor era pentru ei înşişi în loc de a fi pentru binele poporului pe care îl guvernau.

Prada luată de la sărac. Săracii ţării erau jecmăniţi de aceia care guvernau peste ei. Cauza sărăcirii poporului era lăcomia acelora din locuri de influenţă şi putere.

Isaia 3:15 15. Călcaţi în picioare [KJV: „Îmi loviţi poporul”]. Poporul Israel era poporul lui Dumnezeu. Cei săracişi nenorociţi erau tot atât de mult copii ai lui Dumnezeu, şi erau tot atât de preţuiţi de Cârmuitorul cerului, ca şi cei bogaţi. Dumnezeu a reţinut fiecare nedreptate, şi urma să-l tragă la răspundere pe fiecare asupritor pentru faptele lui rele. Datorită slăbiciunii şi sărăciei lor, cei slabi şi nevoiaşi au un drept în faţa oricărei persoane care se pretinde un slujitor al lui Dumnezeu. A asupri pe cei săraci înseamnă a călca principiile fundamentale ale împărăţiei cerurilor. Dumnezeu nu va privi cu bunăvoinţă asupra acelora care-şi strâng averetrăgând foloase de pe urma celor săraci, iar apoi caută să-şi liniştească conştiinţa aducând daruri Domnului din câştiguri necinstite.

Isaia 3:16 16. Fiicele Sionului. După ce s-a ocupat de conducătorii şi bătrânii lui Israel, Isaia se ocupă acum de soţiile şi de fiicele lor care sunt la fel de degenerate. Nicăieri altundeva în Biblie nu găsim o denunţare atât de amănunţită a degenerării sexului feminin ca aici. Femeile din timpul lui Isaia sunt descrise exact cum erau –

vanitoase, făloase, îngâmfate, mândre, interesate de ele însele şi nu de Domnul şi de nevoile celor din jurul lor. Într-un contrast izbitor este portretul femeii creştine ideale creionat de Petru (1Petru 3,1-5). „Mândria” era caracteristica cea mai de seamă a „fiicelor Sionului”, în timp ce „un duh blând şi liniştit” este trăsătura cea mai de seamă pe care Dumnezeu ar vrea să o vadă reflectată în viaţa lor.

Umblă. Femeile din Sion simulau mersul desfrânatelor ca să atragă atenţia bărbaţilor. Cu gâtul întins şi ochi dulci, cu paşi mărunţi şi priviri galeşe, femeile umblau pe uliţe, căutând să atragă atenţia la ele însele şi să-şi aducă victimele sub puterea lor (vezi Proverbe 7,6-21).

Zornăind. În anumite ţări orientale se agăţau la încheieturi clopoţei de argint, care scoteau un clinchet atunci când purtătorul umbla. Se purtau brăţări la picioare şi la mâini, şi acestea scoteau şi ele un clinchet când fetele umblau pe uliţe. „Fiicele Sionului” urmau obiceiurile naţiunilor decăzute din jurul lor.

Isaia 3:17 17. Va pleşuvi. Femeile aveau să fie lovite de fel de fel de boli şi să cadă victime năvălitorilor brutali care le vor despuia de veşmintele lor costisitoare.

Isaia 3:18 18. Podoabă. Literal, „frumuseţea”.

Verigile. Termenul ’akasim se referă la inele purtate în jurul gleznei, de la rădăcina ’akas „a scutura brăţări”, „a zornăi”. ’Akas este tradus „zornăit” în v. 16.

Sorişorii [KJV: „plasele pentru păr”]. Ebr. shebisim, probabil „plase pentru păr” sau „legături pentru cap” din aur sau argint purtate peste cap de la o ureche la cealaltă.

Lunişoare. Ebr. saharonim, probabil pandantive în formă de lună purtate drept coliere. În Orientul anticse foloseau multe feluri de podoabe pentru gât, făcute din aur, argint sau pietre preţioase.

Isaia 3:19 19. Cerceii. Ebr. Neţiphoth, obiecte atârnate de urechi.

Brăţările. Brăţările au fost şi sunt încă un ornament favorit în ţările orientale. Ele erau de obicei mari şi viu colorate, şi erau adesea purtate mai multe o dată.

Mahramele. Ebr. re’aloth, „văluri”, adică eşarfe sau văluri lungi care atârnau.

Isaia 3:20 20. Legăturile de cap. Ebr. pe’erim, diverse „pieptănături” – probabil cuprinzând diademe, panglici, pălării şi ace de păr foarte fine. Vezi şi Exod 39,28, unde cuvântul pe’erim este folosit pentru „scufiile” preoţeşti. (vezi Ezechiel 44,18).

Lănţişoarele de la picioare. Ebr. şe’adoth, „brăţări”, probabil purtate la picioare, poate şi la mâini. Femeile orientale îşi împodobeau adesea picioarele în aceeaşi măsură ca şi braţele.

Brâiele. [KJV: „Legăturile de cap”]. Ebr. qishshurim, „legături” pentru cap sau pentru piept. Acestea erau obiecte de îmbrăcăminte cât se poate de ornamentale în ţările răsăritene, în special purtate de mirese. Vezi Ieremia 2,32, unde qishshrim este tradus „găteală” [KJV].

Cutiile cu mirosuri. Literal „vase cu suflare”, probabil cutii sau sticle cu parfum.

Băierele descântate. Ebr. lechashim, „farmece” sau „amulete”, probabil conţinând cuvinte magice şi purtate pentru a produce oarecare efecte magice purtătorului.

Isaia 3:21 21. Inelele. Ebr. ţabba’oth, „inele” pentru degete sau verigi pentru urechi, precum şi „inele cu sigiliu”

(vezi Geneza 41,42; Exod 35,22, Numeri 31,50; Estera 8,8).

Verigile de nas. O bijuterie foarte obişnuită în răsărit şi astăzi ca şi în vechime.

Isaia 3:22 22. Hainele de sărbătoare. „Haine oficiale”, „haine de zile mari”, „haine de ceremonie”. Vezi Zaharia 3,4. Veşmintele la care se face referire aici erau folosite numai la ceremonii, fiind îndepărtate când purtătorul relua activităţile obişnuite.

Cămăşile cele largi. Sau „tunici”.

Mantiile Ebr. miţpachoth, un „şal” mare purtat ca o „mantie” peste tunică. Vezi Rut 3,15, unde miţpachoth este folosit pentru vălul purtat de Rut. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă de curând descoperit omite „şi mantiile”.

Pungile. Ebr. Charitim. Sau „pungi de mână” (vezi 2Regi 5,23).

Isaia 3:23 23. Oglinzile. Ebr. gilyonim, de la rădăcina galah „a descoperi”, „a da la iveală”. Dacă gilyonim se referă la „veşminte transparente”, aşa cum cred unii autori urmând LXX, sau la „oglinzi”, după alţii şi după Vulgata, nu este sigur. Veşmintele transparente erau ceva obişnuit în Egiptul antic, şi se poate să fi fost adoptate de femeile din Iuda apostaziat. Oglinzi de metal lustruit erau de asemenea obişnuite în Orientul antic (vezi comentariul la Exod 38,8). Întrucât celelalte obiecte din listă se referă la articole care erau purtate, gilyonim erau probabil obiecte de îmbrăcăminte sau alte obiecte care făceau parte din vestimentaţie.

Cămăşile subţiri. Veşminte din ţesături subţiri, uneori comparate cu mătasea cea mai fină sau voalul cel mai subţire, erau foarte mult apreciate în răsăritul antic.

Turbanele. Acestea completau veşmântul, iar peste ele se punea voalul.

Isaia 3:24 24. Miros plăcut. Adică „parfum”, probabil din ulei de balsam.

Putoare. Sau „putreziciune”. Mulţi dintre cei care trăiau în lux urmau să fie deposedaţi de averea pământească şi duşi captivi în ţinuturi străine. Asirienii erau stăpâni aspri. Sanherib pretinde că ar fi luat în Asiria 200.150 de captivi din Iuda în anul 701. Printre captivi el aminteşte îndeosebi fete de viţă regală, concubine regale şi muzicanţi bărbaţi şi femei. Multe dintre „fiicele Ierusalimului” care se făleau cu eleganţa lor pe vremea denunţării aspre a lui Isaia, s-au aflat fără îndoială printre cele despuiate şi duse în Asiria în dizgraţie şi ocară. În locul miresmei dulci a parfumului urma să fie duhoarea mizeriei, molimei şi morţii.

În loc de brâu o funie. În locul unei cingători brodate urmau să fie zdrenţe – o „funie” în jurul mijlocului în locul unui „cordon”.

Păr încreţit. Ebr. miqsheh, „păr aranjat artificial”. În loc de păr frumos şi bine aranjat, urma să fie un cap tuns, de sclav.

Mantie largă [KJV: „pieptar”]. Ebr. pethigil, un „veşmânt” dintr-un material special şi o lucrătură fină. În locul unui astfel de veşmânt, nu urma decât un petic de sac care să acopere coapsele.

Un semn de înfierare, în loc de frumuseţe. Traducerea aceasta se bazează pe textul ebraic masoretic (vezi Vol. I, p. 34-36), care zice: ki-tachath yophi. Atât LXX cât şi Vulgata omit cu totul expresia aceasta, deşi revizuirea lui Lucian la LXX conţine expresia explicativă tauta soi anti kallopismou, „toate acestea [vor fi] pentru voi în loc de podoabă”. Aceasta face din ultima parte a v. 24 o afirmaţie care rezumă întregul versetîn loc de o ultimă chestiune de pe lista nenorocirilor. Versiunea KJV se bazează pe considerentul că ebraicul ki vine de la verbul kawah, „a arde”, „a pârli”, „a înfiera”. Nu se mai cunoaşte o altă situaţie în care ki este folosit astfel, şi este extrem de îndoielnic că acesta este sensul lui aici. Traducătorii şi comentatorii moderni au

urmat traducerea ipotetică a KJV, care sugerează că femeile din Ierusalim urmau să fie însemnate cu fierul roşu ca sclave (vezi traducerea lui Moffatt), aşa cum erau însemnate vitele cu un fier înroşit în foc. Descoperirea recentă a sulului 1QIsa de la Marea Moartă, datând cam de pe la anul 125 î.Hr., deci cu o mie de ani mai vechi decât cel mai vechi text masoretic al lui Isaia (vezi Vol. I, p.31; Vol. IV, p. 86-88), rezolvă problema prin expresia ki-tachath yophi bosheth, „astfel, în loc de frumuseţe, ruşine”, bosheth însemnând „ruşine” (vezi comentariul la 2Samuel 2,8). Ebraicul ki ia astfel sensul lui normal de conjuncţie – „astfel”, „de aceea”, „într-adevăr” sau „căci”, „dar” – în cazul de faţă introducând concluzia pentru Isaia 3,24. Ki este tradus prin „pentru că” în cap. 5,7; 51,3 de pildă. Isaia 3,24 oferă astfel o interesantă ilustraţie a valorii sululuilui Isaia recent descoperit, pentru restaurarea formei iniţiale a textului ebraic.

Isaia 3:25 25. Sabie. În pedepsele care urmau, oamenii lui Iuda aveau să cadă prin sabia oştirilor invadatoare. Este imposibil să spunem câte mii de oameni din Iuda au pierit de mâna asirienilor în zilele lui Isaia. Dacă peste 200.000 de bărbaţi şi femei au fost luaţi captivi la momentul invaziei lui Sanherib din 701, este posibil canumărul celor ucişi în această primă campanie să fi fost chiar mai mare (vezi comentariul la 2Regi 18,13). Să observăm, totuşi, că Sanherib înclină adesea să exagereze.

Vitejii tăi în luptă. Sanherib menţionează că trupele de elită ale lui Ezechia au căzut în mâinile lui. Fără îndoială că mulţi dintre cei mai viteji soldaţi au pierit, iar mulţi alţii luaţi prizonieri şi duşi în îndepărtatul ţinut al Asiriei.

Isaia 3:26 26. Porţile. Ierusalimul este descris ca o femeie lovită, şezând pe pământ tristă şi îndurerată, plângând cu amar pentru grozăviile care au copleşit-o. Experienţa vechiului Israel a fost scrisă „pentru învăţătura noastră” (Romani 15,4), „ca să ne slujească drept pilde” (1Corinteni 10,11), cu scopul ca noi să evităm a cădea în aceleaşi greşeli (1Corinteni 10,1-10) şi, ca urmare, să înţelegem scopul măreţ al lui Dumnezeu pentrupoporul Său de astăzi (vezi Evrei 3,7.8.12-15; 4,1-3.11.14.15).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-26 1T 270

1-4 PK 323

8 PK 324

9 PP 455

10 8T 250

10, 11 Ed 146; GC 540; 1T 469; 2T 648; 3T 272; 5T 431

12 FE 222; PK 324; 5T 88

14-16, 18-23 PK 306

25 1T 270

Isaia 4:1 1. Şapte femei. „În ziua aceea” – ziua războiului (vezi comentariul la cap. 3,24-26) – floarea bărbaţilor evrei va fi căzută înaintea armelor Asiriei sau va fi fost dusă în captivitate. Urmau să rămână mai multe femei nemăritate pentru fiecare bărbat în stare să se căsătorească. Femeile urmau să-i roage pe puţinii bărbaţi rămaşisă le ia în căsătorie. Mai multe femei de acestea, care trăiseră în lux şi huzur, capricioase şi mândre în splendoarea lor parfumată, se vor apropia de un bărbat solicitând protecţia şi mângâierea căsătoriei. Ele aveausă declare că sunt gata să lucreze pentru propria hrană şi îmbrăcăminte, în mod normal sarcina bărbaţilor din Israel (Exod 21,10). Într-o ţară unde poligamia era deja obişnuită, o atare situaţie ar fi dus la o creştere

apreciabilă a căsătoriilor multiple.

Unii au aplicat situaţia descrisă în v. 1 direct la biserica de azi, sugerând că cele „şapte femei” reprezintă pe creştinii cu numele, iar „un singur bărbat”, pe Hristos. Femeile acestea, explică ei, „apucă” creştinismul nu cu sinceritate (vezi Matei 25,1-13), ci superficial, făţarnic, şi numai pentru interesul personal. Cele „şapte femei” propun să „mănânce” propria lor „pâine” şi nu „adevărata pâine din cer” (Ioan 6,32), să se„îmbrace” în „hainele” lor proprii – „hainele mânjite” din Isaia 64,6 – şi nu în veşmântul desăvârşit al dreptăţii lui Hristos (Matei 22,11.12). Luat în sensul acesta, Isaia 4,1 este făcut să evidenţieze valoarea sincerităţii în viaţa religioasă, ca opusă îndreptăţirii de sine şi făţărniciei. Alţii au comparat cele „şapte femei” cu grupări religioase ale creştinătăţii având „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2Timotei 3,5).

Aplicaţiile figurate ale cuvintelor lui Isaia pot fi de o anumită valoare spirituală. Întotdeauna este posibil ca declaraţia unui profet să aibă şi un sens secundar pe lângă cel primar. Totuşi, nu există nici un comentariu inspirat la pasajul acesta pentru a-l determina pe cercetătorul Bibliei să facă o aplicaţie secundară. Acest lucru îi determină pe scriitorii comentariului să acorde numai o însemnătate istorică imediată acestui pasaj. Solia din Isaia 3,16 la 4,1 a fost iniţial adresată populaţiei din Ierusalim contemporană cu profetul (vezi p. 25-38), aşa cum arată contextul.

În ziua aceea. Adică, ziua descrisă în cap. 3,24-26. Capitolul 4 continuă ideea din capitolul 3 fără vreo întrerupere. Divizarea textului la punctul acesta tinde să întunece semnificaţia capitolului 4, care trebuie să fie considerat o continuare a capitolului 3. Pentru alte situaţii în care împărţirea pe capitole este lipsită de logică, vezi comentariul la 1Samuel 4,1; 24,1; 2Regi 7,1; 11,21; 24,20. În cap. 4,1 Isaia descrie apogeul pedepsei divine asupra fiicelor degenerate ale Sionului.

Ia ocara de peste noi. În ebraică avem de-a face cu un imperativ. A nu avea copii era socotit de femeileevreice o ruşine şi o ocară, o pedeapsă pentru păcat (Geneza 30,23; 1Samuel 1,6; Luca 1,25). Femeile din Iuda doreau să fie mame, şi se rugau de bărbaţii rămaşi să devină soţii lor.

Isaia 4:2 2. În vremea aceea [KJV: „În ziua aceea”] Vezi comentariul la v. 1. Şi aceasta se referă la ziua judecăţiilui Dumnezeu asupra Israelului, însă versetul acesta introduce un alt aspect, mai strălucit al tabloului. În timp ce ziua Domnului va aduce nenorocire asupra celor nelegiuiţi, ea va aduce şi mântuire celor drepţi (vezi Matei16,27; Romani 2,6-10; Apocalips 22,12). Versetele 2-6 prezintă o imagine a lui Hristos, „odrasla” (vezi comentariul la Isaia 11,1), ca Mântuitor şi Eliberator, şi a lucrării glorioase pe care El o va înfăptui pentru poporul Său. Original, prezicerea aceasta urma să fie împlinită pentru Israelul literal, însă, datorită eşecului lorca naţiune, ea va fi împlinită în principiu pentru Israelul spiritual (vezi p. 25-38), la a doua venire a lui Hristos.

Odrasla. Vezi profeţiile mesianice din Isaia 11,1; Ieremia 23,5.6; 33,15; Zaharia 3,8; 6,12, unde Hristoseste pomenit ca „Odrasla” (vezi PK 592). Israel urma să fie dezgolit ca un pom veştejit (vezi Isaia 5,7), dar o odraslă a dreptăţii urma să răsară din sămânţa lui David şi să aducă roadele neprihănirii. Israelul literal urma să piară ca naţiune, dar Isus avea ca în cele din urmă să umple pământul de neprihănire. Această imagine a unui pământ pustiit care în cele din urmă aduce roade îmbelşugate, apare de repetate ori în Scripturi (vezi Psalmi 72,16; Ezechiel 34,27; 47,6-9; Osea 2,15.21.22; Ioel 3,18; Amos 9,13).

Rodul ţării. Originala „ţară făgăduită” fusese o ţară rodnică (Exod 3,8; 33,3; Numeri 13,27; Deuteronom 8,7-10). Ea şi-ar fi adus roadele din abundenţă dacă poporul lui Dumnezeu I-ar fi fost credincios(Deuteronom 28,1-12). Dar, dacă ei s-ar fi dovedit necredincioşi, urma să vină secetă, pustiire şi moarte (Levitic 26,14-39; Deuteronom 28,15-48; Osea 2,1-13). În cele din urmă, Dumnezeu urma să fie îndurător faţă de poporul Său, iar favoarea Lui redată lor. Într-adevăr, întregul pământ avea să fie refăcut, iar roada dreptăţii să-l umple (vezi Isaia 35; 44,3-6; 55,10-13; 60,21; 61; 62; Ieremia 3,18.19; Ezechiel 34,25-31; Osea 1,10; Ioel 2,19-27; Amos 9,13-15; vezi 2Petru 3,13).

Cei mântuiţi ai lui Israel. Adică rămăşiţa supravieţuitoare. Sulul 1QIsa de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86-88), adaugă „şi ai lui Iuda”. Isaia lămureşte că cei rămaşi credincioşi Domnului, şi prin care Dumnezeu aduce binecuvântări pe pământ, vor scăpa de ravagiile războiului menţionate în cap. 3,25.26 (vezi cap. 10,20-22; 37,31.32). Cu prilejul năvălirilor lui Sanherib toată

ţara lui Iuda, cu excepţia cetăţii Ierusalim, a căzut temporar în mâinile năvălitorilor asirieni. Numai în Ierusalim rămăsese o mică rămăşiţă. Dacă n-ar fi fost rămăşiţa aceea, nimicirea lui Iuda ar fi fost la fel de completă ca şi aceea a Sodomei şi Gomorei (cap. 1,9). Acestei mici rămăşiţe Isaia i-a dat următoarea făgăduinţă plină de îndurare: „Ce va mai scăpa din casa lui Iuda, şi ce va mai rămâne, iarăşi va prinde rădăcini dedesubt şi va aduce rod deasupra. Căci din Ierusalim va ieşi o rămăşiţă, şi din muntele Sionului cei izbăviţi. Iată ce va face râvna Domnului oştirilor.” (Isaia 37,31.32). După cum urma să fie o rămăşiţă în zilele acelea, care să nu cadă în mâinile vrăjmaşului, şi în aceste zile din urmă va fi o rămăşiţă pe care Domnul o va păstra şicare nu va cădea în mâinile celui rău (vezi comentariul la Deuteronom 18,15; Vol. IV, p. 35, 36; vezi GC 37; PK 592; PP 283-288).

Isaia 4:3 3. Se va numi sfânt. Marea temă a soliei lui Isaia era sfinţenia. El L-a văzut pe Domnul şezând pe tronul Lui, şi a fost adânc impresionat de caracterul sfânt al lui Dumnezeu (cap. 6,3). Titlul pe care I-l aplică în mod constant lui Dumnezeu este „Sfântul lui Israel” (capitolele 1,4; 5,19.24; 10,20; 12,6; 17,7; 29,19; 30,11.12.15; 31,1; 37,23; 41,14.16.20; 43,3.14; 45,11; 47,4; 48,17; 49,7; 54,5; 55,5; 60,9.14). Sub forma aceasta acest titlu se găseşte în afara cărţii lui Isaia numai de şase ori în Biblie (2Regi 19,22; Psalmi 71,22; 78,41; 89,18; Ieremia 50,29; 51,5). Ţinta constantă a lui Isaia era ca Israel să-şi părăsească păcatele şi să devină un popor sfânt.

Scris printre cei vii. Literal: „scrişi pentru viaţă”. Dumnezeu păstrează un raport despre fiecare individ de pe pământ. Numele unora sunt scrise pentru viaţă în cartea vieţii. Vezi Exod 32,32; Psalmi 69,28; Ezechiel13,9; Daniel 12,1; Maleahi 3,16; Filipeni 4,3; Apocalips 3,5; 13,8; 21,27. Toţi cei al căror nume nu sunt ştersedin cartea vieţii vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, ca un popor sfânt.

Isaia 4:4 4. Murdăriile. Toţi cei care sunt dispuşi să-şi părăsească păcatele vor fi curăţaţi de murdăriile lor prin sângele lui Hristos. „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1Ioan 1,7). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1Ioan 1,9; vezi Psalmi 51,2.10.11).

Nimicirii [KJV: „Arderii”]. Ebr. ba’er, literal „foc”, dar figurat „mânie” sau „furie”. Sulul 1QIsa de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) zice s’r, literal, „furtună” sau „uragan”,dar figurat „furie”, în loc de ba’er ( b’r în textul ebraic nepunctat sau fără vocale [vezi Vol. I, p. 25, 26]). Datorită asemănării literelor ebraice transliterate s sau b, se pot confunda uşor una cu alta, îndeosebi în cuvinte ca s’r şi b’r, unde sensul figurat al ambelor este identic. Sensul părţii finale a v. 4 este acelaşi oricare ar fi exprimarea originală. LXX şi Vulgata urmează textul masoretic şi zic „arderii”. „Norul de fum ziua” şi „focul de flăcări strălucitoare noaptea” (v. 5) se referă la manifestarea vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu care însoţeşte pe poporul Lui în călătoriile lor din Egipt până în Canaan (Exod 13,21; Numeri 9,15; 10,34; 14,14). Aşa cum Isus a fost cu poporul Lui pentru a călăuzi, ocroti şi binecuvânta, tot aşa El Îşi va însoţi poporul astăzi în călătoria către Canaanul ceresc (vezi Zaharia 2,5).

Isaia 4:5 5. Şi un foc [KJV: „strălucirea”]. Sulul 1QIsa de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86-88) omite cuvintele acestea şi cele ce urmează până la „zilei” din v. 6. Aceasta este în mod evident o greşeală a scribului care a copiat sulul de la Marea Moartă, sau cuvintele deja lipseau din documentul după care el a copiat. Asemenea erori de copiere sunt obişnuite în manuscrisele vechi. Ochiul scribului sare peste o scurtă porţiune a documentului din care copiază, cuprinsă între un cuvânt şi acelaşi cuvânt repetat ceva mai departe.

Peste toată slava. Ca un pavilion, Prezenţa umbritoare va oferi călăuzire, încredere, siguranţă şi pace.

Isaia 4:6 6. Un umbrar [KJV: „Un tabernacol”]. Umbrarul pe care îl făgăduieşte Dumnezeu poporului Său îl va proteja de orice necaz, dificultate sau primejdie care ar putea apărea ca să-i ameninţe (vezi Psalmi 27,5; 91,1; Isaia 26,3.4).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2, 3 GC 485; PK 592; 5T 476

3 GC 37

4 DA 107

5, 6 PP 283

6 PP 191

Isaia 5:1 1. Voi cânta. Isaia este uneori un prooroc al judecăţii nimicitoare, iar alteori un prooroc al nădejdii. Vorbeşte în cuvinte blânde şi mângâietoare, apoi în cuvinte indignate de mânie şi de furie. În cap. 1,10 el se adresa conducătorilor Ierusalimului numindu-i „căpetenii ale Sodomei” şi poporului numindu-l „popor al Gomorei”. Acum se prezintă lui Israel ca un bard, cântând o temă patriotică spre delectarea poporului său. Compară cu mulţi dintre psalmii lui David şi cu Cântarea Cântărilor (vezi Amos 6,5).

Cântarea Prea Iubitului meu. Ca şi unii dintre tovarăşii lui prooroci, Isaia era un poet iscusit şi a prezentat multe dintre soliile sale în formă de poezie şi de cântare (capitolele 6,10-13; 9,2-21; 10,1-11, 13-19,28-34; 11,1-9, 12-16; 12; 13,2-22; 14,4-21, 24-32; 15; 16,1-11; 17,1-6.10-14; 18; 19,1-15; 21,1-15; 22,1-8; etc.).

Prea Iubitului Meu. „Prea Iubitul” care avea via era Dumnezeu; via era naţiunea lui Israel (vezi Psalmi 80,8-16; Matei 21,33-41).

O câmpie foarte mănoasă. „Câmpia foarte mănoasă” era ţara Canaanului, poate referindu-se în special la Ierusalim.

Isaia 5:2 2. I-a săpat pământul [KJV: „A îngrădit-o”]. Ebraicul ’azaq, tradus „îngrădit”, însemna „a săpa” în ebraica biblică. Traducerea „îngrădit-o” este întemeiată pe ebraica post-biblică. Contextul arată totuşi clar că via avea într-adevăr o împrejmuire, sau „gard”, în jurul ei (Isaia 5,5; vezi Matei 21,33). Dumnezeu a aşezat ungard protector în jurul poporului Lui ca să-l apere. Aşezarea lor în ţinuturile centrale înalte ale Palestinei, departe de contactul imediat cu naţiunile din jur, constituia o protecţie. Legea lui Dumnezeu şi soliile Sale trimise prin prooroci erau apărători valoroase, menite să le ferească picioarele de rău.

Pietre. Acestea, poate, reprezintă populaţiile băştinaşe ale ţării, cu religia lor idolatră şi obiceiurile lor păcătoase.

Viţele cele mai alese. Acestea îl reprezintă pe poporul lui Israel, selecţionat cu grijă de Dumnezeu Însuşi (vezi v. 7).

Un turn. Turnul reprezintă Templul (DA 596).

Un teasc. Acesta poate fi privit ca reprezentând instituţii precum şcolile profeţilor, care erau mijloace rânduite de Dumnezeu pentru insuflarea de virtuţi şi daruri cum sunt dreptatea, cinstea şi curăţia.

Struguri. Via fusese sădită cu scopul de a da roadă, ca şi smochinul din parabola din Luca 13,6-9 (vezi Matei 21,19, 34). Strugurii reprezintă roadele de caracter, o reflectare a caracterului dumnezeiesc pe care Israel trebuia să îl expună înaintea lumii (vezi p. 27-30).

Struguri sălbatici. În loc să aducă roadele Duhului, Israel a adus roadele firii pământeşti (vezi Galateni 5,19-23). Fapte de cruzime şi de nedreptate, necinste şi înşelăciune, necumpătare şi imoralitate, dispreţ faţă dedrepturile celor săraci şi nenorociţi, tragerea de foloase în dauna văduvelor şi orfanilor – acestea erau relele

pe care proorocii le-au mustrat fără încetare; aceştia sunt „strugurii” sălbatici amintiţi aici.

Isaia 5:3 3. Bărbaţi ai lui Iuda. Isaia continuă să se adreseze bărbaţilor din Iuda şi Ierusalim (vezi capitolele 1,1; 2,1; 3,1; 4,3.4), aceia care pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu. Cântarea viei, ca atare, este acum sfârşită, iar Domnul, „Prea Iubitul” din această cântare vorbeşte poporului Său prin profet.

Judecaţi. Sionul este chemat acum să dea un verdict asupra sa însuşi (vezi Matei 21,40.41). Dumnezeu Îşi cheamă din nou poporul să judece împreună cu El (vezi Isaia 1,18). Pledoaria Lui este justă, iar ei vor recunoaşte în chip necesar justeţea Lui – şi propria lor vinovăţie – dacă ei privesc faptele cu dreptate.

Isaia 5:4 4. Ce aş mai fi putut face? O întrebare este adesea mijlocul cel mai eficient de a descoperi un adevăr. Isaia arată lămurit prin această întrebare scrutătoare că Domnul făcuse tot ce s-ar fi putut face pentru Israel. El le oferise toate facilităţile pentru dezvoltarea unui caracter care să se asemene cu al Său, iar ei nu se puteauînvinui decât pe ei pentru eşecul lor (vezi p. 30-33).

Isaia 5:5 5. Îi voi smulge gardul. Dumnezeu urma să îndepărteze de la poporul Său mâna Lui ocrotitoare şi să îngăduie vrăjmaşilor să-i jefuiască şi să-i împrăştie. Ca urmare a abaterii, via urma să ajungă o pustie tristă.

Isaia 5:6 6. O voi pustii. Dumnezeu nu l-a pustiit personal pe Israel, însă prin retragerea protecţiei Sale, le-a îngăduit vrăjmaşilor exteriori, acum Asiria şi mai târziu Babilonul şi Roma, să împlinească voia Lui (vezi comentariul la 2Cronici 18,18; 22,8). Mai târziu, Isaia vorbeşte despre Domnul ca folosindu-se de Asiria ca de „toiagul urgiei” Lui, pentru pedepsirea lui Israel (cap. 10,5-7).

Nici săpată. Grija este esenţial pentru ca o vie să fie productivă. Fără curăţire şi cultivare ea se deteriorează ajungând cu timpul o pustietate tristă. Încetarea tăierii şi a săpării înseamnă retragerea mijloacelor de cultură morală şi spirituală oferite de Domnul (vezi Luca 13,8; Ioan 15,2).

Spini şi mărăcini. Via, cândva înfloritoare, urma să ajungă pustiită şi tristă. În loc de struguri, urma să nu mai dea decât spini şi mărăcini. Până şi cerul urma să-şi retragă binecuvântările, iar pământul să ajungă ars şi gol. Dumnezeu este Acela care dă viaţă şi binecuvântare (Iacov 1,17). Retragerea binecuvântărilor Lui are ca rezultat pustiire şi moarte.

Isaia 5:7 7. Via. Dumnezeu nu-şi lasă poporul în nesiguranţă în ce priveşte sensul soliei Sale pentru ei. Aplicaţia specifică a acestei solii la naţiunea apostaziată aminteşte de mustrarea precisă adresată de Natan lui David: „Tu eşti omul acesta!” (2Samuel 12,7), şi de denunţarea aspră a lui Isus cu privire la iudei: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi, şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21,43).

Casa lui Israel. Deşi misiunea lui Isaia era în primul rând pentru regatul lui Iuda, unele dintre soliile lui se aplicau în aceeaşi măsură împărăţiei lui Israel. Parabola cu via era cu siguranţă îndreptată în primul rând către Iuda (v. 3), dar solia de mustrare şi condamnare era la fel de potrivită şi pentru Israel ca şi pentru Iuda (vezi Isaia 1,3; 4,2; 8,18; 31,6; Mica 1,14; 3,1; 6,2). Dar, faptul că aici sunt menţionate atât „casa lui Israel”, cât şi „bărbaţii lui Iuda”, ar părea să arate că soliile se aplică ambelor naţiuni. Dacă „Israel” înseamnă aici regatul de nord, atunci profeţia aceasta a fost dată înainte de anul 722 î.Hr., când acesta a căzut. Pe măsură ce acea naţiune se apropia de judecată, nu se poate tăgădui că un profet al Domnului preocupat în primul rândde Iuda, ar putea să mai arunce ocazional o privire şi asupra vecinului de la nord al lui Iuda, aflat într-un moment crucial.

El Se aştepta la judecată. Dumnezeu aştepta ca poporul Lui să exercite dreptatea, dar, în schimb, a văzut pretutindeni vărsare de sânge, nedreptate şi asuprire.

Strigăte. „Strigătele” veneau de la cei care sufereau apăsare sau al căror sânge nevinovat era vărsat

(vezi Geneza 4,10; Deuteronom 24,15; Iacov 5,4; Apocalips 6,9.10). Drepţii nu se poartă unii faţă de alţii de aşa manieră încât strigătele lor de ajutor să ajungă până la cer.

Isaia 5:8 8. Vai de cei ce. Isaia începe aici enumerarea unei serii de nenorociri care urmau să vină asupra lui Israel ca urmare a vinovăţiilor amintite. Vinovăţiile acestea sunt „strugurii sălbatici” din v. 2. Nu toate păcatele poporului pot fi amintite; sunt numite numai cele mai caracteristice ale acelei vremi.

Înşiră casă lângă casă. Acest tablou grafic reprezintă păcatul poftei şi lăcomiei. Iniţial Dumnezeu a intenţionat ca Israel să fie o naţiune de mici proprietari de pământ. Pentru a pune piedică în calea formării de mari moşii, El a rânduit anul jubileului (Levitic 25,13; 27,24) şi legea moştenirii pentru moştenitoare (Numeri 27,1-11; vezi 33,54; 36). Însă legile acestea fuseseră desconsiderate, iar ca urmare, în loc de un mare număr de mici proprietari de pământ, se dezvoltase o clasă de proprietari bogaţi şi o alta, de muncitori agricoli săracişi lipsiţi de pământ. Mulţi oameni fuseseră aduşi la adevărată sclavie, iar alţii care încă nu erau sclavi, erau obligaţi să plătească chirii exorbitante. Mica, un contemporan al lui Isaia a denunţat şi el răul acesta (Mica 2,2).

În mijlocul ţării. Adică îşi asigură un monopol. Clasele bogate nu aveau nici un interes faţă de binele poporului în general. Ei erau preocupaţi exclusiv de propriile lor interese. Lor nu le păsa nici dacă săracii eraucu totul desfiinţaţi. Se apropia repede vremea când săracii vor pierde şi ultimele posesiuni, iar bogaţii vor rămână să se bucure de roadele pământului.

Isaia 5:9 9. Case multe. Cei care îşi deposedaseră vecinii pentru a-şi spori propriile lor moşii nu aveau să se bucure multă vreme de roadele măsurilor lor apăsătoare. În loc de a da de prosperitate şi de fericire, ei aveau să dea de sărăcie şi ruină naţională. Lucrurile urmau să ajungă atât de departe încât moşii mari şi frumoase să rămână nelocuite şi necultivate.

Isaia 5:10 10. Zece pogoane. Cuvântul ebraic pentru pogon denotă în mod specific terenul care putea fi arat într-o zi folosind o pereche de boi. Un „bat” era egal cu aproximativ 22 litri (vezi Vol. I, p. 167). Cu alte cuvinte, pământul nu va mai aduce practic nici un venit.

Un omer. Zece efe (acelaşi volum ca şi zece baţi) făceau un omer; din acestea se va obţine doar o efă. În loc ca pământul să fie rentabil, recolta va fi chiar mai mică decât cantitatea de sămânţă semănată. Este imaginea unei desăvârşite nereuşite şi ruine.

Isaia 5:11 11. Băuturi ameţitoare. Al doilea păcat enumerat este beţia şi necumpătarea. Pretinsul popor al lui Dumnezeu era dedat la băuturi ameţitoare. Ei se sculau de dimineaţă pentru ca să aibă mai mult timp să bea. De dimineaţă până noaptea târziu, mulţi nu se gândeau decât numai şi numai la vin (vezi Isaia 22,13; 28,7; Osea 4,11; Amos 6,6).

Isaia 5:12 12. Arfa. Muzica instrumentală ocupa o parte de seamă a ospeţelor lor beţive (vezi Amos 6,5.6). În locsă fie folosită pentru slava lui Dumnezeu, muzica devenise o unealtă puternică în mâna vrăjmaşului, pentru a aduce ruină sufletului.

Nu iau seama. În chefurile lor destrăbălate şi desfrânate, conştiinţa acestor nesăţioşi ajunsese să fie scorojită, adevărul şi binele fuseseră uitate, iar inima lor era deschisă pentru tot felul de rele. Viciul luase loculiubirii, iar silnicia şi teroarea locul dreptăţii.

Isaia 5:13 13. Dus în robie. Robia încă nu începuse (vezi comentariul la v. 7). Isaia prezintă aici motivele ducerii în captivitate. El nu prezintă captivitatea ca pe un fapt împlinit. Poporul Israel a fost dus în robie în 723/722.

Pe neaşteptate [KJV: „nu au cunoştinţă”]. Păcatul este nebunie. Aceia care se dedau la păcat dovedesc nu că sunt înţelepţi, ci neînţelepţi. Rezultatele păcatului nu sunt prosperitate, pace şi onoare, ci de ticăloşie, vai şi moarte. Cel care alege păcatul, alege moartea. În mod clar şi repetat, Dumnezeu arătase care aveau să fie urmările abaterilor. De asemenea, experienţele trecute arătaseră adesea roada îngrozitoare a neascultării. Acum poporul lui Israel şi al lui Iuda dădea pe faţă deplina lui lipsă de „cunoştinţă” prin aceea că stăruiau în rău şi astfel îşi asigurau propria distrugere. Ei erau distruşi „din lipsă de cunoştinţă”, pentru că au „lepădat cunoştinţa” (Osea 4,6).

Isaia 5:14 14. Locuinţa morţilor. Ebr. she’ol, locuinţa figurată a morţilor (vezi comentariul la 2Samuel 12,23; 22,6).

Îşi lărgeşte. Adică, pentru a cuprinde numărul sporit de sosiri din ţinutul celor vii.

Mulţimea gălăgioasă [KJV: „Pompa lor”]. Nobilimea Ierusalimului, mulţimile de oameni, toţi aceia carese mândreau cu pompa lor actuală şi găseau plăcere în păcatele lor, vor merge împreună la pieire.

Isaia 5:15 15. Cei mici. Vezi cap. 2,9.11.17. Oameni de toate categoriile vor fi smeriţi, cei mici asemenea celor mari. Nimicirea apropiată nu avea să cruţe pe nimeni.

Isaia 5:16 16. Înălţat prin judecată. Adică onorat şi îndreptăţit în ce priveşte actele Sale de dreptate. Păcatul aduce în final smerire, dar la urmă, dreptatea şi justeţea aduc onoare şi slavă. Lucrările Domnului sunt de aşa natură încât să-I aducă onoare şi slavă înaintea întregului univers.

Sfinţit prin dreptate. Literal: „sfântul Dumnezeu Se arată sfânt în dreptate”. Purtarea dreaptă a lui Dumnezeu faţă de oameni dovedeşte sfinţenia caracterului Său. Israel pierduse din vedere faptul că Dumnezeu este sfânt, şi de aceea n-a înţeles nici importanţa şi nici semnificaţia dreptăţii. Conştientizând personal caracterul înălţat al lui Dumnezeu, Isaia avea povara constantă ca Israel să devină şi el sfânt şi drept. Idealul acesta el îl ţine mereu înaintea lor.

Isaia 5:17 17. Pe imaşul lor. Sau (vezi Ezechiel 34,11-15). Israelul refăcut este comparat cu nişte miei păscând fericiţi şi paşnici laolaltă.

Moşiile prăpădite. Textul ebraic al restului versetului 17 este obscur. Traducerea RSV, „mieii de îngrăşat şi iezii vor paşte printre ruine”, este bazată pe LXX şi corespunde contextului. Conform acestei propuneri de traducere, ţinuturi astăzi pustii vor fi transformate în păşune, unde animale domestice vor paşte împreună liniştite.

Isaia 5:18 18. Trag după ei nelegiuirea. Al treilea vai este adresat acelor care persistă în căile lor rele, pe deplin conştienţi de ceea ce fac. Ca să spunem aşa, ei se prind de bună voie cu funii de nelegiuirile lor, şi se împotrivesc cu încăpăţânare oricărei influenţe menită să-i elibereze (vezi cap. 61,1).

Şleaurile unei căruţe. Şleaurile unei căruţe sunt mai groase şi mai tari ca o simplă funie, şi reprezintă unstadiu avansat de rebeliune în care cei răi sunt legaţi de păcatele lor cu legături imposibil de rupt. Persistând înrău ei îşi pecetluiesc propria soartă nenorocită.

Isaia 5:19 19. Să-Şi grăbească. Păcătoşii aceştia Îl provoacă cu îndrăzneală pe Dumnezeu să-şi continue planul cuprivire la spiritul lor de perversitate. Ei sunt sfidători în răzvrătirea lor împotriva Lui. Isaia a evidenţiat permanent certitudinea şi apropierea nenorocirii apropiate. Numele celui de al doilea fiu al său, Maher-Şalal-Haş-Baz (cap. 8,3), înseamnă „Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”. Numele acesta era menit ca un semn pentru Israel al apropierii nenorocirii pe care Isaia o prevestea atât de adesea (cap.

8,18). Dar poporul dispreţuise avertizările divine. La soliile solemne ale lui Isaia cu privire la judecăţile iminente, ei răspundeau batjocoritor: „Să-Şi grăbească Dumnezeu nenorocirea de care ne tot vorbeşti. Vrem să o vedem şi noi cu ochii noştri.” În felul acesta ei îşi chemau propria distrugere. Vezi Maleahi 2,17; 3,13.

Isaia 5:20 20. Numesc răul bine. Acela care se împotriveşte cu persistenţă avertizărilor pe care Dumnezeu le trimite în îndurarea Lui, va deveni în cele din urmă atât de stricat în gândurile lui, încât nu va mai fi în stare să deosebească între bine şi rău. El crede în mod sincer că binele este rău şi răul bine. Când stricăciunea ajunge atât de departe, prăpădul nu mai poate zăbovi mult.

Isaia 5:21 21. Se socot înţelepţi. Crezând că ei ştiu mai bine ca Dumnezeu, aceşti nepocăiţi perverşi se dedau la „gândiri deşarte” şi „inima lor fără pricepere” este zăvorâtă în întuneric (Romani 1,21; vezi DA 213). Înţelepciunea cu care se fălesc este pură nebunie (Romani 1,22). Lumea este plină de oameni care privesc cu dispreţ la aceia care cred în Dumnezeu şi ascultă de cuvântul Lui. Ei găsesc greşeli în tot ceea ce a făcut Dumnezeu şi în tot ceea ce intenţionează El să facă. Tocmai oamenii de soiul acesta sunt aceia care astăzi atrag nenorocirea asupra lor şi asupra lumii înconjurătoare. Oamenii aceştia trebuie să ia seama la cuvintele sublime ale psalmistului „opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmi 46,10).

Isaia 5:22 22. Tari când este vorba de băut vin. Vaiul acesta este asemănător cu acela rostit împotriva băutorilor de vin din versetele 11 şi 12. Dar vaiul de acolo este doar împotriva unei grupe de beţivani blestemaţi. Vaiul acesta face legătura dintre băutură şi nedreptăţile amintite în v. 23 ca rezultând din folosirea ei. Aceşti oamenisunt „tari” la băutură şi cutezători în practicarea din partea lor a nedreptăţii.

Isaia 5:23 23. Scot cu faţa curată pe vinovat. Adică „achită pe vinovat”. Binele nu înseamnă nimic pentru categoria aceasta. Ei sunt dispuşi să-i achite pe cei mai nelegiuiţi oameni pentru un câştig material. Pentru mită ei sunt gata să declare pe un om nevinovat ca vinovat, iar pe un nelegiuit ca inocent. Ei sunt lipsiţi de scrupule morale. Modul lor de vieţuire este costisitor, şi nu se dau înapoi de la nimic pentru a-şi asigura mijloacele necesare. O ţară a ajuns într-o stare jalnică când oameni de teapa aceasta şed pe scaunul de judecător.

Isaia 5:24 24. Cum mistuie o limbă de foc miriştea. Literal: „cum iarba uscată sortită flăcării se afundă”. Sulul 1QIsa de curând descoperit la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86), zice: „se afundă ca flacăra focului”. Aceasta din urmă se aseamănă cu expresia din LXX: „arşi împreună de un foc nestăpânit”.

Ca putregaiul. Oamenii aceşti sunt stricaţi cu desăvârşire, şi vor pieri în propria lor stricăciune. Tot aşa de repede cum iarba uscată se aprinde şi este făcută cenuşă, şi ei vor fi mistuiţi.

Legea Domnului. Teribile sunt urmările atunci când legea Domnului este lepădată (vezi GC 586), deoarece fără ea nu se poate deosebi ce este bine şi ce este rău. Tocmai din cauză că oamenii aceştia lepădaseră legea lui Dumnezeu, ei s-au afundat atât de mult în nelegiuire, încât să se dedea la practicile descrise în versetele 8-23.

Au dispreţuit cuvântul. Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna adevărat şi just. Dar oamenii aceştia au dispreţuit sfântul Lui cuvânt (vezi comentariul la v. 21), iar când oamenii iau o atare atitudine, puţin se mai poate nădăjdui în dreptul lor.

Isaia 5:25 25. Se şi aprinde Domnul de mânie. Vezi comentariul la Judecători 2,20; 2Regi 13,3; 17,11. Este înspăimântător să aţâţi mânia Domnului. Domnul Dumnezeu este: „plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie,plin de bunătate şi credincioşie” (Exod 34,6). El iubeşte cu înfocare pe păcătos, dar urăşte cu desăvârşire păcatul. El nu îl achită pe vinovat; de fapt, El nu poate face aceasta şi să rămână consecvent cu propriul Său caracter – decât dacă şi numai atunci când persoana vinovată se pocăieşte de umbletele ei rele. Când

nelegiuirea ajunge la un punct dincolo de care nu este nădejde, îndelunga răbdare dumnezeiască încetează şi lucrarea mâniei începe (5T 208; 9T 13). La momentul soliei lui Isaia, nelegiuirea lui Israel aproape că ajunsese la punctul acesta.

Se zguduie munţii. Probabil o referire la vreun cutremur îngrozitor care trebuie să fi pricinuit mult prăpăd şi fusese privit ca o judecată din partea Cerului. Un asemenea cutremur pare să fi avut loc pe vremea domniei lui Ozia, poate în ultima parte a domniei lui, cu câţiva ani înainte de moartea lui. Acesta ar fi putut fi cutremurul care a avut loc nu cu mult timp înainte de data la care profetul Amos şi-a primit chemarea (Amos 1,1). Amintirea acestui cutremur era încă vie în minţile oamenilor când Isaia a dat solia sa.

Ca noroiul. Literal: „ca lepădătura”, sau „ca gunoiul” (RSV). Când a lovit cutremurul, oamenii au fugitpe uliţe, unde au fost ucişi, iar trupurile lor împrăştiate.

Mâna Lui este încă întinsă [KJV – „încă” lipseşte]. Adică, în judecată (vezi cap. 9,12.17.21; 10,4). Cu privire la întoarcerea mâniei lui Dumnezeu, vezi Psalmi 85,4; Isaia 12,1; Osea 14,4, iar cu privire la întindereamâinii Sale pentru a lovi şi prăpădi, vezi Exod 3,20; 9,15; 2Samuel 24,16; Isaia 14,27.

Isaia 5:26 26. Un steag. Ebr. nes, „semnal”, „semn”, „standard”. În vremurile vechi, cele mai rapide mijloace de comunicare erau prin focuri sau fumuri semnalizatoare din vârf în vârf de deal. În mod similar Dumnezeu anunţă că trimite o solie popoarelor. Acest vechi mijloc de comunicare i-a oferit lui Isaia o comparaţie deseorifolosită (vezi cap. 11,10.12; 13,2; 18,3; 49,22; 62,10). „Semnul” lui Dumnezeu putea fi un semn pe pământ sau în cer şi era orice mesaj pe care-l putea trimite Dumnezeu printr-un sol angelic sau omenesc, prin fenomene naturale sau prin orice alt mijloc pe care El l-ar fi putut folosi pentru a vorbi inimilor oamenilor. Când Dumnezeu vorbeşte popoarelor, ele răspund trimiţându-şi armatele (vezi cap. 5,26-30). În cazul acesta Isaia se referă îndeosebi la asirieni, care aveau să invadeze în curând Palestina (vezi cap. 10,5-7).

Fluieră. După cum „steagul” era un semnal pentru ochi, tot aşa „fluieratul” urma să fie pentru urechi. Amândouă aveau să fie înţelese de popoare, care urmau să răspundă grabnic la chemarea Domnului.

Isaia 5:27 27. Nici unul nu este obosit. Tabloul din versetele 27-30 este al unei oştiri care înaintează repede (vezi cap. 10,28-33). Oştirea se zoreşte ca să împlinească sarcina dată. Nimic nu o va împiedica. Compară felul în care Dumnezeu i-a împiedicat pe egipteni când înaintau contrar voinţei Sale (Exod 14,23-25).

[KJV: „Dintr-înşii”]. Sulul 1QIsa, de la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) omite expresia aceasta, la fel ca şi LXX.

Isaia 5:28 28. Săgeţile lor sunt ascuţite. Oastea este gata de bătălie. Armele lor sunt ascuţite, caii lor sunt pregătiţi pentru călătoria lungă şi grea, iar roţile carelor lor se învârtesc ca un vârtej.

Isaia 5:29 29. Răcnesc. Adică, strigătul lor de război. Oştirea se apropie ca un leu – crudă, curajoasă, puternică şihotărâtă. Prada nu le va scăpa. Dumnezeu i-a dat acestei oştiri semnalul de plecare, iar planul divin va fi îndeplinit.

Isaia 5:30 30. Muget. Profetul se foloseşte aici de o altă figură de stil, comparând apropierea asirienilor cu apele unui potop care mătură tot ce este înaintea lui lăsând în urmă pustiire şi ruină (vezi cap. 8,7.8).

Întuneric şi strâmtorare. Mugetul sugestiv al mării este însoţit de întunericul şi groaza furtunii.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 COL 214, 284; GC 20; PK 17

2 COL 215

3-7 AA 15; COL 290; PK 19

4 COL 218, 298; DA 596; GC 20; 1T 510; 2T 123; 5T 117, 195, 240

7 COL 214, 285, 298; PK 17, 711, 8T 114

8, 11, 12 PK 306

11-13 8T 114

20 AA 431, GC 192, 229, 557; GW 264; MH 346; ML 87; PK 178; 1T 332; 3T 207, 324; 5T 62, 438

20, 21 PP 360; 8T 114

22 PK 306

22-24 MH 346

23, 24 PP 360

24 8T 97, 115

Isaia 6:1 1. În anul. Acesta a fost probabil 740/739 î.Hr. Data este evident ceva important. În anul în care Ozia şi-a încheiat lunga lui domnie de 52 de ani, Domnul i-a oferit tânărului Isaia o viziune care a confirmat chemarea lui la slujbă profetică şi i-a dat o solie de mustrare pentru Israel (PK 305-307; 5T 749, 750). Timpulera un timp de criză şi de primejdie. Marele rege asirian Tiglat-pileser al III-lea venise la tron în 745 şi aproape imediat a început o serie de campanii care au dus la cucerirea celei mai mari părţi a Asiei apusene (vezi p. 88). În 745 a pornit împotriva Babiloniei, în 744 s-a dus contra ţării situate la nord-est de Asiriei, iar între 743 şi 738 a făcut campanii anuale contra ţărilor din nord-vest. În analele sale, Tiglat-pileser aminteşte de repetate ori pe Azriau din Iauda, considerat în general a fi Azaria (Ozia) din Iuda, care era în mod evident principalul conducător în rezistenţa faţă de agresiunea asiriană printre ţările regiunii mediteraneene a Asiei. Menahem din Israel este şi el amintit. Chiar în toiul campaniei lui Tiglat-pileser împotriva apusului a murit Ozia. Omul care luase o poziţie atât de hotărâtă împotriva Asiriei dispăruse. Care urma să fie acum soarta lui Iuda? Urma ca toată lumea să cadă pradă oştirilor asiriene? Din cauza păcatelor lor, pretinsul popor al lui Dumnezeu pierduse protecţia divină. Puterea asiriană se arăta invincibilă, şi părea să fie doar o chestiune de timp până ce Iuda va fi copleşit, iar Asiria va domina lumea.

Domnul şezând pe un scaun de domnie. Această manifestare a slavei dumnezeieşti a avut loc cu prilejulunei vizite a lui Isaia în curţile sfinte ale Templului (PK 307). Dumnezeu intenţionase ca Isaia să primească o viziune mai cuprinzătoare decât doar ceea ce vedea întâmplându-se în jurul său. Dumnezeu voia ca el să ştie că în ciuda întregii puteri a Asiriei, El era totuşi suprem pe tronul Său şi stăpân peste cele ce se petreceau pe pământ. Lui Moise i se acordase o viziune asemănătoare (Exod 24,10). Cu peste o sută de ani mai înainte de Isaia, profetul Mica Îl văzuse pe Domnul şezând pe tronul Lui, cu oştile cerului lângă El (1Regi 22,19). Mai înainte, în timpul domniei lui Ozia, Amos Îl văzuse şi el pe Domnul stând lângă altar în curtea Templului (Amos 9,1). Mai târziu, în timpul captivităţii babiloniene, atât Daniel (Daniel 7,9), cât şi Ezechiel (Ezechiel 1,1; 10,1-5) au avut viziuni ale Domnului şezând pe tronul Lui, aşa cum a avut şi Ioan pe insula Patmos (Apocalips 4,1-6). Când primejdii împresoară poporul lui Dumnezeu şi puterile întunericului par a fi pe punctul de a birui, Dumnezeu îl cheamă să privească în sus spre El, şezând pe tronul Lui şi dirijând treburile cerului şi pământului, pentru ca să prindă speranţă şi curaj. Vezi Ed. 173.

Poalele mantiei Lui umpleau Templul. La data când i s-a acordat viziunea aceasta, Isaia stătea în

picioare în cutea Templului, rugându-se (PK 307). În faţa lui uşile Templului se arătau ca fiind deschise, iar înLocul Preasfânt el La văzut pe Însuşi Dumnezeu şezând pe tronul Său. Ebr. hekal, cuvântul obişnuit pentru Templu, îl arată ca „templul”, sau „palatul” marelui Împărat al cerului (vezi Psalmi 11,4; 29,9; Habacuc 2,20).„Poalele” reprezintă veşmântul slavei nemăsurate a lui Dumnezeu. Ioan (cap. 12,41) aplică viziunea aceasta laHristos.

Isaia 6:2 2. Serafimii. Ebr. seraphim, literal, „[cei] arzători”, sau „[cei] strălucitori”.

Şase aripi. Compară cu Apocalips 4,8, unde făpturile vii pe care le-a văzut Ioan în jurul tronului au de asemenea şase aripi. Însă, făpturile vii pe care le-a văzut Ezechiel sunt reprezentate ca având patru aripi (Ezechiel 1,6). Isaia vede pe îngeri acoperindu-şi faţa cu două aripi, în semn de omagiu şi de respect înaintea lui Dumnezeu, cu două aripi acoperindu-şi picioarele, iar două folosindu-le pentru zbor. Ezechiel vede făpturile vii cu două aripi acoperindu-şi trupul şi două aripi întinse în sus (Ezechiel 1,11).

Isaia 6:3 3. Sfânt, sfânt, sfânt. Îngerii din jurul tronului lui Dumnezeu sunt impresionaţi de remarcabilul Său atribut – desăvârşita sfinţenie de caracter. Făpturile vii pe care Ioan le-a văzut în jurul tronului strigau tot la fel: „Sfânt, sfânt, sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic!” (Apocalips 4,8). Dumnezeu a căutat să imprime în mintea lui Isaia o înţelegere a sfinţeniei Sale, pentru ca profetul să prezinte acest atribut al caracterului divin în mod constant înaintea poporului Său, ca el să poată fi încurajat prin aceasta să lase păcatele deoparte şi să aspire la sfinţenie. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă (vezi Vol. I, p. 31; Vol. IV, p. 86) omite cuvintele „şi ziceau”, iar cuvântul „sfânt” apare numai de două ori.

Plin de mărirea Lui. Compară cu cap. 40,5. O înţelegere a slavei şi sfinţeniei lui Dumnezeu îi va face peoameni să stea în umilinţă înaintea Lui. Într-o vreme când „întunericul acopere pământul şi negură mare popoarele” (cap. 60,2), Isaia privea înainte la momentul când tot pământul va fi acoperit de mărirea lui Dumnezeu.

Isaia 6:4 4. Uşiorii uşii. Literal „pivoţii pragurilor”, adică lăcaşurile în care erau fixate canaturile uşii. Înseşi temeliile Templului păreau că se zguduie la glasul lui Dumnezeu.

Fum. Ca de tămâie reflectând slava luminoasă a lui Dumnezeu. Compară cu Exod 19,18, unde muntele Sinai era acoperit de fum şi se zguduia cu putere, şi cu Apocalips 15,8, unde templul este umplut de fum din cauza slavei lui Dumnezeu.

Isaia 6:5 5. Vai de mine! Isaia rostise vaiuri asupra păcătoşilor din poporul lui Dumnezeu (cap. 5,8-30). Acum, aflându-se în prezenţa maiestuoasă a unui Dumnezeu sfânt, el ajunge adânc conştient de propria lui nedesăvârşire de caracter. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi când ne apropiem de Dumnezeu.

Am văzut cu ochii mei. Această viziune a lui Dumnezeu în sfinţenia şi slava Lui l-a conştientizat pe Isaia de păcătoşenia şi nimicnicia omului. Privind la Dumnezeu şi apoi la sine, el şi-a dat seama de micimea sa în comparaţie cu Cel Veşnic, de starea sa de vinovăţie în prezenţa „Sfântului lui Israel” (cap. 5,24). Moise şi-aascuns faţa când a ajuns în prezenţa lui Dumnezeu (Exod 3,6), iar lui Iov i-a fost scârbă de sine însuşi şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă (Iov 42,6).

Isaia 6:6 6. Altar. Adică altarul de aur al tămâierii (vezi comentariul la Exod 30,1-5), în esenţă un altar de ispăşire (vezi comentariul la Exod 30,6-8). Ioan a văzut rugăciunile din inimile păcătoşilor pocăiţi prezentate împreună cu tămâie înaintea tronului harului (Apocalips 8,3.4).

Isaia 6:7 7. Mi-a atins gura. Cărbunele de pe altar reprezintă puterea curăţitoare şi înnobilatoare a harului dumnezeiesc. El reprezintă şi o transformare a caracterului. De aici înainte, unica mare dorinţă a lui Isaia

pentru poporul său a fost ca şi ei să experimenteze aceeaşi lucrare de curăţire şi transformare. Cea mai mare nevoie a noastră astăzi este de a avea buze atinse de foc sfânt de pe altarul lui Dumnezeu.

Isaia 6:8 8. Trimite-mă. Răspunsul lui Isaia a fost neîntârziat. Ca şi Pavel, Isaia avea o singură mare dorinţă pentru Israel – să poată fi mântuit (vezi Romani 10,1). El ştia că judecata urma să se abată curând asupra unuipopor vinovat şi dorea să-l vadă părăsindu-şi păcatele. De aici înainte unica sarcină a vieţii lui Isaia a fost să-i ducă lui Israel solia lui Dumnezeu de avertizare şi nădejde pentru ca poporul să înţeleagă dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu şi ca urmare să fie mântuit.

Isaia 6:9 9. Veţi auzi. Ca şi mulţi alţi profeţi, Isaia a avut de făcut faţă unei sarcini dificile. Dumnezeu l-a înştiinţat că solia pe care avea să o ducă urma să rămână în mare parte neascultată, că, în ciuda a tot ce ar putea să facă, poporul va merge mai departe pe căile lui rele. Soarta lui nefericită avea să fie eşecul aparent, dar cu certitudine nu într-o mai mare măsură ca în lucrarea lui Isus (Matei 13,14.15; Ioan 12,37-41) şi ca a luiPavel (Faptele Apostolilor 28,26.27). Cuvintele acestea ale lui Isaia sunt citate în mod repetat fiind aplicate la perioada Noului Testament. Totuşi, Isaia a primit asigurarea că lucrarea lui nu va fi cu totul zadarnică, deoarece Dumnezeu i-a descoperit că o rămăşiţă va fi mântuită (capitolele 1,9; 6,13; 10,21). Pavel, totuşi, şi-adat seama că în timpul lui iudeii luaseră hotărârea definitivă şi că fuseseră lepădaţi ca popor al lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 28,26-28; Romani 9,11).

Isaia 6:10 10. Împietreşte inima. Percepţiile spirituale ale lui Israel urmau să se dovedească atât de amorţite, încât nu vor fi în stare să ia seama nici la cele mai mişcătoare solii pe care cerul le-ar trimite. Situaţia urma să fie asemănătoare cu aceea a lui Faraon când inima i s-a împietrit şi a refuzat să asculte de solia Domnului prin Moise (vezi comentariul la Exod 4,21). Pe timpul lui Isaia nu Domnul a fost acela care a orbit ochii poporuluisau le-a împietrit inima, ci ei şi-au atras starea aceasta prin lepădarea avertizărilor pe care li le-a trimis Dumnezeu. Cu fiecare lepădare a adevărului, inima ajunge tot mai împietrită şi percepţiile spirituale tot mai amorţite, până când în cele din urmă rezultă o deplină incapacitate de a înţelege lucrurile spirituale. Dumnezeu nu are nici o plăcere de moartea nelegiuiţilor şi face tot ce se poate ca să-i abată de la căile lor relepentru ca să poată trăi şi să nu moară (Ezechiel 18,23-32; 33,11; 1Timotei 2,4; 2Petru 3,9).

Isaia 6:11 11. Până când, Doamne? În faţa lui Isaia era o perspectivă sumbră. Aproape nici nu-i venea să creadă că situaţia pe care o descrisese Domnul ar fi putut să dureze un timp oarecare. Cu siguranţă, după un timp, poporul îşi va veni în fire şi va primi solia de mântuire şi eliberare a lui Dumnezeu. De aici şi întrebarea lui.

Până când vor rămânea cetăţile pustii. Răspunsul trist pe care i l-a dat Domnul lui Isaia a fost că starea aceasta va predomina până când Iuda se va distruge singur. Nu era nici o speranţă de pocăinţă sau de supravieţuire. O rămăşiţă va fi mântuită, iar pentru grupa aceea credincioasă, Isaia trebuia să proclame solia lui de mântuire. Dar naţiunea ca întreg va refuza să se întoarcă de la căile ei rele, iar refuzul acela va aduce, încele din urmă, ruină deplină şi iremediabilă. Cetăţile vor rămâne fără locuitori, iar ţara cu totul pustiită şi părăsită. Păcatul aduce nu fericire, ci nenorocire, nu prosperitate, ci ruină, nu viaţă, ci moarte. Aceasta este marea lecţie pe care purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu au dat-o lumii iarăşi şi iarăşi (vezi Levitic 26,31-33; Isaia 1,20; 5,9; 14,17.20; Ieremia 4,7.20.23-27; 7,34; 9,11; 26,6.18; Mica 3,12; etc.).

Isaia 6:12 12. Va îndepărta Domnul pe oameni. Aceasta se referă la viitoarea captivitate. Mai întâi prin Asiria, în zilele lui Isaia, şi apoi prin Babilon, după un veac, poporul avea să fie dus în ţări străine. Lucrul acesta fusese prezis de către Moise, condiţionat, înainte ca Israel să fi intrat în ţara făgăduită (Levitic 26,33; Deuteronom 4,26-28; 28,64).

O mare pustie. Ţara care Dumnezeu plănuise să înflorească ca trandafirul, va ajunge o pustie, şi va fi părăsită de locuitorii ei. În loc de prosperitate, va fi ruină.

Isaia 6:13

13. A zecea parte. Din cauză că unele detalii ale limbii ebraice din versetul 13 nu sunt pe deplin clare, traducerea şi interpretarea lui sunt dificile. O traducere literală ar însemna: „Şi totuşi în ea [adică, în ţară; vezi v. 12] va fi o zecime şi ea [ţara, sau zecimea], va fi iarăşi [sau va rămâne, sau se va întoarce], şi ea [ţara, sau zecimea], va fi pentru ardere ca un terebint şi ca un stejar, care la tăiere un butuc [este lăsat] în ea [ţara, sau zecimea; sau „în ele”, însemnând terebintul şi stejarul] şi o sămânţă sfântă în butucul ei”. Sensul primar al versetului este clar. Versetele 11 şi 12 au descris pustiirea lui Iuda pe timpul captivităţii babiloniene. Cu toate că ţara urma să rămână complet pustie, experienţa aceasta nu va însemna sfârşitul lui Israel ca naţiune (vezi Ieremia 4,27; 5,10.18; 30,11; 46,28). El se va ridica iarăşi. Tabloul descurajator al unui popor persistând în stricăciunea lui, orb şi surd faţă de soliile pe care Isaia i le va duce, până când avea să fie măturat şi dus în captivitate, se contopeşte aici cu unul de asigurare că ţara nu va rămânea pe deplin părăsită pentru totdeauna şi că scopul lui Dumnezeu cu ea va fi în cele din urmă împlinit (PK 309, 310). Vezi numele fiului întâi născut al lui Isaia, Şear-Iaşub, care literal înseamnă „[o] rămăşiţă [se va] întoarce”. Gândul că o „rămăşiţă” se va „întoarce” apare iarăşi şi iarăşi de-a lungul cărţii (capitolele 4,2.3; 10,21; etc.). Nici o semnificaţie deosebită nu trebuie legată de faptul că rămăşiţa va fi „a zecea parte”. În Biblie zece este un număr mic, uneori nedefinit, iar a zecea parte va fi, ca urmare, un număr mic.

Terebintul. Un copac din care se scotea terebentina. Copacul putea fi tăiat, iar din el să nu rămână decât butucul. Dar, din butucul acela va creşte un nou copac. Prin urmare, solia era de încurajare şi de speranţă. Lucrarea lui Isaia nu avea să fie cu totul în zadar; în cele din urmă o rămăşiţă va fi mântuită.

O sămânţă sfântă. În „butuc” va rămâne viaţa, iar aceasta va lăstări din nou în cele din urmă şi va deveni un copac nou. Un copac este un simbol obişnuit în Vechiul Testament pentru poporul lui Dumnezeu (vezi Isaia 65,22; Ieremia 17,8, compară cu Daniel 4,14.23). Din această „sămânţă sfântă” se va ridica un Israel nou şi plin de slavă.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-13 CE 90; CM 59; TM 213

1 MB 43

1-5 CT 374; PK 307

1-7 MH 432; 8T 281

1-8 GW 21; 5T 750; 7T 153

3 GC 471; PK 310, 313, 371; 5T 751

5 DA 246; GC 471

5-8 CE 90; CM 59; GW 22

6, 7 AA 208; CT 370; FE 207; TM 256; 4T 529; 5T 252, 581; 6T 88; 7T 241, 251; 8T 29, 37, 297

6-8 FE 472; 6T 325

6-11 PK 308

7 PK 314

8 CE 20, 26, 27; CH 32; GW 451; MB 109; MH 148; MYP 25; TM 413; 6T 49, 325, 333; 8T 33,185; 9T 46, 135

11-13 PK 309

Isaia 7:1 1. Pe vremea lui Ahaz. Vezi tabelul, Vol. II, p. 77. Solia aceasta pare să fi fost dată cam pe la anul 734 î.Hr., aproape de începutul domniei lui Ahaz (vezi comentariul la v. 16). Pentru cadrul istoric al evenimentelor amintite aici, vezi Vol. II, p. 86.

Reţin, împăratul Siriei şi Pecah. Sursele asiriene arată că Ozia luase o poziţie fermă împotriva Asiriei, împărtăşită, probabil, şi de fiul său, Iotam, dar că Ahaz era prietenos. Acesta din urmă a trimis aur şi argint, pe care l-a luat de la Templu şi din propriul său palat, lui Tiglat-pileser ca să cumpere ajutor asirian (vezi comentariul la 2Regi 16,5-10). Ştim din 2Regi 15,29 că Pecah al lui Israel era anti-asirian, întrucât Tiglat-pileser a venit contra lui; iar din surse asiriene mai ştim că acest lucru era valabil şi cu privire la Reţin din Siria. Probabil că majoritatea naţiunilor din Asia apuseană erau unite pe vremea aceea într-o alianţă contraAsiriei, iar atacul lui Pecah şi al lui Reţin asupra lui Ahaz avea ca scop să-l detroneze pe el şi să pună un nou rege, şi poate să oblige regatul lui Iuda să intre în coaliţie contra Asiriei.

N-au putut să-l bată. După 2Cronici 28,5-15 Iuda suferise o înfrângere dezastruoasă din partea lui Pecah şi a lui Reţin, iar Elat, la Golful Acaba, căzuse în mâinile Siriei (2Regi 16,6). Dar, deşi asediată, cetateaIerusalim nu a fost luată (2Regi 16,5).

Isaia 7:2 2. Au spus. Adică i s-a raportat lui Ahaz, reprezentantul în viaţă al casei lui David. Atacul era direcţionat în special împotriva dinastiei lui David, întrucât avea scopul de a-l detrona pe Ahaz şi de a aşeza un nou rege, din casa lui Tabeel, pe tronul lui Iuda (v. 6).

Inima lui. În sulul 1QIsa de la Marea Moartă lipsesc cuvintele acestea.

A tremurat. Ahaz a fost apucat de groază în faţa perspectivei de a fi înlăturat de la tron (v. 6). Fiind un apostat, el nu se încredea în Dumnezeu, şi i se părea că regatul lui va cădea în curând.

Isaia 7:3 3. Ieşi. Cu toate că Ahaz era un rege păcătos, Domnul nu are de gând să îngăduie ca dinastia lui David să se stingă (vezi Geneza 49,10; 2Samuel 7,12, 13). De aceea, Isaia a fost trimis la rege ca să-l informeze de planul Domnului de a ocroti regatul lui Iuda şi de a-i înfrânge invadatorii.

Şear-Iaşub. Literal: „[o] rămăşiţă [se va] întoarce”. Isaia şi copiii lui erau rânduiţi de Dumnezeu ca semne pentru popor (cap. 8,18). La fel stau lucrurile şi cu contemporanul lui Isaia, Osea, ai cărui copii purtau şi ei nume cu semnificaţie (Osea 1,4-9). Isaia a ţinut în mod constant înaintea poporului solia aceasta a întoarcerii rămăşiţei (capitolele 4,2.3; 10,21; etc.).

Al iazului de sus. Aprovizionarea cu apă a cetăţii era totdeauna importantă pe timp de asediu. „Iazul desus” a fost identificat ca fiind izvorul de sus Ghihon, cunoscut ca Izvorul Sf. Maria sau Fântâna Fecioarei (vezi Ierusalimul în perioada israelită). Era aşezat în valea Chedron pe partea de răsărit a Ofelului şi la sud de Templu. Chiar de la Ghihon a făcut Ezechia mai târziu vestitul său apeduct, tunelul Siloam (2Regi 20,20; 2Cronici 32,30), care aducea apa la scăldătoarea Siloam din interiorul cetăţii. Pe vremea lui Ahaz această sursă de apă ar fi fost în afara cetăţii pe timp de asediu, şi fără îndoială că încă de pe atunci s-au construit planuri pentru ca apa să poată fi adusă în cetate şi refuzată unui vrăjmaş din exterior.

Isaia 7:4 4. Fii liniştit, nu te teme. Având ajutorul Domnului cerului, nu era nevoie să se teamă. Dar regele a refuzat să se încreadă în Dumnezeu, şi ca urmare a dat frâu liber disperării când a fost confruntat de împrejurări cărora nu ştia să le facă faţă.

Acestor două cozi. O expresie de dispreţ. Regatele la suprafaţă viguroase, dar de fapt epuizate, al lui Israel şi al Siriei, ş1Regi i lor, nu erau decât rămăşiţele aproape stinse şi fumegânde ale unor tăciuni. Încă o pâlpâire şi ele aveau să se stingă de tot. Dumnezeul cerului prezicea acum soarta lor nenorocită pentru ca Ahaz să poată urma o politică inteligentă în ce le priveşte. Ceea ce trebuia să ia în considerare Ahaz era

puterea ascendentă a Asiriei, nu regatele stinse Siria şi Israel. În cursul următorilor 40 sau 50 de ani, Iuda urma să fie aproape înghiţită de Asiria, şi cu toate acestea politica lui Ahaz dădea ajutor asirienilor să-şi împlinească în mod inevitabil planurile.

Isaia 7:6 6. Împotriva lui Iuda. Planul era să cucerească Iuda şi să o ia pentru ei.

Să punem împărat. Ahaz avea să fie detronat, dinastia lui David desfiinţată, şi un nou împărat, „fiul lui Tabeel”, aşezat pe tron. Identitatea acestui nou rege este necunoscută, dar se consideră că este vorba de un sirian, întrucât numele „Tabeel” este aramaic şi înseamnă „bun [este] Dumnezeu”. Israel şi Siria se înţeleseseră între ele în privinţa unui nou monarh marionetă care să şadă pe tronul lui David.

Isaia 7:7 7. Nu va avea loc. Casa lui David nu urma să cadă. Planul propus de Israel şi de Siria era îndreptat contra lui Dumnezeu şi nu putea reuşi. Dumnezeu avea alte planuri pentru casa lui David (vezi Geneza 49,10;2Samuel 7,12). El nu le va îngădui oamenilor să se amestece în planul Său pentru Iuda, sau să pună capăt dinastiei prin care trebuia să vină Mesia.

Isaia 7:8 8. Peste şaizeci şi cinci de ani. Sensul acestei preziceri este nesigur. După cronologia regilor propusă înacest comentariu (vezi Vol. II, p. 77, 143, 749), prezicerea a fost făcută pe la 734 î.Hr., şi nici o altă cronologie nu plasează urcarea la tron a lui Ahaz mai devreme de 742. Totuşi, pe la 722 Israel, regatul nordic, îşi ajunsese sfârşitul prin căderea Samariei în mâinile asirienilor. Unii învăţaţi moderni au tras concluzia că aceste cuvinte au fost inserate de o mână mai târzie. Ei atrag atenţia la faptul că afirmaţia aceastapare să întrerupă firul gândirii dintre v. 8 şi 9. Însă nu există nici o dovadă certă că s-a făcut o astfel de inserare.

Presupunând că numărul 65 se găsea în textul original al lui Isaia, şi neavând vreun motiv decisiv pentru a crede că nu era acolo, s-au sugerat două împliniri posibile. Şaizeci şi cinci de ani după 734, inclusiv, ar fi 670, când Esarhadon (681-669) a domnit peste Asiria. Este ştiut că Esarhadon (şi după el urmaşul lui, Asurbanipal, biblicul Osnapar) a transportat câteva popoare mesopotamiene în fostul teritoriu al regatului nordic (Ezra 4,2-10). Aceasta s-a petrecut la mult timp după ce Israel încetase să mai fie o naţiune (723/722 î.Hr.). Politica asiriană de a împrăştia popoarele supuse urmărea să şteargă vechile identităţi şi loialităţi naţionale. Atât de mulţi izraeliţi din cele zece seminţii au fost absorbiţi de populaţiile învecinate, încât au fost deseori amintiţi ca seminţiile „pierdute”. Probabil că unii dintre ei să s-au alăturat mai târziu captivilor din Iuda şi s-au înapoiat cu ei după Exil, dar ca indivizi într-o comunitate iudaică ce era o continuare a vechiului regat al lui Iuda, nu al lui Israel.

O altă interpretare a mai fost sugerată – că cei 65 de ani au început pe vremea cutremurului din timpul domniei lui Ozia sau Ieroboam II. Cutremurul acesta a fost semnul judecăţilor Domnului asupra lui Israel menţionate de Amos. Dacă lucrurile stau aşa, Isaia aici se referă doar la căderea Samariei din 723/722. Lucrulacesta este posibil, dar nu poate fi dovedit, data exactă a cutremurului nefiind cunoscută. Întrucât nu avem nici un punct precis de începere a celor 65 de ani, nu este posibil astăzi – şi nici necesar – să precizăm semnificaţia prezicerii. După toate probabilităţile, o profeţie specifică ca aceasta a fost clară şi inteligibilă pentru aceia în timpul cărora a fost dată. Evident, era mult mai important ca ei să o înţeleagă decât este pentru noi.

Isaia 7:9 9. Dacă nu credeţi. Era vizibil că Ahaz nu credea făgăduinţa lui Dumnezeu că Pecah şi Reţin nu vor izbuti în planurile lor. El încă se temea. Fără de credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu (Evrei 11,6), cu atât mai puţin să ne supunem conducerii Lui înţelepte şi milostive.

Isaia 7:11 11. Cere un semn. Dumnezeu a făcut oferta aceasta pentru a întări credinţa lui Ahaz. Semne ca acesta sunt deseori date pentru a întări credinţa unor suflete slabe şi stăpânite de prejudecăţi.

Cere-l, fie în locurile de jos. Masoreţii (vezi Vol. I, p. 34, 35) au citit textul ebraic consonantic h’mq sh’lh ca ha’emeq she’alah, literal: „[în] adânc cere”. Revizuiri ulterioare ale LXX din partea traducătorilor greci cu câteva secole mai înainte de masoreţi, totuşi, au luat pe h’mq sh’lh ca însemnând ha’emeq she’olah: „[în] adâncul lui Şeol”. Nu avem o cale de a determina citirea corectă, deşi echilibrul gramatical al cuvintelor în ebraică favorizează expresia „[în] adâncul lui Şeol”. Pentru sensul lui Şeol, vezi comentariul la 2Samuel 12,23; 22,6; Proverbe 15,11. Pentru alte ocazii când se pune în contrast înălţimea cerului cu adâncul Şeolului,vezi Deuteronom 32,22; Iov 11,8; Psalmi 86,13; 139,8.

Isaia 7:12 12. Nu vreau să cer. Ahaz a refuzat să se lase convins. El nu voia să creadă, şi nu dorea nimic ce l-ar fi putut ajuta să creadă. El îşi fixase politica, era hotărât să o urmeze, şi se temea de orice l-ar fi putut influenţa să o schimbe. Ajutorul pe care îl căuta era de la Asiria, nu de la Dumnezeu.

Să nu ispitesc pe Domnul. Adică, să pună pe Domnul la încercare cerând un semn. Prin aceasta Ahaz şi-a dat pe faţă încăpăţânarea şi răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a oferit să-l ajute şi să-l călăuzească, dar el a ales în schimb să se încreadă în Asiria pentru ajutor. Ahaz era hotărât să nu aibă nimic de-a face cu Dumnezeu, şi făcea lucrul acesta cât se poate de clar.

Isaia 7:14 14. Domnul Însuşi vă va da. Ahaz urma să aibă un semn de la Domnul chiar fără voia lui, dar semnul urma să fie după alegerea Domnului. Pentru încurajarea acelora care aveau să rămână credincioşi în anii de criză care stăteau înainte, Dumnezeu a considerat că este potrivit să le dea o asigurare că va fi cu ei. Naţiuneaavea deja un asemenea semn în Şear-Iaşub, fiul cel dintâi al lui Isaia (vezi comentariul la v. 3; compară cu cap.8,18), al cărui nume însemna „[o] rămăşiţă [se va] întoarce”, şi a cărui prezenţă era o amintire constantă că în apropiata invazie asiriană o rămăşiţă va fi salvată.

Vă. În ebraică, „vă” este la plural. Reiese din v. 13 că „vă” de aici se referă la „casa lui David”, adică lacasa regală a lui Iuda, al cărui reprezentant viu era Ahaz. Reiese de asemenea din versetele 1 şi 2 că expresia „casa lui David” îl vizează pe Ahaz însuşi. Ca urmare, unii au luat pluralul „voi” din v. 14 ca o formă de adresare comparabilă cu „noi” folosit în articolele redacţionale şi au tras concluzia că „semnul” i-a fost dat, prin urmare, lui Ahaz personal, ca reprezentant în viaţă al „casei lui David” şi în poziţia lui de rege şi conducător al lui Iuda. Alţii au sugerat că pluralul „voi” se referă la Ahaz şi urmaşii săi pe tronul lui David.

Semn. Ebr. ’oth, un „semn”, „simbol”, „urmă”, „memento”. În VT un ’oth poate să fie şi poate să nu fie o minune. În esenţă, aşa cum a fost curcubeul legământului (Geneza 9,12), Sabatul (Exod 31,13; Ezechiel 20,12.20), sângele mielului pascal pe uşiorii uşii (Exod 12,13) şi cădelniţele lui Core, Datan şi Abiram (Numeri 16,38), ’oth era un memento vizibil al unui adevăr spiritual important. „Semnele” din Egipt (Exod 4,8; 7,3; Deuteronom 4,34; etc.) şi cele date lui Ghedeon (Judecători 6,17) şi Ezechia (2Regi 20,8.9; Isaia 38,7.8) au fost semne miraculoase menite să provoace cooperarea şi să inspire credinţă. Fără excepţie, un „semn” consta dintr-un obiect sau o întâmplare al cărui scop era de a confirma, sau de a aminti adevărul spiritual sau mesajul profetic legat de el de către Inspiraţie. Elementul miraculos poate să fie sau să nu fie prezent. Face parte din însăşi esenţa unui „semn” ca el să fie vizibil în mod literal pentru persoana sau persoanele cărora le este dat, aşa încât la rândul lui ochiul credinţei să poată percepe voinţa lui Dumnezeu şi să se prindă cu tărie de făgăduinţele Lui. Ori de câte ori cineva cerea un „semn”, aşa cum Dumnezeu Îl invită pe Ahaz să facă (Isaia 7,11), sau când Dumnezeu Însuşi alegea „semnul”, acesta era, fără excepţie, vizibil în mod literal pentru aceia cărora le era adresat.

În legătură cu aceasta este important să observăm declaraţia lui Isaia: „Eu şi copiii, pe care mi i-a dat Domnul, suntem nişte semne şi nişte minuni în Israel, din partea Domnului oştirilor” (cap. 8,18), o declaraţie a cărei semnificaţie este lămurită de faptul că apare în aceeaşi secvenţă profetică ca şi „semnul” făgăduit în cap. 7,14. Cele trei nume, Isaia, Şear-Iaşub, Maher-Şalal-Haş-Baz – care înseamnă respectiv: „Domnul va mântui”, „O rămăşiţă se va întoarce” şi „Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii” – toate vorbesc cu elocvenţă despre evenimente legate de iminentele şi repetatele invazii asiriene în Iuda. Isaia şi fiii lui erau „semne” rânduite de Dumnezeu să câştige, dacă era cu putinţă, conlucrarea lui Ahaz şi a lui Iuda în cursul anilor de criză care au însoţit prăbuşirea şi captivitatea regatului nordic, Israel.

Fecioara. Ebr. ’almah. Cuvântul acesta, la singular şi la plural, apare numai de nouă ori în VT (Geneza 24,43; Exod 2,8; 1Cronici 15,20; Psalmi 46, în introducere; 68,25; Proverbe 30,19; Cântarea Cântărilor 1,3; 6,8; Isaia 7,14), niciodată într-un context care să dezvăluie sensul său precis. Această incertitudine a dat naştere la diferenţe de păreri în ce priveşte faptul dacă ’almah trebuie să fie tradus „fecioară” sau „femeie tânără”. Au fost făcute încercări elaborate de a se dovedi că el înseamnă exclusiv una sau alta, însă dovezile prezentate până acum în ambele direcţii nu au fost suficiente pentru a-i convinge pe toţi învăţaţii ebraişti. Lexicografii ebraici sunt de acord că ’almah derivă de la rădăcina ’alam, „a fi matur [din punct de vedere sexual]” şi că cuvântul ’almah denotă o „femeie tânără”, implicând capacitatea de a naşte copii. Atât ’almah cât şi ’elem, formă masculină a cuvântului, denotă clar maturitatea fizică, dar nu avem o dovadă absolută că ele implică virginitatea sau, dimpotrivă, poziţia de căsătorit. Putem observa, totuşi, că în Cântarea Cântărilor 6,8.9 „virginele”, ’alamoth (pluralul de la ’almah) sunt puse laolaltă cu „reginele” şi „ţiitoarele” în contrast cu o tânără „neprihănită”. Potrivit limbii ebraice ’almah din Isaia 7,14 poate să fi născut deja (vezi mai jos „va rămâne însărcinată”), iar dacă ea încă era o virgină când Isaia a vorbit, am fi atunci confruntaţi cu încă o naştere miraculoasă similară cu cea a lui Isus, lucru care ar crea o profundă problemă teologică. Pentru mai multe informaţii, vezi Problems in Bible Translation, p. 152-157.

Termenul ebraic specific pentru virginitate aste bethulah, care înseamnă strict „virgină” şi nimic altceva în cele 50 de ocazii când apare în Vechiul Testament. În uzanţa biblică, o bethulah era, prin definiţie, o femeiela vârsta de căsătorie, fie tânără sau bătrână, deşi probabil tânără, care nu se împreunase cu vreun bărbat. Nicimăcar o singură dată cuvântul ’almah nu este folosit cu referire la virginitate, aşa cum este folosit bethulah şi formele lui. Bethulah nu are echivalent masculin înrudit, dar este adesea cuplat cu bachur, „tânăr ales” sau „tânăr deosebit”. Bachur şi bethulah zugrăvesc idealurile ebraice cele mai înalte de bărbat tânăr şi de femeie tânără, după cum ’elem şi ’almah denotă maturitatea fizică. Fără nici o excepţie, acolo unde se face referire la integritate morală şi virginitate, sunt folosite bachur şi bethulah; ’elem şi bethulah nu sunt niciodată folosite astfel.

Isaia vorbeşte despre Dumnezeu ca bucurându-Se de poporul Său aşa „cum se uneşte un tânăr [bachur]cu o fecioară [bethulah]” (Isaia 62,5). Este extrem de semnificativ că Sionul, ca un tip al poporului lui Dumnezeu, o „fecioară curată”, parthenos (2Corinteni 11,2) este pomenit în 2Regi 19,21; Isaia 37,22; 62,5; Ieremia 14,17; 31,4; Plângerile 1,15; etc., ca o bethulah – însă niciodată ca o ’almah. De fapt, poporul lui Dumnezeu nu este numit nicăieri în limbaj figurat ’almah; El nu va fi mulţumit cu nimic mai puţin decât cu o biserică descrisă ca o bethulah. Dumnezeu nu este atât de preocupat de vârstă, cât de caracter. Isaia foloseşte pe bethulah în total de cinci ori (capitolele 23,4.12; 37,22; 47,1; 62,5), şi dacă ar fi intenţionat ca „tânăra femeie” din cap. 7,14 să fie considerată „virgină” în sensul strict al cuvântului, era de aşteptat ca el să-l folosească şi aici tot pe bethulah. Totuşi, citând Isaia 7,14, Matei foloseşte cuvântul parthenos, care înseamnăstrict „fecioară”. În ce priveşte motivele lui pentru a proceda astfel, vezi comentariul la Matei 1,23.

Contextul lui Isaia 7,14, împreună cu lucrurile anterior relatate cu privire la cuvintele traduse „semn” şi„fecioară”, dă certitudinea că prezicerea făcută aici a avut o aplicaţie imediată în cadrul împrejurărilor istorice prezentate în capitol. Referirea lui Matei la prezicere face la fel de sigur faptul că prezicerea aceasta arată şi înviitor către Mesia. Multe profeţii din Vechiul Testament au o dublă aplicaţie ca şi aceasta, întâi la viitorul mai apropiat şi apoi la viitorul mai îndepărtat (vezi comentariul la Deuteronom 18,15).

În naraţiunea lui Isaia 7 nu se mai spune nimic cu privire la identitatea „tinerei femei” la care se referă Isaia aici. Totuşi, în ebraică ea este numită „tânăra femeie”, indicând o anumită tânără. Dacă ea era de faţă cu acea ocazie sau dacă Ahaz sau Isaia îi cunoşteau identitatea la momentul respectiv este, totuşi, incert (vezi Gramatica ebraică a lui Gesenius, § 126; comp. Amos 5,19, unde în loc de „un leu” în ebraică se spune „leul”,adică acel leu care alerga după omul care fugea). Pe baza tăcerii cap. 7 cu privire la identitatea, „tinerei femei” amintite în v. 14, unii sugerează că prezicerea şi-a găsit împlinirea într-o persoană necunoscută nouă, însă bine cunoscută atât de Ahaz, cât şi de Isaia. Pe temeiul credinţei că „semnul” cerut trebuie să fie miraculos în natură şi că cuvântul ’almah înseamnă strict „fecioară” şi nu doar „tânără femeie”, unii au sugeratcă împlinirea literală a prezicerii în zilele lui Isaia necesita ca mama fiului făgăduit să fie, ca şi Maria, o fecioară în sensul strict al cuvântului. Practic, ar fi cu totul posibil ca Dumnezeu să facă acest lucru dacă ar vrea. Dar, un atare copil ar fi reprezentat, ca şi Hristos, o unire a naturii divine cu cea umană, şi în felul acestal-ar lipsi pe Hristos de poziţia Lui unică de Fiul divin-uman al lui Dumnezeu.

Ţinând cont de faptul că Ahaz era un bărbat tânăr, de 21 de ani la data aceasta (2Regi 16,1.2; vezi Vol.II, p. 77), alţii au sugerat că această „tânără femeie” se poate să fi fost propria lui soţie, sau vreo altă tânără femeie din anturajul regal, prezentă la acea ocazie. Alţii mai sugerează că Isaia se referă la propria lui soţie, „proorociţa” din cap. 8,3, care poate că l-a însoţit în misiunea lui de a-l întâlni pe regele Ahaz (vezi comentariul la cap. 8,3). Faptul că lucrarea profetică a lui Isaia a continuat vreme de o jumătate de secol sau mai bine după această întâmplare, petrecută pe la începutul lucrării lui (PK 382; vezi capitolele 1,1; 6,1), dă certitudinea că el însuşi era pe atunci un bărbat tânăr şi că soţia lui putea fi numită pe drept cuvânt la momentul acela „tânăra femeie”.

Va rămâne însărcinată. Verbul ebraic este la timpul perfect, ceea ce de obicei denotă o acţiune terminată, şi normal ar trebui să fie tradus „a rămas însărcinată”. Totuşi, profeţii au folosit adesea timpul perfect pentru a denota o acţiune viitoare. Ei erau atât de încrezători cu privire la împlinirea prezicerilor lor, încât vorbeau despre lucruri viitoare ca fiind deja împlinite (vezi Vol. I, p. 27). Pe temeiul acesta „va rămânea însărcinată” ar fi o traducere mai exactă. Este imposibil să determinăm care traducere reflectă mai exact intenţia Inspiraţiei, dar mulţi consideră că cea mai naturală interpretare a expresiei ebraice arată că concepţia copilului semn avusese deja loc la data când Isaia vorbea. Succesiunea timpurilor în v. 14 pare să ceară aceasta. Aceia care consideră că „tânăra femeie” este soţia lui Ahaz sau o altă tânără femeie din familia regală,sugerează că prezicerea aceasta constituia un „semn” pentru Ahaz prin faptul că Isaia, probabil, nu avea de unde să ştie că concepţia avusese loc şi că nici unul dintre ei nu putea, la data aceea, să cunoască sexul copilului nenăscut. Însă este important să ţinem minte că nu este câtuşi de puţin necesar ca „semnul” să fie miraculos în caracter (vezi comentariul de mai sus de la v. 14 la „Semn”).

Îi va pune numele. Textul ebraic general acceptat spune literal „ea îi va pune numele”, cu toate că într-o serie de manuscrise găsim „tu îi vei pune numele”. Potrivit cu varianta din urmă, copilul încă nenăscut urma să fie un membru al familiei regale, iar mama lui fie soţia lui Ahaz, fie o altă tânără a cărei odraslă era prerogativa lui Ahaz să o numească. Totuşi, varianta „ea îi va pune numele” este mai probabil corectă.

Emanuel. Ebr. ’Immanu ’El, literal: „Dumnezeu cu noi” şi însemnând „Dumnezeu [este] cu noi”, adică aşa cum lămureşte contextul, ca să ne elibereze de vrăjmaşii noştri. Pentru semnificaţia mesianică a numelui, vezi comentariul la Matei 1,23. Ca şi numele Isaia, care înseamnă „Domnul va mântui [pe Iuda]”, Şear-Iaşub (v. 3), „[o] rămăşiţă [se va] întoarce”, adică Iuda nu va cădea o dată cu regatul nordic, şi „Maher-Şalal-Haş-Baz”, „Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”, numele Emanuel era un nume simbol, rânduit de Dumnezeu să mărturisească despre scopul Său pentru Iuda la data aceea şi despre natura evenimentelor care urmau să aibă loc în curând. Vezi mai departe la cap. 8,1-3.8.10. Semnul Emanuel urma să mărturisească despre prezenţa lui Dumnezeu cu poporul Său, pentru a călăuzi, a ocroti şi a binecuvânta. Întimp ce alte naţiuni au fost înfrânte, Iuda urma să fie susţinută; în timp ce Israel avea să piară, Iuda avea să trăiască. Când Sanherib a venit contra ţării lui Iuda pentru a o distruge, Ezechia, fiul lui Ahaz, a găsit fără îndoială în cuvintele lui Isaia cu privire la Emanuel un izvor de încredere şi de tărie. În solia lui de încurajare către locuitorii Ierusalimului, Ezechia îi asigură: „Cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi” (2Cronici 32,7.8).

Isaia 7:15 15. Smântână şi miere [KJV: „Unt şi miere”]. „Smântâna” [untul] vremurilor biblice era lapte închegat,considerat o delicatesă în multe părţi ale Orientului chiar şi astăzi (vezi Exod 3,17; Judecători 5,25). O ţară în care curge „lapte şi miere” era o ţară a belşugului. Astfel, menţionarea aici a consumului de lapte închegat şi miere implică o abundenţă de alimente. Ţara urma să fie pustiită, dar avea să fie hrană corespunzătoare pentrupuţinii rămaşi în ţară după invazia asiriană (Isaia 7,22).

Până va şti. Literal: „la [ebr. le] cunoaşterea lui”, însemnând „când ştie”. Prepoziţia le are acelaşi sens în Geneza 24,63, „pe înserat” [KJV]; Geneza 3,8 „în răcoarea serii”; Geneza 8,11 „spre seară”; 2Samuel 11,1,„pe vremea când”; etc. Când copilul care urma să fie numit Emanuel avea să ajungă destul de mare pentru „a şti să lepede răul şi să aleagă binele”, el va avea „smântână şi miere” ca să mănânce. Dacă aceasta se referă la vârsta de 2 sau 3 ani, când gusturile copilului s-au pronunţat, sau la vârsta de aproximativ 12 ani, când percepţia morală este bine dezvoltată, nu este cert. Doi sau trei ani de la data aceea ar fi fost în jurul lui 732 î.Hr., iar 12 ani, în jurul lui 722 (vezi comentariul la Isaia 7,1). Damascul a căzut în 732, iar Samaria zece ani mai târziu. Puţinii care nu fuseseră duşi captivi urmau să găsească belşug de mâncare (vezi comentariul la

versetele 21,22) în ţara pustiită (vezi comentariul la versetele 17-20, 23-25). Vezi comentariul la cap. 8,4.

Isaia 7:16 16. Dar. Ebr. ki. Conjuncţia aceasta cere ca „copilul” din v. 16 să fie identificat cu „fiul” din v. 14, 15, şi nu cu „fiul” Şear-Iaşub, din v. 3, aşa cum au sugerat unii. Cuvântul ki face ca v. 16 să fie de nedespărţit de ceea ce îl precede imediat. Mai mult, articolul hotărât „l” care însoţeşte cuvântul „copil” din v. 16 cere ca ultimul copil de care a fost vorba, în cazul acesta Emanuel, să fie vizat aici.

Înainte ca să ştie copilul. Vezi comentariul la v. 15.

Pustiită [KJV: „Părăsită de cei do1Regi ai ei”]. Isaia îl îndemnase pe Ahaz să nu se teamă de Reţin şi de Pecah, acele „două cozi de tăciune care fumegă” (v. 4). Acum el declară că copilul care urma să se nască în curând urma să nu fie mai mare de aproximativ doi ani când aceşt1Regi urmau să-şi piardă tronurile. Dacă Ahaz a ajuns la tron în 736/735, s-ar putea ca această întrevedere cu Isaia să fi avut loc fie pe la sfârşitul lui 735, fie pe la începutul lui 734. În anul 735, Tiglat-pileser al III-lea al Asiriei era angajat într-o campanie contra regatului Urartu din părţile Armeniei, în 734 a luptat contra Filistiei, iar în 733 şi 732 contra Damascului (vezi Vol. II, p. 61, 62). Asiria depunea un efort neobosit ca să-şi asigure controlul asupra Asiei nord-vestice. În campania lor contra Asiriei, Pecah şi Reţin se ridicaseră împotriva lui Ahaz, care se aliase cu Tiglat-pileser (2Regi 16,5-7). Iuda nu avea de ce să se teamă dacă conducătorii lui s-ar fi încrezut în făgăduinţa implicită din numele Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. Pe vremea când copilul semn Emanuel urma să fie în vârstă de vreo doi ani, domnia lui Pecah şi a lui Reţin avea să ajungă la sfârşit. Aceasta ar fi fostîn 732, în ultimul an din cei doi în care Tiglat-pileser a purtat război împotriva Damascului. Compară Isaia 8,3.4, unde este prezis din nou timpul împlinirii acestei profeţii. Vezi 2Regi 15,30; 16,9.

Isaia 7:17 17. Domnul va aduce. Ahaz deja arătase lămurit că nu se va îndrepta spre Domnul pentru ajutor. În schimb, el plănuieşte să se sprijine pe Asiria (2Regi 16,5-7). Dar, Isaia îl avertizează că Asiria nu se va dovediun ajutor pentru Iuda, ci mai de grabă o sursă de necazuri (Isaia 7,17-20; 8,7.8; 10,6). Mai târziu, când Asiriainvadează Iuda, acesta din urmă va căuta ajutor la Egipt, dar şi aceasta urma să fie în zadar (capitolele 30,1-3;31,1-3.8). Profetul încearcă acum să îi explice regelui toate aceste lucruri.

Împăratul Asiriei. Zile de întuneric şi de primejdie stăteau înaintea lui Iuda, zile de necaz cum nu mai fuseseră de la răscoala lui Ieroboam, cu două secole în urmă. Împăratul Asiriei urma să invadeze nu numai Israelul, ci şi Iuda. Dacă Iuda s-ar fi întors la Domnul, El Şi-ar fi prelungit binecuvântările, şi n-ar fi îngăduit asirienilor să vină contra ţării. Isaia a căutat cu râvnă să-l conducă pe rege şi poporul acestuia înapoi la Dumnezeu, dar ei au refuzat. Din cauza aceasta Asiriei i se va îngădui să invadeze ţara.

Isaia 7:18 18. Va şuiera muştelor. Literal: „fluieră muştei” să vină din părţile îndepărtate ale Egiptului, adică să adune oştirile Egiptului. Perioada Dinastiei a douăzeci şi patra din Egipt a fost cam pe la 750-715. Dar, contemporană cu această dinastie era o alta, întemeiată de Piankhi, o căpetenie puternică din Nubia, care în cele din urmă şi-a întins stăpânirea peste Egiptul sudic (vezi Vol. II, p. 52, 53). Această dinastie etiopiană, Dinastia a douăzeci şi cincia, a cârmuit Egiptul de la aproximativ 715 la 663. Când Sanherib a venit contra lui Iuda, evident în a doua sa invadare a lui Iuda (vezi Vol. II, p. 64), Taharka (vezi Vol. II, p. 53, 64, 65, 160; şivezi comentariul la 2Regi 18,13; 19,9), al patrulea rege al Dinastiei a douăzeci şi cincia (vezi Vol. II, p. 53, 77) a stat ca o ameninţare împotriva înaintării asiriene (vezi 2Regi 19,9; Isaia 37,9). Mulţi din poporul lui Iuda şi-au pus probabil încrederea în Egipt în ce priveşte scăparea de Asiria (2Regi 18,21). Regele „etiopian” al Egiptului este aici numit o „muscă”, deoarece musca este o plagă, iar egiptenii aveau să se dovedească o pacoste, nu un ajutor pentru Iuda. Isaia scoate în evidenţă nebunia poporului lui Dumnezeu întorcându-se spre Egipt pentru ajutor (Isaia 30,1-7; 31,1-3). Domnul, şi nu Egiptul, era Acela care Îl putea scăpa pe Iuda de Asiria (capitolele 31,4-9; 37,33-36).

Albinelor. Asiria este comparată cu o albină. Albina simbolizează aici un vrăjmaş persistent şi formidabil (Deuteronom 1,44; Psalmi 118,12). Înţepătura unei albine, oricât de dureroasă, rareori este fatală. Asiria urma să vină împotriva lui Iuda ca o nuia a mâniei lui Dumnezeu (Isaia 10,5-7), dar naţiunea nu urma să piară.

Isaia 7:19 19. Ele vor veni. Imaginea cu insectele năvălitoare este continuată. Egiptenii şi asirienii urmau să vină în ţară ca muştele şi albinele, pătrunzând prin toate părţile ţării.

Isaia 7:20 20. În ziua aceea [KJV: „În aceeaşi zi”]. Adică, în acelaşi timp. Profetul dă noi amănunte cu privire la cursul evenimentelor în Iuda.

Un bici [KJV: „o lamă”] luat[ă] cu chirie. Imaginea se schimbă. Isaia asemănase mai înainte pe Iuda cu un om bolnav fără nici o părticică sănătoasă rămasă pe trupul lui (cap. 1,5.6). Acum, omul este comparat cu un bolnav supus supremei ocări de a fi ras din cap până în picioare, inclusiv barba, a cărei pierdere era privită de către orientali ca o mare dezonoare.

Dincolo de Râu. Eufratul (vezi comentariul la Iosua 24,2). Asiria urma să fie folosită ca un instrument în mâinile Domnului, pentru a devasta şi a smeri pe nepocăitul Iuda. Vezi imaginea asemănătoare folosită în Isaia 10,5-7.

Isaia 7:21 21. O juncă. Cu prilejul invaziei asiriene, ţara urma să fie în cea mai mare parte jefuită. Sanherib pretinde că a luat „vite mari şi mici fără număr”. Prin „vite mari” asirienii înţelegeau vaci şi boi, iar prin „vite mici”, oi şi capre. Cu toate că cea mai mare parte a vitelor fusese luată, ici şi acolo câte o persoană din rămaşiva izbuti să scape o juncă şi poate nişte oi.

Isaia 7:22 22. Belşug de lapte. Totuşi, rămăşiţa din ţară nu urma să fie părăsită de Domnul. Binecuvântările cerului urmau să se odihnească asupra lor, iar ei urmau să aibă „smântână şi miere” să mănânce. Deşi oamenii ar putea aduce un blestem, Dumnezeu va binecuvânta rămăşiţa credincioasă. Vezi comentariul la v. 15.

Isaia 7:23 23. O mie de sicli de argint. Adică, „piese de argint” sau sicli (vezi comentariul la Geneza 20,16, comp.cu Cântarea Cântărilor 8,11). Un siclu de argint pentru un butuc de viţă era probabil un preţ ridicat, şi deci viţele acestea trebuie să fi fost de cel mai ales soi. Sensul aici este că cele mai bune vii se vor preschimba în locuri sălbatice din lipsă de îngrijire. Când „via” lui Israel a fost blestemată, a adus spini şi mărăcini (Isaia 5,6).

Isaia 7:24 24. Cu săgeţi şi cu arcul. Acestea urmau să fie purtate pentru apărarea împotriva animalelor sălbatice aflate la pândă în ţinuturile cândva cultivate, dar acum pustii, ale ţării. Sau, poate oamenii vor vâna de plăcereîn aceste ţinuturi.

Isaia 7:25 25. Lucraţi cu cazmaua. Literal: „care obişnuiau să fie săpaţi”.

Mărăcinilor şi spinilor. Ogoare cândva paşnice şi roditoare vor fi preschimbate în locuri sălbatice, pentru că foştii lor stăpâni şi îngrijitori au fost luaţi în captivitate, pentru a nu se mai întoarce niciodată în patria lor.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2, 4-7, 9 PK 329

14 DA 578

14, 15 PK 695

15 Ed 231; 2T 397; 8T 250

Isaia 8:1 1. [KJV: „Mai departe”]. Literal, „şi”, aici echivalent cu „apoi” sau „din nou”. În ebraică wau „şi”, legat cu forma verbului yo’mer, „a zis” (literal, „va zice”), aici apare să dea ceea ce este cunoscut drept „construcţia consecutivă wau” (vezi Vol. I, p. 27). Aceasta leagă cap. 8 de cap. 7 şi face din el o continuare acelei naraţiuni. Cu alte cuvinte, cap. 8 trebuie să fie considerat o urmare a cap. 7, şi prin urmare o explicare sau clarificare a lui. Ca urmare, incidentul de cap. 8 ar trebui înţeles ca aflându-se într-o relaţie directă cu acela din capitolul anterior, fie către sfârşitul lui 735, fie pe la începutul lui 734 î.Hr. (vezi comentariul la cap. 7,1.16). Profeţia însăşi este de asemenea strâns legată cu aceea a capitolului precedent, şi trebuie să fie înţeleasă pe fundalul acelui capitol.

Tablă. Ebr. gillayon, „tăbliţă”. Acelaşi cuvânt este tradus „oglinzi” în cap. 3,23.

[KJV: „Cu condei de om”]. O traducere literală a ebraicului chereţ ’enosh, o expresie idiomatică însemnând „un condei obişnuit”, adică un condei sau stylus.

[Maher-Şalal-Haş-Baz]. Literal, „Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”. Numele acesta o datăscris pe tăbliţă, era menit să indice iminenţa invaziei asiriene prezise în cap. 7,17-25. Timp de aproape un an înainte de naşterea copilului, numele acesta a purtat solia lui tăcută, simbolică, locuitorilor Ierusalimului, dându-le o amplă ocazie să mediteze asupra însemnătăţii sale. Vezi mai departe comentariul la v. 8.

Isaia 8:2 2. Martori vrednici de credinţă. [KJV: „Martori care să raporteze”]. Adică, „să ateste” autenticitatea, şi prin aceasta să evidenţieze importanţa documentului. Urie a fost preotul chemat mai târziu de Ahaz să construiască un nou altar pentru templu, după modelul unui altar pe care el îl văzuse la Damasc (vezi comentariul la 2Regi 16,10.11). Identitatea lui Zaharia este necunoscută.

Isaia 8:3 3. Proorociţă. Reiese că soţia lui Isaia avea şi ea darul profetic şi-l ajuta în lucrarea lui. Femeile care exercitau darul acesta purtau numele de „proorociţe” (Judecători 4,4; 2Regi 22,14; 2Cronici 34,22; Luca 2,36). Pe de altă parte, numele acesta îi putea fi acordat şi numai pentru faptul că era soţia unui profet. Maher-Şalal-Haş-Baz era al doilea fiu al lui Isaia (vezi Isaia 7,3). După cum cel dintâi copil al lui Isaia constituia un semn pentru popor că o „rămăşiţă” se va „întoarce”, al doilea urma să fie un semn al grabnicei judecăţi viitoare.

Isaia 8:4 4. Tată. Pe la vârsta de un an, un copil are în mod obişnuit capacitatea de a spune „tata” sau „mama”. Înainte ca copilul acesta să ajungă în vârstă de doi ani, asirienii urmau să prădeze atât Israelul, cât şi Siria. Profeţia aceasta s-a împlinit în 732, când Pecah şi Reţin şi-au pierdut tronurile, şi, mai târziu, viaţa (Isaia 7,16;comp. 2Regi 15,30; 16,9). Astfel, scrierea numelui Maher-Şalal-Haş-Baz pe tăbliţă era un semn al neîntârziatei veniri a asirienilor ca să „prade” Samaria şi să „jefuiască” Siria (vezi comentariul la Isaia 8,1). Israel şi Siria au căzut astfel pradă Asiriei. Iuda a fost cruţat deocamdată. Dumnezeu îi spusese lui Ahaz să nuse teamă (cap. 7,4) şi vestise mai dinainte naşterea copilului semn Emanuel ca o asigurare că Domnul va fi cu Iuda şi-l va cruţa de soarta nenorocită care a căzut peste vecinii de la nord.

Pe o tăbliţă de lut, Tiglat-pileser declară că poporul lui Israel şi-a detronat regele, şi că el l-a pus apoi pe tron pe Osea (vezi Vol. II, p. 85). Potrivit cu 2Regi 15,29.30, în zilele lui Pecah, Tiglat-pileser a cucerit „Galaadul şi Galileea, toată ţara lui Neftali, iar pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria”, iar Osea a ucis pe Pecah şi i-a luat tronul. Iar potrivit cu 2Regi 16,7-9, atunci când Ahaz a cerut ajutor asirian, Tiglat-pileser a cucerit Damascul, a dus populaţia lui departe în captivitate, şi l-a ucis pe Reţin. În loc să se sprijine pe Dumnezeu pentru ajutor, Ahaz îl rugase pe Tiglat-pileser să-l scape din mâinile regilor lui Israel şi Asiriei (2Regi 16,7). Dar, procedând astfel, el nu făcea altceva decât să invite judecăţile asupra lui Iuda. Cronicarul declară că prin abaterile lui, Ahaz „a dezgolit” [KJV] pe Iuda, şi că deşi Tiglat-pileser a venit, „l-a nenorocit în loc să-l întărească” (2Cronici 28,19.20 – KJV).

Isaia 8:6 6. Apele din Siloe. Apeductul acesta curgea din izvorul Ghihon, într-o peşteră din colina răsăriteană a Ierusalimului, ale cărei ape alcătuiau un pârâu care se vărsa în vechiul Iaz al Siloamului. Mai târziu un tunel construit de către Ezechia (în care s-a găsit inscripţia de la Siloam; vezi Vol. II, vizavi de p. 65; p. 87) ducea apele Ghihonului într-un nou Iaz al Siloamului înăuntrul cetăţii. Aceste ape liniştite din Siloe reprezentau soliade asigurare contra Asiriei care era implicită în numele Emanuel, „Dumnezeu cu noi”. A refuza apele liniştite din Siloe însemna a refuza sfatul lui Dumnezeu. Îndreptându-se către Asiria pentru ajutor, Ahaz a adus asupralui Iuda „apele puternice şi mari ale Râului (Eufrat)”, căci „Râul”, „împăratul Asiriei”, „se va vărsa peste malurile lui” şi va inunda „întinderea ţării tale [Iuda]” (v. 7.8). Toate acesta erau implicite în numele Maher-Şalal-Haş-Baz, „Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”, (vezi comentariul la v. 1).

S-a bucurat de Reţin. Înţelesul acestui v. 6 este obscur în legătură cu contextul lui. Ahaz şi poporul lui Iuda se temeau de moarte de Reţin şi Pecah, fiul lui Remalia (cap. 7,1.2). Pe baza unei corectări aduse textului ebraic, unii au tradus ultima parte astfel: „se topeşte de frică înaintea lui Reţin şi a feciorului lui Remalia” [RSV]. Deşi exprimarea aceasta este în concordanţă cu contextul, ea cuprinde totodată şi o reconstituire improbabilă a textului ebraic. Alţii, presupunând că partea aceasta este o inserare editorială timpurie, au sugerat că dacă ea este omisă, versetul 7 îi urmează versetului 6 în mod natural şi fără să întrerupă firul gândirii. Este vrednic de notat, totuşi, că sulul 1QIsa confirmă textul masoretic.

Isaia 8:7 7. Ale Râului. Aici se face referire la Asiria sub simbolul Râului Eufrat (vezi comentariul la Iosua 24,2; vezi Ieremia 47,2), iar viitoarele invazii asiriene în Iuda sunt descrise prin imaginea unui râu care se revarsă peste malurile sale inundând ţinutul învecinat. Apele acestea vor înghiţi mai întâi naţiunea lui Israel, iar mai târziu vor „da peste maluri” (Isaia 7,8) în Iuda. Asirienii obişnuiau să se refere la oştirile lor afirmând că ele copleşesc popoarele ca un potop.

Isaia 8:8 8. Va pătrunde în Iuda. Din cauza neascultării şi necredinţei, ţara lui Iuda nu urma să rămână cu totul ferită de atacul asirian. Israel urma să piară cu totul, dar Iuda nu avea să fie copleşit cu totul. Mică la început, potopul urma să crească în mărime până când apele vor ajunge „la gâtul” (vezi cap. 30,28) lui Iuda. Istoria raportează că în cele din urmă întregul Iuda a căzut temporar în mâinile asirienilor, cu excepţia Ierusalimului (vezi comentariul la 2Regi 18,13).

Aripile întinse. Se referă la revărsarea apelor râului peste ambele maluri ale sale. Desigur, râul însuşi îl reprezenta pe regele Asiriei (v. 7).

Vor umple întinderea. Vezi cele de mai sus.

Emanuele. În ceea ce priveşte numele acesta, vezi la cap. 7,14. Menţionarea numelui Emanuel este o amintire că Israel L-ar fi putut avea pe Dumnezeu cu el (vezi comentariul la cap. 7,14). El a pierdut cu desăvârşire prezenţa lui Dumnezeu, şi Iuda aproape şi el. Mulţi dintre conducătorii şi oamenii din Iuda Îl părăsiseră pe Dumnezeu, şi ca urmare prezenţa Lui nu putea să fie cu ei. Dar alţii, o mică rămăşiţă, au fost credincioşi, iar ei vor fi mântuiţi. În primul rând pentru aceştia a fost dată această solie.

Isaia 8:9 9. [KJV: „Strângeţi-vă laolaltă”]. Ebr. ro’u, de la ra’a’, care poate să însemne fie „a fi rău”, „a fi neplăcut” sau „a sfărâma”. În consecinţă, ro’u ar însemna fie „a fi neplăcut”, fie „a fi sfărâmat”. Traducătorii Vulgatei latine au considerat probabil textul ebraic nevocalizat (vezi Vol. I, p. 27, 34, 35) al cuvântului ro’u ca fiind de la rădăcina ra’ah, „a avea de-a face [unul cu altul]” şi în consecinţă l-au tradus pe ro’u drept congremini, „adunaţi-vă” sau „strângeţi-vă”. Traducerea KJV urmează această posibilă traducere a Vulgatei latine. Traducătorii LXX-ei pare să fi avut înaintea lor un text ebraic care zicea de’u în loc de ro’u, şi au redatpe de’u în greacă prin gnote, „a şti”. În ebraică, literele r şi d sunt aproape identice la înfăţişare, şi unul poate fi uşor confundat cu celălalt (vezi p. 14; de pildă vezi comentariul la Geneza 10,4; 25,15; Iosua 9,4; 1Samuel 12,11; 2Samuel 8,12; 23,30). De’u vine de la rădăcina yada’, „a cunoaşte”, iar forma de’u s-ar traduce „ştiţi”,„cunoaşteţi”. De’u oferă o traducere mai în armonie cu contextul, şi ar putea fi redat ca „luaţi cunoştinţă” sau„cunoaşteţi”. În ebraică, Isaia 8,9 apare în formă poetică, expresia „cunoaşteţi” aflându-se într-o relaţie de

paralelism cu cuvântul „ascultaţi” (vezi Vol. III, p. 24-27).

Popoare. Isaia vorbeşte aici naţiunilor păgâne care se gândesc să facă „la planuri” împreună (v. 10) împotriva lui Dumnezeu, şi le avertizează că „Dumnezeu este cu noi”. În forma poetică a v. 9, „voi popoare” se află în paralelism cu „cei ce locuiţi departe”.

Isaia 8:10 10. Faceţi la planuri. Dumnezeu poate să nimicească toate sfaturile celor răi care uneltesc să împiedice planurile Sale. El a făcut aceasta pe vremea lui Ahaz şi face la fel şi astăzi.

Dumnezeu este cu noi. Ebr. Immanu ’El, aceleaşi cuvinte transliterate în v. 8 ca Emanuel. Versetele 9 şi 10 explică solia cu Emanuel pe care Dumnezeu căuta să o imprime în inimile poporului Său. În cele din urmă, sfaturile asirienilor nu vor izbuti împotriva poporului lui Dumnezeu datorită faptului că El era „cu” ei (vezi cap. 10,5-12). Isaia a predicat stăruitor această solie cu Emanuel poporului lui Iuda, şi fără îndoială eraumulţi care înţeleseseră să-şi pună încrederea în Dumnezeu. Regele Ezechia, fiul lui Ahaz, a fost unul dintre aceştia. Când Sanherib a venit împotriva lui Iuda, Ezechia a încurajat pe poporul său prin aceste cuvinte pline de îmbărbătare: „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă. Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi înaintea împăratului Asiriei şi înaintea întregii mulţimi care este cu el; căci cu noi sunt mai mulţi decât cu el. Cu el este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta şi va lupta pentru noi.” (2Cronici 32,7.8). Pentrucă Ezechia s-a încrezut în Domnul, Dumnezeu a fost cu el, şi 185.000 de oameni din oastea lui Sanherib au fost ucişi într-o singură noapte de îngerul Domnului (2Regi 19,35).

Isaia 8:11 11. Calea poporului acestuia. Isaia nu trebuie să cedeze la pornirea populară de depărtare de Dumnezeu. Dumnezeu a întărit porunca aceasta „cu o mână puternică” [KJV]. De aceea Isaia nu trebuia să fie în îndoială cu privire la calea cea bună de urmat.

Isaia 8:12 12. Nu numiţi. Cu toate că Dumnezeu îi vorbeşte lui Isaia personal, El se adresează „poporului acestuia” (v. 11). În ebraică „voi” este la plural şi Dumnezeu continuă să îi vorbească poporului până la versetul 15. În versetul 16 din nou i Se adresează lui Isaia personal.

Uneltire. [KJV: „Confederaţie”]. Ebr. qesher, „conspiraţie”, „uneltire” aşa cum este redat cuvântul în mai mult de jumătate dintre ocazii (2Samuel 15,12; 2Regi 15,15, 30; Ezechiel 22,25; etc.). În 2Cronici 23,13 şi în altă parte el este tradus „vânzare”. Numai în Isaia 8,12 este redat „confederaţie” [KJV]. În sensul acesta denotă o „confederaţie” alcătuită în scopul de a unelti contra cuiva. Astăzi cuvântul „confederaţie” este în general folosit în înţelesul favorabil de „alianţă”, cu toate că mai înseamnă şi „o alianţă între persoane pentru scopuri ilegale”, sens predominant pe vremea când a fost tradusă KJV. Cu acest din urmă sens este folosit cuvântul aici. Siria şi Israel făcuseră o conspiraţie, sau erau „uniţi” contra lui Iuda (cap. 7,2.5.6), iar Ahaz, în ce-l privea, făcuse o alianţă cu Asiria împotriva lui Israel şi a Siriei (2Regi 16,7-9). Ahaz şi poporul lui se temeau de conspiraţia, sau confederaţia, israelito-asiriană, şi se uniseră cu păgânii într-un efort de a o neutraliza. Din cauză că se încrezuse în păgâni pentru ajutor, în loc să se încreadă în Dumnezeu, fusese mustrat Ahaz de către Domnul. Era o ocară pentru Dumnezeul cerului ca poporul declarat al Său să intre într-o „confederaţie” cu idolatrii. Dumnezeu doreşte ca poporul Său să stea deoparte, deosebit de lume. Noi trebuie să ne consfătuim cu Dumnezeu şi să ne aflăm tăria în El. Numai astfel putem avea prezenţa Domnului cu noi; numai în felul acesta putem face lucrarea Lui în felul Lui. Când poporul lui Dumnezeu alcătuieşte alianţe de orice fel cu aceia care nu-L cunosc, atunci metodele oamenilor vor înlocui în mod inevitabil principiile Cerului, iar lucrarea Domnului va suferi. Tăria noastră stă nu în strânsă asociere cu lumea, ci într-o desăvârşită separare de ea.

Isaia 8:13 13. Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. Mai degrabă, „Priviţi pe Domnul oştirilor ca sfânt”. Isaia avusese o viziune a sfinţeniei lui Dumnezeu (cap. 6,1-4), iar acum invită poporul lui Iuda să recunoască sfinţenia Domnului. Fără să aibă o înţelegere a sfinţeniei nemărginite a lui Dumnezeu, oamenii nu vor ajunge niciodată la sfinţenie personală.

De El să vă temeţi. Vezi comentariul la Deuteronom 4,10; 6,2. Un popor temător de Dumnezeu nu se poate teme de om. Ahaz era înspăimântat de Pecah şi de Reţin deoarece refuzase să se teamă de Domnul. Frica de Dumnezeu, totuşi, este ceva de departe deosebit de teama de om. Frica de Domnul nu înseamnă a fi speriat de El, ci a fi cuprins de respect în faţa Lui, de a te încrede în El şi a-L iubi, de a veni cu bucurie înaintea Lui.

Isaia 8:14 14. Locaş sfânt. Ebr. miqdash, „loc sfânt”, „sanctuar”. Aceia care se temeau aşa cum se cuvenea de Domnul (vezi comentariul la v. 13) urmau să găsească în El un adăpost faţă de primejdie (vezi comentariul la Psalmi 91,1). Isaia căuta să abată poporul de la cele pământeşti la Dumnezeu. Hristos a fost şi mai este şi astăzi, adevăratul „sanctuar” al lui Israel.

O piatră de poticnire. Isus Se referea la Sine ca fiind Stânca (Matei 21,42-44). Pavel cita Isaia 8,14 cu referire la Hristos (Romani 9,33), iar Petru îl aplică şi mai amănunţit (1Petru 2,6-8). În timpul înălţării Templului lui Solomon nu i se putea găsi locul unei pietre uriaşe tăiate din carieră şi transportate pe terenul Templului. Multă vreme ea a stat în drumul constructorilor, nefolosită şi lepădată. În cele din urmă, totuşi, s-adescoperit că aceasta era cea mai însemnată piatră a întregii structuri, piatra unghiulară, şi în cele din urmă a fost aşezată la locul ei de însemnătate vitală (vezi DA 597, 598). Isus este Piatra Unghiulară de multă vreme lepădată a iudaismului.

Pentru aceia care nu L-au cunoscut pe Hristos, El a fost o piatră de poticnire şi de sminteală. El le-a stat mereu în cale, împiedicându-i să-şi împlinească planurile egoiste, oprindu-i de la realizarea intenţiilor lor păcătoase. Piatra aceasta de care ei se tot poticneau nu era altcineva decât însăşi Piatra Unghiulară a cerului însuşi, Cel fără de care viaţa întreagă, bucuria şi pacea pentru lumea aceasta şi pentru univers sunt cu neputinţă.

Cele două case ale lui Israel. Expresia aceasta evidenţiază faptul că Isaia se adresează nu numai lui Iuda, ci şi lui Israel. Atât Iuda cât şi Israel se ridicaseră împotriva Domnului şi a legii Lui, considerându-L maidegrabă o poticnire decât sanctuarul vieţii şi nădejdii ce El făgăduise să fie.

O cursă. Imaginea cu piatra este înlocuită cu aceea a unei curse, pentru a scoate în evidenţă un alt aspect al problemei. Hristos şi solia Lui urmau să fie ca o capcană, sau o cursă, pentru locuitorii nelegiuiţi ai Ierusalimului. Acela care trebuia să fie viaţa, nădejdea şi ocrotirea întregii omeniri urma să Se dovedească a fi o cursă pentru aceia care refuzau să meargă pe căile Lui. Totuşi, numai astfel poate fi păstrată viaţa pe pământ. Dacă nelegiuiţilor li s-ar îngădui să umble nestânjeniţi pe căile lor rele, ei s-ar distruge foarte repede şi pe ei înşişi şi i-ar distruge şi pe toţi locuitorii pământului. Numai punând o stavilă acţiunilor nelegiuiţilor şi fixându-le anumite limite peste care nu le este îngăduit să treacă se face posibilă continuarea vieţii pe pământ. Oricine trăieşte poate mulţumi lui Dumnezeu că El este ca un laţ şi o cursă pentru nelegiuit, pentru că altfel n-ar exista pace sau bucurie, libertate sau nădejde pentru nici unul dintre locuitorii pământului.

Isaia 8:15 15. Se vor poticni, vor cădea. Domnul Se referă aici în primul rând la oamenii din vremea lui Isaia. Dar,aceia din toate timpurile care umblă contra lui Dumnezeu şi a legii Lui, atunci când resping mustrările Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, de asemenea „se vor poticni şi vor cădea”. Aceia care, din cauza lipsei de discernământ spiritual, nu ajung să înţeleagă adevărata importanţă a soliilor Cuvântului lui Dumnezeu, adesea fac ca soliile acelea să devină un mijloc de poticnire pentru aceia care ajung sub influenţa lor. Nimeni nu va fi prins în cursă dacă are pătrundere spirituală şi dragoste de adevăr.

Isaia 8:16 16. Înveleşte această mărturie. [KJV: „Pecetluieşte”]. Aceasta era sarcina lui Isaia. Cuvintele acestea se referă la obiceiul antic oriental de a lega un document şi de a ataşa la el un sigiliu. Unele din papirusurile iudeo-aramaice din secolul al V-lea î.Hr., descoperite la Elefantina, în Egipt, au fost găsite încă legate cu sfoară, iar nodul sigilat cu lut imprimat cu o pecete (vezi Vol. III, vizavi de p. 80). În felul acesta conţinutul documentului era autentificat şi păstrat neatins. Aşa trebuie să fie cu cuvintele lui Dumnezeu şi cu legea lui Dumnezeu. Isaia vestise poporului o solie de importanţă vitală, solia de viaţă a lui Dumnezeu pentru naţiune. Solia aceea trebuia să fie păstrată cu sârguinţă. Dumnezeu îi dăduse lui Israel legea Lui sfântă, iar ascultarea

de legea aceasta însemna viaţă pentru întreaga omenire. Era esenţial ca legea să fie păstrată neştirbită în decursul veacurilor, ca nu cumva o iotă sau o frântură de slovă să fie schimbată sau în vreun alt chip să fie făcută zadarnică (vezi comentariul la Matei 5,17, 18).

Isaia 8:17 17. Eu nădăjduiesc. Isaia este din nou cel care vorbeşte, acesta este răspunsul lui personal la solia lui Dumnezeu din versetele 12-16. Indiferent ce ar face alţii, profetul afirmă intenţia sa de a asculta de Dumnezeuşi de a găsi în El încredere şi tărie.

Îşi ascunde Faţa. Dumnezeu niciodată nu-şi ascunde Faţa în mod arbitrar de vreun om sau vreo naţiune. Numai când oamenii Îi întorc spatele lui Dumnezeu, El Îşi întoarce Faţa de la ei (vezi cap. 59,1.2). Dumnezeu nu continuă să le vorbească la nesfârşit acelora care nu vor să asculte. Numai din cauză că Israel se întorsese de la auzirea Cuvântului Domnului şi de la ascultarea de legea Lui, El Îşi „ascunsese”, ca să spunem aşa, Faţa de la ei. Experienţa naţiunii întregi era acum similară cu cea a lui Saul când Domnul nu i-a mai răspuns (1Samuel 28,6).

În El îmi pun încrederea. Oricare va fi experienţa altora, Isaia va privi la Dumnezeu, va asculta cuvintele Sale şi va merge pe căile Lui (vezi Iosua 24,15).

Isaia 8:18 18. Iată eu şi copiii. Aşa cum era arătat de numele lor (vezi comentariul la cap. 7,14), Isaia şi copiii lui era rânduiţi de Dumnezeu să fie semne vii pentru poporul lui Iuda. Prin ei Dumnezeu a proclamat o solie vitală pentru poporul Său. Numele „Isaia” înseamnă „Iehova [va] mântui”. Numele lui Isaia este, de fapt, tema cărţii care-i poartă numele (vezi p. 84). În împrejurările imediate, aceasta însemna mântuire de Israel, Siria şi Asiria. Numele celui dintâi fiu al lui Isaia, Şear-Iaşub, înseamnă „[o] rămăşiţă [se va] întoarce”, iar copilul acela prin însuşi numele lui însemna pentru popor că o rămăşiţă ca fi mântuită. De data aceasta Dumnezeu nu avea să pună capăt pe deplin lui Iuda, aşa cum plănuia să facă cu Israel. Numele celui de al doilea fiu al lui Isaia, Maher-Şalal-Haş-Baz, înseamnă: „Grăbeşte-te de prădează, aruncă-te asupra prăzii”. Fiul acesta era un semn constant că judecata se grăbea şi că nu după mult timp nenorocirea va veni asupra acelora care lepădaseră harul lui Dumnezeu. Pentru aceia care erau credincioşi şi sinceri faţă de El, copilul Emanuel era asigurarea prezenţei continue a lui Dumnezeu în mijlocul lor.

Isaia 8:19 19. Dacă vi se va zice. Isaia denunţă aici izvoarele pe care Ahaz şi mulţi din Iuda se sprijineau pentru sfat şi călăuzire.

Cei ce cheamă morţii. Vezi comentariul la Levitic 19,31; Deuteronom 18,11. Prin nelegiuirea lor, copiiilui Israel se depărtaseră de Dumnezeu chiar aşa cum făcuse Saul, aşa că Domnul nu le mai răspundea (vezi comentariul la 1Samuel 28,6). Şi ca şi Saul, poporul se întorsese acum la demoni pentru a primi călăuzire şi ajutor. Spiritismul predomina atunci, ca şi astăzi, având drept rezultat faptul că oamenii se căutau duhurile pentru a obţine călăuzire.

Şoptesc. Ebr. şaphaph, însemnând de obicei „a ciripi”, „a şopti” (vezi comentariul la Levitic 19,31). Medium-urile vorbeau într-un şoptit bolborosit. Este ceva din ridicol şi dispreţ în aceste cuvinte. Emisarii diavolului adesea recurgeau la născocirile cele mai absurde şi mai degradante pentru a face legătura cu duhurile. Consultând duhurile demonilor, oamenii urmau să ajungă în mod inevitabil la fel cu ele în caracter şi fapte. Satana exercită de fapt un control nelimitat asupra acelora care uită „legea” şi „mărturia” (Isaia 8,20) preferând soliile mai plăcute ale duhurilor sale rele.

Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Alternativa căutării de îndrumare la intermediarii spiritişti. Era apogeul nebuniei ca Israel să-L părăsească pe Dumnezeu, Autorul vieţii, şi să se predea autorului mizeriei şi al morţii.

Pe cei morţi pentru cei vii? Întrucât „cei morţi nu ştiu nimic” (Eclesiastul 9,5), este evident că ei nu potfi întrebaţi, şi că orice pretenţie de a face aşa ceva este înşelătorie. Omul nu este în stare de o nebunie mai mare decât aceea de a-L părăsi pe viul Dumnezeu şi de a se aşeza sub influenţa autorului morţii. Aceia care

refuză adevărul pentru că nu le place, sunt lipsiţi de apărare împotriva minciunilor diavolului (vezi 2Tesaloniceni 2,10.11).

Isaia 8:20 20. Lege. Ebr. torah, însemnând întreaga voinţă descoperită a lui Dumnezeu. Acesta este termenul biblic obişnuit pentru scrierile inspirate ale Scripturii, îndeosebi acelea ale lui Moise (vezi comentariul la Numeri 19,14; Deuteronom 4,44; 30,10; 31,9; Proverbe 3,1; vezi Vol. I, p. 37, 38). Isaia îi îndreaptă pe oameni să se depărteze de cuvintele şi înţelepciunea demonilor şi oamenilor şi să vină la voinţa descoperită a lui Dumnezeu. Profeţii lui Dumnezeu erau martorii sau purtătorii Săi de cuvânt, iar „mărturia” pe care ei o purtau era solia Lui de înţelepciune şi de viaţă. Isaia îi îndreaptă aici pe oameni la Cuvântul lui Dumnezeu ca standard al adevărului şi îndrumar al dreptei vieţuiri. Dumnezeu S-a descoperit în Cuvântul Lui. Orice ar vorbi oamenii şi nu este în armonie cu acel Cuvânt, nu are „zori” sau lumină (vezi comentariul la cap. 50,10, 11).

Isaia 8:21 21. Apăsat şi flămând. Literal: „greu apăsat şi flămând”, sau „greu necăjit şi flămând” (RSV). Isaia se referă aici la aceia care L-au lepădat pe Dumnezeu şi lumina Cuvântului Său, îndeosebi la aceia care au lepădat solia profetică a capitolelor 7 şi 8. Toţi aceştia pribegesc, ca să zicem aşa, printr-o ţară a întunericului,dezorientaţi şi necăjiţi, tânjind după un lucru pe care nici ei nu-l cunosc, căutând ceva un lucru pe care nu-l vor găsi niciodată – despărţiţi de Dumnezeu. Amărâţi, zăpăciţi, fără lumină sau nădejde, mânioşi pe starea lor,îi învinovăţesc pe conducătorii lor omeneşti pentru necazul în care se găsesc, şi Îl blestemă pe Dumnezeu pentru că acum trebuie să culeagă roadele amare ale neascultării. Profetul descrie aici cu iscusinţă experienţa oamenilor încăpăţânaţi din toate veacurile. În cap. 9,1-8 viziunea lui inspirată priveşte pe scurt la timpul viitoral primei veniri a lui Hristos, Lumina care va împrăştia întunericul din sufletele oamenilor prin razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii (Maleahi 4,2, vezi comentariul la Matei 1,23).

Isaia 8:22 22. Se va uita. Oamenii aceştia se uită către cer fără să-L vadă nici pe Dumnezeu şi nici lumina. Apoi se uită spre pământ, şi acolo găsesc numai chin sufletesc şi dezorientare. Fără Dumnezeu lumea este un labirint înfricoşător de nesiguranţă şi mizerie. Mesia, către care profetul priveşte în viitor cu dor în cap. 9,1-7, este unica lumină a omului în întunericul de astăzi, şi unica sa nădejde pentru un viitor mai luminos.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

9 Ev 617

10 PK 330

10-13 Ev 618

11, 12 Ev 26

11-13 LS 322; TM 463; 6T 17

11-20 7T 153

12 CE 31; LS 321; 8T 42, 160, 161

12, 13 FE 484

13 8T 38, 103

13, 14 PK 330

13-15 DA 598

14, 15 5T 691

15 FE 284

16 GC 452; 6T 332

18 AH 159, 536; COL 196; Te 270; 1T 547; CG 561, 565; 2T 366

19 EW 59; PP 684; 5T 193

19, 20 GC 559; PP 687; SR 397

20 CH 459; Ev 260; GC vii, 593, 452; GW 301, 309; LS 322; MB 145; TM 30, 110, 119, 463, 503; 5T 199, 301, 575, 625, 691; 8T 299

22 PK 373, 681

Isaia 9:1 1. Întunericul. În Bibliile ebraice, versetul 1 din cap. 9 este versetul 23 din cap. 8. Versetele 1-7 din cap. 9 sunt strâns legate de versetele finale din cap. 8, care prezintă un tablou de extremă mizerie şi întunecime. Pe vremea lui Isaia oştirile Asiriei au adus mizerie şi „întuneric” (cap. 9,2) peste Zabulon şi Neftali, două dintre seminţiile cele mai nordice ale lui Israel. Dându-şi seama că situaţia aceasta venise ca rezultat al întunericului spiritual, Isaia, cu ochi profetic, priveşte în viitor către „o mare lumină” (v. 2.6.7), care va împrăştia întunericul din sufletul oamenilor (Ioan 1,4-9; 8,12; 9,5). Aceleaşi ţinuturi care cândva au avut parte de atâta mizerie vor vedea o descoperire de slavă şi lumină. Tabloul acesta este un tablou al venirii Mântuitorului lumii cu solia Lui de viaţă şi nădejde. Deasupra unei lumi înveşmântate în întuneric (vezi DA 34, 35) Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecarea sub aripile Lui (Maleahi 4,2).

Zabulon. Pe vremea când Isaia scria aceste cuvinte, ţara lui Israel era în mare mizerie, mai ales ţinuturile de graniţă dinspre miază-noapte şi răsărit, deoarece Tiglat-pileser al III-lea invadase ţara şi luase „Cadeş, Haţor, Galaad şi Galileea, toată ţara lui Neftali, şi pe locuitori i-a dus în prinsoare în Asiria” (2Regi 15,29).

Va acoperi cu slavă. [KJV: „Va asupri mai puternic”]. Literal „va face să fie mai cu greutate”, adică, aici probabil, să îi fie dată mai multă consideraţie şi astfel să fie onorată şi umplută de slavă. Paralela din v. 2 între „întuneric” şi „lumină” pare să ceară un contrast în v. 1 între ocară şi slavă.

Ţinutul de lângă mare [KJV: „Calea mării”]. În vremurile de demult, drumurilor li se dădeau nume descriptive (vezi Numeri 21,22; Deuteronom 1,2; vezi comentariul la Numeri 20,17; Deuteronom 2,27). Unii identifică această „cale a mării” cu faimosul drum al caravanelor care duce de la Damasc şi de la regiunile de dincolo de Iordan, traversând Galileea, la Marea Mediterană (vezi comentariul la Marcu 2,14). Alţii identifică „calea mării” cu drumul de coastă către nord ducând spre Tir şi Sidon.

Galileea Neamurilor. Kedeş menţionat în 2Regi 15,29 se găsea în Galileea şi era o cetate de scăpare (Iosua 20,7; 21,32). Pe vremea lui Solomon ţinutul Galileea se întindea până în regiunea Tirului (1Regi 9,11).Numele „Galileea” înseamnă „cerc” sau „circuit”. În vremurile Noului Testament Galileea cuprindea un teritoriu ceva mai mare ca mai înainte. Era numită „Galileea Neamurilor” deoarece a fost totdeauna locuită deo populaţie amestecată, dintre care numai o mică parte erau iudei. Totuşi, regiunea aceasta era legată cu lumea prin intermediul drumurilor ce duceau la Damasc, Eufrat şi Mesopotamia, la Tir, Asia Mică şi Europa în nord, şi la Samaria, Iudeea şi Egipt în sud. Într-o regiune ca aceasta, care era uşor accesibilă lumii, Isus a petrecut mare parte din timpul lucrării Sale pentru omenire.

Isaia 9:2 2. O mare lumină. Poporului din Galileea, care trăia într-un întuneric aşa de nepătruns, urma să-i răsarădeodată o mare lumină (vezi Ioan 1,4-9). Mintea profetului a fost îndreptată în viitor către venirea Mântuitorului lumii. Cuvintele acestea şi-au avut împlinirea la începutul lucrării publice a lui Hristos în

Galileea (vezi comentariul la Matei 4,12-16). De la vremea captivităţii celor zece seminţii în 723/722, Galileeaa fost în întuneric în mod literal – supusă puterilor străine şi lipsită şi de lucrarea preoţilor şi profeţilor – până la venirea lui Mesia.

Isaia 9:3 3. Îi dai mari bucurii. Profetul prezintă tabloul unei zile mai strălucite şi mai fericite, când Mesia va fi venit la poporul Său, aducându-i pace şi bucurie. Ei sunt înmulţiţi la număr (vezi Isaia 26,15; Ezechiel 36,10.11), iar fericirea lor este sporită.

Cum se bucură la seceriş. Adică, bucurie ca a lucrătorilor în timpul secerişului – în ţările agricole timpul cel mai fericit al anului. Toamna evreii aveau Sărbătoarea Corturilor, un timp de mare bucurie şi recunoştinţă (vezi Neemia 8,17). Bucuria lor venea din faptul că ştiau că Dumnezeu era cu ei (Filipeni 3,1; 4,4). Hristos a venit pentru a vesti pace şi bucurie oamenilor (Isaia 61,3; Luca 2,13.14).

Isaia 9:4 4. Le-ai sfărmat. Hristos a venit ca să sfărâme legăturile păcatului şi să-i elibereze pe oameni de povara apăsătoare a vinovăţiei şi grijii care zăcea atât de greu asupra lor (Isaia 61,1.2; vezi comentariul la Luca 4,18.19; Matei 11,28-30).

Ziua lui Madian. Pe timpul judecătorilor, Israel se afla deseori sub mâna grea a unui asupritor, dar în cele din urmă erau eliberaţi de către un erou naţional (vezi Vol. II, p. 45-50). Ghedeon a realizat o victorie măreaţă asupra unui vrăjmaş copleşitor, a sfărâmat puterea madianiţilor, şi şi-a eliberat poporul său (Judecători 7,19-25).

Isaia 9:5 5. Orice. Tabloul este de luptă şi de vărsare de sânge, de tumult, de zarvă şi moarte, dar în cele din urmă de victorie şi de ardere a resturilor rămase pe urma bătăliei. Îndelungata luptă dintre puterile binelui şi ale răului ajunge la apogeu în marea luptă de la Armaghedon, preludiul domniei veşnice a lui Mesia (Apocalips 16,14.16; 19,11-19; vezi şi Psalmi 46,6-9; 76,2.3; Isaia 63,1-6; Ezechiel 38,21.22; 39,9; Ioel 3,11.16; Zaharia 9,9.10; 14,13).

Isaia 9:6 6. Căci un Copil ni s-a născut. Isaia încheie tabloul lui despre viitoarea eră a păcii cu o impresionantă profeţie despre marele Domn al Păcii. Pacea nu va fi nicicând realizată în lumea aceasta prin eforturile oamenilor. În portretul pe care el I-l face viitorului Împărat al pământului, care va domni în dreptate şi sfinţenie, Isaia foloseşte termeni care nu i se pot aplica nici unui domnitor pământesc.

Desigur că nu este decât o singură Persoană în univers căreia să i se poată aplica pe deplin şi corespunzător descrierea dată aici, şi aceasta este Hristos. Nicăieri altundeva în Biblie nu găsim o aşa nobleţe a cugetului, o aşa frumuseţe de exprimare, o aşa intensitate de trăire, ca acelea de aici în descrierea Mântuitorului lumii şi a viitorului Împărat. Cu adevărat Isaia avusese o viziune a Domnului slavei când au fostscrise cuvintele acestea. Mâna lui Dumnezeu era asupra lui şi un înger i-a călăuzit pana, aşa cum s-a întâmplatşi cu alţi scriitori ai Vechiului Testament. În Psalmul 110 Hristos este prezentat ca viitorul Împărat, care va fi „preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”; în Psalmul 2 El este zugrăvit ca zdrobind popoarele cu un toiag de fier; iar în Psalmul 45 este descris ca înaintând maiestuos în carul Lui.

Domnia. Hristos va domni peste tot cerul şi pământul (vezi Daniel 2,44.45; Matei 25,31; 28,18; Luca 1,32.33; 1Corinteni 15,25; comp. Psalmi 110,1; Filipeni 2,10; Apocalips 11,15).

Minunat, Sfetnic. Adică „Sfetnic minunat” (vezi capitolele 11,2.3; 25,1; 28,29). Numele acesta întruchipează gândul de înţelepciune, bunătate şi consideraţie – un nume care va provoca încântarea, adorareaşi lauda tuturor fiinţelor din cer şi de pe pământ şi din întreg universul (vezi Filipeni 2,9-11; Apocalips 5,12.13).

Dumnezeu tare. Isus Fiul nu este mai puţin Dumnezeu ca Tatăl. El a fost una cu Tatăl din zilele veşniciei (vezi Psalmi 90,2; Proverbe 8,22-30; Mica 5,2; Ioan 1,1; 14,9.11; DA 19).

Părintele veşniciilor. După cum Dumnezeu Tatăl este veşnic, tot aşa şi Hristos. Isaia Îl numeşte Părinte pentru că El este Părintele întregii omeniri într-un anumit sens, fiind Creatorul oamenilor şi a lumii (Ioan 1,3; Efeseni 3,9; Coloseni 1,16; Evrei 1,2; comp. Geneza 1,26). Nici un alt cuvânt în afară de „Părinte” nu exprimă atât de deplin iubirea şi purtarea de grijă a lui Isus faţă de copiii Lui. Când Hristos domneşte, El va fi ca un părinte pentru poporul Său (Isaia 22,21.22; vezi Apocalips 3,7).

Domn al Păcii. Vezi Zaharia 9,9.10; Efeseni 2,14. Pacea vine numai împreună cu dreptatea (Isaia 32,17.18), iar Isus este Împăratul dreptăţii (Ieremia 23,5.6; 33,15.16), atribuindu-şi şi împărtăşindu-şi propria Lui neprihănire oamenilor. El a venit în lume ca să aducă pace (Luca 2,14; Ioan 14,27; vezi şi Filipeni 4,7).

Isaia 9:7 7. Domnia Lui. Daniel prezice că împărăţia lui Hristos va zdrobi toate împărăţiile pământului „şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2,44; vezi Apocalips 11,15). Îngerul Gabriel a declarat că „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1,33).

Scaunul de domnie al lui David. David a fost un tip al lui Hristos, şi prin Hristos tronul lui David va fi întărit pentru veşnicie (Geneza 49,10; 2Samuel 7,11-13; Psalmi 89,3.4.29.36; 132,11.12; Ieremia 23,5; 33,17;Luca 1,32; vezi şi comentariul la Deuteronom 18,15; 1Cronici 28,7; Matei 1,1).

Prin judecată şi neprihănire. Vezi capitolele 11,4.5; 16,5.

Râvna. Pentru ce va face Domnul toate acestea? El este mişcat de o râvnă sfântă şi arzătoare, pornită dintr-un spirit de iubire. Iubirea Lui este o iubire care nu poate rămâne inactivă, care, când Se gândeşte la oamenii pierduţi în păcat, Îl determină la fapte de îndurare şi glorie. Nu există forţă mai puternică decât iubirea, nici un lucru care să-l determine pe om la o jertfă mai mare sau la o slujire mai cutezătoare. Iubirea atotcuprinzătoare a lui Hristos Îl determină să cârmuiască cu un spirit de slujire dezinteresată, „cu dreptate şi neprihănire”.

Isaia 9:8 8. Lui Iacov. După cum clarifică contextul (v. 9-17), solia următoare era „împotriva lui Iacov” în sensul că prevestea judecata divină. Versetul acesta începe o nouă secţiune, extinzându-se până la cap. 10,4, în care Domnul administrează o mustrare naţiunii lui Israel. Viziunea cu Împăratul care va domni în slavă s-a sfârşit, iar profetul îşi îndreaptă atenţia la problemele situaţiei imediate. Timpul este acelaşi ca în capitolele anterioare, deoarece Reţin din Siria este încă în viaţă (v. 11), deci solia trebuie să fi fost dată între 735 şi 732, când Reţin a murit.

Asupra lui Israel. Atât Iacov cât şi Israel sunt pomeniţi în v. 8. Solia din capitolele 9,8 la 10,4 este adresată în primul rând împotriva celor zece seminţii răsculate, de obicei numite Efraim sau Samaria (cap. 9,9.21). Dar, în v. 14 termenul „Israel” se referă aproape sigur la naţiunea nordică. Oare se referă Israel din v.8 la naţiunea nordică, Israel, iar Iacov, la Iuda? Dacă lucrurile stau aşa, sensul este că Domnul i-a trimis solia aceasta prin Iuda lui Israel. Totuşi, într-un sens mai general, Isaia foloseşte adesea termenii Iacov şi Israel pentru întreg poporul ales al lui Dumnezeu (vezi capitolele 10,20-22; 27,6; 29,23; 40,27; 41,8.14; 43,1.22.28;44,5; 46,3; 48,1.12; 49,6). După căderea finală a regatului nordic, ambii termeni se referă în general la Iuda.

Isaia 9:9 9. Efraim. Domnul dăduse asigurarea că Efraim şi Siria nu vor izbuti în planurile lor împotriva lui Iuda (cap. 7; 4-7). Ei trecuseră deja prin câteva nenorociri, dar Pecah, din Israel, era încă hotărât să continue atacul lui împotriva lui Iuda.

Îngâmfare. Cu o aroganţă perversă, Pecah a refuzat să accepte avertizările date de Isaia, hotărât să-şi continue mai degrabă atacul împotriva lui Iuda.

Isaia 9:10 10. Vom zidi. Isaia se referă aici la eşecurile eforturilor de mai înainte ale lui Pecah şi la planurile lui de a recupera pierderile trecute (vezi cap. 7,1). Este ca şi cum ar fi fost dărâmate clădiri de cărămidă, însă Pecah

era hotărât să construiască din nou, de data aceasta cu piatră în loc de cărămidă; „smochinii din Egipt” (vezi comentariul la Luca 17,6; 19,4), fiind tăiaţi, Pecah voia să-i înlocuiască cu cedrii mai costisitori şi mai durabili(vezi 1Regi 10,27). El îşi desfăşura răutatea şi sfidarea voinţei Cerului.

Isaia 9:11 11. Vrăjmaşii. Domnul urma să-i trimită pe asirieni, vrăjmaşii lui Reţin, împotriva lui Israel. Vezi 2Regi 15,29, unde avem un raport al măsurilor luate de Tiglat-pileser împotriva lui Pecah.

Isaia 9:12 12. Sirieni. Pe vremea aceea Siria era aliată cu Efraim împotriva lui Iuda (cap. 7,1.2), dar Domnul făgăduise să-i întoarcă pe sirieni împotriva lui Israel, vrăjmaşul lor tradiţional. Alianţele între naţiunile din Orient erau efemere, iar un aliat astăzi, mâine putea să devină cel mai înverşunat duşman. Sirienii urmau să-l atace pe Israel de la nord şi est, iar filistenii de la sud şi vest.

Tot întinsă. Vezi Exod 7,19; 8,5; etc.; Isaia 5,25, unde este folosită aceeaşi expresie în legătură cu alte pedepse. Domnul îl lovise pe Israel cu judecăţi, dar mâna Lui era întinsă ca şi cum ar intenţiona să mai aducă şi altele asupra naţiunii. Tiglat-pileser al III-lea a cucerit mari porţiuni ale lui Israel, dar nu l-a nimicit; asediul întreprins de Salmanasar V, încă viitor, urma să aducă naţiunea la sfârşitul ei definitiv.

Isaia 9:13 13. Nu se întoarce. Dumnezeu Îşi trimisese judecăţile nu ca să nimicească, ci ca să aducă poporul la pocăinţă. Ei însă, nu au acceptat soliile Sale de mustrare, ci au stăruit în nelegiuirea şi răutatea lor; de aceea urmau să vină, în mod inevitabil, noi şi mai grave judecăţi.

Loveşte. Vezi la cap. 1,5.6.

Isaia 9:14 14. Va smulge din Israel. Pentru că Israel nu s-a pocăit, Domnului nu-i rămânea decât să trimită noi judecăţi, care aveau să smulgă din el „capul şi coada” (vezi comentariul la v. 13). Naţiunea urma să fie nimicită cu desăvârşire, judecăţile urmând să cadă mai ales asupra acelora care duseseră poporul în rătăcire (vezi v. 16).

Ramura de finic şi trestia. „Ramura” era probabil a palmierului falnic, corespunzând fruntaşilor şi conducătorilor ţării. „Trestia”, se poate referi la o smerenie prefăcută (cap. 58,5), sau, potrivit cu cap. 9,14.15, la profeţii mincinoşi.

Isaia 9:15 15. Bătrânul. Vezi cap. 3,2.3. Fruntaşii, judecătorii, funcţionarii civili, şi ofiţerii militari se găseau printre dregătorii de seamă ai naţiunii. Asupra acestei clase judecata viitoare urma să fie deosebit de aspră.

Cine învaţă pe oameni minciuni. Categoria cea mai vrednică de dispreţuit din toată naţiunea era formată din oamenii care aveau răspunderea de a oferi călăuzire spirituală, dar care ducea poporul pe căile rătăcirii şi nebuniei. Isaia nu i-a cruţat în soliile sale de mustrare (capitolele 28,7; 29,9.10).

Isaia 9:16 16. Îl duc în rătăcire. Popoarele trebuie să aibă conducători, dar aceştia conduc uneori într-o direcţie greşită. Multe naţiuni au fost nenorocite din cauză că liderii lor le-au dus în rătăcire. Acela care aspiră să conducă ar trebui să cumpănească cu seriozitate greaua răspundere a conducerii. Soarta unei naţiuni depinde de sfatul pe care el îl dă şi de exemplul pe care îl întruchipează. Israel a eşuat din cauză că liderii lui l-au dus în rătăcire.

Isaia 9:17 17. N-ar putea să se bucure. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice „să nu aibă milă”, care pare să fie mai în armonie cu contextul.

Nelegiuiţi [KJV: „Făţarnici”]. Vezi comentariul la Matei 6,2; 7,5; 23,3.13. Când Israel a căzut,

poporul se dedase cu totul la rele. Ei încă mai aveau o formă de evlavie, dar se bucurau pe faţă de nelegiuire. Toate clasele erau implicate în aceasta şi de aceea toate clasele urmau să sufere, de la tânăr la bătrân. Nelegiuirea ajungând atât de departe, justiţia cerea revărsarea judecăţilor.

Isaia 9:18 18. Arde ca un foc. Aceasta este o descriere impresionantă a consecinţelor finale ale nelegiuirii. Păcatulomoară, dar nu vindecă. Nelegiuirea arde şi dă naştere la cenuşă şi pustiire, dar nu repară şi nu zideşte. Spinii şi mărăcinii, buni numai pentru distrugere, simbolizează nelegiuirea care predomina în mijlocul poporului (vezi capitolele 5,6; 7,23-25; 10,17; 27,4; 32,13). Când pământul va ajunge să fie acoperit de o populaţie viguroasă de rugi şi mărăcini înlăturând copacii cei buni ai pădurii, atunci nelegiuirea va izbucni asemenea unui foc mistuindu-se. Păcatul va fi pedepsit; de fapt, el îşi va atrage propria distrugere (vezi Isaia 33,11; Ieremia 21,14; Ioel 1,19.20; Evrei 6,8). Astfel, pământul va rămâne liber, gata pentru o nouă cultură de vegetaţie folositoare (vezi 2Petru 3,10-13).

Isaia 9:19 19. Aprinsă [KJV: „Ţara întunecată!]. Vezi comentariul la v. 1 şi 2. Profetul vede un tablou de haos şi ruină. Oamenii sunt zăpăciţi cu totul, iar ţara este cuprinsă de întuneric. Pasiunea şi amărăciunea, ura şi viciul,nedreptatea şi cruzimea au sfâşiat într-atât inima oamenilor şi le-au încins într-atât spiritul, încât fiecare om este pornit împotriva semenului său. Aşa va arăta efectul ultim al răului atunci când „sabia fiecăruia se va îndrepta împotriva fratelui său” (Ezechiel 38,21) şi când oamenii „vor ridica mâna unii asupra altora” (Zaharia14,13).

Isaia 9:20 20. Carnea braţului său. Un tablou izbitor al efectelor ultime ale lăcomiei şi corupţiei. Egoismul se auto-distruge în cele din urmă. Cel care nu este preocupat de binele semenului său, lucrează de fapt contra celor mai bune interese proprii. Nimeni nu poate fi pe deplin fericit şi prosper pe termen lung dacă nu este fericit şi aproapele său. Când cineva se înalţă pe sine prin oprimarea aproapelui, el pregăteşte calea auto-distrugerii. Când naţiunile se distrug unele pe altele urmărindu-şi propriile interese egoiste, ele comit ceamai mare nebunie posibilă, deoarece în felul acesta se auto-distrug la fel cum distrug şi lumea în care trăiesc. După cum în trecut, un om îl distrugea pe altul, şi o naţiune pe alta, prin discordie şi lăcomie, tot astfel lumea contemporană este în curs de a-şi atrage propria distrugere.

Isaia 9:21 21. Manase, Efraim. Aceste două seminţii erau surori şi aveau interese comune. Dar când Efraim s-a înarmat împotriva lui Manase, şi Manase contra lui Efraim, distrugerea ambelor a fost certă. Iar când aceste două seminţii s-au înarmat împotriva fratelui lor, Iuda, ei îşi asigurau venirea zilei finale a nenorocirii lor. Nici o naţiune nu se poate tăvăli în crimă, viciu şi sânge, aşa cum a făcut regatul de nord în tinereţea lui Isaia, şi să dureze mult.

Este tot întinsă. Continuarea şirului de nelegiuiri din cauza cărora mâna Domnului continua să fie întinsă în judecată se află în capitolul următor, care urmează şirul ideilor fără să-l întrerupă.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 PK 373

2 CT 469; DA 56; PK 688; 8T 306

5 GC 37, 642, 672

6 DA 25, 56, 363, 578; Ed 73; GC 46; MB 27; PP 34, 755; TM 222; 5T 729

6, 7 8T 145; PK 688

12, 17, 21 6T 304; 7T 265

Isaia 10:1 1. Hotărâri nelegiuite. Răul denunţat aici este unul de care se făcea vinovat atât Israel, cât şi Iuda. Este răul deja denunţat la Iuda în capitolele 1,23 şi 5,23. Capul de acuzare era nedreptatea faţă de săraci şi nevoiaşi, faţă de văduve şi orfani, faţă de nenorociţi şi asupriţi. Oamenii erau preocupaţi numai de ei şi propriile interese. Slăbiciunea vremii era egoismul şi lăcomia, un rău care rodea chiar inima naţiunii.

Isaia 10:3 3. Ziua pedepsei. În loc de a rosti judecata împotriva asupritorilor săracilor, prin întrebarea aceasta, Domnul îi invită pe ei înşişi să-şi dea verdictul. Aceşti judecători nedrepţi cunoşteau suficient despre dreptate şi echitate pentru a şti că erau vinovaţi şi că în ziua pedepsei divine nu va fi scăpare pentru ei. Isaia arătase mai înainte cum în Ziua Domnului nelegiuiţii vor alerga la stânci şi în peşteri pentru a se ascunde de slava lui Dumnezeu „când Se va scula să îngrozească [să zguduie] pământul” (cap. 2,19).

Isaia 10:4 4. Prinşi în război. Ebraica primei părţi a v. 4 nu este clară. Totuşi, ideea este că judecătorii nedrepţi din versetele 1-3, în ziua pedepsei divine, se vor afla printre prinşii de război, ghemuindu-se plini de groază împreună cu aceştia înaintea Judecătorului universului, şi că ei vor avea parte de aceeaşi soartă – se vor număra printre cei morţi.

Isaia 10:5 5. Nuiaua mâniei Mele. După enumerarea fărădelegilor pentru care urmează să fie judecat pretinsul Săupopor, Domnul prezintă acum mijloacele prin care va executa judecata faţă de ei. Dumnezeu a dat sentinţa, iar Asiria va fi mijlocul executării acesteia. Vezi cap. 7,20, unde Asiria este comparată cu un bici luat cu chirie.

Isaia 10:6 6. Neam nelegiuit. Adică Iuda, deoarece la data aceasta Samaria fusese nimicită (v. 11).

Să-l prădeze şi să-l jefuiască. Vezi numele fiului lui Isaia Maher-Şalal-Haş-Baz (cap. 8,3), care înseamnă „grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”. Domnul însărcinase Asiria să execute judecata faţă de Israel şi Damasc (cap. 8,4), ca şi faţă de Iuda.

Isaia 10:7 7. El nu judecă aşa. Aceasta este o interesantă descoperire a modului în care lucrează Domnul cu naţiunile. Când a fost nevoie să se execute sentinţa rostită împotriva anumitor puteri, Domnul a folosit Asiria ca nuia a Lui pentru pedepsire. Cu toate acestea, Asiria habar nu avea că era folosită ca o unealtă în mâinile Domnului. Din punctul de vedere al conducătorilor asirieni politica lor era determinată doar de propriile lor interese egoiste. Cu alte cuvinte, nu Duhul Domnului era cel care influenţase Asiria să meargă împotriva lui Israel şi Iuda, ci spiritul celui rău. Atunci, cum se poate spune că Asiria era o unealtă în mâna Domnului? Mâna protectoare a lui Dumnezeu a fost retrasă de la puterea împotriva căreia fusese decretată judecata, iar Asiriei i s-a îngăduit să-şi îndeplinească voinţa rea şi egoistă. Astfel Îşi îndeplineşte Dumnezeu voinţa suverană într-o lume care este răzvrătită împotriva Lui. Planurile oamenilor şi demonilor sunt controlate pentru îndeplinirea planurilor lui Dumnezeu (vezi comentariul la 2Cronici 18,18; 22,8; Daniel 4,17).

Isaia 10:8 8. Voivozii mei. Asirienii se făleau că nobilii Asiriei puteau fi asemănaţi în putere şi slavă cu împăraţii altor naţiuni. Atât de mare era puterea lor şi atât de glorioasă maiestatea lor, încât monarhii naţiunilor învecinate erau neînsemnaţi în faţa lor. Cârmuitorii Asiriei găseau o mare delectare în a se lăuda cu liste lungi ale regilor vasali care le plăteau tribut şi le erau loiali.

Isaia 10:9 9. Calno la fel ca şi cu Carchemişul. Calno (Calneh), asirianul Kullani, era o cetate cucerită de către Asiria în 738. Regele Pisiris al Carchemişului i-a plătit tribut lui Tiglat-pileser la Arpad în 743. Carchemişul seafla la cotitura Eufratului, la aproximativ 382 mile (circa 615 km) spre nord – nord-vest de Ierusalim, iar Kullani la vreo 47 de mile (circa 75 km) la sud-vest de Carchemiş.

Hamatul ca şi cu Arpadul. Nouăsprezece regiuni ale Hamatului au fost aduse sub puterea asiriană în 743 sau la scurt timp după aceea. Arpadul a jucat un rol principal în campaniile asiriene din 743, 742, 741 şi 740. Arpadul era la câteva mile de Kullani, iar Hamatul, pe Orontes, era la circa 190 km nord de Damasc. Damascul era la 100 de mile (circa 160 km) nord-est de Samaria.

Samariei la fel ca Damascului. Campaniile lui Tiglat-pileser din 733 şi 732 au fost contra Damascului, iar în 727 a mai avut loc încă o campanie contra acelei cetăţi. Samaria a fost asediată de Salmanasar V şi cucerită în 723/722 (vezi Vol. II, p. 85, 160), iar apoi cetăţenii ei au fost duşi prizonieri în Asiria. Cele mai multe părţi nordice şi răsăritene ale regatului lui Israel fuseseră deja supuse de către Tiglat-pileser în 732, cu câţiva ani înainte ca însăşi Samaria să fie determinată să se plece înaintea puterii asiriene.

Isaia 10:10 10. Împărăţiile. Asiria avusese succes în politica faţă de cetăţile importante numite în v. 9. Zeii lor fuseseră neputincioşi pentru a-i proteja de forţa asiriană. Asiria îşi privea zeii ei ca fiind supremi peste toţi ceilalţi, şi considera că extinsele ei cuceriri confirmau acest lucru. Pentru regele asirian, ca şi pentru toate popoarele din vechime, mărimea unui zeu era măsurată după puterea naţiunii care i se închina. „Zeii” Ierusalimului şi Samariei erau astfel consideraţi inferiori faţă de aceia ai multora dintre naţiunile deja cucerite de Asiria.

Isaia 10:11 11. Samariei şi idolilor ei. Asirienii considerau zeii altor naţiuni ca fiind asemănători cu proprii lor zei. Pentru ei, Dumnezeul Ierusalimului nu era în mod fundamental deosebit de zeii oricărei alte cetăţi. După cum zeii Samariei nu fuseseră în stare să o salveze, tot aşa şi Dumnezeul Ierusalimului nu va fi în stare să-l scape de puterea asiriană.

Isaia 10:12 12. Toată lucrarea Lui. Dumnezeu avea o sarcină de îndeplinit: aceea de a aduce judecata asupra Sionului şi a Ierusalimului. Asiria avea să fie unealta folosită de Dumnezeu pentru a îndeplini acea sarcină. Dar, o dată lucrarea îndeplinită, Domnul urma la rândul Lui să pedepsească Asiria pentru mândria şi aroganţa ei.

Voi pedepsi. Literal: „voi chema la socoteală”. Notaţi schimbarea de la persoana a treia în prima parte a versetului, la persoana întâi aici, probabil pentru accentuare.

Isaia 10:13 13. Prin puterea mâinii mele. Compară cu Daniel 4,30. Analiza politicii asiriene aşa cum este înfăţişată în Isaia 10,13, îndreptăţeşte judecata lui Dumnezeu împotriva acelei naţiuni. La prima vedere ar putea să pară că Domnul a fost nedrept folosind Asiria pentru îndeplinirea unei sarcini şi apoi pedepsind-o pentru că făcuse ceea ce El dorea ca să facă (vezi comentariul la Exod 4,21; 9,16). Aşa că motivul este arătat clar aici. Asiria se are în vedere pe sine şi nu pe Dumnezeu (vezi comentariul la Isaia 10,7). Ea este preocupată numai de jaf şi cucerire. Umilind Ierusalimul ea se va privi pe sine şi zeii săi ca fiind mai presus de Ierusalim şi Dumnezeul acestuia.

Ceea ce ea nu ştie este că, îndeplinindu-şi propriile intenţii, ea este folosită de Iehova pentru împlinirea planurilor Sale, şi că ea nu ar fi în stare să facă nimic contra lui Iuda sau contra oricărei naţiuni decât cu încuviinţarea lui Dumnezeu. Asiria avea nevoie să înţeleagă că există un Dumnezeu în cer, care este interesat de ce este bine şi ce este rău, un Dumnezeu care Se va îngriji ca toţi vinovaţii să primească ceea ce li se cuvine de drept, chiar şi aceia care pe dinafară pretind că I se închină. Asiria se făcea vinovată înaintea lui Dumnezeu pentru subjugarea nemiloasă a diferitelor ţări ale Răsăritului. Nelegiuirile ei contra omului şi contra lui Dumnezeu, lăudăroşenia ei îngâmfată, aroganţa şi perversitatea ei, chemau judecata, iar din aceste motive Domnul urma să o pedepsească. Pentru o tratare a principiilor după care Se conduce Dumnezeu în tratarea popoarelor, vezi Ed 173-184; vezi comentariul la Daniel 4,17.

Hotarele popoarelor. Scopul Asiriei era să elimine aceste hotare şi să împiedice eventualele revolte viitoare printr-o politică de deportare în masă a popoarelor. Conform acestei politici iniţiate de Asiria, poporul lui Israel a fost dus în diverse locuri din Mesopotamia şi Media (2Regi 17,6), iar oameni din Babilon,

Elam şi alte naţiuni îndepărtate au fost aduşi în cetăţile Samariei (2Regi 17,24; Ezra 4,9.10).

Le-am jefuit vistieriile. Vezi comentariul la v. 14. Asiria se mândrea cu jefuirile şi cruzimile ei. Inscripţiile regale asiriene se fălesc cu prada luată şi cu sângele vărsat. Ele enumără în detaliu cantitatea de argint şi de aur, de vite şi bunuri luate, numărul trupurilor trase în ţeapă, al movilelor de cadavre lăsate în afara zidurilor cetăţii, precum şi al râurilor de sânge care s-au revărsat peste dealuri şi câmpii. Dumnezeu cunoştea toată această lăudăroşenie, iar aici arată motivele pentru care era necesar ca Asiria să fie trasă la socoteală.

Ca un viteaz. Literal, „ca un despot”, „ca un tiran”. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus de asemenea cu „taur” sau „tauri” (Psalmi 50,13; Isaia 34,7), atributul de putere fiind luat pentru a desemna un animal de o tărie excepţională. Asiria se fălea fără încetare cu puterea şi priceperea ei de a subjuga şi smeri alte popoare puternice ale lumii.

Isaia 10:14 14. Cum se strâng nişte ouă. Vezi comentariul la v. 13. Comorile şi averile popoarelor erau privite de Asiria doar ca o pradă de luat. În cuvinte foarte asemănătoare cu limbajul acestui text, regii asirieni se făleau că au pus mâna pe comorile popoarelor de aproape şi de departe şi ducându-le cu ei. De pildă, vestita bibliotecă a lui Asurbanipal conţinea în mare parte rapoarte şi obiecte luate în cursul cuceririlor asiriene.

Nimeni n-a mişcat. Pe unde trecuseră oştirile asiriene, nu a rămas decât moarte şi pustiire. Regii asirienidescriu ţinuturi frumoase lăsate de ei fără nici un locuitor şi golite şi pustiite cu totul. Isaia ne-a oferit o imagine vie şi precisă a lăudăroşeniei făloase ale acestor regi asirieni.

Isaia 10:15 15. Se făleşte oare securea? Asiria era un instrument în mâinile Domnului, dar se fălea ca şi cum ar fi fost mai puternică decât Dumnezeu. Puţin ştiau regii Asiriei despre Iehova, care şedea pe tronul universului şidirija treburile lumii, încoronând şi detronând pe cine voia (vezi Daniel 5,19). Nici un monarh pământesc nu poate face ceva fără permisiunea lui Dumnezeu, şi nici o naţiune nu poate continua să existe contrar voinţei divine. Ca toate celelalte naţiuni ale pământului, Asiria nu era decât ca „o picătură de apă din vadră” şi ca „praful de pe o cumpănă” înaintea puterii lui Dumnezeu (Isaia 40,15). Asiria trebuia să înveţe că mâna lui Dumnezeu stă „întinsă peste toate neamurile”, şi că mâna Lui nu poate fi abătută de către om (cap. 14,26.27).

Ar mişca. Literal: „se măreşte pe sine”.

Cel ce o ridică. Adică, Dumnezeu.

Isaia 10:16 16. Cei voinici [KJV: „graşi”]. Cu privire la folosirea cuvântului tradus „graşi”, vezi comentariul la Geneza 49,20; Ezechiel 34,16-18. În Judecători 3,29 cuvântul este tradus „voinic” [„puternic” – KJV]. Evident că „aleşii” menţionaţi aici, adică războinicii, nu erau toţi „graşi” în sensul literal al cuvântului, ci mai degrabă bine făcuţi şi viguroşi. Aici cei „graşi” sunt cârmuitorii trupeşi ai Asiriei şi, poate, şi oştirea asiriană. Dumnezeu va pune mâna Sa pe ei şi-i va lăsa ofiliţi şi supţi. Cu alte cuvinte, puterea asiriană va dispărea.

Foc. Dumnezeu va da foc palatelor lor glorioase şi va face din ele un morman de ruine fumegânde (veziAmos 1,4). La un secol după ce Isaia a rostit declaraţia aceasta, Imperiul Asirian zăcea în ruine. Ninive era o masă de cenuşă, iar Aşur, Calah şi Dur Şarrukin erau în curs de a fi acoperite de nisipurile deşertului.

Isaia 10:17 17. Lumina lui Israel. Pentru păcat şi păcătos, slava dumnezeiască este un foc mistuitor (vezi Exod 24,17; Deuteronom 4,24; 9,3; Isaia 33,14; Evrei 12,29). Cel Sfânt, a cărui strălucire este slava şi bucuria celor mântuiţi, este o flacără care mistuie spinii şi mărăcinii. „Spinii” şi „mărăcinii” sunt figuri favorite ale lui Isaia pentru a descrie lucrarea distructivă a păcatului (vezi comentariul la Isaia 9,18). Ezechiel (cap. 2,6) de asemenea foloseşte această expresie figurată pentru nelegiuiţi, iar Pavel (Evrei 6,8) vorbeşte şi el de spini şi mărăcini ca fiind rodul blestemat al răului, care „sfârşeşte prin a i se pune foc”.

Într-o zi. Cuvintele acestea arată către o distrugere grabnică şi bruscă ce va cădea asupra asirienilor. Isaia priveşte aici în viitor către scene precum nimicirea celor 185.000 de ostaşi ai lui Sanherib într-o singură noapte (cap. 37,36).

Isaia 10:18 18. Strălucirea pădurii. Într-o zi această forţă asiriană fusese plină de putere şi slavă; în ziua următoare,dispăruse de pe pământ – ca o pădure întinsă şi frumoasă mistuită de flăcări. În Biblie oamenii răi şi popoarelerele sunt comparaţi cu copacii falnici care vor fi despuiaţi de mândria şi frumuseţea lor (Ezechiel 31,3-18; Daniel 4,10-26; comp. Isaia 30,27-33).

Un bolnav [KJV: „Un stegar”]. Ebr. noses, o formă participială a verbului nasas, „a tremura”, şi însemnând aici literal, „un tremurător”. Unii sugerează sensul de „bolnav”. LXX traduce „cel ce fuge”, aşa cum face şi Vulgata. Asirienii sunt văzuţi înaintând din toate părţile, şi pare că nimic nu poate opri înaintarea lor. Profetul totuşi, prevede timpul când Asiria se va îmbolnăvi, ca să zicem aşa, şi va cădea. Ea va „tremura” şi va leşina. Această traducere a lui nasas este mai potrivită cu contextul versetelor 16-19, şi îndeosebi cu prima parte a v. 18.

Isaia 10:19 19. Copacii. Adică, oamenii (vezi comentariul la v. 18). Se poate face referire aici la pierderea oştirii luiSanherib în faţa porţilor Ierusalimului (cap. 37,36), întrucât Sanherib şi o altă parte a forţelor lui expediţionare a izbutit să se întoarcă în Asiria (Isaia 37,37; vezi comentariul la 2Regi 19,36). Dar, după ce „focul” (Isaia 10,16) a consumat „pădurea”, foarte puţini „copaci” au mai rămas – atât de puţini încât un copilputea să-i numere.

Isaia 10:20 20. Rămăşiţa lui Israel. După ce profetul aminteşte că un mic număr de asirieni va scăpa de judecata trimisă asupra lor, mintea lui este îndreptată către aceia din Israel care vor supravieţui invaziei asiriene. Lucrarea de nimicire este rareori deplină. Chiar în naţiunea nordică au rămas câţiva după ce asirienii îşi terminaseră lucrarea, iar în Iuda poporul din Ierusalim şi alţi câţiva au scăpat de prăpădul care a venit pe urmainvaziei lui Sanherib. Ideea unei reîntoarceri sau supravieţuiri a unei rămăşiţe, sugerată de numele fiului lui Isaia Şear-Iaşub (cap. 7,3), este un lait-motiv al lui Isaia (cap. 10,21.22; 11,11.16; 46,3).

Nu se vor mai sprijini. Ahaz îşi pusese încrederea în Asiria (2Regi 16,7-9; 2Cronici 28,16-21) mai degrabă decât în Dumnezeu. Aceasta, totuşi, nu făcuse din Asiria un prieten al lui Iuda şi nici al vreunei alte naţiuni; ea era preocupată numai de sine. Dumnezeu intenţiona ca după distrugerea îngrozitoare săvârşită de Sanherib în Iuda, „rămăşiţa” să-şi pună încrederea în El. El era Acela care le dăduse eliberare ca răspuns la rugăciunea înfocată a lui Ezechia (Isaia 37,14-36), şi în El trebuia să-şi pună acum încrederea rămăşiţa credincioasă. Până la urmă ei au recunoscut în Asiria un stăpân aspru mai degrabă decât un prieten şi ajutor. Încrederea în Dumnezeu a fost astfel demonstrată ca singura cale spre siguranţă şi victorie.

Isaia 10:21 21. O rămăşiţă… se va întoarce. Ebr. she’ar yashub. Isaia avea în minte pe fiul său Şear-Iaşub (vezi comentariul la cap. 7,3). Totuşi, învăţătura supremă transmisă de Isaia lui Israel era lecţia lui Emanuel: „Dumnezeu cu noi” (vezi comentariul la capitolele 7,14; 8,8). Când poporul şi-a pus încrederea în Domnul şi L-a avut pe Dumnezeu cu el, chiar cele mai mari puteri ale lumii n-au putut să-l biruiască. Dumnezeu a îngăduit aceste experienţe dificile asupra poporului Său pentru a-l aduce înapoi la El (vezi comentariul la cap. 10,13).

Isaia 10:22 22. Nisipul mării. Reîntoarcerea făgăduită a rămăşiţei era o solie de nădejde, dar şi una de nenorocire. Pentru aceia care au refuzat să se întoarcă la Domnul şi au continuat să meargă pe căile lor făţarnice şi lumeşti, solia „rămăşiţei” nu a adus nici o speranţă. Făgăduinţa de refacere şi mântuire era numai pentru „rămăşiţă”. Toţi ceilalţi vor fi pierduţi. Făcătorii de rele şi aceia care Îl cunosc pe Dumnezeu numai după nume nu vor găsi nici o cale de scăpare de judecăţile care se vor abate în curând asupra ţării. Chiar dacă numărul lui Israel ar fi ca nisipul mării (vezi Geneza 22,17; 32,12), numai cei credincioşi vor fi mântuiţi.

Nimicirea este hotărâtă. Dumnezeu va îngădui ca nimicirea să mistuie ţara, însă rezultatul va fi un grad mai înalt de neprihănire. Deşi punitivă în ce-i priveşte pe făcătorii de rele, pedeapsa va fi în primul rând corectivă. Judecata asupra nelegiuiţilor nu poate fi înlăturată, dar o „rămăşiţă” se va „întoarce” la Domnul, iarEl va realiza în ei lucrarea Lui de dreptate. Apostolul Pavel aplică acest verset la marea lucrare finală a Domnului pe pământ (Romani 9,27.28; comp. 2Petru 3,10-13).

Isaia 10:23 23. Nimicirea. Literal, „o ardere” care va mistui totul (vezi cap. 28,22).

Isaia 10:24 24. Nu te teme. Aceasta este aplicaţia practică a învăţăturii din solia lui Isaia (vezi comentariul la cap. 7,4.7.9). Asirienii vor veni ca o „nuia” a judecăţii (vezi comentariul la cap. 10,5), dar nu vă temeţi de ei. Ei vor lovi, dar nu vor distruge. Rămâneţi credincioşi faţă de Dumnezeu, puneţi-vă încrederea în El, acceptaţi prezenţa Lui cu voi, şi veţi fi cruţaţi. Cu toate că mulţi vor fi pierduţi, o rămăşiţă va fi mântuită. Fă parte din rămăşiţă, şi „nu te teme”. Dumnezeu ne trimite astăzi o solie asemănătoare.

Cum făceau Egiptenii. Faraon îşi exercitase toată mânia împotriva israeliţilor în Egipt, dar n-a putut să împiedice Exodul. Asirienii sunt şi ei puternici şi cruzi, dar o rămăşiţă va scăpa de sub loviturile lor.

Isaia 10:25 25. Mânia. Adică, mânia Domnului împotriva nelegiuiţilor, atât dintre cei care se pretind închinători ai Săi, cât şi dintre păgâni. Nelegiuiţii vor pieri şi atunci mânia Domnului va înceta. Din nou este prezisă distrugerea oştirilor asiriene (vezi comentariul la v. 19).

Isaia 10:26 26. Cum a lovit pe Madian [KJV: „Măcelărirea Madianului”]. În cap. 9,4 Isaia vorbise despre frângereanuielei „asupritorului”, „ca în ziua lui Madian”. Acum el aseamănă iarăşi viitoarea nimicire a asirienilor cu lovitura dată madianiţilor şi căpeteniilor lor (Judecători 7,19-25).

Toiagul. În Egipt, Faraon a mânuit un toiag de asuprire, dar Dumnezeu a mânuit un toiag de eliberare. Când toiagul Domnului s-a întins peste mare, oastea egiptenilor a pierit. După cum Domnul le pregătise o pedeapsă vrăşmaşilor poporului Său în vremurile din vechime, tot aşa Domnul urma să îi lovească din nou pe vrăjmaşii care au venit împotriva Sionului pe vremea lui Isaia. Şi ce a făcut atunci, El va face din nou astăzi. Triumful va fi al rămăşiţei credincioase, nu al nelegiuiţilor.

Isaia 10:27 27. De grăsime. Înţelesul acestei expresii nu este clar în contextul acesta. Versiunea KJV îl redă ca „ungere”. RSV reconstruieşte textul ebraic citind „El s-a ridicat din Rimon”.

Isaia 10:28 28. El vine asupra Aiatului. Aici începe o poezie care descrie apropierea unui invadator de la nord în imediata vecinătate a Ierusalimului, aducând groază în inimile locuitorilor. Nu este clar dacă ea era menită ca o profeţie a unei anumite invazii asiriene, sau numai ca o descriere poetică a valului invaziei străbătând ţinutullui Iuda (vezi comentariul la cap. 8,7.8). Cu prilejul celei dintâi invazii a lui (în al XIV-lea an al lui Ezechia) Sanherib nu s-a apropiat de Ierusalim de la nord. Oştirile lui au atins ţărmul Mării Mediterane la Sidon, apoi au mers spre sud către Filistia, şi de acolo au înaintat pe uscat către cetăţile lui Iuda. La Lachiş, situat la sud-vest de Ierusalim, Ezechia i-a trimis pe solii lui făgăduind tribut (2Regi 18,14). Dar se pare că au fost două invazii ale lui Sanherib (vezi Vol. II, p. 64). Versurile de aici ale lui Isaia înfăţişează în mod izbitor groaza care îi va apuca pe locuitorii Ierusalimului pe măsură ce oştile vrăjmaşului se vor apropia din ce în ce mai mult de cetate, pustiind ţara în timpul acestui marş.

Unii au considerat că aici găsim o descriere a unei înaintări reale către Ierusalim a unei oştiri asiriene, poate aceea a lui Sargon, al cărei raport s-a pierdut. Lucrul acesta este posibil, dar nu şi probabil. S-ar putea referi la apropierea acelei părţi a oştirii lui Sanherib trimisă împotriva Ierusalimului în timp ce cealaltă parte seîndrepta către Egipt. Scopul acestui poem este de a zugrăvi spaima locuitorilor Ierusalimului şi ai regiunii

învecinate la apropierea unei forţe vrăşmaşe.

Cetăţile numite nu se află toate pe o aceeaşi rută pe care ar urma-o o oştire care se apropie. Aiat este probabil la Ai sau aproape de el la 15,6 km nord de Ierusalim. Venind către sud la Migron şi Micmaş (11,4 km), nord-nord-est de Ierusalim, oştirea face un popas. Nu se ştie dacă drumul modern, care datează din vremurile romanilor, reprezintă direcţia urmată de şoseaua principală în vremurile mai vechi. Este posibil ca drumul vechi să fi fost mai aproape de oraşele amintite aici.

Isaia 10:29 29. Trecătoarea. De la Micmaş drumul duce în jos printr-o râpă adâncă şi urcă pe o coastă abruptă la Gheba, cam la 9,2 km de Ierusalim. Rama este cam la 2,6 km spre sud de Gheba, iar Ghibea, cetatea lui Saul, este cam la 3,4 km spre sud de Rama, pe drumul principal către Ierusalim.

Isaia 10:30 30. Galimul. Galimul a fost identificat cu Khirbet Ka’kul, la 2 km sud-est de Ghibea lui Saul (1Samuel 25,44), iar Lais era nu prea departe, spre sud-est. Anatot, locul de unde era Ieremia, era la 3,2 km spre sud-est de Ghibea şi la 4 km nord-est de Ierusalim.

Isaia 10:31 31. Madmena. Madmena şi Ghebim n-au fost identificate definitiv, dar se crede că au fost puţin mai la nord de Ierusalim.

Isaia 10:32 32. Nob. Cetatea preotului Ahimelec şi locul unde era aşezat tabernacolul pe vremea lui Saul (1Samuel21,1), posibil că era pe Muntele Scopus la nord-est de Ierusalim. Aici poemul îl lasă pe invadator scuturându-şi pumnul spre fiica Sionului, adică spre Ierusalim, o ţintă atât de apropiată, dar atât de intangibilă. Vezi cuvintele sfidătoare ale lui Rabşache stând chiar sub zidurile cetăţii, dar neînstare să intre (2Regi 18,19-35).

Isaia 10:33 33. Dumnezeul oştirilor. Vezi Vol. I, p. 173. Isaia îşi înalţă acum privirile dinspre locuitorii cuprinşi de groază ai Ierusalimului spre Domnul oştirilor aşezat pe tronul universului, veghind asupra alor Săi. Asirianul se fălise că va tăia cedrii şi brazii Libanului (2Regi 19,23), dar Domnul arată acum lămurit că El va tăia „copacii” (vezi comentariul la Isaia 10,19) de statură înaltă şi că va da jos „crângul pădurii” (v. 34). Aceasta este o continuare a imaginii din versetele 18, 19. Omul propune, însă Dumnezeu dispune. Mândra şi făloasa Asiria plănuieşte să nimicească Iuda aşa cum a făcut şi cu alte naţiuni ale răsăritului, însă ea trebuie să înţeleagă faptul că este un Dumnezeu care cârmuieşte naţiunile lumii. Vezi 2Regi 19,20-34 pentru cuvintele încurajatoare ale lui Isaia adresate lui Ezechia în legătură cu felul în care Domnul Îşi va descoperi puterea contra oştirilor lui Sanherib şi va salva Ierusalimul.

Isaia 10:34 34. Şi Libanul cade. Când puternicul Sanherib a venit împotriva lui Iuda, el „L-a batjocorit pe Domnul”cu lauda lui arogantă: „Cu mulţimea cărărilor mele, am suit vârful munţilor, coastele Libanului! Voi tăia cei mai înalţi cedri ai lui, cei mai frumoşi chiparoşi ai lui, şi voi atinge creasta lui cea mai înaltă, pădurea lui care este ca o grădină de poame” (2Regi 19,23). Cuvintele acestea pot fi înţelese atât literal cât şi figurat. Asirienii fără îndoială că plănuiau să taie cedrii frumoşi ai Libanului pentru propriul lor folos. Dar ei plănuiau şi să nimicească naţiunile simbolizate prin copaci falnici (vezi comentariul la Isaia 10,19). Israel fusese deja tăiat, iar Asiria plănuia ca Iuda să urmeze.

Totuşi, Domnul lămureşte faptul că ceea ce se va realiza în privinţa aceasta va fi potrivit cu îndrumareaşi voia Lui, nu cu planul sau puterea omului. Israel căzuse numai pentru că Dumnezeu Îşi retrăsese mâna ocrotitoare. În cele din urmă şi Iuda va cădea, aşa cum Isaia însuşi prezisese (cap. 2,11-13). Totuşi, Domnul era Acela care va doborî copacul maiestuos al lui Iuda, nu Asiria, aşa cum intenţiona Sanherib. Isaia a prezis judecata mândrei şi puternicei Asiria, dar fără să uite că şi mândria lui Iuda va fi smerită, că acei „copaci” cândva frumoşi şi falnici vor fi doborâţi înaintea Domnului.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 PK 306

5 PK 291, 349

10, 11 PK 352

18 8T 41

20 PK 299

24-27 PK 350

Isaia 11:1 1. Tulpina. Literal, „butucul” sau „buturuga rădăcinii”. Acelaşi cuvânt este tradus „tulpină” în Iov 14,8;Isaia 40,24.

Un Vlăstar. Capitolul anterior prezintă un tablou al judecăţii cuprinzând-o atât pe Asiria, cât şi pe Iuda.„Copacul” frumos şi înfloritor al lui Iuda va fi tăiat şi doborât din cauza nelegiuirii. Tabloul seamănă cu acela din Daniel 4,10-26, unde Nebucadneţar şi împărăţia lui sunt asemănaţi cu un copac falnic doborât prin judecata divină, fiind lăsat doar butucul copacului. Domnul avusese planuri mari pentru naţiunea ebraică la înfiinţarea ei iniţială. Planul Său fusese ca ea să fie un mesager al luminii şi adevărului pentru lume până ce influenţa ei crescândă va cuprinde pământul şi va aduce viaţă şi pace tuturor oamenilor. Dar, din cauza neascultării, naţiunea urma să fie smerită şi luată în captivitate. Pentru o discuţie despre planurile lui Dumnezeu pentru Israel, vezi p. 25-38.

Cu toate acestea, prin sămânţa lui David se va ivi un Împărat şi va realiza ceea ce David şi urmaşii săi la tronul lui Iuda nu reuşiseră să realizeze până aici. După ce naţiunea va fi tăiată şi doborâtă, şi, ca să spunemaşa, va rămâne numai un butuc, se va ivi din rădăcinile aparent lipsite de viaţă un „Lăstar” care va creşte şi va înflori (vezi Isaia 4,2; 53,2; Apocalips 5,5; 22,16). El va deveni un „pom” al dreptăţii şi, în cele din urmă, va umple întreg pământul, împărtăşind pace şi bucurie întregii omeniri. Tabloul înfăţişează viitoarea epocă de aura bucuriei şi splendorii, când tot pământul se va bucura în dreptate, iar vrăjmaşii binelui şi ai păcii vor fi smeriţi cu desăvârşire pentru totdeauna. Isaia se reîntoarce iarăşi şi iarăşi la scena aceasta (vezi cap. 35,6-10; 65,17-25; 66,22.23). Isus este înfăţişat ca Vlăstarul cel drept (Odrasla) şi în Ieremia 23,5.6; 33,15-17; Zaharia3,8; 6,12.13. În ce priveşte dubla natură a făgăduinţei făcută lui David, vezi comentariul la Deuteronom 18,15.

Isaia 11:2 2. Duhul Domnului. Natura lui Mesia şi a misiunii Sale este clar schiţată în versetele 1-5 (vezi Isaia 61,1-3; Matei 3,16.17; Ioan 1,33; vezi comentariul la Luca 4,18-21).

De înţelepciune şi de pricepere. Cu privire la ebr. chokmah, „înţelepciune”, binah, „pricepere”, şi deosebirea dintre ele, vezi comentariul la Proverbe 1,2. Cu privire la creşterea lui Isus în înţelepciune, vezi comentariul la Luca 2,52; comp. Isaia 50,4. În ce priveşte înţelepciunea dată lui Hristos la conducerea misiunii Sale, vezi comentariul la Marcu 1,35; 3,13. Înţelepciunea cea mai înaltă vine numai de la Dumnezeu (vezi Psalmi 111,10). Nimeni nu poate să-L înveţe pe Dumnezeu înţelepciunea (Iov 38,4-41; Isaia 40,13.14), deoarece El este atotînţelept, El cunoaşte totul, înţelege totul, şi ia totul în consideraţie – trecut, prezent şi viitor – atunci când zice sau face ceva.

Cunoştinţă. Ebr. da’ath (vezi comentariul la Proverbe 1,2; comp. Iov 28,28; Psalmi 111,10; Proverbe 1,7; Eclesiastul 12,13). Învăţându-i pe oameni temerea de Domnul, nebunia căilor nelegiuirii şi înţelepciunea dreptăţii, Isus a dovedit fără discuţie că El era Mesia (vezi Matei 13,54; Ioan 7,15; vezi comentariul la Marcu 6,2).

Isaia 11:3

3. Plăcerea [KJV: „Îl va face cu o înţelegere ageră”]. Ebr. ruach, aici literal „îl va inspira”, în înţelesul că „îl va stimula”. El se desfată făcând voia Domnului. Gândul lui este gândul lui Dumnezeu (vezi Ioan 10,30;14,10). Isus a descoperit că era divin, şi a exemplificat dreptatea lui Dumnezeu înaintea oamenilor; de fapt, acesta a fost unul dintre motivele pentru care a venit pe pământ (vezi comentariul la Matei 1,23; Luca 2,49).

După înfăţişare. Fiinţele omeneşti sunt înclinate să judece după aparenţe, dar sfatul lui Hristos a fost: „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate” (Ioan 7,24; vezi comentariul la 1Samuel 16,7). Se spune despre Isus că îi „cunoştea pe toţi” şi că „ştia ce este în om” (Ioan 2,24.25). Fiecare creştin ar trebui să evite să „judece după înfăţişare”, şi să mustre „după cele auzite”. Cât de mulţi creştini, altminteri exemplari, îşi formează păreri pripite cu privire la fraţii lor creştini şi îi critică pe baza spuselor altora!

Isaia 11:4 4. Cu dreptate. Judecătorii erau corupţi, trăgând foloase de pe urma săracilor şi nenorociţilor, iar bogaţii le asupreau pe văduve şi pe orfani (Isaia 1,23; 10,1.2; Ieremia 5,28; Amos 2,6; 4,1; 5,10, 11; 8,4-6; Zaharia 7,10). Spiritul lui Mesia cel făgăduit era în contrast izbitor cu spiritul timpului. Dreptatea, echitatea, mila şi preocuparea plină de simpatie faţă de nevoile celor săraci şi călcaţi în picioare sunt principiile prezentate stăruitor ca fiind caracteristicile domnitorului ideal (vezi Psalmi 72,2.3.12-14).

Va hotărî. Ebr. yakach, „a trage la socoteală” sau „a hotărî”.

Va lovi pământul. Isaia Îl zugrăveşte pe Mesia întorcându-Se pe pământ pentru a-Şi supune vrăjmaşii şia-Şi lua împărăţia (vezi Daniel 2,43.44; Apocalips 19,11-21; comp. Apocalips 12,5; 14,14-20). Atunci îi va „lovi” pe cârmuitorii nedrepţi ai pământului. Când Hristos Îşi va aşeza împărăţia, El „va sfărâma şi va nimici” toate împărăţiile pământului (Daniel 2,44) şi „le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut” (Apocalips 2,17; comp. Psalmi 2,8.9). În Apocalips 1,16 „o sabie ascuţită cu două tăişuri” este descrisă ca ieşind din gura lui Hristos, iar în 2Tesaloniceni 2,8 El este descris ca nimicindu-l pe Antihrist „cu suflarea gurii Sale” (vezi şi Osea 6,5). După cum Hristos a creat toate prin cuvântul gurii Sale (Psalmi 33,6.9;Ioan 1,1-3), tot aşa El va nimici tot ce este rău.

Isaia 11:5 5. Brâul coapselor. Mesia este înfăţişat îmbrăcat în veşmintele dreptăţii. Imaginea implică o privire strictă la dreptate şi adevăr, integritate şi credincioşie. Mesia urmează să fie dreptatea întruchipată. În contrast, despre Antihrist se spune să lucrează „cu toate amăgirile nelegiuirii” [nedreptăţii - KJV] (2Tesaloniceni 2,10). Urmaşii lui Hristos trebuie să poarte acelaşi veşmânt al dreptăţii ca şi El (vezi comentariul la Matei 22,11.12; comp. Isaia 61,10; Apocalips 3,18).

Mijlocului. Literal, „şale”, partea aceea a corpului dintre coastele cele mai de jos, sau false, şi oasele şoldurilor. În contrast, cuvântul tradus „coapse” se referă la şolduri şi partea inferioară a spatelui.

Isaia 11:6 6. Lupul. Împărăţia lui Mesia va cunoaşte o schimbare în regnul animal ca şi în fiinţele omeneşti. Vărsarea de sânge şi cruzimea nu vor mai fi. Instinctele fundamentale ale lumii animale vor fi pe deplin transformate. Legea împărăţiei lui Dumnezeu va fi legea vieţii şi a iubirii. Nici moarte, nici boală, nici durere nu vor mai fi cunoscute acolo sub nici o formă.

Isaia 11:7 7. Va mânca paie. Pe pământul înnoit nu vor fi animale carnivore. Toate făpturile vor trăi în condiţii de desăvârşită prietenie între ele şi cu omul.

Isaia 11:8 8. Pruncul de ţâţă. După cum puii animalelor nu vor avea teamă de făpturile care, în lumea aceasta, sunt vrăjmaşii lor de moarte, tot aşa pe noul pământ copilaşii nu vor avea nimic de ce să se teamă. Vrăjmăşia şi teama, atât între animale, cât şi între oameni, vor fi cu totul străine de pământul înnoit.

Basilicul. Ebr. siph’oni, un „şarpe otrăvitor”, o „năpârcă”.

Isaia 11:9 9. Muntele Meu cel sfânt. Adică, împărăţia lui Hristos, care va umple întreg pământul (Daniel 2,35). El va fi sfânt deoarece Dumnezeu este sfânt şi pentru că locuitorii lui se vor împărtăşi de natura lui. Nu va fi nici un rău şi nici o pagubă, deoarece interesele unuia nu vor fi în conflict cu cele ale altuia. Binele fiecăruia va fi binele tuturor. Egoismul va face parte din trecut. Unicul gând al omului va fi de a face bine semenului său şi de a trăi pentru slava lui Dumnezeu.

Pământul va fi plin. Vezi Habacuc 2,14. Un singur puls al armoniei va bate în întreg vastul univers (GC678).

Isaia 11:10 10. Vlăstarul lui Isai. Vezi comentariul la v.1.

Neamurile. Aceasta este o profeţie cu privire la Hristos şi la ducerea Evangheliei în toată lumea (vezi p.28-30). În toată lumea Mesia va fi prezentat înaintea oamenilor ca mijloc de mântuire din păcat. Solii lui Hristos vor sta în picioare înaintea oamenilor, ca reprezentanţi ai Săi, arătând la El ca un steag care va călăuzipopoarele pământului pe calea luminii şi fericirii.

Locuinţă [KJV: „Odihnă”]. Ebr. nuach, „loc de odihnă”, sau „locuinţe” (RSV). Vezi Ioan 14,2.3. Aceiacare Îl găsesc pe Hristos, găsesc pace şi odihnă, o pace pe care lumea nu o poate da şi pe care nelegiuiţii niciodată nu o pot cunoaşte. Cea mai fericită experienţă posibilă pentru om este să aibă parte de „odihna” pe care o oferă Hristos, odihnă faţă de griji şi faţă de poverile păcatului (vezi comentariul la Matei 11,28). Astfel omul poate obţine în lumea aceasta o scurtă şi fericită pregustare a păcii şi odihnei glorioase a lumii veşnice.

Isaia 11:11 11. A doua oară. Adică, în contrast cu întâia oară, eliberarea iniţială din Egipt. Evreii priveau mereu cu bucurie înapoi către slobozirea din robia Egiptului şi intrarea lor în Ţara Făgăduinţei. Acum va avea loc o altă eliberare, din captivitatea babiloniană. Dumnezeu plănuise ca la întoarcerea iudeilor din captivitate, după ce vor fi învăţat lecţia pe care El dorea să o înveţe, ei să se alinieze imediat planului Său glorios pentru ei ca naţiune. Astfel, omenirea va fi pregătită în curând pentru venirea lui Mesia şi vestirea Evangheliei (vezi p. 29).Dar Israel, a dat din nou greş, iar eliberarea făgăduită aici va fi realizată la sfârşitul lumii, când Dumnezeu Îşi va întinde mâna ca să-Şi elibereze poporul din lumea aceasta rea şi să-l ducă în Canaanul ceresc (vezi comentariul la Apocalips 18,4).

Isaia 11:12 12. Israel… Iuda. Cât priveşte naţiunile literale Israel şi Iuda, împlinirea literală a făgăduinţei făcute aicia avut loc cu prilejul reîntoarcerii din captivitatea babiloniană. Totuşi, eşecul lor de a trăi potrivit cu măreţele privilegii acordate lor la reîntoarcerea din captivitate a făcut ca lepădarea lor ca naţiune să fie inevitabilă (vezi comentariul la v. 11). De aceea, în principiu, făgăduinţa aceasta urmează să se împlinească cu Israelul spiritual, biserica (vezi p. 35, 36). De aceea, cuvintele acestea vizează marea lucrare de eliberare din păcat desfăşurându-se astăzi pretutindeni pe pământ. Pretutindeni, bărbaţi şi femei stau ca nişte steaguri sau faruri luminoase, călăuzind bărbaţi şi femei pe calea luminii şi a adevărului. Lucrarea ai cărei martori suntem este împlinirea profeţiei lui Isaia, şi este o garanţie a unor lucruri viitoare şi mai mari (vezi comentariul la Apocalips 18,4).

Patru capete. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă omite cuvântul „patru”.

Isaia 11:13 13. Pizma lui Efraim. Istoria poporului lui Dumnezeu este plină de gelozie, invidie, ceartă, dezbinare şi război. Viziunea lui Isaia în ce priveşte lumea viitoare nu ar fi fost desăvârşită sau completă dacă nu ar fi cuprins şi o tămăduire a vechilor răni şi o împăcare între Israel şi Iuda. Înainte de distrugerea finală a regaluluinordic, Ezechia a depus eforturi serioase pentru a introduce un spirit de împăcare, invitându-i pe membrii seminţiilor nordice să vină la Ierusalim pentru celebrarea Paştelui naţional (2Cronici 30).

Isaia 11:14 14. Filistenilor. Popoarele menţionate aici erau vrăjmaşii tradiţionali ai lui Israel. Profeţia avea condiţia

ca Israel să-I fie credincios lui Dumnezeu (vezi Ieremia 18,7-10). Ca urmare a eşecului persistent al lui Israel de a conlucra cu Dumnezeu, el a pierdut binecuvântările Sale, iar El nu a putut să-i supună vrăjmaşii aşa cum ar fi dorit (vezi p. 31). În principiu, totuşi, făgăduinţa aceasta va fi împlinită pentru biserica de astăzi, deoarece Dumnezeu îi va înfrânge pe toţi vrăjmaşii ei (vezi Daniel 7,18; 12,1; Apocalips 19,2; vezi comentariul la Deuteronom 18,15). Aşezarea împărăţiei lui Mesia va însemna înfrângerea deplină a tuturor vrăjmaşilor Lui. Când Hristos vine, împărăţia pe care o stabileşte El (vezi Matei 25,31) „va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2,44).

Isaia 11:15 15. Limba mării Egiptului. Adică, ceea ce este cunoscut acum sub numele de „Canalul de Suez” – un braţ al Mării Roşii – ale cărui ape vor fi din nou secate, mai degrabă figurat decât literal, pentru a permite o altă eliberare miraculoasă şi glorioasă din Egipt.

Râul. Ebr. hannahar, folosit de obicei în Vechiul Testament cu privire la Eufrat (vezi Geneza 15,18; vezi comentariul la Geneza 24,10). Eufratul va fi secat pentru a pregăti calea de eliberare din Babilon. Cele două naţiuni ale antichităţii care au asuprit cel mai greu poporul evreu au fost Egiptul şi Babilonul, iar ambele puteri au fost lovite de mâna Domnului pentru eliberarea poporului Său. Egiptul a fost lovit pe timpul exodului, când Domnul a secat apele Mării Roşii. Babilonul a fost lovit aproape de sfârşitul celor 70 de ani decaptivitate (care erau încă în viitor pe vremea lui Isaia), când Eufratul a fost abătut din albia lui de Cir pentru ca să poată cuceri cetatea Babilonului (vezi Isaia 44,27.28; vezi comentariul la Ieremia 51,36). Chiar după cucerirea din partea sa a cetăţii Babilonului (vezi comentariul la Ezra 1,1), Cir a emis decretul său prin care îngăduia evreilor să părăsească Babilonul, să se înapoieze în Iudeea şi să rezidească Templul (2Cronici 36,22.23; Ezra 1,1-6). Aşa cum Dumnezeu i-a eliberat pe evrei de sub egipteni, şi mai târziu de sub babilonieni, tot aşa Îşi va elibera întreg poporul credincios la sfârşitul timpului.

Isaia 11:16 16. Un drum. Aşa cum Dumnezeu Şi-a condus în siguranţă poporul prin „pustia aceea mare şi înfricoşată” (Deuteronom 1,19), şi o mie de ani mai târziu i-a adus înapoi din Babilon (vezi Isaia 19,23-25; 35,8), tot aşa El Îşi va conduce cu bine poporul rămăşiţei prin marele timp de strâmtorare prezis de Daniel (vezi comentariul la Daniel 12,1; comp. Ieremia 30,7).

Asiria. Adică Mesopotamia, patria Asiriei. Pe timpul lui Isaia, Babilonul era o provincie a Asiriei (vezi Vol. II, p. 61-63; vezi comentariul la Ezra 6,22).

Cum a fost. Puterea miraculoasă pe care Dumnezeu a arătat-o în ţara Egiptului şi la Marea Roşie dăinuia în memoria poporului lui Dumnezeu, a cărui minte se întorcea întotdeauna la aceste evenimente dramatice ce dovedeau că Dumnezeul lor era adevăratul Dumnezeu şi că ei erau poporul Lui.

Regatul lui Iuda în timpul lui Isaia

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 AA 223

1-5 DA 56; PK 695

2, 3 AA 224

4 DA 103; Ed 182; 3T 444

6 EW 18; GC 676; 1T 68

9 DA 828; Ev 456; GC 676; PK 371; 1T 36; 6T 131; 8T 47

10 PK 695

10-12 PK 376

11 EW 70, 74, 86; 6T 133; 7T 172; 9T 51

Isaia 12:1 1. Te laud. Capitolul acesta este un psalm de mulţumire. El constituie o urmare corespunzătoare a capitolului anterior, în care Mesia realizează eliberarea celor drepţi din mâna asupritorilor lor. După cum cântarea lui Moise (Exod 15) a fost cântată de copiii lui Israel după eliberarea lor din Egipt, o altă cântare de eliberare urmează să fie cântată când „Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său.” (Isaia 11,11). Imnuri asemănătoare de triumf se găsesc în capitolele 25 şi 26. Vezi Apocalips 15,3, unde cei mântuiţi din toate neamurile cântă o cântare de biruinţă după victoria lor finală.

Isaia 12:2 2. Dumnezeu este izbăvirea mea. Cu prilejul invaziei lui Sanherib, Dumnezeu, nu zidurile înconjurătoare ale Sionului sau oştirile lui Israel, a adus mântuire poporului Său (cap. 37,33-36). În zilele din urmă rămăşiţa credincioasă va fi mântuită de sub puterea vrăjmaşului prin mâna Domnului.

Domnul Dumnezeu [KJV: „Domnul Iehova”]. Ebr. Yah Yahweh, o repetare a numelui sfânt, mai întâi în forma lui prescurtată şi apoi întreg. Repetarea s-ar putea să fie pentru accentuare. Această repetare a numelui divin îi este specifică lui Isaia.

Isaia 12:3 3. Izvoarele mântuirii. Pe când israeliţii se aflau în pustie, Dumnezeu i-a adăpat la izvoarele de la stâncalovită (Exod 17,6; Numeri 20,8-11). Minunea aceasta a fost mai târziu sărbătorită printr-o ceremonie impresionantă în Templu, cu prilejul Sărbătorii Corturilor (vezi DA 449). Apa luată din Izvorul Siloe (vezi comentariul la Isaia 8,6) era dusă la Templu într-un vas de aur şi turnată la altarul arderilor de tot. Când preoţii se duceau la izvor, însoţiţi de un cor de leviţi, mulţi credincioşi îi urmau acolo pentru a bea din apa vie care curgea din izvorul de lângă dealul Templului. Isus a făcut aluzie la ceremonia aceasta în Ioan 7,37 când, în ziua de pe urmă a sărbătorii, a invitat poporul să vină la El şi să bea. Hristos este izvorul din care curge apacare va aduce viaţă şi vindecare naţiunilor (Ezechiel 47,1; Ioel 3,18; Zaharia 14,8; vezi DA 37).

Isaia 12:4 4. Vestiţi lucrările Lui. Poporul lui Dumnezeu este încurajat să-şi aducă aminte de îndurările Lui în favoarea lor şi să povestească şi altora despre minunatele Lui binecuvântări. Dacă ar fi mai multă laudă în mijlocul poporului lui Dumnezeu, ar fi mai puţină descurajare şi găsire de greşeli. Tocmai acela care uită îndurările minunate ale Cerului este cel mai înclinat să-L uite pe Dumnezeu (Romani 1,21-23) şi să insiste asupra greşelilor fraţilor săi.

Isaia 12:5 5. Lucruri strălucite. Faptele îndurării lui Dumnezeu faţă de copiii Lui sunt nenumărate. Atunci pentru ce să nu le rememorăm şi să nu cântăm laude Domnului pentru strălucitele Sale îndurări? Cântarea alungă descurajarea, temerea şi ispita şi oţeleşte sufletul contra înşelăciunilor diavolului.

Isaia 12:6 6. Sfântul lui Israel. Vezi comentariul la cap. 1,4. Isaia nu a înfăţişat un Dumnezeu de departe, care S-aizolat într-un cer sfânt, ci un Dumnezeu care locuia împreună cu poporul Său (capitolele 57,15; 66,1.2). Faptul că Dumnezeu a fost cu poporul Lui – Emanuel, „Dumnezeu [este] cu noi” – a constituit solia vieţii şi cuvintelor sale (vezi capitolele 7,14; 8,8.10). Cei eliberaţi de păcatul dinăuntru şi de vrăjmaşii din afară (vezi comentariul la v. 1) nu pot rămâne tăcuţi cu privire la îndurările Cerului. Nu este suficient să aştepţi să stai pe marea de cristal ca să participi la cântarea celor răscumpăraţi; este privilegiul nostru în viaţa aceasta să ne înălţăm glasul în cântare, cu bucuria şi pacea cerului în inimile noastre. Acest imn de laudă (cap. 12) pune capăt aşa-numitului „capitol Emanuel” al profeţiei lui Isaia.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-6 PK 321

1 CT 242

2, 3 DA 449

3 CT 371; PP 412; 6T 86

6 PK 351, 581

Isaia 13:1 1. Proorocie [KJV: „Povara”]. Sau „greutate”; tehnic, ca aici, „oracol”, „solie solemnă”. Acest titlu este adesea folosit de Isaia pentru solii date contra diferitelor puteri (vezi capitolele 15,1; 17,1; 19,1; 21,1; 22,1; 23,1). „Povara” sau „proorocia” aceasta continuă până la cap. 14,28 (vezi comentariul la cap. 14,1). Ea a fost dată în anul 716/715 (vezi comentariul la cap. 14,28). După o serie de solii împotriva lui Iuda şi a Ierusalimului, Isaia îşi îndreaptă acum atenţia către naţiunile înconjurătoare. Secţiunea aceasta include capitolele 13-23. Aceste solii nu au fost date în primul rând naţiunilor menţionate în ele, ci chiar poporului lui Dumnezeu, Israel, pentru ca el să poată înţelege purtarea lui Dumnezeu faţă de naţiunile din jurul lui. Isaia începe cu Babilonul şi continuă cu naţiuni ca Moabul, Etiopia şi Tirul. În perioada patriarhală Babilonul fusese puterea cea mai mare a Orientului. Dar, cam la 800 de ani înainte de vremea lui Isaia, Babilonul trecea printr-o stare de eclipsă, în timp ce naţiuni precum Egiptul, Asiria şi Imperiul Hitit ocupau poziţii dominante în treburile Orientului Apropiat.

Deşi pe timpul lui Isaia era un vasal al Imperiului Asirian, Babilonul începea să-şi recâştige puterea pierdută, şi după încă un secol avea să fie din nou naţiunea de seamă a Asiei Apusene. În 729/728 Tiglat-pileser al III-lea al Asiriei a devenit rege al Babilonului, domnind sub numele de Pulu, iar în 709 Sargon a devenit rege al Babilonului. În cursul domniilor lui Sargon şi Sanherib, Merodac-baladan al Babilonului a reprezentat o ameninţare serioasă pentru puterea asiriană. El a fost în mod repetat alungat din Babilon, dar a revenit mereu. Merodac-baladan a fost cel care căuta o alianţă cu Ezechia, pentru a-l ajuta în luptele sale contra Asiriei. Înfuriat de desele revolte ale Babilonului, Sanherib, în 689, a nimicit cetatea, reconstruită mai târziu în acelaşi secol. Cu privire la perioada aceasta, vezi Vol. II, p. 61-65, 87, 88, 156, 157.

Isaia 13:2 2. Ridicaţi un steag. Dumnezeu urma să dea semnalul pentru nimicirea Babilonului. El a fost Cel care a dirijat în aşa fel treburile printre naţiuni, încât o putere după alta urma să-şi îndrepte atenţia contra mândrei şi nelegiuitei cetăţi până când, în cele din urmă, avea să fie pe deplin distrusă. Un steag aşezat pe un munte era vizibil în mod clar, şi aşa a fost cu semnalul Domnului cu privire la prăpădul Babilonului. Mişcarea mâinii, prin scuturare sau fluturare era un gest de mânie ameninţând cu pedepsirea cetăţii (vezi comentariul la cap. 10,32).

Isaia 13:3 3. Sfintei Mele oştiri. Sau „cei sfinţiţi ai Mei” (KJV), „cei dedicaţi ai Mei”, „cei consacraţi ai Mei” (RSV) – cei puşi deoparte pentru îndeplinirea unei anumite sarcini. Asirienii (Isaia 10,5), babilonienii (Ieremia25,9; Habacuc 1,6) şi mai târziu mezii şi perşii (Isaia 13,17; 45,1-4; comp. Daniel 5,30.31) au fost rânduiţi să-şi îndeplinească rolurile încredinţate pe scena istoriei.

Cei ce se bucură de mărimea Mea. Literal „făloşii mei triumfători”. Asiria (vezi cap. 10,7-14) şi Babilonul (vezi Daniel 4,30; 5,20-28) erau făloşi şi aroganţi în exercitarea puterii îngăduite lor de către Cer.

Isaia 13:4 4. Vuietul de popor mult. Literal „vuiet de tumult”.

Munţi. În ebraică cap. 13 este poetic. Isaia probabil foloseşte „munţi” într-un sens poetic simplu. Este improbabil ca aceştia să fie „munţi” simbolici deoarece aceasta nu este o profeţie simbolică.

Cercetează oastea [KJV: „Adună oastea”]. Vezi Ieremia 50,9.10.14.29-31; Ezechiel 38,14-16; Ioel

3,1.2.9-17; Ţefania 3,8; Zaharia 14,2.3; Apocalips 16,13.14; 17,14.17; 19,11-21. Oastea este adunată în vederea bătăliei contra Babilonului. Să nu uităm că Isaia 13 este intitulat „proorocie împotriva Babilonului” (v. 1), şi că acest capitol este în întregime o prezicere literală a căderii şi pustiirii Babilonului literal. Însă scriitorii Noului Testament au prezentat căderea Babilonului literal ca un tip al căderii Babilonului mistic (veziApocalips 14,8; 17,16; 18,4; 19,2). Prin urmare, descrierea dată aici căderii Babilonului literal poate fi şi ea considerată ca descriind căderea Babilonului mistic în măsura în care Inspiraţia a aplicat amănuntele la căderea Babilonului mistic. Cu privire la dubla împlinire a anumitor preziceri, vezi comentariul la Deuteronom18,5; vezi de asemenea p. 35).

Isaia 13:5 5. Uneltele. Adică, mijloacele lui Dumnezeu de a aduce pedeapsa asupra Babilonului. Compară plăgile revărsate asupra Egiptului şi „mânia” lui Dumnezeu împotriva altor naţiuni la sfârşitul lumii (vezi Exod 7,19 până la 12,30; Isaia 26,20; 34,2-8; Naum 1,5-7; Apocalips 14,10; 15,1).

Isaia 13:6 6. Ziua Domnului. Expresia aceasta apare de cel puţin douăzeci de ori în scrierile diferiţilor profeţi ai Vechiului Testament. Ea se foloseşte întotdeauna cu referire la un timp de judecată divină asupra unei cetăţi sau naţiuni (nu asupra unor persoane individuale), sau în cele din urmă asupra locuitorilor lumii întregi. Spre deosebire de aceasta, aşa-numita „zi a omului” este descrisă în Scriptură ca „ziua mântuirii” (Isaia 49,8; 2Corinteni 6,2), vremea potrivită (Psalmi 69,13; Isaia 49,8), un timp când punerea la probă pentru oameni, caindivizi sau ca naţiuni, încă mai zăboveşte (vezi Psalmi 95,7, 8; Evrei 4,7).

Dimpotrivă, „ziua Domnului” este momentul când, din punct de vedere istoric, timpul de probă al unei cetăţi sau naţiuni se încheie, şi când în final soarta tuturor oamenilor este pentru totdeauna fixată. În timpul „zilei mântuirii” oamenii şi naţiunile sunt liberi să-şi exercite puterea conferită de Dumnezeu pentru a alege între bine şi rău, dar o dată cu sosirea „zilei Domnului” voia lui Dumnezeu devine supremă, ne mai fiind limitată de exercitarea voinţei omeneşti.

„Ziua Domnului” împotriva lui Iuda (vezi Isaia 2,12; Ioel 1,15; 2,1; Ţefania 1,7) era astfel ziua când, canaţiune, nu-i mai era îngăduit să continue pe calea ei stricată, iar judecata divină îi era aplicată (vezi Ezechiel 12,21-28). Acelaşi lucru era valabil şi pentru regatul nordic, Israel (Amos 5,18), pentru Egipt (Ezechiel 30,3),Edom (Obadia 15) şi alte naţiuni ale antichităţii (vezi Daniel 5,22-31). Ceea ce se întâmplă cu o cetate sau naţiune întreagă când vine „ziua Domnului” este similar în multe privinţe cu ceea ce se va întâmpla cu întreaga lume la sfârşitul timpului ei de probă. În Matei 24, de pildă, descrierea pe care o face Domnul Hristos„zilei Domnului” asupra cetăţii Ierusalimului şi asupra naţiunii iudaice este vădit similară, în multe privinţe, cuceea ce se va întâmpla cu întreaga lume la vremea „venirii” lui Hristos, „şi a sfârşitului lumii” (Matei 24,3; Luca 21,20; comp. Matei 24,30). Aşadar, principiile care se aplică atunci când vine „ziua Domnului” pentru orice cetate sau naţiune se aplică şi atunci când „ziua Domnului” vine pentru lume ca un tot, iar o descriere profetică din Vechiul Testament a destinului vreunei cetăţi sau naţiuni vechi purtând titlul de „ziua Domnului”se aplică, în principiu, şi la „ziua cea mare a Domnului” (Ţefania 1,14) la sfârşitul veacului. Având în vedere faptul că scriitorii din Noul Testament fac din soarta vechiului Babilon un tip al destinului Babilonului spiritual (vezi comentariul la Isaia 13,4), şi pentru că ei aplică expresia „ziua Domnului” la timpul când Hristos se va întoarce pe pământ în vederea judecăţii (1Corinteni 5,5; 2Corinteni 1,14; 1Tesaloniceni 5,2; 2Petru 3,10), „ziua Domnului” împotriva Babilonului, aşa cum este descrisă în Isaia 13 este, în multe privinţe,şi o descriere a „zilei celei mari a Domnului de la sfârşitul veacului”.

Vine ca o pustiire. „Ziua Domnului” nu este amintită niciodată în Scripturi ca un timp când oamenii voravea o a doua şansă, un nou prilej de a accepta mântuirea. „Ziua Domnului” este întotdeauna, fără excepţie, ozi de judecată, o zi de distrugere, o zi de întuneric (vezi Ioel 1,15; 2,1.2; Amos 5,18-20; etc.).

Isaia 13:7 7. Slăbesc [KJV: „Leşină”]. Literal, „se relaxează”, „cad jos”, „lâncezesc”. Această postură a mâinilor reflectă sentimente de descurajare, neajutorare, şi uneori, ca aici, deznădejde. Oamenii aflaţi în descurajare şi groază extremă, lasă mâinile să le cadă în jos de-a lungul trupului (vezi Evrei 12,12).

Isaia 13:8

8. O femeie în durerile naşterii. Această figură de stil apare adesea ca o descriere a chinului şi durerii cumplite (vezi Psalmi 48,6; Ieremia 4,31; 6,24; 13,21; 49,24; 50,43).

Ca focul. Când oamenii se uită unii la alţii cu totul îngroziţi, cu ochii sticlind de frică, groaza ţâşneşte cu intensitatea unei flăcări.

Isaia 13:9 9. Ziua Domnului. Vezi comentariul la v. 6.

Preface tot pământul în pustiu. Păcatul nu duce la viaţă şi prosperitate, ci la pustiire, ruină şi moarte. Păcatul a pustiit naţiuni cândva prospere, ca Asiria şi Babilonul, şi a nimicit multe dintre cele mai mari cetăţi ale pământului, iar în cele din urmă va pustii întregul pământ. Această profeţie, la început o descriere a Babilonului literal, este aplicată de către scriitori ai Noului Testament la pustiirea Babilonului mistic la a doua venire a lui Hristos (vezi comentariul la v. 4).

Va nimici pe toţi păcătoşii. Nimicirea păcătosului nu este, aşa cum gândesc unii, un act arbitrar al lui Dumnezeu. Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi şi caută să-i mântuiască (Ezechiel 18,23.31.32; 2Petru 3,9). Dar ceea ce în cele din urmă îi nimiceşte pe păcătoşi este păcatul. Oamenii care umblă pe căile nelegiuirii, în cele din urmă ajung atât de stricaţi, atât de cruzi, atât de lipsiţi de raţiune, încât măsurile pe care ei le iau ca să nimicească pe cei din jurul lor, cuprind totul într-o soartă comună. „Dacă varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om”. (Geneza 9,6). „Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52; comp.Apocalips 13,10). Istoria a dovedit că afirmaţiile acestea sunt adevărate. Babilonul a scos sabia şi a pierit de ea. Lucrul acesta a fost adevărat şi cu privire la hitiţi, Asiria, Grecia şi Roma. Într-o zi, principiul acesta va sigila soarta lumii păcătoase.

Isaia 13:10 10. Stelele. O întunecime supranaturală în care luminătorii cerului îşi retrag lumina este adesea menţionată ca unul dintre fenomenele care însoţesc marea şi grozava „zi a Domnului” (Ioel 2,10.11; 3,15.16; Amos 8,9; vezi şi Matei 24,29; Marcu 13,24.25; Luca 21,25; Apocalips 6,12.13; GC 636, 637). Vezi EW 41.

Isaia 13:11 11. Voi pedepsi… lumea. Dreptatea cere ca răul să fie pedepsit. Dumnezeu este drept şi nu va îngădui ca nelegiuirea oamenilor să treacă nepedepsită. Păcătoşii trebuie să-şi dea seama că o zi a socotelilor pentru faptele lor rele va veni cu siguranţă (vezi Eclesiastul 8,11).

Isaia 13:12 12. Mai scumpi. Sau, „mai rari”. Judecata asupra nelegiuiţilor atrage după sine o depopulare a pământului, şi îl lasă ca o ruină tristă (v. 9). Numai rămăşiţa dreaptă va scăpa de nimicirea generală. Puţini la număr, ei vor fi tot atât de „scumpi” sau „rari”, ca aurul curat de Ofir.

Isaia 13:13 13. Clătina cerurile. Cu privire la căderea Babilonului literal, versetele 13 şi 14 sunt o descriere figuratăa pustiirii depline descrisă mai literal în versetele 19-22. Cu privire la sfârşitul lumii ele sunt literale (vezi Evrei12,26; Apocalips 6,14; PP 340). Frământări grozave ale naturii vor marca scenele finale ale istoriei pământului (vezi Apocalips 6,14; 6,18.21). Ceea ce „va clătina cerurile şi pământul” este vocea lui Dumnezeu(GC 637; vezi Isaia 2,21).

Mâniei Lui aprinse. Adică, împotriva Babilonului literal (vezi v. 19; vezi comentariul la v. 4). În privinţa Babilonului mistic şi a sfârşitului lumii, scenele descrise aici constituie evenimentele finale ale celei de a şaptea dintre cele şapte plăgi de pe urmă, în care „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-idea potirul de vin al furiei mâniei Lui” (Apocalips 16,19).

Isaia 13:14 14. Ca o căprioară speriată. Sau, „ca o gazelă fugărită” (RSV). Vezi comentariul la v. 4. În zilele de peurmă, nelegiuiţii din toate naţiunile vor fi împrăştiaţi ca oile fără păstor. După cum animalele înspăimântate caută locuri care în trecut au fost locuri de adăpost şi de scăpare, tot aşa nelegiuiţii vor căuta un loc pentru a

se ascunde de mânia finală a lui Dumnezeu, dar nu vor găsi.

Isaia 13:15 15. Vor fi străpunşi. Profetul îşi continuă descrierea plastică a căderii Babilonului, aplicată de către scriitorii Noului Testament la a doua venire a Domnului Hristos (vezi comentariul la v. 4). Babilonienii fug dinaintea vrăjmaşilor lor.

Isaia 13:17 17. Mezi. Pe vremea lui Isaia, Asiria era vrăjmaşul principal al Babilonului. În anul 689, de pildă, oştirile lui Sanherib au dărâmat cu totul cetatea aceea (vezi Vol. II, p. 65). Însă regatul mezilor era pe vremeaaceea o putere relativ neînsemnată. Aici, profeţia prezice un timp când Media urma să joace un rol proeminent în căderea Babilonului. Când Babilonul a căzut în mâinile lui Cir în 539, mezii au conlucrat cu perşii pentru a realiza căderea lui. În lupta finală, Darius Medul a îndeplinit o parte importantă (Daniel 5,31). Isaia a prezis de asemenea partea pe care şi Cir avea să o îndeplinească în lupta împotriva Babilonului (Isaia 44,27.28; 45,1-3). Totuşi, ruina finală a Babilonului a venit secole mai târziu (vezi comentariul la v. 19).

Argint. Mezii sunt descrişi aici ca un popor a cărui preocupare principală nu era prada. Ei urmăreau Babilonul însuşi, şi nu erau interesaţi în primul rând de bogăţia lui. Ei căutau putere. Ei veneau nu ca să se fălească, ci ca să biruiască.

Isaia 13:19 19. Podoaba împăraţilor [KJV: „împărăţiilor”]. Abia la un secol după timpul lui Isaia, sub dinastia caldeeană, Babilonul a ajuns la apogeul faimei şi la un renume universal pentru splendoarea şi frumuseţea lui.

Sodoma. Vezi comentariul la Geneza 19,24. Ieremia, care a văzut Babilonul în culmea puterii lui, de asemenea a prezis că doborârea lui urma să fie ca a Sodomei şi Gomorei (Ieremia 50,40). Nimicirea lui va fi deplină – el nu va mai fi rezidit (Ieremia 51,64). Tot aşa va fi cu soarta Babilonului mistic la sfârşitul lumii (Apocalips 18,21). În timpul vieţii lui Isaia cetatea Babilon a fost complet distrusă de Sanherib (vezi comentariul la v. 17), dar a fost imediat rezidită de fiul lui Sanherib, Esarhadon. Mai târziu, când Nebucadneţar a devenit împărat al Babilonului, el l-a făcut una dintre cele mai frumoase cetăţi ale lumii antice. Când au cucerit Babilonul în 539, mezii şi perşii nu au nimicit cetatea, ci au făcut din ea capitala lor. La o jumătate de veac mai târziu, când cetatea s-a răsculat, Xerxe a distrus-o în parte. De aici înainte ea nu a mai fost pe deplin refăcută, şi şi-a pierdut întâietatea ei anterioară. Totuşi, ea a devenit, într-o stare parţial ruinată, o capitală a lui Alexandru cel Mare după ce el a cucerit-o în 331. Această profeţie a lui Isaia nu a fost, aşadar, împlinită decât la câteva secole după moartea lui.

Abia în timpul domniei lui Seleucus Nicator (312-280 î.Hr.) peste partea răsăriteană a imperiului lui Alexandru (vezi comentariul la Daniel 7,6) şi-a pierdut Babilonul locul lui însemnat. Pe la 305 acest împărat a stabilit o nouă capitală pe Tigru, la 54 km spre nord-nord-est de Babilon, pe locul localităţii Opis, şi a numit-oSeleucia, după numele lui. Materialele şi parte din populaţia noii cetăţi au fost luate din Babilon, a cărui proeminenţă a fost astfel permanent pierdută. Totuşi, Babilonul a continuat să mai aibă o oarecare importanţătimp de posibil încă două secole. Pe timpul lui Strabo, pe la 20 î.Hr., sau ceva mai târziu, cea mai mare parte a cetăţii devenise o mare pustietate (Strabo xvi. 1. 5), deşi încă locuită. În timpul domniei lui Traian (98-117 d.Hr.) el era numai ruine.

Isaia 13:20 20. Nu va mai fi locuit. Când Babilonul a fost în cele din urmă distrus, el a devenit o cetate uitată. La un secol după Isaia, Ieremia a rostit o prezicere asemănătoare (Ieremia 51,37).

Arabul. Termenul „arab” este folosit ca o denumire generală a triburilor nomade de beduini care peregrinau încoace şi încolo în răsăritul pustiu al Palestinei.

Întinde cortul. De la nimicirea Babilonului în vremurile antice (vezi comentariul la v. 19) locul nu a maifost ocupat de oameni. Vizitatorii din generaţiile trecute raportau uneori că beduinii din împrejurimi evitau ruinele dintr-o groază superstiţioasă faţă de locul acela. Lucrul acesta s-ar putea să fi fost adevărat în trecut, dar motivul pe care beduinii îl dau astăzi este pur şi simplu că vechile ruine nu oferă un loc corespunzător

pentru locuinţe omeneşti. Ca şi în mileniile trecute, „arabul nu-şi întinde cortul acolo”.

Cu toate acestea, o colonie de beduini pe locul vechiului Babilon nu ar dezminţi prezicerea lui Isaia. Profetul nu era atât de mult preocupat de zidurile lui de necucerit şi de palatele lui măreţe, cât de religia lui păgână, cultura lui păgână, şi de puterea lui militară. Descrierea vie pe care i-o face cetăţii ca o ruină părăsită declară accentuat că mândrul imperiu al vremurilor sale urma să dispară de pe pământ. Secolele dau mărturie despre acurateţea prezicerii lui Isaia, căci nimic nu a mai rămas din acea civilizaţie antică decât ruinele sale. Vezi şi comentariul la Ezechiel 26,14.

Isaia 13:21 21. Fiarele pustiei. După părăsirea de către oameni, locul vechiului Babilon a devenit locuinţa fiarelor sălbatice. În loc de bărbaţi puternici şi femei frumoase, fiarele pustiei urmau să locuiască cetatea.

Bufniţele. Ebr. ’ochim, un cuvânt care apare numai aici şi al cărui semn nu este sigur. Cuvântul ’ochim este considerat a imita strigătul acelei vietăţi. Unii cred că aici este vizată bufniţa; alţii traduc pe ’ochim cu „ţipătoare”.

Struţii. Ebr. benoth ya’anah, „struţi”.

Stafiile [KJV: „Satiri”]. Ebr. se’irim, pluralul lui sa’ir, literal „păros”. Deoarece caprele sunt deosebit de păroase, expresia „păroase” a ajuns să fie folosită ca însemnând „capră”. Numele Seir (Geneza 32,3) este de la acelaşi cuvânt ebraic. Sa’ir a fost folosit mai târziu cu privire la demoni din mituri, presupuşi a avea înfăţişare de capre, dar nu există dovadă că Isaia se referă aici la demoni. Celelalte făpturi amintite în Isaia 13,21.22 sunt animale literale. Aşa cum este folosit aici, sa’ir înseamnă simplu „capră [sălbatică]”.

Isaia 13:22 22. Şacalii. Ebr. ’iyyim, probabil însemnând „şacali” sau „hiene”. În locul muzicii vesele a sărbătorilor babiloniene urmau să se audă printre ruinele vechilor palate urletele jalnice ale diferitelor vietăţi amintite aici.

Câinii sălbatici. Ebr. tannim, „şacali”.

Aproape să vină. Cetatea Babilon a fost complet distrusă de Sanherib în anul 689 î.Hr., în cursul vieţii lui Isaia (vezi comentariul la versetele 17, 19). Totuşi, acesta nu i-a fost sfârşitul definitiv, întrucât a fost rezidită.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

6 GC 638

7, 8 PP 340

9 EW 66; GC 310; PP 167

11 Ev 219; GC 310; PK 276, 532; PP 340

12 AH 32; GC 193; CH 285; COL 374; DA 287, 790; FE 87; MB 81, 89; MH 182; ML 121, 263;MYP 108; PP 223; SR 49; Te 287; 1T 538; 2T 184, 593; 3T 254; 4T 541 607; 5T 98, 439, 482; 9T 186

13 PP 340

19 Ed 176

19-22 PK 533

Isaia 14:1 1. Milă de Iacov. Capitolul acesta este o continuare a profeţiei din cap. 13 cu privire la căderea

Babilonului (cap. 13,1; comp. cap. 14,28). Solia i-a fost dată lui Isaia în anul 716/715 (vezi v. 28; Vol. II, p. 77). Căderea Babilonului sub mezi şi perşi urma să aibă ca rezultat eliberarea şi restaurarea poporului Israel pe care babilonienii îl luaseră captiv. La scurt timp după cucerirea Babilonului, Cir a emis memorabilul său decret care îi autoriza pe iudei să se întoarcă în patria lor şi să rezidească Templul (2Cronici 96,22.23; Ezra 1,1-3).

Străinii. Adică, neamurile. Isaia introduce aici una dintre temele lui favorite – marea adunare a oamenilor din toate naţiunile pentru închinarea şi slujirea adevăratului Dumnezeu (vezi p. 28). El revine iarăşi şi iarăşi la subiectul acesta (capitolele 44,5; 54,2.3; 55,5; 56,4-8; 60,1-5; etc.). Profeţia aceasta s-a împlinit parţial în timpul Vechiului Testament (vezi p. 29), şi mai deplin cu prilejul marii adunări a neamurilor în vremurile apostolice (Faptele Apostolilor 10,1.2.48; 11,18; 13,46-48; etc.). Ea se împlineşte şi astăzi când oameni din toate naţiunile ajung la cunoştinţa mântuitoare a Evangheliei.

Isaia 14:2 2. Popoarele. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice: „mulţi oameni” sau „multe popoare”.

Vor stăpâni peste asupritorii lor. Dacă iudeii I-ar fi slujit sârguincios Domnului la întoarcerea din Babilon, planul Său era ca ei în cele din urmă să stăpânească pământul (vezi p. 30). În cele din urmă, toţi oamenii s-ar fi recunoscut unii pe alţii ca fraţi. Toţi I s-ar fi închinat Domnului şi s-ar fi bucurat de mântuirea Lui. Israel, totuşi, a eşuat din nou, după captivitate, în a corespunde idealului lui Dumnezeu pentru ei (vezi p. 31) şi n-au mai atins măreţul privilegiu care putea fi al lor. În triumful final al sfinţilor la sfârşitul timpului, totuşi, poporul lui Dumnezeu din toate timpurile va stăpâni asupra vrăjmaşilor lui (Daniel 7,14.18.27).

Isaia 14:3 3. Îţi va da Domnul odihnă. După cum israeliţii fuseseră robi în Egipt, la fel urmau să fie captivi în Babilon. Şi după cum Dumnezeu le-a dat odihnă după robia din Egipt, la fel urma să le acorde odihnă după exilul lor în Babilon. Ţara Făgăduită urma să fie acel loc de odihnă. Dar Israel, din cauza păcatelor lor, a eşuatdin nou şi nu a intrat în odihna făgăduită. Odihna aceasta este, prin urmare, rezervată pentru Israelul spiritual, care este adunat din toate naţiunile şi scăpat din încercarea finală a Babilonului de a înrobi lumea. Poporul lui Dumnezeu va afla în cele din urmă „odihnă” în Canaanul ceresc, pământul înnoit.

Isaia 14:4 4. Cântarea [KJV: „Proverbul”]. Ebr. mashal, un cuvânt tradus „proverb” de 19 ori şi „parabolă” de 18ori [KJV] (vezi Vol. III, p. 945). Având în vedere faptul că mashal se aplică aici la întreaga secţiune, versetele4-28, şi nu numai la exclamaţia din versetul 4, traducerea „parabolă” este preferabilă (vezi Numeri 23,7; Iov 29,1; Ezechiel 17,2). În ce priveşte aplicarea acestei secţiuni la Babilonul literal, compară Isaia 13,1 cu cap. 14,28 (vezi comentariul la cap. 13,4; 14,1). La eliberarea din captivitate (cap. 14,1-3) poporul lui Dumnezeu urma să folosească această ironie faţă de apăsătorul lui de mai înainte. În ce priveşte aplicarea la Babilonul mistic, vezi comentariul la cap. 13,4.

Împăratul Babilonului. Principalul responsabil de politica babiloniană. Cu privire la „împăratul Babilonului” ca o desemnare figurată a lui Lucifer, vezi comentariul la v. 12.

Asuprirea [KJV: „Cetatea de aur”]. Traducerea ebr. madhebah, „de aur” presupune că cuvântul este derivat de la aramaicul dahab, „aur”. Însă cuvântul ebraic pentru aur este zahab, şi s-a considerat improbabil ca evreii să derive cuvântul pentru „de aur” din aramaică în loc din propriul lor cuvânt pentru „aur”. S-a sugerat, prin urmare, că madhebah ar trebui să fie citit marhebah, „groază”, literele ebraice r şi d fiind aproapeidentice (vezi p. 14), iar de aceea una putea uşor să fie luată drept cealaltă. LXX, siriaca şi targumurile, toate sprijină traducerea „teroare”, cum de altfel o face şi sulul 1QIsa de la Marea Moartă. O formă înrudită a cuvântului este tradusă „tulbură” în Cântarea Cântărilor 6,5. De aceea probabil că partea finală a versetului ar trebui tradusă „groaza a încetat”. Aceasta ar constitui o paralelă cu „asupritorul nu mai este!” Vezi comentariul la cap. 13,19; vezi Nota Adiţională la Daniel 4.

Isaia 14:5 5. Toiagul. Toiagul şi sceptrul sunt simboluri ale puterii. Domnul urma să zdrobească pe deplin putereaBabilonului (vezi comentariul la cap. 13,19-22).

Isaia 14:6 6. Cel ce… lovea popoarele. Babilonul, care în mânia lui lovea popoarele „cu lovituri fără răgaz” (RSV; vezi Ieremia 50,23) şi care stăpânea peste ele cu mânie, urma el însuşi să fie obiectul mâniei şi să fie lovit cu lovitură după lovitură, de la care nu va mai fi în cele din urmă vindecare.

Isaia 14:7 7. Tot pământul. Literal, un tablou al pământului când împăratul Babilonului „nu mai este” (v. 4), iar figurat, când stăpânirea lui Satana a ajuns la capăt (vezi comentariul la cap. 13,4). De abia atunci pământul vaavea „odihnă” şi „pace”. Nimicirea lui Satana aduce veselie şi bucurie poporului lui Dumnezeu, deoarece atunci asuprirea lor s-a sfârşit, iar ei vor moşteni pământul înnoit şi vor domni pururea. Figurat, întregul pământ, care a suspinat atâta vreme sub blestemul răului, se bucură fiind eliberat de sub puterea asupritorului.

Isaia 14:8 8. Chiparoşii [KJV: „Brazii”]. Ebr. beroshim „ienuperi [fenicieni]”. Într-un limbaj extrem de figurat, „împăratul Babilonului” (v. 4) este comparat cu un copac (vezi Daniel 4,11.12; compară cu Judecători 9,8-15;Ezechiel 31,16). Ceilalţi „copaci” ai „pădurii” se bucură când „copacul” acesta fălos şi arogant este doborât. Monarhii asirieni de făleau cu tăierea pădurilor şi pustiirea pământului (vezi Isaia 37,24). Oştirile Babilonului săvârşeau şi ele mari pustiiri (vezi Ieremia 25,11). Este bucurie generală când lucrarea pustiirii îşi ajunge sfârşitul. Comparaţi-o cu bucuria „apostolilor şi proorocilor” la căderea Babilonului mistic (Apocalips 18,20; compară cu Apocalips 19,1-6).

Nimeni să ne taie. Sau „tăietor”, adică „lucrător la păduri”. Nimeni nu mai vine acum să doboare copacii, iar pădurile pământului se bucură de salvarea lor.

Isaia 14:9 9. Locuinţa morţilor. Ebr. she’ol (vezi comentariul la Proverbe 15,11), împărăţia figurată a morţilor. Acelaşi cuvânt este tradus „mormânt” [KJV] la Isaia 14,11. She’ol-ul este personificat ca ridicându-se să salute pe împăratul Babilonului (vezi v. 15). Aceia pe care el i-a ucis salută îl pe acela care domnise cândva caun tiran peste pământ, dându-i pe alţii la nimicire. Acum, figurat, puterile răului sunt înlăturate de pe „tronurile” lor pământeşti pentru a coborî în întunericul morţii (vezi Apocalips 20,10.14). Aceeaşi imagine este folosită şi de Ezechiel (Ezechiel 32,18-32). Compară Isaia 24,22; Apocalips 6,15.16; 19,20.

Isaia 14:10 10. Ca noi. Împăratul Babilonului, care ucisese atât de mulţi alţii, urma el însuşi să fie ucis. Satana (vezicomentariul la v. 4, 12), care a dus pe atât de mulţi alţii la ruină şi moarte, intră acum el însuşi în domeniul morţii (vezi Apocalips 20,10). Autorul morţii trebuie să guste el însuşi rodul ei amar.

Isaia 14:11 11. Strălucirea ta. Toată strălucirea şi ostentaţia celui rău dispare în răcoarea şi întunericul mormântului. Cârmuitorul cândva puternic al Babilonului şi al oştirii răului (vezi comentariul la v. 4, 12) este pe deplin smerit în ţărână. Nebunia aroganţei şi a mândriei este luată aici în derâdere (vezi Psalmi 2,1-4).

Alăute. Sau „harpe” (vezi Vol. III, p. 33).

Viermi. Ebr. rimmah, „larve”. Cuvântul „viermii” (al doilea) este de la tole’ah. Mândrul împărat al Babilonului zace acum pe un aşternut de larve, cu o acoperitoare de viermi. „Drumurile gloriei duc numai la mormânt”.

Isaia 14:12 12. Luceafăr [KJV: „Lucifer”]. Ebr. helel, literal, „cel strălucitor”, „lucitor”, de la rădăcina halal, care înseamnă „a arunca lumină”, „a străluci”, „a fi strălucitor”. Numele helel, şi echivalentul lui în limbile înrudite,era în mod comun aplicat planetei Venus ca o stea a dimineţii din cauza strălucirii ei incomparabile. Venus este cea mai strălucitoare dintre toate planetele, iar când este la apogeul strălucirii, luminează de peste şapte ori mai tare ca Sirius, cea mai strălucitoare decât stelele fixe. Când este situată favorabil, ea este uşor vizibilă cu ochiul liber în miezul zilei, iar după ce se întunecă, ea lasă o umbră. LXX îl traduce pe helel prin

heosphoros, „steaua dimineţii”, literal, „aducătorul zorilor”, denumirea grecească obişnuită pentru Venus când se ivea pe cerul dimineţii. Vezi ebraicul helel ben-shachar, „Luceafăr, fiu al dimineţii”, literal, „luminătorul, fiu al zorilor”.

Numele de Lucifer vine din Vulgata latină şi înseamnă „purtător de lumină”. Termenul, aşa cum este folosit aici, pare să fi fost identificat iniţial cu Satana de către Tertulian, Ieronim şi alţi părinţi bisericeşti, şi a ajuns să fie întrebuinţat în mod obişnuit cu sensul acesta în cursul Evului Mediu. În 2Petru 1,19 Hristos este intitulat phosphoros, „steaua zilei”; literal, „purtător de lumină”. În Apocalips 22,16 El este numit „Luceafărulstrălucitor de dimineaţă” [literal, „steaua zorilor”]. Aplicaţi la Satana, aceşti termeni diferiţi – helel, heosphoros, Lucifer etc. – par să reflecte ideea înaltei poziţii deţinute de el cândva în cer, alături de Hristos, şisă sugereze că el, chiar şi acum, este un rival al lui Hristos. Strict vorbind, nici unul dintre termenii aceştia nu este un nume propriu, deşi toate au ajuns să aibă sensul acesta; ci, ei sunt atribute care denotă poziţia înaltă dela care Lucifer a căzut. Descrierea aceasta i se aplică lui Satana înainte de căderea lui, ca fiind cel dintâi după Hristos în putere şi autoritate, şi comandant al oştirilor îngereşti. În ce priveşte o descriere mai amplă a lui Satana (sub denumirea de „împărat al Tirului”) vezi Ezechiel 28,12-19.

Doborât. Despre războiul dintre Hristos şi Satana, în care Satana a fost înfrânt şi aruncat pe pământ, vezi Apocalips 12,7-9; vezi comentariul la Ezechiel 28,16-18.

Biruitorul neamurilor. Compară versetele 4-6, 9-11.

Isaia 14:13 13. Mai pe sus de stelele lui Dumnezeu. Vezi comentariul la Iov 38,7. Dorinţa de înălţare de sine a fostcauza căderii lui Lucifer. Înainte de căderea lui, el era cel mai frumos şi mai înţelept dintre toţi îngerii cerului. El se mândrea peste măsură din cauza onoarei ce-i fusese conferită de Dumnezeu, dar căuta încă şi mai multă slavă pentru sine.

Muntele adunării. Ebr. har-mo’ed, „muntele adunării”. Vezi expresia „muntele lui Dumnezeu” în pasajul paralel, Ezechiel 28,16. Lucifer aspira să şadă [întronat] „pe muntele adunării”, dar Dumnezeu urma să-l arunce „de pe muntele lui Dumnezeu”. „Împăratul Babilonului” era un păgân, iar în mitologia greacă zeii îşi ţineau adunările consiliului lor pe un munte înalt, unde hotărau asupra diferitelor treburi ale pământului. „Împăratul” literal al Babilonului (vezi comentariul la Isaia 14,4) urma în felul acesta să se încumete să uzurpeconducerea zeilor – adică, autoritatea supremă – asupra treburilor pământului. Ca împărat al Babilonului mistic (vezi comentariul la v. 4), Satana aspira în acelaşi fel la controlul asupra consiliilor cerului, adică la stăpânirea întregului univers al lui Dumnezeu.

La capătul miază-noaptei. În Psalmi 48,2 Muntele Sion este descris ca fiind „în partea de miază-noapte”, adică la nord de partea principală a cetăţii. Anu, cel dintâi dintre zeii primari ai Babiloniei, se presupunea că îşi avea tronul în al treilea cer. Constelaţia lui era printre stelele polare în jurul căreia toate celelalte se învârteau. Mitologia păgână îi reprezenta adesea pe zei ca adunându-se în consiliu pe un munte departe în nord. Unii consideră că Isaia a făcut uz de imaginea aceasta pentru descrierea pretenţiilor făloase ale lui Lucifer (v. 12), „împăratul Babilonului” (v. 4). Numele Baal-Ţefon din Exod 14,2 înseamnă literal „Baal al miază-nopţii”.

Isaia 14:14 14. Ca Cel Prea Înalt. Lucifer aspira să fie ca Dumnezeu în ce priveşte poziţia, puterea şi slava, dar nu în ce priveşte caracterul. El dorea pentru sine omagiul pe care oştile îngereşti îl aduceau lui Dumnezeu. Fiind doar o fiinţă creată, el umbla după cinstea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să-L facă pe Dumnezeu suprem în simţămintele oştirii îngereşti, el a căutat pentru sine primul loc în aceste simţăminte.

Isaia 14:15 15. Locuinţa morţilor. Ebr. she’ol, împărăţia figurată a celor morţi (vezi comentariul la v. 9). De la poziţia înaltă după care aspira, Satana urma să fie trântit în străfundurile cele mai de jos, în uitare (vezi Luca 10,18; Apocalips 12,9). observaţi seria de contraste izbitoare din Isaia 14,4-19, dintre înălţare şi deplină înjosire.

Adâncimile mormântului [KJV: „În fundul gropii”]. Literal, „părţile cele mai depărtate ale gropii”. Aici,„groapă” este sinonim cu she’ol, împărăţia figurată a celor morţi. Această întrebuinţare a ebr. bor, „groapă”, este ceva obişnuit în Vechiul Testament (vezi Isaia 24,22; Ezechiel 31,14.16; etc.).

Isaia 14:16 16. Cei ce te văd. Se repetă imaginea din versetele 9 şi 10. „Morţii”, „mai marii pământului”, care l-au precedat pe Lucifer în „groapă” (v. 15), se holbează literalmente la el, fără să le vină să creadă, când coboară să li se alăture. Să nu uităm că întreaga secţiune este extrem de figurată (vezi comentariul la v. 4).

Acesta este omul? Vezi comentariul la v. 10.

Isaia 14:17 17. Nimicea cetăţile. O descriere literală a cuceririlor babiloniene (vezi comentariul la versetele 4 şi 6). Când Dumnezeu era pe punctul de a crea lumea aceasta, Lucifer, „împăratul” Babilonului mistic (vezi comentariul la v. 4) a vrut să fie consultat. El considera că putea îmbunătăţi opera lui Dumnezeu, şi făgăduia o sferă mai înaltă de existenţă celor care l-ar fi urmat. Dar, când a pus mâna pe conducerea acestei lumi, el a reuşit doar să o transforme într-o pustietate blestemată şi tristă. În cele din urmă, toţi vor vedea că Satana a făcut din întreaga lume o vastă şi posomorâtă pustietate contrastând izbitor cu frumuseţea ei fără seamăn atunci când a ieşit din mâna lui Dumnezeu (Geneza 1,31). Pustiirea şi moartea, nu viaţa şi bucuria, sunt rezultatele inevitabile ale domniei lui Satana.

Nu dădea drumul prinşilor săi de război [KJV: „Casa prinşilor săi de război”]. „Regele” Babilonului literal (vezi comentariul la v. 4) ţinea popoarele sale captive în supunere deplină. Compară atitudinea regelui Egiptului (Exod 5,2). Acum împăratul Babilonului suferă aceeaşi soartă pe care cândva el le-o rezerva altora. În mod similar, Lucifer, rege al Babilonului mistic, refuză în chip sfidător să dea drumul captivilor pe care îi ţine în închisoarea morţii (Iuda 9).

Isaia 14:18 18. În mormântul lui [KJV: „În propria casă”]. Adică, în mormântul lui (vezi comentariul la v. 19). În cursul celor 1.000 de ani, nelegiuiţii vor fi în mormintele lor, fiecare „în propria lui casă” (vezi cap. 24,22).

Isaia 14:19 19. Aruncat departe de mormântul tău. Din cauza dispreţului cu care era privit „regele Babilonului” (vezi comentariul la v. 4) lui i se va refuza o înmormântare respectabilă (vezi 2Cronici 24,25). În timpul celor 1.000 de ani, Satana, regele Babilonului mistic, experimentează o moarte vie. În jurul lui se află toţi nelegiuiţiimorţi, dar el însuşi nu poate avea parte de odihna morţii. Pentru el nu există uşurare de mizerie şi remuşcare, nu există scăpare de oroarea pe care a adus-o asupra pământului. El este, ca să zicem aşa, un cadavru viu pentru care un mormânt obişnuit ar fi o locuinţă prea onorabilă. Compară Isaia 14,9-11.

Isaia 14:20 20. Nu eşti unit. Vezi comentariul la v. 19.

Ţi-ai prăpădit poporul. Vezi comentariul la v. 6. Când omul a păcătuit, Satana a devenit domnul lumii şi cârmuitorul oamenilor păcătoşi, dar în cei 6.000 de ani ai săi de domnie el a izbutit numai să devasteze lumea aceasta şi să-i ucidă populaţia. În loc să ajungă la cinstea şi slava pe care o căuta cu atâta nerăbdare, el s-a făcut pe sine însuşi obiectul celei mai depline dizgraţii şi ruşini.

Isaia 14:21 21. Pregătiţi măcelărirea. Adică a „fiilor” „împăratului Babilonului” (vezi comentariul la v. 4). ComparăIoel 3,9-17. Moartea şi nimicirea urmează, în mod similar, să fie soarta finală a tuturor „fiilor” nelegiuirii. În cele din urmă însuşi Satana împreună cu toată oastea lui nelegiuită vor fi mistuiţi de flăcări şi prefăcuţi în cenuşă (vezi Ezechiel 28,16-18; Maleahi 4,1.3; Apocalips 20,9.10).

Din pricina nelegiuirii. Vezi comentariul la Ezechiel 18,2.

Isaia 14:22

22. Babilonului. Atât „împăratul Babilonului” (vezi comentariul la v. 4), cât şi Satana, „împăratul” Babilonului mistic, s-au înălţat (vezi Daniel 4,30.37; Isaia 14,13). Numele Babilon înseamnă „poarta lui Dumnezeu” (vezi comentariul la Geneza 10,10; 11,9), dar se va dovedi că el este „poarta iadului”. În loc de a fi plin de slavă, Babilonul literal va deveni plin de ocară. Ticăloşie şi ocară, nu slavă şi cinste, vor fi partea lui. Numele şi rămăşiţa, cunoscuţii şi rudele, fiii şi nepoţii, progeniturile şi posteritatea, totul va fi înlăturat de la cetatea cândva vestită. Nu va mai rămânea nici un locuitor care să ducă mai departe numele său. Tot aşa se vaîntâmpla la sfârşitul timpului cu Babilonul spiritual (vezi Apocalips 18,4.21-23).

Fiu şi nepot. Literal, „posteritate şi progenitură”.

Isaia 14:23 23. Mătura nimicirii. Mândra cetate este comparată cu gunoiul şi murdăria care trebuie înlăturate cu mătura. Babilonul a întinat pământul şi nu are nici un drept să rămână acolo unde va continua să îl ofenseze pe om şi Dumnezeu. Lumea va fi mai curată după ce acest gunoi stricat a fost înlăturat. Cu aceste cuvinte „proorocia Babilonului” se încheie.

Isaia 14:24 24. Ce am pus la cale. Lunga solie împotriva Babilonului este urmată de o scurtă rostire împotriva Asiriei (versetele 24-27). Asiria era obişnuită să facă ce vrea. Prin puterea armatelor ei ea credea că ar putea să-şi impună voia asupra întregii lumi. Dumnezeu, însă, îi va arăta că voia Lui, nu a ei este cea care controlează pământul. Nici un plan contrar voinţei Lui nu poate să se împlinească.

Isaia 14:25 25. Asirian. Cuvintele acestea se referă la timpul când Sanherib a invadat Iudeea şi a trimis o parte din oştirea lui să asedieze Ierusalimul. Pentru un timp jugul lui urma să apese greu asupra ţării, dar la o anumită dată Domnul urma să rupă jugul acela şi să acorde libertate poporului Său.

Isaia 14:26 26. Mâna. Când Isaia a prins o viziune a mărimii lui Dumnezeu, el şi-a dat seama şi de lipsa de însemnătate a omului. La data aceea întreaga lume stătea înspăimântată înaintea puterii asiriene. Dar Isaia L-avăzut pe Domnul ca pe Cineva care „a măsurat apele cu mâna Lui… a măsurat cerurile cu palma”, înaintea Căruia „neamurile sunt o picătură de apă din vadră, sunt ca praful de pe o cumpănă” (cap. 40,12.15). Numai cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu are o înţelegere clară a treburilor pământului. „Toate neamurile sunt ca o nimica toată înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune” (v. 17). Pentru un om care L-a văzut pe Dumnezeu şezând pe tronul Lui veşnic, Asiria nu va aduce prevestiri întunecate sau teamă. La ceasul său de probă, când călcâiul Asiriei părea să zdrobească până şi existenţa lui, Iuda avea mare nevoie de o asemenea solie de încurajare.

Isaia 14:27 27. Cine o va abate? Isaia a văzut mâna lui Dumnezeu întinsă pentru judecată împotriva Asiriei şi a celorlalte naţiuni ale timpului său şi a ştiut că nu era nici o putere în cer sau pe pământ care să o poată abate. Când Dumnezeu are de gând să facă ceva, voia Lui se va împlini, indiferent de voia omului (vezi Numeri 23,19; Iov 9,12; Isaia 43,13; Daniel 4,32.35). Cuvintele acestea încheie solia împotriva Asiriei.

Isaia 14:28 28. În anul. Cu aceasta începe o altă profeţie – împotriva ţării Filistenilor (versetele 28-32). Ahaz a murit pe la 715 î.Hr., şi a fost urmat de fiul său Ezechia ca unic domnitor.

Isaia 14:29 29. Ţara Filistenilor. Adică Filistia sau Palestina (vezi comentariul la Exod 15,14).

Şarpelui. Dintr-un şarpe de rând va ieşi o reptilă şi mai rea, şi mai veninoasă, iar din ea va ieşi apoi un şarpe zburător înfocat. Era ca şi cum vântul ar da naştere unui vârtej, iar un şacal unui balaur.

Isaia 14:30 30. Cei mai săraci. Întreţesută cu profeţia despre judecata împotriva Filistiei este o făgăduinţă de

prosperitate pentru săracii şi nenorociţii din Iuda. Aceasta urma să fie lucrarea lui Hristos, Fiul ideal al împăratului lui Iuda (vezi Psalmi 72,2-4). „Întâii născuţi” [KJV] ai săracilor sunt aici cei care moştenesc o parte dublă, nu de bogăţie, ci de sărăcie.

Neamul [KJV: „Rădăcina”]. Din rădăcina lui Iuda va ieşi un Împărat care să mântuiască, dar rădăcina adversarului lui Iuda, menţionată aici, va fi nimicită prin foamete. Iuda putea într-adevăr să fie lovit de adversarii săi, dar va fi o rămăşiţă care se va întoarce şi va fi salvată (cap. 10,20.21; vezi comentariul la cap. 7,3). Totuşi, rămăşiţa vrăjmaşilor lui Iuda va pieri.

Va fi omorât. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice „voi omorî”.

Isaia 14:31 31. Toată ţara Filistenilor. Profetul priveşte înainte către un timp când Filistia (vezi comentariul la v. 29) nu va mai fi. Întreaga naţiune va fi nimicită. Ca un fum care vine de la miază-noapte, va veni o judecată asupra Filistiei. Invadatorii babilonieni s-au apropiat de Palestina de la nord, ca să aducă pedepse asupra ţării (Ieremia 1,14; 4,6; 6,1.22; Ezechiel 1,4). Compară Ieremia 47,2, unde judecata de la miază-noapte este din nou prezisă împotriva Filistiei, un secol mai târziu.

Un fum. Probabil fumul oraşelor şi satelor incendiate de o oştire înaintând.

Şirurile vrăjmaşilor sunt strânse. Literal, expresia spune „nici o separare în oştire”, însemnând în contextul acesta, „nici un soldat rătăcit în rândurile lui”. Vrăjmaşul va coborî laolaltă ca o unitate, fără de răzleţi, şi ca un singur om vor cădea asupra victimei lor, Filistia.

Isaia 14:32 32. Trimişilor. Poate o delegaţie regală trimisă să-l întrebe pe profet, care îşi dă acum răspunsul. Terminând soliile de nenorocire împotriva Asiriei, Babilonului şi Filistiei, se naşte în mod natural întrebarea cuprivire la soarta lui Iuda. Răspunsul este dat repede: „Domnul a întemeiat Sionul”, iar ca urmare Sionul nu arede ce să se teamă.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

3-6 GC 660

4 PK 515

7 GC 673

12 DA 435; GC 669; PP 496; SR 25, 427

12-14 CT 32; EW 145; SR 14; 1T 293; 5T 702

12-17 GC 659

13, 14 DA 21, 22; GC 494, 504; PP 35

14 DA 435

18-20 GC 660

23 Ed 176; PK 533

24-28 PK 350

26, 27 Ev 65

Isaia 15:1 1. Proorocie împotriva Moabului. În capitolele 15 şi 16 Isaia are o profeţie împotriva vecinului răsăritean al lui Iuda, Moabul. Puţine lucruri se cunosc despre geografia politică şi istoria Moabului, şi în consecinţă multe amănunte din profeţia aceasta nu sunt clare. Israelul şi Moabul erau deseori în război între ele. Vestita Piatră Moabită, găsită în ruinele de la Dibon în 1868 (vezi Vol. I, p. 120, 121; Vol. II, p. 864, 865) vorbeşte despre supunerea Moabului faţă de Omri şi Ahab şi despre revolta lui cu succes sub regele său Meşa (vezi 2Regi 3,4-7). Cetăţi ca Dibon, Nebo, Medeba, Iahaţ (Yahaş) şi Horonaim (Hauronen) menţionate în profeţia aceasta (Isaia 15,2, 4, 5) sunt amintite şi pe Piatra Moabită. O judecată similară asupra Moabului, îmbrăcată într-un limbaj similar, se găseşte în Ieremia 48.

Ar. Ebr. ’ar, considerat o variantă a lui ’ir, care înseamnă „cetate”. Nu se cunoaşte nici o cetate numită de Ar. Compară „cetatea Moabului” din Numeri 22,36.

Isaia 15:2 2. Dibon. La Dibon a fost găsită Piatra Moabită (vezi comentariul la v. 1). Cetatea aceasta este la aproximativ 19 km est de Marea Moartă şi la 5,2 km nord de Arnon. Nebo şi Medeba sunt situate aproape decapătul nordic al Mării Moarte. Pe vestita Piatră Moabită, regele Meşa se laudă că i s-a poruncit de către Chemoş să cucerească Nebo de la Israel, şi că a pus mâna pe cetate şi a ucis 7.000 de bărbaţi, femei şi copii, pe care i-a închinat dumnezeului său. Medeba este menţionată de Meşa ca fiind cucerită de Omri şi ocupată de el şi de Ahab, fiul lui, timp de mulţi ani.

Rase [KJV: „Pleşuvie”]. Capetele şi bărbile erau rase ca semn de adâncă întristare. Obiceiul acesta s-ar putea să fi avut o semnificaţie idolatră, întrucât israeliţilor le era interzis să-l practice (Levitic 19,27; 21,5; Deuteronom 14,1; comp. Ieremia 7,29; 16,6; Ezechiel 7,18; Mica 1,16).

Isaia 15:4 4. Hesbonul. Sunetul plânsului de jale urma să se audă până mai departe spre nord. Hesbonul (Tell Hesbân) se află cam la 9,6 km nord de Medeba şi cam la 24,5 km est-nord-est de gura de vărsare a Iordanului. Eleale se afla pe vârful unui deal, la 2,7 km nord-est de Hesbon. Când israeliţii au ocupat iniţial ţara, teritoriul i-a căzut lui Ruben (Numeri 32,3.37), dar mai târziu a fost preluat de Moab (vezi Isaia 16,9; Ieremia 48,34). Aşezarea lui Iahaţ nu este sigură, dar s-ar putea să fi fost aproape de Medeba. Israeliţii biruiseră pe Sihon, regele amoriţilor, în locul acesta (Numeri 21,23.24; Deuteronom 2,32.33; Judecători 11,20.21) şi fusese dat lui Ruben (Iosua 13,15.18). Potrivit cu Piatra Moabită, Iahaţ a fost cartierul general al israeliţilor în lupta lor contra lui Meşa, dar a fost cucerit de către Meşa şi adăugat teritoriului Dibon.

Războinicii Moabului. Atât de teribilă este lovitura dată Moabului, încât şi războinicii sunt apucaţi de panică şi strigă de groază. Aceia care ar trebui să ajute sunt lipsiţi de puterea de a face aceasta, aceia care ar trebui să fie primii în ce priveşte curajul sunt plini de spaimă.

Sufletul plin de groază. Literal, „sufletul lui va tremura”.

Isaia 15:5 5. Inima. Atât de grozavă este scena care este zugrăvită în faţa profetului, încât propria lui inimă se umple de compasiune, iar el strigă în simpatie faţă de oamenii loviţi.

Ţoar. Cetatea aceasta era probabil aproape de extremitatea nordică a Mării Moarte. Ea a fost temporarcruţată pe vremea nimicirii Sodomei şi Gomorei, mai târziu distrusă, şi apoi, după câte se pare, rezidită (vezi comentariul la Geneza 19,22-24.30).

Eglat-Şelişia. Printr-o reconstituire a textului ebraic, Eglath shelishiyyah, „Eglat al treilea”, iar în cazul acesta este vorba de un oraş în apropiere de Ţoar.

Luhitului. Compară Ieremia 48,5. Locul cetăţii este necunoscut.

Horonaim. Acesta este menţionat de Meşa pe Piatra Moabită (vezi comentariul la v. 1) ca o cetate cucerită de el sub îndrumarea lui Chemoş. Cetatea este menţionată din nou în Ieremia 48,3.5.34.

Isaia 15:6 6. Apele Nimrim. De asemenea menţionate în Ieremia 48,34 fiind probabil locul unui rezervor folosit pentru irigaţii. Se crede că era un râu care se vărsa în Marea Moartă pe ţărmul ei de sud-est. Când rezervorul a fost distrus, pustiirea s-a răspândit în toată zona respectivă.

Isaia 15:7 7. Pârâul sălciilor. Situaţia disperată din Moab i-a determinat pe locuitori să fugă din ţară şi să-şi facă sălaş într-un loc numit „pârâul sălciilor”. Nu se ştie unde era aşezat acest pârâu.

Isaia 15:8 8. Eglaim. Nici unul din locurile menţionate în v. 8 nu a fost identificat cu exactitate.

Isaia 15:9 9. Apele Dimonului. Locul acesta nu a fost identificat. Este posibil să fie acelaşi cu Dibonul (v. 2), caz în care „apele” s-ar referi la Arnon. Unii îl iau drept un pârâu aproape de Madmena.

Voi trimite… noi nenorociri. Oricât de mare ar fi fost judecata sângelui, alte nenorociri urmau să vină. Leul este un posibil simbol al invadatorilor de mai târziu (vezi Ieremia 4,7; 5,6).

Isaia 16:1 1. Trimiteţi miei. Pe când Moabul fusese supus de Omri şi de Ahab, îi plătea tribut lui Israel sub formă de miei şi berbeci (2Regi 3,4). Acum Moab era chemat să trimită un tribut asemănător lui Iuda.

Din Sela. Vezi comentariul la 2Regi 14,7; comp. Ieremia 48,28. Sela înseamnă „stâncă” şi este considerat a fi numele capitalei Edomului. Poporul Moabului fusese nevoit să-şi părăsească cetăţile, să fugă înpustietate şi să-şi facă locuinţele printre stânci. Acum, în starea lor jalnică, ei erau chemaţi să recunoască supremaţia „muntelui fiicei Sionului” prin plata tributului.

Isaia 16:2 2. O pasăre fugară. O descriere vie a refugiaţilor din Moab care nu ştiau încotro să se ducă pentru a găsi adăpost.

Isaia 16:3 3. Sfătuieşte [KJV: „Ia sfat”]. Unii consideră că aceste cuvinte sunt adresate Sionului de către moabiţi, care fuseseră constrânşi să-şi părăsească ţara; alţii, că este un sfat dat de profet poporului smerit al Moabului. Ultima variantă este mai probabilă. Aducând pedeapsa asupra Moabului, Domnul îi sfătuieşte acum pe locuitorii cuprinşi de spaimă ai acestuia cu privire la calea care trebuie urmată. De aici înainte ei trebuie să se poarte cu dreptate şi să dea dovadă de milă faţă de vecinii lor. În ziua nenorocirii lui Iuda, poporul Moabului se bucurase de necazul care se abătuse asupra poporului lui Dumnezeu (vezi Ieremia 48,27; Ţefania 2,8). Acum Domnul îi îndeamnă să arate bunătate faţă de Iuda şi să nu tragă foloase de pe urma exilaţilor constrânşi să caute refugiu în Moab. Ca şi umbrele nopţii, ei trebuie să-i ascundă pe refugiaţi şi să nu-i trădezeurmăritorilor.

Isaia 16:4 4. Să locuiască… la tine. Moab este îndemnat să le îngăduie exilaţilor din Iuda să se refugieze în mijlocul său şi să-i ascundă de aceia care le căutau nimicirea. Solia aceasta i-a fost adresată Moabului cu o sută de ani înainte ca babilonienii să aducă judecăţile asupra lui Iuda, când mii de iudei au căutat refugiu în Moab (Ieremia 40,11). La data aceea, însă, sfatul acesta n-a fost luat în seamă, iar moabiţii au avut o vie plăcere de mizeriile care se abătuseră asupra lui Iuda (Ieremia 48,26.27). Din cauza aceasta, o judecată îngrozitoare va veni asupra Moabului (Ţefania 2,8.9).

Isaia 16:5 5. Prin îndurare. Cuvintele versetului 4 şi îndemnul dat Moabului sunt valabile şi pentru împărăţia lui Hristos. Profetul pare să privească înainte către un timp când un reprezentant al casei lui David, Mesia (vezi comentariul la cap. 11,1), va guverna Moabul. Îndurarea, nu cruzimea, este ceea care aduce siguranţă, pace şi

prosperitate popoarelor de pe pământ. Dacă Moabul va fi îndurător, tronul lui va fi întărit; dacă nu, naţiunea este sortită pieirii. Tocmai din cauză că Domnul a „auzit ocările Moabului” împotriva poporului Său, El a declarat că „Moabul va fi ca Sodoma” şi a vestit că El „va fi grozav împotriva lor” (Ţefania 2,8.9.11).

Isaia 16:6 6. Îngâmfarea mândrului Moab. Mândria şi aroganţa erau slăbiciunile cele mai importante ale Moabuluişi principalele motive ale distrugerii sale (vezi Ieremia 48,29; Ţefania 2,10).

Lăudăroşia lui. Compară Ieremia 48,30. Laudele lui Moab erau mincinoase, şi urma să fie dovedite cu totul zadarnice.

Isaia 16:7 7. Geme Moabul. Dacă Moabul ar fi luat seama la sfatul Domnului, tronul lui ar fi fost întărit în dreptate şi îndurare, dar întrucât a refuzat, rezultatul urma să fie nenorocire şi distrugere. Întreaga naţiune se va tângui în agonie la sosirea ceasului judecăţi.

Dărâmăturile [KJV: „Temeliile”]. Literal, „turte de stafide”. Posibil ca turtele presate de stafide să fi fost unul dintre produsele principale ale Chir-Haresetului, iar oamenii de aici sunt adânc mâhniţi pentru pierderea principalelor mijloace de trai.

Isaia 16:8 8. Hesbonului. Vezi comentariul la cap. 15,4.

Sibma. Cetatea aceasta îi fusese alocată lui Ruben (Numeri 32,37.38; Iosua 13,15.19) şi era vestită pentru strugurii ei (Ieremia 48,32). Viile acestui ţinut frumos şi prosper au fost distruse de invadatorii cruzi. Cetatea Sibma era aproape de Hesbon, aşezarea fiind incertă. Imaginea mlădiţelor butucilor de vie moabiţi întinzându-se în diferite direcţii sugerează probabil locurile unde erau exportate produsele viilor sale, sub forma turtelor de stafide.

La Iaezer. Adică, mlădiţele viei înfloritoare din Hesbon şi Sibma se întindeau spre miază-noapte până laIaezer, o cetate la graniţa nordică (la vest sau nord-vest de Rabat-Amon), iniţial în Galaad (Numeri 32,1.3.35;2Samuel 24,5; 1Cronici 26,31). Ele se întindeau spre răsărit în Pustiul Arabiei, iar spre apus traversau Marea Moartă pentru a reapare pe povârnişurile de la En-Ghedi (Cântarea Cântărilor 1,14). Cuvintele lui Isaia descriu viile înfloritoare şi întinse ale Hesbonului şi Sibmei ca alcătuind o singură vie ce se întindea în toate părţile (vezi Ieremia 48,32).

Isaia 16:9 9. A căzut un strigăt de război. Ultima parte a v. 9 zice, literal, „căci asupra roadelor tale de vară şi asupra secerişului tău a căzut un strigăt”. În vreme de pace şi prosperitate strigătul ar fi cel vesel culegătorilor, dar în vreme de război (vezi comentariul la v. 7) el urma să fie strigătul năvălitorului punând stăpânire pe recoltă şi distrugând pomii şi butucii de vie. Targumurile spun „un jefuitor a căzut”. Profetul se uneşte cu locuitorii Moabului pentru a plânge pentru suferinţele lor.

Isaia 16:10 10. Bucuria. Timpul strângerii roadelor din ogoare şi vii era un timp de nereţinută bucurie şi sărbătoare. În schimb, lacrimile urmau să ia locul veseliei.

Isaia 16:11 11. Sufletul [KJV: „Măruntaiele”]. Măruntaiele erau socotite de evrei ca fiind locul emoţiilor (vezi comentariul la Geneza 43,30). Aici emoţiile sunt descrise ca vibrând asemenea coardelor plângătoare ale unei lire care cânta un jalnic cântec funerar. Profetul simpatizează cu poporul împotriva căruia profetizează.

Isaia 16:12 12. Moabul, obosindu-se. Când Moabul se înfăţişează pe înălţimea zeului său, chiar dacă se osteneşte cu descântece şi cu rugăciuni, Chemoş nu răspunde (vezi 1Regi 18,26-29).

Isaia 16:13 13. De multă vreme. Literal, „de atunci”, o expresie idiomatică ebraică însemnând, „mai înainte”, „de demult”, „în trecut”. În cap. 48,3.5.7, ea este tradusă: „de multă vreme”, „de mult”, „din trecut”, iar în 2Samuel 15,34, „odinioară”. Sensul aici este că solia lui Isaia nu este decât o repetare a unor solii care fuseseră date mai înainte.

Isaia 16:14 14. În trei ani. Avertizările anterioare cu privire la judecata împotriva Moabului fuseseră nedefinite în ce priveşte timpul.

Anii unui simbriaş. Un simbriaş lucrează numai atâta timp cât cere contractul lui. Probabil că el nu va rămâne peste timpul acela. Aşa va fi cu judecata care va cădea în curând asupra Moabului. Un timp a fost stabilit pentru acea judecată, iar aceasta probabil nu va fi amânată.

Puţin lucru, aproape nimic. Moabul nu va fi complet distrus. O rămăşiţă va fi lăsată, însă va fi mică şi slabă.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

3, 4 MH 188

Isaia 17:1 1. Proorocie împotriva Damascului. Vezi comentariul la cap. 13,1. Versetele 1-11 constituie o solie împotriva Damascului şi a lui Israel. Să ne amintim că pe timpul lui Ahaz, Siria era unită cu Israel într-o alianţă împotriva lui Iuda şi că Isaia prezisese înfrângerea atât a Siriei, cât şi a lui Israel (cap. 7,1-16). Profeţiade aici se ocupă cu judecăţi mai cuprinzătoare.

Nu va mai fi o cetate. O grea lovitură se va abate asupra Damascului; ea nu se va mai afla în rândul marilor cetăţi ale lumii. Pentru un timp cetatea pare să fi zăcut în ruine, dar a fost rezidită în cele din urmă, deoarece o sută de ani mai târziu Ieremia vestea noi solii împotriva ei (Ieremia 49,23-27).

Isaia 17:2 2. Cetăţile Aroerului. Nici un teritoriu cu acest nume nu este cunoscut în Siria, deşi există o cetate cu acest nume pe teritoriul israelit, la răsărit de Iordan (Numeri 32,34; Deuteronom 2,36; 3,12; Iosua 13,25; 2Samuel 24,5). Probabil pentru a evita această aparentă dificultate sau poate luându-se după un alt text ebraic, LXX zice: „Cetăţile lui vor fi pururea părăsite”. Cetăţile din cuprinsul teritoriului amintit urmau să fie atât de deplin nimicite, încât de aici înainte urmau să pască turme în locurile unde înainte fuseseră cetăţi înfloritoare.

Isaia 17:3 3. Efraim. Efraim (regatul nordic, Israel) este încă legat de Siria în mintea profetului. După cum cele două naţiuni fuseseră unite într-un atac comun împotriva lui Iuda (2Regi 16,5; Isaia 7,1.2), tot aşa ele vor suferi o pedeapsă comună hotărâtă de Domnul (vezi comentariul la Isaia 7,4.7.16).

Slava. Slava lui Israel a fost ceva efemer, care avea să treacă în curând. La fel va fi şi cu rămăşiţa Siriei.

Isaia 17:4 4. Iacov. Aici evident însemnând Efraim, regatul nordic. Cele zece triburi vor suferi distrugerea. Prin urmare, solia aceasta trebuie să fi fost dată înainte de 723/722 î.Hr., când regatul nordic şi-a ajuns sfârşitul (vezi Vol. II, p. 85, 160).

Isaia 17:5 5. Secerătorul. Imaginea se schimbă acum cu aceea a unui secerător care strânge „grâu” (grâne; vezi comentariul la Levitic 2,14) pe câmp. În mod similar, cetăţile lui Israel urmau să fie secerate de crudul năvălitor asirian.

Valea Refaim. Aceasta era pietroasa dar rodnica „vale a uriaşilor” la sud de Ierusalim, în direcţia Betleemului (vezi comentariul la Iosua 15,8).

Isaia 17:6 6. Scuturatul măslinului [KJV: „Culesul strugurilor”]. Ebr. ’oleloth, „culesul” fie al strugurilor, fie al măslinilor, dar nu al grânelor. Aici se face referire la culegerea unui măslin, după cum lămureşte restul versetului. Se repetă ideea unei rămăşiţe care va scăpa de nimicirea totală, de astă dată în Israel. Chiar dacă judecata va veni şi naţiunea ca un tot va suferi o lovitură devastatoare, câţiva din popor urmau să scape, ca măslinele rămase în vârful unui pom după ce ramurile au fost scuturate cu putere. Această idee a rămăşiţei apare iarăşi şi iarăşi de-a lungul cărţii lui Isaia, ca în capitolele 10,20-22; 11,11.16; 37,4.32. „Rămăşiţa” este totdeauna grupul care supravieţuieşte unui timp de pedeapsă divină dată lui Iuda pentru abaterile lui. Probabil că rămăşiţa a învăţat să asculte şi poate fi considerată că Îi va rămâne credincioasă lui Dumnezeu.

Isaia 17:7 7. Se va uita spre Făcătorul său. Pedeapsa nu va fi în zadar, căci ea îi va face pe cei plini de râvnă şi sinceri să privească spre Dumnezeu. Solia specială adresată poporului pe timpul lui Isaia era: „Iată Dumnezeul vostru!” (cap. 40,9). S-ar putea să fie nevoie de dezamăgire amară şi dezastru pentru a abate privirea oamenilor de la cele pământeşti, dar judecăţile Domnului îi vor determina în cele din urmă să-şi mute privirile de la idolii lor la Creatorul lor.

Isaia 17:8 8. Ce au făcut degetele lui. Adică, idolii (vezi Deuteronom 4,28; Isaia 2,8; 31,7; 37,19; Osea 14,3; Mica 5,13). Păgânii alergau după ajutor la zeii pe care ei înşişi îi făcuseră; evreii îşi găseau ajutorul la Dumnezeul care era Făcătorul lor.

Isaia 17:10 10. Stânca. Dumnezeu este adevărata apărare a poporului Său (Psalmi 28,1; 31,2; 62;2; 71,3; 89,26; 95,1). Părăsindu-L pe Domnul, zadarnic vor căuta oamenii protecţie prin intermediul ritualurilor idolatre.

Răsaduri plăcute. Acestea erau plante ca grâul, orzul sau diferite feluri de zarzavaturi sau flori, sădite încoşuri şi ghivece şi făcute să germineze repede. Ele erau privite ca simbolizând puterea magică a zeilor fertilităţii. Oricât de puternice erau considerate aceste divinităţi ale naturii, de fapt ele nu posedau nici o putere şi nu puteau face nimic pentru închinătorii lor.

Butuci străini. Literal, „mlădiţe” sau „crenguţe” ale unor „[zei] străini” sau „[zei] neîngăduiţi” (vezi Psalmi 44,20; 81,9), mlădiţe îmbobocite folosite la fel ca „răsadurile plăcute”.

Isaia 17:11 11. Culesul roadelor. De la aceste plante care creşteau repede nu se putea aştepta o recoltă bogată. Pe cât de repede răsăreau plantele, pe tot atât de repede se ofileau. Ideea pare să fie că oamenii, după ce L-au părăsit pe Dumnezeu, adevărata lor putere, în zadar mai caută putere la zeii fertilităţii. Zeităţile acestea nu îi vor lăsa decât cu o recoltă de durere şi dezamăgire în ziua primejdiei şi înfrângerii.

Isaia 17:12 12. Popoare multe. Puterea împotriva căreia este rostit vaiul acesta nu este numită. Totuşi, ea era vreun vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu care urma să vină împotriva lor ca apele unui potop uriaş, ameninţând să-i acopere cu totul. O asemenea profeţie fusese dată cu privire la Asiria (cap. 8,7.8) şi s-ar putea ca acest imperiu să fie puterea la care se face referire aici.

Isaia 17:13 13. Le mustră Dumnezeu. Cu toate că oştirile asiriene sub Sanherib ameninţau să inunde cu totul Iuda, Domnul a mijlocit (vezi cap. 37,36). În loc de a-l copleşi pe Iuda, vrăjmaşul va fi el însuşi copleşit.

Pleava de pe munţi. Simbolurile folosite aici exprimă bine completa slăbiciune şi lipsă de însemnătate a oştirilor asiriene înaintea puterii lui Dumnezeu. Într-o clipă ele se repezeau ca apele furioase ale unei mări mari, ameninţând să copleşească ţara lui Iuda; în următoarea, ele vor fi ca pleava sau ca puful scaieţilor

alungat de vânt.

Ca ţărâna [KJV: „Ceva ce se rostogoleşte”]. Literal, „roată”, dar aici se presupune că se referă la caliciul uscat, în formă de roată, al scaietelui Gundelia tournefortii.

Isaia 17:14 14. Până dimineaţa. Noaptea care pentru Sion a început cu întuneric şi necaz s-a sfârşit cu biruinţă şi bucurie (vezi cap. 37,22-36).

Ce ne jefuiesc. Potrivit cu rapoartele lui Sanherib, el a luat o pradă bogată din Iuda cu prilejul celei dintâi invazii (vezi Vol. II, p. 64).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

7, 8 PK 320

Isaia 18:1 1. Ţară în care răsună zângănit de arme. Literal, „ţara greierilor înaripaţi” sau „ţara aripilor zbârnâitoare”. Ebr. şilşal, „greieri”, este tradus „lăcustă” în Deuteronom 28,42 [KJV], şi „ţimbale” în 2Samuel 6,5; Psalmi 150,5. Aici se face referire la Etiopia (vezi comentariul la Geneza 10,6). O emblemă egipteană populară era un disc solar cu aripi întinse. În capitolul acesta şi în cel următor, Etiopia şi Egiptul sunt grupate laolaltă. Dinastia a Douăzeci şi Cincia a guvernat întreg Egiptul între aproximativ 715 şi 663 î.Hr., când Egiptul a fost guvernat de un şir de regi „etiopieni” (de fapt nubieni) (vezi Vol. II, p. 52, 53). Taharka, care a deţinut tronul de la aproximativ 690 până la 664, era Tirhaca (2Regi 19,9) a cărui intervenţie în Iuda Sanherib se aştepta să o întâlnească. Când „etiopienii” au plecat din ceea ce acum este Sudanul, şi şi-au extins stăpânirea peste întreg Egiptul, şi când au ameninţat oştile Asiriei, care invadau atunci Iudeea, aceia dintre israeliţi care erau înclinaţi să-şi pună încrederea în oameni şi în cai şi nu în Dumnezeu, s-au îndreptat către Etiopia după ajutor. Domnul dorea ca poporul Său să-şi dea seama că adevărata apărare trebuie să fie găsită în El şi nu în forţele Egiptului. La urma urmelor, egiptenii erau numai oameni, şi încă oameni păcătoşi; acum le venise rândul ca o nenorocire să fie vestită asupra lor. Era mai bine să-şi caute adăpost sub aripile Atotputernicului (Psalmi 17,8; 57,1; 91,4) decât sub aripile zbârnâitoare ale Egiptului. Egiptul ar putea părea formidabil, dar tăria lui va lipsi atunci când Dumnezeu Îşi va fi rostit vaiul asupra lui (vezi comentariul la Isaia 19,1).

Isaia 18:2 2. Care trimiteţi soli. Solii aceştia pare să fi fost trimişi să invite pe Iuda să se unească cu egiptenii într-o alianţă împotriva Asiriei.

Pe mare. Termenul pentru „mare” se consideră că aici se referă la Nil. Fluvii mari ca Nilul şi Eufratul pare să fi fost numite în felul acesta (vezi Isaia 19,5; 21,1; Naum 3,8), aşa cum sunt numite şi în araba modernă. Pe Nil se foloseau bărci făcute din papură împletită şi prinsă la un loc prin funii.

Duceţi-vă, soli iuţi. Ebraica restului v. 2 este nesigură, şi multe sugestii diferite au fost făcute cu privirela felul cum ar trebui tradusă. Totuşi, Isaia pare să sfătuiască Etiopia sau Egiptul, că trimiţând ambasadori la Iuda îi trimitea la un popor împrăştiat şi lovit ca urmare a războiului. Invaziile asiriene au devastat ţara, copleşind-o ca un potop (vezi cap. 8,7.8) şi lăsând-o jefuită şi călcată în picioare. Egiptenii nu vor câştiga nimic din alianţa propusă cu Iuda, şi, din cauza aceasta, Egiptul nu va putea nici să ajute pe Iuda.

Isaia 18:3 3. Voi toţi locuitorii. Toţi oamenii trebuie să ajungă să cunoască faptul că Domnul este la conducerea treburilor pământului (vezi comentariul la Daniel 4,17.37). Dumnezeu este Cel care coordonează treburile popoarelor. Vorbind figurat, El este Cel care ridică un semnal (vezi Isaia 5,26) pe vârful munţilor, spunându-le popoarelor ceea ce au şi nu au voie să facă.

Isaia 18:4 4. Eu privesc liniştit. Versetul 4 prezintă un tablou impresionant al calmului şi al modului liniştit în care

Domnul Îşi realizează voinţa printre popoare (vezi Ed 173). Ochiul Lui este peste tot, şi mâna Lui este la conducere. Cu grijă calmă El trimite pedeapsa sau binecuvântarea, tratând toate popoarele conform nemărginitei Sale înţelepciuni şi dreptăţi. Nimic nu se poate întâmpla fără ştiinţa Lui; nici o pedeapsă nu poateveni fără permisiunea Lui. Când grânele coapte sunt gata pentru seceriş, El Îşi trimite secerătorii să-şi îndeplinească misiunea.

Isaia 18:5 5. Taie… şi-i aruncă. Descrierea de către Isaia a lucrării secerătorilor divini continuă (vezi Matei 13,39;Apocalips 14,14-20). Pământul este un întins câmp care trebuie secerat. Când, în înţelepciunea Lui nemărginită, Domnul vede că o naţiune este coaptă pentru nimicire, El îşi trimite secerătorii să o taie (vezi Daniel 4,13-15; 5,25-31).

Isaia 18:6 6. Lăsaţi pradă păsărilor. Când Domnul Şi-a făcut lucrarea şi o naţiune şi-a primit mustrarea divină, este ca şi cum lăstarii şi ramurile au fost tăiate pentru a fi împrăştiate fără milă şi lăsate pradă fiarelor pământului şi păsărilor cerului.

Isaia 18:7 7. Se vor aduce daruri. La nimicirea lui, un popor este descris ca o jertfă sau „daruri” aduse Domnului. Războiul va aduce suferinţă, pustiire şi durere. Naţiunea iudaică va fi strâmtorată, împrăştiată, călcată în picioare şi jefuită de către vrăjmaşii ei, dar rezultatul final va fi o naţiune nouă care să-L recunoască pe Domnul şi să-I slujească.

Isaia 19:1 1. Proorocie împotriva Egiptului. Acesta este titlul capitolului 19. Capitolul acesta poate fi considerat ocontinuare a capitolului 18, deoarece pe vremea aceea Etiopia (Nubia) şi Egiptul erau una, Egiptul fiind cârmuit de o serie de regi etiopieni (vezi comentariul la cap 18,1). Totuşi, tabloul de aici este în izbitor contrast cu acela prezentat în cap. 18. Aici Dumnezeu este prezentat ca venind călare „pe un nor repede” şi aducând judecata asupra acestui nefericit ţinut. Figurat vorbind, chiar şi zeii Egiptului aveau să tremure înaintea Dumnezeului cerului.

Isaia 19:2 2. Egiptenii unii împotriva altora. Aceasta este o descriere a acelei dezbinări care atât de adesea a însemnat înfrângere pentru egipteni. Dacă egiptenii ar fi stat strâns uniţi, nici o naţiune a antichităţii nu i-ar fi putut înfrânge. La sud erau apăraţi de cataractele Nilului, la est şi vest de nisipurile deşertului, iar la nord de mare. Sistemele lor de apărare naturale erau ideale. Dar egiptenii s-au dovedit a fi proprii vrăjmaşi, cei mai răicu putinţă. Tulburările şi certurile interne au dus la slăbiciune şi ruină. Când egiptenii se ridicau unii împotrivaaltora, aşa cum făceau adesea, cu conducători locali ridicându-se în diferite părţi ale ţării şi căutând să ajungă la supremaţie peste semenii lor, aceasta ducea cel puţin la anarhie şi haos, iar uneori chiar la cotropire de cătreun duşman străin. Mai târziu, cârmuitorii egipteni au angajat mercenari străini pentru a-i ocroti faţă de egipteni, cu urmarea că grecii au început să exercite o influenţă considerabilă în treburile egiptene. În cele din urmă, în 525, Cambises al Persiei a intrat în Egipt şi a fost încoronat ca primul Faraon din Dinastia a Douăzeci şi Şaptea. Zilele măreţiei şi independenţei Egiptului ajunseseră la sfârşit.

Isaia 19:3 3. Voi nimici sfatul. Încurcându-i pe egipteni în planurile lor, Domnul i-a smerit. Ei au căutat la idolii lor îndrumare şi înţelepciune, dar rezultatul a fost doar o şi mai mare confuzie şi nebunie, grăbind nenorocireanaţiunii.

Isaia 19:4 4. Stăpân aspru. Cuvintele acestea nu se referă neapărat la un singur stăpân, fiindcă au fost mulţi domnitori care ar corespunde descrierii. Ele se pot referi la Asiria ca naţiune mai degrabă decât la un singur împărat; iar mai târziu la controlul babilonian, persan, macedonean, roman, arab sau britanic asupra nefericiteiţări a Egiptului. În mândria şi splendoarea lor, egiptenii se ridicaseră cu totul împotriva sfatului Domnului, care acum îngăduise ca ei să cadă sub stăpânirea tiranilor.

Isaia 19:5 5. Apele mării. Aici probabil cuvântul pentru „mare” este folosit cu privire la Nil (vezi comentariul la cap. 18,2). Egiptul depindea de Nil chiar în ce priveşte existenţa lui. Ori de câte ori Nilul era prea scăzut pentru ca să curgă în canalele de irigaţie, urma dezastrul economic (vezi comentariul la Geneza 41,34). Un Nil cu nivelul foarte scăzut ar fi lăsat complet uscate arterele întregului sistem de irigaţie.

Isaia 19:6 6. Canalele. Literal, „râurile Egiptului”. Cuvântul folosit aici pentru „râu” este ye’or (vezi comentariul la Geneza 41,1).

Isaia 19:7 7. Se vor veşteji. Nilul a creat Egiptul (vezi comentariul la Geneza 41,34). Herodot spunea că Egiptul este „darul Nilului”. Când nivelul Nilului era scăzut, verdeaţa de-a lungul malurilor se veştejea (v. 6), iar semănăturile făcute pe lângă râu sau pe lângă canalele de irigaţie sau uscau.

Isaia 19:8 8. Pescarii. Pescuitul era una dintre ocupaţiile importante ale Egiptului. Când apa era scăzută, cantitatea de peşte era redusă şi egiptenii erau lipsiţi de unul dintre importantele mijloace de care ei depindeaupentru hrană.

Undiţa. Ebr. chakkah, „cârlig de peşte”.

Isaia 19:9 9. Inul dărăcit. Producerea pânzeturilor de in era şi ea o ocupaţie importantă în Egipt. Avem aici descrierea falimentului industriei ţesăturilor de in, care poate reprezintă aici, în mod figurat, întreaga industrie.

Ţesături albe. Literal, „albituri”, probabil însemnând „bumbac alb” (vezi comentariul la Estera 1,6). Compară folosirea cuvântului „purpură”, însemnând „stofă de purpură” (vezi comentariul la Estera 1,6; comp. Fapte 16,14).

Isaia 19:10 10. Stăpânitorii. Acelaşi cuvânt este tradus „temelii” în Psalmi 11,3. Dacă sensul este acelaşi aici, ideea este că „temeliile” vieţii şi industriei Egiptului urmează să se năruie, poate însemnând că „aceia care sunt stâlpii ţării vor fi zdrobiţi”. Toate clasele vor suferi pe urma unei secete aspre. Scena este a unei judecăţi dureroase, care va cădea asupra tuturor.

Isaia 19:11 11. Voievozii Ţoanului. Ţoan era numit Tanis de către greci. Cetatea a fost întemeiată la şapte ani dupăHebron (Numeri 13,22). Era situată în Deltă, pe unul dintre braţele răsăritene ale Nilului. Cetatea aceasta a devenit capitala lui Ramses al II-lea în cursul secolului al XIII-lea î.Hr. La un secol după Isaia, profetul Ezechia a rostit o aspră judecată asupra cetăţii (Ezechiel 30,14).

Isaia 19:12 12. A hotărât. În timp ce sfetnicii idolatri ai lui Faraon plănuiau şi preziceau lucruri mari pentru Egipt, Isaia a descoperit intenţia Domnului de a smeri ţara. Dacă aşa-numiţii înţelepţi ai Egiptului ar fi fost înţelepţi, ei s-ar fi străduit să cunoască voia Domnului şi să îndemne naţiunea să meargă pe căile Lui (vezi cap. 47,13-15).

Isaia 19:13 13. Voievozii Nofului. Sau, Memfis. Vezi Ieremia 46,19 şi Ezechiel 30,13, unde Domnul decretează judecata asupra acestei capitale şi asupra idolilor ei. Aceasta era una dintre principalele cetăţi regale din Egiptul de Jos, şi cel dintâi principal punct de atac atunci când oştile asiriene au invadat ţara.

Isaia 19:14 14. Duh de ameţeală. Literal, „un duh de clătinare”, adică de incertitudine, nu de înţelepciune. Înţelepciunea adevărată îşi are izvorul în Dumnezeu. Conducătorii Egiptului înnebuniseră şi se aflau într-o

stare de deplină descumpănire. Perversitatea şi confuzia lor nu veneau de la Dumnezeu, ci din refuzul de a umbla pe căile Lui. În incertitudinea şi ameţeala lor ei au ajuns să se împleticească precum beţivii, dezgustători şi jalnic la privit.

Isaia 19:15 15. Nici cap, nici coadă. Adică, toate clasele poporului, conducători mândri şi săraci smeriţi deopotrivă. În confuzia şi necazul lor, nu mai puteau realiza nimic.

Isaia 19:16 16. Ca o femeie. Tabloul este unul de groază şi descurajare, de slăbiciune şi panică. Bărbăţia Egiptului se va prăbuşi, iar oamenii vor deveni fricoşi ca nişte femei.

Isaia 19:17 17. O groază pentru Egipt. Iuda era una dintre cele mai slabe naţiuni din Orientul antic, iar Egiptul una dintre cele mai tari. Dar, când Domnul va aduce judecăţile Sale peste Egipt, încrederea lui în sine va fi pierdută. Egiptul a lepădat sfatul Domnului, dar în cele din urmă poporul lui va sta cuprins de spaimă şi teroare înaintea acelora care Îl onoraseră şi-I serviseră. Evenimentele urmau să ajungă până acolo încât nelegiuiţii să recunoască mâna lui Dumnezeu întinsă împotriva lor spre rău.

Isaia 19:18 18. În vremea aceea. Adică, atunci când Egiptul va înţelege nebunia şi zădărnicia împotrivirii faţă de voinţa lui Dumnezeu (v. 17). Vezi aceeaşi expresie în Isaia 2,11.17; 4,2; 26,1; 29,18; 52,6; Ioel 3,18; Zaharia 2,11; 9,16; 12,8; 13,1; 14,4.9; Maleahi 3,17. „În vremea aceea” pare să fie o expresie tehnică a profeţilor carese referă la timpul când Dumnezeu Se descoperă naţiunilor şi stabileşte împărăţia mesianică. Restul capitolului19 din Isaia (versetele 18-25) constituie o profeţie condiţională cu privire la timpul când, potrivit cu planul original al lui Dumnezeu pentru evanghelizarea lumii (vezi p. 29, 34), egiptenii urmau să ajungă la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi să-I servească aşa cum făcea poporul evreu (vezi v. 25).

Cinci cetăţi. Ori cinci cetăţi specifice, dar nenumite (Heliopolis, Leontopolis, Elefantina, Dafnae şi Memfis au fost sugerate), ori numai un număr rotund. Dintre egiptenii păgâni, care multă vreme lepădaseră solia harului lui Dumnezeu, mulţi urmau să se întoarcă la Domnul şi să înveţe „limba” şi felul de purtare al poporului lui Dumnezeu (vezi p. 29). În Ţefania 3,8-10 este prezentat un tablou asemănător (vezi şi Zaharia 14,16-19).

Jura. Adică, vor face un legământ de ascultare de Domnul, recunoscându-L pe El ca adevăratul Dumnezeu.

Cetatea nimicirii. Ebr. ’ir haheres, literal, „cetatea nimicirii”. Cincisprezece manuscrise ebraice, sulul 1QIsa de la Marea Moartă, versiunea lui Symmachus a LXX-ei, Vulgata şi Araba, zic ’ir hacheres, sau echivalentul lui „cetatea soarelui”. Numele cetăţii egiptene Heliopolis înseamnă „Cetatea Soarelui”. Heliopoliseste numele grecesc al cetăţii On, menţionată în Geneza 41,45.50. Era situată aproape de ţărmul răsăritean al Nilului, la 19 mile spre nord de Memfis (Nof; vezi Isaia 19,13), şi aproape direct la apus de capătul de nord alGolfului de Suez. Ieremia (Ieremia 43,13) se referă la cetatea aceasta ca Beth-Semeş, ebraicul pentru „Casa Soarelui”. Cetatea aceasta era centrul cultului soarelui. Dacă exprimarea ’ir hacheres este corectă, Isaia se referă la faptul că din cele „cinci cetăţi” care „vor jura pe Domnul oştirilor” una va fi Cetatea Soarelui, cândvacentrul cultului egiptean al soarelui.

Isaia 19:19 19. Un altar pentru Domnul. Două temple ebraice au fost înălţate mai târziu în Egipt, unul la Elefantina, construit înainte de 525 î.Hr., şi distrus în 410, şi celălalt la Leontopolis în Deltă, aproape de Memfis, construit ca răspuns la cererea lui Onias făcută lui Ptolemeu Philometor şi Cleopatrei pe la 150 î.Hr. Totuşi, este foarte improbabil ca vreunul dintre aceste două temple să fie amintit aici. Prezicerea din versetele 18-25 este strict condiţională (vezi comentariul la v. 18). Nu s-a întâmplat niciodată ca egiptenii să jure ascultare de adevăratul Dumnezeu (v. 18) şi să devină poporul Lui (v. 25). Prezicerea aceasta nu s-a împlinit niciodată, în parte pentru că Israel s-a dovedit necredincios faţă de sarcina sacră încredinţată lui (vezi p. 30-34). Dacă Israel s-ar fi dovedit credincios, oameni de toate naţionalităţile, inclusiv egipteni, s-ar fi întors la

Domnul (vezi Zaharia 14,16-19). Centrele pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu le-ar fi înlocuit pe cele în care se aducea închinare zeilor păgâni. Profetul anticipa un timp când lumea se va întoarce la Domnul şi-I va sluji. Ca urmare a eşecului lui Israel, însă, această profeţie condiţională nu s-a putut împlini. Totuşi, pe noul pământ toate naţiunile celor mântuiţi se vor închina Domnului (Isaia 11,9; 45,22.23; Daniel 7,27).

Isaia 19:20 20. Le va trimite un mântuitor. Profeţia condiţională continuă (vezi comentariul la v. 18).

Un apărător [KJV: „Unul mare”]. Ebr. rab, de unde cuvântul rabbi, însemnând „marele meu”. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice yrd, care ar putea să fie sau de la radah, „a cârmui”, „a domina”, sau de la yarad, „a descinde”, „a coborî”. În primul caz ultima parte a v. 20 ar suna astfel: „el va cârmui şi-i va mântui”,iar în al doilea „el va coborî şi-i va mântui”. Ultimul este cel mai probabil.

Isaia 19:21 21. Vor cunoaşte pe Domnul. „În vremea aceea” (v. 18). Binecuvântările evangheliei nu se vor afla în posesia exclusivă a lui Israel (vezi p. 28-30).

Isaia 19:22 22. Îi va lovi, dar îi va tămădui. Solia lui Isaia pentru Egipt a început cu o profeţie de judecată şi nenorocire (versetele 1-17). Dar Domnul este un Dumnezeu al îndurării. El loveşte pentru ca să tămăduiască. Scopul lui Dumnezeu când trimite judecăţi nu este nimicirea, ci refacerea, atât pentru Egipt, cât şi pentru Iuda.

Isaia 19:23 23. Egipt în Asiria. Isaia anticipa ziua când Egiptul şi Asiria se vor închina Domnului (vezi comentariul la v. 18). Naţiunile vor trăi laolaltă în pace şi fraternitate, fericite să-i slujească Domnului. Profeţia aceasta îşi va avea împlinirea pe pământul înnoit, când toţi Îl vor cunoaşte, „de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ieremia 31,34; comp. Isaia 11,16; 35,8).

Sluji. Adică, „închina”.

Isaia 19:25 25. Egiptul, poporul Meu. Israeliţii ajunseseră să se considere poporul Domnului în mod exclusiv. Ei uitaseră că El era Dumnezeu întregului pământ şi că dorea ca toate naţiunile să fie mântuite. Isaia îi arată aici poporului Israel ocaziile şi răspunderile lui. Venise timpul ca Asiria păgână, ca şi Egiptul, să-L cunoască pe Dumnezeu. Osea a avut o viziune asemănătoare (Osea 1,10).

Isaia 20:1 1. Tartan. Literal, „comandantul”, tartan fiind titlul comandantului principal al oştirilor asiriene, nu numele lui personal. În analele anului al XI-lea al lui Sargon (711 î.Hr.) este raportat că Azuri, regele Asdodului, s-a răsculat împotriva Asiriei, iar Sargon a trimis îndată o oştire, l-a dat jos pe Azuri şi l-a pus pe Ahimiti, fratele lui mai mic, pe tronul Asdodului. Asdodienii, însă, au refuzat să accepte pe cel numit de Asiriaşi au pus pe tron în locul lui pe un aventurier grec. După analele lui Sargon, alte cetăţi filistene, împreună cu Iuda, Edom şi Moab, s-au unit la luptă împotriva Asiriei, şi un apel, cerându-i să fie aliatul lor, a fost trimis lui„Pir’u [Faraon?] rege al lui Musru [Egipt?], un potentat [care a fost] neînstare să-i salveze”. Când Sargon a atacat Asdodul, uzurpatorul grec a fugit „în ţinutul lui Musru, care aparţine Etiopiei”, un asirian fiind făcut guvernator. Îndepărtatul rege al Etiopiei a fost apucat de groază la înaintarea lui Sargon şi a luat repede măsuri pentru a se împăca cu Asiria, punându-l pe grec în lanţuri şi trimiţându-l în ţara Asiriei.

Sargon. Multă vreme unica referire disponibilă la acest important împărat asirian a fost afirmaţia de aici. În trecut scepticii au contestat acurateţea istorică a acestui text, totuşi, în cursul săpăturilor de la Corsabad din anii 1843 până la 1845, Botta a descoperit palatul lui Sargon, împreună cu vestitele sale inscripţii care se ocupă de istoria acestui important împărat.

Isaia 20:2 2. Dezleagă-ţi sacul. Sacul este purtat de obicei în timp de doliu, iar dezlegarea sacului este aşadar un

simbol al bucuriei (Psalmi 30,11). Dar, în cazul acesta, sacul pare să fi fost veşmântul distinctiv al lui Isaia, după cum haina din păr de cămilă era distinctivă pentru Ioan Botezătorul (Matei 3,4) şi cureaua de piele pentru Ilie (2Regi 1,8).

Gol. Vezi la 1Samuel 19,24. Cuvântul ’arom, „gol”, poate să însemne gol de tot sau numai pe jumătateîmbrăcat. Aici, ca şi în Isaia 58,7; Ezechiel 18,7.16; Mica 1,8, este indicat înţelesul al doilea. Isaia şi-a pus deoparte veşmântul lui de deasupra purtând doar îmbrăcămintea de dedesubt, o practică obişnuită în Orient chiar şi astăzi, mai ales la muncitori. Acest lucru simboliza umilire, lipsă şi ocară.

Isaia 20:3 3. Trei ani. Este incert dacă Isaia a purtat costumul acesta continuu timp de trei ani, sau numai la diferite intervale într-o perioadă de trei ani, pentru a păstra înaintea poporului viitoarea umilire a Egiptului.

Isaia 20:4 4. Va lua din Egipt. Sargon nu a lăsat un raport cu privire la o invadare a Egiptului, dar dacă „Musru”, unde a fugit uzurpatorul grec a fost Egiptul (vezi comentariul la v. 1), probabil că mulţi egipteni care luaseră parte la mişcarea împotriva Asiriei au fost şi ei trimişi în Asiria în umilinţă, aşa cum se descrie aici. Totuşi, în timpul domniilor lui Esarhadon (681-669) şi Asurbanipal (669-627?), Egiptul, într-o serie de ocazii, a fost invadat de oştile asiriene, numeroşi captivi, chiar de viţă domnească, fiind duşi în Asiria.

Isaia 20:6 6. Ţărmul. Ebr. ’i, „insulă”, sau, aşa cum este folosit aici, „ţărm”. Popoarele întregului ţărm maritim palestinian, inclusiv Filistia şi Fenicia, şi posibil Ciprul, luaseră parte la revolta anti-asiriană, dar au fost suprimate fără milă. Ele au descoperit, spre întristarea lor, că nici cu ajutorul Egiptului şi el Etiopiei nu se putea rezista puterii Asiriei.

Isaia 21:1 1. Pustiei mării. Naţiunea împotriva căreia este îndreptată această solie solemnă, cu toate că nu este numită în mod expres în titlu, este evident Babilonul (vezi versetul 2, 9; PK 531; comp. v. 4). LXX omite „mării”. Isaia pare să asemene nesfârşitele pustietăţi ale deşertului cu marea. Unii au tradus expresia aceasta cu „pustietăţi nisipoase”.

Vine. Nu este clar dacă aceasta se referă la „proorocie” sau dacă trebuie să se traducă „el vine”, cu referire la invadarea medo-elamită a Babilonului (vezi v. 2). A doua variantă pare mai probabilă, deoarece în v. 2 elamiţii şi mezii primesc porunca să se „suie”. Dacă lucrurile stau aşa, invazia aceasta este comparată cu un vârtej care vine din sud (ebr. negeb; vezi la Geneza 12,9), iar ţara Medo-Elamului ar fi „ţara înfricoşată” lacare se referă Isaia.

Isaia 21:2 2. O vedenie grozavă. Înaintea privirii profetului s-a ivit o vedenie grozavă, gravă, a unei puteri jefuitoare ţinându-se de înşelăciune, silnicie şi nimicire. Aceasta era Babilonul (vezi cap. 14,4.6), „asupritorul”[„înşelătorul” – KJV]. Elamul şi Media erau chemate să se suie împotriva lui ca să pună capăt oftărilor şi mizeriei pricinuite de el.

Isaia 21:3 3. Tremurul. Scena de nimicire prezentată profetului era atât de oribilă, încât el însuşi este copleşit cu totul.

Isaia 21:4 4. Îmi bate inima cu putere. Adică, „mintea mi s-a zăpăcit” sau „mintea mi s-a clătinat”.

Noaptea plăcerilor mele. Spaima profetului reflectă pe aceea a lui Belşaţar şi a babilonienilor în noapteapetrecerii lor zgomotoase (vezi v. 5), pe care Isaia a văzut-o în această „vedenie groaznică” (v. 2; vezi PK 531).

Isaia 21:5

5. Pun masa. Vezi Daniel 5,1-4; Ieremia 51,39. Un ospăţ zgomotos a marcat noaptea căderii Babilonului în mâinile oştirii Medo-Persane.

Straja veghează. Ebr. şaphoh haşşaphith, literal, „aranjează ordinea [locurilor]”, adică a covoarelor sau canapelelor pe care se stă la ospăţ.

Isaia 21:6 6. Pune un străjer. Lui Isaia i s-a arătat mai întâi oastea medo-elamită ce se apropia (v. 2), apoi babilonienii la ospăţ (versetele 4, 5), iar acum intrarea hoardelor invadatoare în cetate (versetele 6-9). Profetulse identifică cu un străjer pe zidurile Babilonului înainte de căderea lui, şi ca un străjer care raportează ceea cevede.

Isaia 21:7 7. Călăreţi doi câte doi. Isaia vede vrăjmaşul înaintând la atac.

Isaia 21:8 8. Un leu. Ebr. ’aryeh. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă se exprimă hr’h (ha’roeh), „cel care vede” sau „văzătorul”. Pasajul atunci ar suna astfel: „Cel care vede [adică, „străjerul” din v. 6] a strigat”. Exprimarea sulului de la Marea Moartă concordă mai bine cu contextul.

Isaia 21:9 9. A căzut Babilonul. Aceasta este apogeul scenei relatate de profet (vezi comentariul la v. 6). Idolii luiau fost umiliţi în ţărână; ei nu au putut să-şi apere mândra capitală (Ieremia 50,2; 51,17.18.47.52; comp. Isaia 47; 13-15). Compară Ieremia 51,8; Apocalips 14,8; 18,2.

Isaia 21:10 10. Stropşit ca boabele de grâu din aria mea. Textul zice, literal, „cel treierat al meu, fiul meu al ariei detreierat”. În Scriptură, vremea judecăţii este adesea comparată cu secerişul (vezi Isaia 41,15; Ieremia 51,33; Amos 1,3; Mica 4,13; Habacuc 3,12; Matei 13,39; Apocalips 14,14-20).

Isaia 21:11 11. Proorocie asupra Dumei. Vezi comentariul la cap. 13,1. În loc de Duma, LXX are Edom. Duma a fost unul dintre descendenţii lui Ismael (Geneza 25,14; 1Cronici 1,30). Întrucât profeţia menţionează MunteleSeir, unii ar plasa Duma în Edom, dar nu se cunoaşte nici un oraş edomit cu numele acesta. Astfel, unii iau Duma ca un nume simbolic pentru Edom. Totuşi, a existat o cetate cu numele Duma în Pustiul Arabiei, la răsărit de Edom, iar aceasta se poate presupune că avea legături cu ismaeliţii.

Străjerule. Vezi comentariul la v. 6.

Cât mai este din noapte? Literal, „Cât din noapte?” probabil însemnând: „Cât timp din noapte este?” (vezi 6T 407). Unii din Edom îl întreabă zorit şi stăruitor pe profet care sunt veştile. Timpul este unul de întuneric şi primejdie, iar ei sunt nerăbdători să ştie când vine dimineaţa, aducând uşurare de nelinişte şi teamă.

Isaia 21:12 12. Vine dimineaţa. Răspunsul străjerului este misterios şi prevestitor de rele. El nu dă un răspuns precis, ci doar că deşi vine dimineaţa, va urma din nou noaptea. Nu este de aşteptat lumină sau nădejde. Vremurile viitoare sunt întunecoase, triste şi nesigure. Aceasta va fi istoria viitoare a nefericitei ţări a Edomului, să fie călcată în picioare de un şir de cuceritori şi în cele din urmă să fie transformată într-un ţinut cu totul pustiu. Străjerii lui Dumnezeu de pe zidurile Sionului de astăzi ar trebui să fie pregătiţi să dea un răspuns celor care doresc să ştie cât mai este din lunga noapte a pământului, şi pe când se poate aştepta răsăritul zilei veşnice (vezi GC 632).

Dacă vreţi să întrebaţi. Cuvintele acestea presupun o dorinţă vie de a cunoaşte sensul răspunsului criptic al străjerului. El refuzase să le dea un răspuns precis, iar ei rămăseseră în întuneric. Dacă doreau să întrebe, acesta era privilegiul lor. Dar nu există asigurarea că o a doua întrebare va fi mai fructuoasă decât cea

dintâi.

Isaia 21:13 13. Proorocie asupra Arabiei. Aceasta este o altă profeţie criptică. Caravane ale dedaniţilor urmau să petreacă noaptea în tufişurile Pustiului Arabiei. Din Ieremia 49,7.8 s-ar părea că dedaniţii locuiau în vecinătatea Temei, la sud de Duma şi la sud-est de Edom. Dedanul era vestit ca un centru comercial (Ezechiel27,15.20). În Ieremia 25,23.24, atât Dedanul, cât şi Tema sunt menţionate în legătură cu „împăraţii Arabiei” şi „arabii care locuiesc în pustie”. Atât Ieremia cât şi Ezechiel au avut solii de nenorocire pentru Dedan (Ieremia 49,8; Ezechiel 25,13). Dedanul a fost identificat cu oaza numită el-’Ula în Hejazul de nord.

Isaia 21:14 14. Ţării Tema. În Geneza 25,13-15 şi 1Cronici 1,29.30, Tema şi Duma sunt numiţi ca descendenţi ai lui Ismael. Tema este situată în Deşertul Arabiei, cam la 264,5 km sud-sud-vest de Duma şi la aproximativ 480 km est de vârful Peninsulei Sinai.

Duceţi apă. Cuvintele arată chinul dedaniţilor (v. 13), care fuseseră nevoiţi să fugă de vrăjmaşii lor fără provizii. Vecinii lor, temaniţii, erau invitaţi să aibă milă de ei în starea lor de înfometare.

Isaia 21:16 16. Un an. În sulul1QIsa de la Marea Moartă găsim „trei ani”.

Anii unui simbriaş. Vezi comentariul la cap. 16,14. Un simbriaş nu lucrează peste timpul pentru care s-a tocmit. Sensul este că prăbuşirea Chedarului nu va întârzia. În decurs de un an, judecata amintită va veni cu siguranţă.

Chedarul. În Geneza, Chedarul este înscris ca un trib ismaelit, ca şi Duma şi Tema (Geneza 25,13-15). Însă altundeva Chedarul pare să fie un termen generic pentru popoarele nomade din Deşertul Arabiei (Psalmi 120,5; Cântarea Cântărilor 1,5; comp. Isaia 42,11; 60,7; Ieremia 2,10). Isaia proclamă o judecată extinsă careva veni în decurs de un an asupra întregii regiuni a Arabiei de nord. Tiglat-pileser III declară că a aplicat o grea pedeapsă lui Samsi, o regină arabă, omorând 1.100 din oamenii ei şi luându-i 30.000 de cămile şi 20.000 de capete de vite. Sargon pretinde şi el că a primit tribut de la regina arabă, sub formă de praf de aur, sidef, cai şi cămile, iar el mai pretinde că a supus şi alte triburi arabe care nu mai plătiseră vreodată tribut. Totuşi, anul exact al pedepsei specificate este necunoscut.

Isaia 21:17 17. Va mai rămânea [KJV: „Rămăşiţa”]. Ebr. she’ar, „rămăşiţă” (vezi cap. 10,20.21.22; 11,11.16; 14,22; 16,14; 17,3). Când Sargon a înfrânt îndepărtatele triburi Tamud, Ibadidi, Marsimanu şi Haiapa, el afirmă că a deportat ce a mai rămas din acestea în Samaria.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

4 PK 531

11 Ev 144; 4T 592; 6T 431

11, 12 GC 632; TM 231; 1T 430; 6T 407

12 Ev 218; 2T 194; 4T 592; 6T 26

Isaia 22:1 1. Văii vedeniilor. Ierusalimul este „valea vedeniilor”, aşa cum se vede chiar din solie (vezi versetele 4, 8-10).

Ce este. Literal, „Ce cu voi astfel?”, însemnând „Ce s-a întâmplat cu voi că vă purtaţi astfel?”.

Pe acoperişuri. Acoperişurile plate ale caselor din Palestina erau de obicei locuri pentru diferite

ocupaţii (Judecători 16,27; Neemia 8,16). Într-o vreme de mare primejdie, poporul se adunase pe terasele caselor, vesel şi nepăsător, permiţându-şi să bea şi să petreacă (vezi v. 13).

Isaia 22:2 2. Nu vor pieri ucişi de sabie. În timp ce ţara lui Iuda era devastată de oştirile asiriene şi mulţimi de oameni mureau, locuitorii Ierusalimului nu-şi riscau viaţa pe câmpul de bătaie, ajutându-şi compatrioţii; ei erau preocupaţi cu o stranie şi gălăgioasă căutare de plăceri. Era un păcat din partea lor să se poarte astfel într-un timp când atât de mulţi dintre fraţii lor sufereau pierderea vieţii şi a bunurilor (versetele 4-11), mai alescă Dumnezeu proclamase un doliu (v. 12).

Isaia 22:3 3. Căpeteniile tale fug. Poate că Isaia se referă la un răgaz în asedierea Ierusalimului de către Sanherib, datorită apropierii lui Taharka cu oştirea lui etiopiană (vezi cap. 37,8.9), care le-a oferit unora dintre căpeteniile din Ierusalim ocazia să fugă din cetate. O asemenea încetare a asediului, trecătoare cum era, putea pe bună dreptate să fie privită de populaţia Ierusalimului ca marcând sfârşitul pericolului asirian, iar astfel putea determina o bucurie generală.

Luaţi prinşi de arcaşi. Sensul expresiei ebraice tradusă astfel este incert. Unii au sugerat traducerea, „fără arc ei au fost legaţi”, cu sensul că în încercarea lor de a scăpa, conducătorii au fost prinşi neînarmaţi şi fără să fi fost angajaţi în luptă.

Isaia 22:4 4. Întoarceţi-vă privirile de la mine. Isaia este profund afectat de situaţia Ierusalimului, şi cere să fie lăsat în pace în durerea lui. Mai târziu şi Ieremia a jelit cu amar din cauza destinului cetăţii, pe care de altfel o numea „fiica poporului meu” (Plângerile 3,48; comp. Ieremia 8,19).

Isaia 22:5 5. O zi de necaz. Isaia descrie ziua de necaz şi de strâmtorare când vrăjmaşul împresoară cetatea şi-i dărâmă zidurile cu berbeci de asediu, şi când poporul ei strigă la munţi în chinuri (vezi Isaia 2,19.21; Osea 10,8; comp. Luca 23,30, Apocalips 6,16).

Valea vedeniilor. Vezi comentariul la v. 1.

Isaia 22:6 6. Elamul poartă tolba cu săgeţi. Printre forţele asiriene care invadau Iudeea se aflau şi arcaşi iscusiţi din Elam (Ieremia 49,35).

Chirul. Aşezarea precisă a Chirului este necunoscută. El este menţionat în 2Regi 16,9 ca fiind locul unde Tiglat-pileser a dus captivă populaţia Damascului (vezi şi Amos 1,5).

Dezveleşte scutul. Adică se pregăteşte de luptă.

Isaia 22:7 7. Cele mai frumoase văi. Erau multe văi în jurul Ierusalimului, inclusiv acelea numite Hinom şi Chedron. Acestea se vor umple de forţe ostile asediind cetatea.

Isaia 22:8 8. Şanţuri de întărire… sunt silite [KJV: „A descoperit acoperirea lui Iuda”]. Potrivit cu traducerea KJV, secretele apărării lui Iuda sunt descoperite, înlesnind înfrângerea naţiunii.

Casa pădurii. Atelierul de arme regal. Scuturile de aur (mai târziu de aramă) ale gărzii regale erau păstrate în casa pădurii Libanului (vezi comentariul la 1Regi 10,17; 14,27). Oamenii sunt descrişi ca întorcându-se la armele lor de apărare.

Isaia 22:9 9. Spărturile. La ameninţarea atacului, oamenii din Ierusalim şi-au dat seama de diferite părţi ale zidului

cetăţii lui David care aveau nevoie urgentă de reparaţii (2Cronici 32,5).

Iazului de jos. Vezi comentariul la 2Cronici 32,4. Un rezervor construit special pentru aprovizionarea cetăţii cu apă în timp de asediu, precum şi pentru a-l lipsi pe vrăjmaşul din afara cetăţii de o bogată provizie de apă.

Isaia 22:10 10. Număraţi casele. S-a făcut o listă cu casele din Ierusalim, dintre care unele au fost alese pentru dărâmare, pentru a avea la îndemână material pentru dregerea zidurilor cetăţii.

Isaia 22:11 11. O cămară între cele două ziduri [KJV: „Un şanţ”]. „Şanţul” la care se face referire aici este probabiltunelul construit de Ezechia pentru a duce apele de la vechiul iaz al Ghihonului, la o distanţă de 533 m spre sud-vest, la un alt iaz, sau rezervor, cunoscut ca Scăldătoarea Siloam (vezi Vol. II, p. 87). În exteriorul unui zid mai vechi, şi de asemenea în exterior faţă de apeductul lui Ezechia şi de Scăldătoarea Siloam, se afla un al doilea zid (vezi comentariul la 2Cronici 32,5). În felul acesta întreaga rezervă de apă a Ghihonului era pusă la îndemâna locuitorilor Ierusalimului şi oprită unui vrăjmaş din afara cetăţii. Zidurile apărau reţeaua de apă.

Cel ce de mult le-a pregătit [KJV: „Acela care le-a făcut”]. Mulţi din Ierusalim nu mai priveau spre Dumnezeu pentru ocrotire, ci spre lucrarea mâinilor lor. Ei uitaseră că Domnul era adevăratul ziditor şi făcător al cetăţii, şi singurul în stare să ofere ajutorul necesar în timp de strâmtorare.

Isaia 22:12 12. Să plângeţi. Primejdia care confrunta cetatea ar fi trebuit să conducă poporul la pocăinţă şi rugăciune. Aşa s-a întâmplat cu Ezechia (cap. 37,1-4.15-20). În vederea apropiatei zile a Domnului, Ioel i-a chemat pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu cu post şi cu plânset, ca El să poată fi îndurător (Ioel 2,12-17).

Isaia 22:13 13. Iată, în schimb, veselie şi bucurie. În ciuda situaţiei lui disperate, poporul nu s-a întors la Dumnezeu, ci a continuat în chefuri şi petreceri. Ei se dedaseră la o senzualitate nepăsătoare, de la care nimic nu-i putea întoarce. Compară comentariile lui Pavel asupra filozofiei epicuriene din vremea lui (1Corinteni 15,32).

Isaia 22:14 14. Nelegiuirea aceasta. Oamenii au refuzat să se întoarcă la Domnul şi nelegiuirea lor nu putea fi iertată. Aceasta nu era o hotărâre arbitrară a lui Dumnezeu. Domnul nu putea să-i salveze câtă vreme stăruiauîn perversitatea lor.

Isaia 22:15 15. La Şebna. Poziţia lui Şebna de curtean, [„trezorier” – KJV], era una dintre cele mai de seamă din regat. El poate să fi fost şi vizirul regal, acţionând în numele regelui în toate afacerile importante ale statului. Acestea puteau include finanţele naţionale, afacerile interne şi răspunderea pentru gospodăria regală. Ca regent, Iotam fusese „în fruntea casei” (2Regi 15,5).

Isaia 22:16 16. Un mormânt. Isaia a fost cuprins de indignare de aroganţa lui Şebna. Se pare că el ajunsese de curând la putere şi bogăţie, şi că nu avea un cavou de familie unde să fi fost îngropaţi părinţii lui. Prin urmare,s-a hotărât să construiască un cavou nou şi impunător pentru a se cinsti în poziţia sa importantă şi a-şi asiguraun loc în memoria generaţiilor viitoare. În loc de a-şi dedica eforturile salvării naţiunii în vremea aceasta de pericol, principala sa preocupare era de a-şi promova propriile interese. Morminte scobite în stâncă de felul celui pe care şi-l construia Şebna sunt obişnuite în împrejurimile Ierusalimului.

Prof. N. Avigad a identificat de curând acest mormânt al lui Şebna cu unul de pe o colină a Muntelui Măslinilor descoperit cu mulţi ani în urmă, şi de unde a fost dusă o inscripţie la British Museum. Inscripţia aceasta, care a sfidat descifrarea până de curând, spune: „Acesta este [mormântul lui Şeban]yahu, care este peste casă. Aici nu este aur sau argint, ci [oasele lui] şi oasele ţiitoarei lui împreună cu el. Blestemat este omul

care îl va deschide!” (parantezele drepte indică o restaurare ipotetică a părţilor stricate şi ilizibile ale inscripţiei în starea ei actuală.)

Isaia 22:17 17. Te va azvârli. Literal, expresia zice, „te va azvârli cu o mare azvârlitură”. Şebna urma să nu ocupe mormântul ci să piară într-o ţară străină.

Isaia 22:18 18. Te va azvârli. Isaia prezice în mod viu soarta lui Şebna.

Pământ întins. Probabil Mesopotamia.

Carele. Mândria sfidătoare era slăbiciunea lui Şebna. El îşi făcuse o trăsură splendidă care, totuşi, îl va urma în captivitate.

Isaia 22:19 19. Vei fi izgonit. Domnul îl va înlătura pe Şebna din postul lui de onoare. Când trimişii lui Sanherib auvenit la Ierusalim, un altul (vezi comentariul la v. 21) i-a luat locul „peste casă” în timp ce el a ocupat postul inferior de logofăt sau scrib (cap. 36,22).

Isaia 22:20 20. Robul meu Eliachim. Eliachim nu a mai fost amintit, şi nu cunoaştem nimic cu privire la existenţa lui anterioară.

Isaia 22:21 21. Îl voi îmbrăca. Lui Eliachim urma să-i fie dată poziţia lui Şebna, împreună cu veşmântul şi cordonul, însemnele slujbei. Prezicerea aceasta s-a împlinit curând (Isaia 36,22; comp. Proverbe 16,18, Daniel4,37, Luca 14,11).

El va fi un tată. Spre deosebire de Şebna, Eliachim îşi va îndeplini slujba cu înţelepciune, cârmuind sprebinele poporului şi dovedindu-se a fi „un tată” pentru el în vreme de nevoie. Nimic altceva nu se ştie despre el, decât faptul că a fost şeful delegaţiei care a tratat cu trimişii lui Sanherib care veniseră că ceară predarea Ierusalimului (cap. 36,11.22).

Isaia 22:22 22. Cheia. În calitate de şambelan regal, Eliachim va purta cheile palatului.

Isaia 22:23 23. Ca pe un drug. Sau „ţăruş”, fie pentru fixarea unui cort de pământ, fie ca un cârlig de care să se atârne obiecte gospodăreşti. El este folosit în sensul unui lucru neclintit şi sigur în care oamenii îşi pot pune încrederea.

Un scaun de slavă. Eliachim va fi o cinste pentru casa până acum obscură a tatălui său. Domnul este Cel care îi înalţă pe săraci şi oameni de jos la locuri de răspundere şi onoare (1Samuel 2,7.8; vezi la Luca 14,11).

Isaia 22:24 24. Toată slava. Literal, „toată greutatea [sau cinstea]”. Continuă imaginea ţăruşului de care se pot agăţa diferite lucruri.

Isaia 22:25 25. Va fi tăiat şi va cădea. Versetul acesta a stârnit multe dezbateri. Unii consideră că se aplică la Eliachim, care în ciuda tuturor lucrurilor bune amintite despre el până aici, în cele din urmă se va dovedi nevrednic, ca şi predecesorul său, şi va fi înlăturat din locul lui de încredere şi cinste. Alţii cred că prezicerea aceasta nu poate fi aplicată la Eliachim, deoarece nu pare potrivit ca o prezicere de ocară să urmeze atât de aproape după una de onoare, fără o explicaţie. Versetul acesta oferă apogeul unei solii solemne îndreptate

împotriva lui Iuda şi a Ierusalimului. Aici se poate referi la popor ca atare şi nu la Eliachim ca individ. Cârligulacela va fi înlăturat, povara atârnată de el va cădea, iar sfârşitul va fi dizgraţie şi ruină. Într-adevăr aşa a fost soarta Ierusalimului şi a lui Iuda, şi a acelora a căror petrecere zgomotoasă a constituit ţinta acestei „proorocii”.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

23 Ev 177; PK 348; 9T 27, 112

Isaia 23:1 1. Proorocie împotriva Tirului. Tirul şi Sidonul erau cetăţile principale ale marelui popor maritim al Feniciei (vezi Vol. II, p. 67-69), iar solia aceasta constituie, aşadar, una dintre judecăţile divine împotriva Feniciei. Tirul şi Sidonul au constituit adesea ţinta atacului marilor naţiuni ale Orientului Apropiat, incluzând Asiria şi Babilonia, şi mai târziu a lui Alexandru cel Mare. La care dintre aceste atacuri se referă Isaia? Probabil la toate. Cu siguranţă că Domnul a avut o solie pentru Fenicia pe timpul lui Isaia, iar profeţia, urma să cuprindă măsuri luate de Tiglat-pileser III, Sargon II şi Sanherib împotriva Tirului. Însă profeţia este fără îndoială de o natură mult mai cuprinzătoare, şi se referă şi la timpuri de mai târziu, când judecata prezisă a devenit şi mai extinsă, ca în zilele lui Nebucadneţar şi ale lui Alexandru cel Mare. Cu privire la profeţia paralelă a lui Ezechiel, vezi Ezechiel 26 la 28. Cu privire la imagini paralele aflate în cartea Apocalipsului, compară Isaia 23,2.8.11.15.17 cu Apocalips 17,2.5; 18,2.3.5.11.23. Vezi şi comentariul la Isaia 47,1; Ieremia 25,12; 50,1; Ezechiel 26,13.

Corăbii din Tarsis. Tarsis se consideră în general că a fost o colonie feniciană în Spania (vezi comentariul la Geneza 10,4). „Corăbiile din Tarsis”, menţionate de câteva ori în legătură cu Tirul, erau vase prevăzute cu instalaţii de purificare transportând metale (vezi comentariul la Isaia 2,16) şi alte bunuri comerciale (Ezechiel 27,12). Aici se face referire la corăbii aflate în călătoria de întoarcere de la Tarsis. Profeţia lui Isaia înfăţişează marile corăbii de Tarsis încărcate cu bogăţii, croindu-şi drum prin Mediterană către portul lor de domiciliu, Tir, şi chiar înainte de a ajunge acolo, aflând că cetatea fusese luată.

Nici intrare. Corăbiile nu mai aveau port de domiciliu unde să poată intra.

Chitim. Adică, Cipru. Vezi comentariul la Numeri 24,24. Aici ar fi fost ultimul popas în călătoria din Spania spre Tir, iar aici echipajele corăbiilor mergând spre patrie urmau să afle de dezastrul care se abătuse asupra portului lor de origine.

Isaia 23:2 2. Amuţiţi. De uimire, durere şi groază.

Sidon. Termenul Sidon adesea reprezintă toată Fenicia. În vremurile vechi, cetatea Sidon era mai proeminentă decât Tirul (vezi Vol. II, p. 68). Grecii homerici şi asirienii foloseau uneori termenul Sidon în sensul acesta. Tirul a fost cunoscut ca metropola sidonienilor, iar regele din Tir ca „împăratul sidoniţilor” (vezi comentariul la 1Regi 16,31).

Isaia 23:3 3. Nilului. Literal Sihor [KJV]. Sihor de aici este considerat de mulţi ca fiind un alt nume al Nilului sau un curs de apă neidentificat aflat pe graniţa răsăriteană a Egiptului. Alţii cred că este un titlu pentru Wâdi el-’Arish („Râul Egiptului”), în general considerat a fi limita sud-vestică a Palestinei (vezi comentariul la 1Cronici 13,5). „Sămânţa Sihorului” [KJV] evident că înseamnă grânele Egiptului. Fenicia importa cereale dinEgipt, iar vasele feniciene făceau fără îndoială un comerţ intensiv cu grâne egiptene.

Râului. Adică, Nilului (vezi comentariul la cap. 19;5.6).

Isaia 23:4 4. Ruşinează-te. A fi lipsit de urmaşi era privit ca o ruşine (vezi comentariul la Geneza 16,4; 20,18; 30,23; 38,25). Sidonul este descris aici ca deplângând faptul că este lipsit de copii. Cetatea stă singură, pustiită şi părăsită, plângând pentru starea ei nemângâiată şi neajutorată (vezi Isaia 47,7-9; Apocalips 18,7).

Isaia 23:5 5. Când vor afla Egiptenii vestea aceasta. La primirea veştii despre prăbuşirea Feniciei, Egiptul va fi apucat de chinuri. Când asirienii îşi vor fi satisfăcut răzbunarea asupra Tirului şi Sidonului, ei se vor afla într-opoziţie favorabilă pentru a ataca Egiptul. Pe timpul lui Nebucadneţar şi al lui Alexandru cel Mare, capturarea Tirului a precedat invadarea Egiptului (vezi Ezechiel 29,18-20).

Isaia 23:6 6. Bociţi-vă [KJV: „Urlaţi”]. Prăbuşirea Tirului va aduce necaz pe toată linia de coastă a Feniciei (vezi comentariul la v. 2) şi altor ţinuturi care depindeau de comerţul fenician. Acei locuitori ai Tirului, care vor fi în stare să scape din cetate, vor fugi în locuri îndepărtate precum Tarsis.

Isaia 23:7 7. Cetatea voastră cea veselă. Profetul ironizează Tirul din cauza prăpădului său care se apropie. Compară aceasta cu cântecul său ironic împotriva Babilonului (cap. 14,4-23). Coloniile feniciene erau presărate pe ţărmurile Mediteranei, ale Mării Negre şi ale coastei atlantice a Europei.

Isaia 23:8 8. Cine a luat? Cine este responsabil pentru nenorocirea care va smeri Tirul? Tirul stă în puterea şi slava lui, dar o putere cu mult mai mare ca a lui a pronunţat judecata împotriva sa.

Ai cărui negustori. Vezi Apocalips 18,23.

Isaia 23:9 9. Domnul oştirilor. Isaia răspunde la întrebarea din v. 8. Tirul se laudă cu mândrie împotriva Domnuluicerului, înălţându-se ca fiind mai mare decât Dumnezeu (Ezechiel 28,2-8), dar Domnul îl va coborî în umilinţăşi ocară (vezi Isaia 13,11; 14;24.26.27). Nimicirea Tirului va constitui pentru toţi o demonstraţie a modului încare Domnul smereşte mândria şi aroganţa oamenilor.

Isaia 23:10 10. Străbate-ţi ţara. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă spune „slujeşte-ţi ţara” şi LXX reflectă această citire. Sensul exact al acestui verset este neclar, dându-i-se diferite interpretări. Interlocutorul este aici „fiica Tarsisului”, adică Tarsisul însuşi, sau locuitorii lui. Ei trebuie să-şi părăsească cetatea ca un râu care dă peste maluri, şi să meargă oriunde vor putea.

Nu mai este nici un jug. Adică, „îngrădire”. Ei sunt liberi acum să facă aşa cum le place, iar Tirul nu-i mai poate îngrădi. După căderea Tirului, coloniile feniciene au continuat să existe libere. Unele (ca de pildă Cartagina) au devenit chiar mai puternice decât fusese însuşi Tirul.

Isaia 23:11 11. A făcut să tremure împăraţii. Mâna Domnului a fost întinsă peste multe ţări, iar ele au fost zguduitepână în temelii. Figurat, Dumnezeu zguduia întreaga lume pentru a-Şi împlini voia (vezi Isaia 2,19; comp. Hagai 2,6.7; Evrei 12,26.27). În procesul acesta, multe neamuri vor fi înlăturate, iar altele puse în locul lor.

Cetăţuilor Canaanului. Ebr. kena’an, Canaan, numele cu care fenicienii se refereau la ei înşişi.

Isaia 23:12 12. Nu te vei mai bucura. Aici este descrisă judecata finală a fenicienilor. Orice ar alege ei să facă, nu vor avea succes. Până aici, Sidonul fusese neatinsă – fusese în stare să se protejeze de invazii. Acum, totuşi, va fi dezbrăcată de veşmântul virginal şi adusă la ruşine şi batjocură înaintea întregii lumi. Dacă fenicienii ar fugi la Chitim (Cipru; vezi comentariul la v. 1), ei nu vor găsi odihnă, deoarece şi acolo mâna vrăjmaşului îi vaapuca. Nu va exista scăpare.

Isaia 23:13 13. Nu erau un popor. Ebraica v. 13 este obscură şi dificilă. Pe timpul lui Isaia, Asiria a pornit contra Tirului, dar fără să-l cucerească. Nebucadneţar, mai târziu, l-a asediat timp de 13 ani îngrozitori (vezi

Ezechiel 28,18). Poate aici este prezisă această campanie a lui Nebucadneţar.

Isaia 23:14 14. Bociţi-vă. Vezi comentariul la v. 1. Profeţia judecăţii Tirului se încheie aşa cum a început. „Corăbiile din Tarsis” feniciene trebuie să se bocească din cauză că Tirul, cetăţuia lor, fusese ruinat.

Isaia 23:15 15. Şaptezeci de ani. Este dificil să facem o aplicaţie literală a acestei profeţii, deoarece istoria Tirului nu este suficient de bine cunoscută. Deocamdată nu este posibil să se fixeze anul în care au început sau s-au sfârşit cei 70 de ani la care se face referire aici. Unii consideră că perioada aceasta a fost oarecum paralelă cu cei 70 de ani ai captivităţii iudaice în Babilon (2Cronici 36,21; Ieremia 25,11; 29,10; Daniel 9,2; Zaharia 1,12;7,5), care a început o dată cu cucerirea Ierusalimului şi s-a terminat cu restaurarea şi reîntoarcerea în timpul lui Cir şi al lui Darius al Persiei. Nebucadneţar a început asediul său de 13 ani al Tirului la scurt timp după cucerirea şi distrugerea Ierusalimului în anul 586 î.Hr. Tirul a fost din nou o cetate importantă în timpul perioadei persane, fiind cucerit iarăşi de Alexandru în anul 332 î.Hr.

Viaţa unui împărat [KJV: „Zilele unui împărat”]. Aici, cuvântul „împărat” este, probabil, folosit în loc de „împărăţie”, ca în Daniel 2,44; 7,17; 8,21. Aşadar, expresia aceasta s-ar putea referi la perioada ocupaţiei babiloniene.

Se va întâmpla Tirului ca şi curvei de care vorbeşte cântecul. Literal, „va fi cu Tirul după cântarea curvei”. Tirul dorea supremaţia comercială. El ar fi făcut orice de dragul câştigului. În privinţa aceasta era ca prostituata Babilon care se vindea pentru câştig (Isaia 47,15; Apocalips 17,2; 18,3).

Isaia 23:16 16. Ia arfa. Tirul va alerga din nou la trucurile lui de succes, ademenindu-i pe negustori să facă comerţ cu el pentru a câştiga pe seama lor. El este asemănat cu o femeie desfrânată care cântă şi joacă, folosind aceste lucruri pentru a-i seduce pe bărbaţii naivi (vezi Proverbe 7,7-21). Babilonul s-a folosit şi el de „descântece” pentru a-şi extinde influenţa (Isaia 47,9.12; Apocalips 17,4; 18,3).

Isaia 23:17 17. Va avea legături [KJV: „Va comite adulter”]. Adică, legăturile ilicite în care a intrat Tirul cu alte naţiuni de pe pământ de dragul câştigului. Aceeaşi expresie este folosită cu privire la Babilon (Apocalips 17,2;18,3). Lumea nu se deosebea pe atunci de ceea ce este astăzi. Blestemul Babilonului şi Tirului este blestemul epocii noastre moderne.

Isaia 23:18 18. Închinate. Adică, „ceva consacrat”. Sunt prezise judecata Tirului şi triumful final al Sionului. În ciuda vicleniilor sale, Tirul nu va dăinui veşnic, înşelându-i şi escrocându-i pe oameni. El va cădea, dar Ierusalimul va triumfa. Prostituata Babilon va avea aceeaşi soartă (Ieremia 51,7.8; Apocalips 17,1.5.16; 18,2.7-23).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

18 TM 335

Isaia 24:1 1. Deşartă ţara. Ca toate celelalte solii profetice ale lui Isaia, cea din capitolul 24 a fost adresată iniţial Israelului literal şi descrie felul în care Dumnezeu ar fi pustiit pământul şi i-ar fi înfrânt pe vrăjmaşii lui Israel dacă acesta din urmă s-ar fi dovedit credincios. Dar, datorită necredincioşiei lui Israel, profeţia aceasta, ca şi altele date iniţial cu privire la naţiunea aceasta, va fi împlinită faţă de poporul lui Dumnezeu de astăzi (vezi p. 30-36). În Apocalips 20, Ioan aplică descrierea pământului făcută aici, la starea lui de pustiire în cursul mileniului.

Isaia s-a ocupat pe larg cu judecăţile lui Dumnezeu asupra naţiunilor individuale (capitolele 13-23). Acum, viziunea lui profetică se înalţă pentru a cuprinde orizontul larg al istoriei ca un tot, iar în capitolele

24-28 descrie marile scene de încheiere, când poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, iar vrăjmaşii lui biruiţi. În cap. 24, Isaia prezintă o imagine vie a acestui pământ după ce împăraţii lui au fost biruiţi (v. 21, 22) şi înainte ca Domnul oştirilor să domnească „pe muntele Sionului şi la Ierusalim” (v. 23).

Îi răstoarnă faţa. Literal, „îi tulbură faţa”. Aceasta este o descriere impresionantă a teribilelor convulsii care zguduie pământul la a doua venire a lui Hristos (vezi Psalmi 46,1-3.6.8; Apocalips 6,16; 16,18-20).

Isaia 24:2 2. Şi poporului. Nu vor exista categorii favorizate la momentul revenirii lui Hristos; toţi vor suferi aceeaşi calamitate. Bogaţi şi săraci, de sus şi de jos, oameni din toate clasele, de toate culorile şi ocupaţiile, vor fi cuprinşi în aceeaşi nimicire comună (vezi Apocalips 6,15; 19,18).

Isaia 24:3 3. Pustiită de tot. Când Hristos Se întoarce, toţi nelegiuiţii în viaţă vor fi ucişi şi toţi cei drepţi vor fi înălţaţi împreună cu El la cer (vezi Ieremia 25,30-33; Luca 17,26.29.30; 1Tesaloniceni 5,3; Apocalips 19,11-21; 20,4-6). Astfel, pământul va fi lăsat fără locuitori (vezi Ieremia 4,25).

Isaia 24:4 4. Căpeteniile poporului. Literal, „cei de sus ai poporului”. Cei mai înălţaţi dintre oameni, aceia care s-au înălţat deasupra semenilor lor, sunt smeriţi de Domnul (vezi cap. 2,11.12.17; 13,11).

Isaia 24:5 5. Ţara a fost spurcată. Dumnezeu este sfânt, El a dat legea Lui pentru a-i păstra pe oameni curaţi şi lumea neîntinată. Lepădând legea aceasta, oamenii se spurcă şi pe ei, şi lumea în care trăiesc. Contagiunea păcatului a infectat însuşi terenul de sub picioarele noastre, hrana pe care o mâncăm, apa pe care o bem, şi aerul pe care-l respirăm (vezi Geneza 3,17, Numeri 35,33; Psalmi 107,34). Cu trecerea fiecărui an, pământul ajunge tot mai stricat. Dacă n-ar fi intervenţia lui Dumnezeu, ar veni timpul când întinăciunea păcatului ar corupe într-atât neamul omenesc, încât viaţa însăşi să ajungă imposibilă (vezi Geneza 6,5.11.12; DA 36, 37).

Legământul cel veşnic. Vezi comentariul la Ieremia 31,31-33; Ezechiel 16,60.

Isaia 24:6 6. Mănâncă blestemul ţara. Nu Dumnezeu, ci Satana, instigatorul păcatului, este răspunzător pentru blestemul care vine pe urma lui. Pretutindeni, forţele răului sunt la lucru şi pretutindeni se vede limpede lucrarea lui Satana (DA 636; GC 589). În boală şi moarte, în cutremure şi furtuni, în incendii şi inundaţii, se dă pe faţă lucrarea celui rău. Călcarea legilor lui Dumnezeu nu a adus pace şi prosperitate, ci tulburare, molimă, durere şi, în final, moarte.

Sunt prăpădiţi [KJV: „Arşi”]. Probabil în timpul plăgii a patra (Apocalips 16,8.9).

Nu mai rămâne decât un mic număr. Se referă probabil la rămăşiţa celor drepţi, care n-au căzut sub judecăţile lui Dumnezeu.

Isaia 24:7 7. Mustul stă trist. Viile sunt nimicite şi roadele pământului sunt mistuite de căldura arzătoare a plăgii apatra (Apocalips 16,8.9; GC 628). Cântarea secerătorilor veseli este amuţită, căci ţara este pustiită.

Isaia 24:8 8. Timpanelor. Vezi Vol. III, p. 30, 31.

Arfei. Vezi Vol. III, p. 33, 34. Trecând prin calamităţile teribile ale zilelor din urmă, oamenii nu se mai gândesc la „desfătare” şi la „veselie” (vezi Ieremia 7,34; 16,9; 25,10; Apocalips 18,22; comp. Ezechiel 26,13; Osea 2,11).

Isaia 24:9 9. Nu se mai cântă. Băutura se asociază în general cu petrecere şi plăcere. În ziua aceea Domnul va

transforma petrecerile în jale şi cântările în plângeri (Amos 8,10; comp. Dan 5,1-6).

Isaia 24:10 10. Pustie. Ebr. tohu, „haos”, „goliciune”, „vanitate”. Cuvântul apare şi în Geneza 1,2. Este neclar dacă „cetatea” de aici reprezintă Babilonul (vezi Ieremia 51,8), iar cuvântul „pustiu” reprezintă starea lui morală stricată (vezi 1Samuel 12,21; Isaia 41,29), sau dacă atât „cetatea” cât şi starea ei haotică sunt simboluri ale întregii lumi. Ambele variante ar corespunde cu contextul şi cu spiritul Scripturii. Lumea va reveni la starea ei haotică primară.

Isaia 24:11 11. Se strigă după vin. Oamenii caută să fugă de calamitate recurgând la beţie.

S-a dus orice desfătare [KJV: „Orice desfătare este întunecată”]. Soarele bucuriei a apus, iar umbrele nopţii veşnice au căzut (vezi Ieremia 8,20). Oamenii se trezesc în cele din urmă la realitatea că prin excluderea din viaţa lor a Aceluia care este lumina vieţii, şi-au adus asupră-le o noapte fără de sfârşit.

Isaia 24:12 12. Pustiire. „Cetatea” (v. 10) este lăsată ca o ruină ce se fărâmiţează. Întreaga lume a fost transformată într-o tristă pustietate, lipsită de lumina vieţii.

Isaia 24:13 13. Măslinul. Vezi comentariul la cap. 17,6. În mijlocul vedeniei lui Isaia cu privire la nimicirea pământului el are o licărire cu privire la mântuirea rămăşiţei (vezi cap. 1,9; 10,20-22; 11,11). Aceştia vor fi capuţinele măsline care rămân într-un măslin care a fost „scuturat de un vânt puternic” (Apocalips 6,13), sau ca puţinii ciorchini care rămân după ce a trecut culesul.

Isaia 24:14 14. Scot strigăte de veselie. Când de pretutindeni se aude plânsul şi scrâşnirea dinţilor din cauza ororilor care au venit asupra lumii, cei drepţi vor vedea că întristarea lor s-a preschimbat în bucurie şi că zorii veseli a veşniciei s-au arătat (vezi cap. 25,8.9).

Isaia 24:15 15. Proslăviţi… pe Domnul. Cei drepţi au toate motivele să-I dea slavă lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fostharul Lui mântuitor, ei ar fi pierit împreună cu lumea.

Unde străluceşte lumina. Ebr. ’urim, de la ’or, „lumină”. Se poate ca ’urim să se refere la „răsărit” ca locul de unde vine lumina în zori. „Ostroavele mării” s-ar putea să se refere la insulele Mării Mediterane, şi să fie o denumire poetică a „apusului”. Cuvântul yam, „mare” este folosit adesea în loc de „apus” fiind tradus astfel în Geneza 28,14; Numeri 34,6; etc. Dacă acesta este sensul din Isaia 24,15, oamenii sunt auziţi pretutindeni cântând laude lui Dumnezeu (vezi v. 16).

Isaia 24:16 16. Slavă celui neprihănit. Se aud cântări înălţându-se către Hristos, Cel Neprihănit (vezi v. 15). Într-o vreme ca aceasta nu prea se pare potrivit să se aducă „slavă” oamenilor, oricât de „drepţi” ar fi. Compară cântarea universală de laudă adusă lui Dumnezeu, raportată în Apocalips 19,1-6, chiar la momentul acesta.

Sunt pierdut [KJV: „Slăbiciunea mea”]. Sensul cuvântului ebraic este incert. Ar putea să însemne, literal, „slăbiciune mie”. Aici profetul pare să se îndrepte, pentru moment, de la slava viitoare la ocara şi mizeria prezentului. „Slăbiciune” este folosit ca un simbol al pierderii şi întristării, o consecinţă a judecăţilor lui Dumnezeu (Psalmi 106,15; vezi Isaia 10,16; comp. 17,4). După o scurtă privire asupra bucuriei poporului lui Dumnezeu la momentul eliberării sale, Isaia se întoarce la necazurile şi dezamăgirile celor pierduţi, continuând cu o descriere a teribilelor judecăţi viitoare.

Jefuitorii [KJV: „Necredincioşii” sau „Trădătorii”]. Când este prea târziu, oamenii îşi dau seama că starea lor se datorează propriei comportări lipsite de credincioşie faţă de Dumnezeu. Acelaşi cuvânt este tradus cu „înşelăciune” în Exod 21,8 [KJV]. El implică un fel de purtare exact opusă faţă de ceea ce omul ştie

că este bine.

Isaia 24:17 17. Groapa şi laţul. Aici, într-o succesiune rapidă, sunt descrise terorile şi calamităţile care vin peste nelegiuiţi. Ieremia 48,44 dă aceeaşi succesiune de judecăţi inevitabile. Nici unul dintre nelegiuiţi nu va scăpa (Isaia 24,18) de efectele celor şapte plăgi de pe urmă. Cel care scapă de una este apucat de alta, iar cel care scapă şi de aceasta va fi apucat de o a treia.

Isaia 24:18 18. Stăvilarele de sus [KJV: „Ferestrele de sus”]. Mai curând sau mai târziu, pedeapsa este sigură, moartea şi nimicirea vin din toate părţile. Întreaga natură iese de pe făgaşul ei (GC 636; comp. Geneza 7,11; 8,2). Acum, din ceruri va ploua cu foc în loc de apă (Psalmi 50,3; 2Petru 3,7.10.12).

Temeliile. Pământul va fi zguduit ca de glasul lui Dumnezeu (Psalmi 46,2.3; Isaia 2,19; Evrei 12,26.27;Apocalips 16,18).

Isaia 24:19 19. Se sfărâmă. Ebr. parar, literal, în forma folosită aici „care se aruncă înainte şi înapoi”. Parar este tradus „scuturat” în Iov 16,12.

Se crapă. Ebr. muţ, literal, în forma folosită aici, „se clatină”.

Isaia 24:20 20. Tremură ca o colibă. Literal, „se scutură înainte şi înapoi ca o colibă”. „Coliba” era o construcţie temporară unde cineva putea petrece noaptea în timp ce păzea strugurii ce se coceau din vie (vezi cap. 1,8). Ebraica din cap. 24,19.20 nu ne oferă vreun motiv să credem pământul va fi scos de pe orbita lui în timpul zilei celei mari a Domnului. Descrierea de aici se referă la cutremurul de la revenirea lui Hristos, care va fi fără îndoială convulsia cea mai îngrozitoare pe care pământul a cunoscut-o vreodată (vezi Apocalips 16,18-20). Întregul contur al suprafeţei pământului va fi schimbat atunci. Munţii vor fi zguduiţi din temelii, insule vor fi mutate din locurile lor, iar suprafaţa pământului se va ridica, se va lăsa şi se va umfla ca valurile unei mări bătute de furtună (vezi Psalmi 46,2.3.6). Apostolul Petru (2Petru 3,7.10-13) oferă o altă imagine vie a distrugerii complete care va copleşi lumea aceasta, din ale cărei ruine Domnul va crea „ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea”.

Isaia 24:21 21. Oştirea de sus. Ebr. marom, tradus „căpeteniile poporului” în v. 4 [„cei făloşi de pe pământ” – KJV]. În v. 18, totuşi, acelaşi cuvânt apare din nou ca „de sus”, părând că se referă la „cer” (Geneza 7,11). ÎnIsaia 24,21 expresia „împăraţii pământului” sugerează ideea că „cei de sus care sunt la înălţime” [KJV] se referă la Satana şi la îngerii răi. Pavel se referă la Satana ca fiind „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2,2), iar la conducătorii nevăzuţi ai răului ca fiind stăpânitorii „întunericului acestui veac” care locuiesc „în locurile cereşti” (Efeseni 6,12). În 1Corinteni 15,24.25, Pavel se referă la supunerea lor de către Hristos. Isaia prevede timpul când îngerii şi oamenii răi vor suferi cu toţii pedeapsa (vezi Matei 25,41; 2Petru 2,4.9; Apocalips 20,10-15).

Isaia 24:22 22. Prinşi de război. Satana şi legiunile lui de îngeri răi, „cei de sus” din v. 21, şi „împăraţii pământului”sunt acum „strânşi ca prinşi de război”. Cei dintâi sunt îngrădiţi acum pe pământul acesta, care, în starea lui haotică (v. 1.3.19.20) devine închisoarea lor pentru 1.000 de ani (vezi comentariul la Apocalips 20,1.2.7), iar cei din urmă sunt îngrădiţi de închisoarea mormântului (vezi comentariul la Apocalips 20,5).

Temniţă. Ebr. bor, un „bazin” săpat în pământ pentru depozitarea apei. În timpul sezonului uscat, sau când nu era folosită ca „bazin”, o asemenea „groapă” constituia un loc pentru prizonieri (vezi Geneza 37,20; Ieremia 38,6-13, Zaharia 9,11; etc.). „Groapa” este folosită şi ca un sinonim pentru „mormânt” (Psalmi 30,3; 88,4.5; Isaia 14,15; 38,18; etc.).

După un mare număr de zile. Adică după cei 1.000 de ani (vezi Apocalips 20,2-7; GC 661). La

expirarea acestei perioade, Satana este slobozit din închisoarea lui pentru un scurt timp, iar nelegiuiţii morţi sunt înviaţi, imediat începând să facă pregătiri pentru cucerirea Noului Ierusalim (vezi comentariul la Apocalips 20,7-9).

Isaia 24:23 23. Soarele de groază [KJV: „Soarele se va ruşina”]. Cea mai glorioasă sursă de lumină cunoscută acum păleşte şi ajunge fără importanţă în comparaţie cu slava lui Hristos (vezi Isaia 60,19.20; Apocalips 21,23; 22,5).

Domnul oştirilor va împărăţi. Se referă la ziua glorioasă de triumf când sfinţii vor domni cu Hristos în bucurie şi slavă veşnică. Noul Ierusalim devine atunci capitala pământului, iar aici Hristos va domni veşnic (Ieremia 3,17; Daniel 2,44; 7,14; Zaharia 14,4.9; Apocalips 11,15; 21,2-5; 7,15-17).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 GC 657; PK 537, 726

1-8 Ed 180; 9T 14

3 GC 657

4, 5 CH 461; GC 590

5 5T 144; 9T 267

5, 6 GC 657; PK 537, 726

8 PK 726

14 Ed 307; PK 730

16 2T 198, 234

20 DA 780; PP 340

22 GC 661

23 DA 458

Isaia 25:1 1. Laud. Capitolul acesta, îndeosebi v. 1-5, constituie o cântare de laudă. Profetul îşi înalţă glasul în mulţumiri adresate Domnul pentru că pune capăt domniei păcatului şi stabileşte împărăţia Lui plină de slavă, aşa cum anunţă cap. 24,23.

Planurile Tale făcute mai dinainte. Planul pentru mântuirea omului nu a fost o idee venită ulterior. Cu multă vreme înainte de creaţiune, Dumnezeu S-a consfătuit cu Hristos cu privire la planul de urmat în cazul apariţiei păcatului. Hristos S-a oferit atunci pe Sine, devenind „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalips 13,8). Atunci a început „desăvârşita unire” [„sfatul de pace” – KJV] (Zaharia 6,13; vezi PP 63) între Hristos şi Tatăl, în favoarea omenirii pierdute. Planul veşnic al lui Dumnezeu a fost ca omul să se bucure de viaţă, iar pentru realizarea acestui plan s-au revărsat toate resursele cerului (vezi Isaia 46,10).

Isaia 25:2 2. Cetatea. Probabil o referire la Babilon (vezi comentariul la cap. 14,4; 24,10), centrul simbolic al forţelor răului în zilele lui Isaia. Babilonul literal s-a ridicat împotriva Ierusalimului, iar prin acel centru păgân Satana a depus eforturi puternice pentru a stăpâni lumea, însă cetatea a fost transformată într-o grămadă de ruine. Pentru împlinirea acestei profeţii pe vremea lui Isaia, vezi comentariul la cap. 13,19-22; 14,4. În zilele

imediat premergătoare celei de-a doua venire a lui Hristos, Babilonul mistic va fi nimicit (Apocalips 18,10.21). Nimicirea Babilonului este un tip al distrugerii puterii şi tăriei lui Satana (vezi comentariul la Isaia 14,4-23; Ieremia 51,24-26.41.53.55.64).

Isaia 25:3 3. Popoarele puternice. În ebraică nu există articol nici înainte de „popoare” şi nici înainte de „cetăţi”, prin urmare aplicaţia este mai de grabă generală decât particulară. Când Domnul a nimicit Babilonul (vezi comentariul la v. 2), alte naţiuni urmau să înveţe să recunoască marea Lui tărie şi putere. Compară Apocalips 11,8.13, unde judecata care a căzut asupra nelegiuitei „cetăţi care în înţeles duhovnicesc se cheamă Sodoma şi Egipt”, a avut drept rezultat că restul „s-au îngrozit” şi au „dat slavă Dumnezeului cerului”; şi Psalmi 76,9.10, unde ridicarea Domnului la judecată „să scape pe toţi nenorociţii de pe pământ” va avea ca rezultat că mulţi Îi vor da slavă lui Dumnezeu.

Isaia 25:4 4. Loc de scăpare. Sau, „o cetăţuie”. Adevărul exprimat aici se aplică la oricare şi la fiecare eliberare pecare Domnul o înfăptuieşte pentru cei săraci şi nevoiaşi de sub asupritorii lor. În zilele lui Isaia s-a aplicat la nimicirea oştirilor lui Sanherib care veniseră împotriva lui Iuda. În vremea lui Daniel s-a aplicat la căderea Babilonului (vezi comentariul la cap. 14,4-6), iar la a doua venire a lui Hristos se aplică la nimicirea tuturor puterilor răului.

Vijelia. Furia forţelor răului este comparată cu suflul unei vijelii îngrozitoare împotriva unui zid.

Isaia 25:5 5. Zarva străinilor. Adică a „străinilor ca popor” (vezi comentariul la Exod 12,19). Ideea din Isaia 25,4 continuă cu o schimbare a imaginii folosite. Aici asuprirea din partea străinilor este comparată cu căldura nimicitoare a unei secete îndelungate care usucă păşunile şi face pământul să crape.

Umbra. „Căldura” va fi risipită de un „nor” răcoritor pe care Dumnezeu îl aduce ca să-Şi ocrotească poporul.

Cântările. Literal, „cântarea” aşa cum este tradus cuvântul în alte locuri (Psalmi 119,54; Isaia 24,16; etc.). Când intervine Domnul, cântarea acestor vrăjmaşi crunţi încetează.

Isaia 25:6 6. Muntele acesta. Adică, Muntele Sion (vezi comentariul la Psalmi 48,2; comp. Isaia 24,23).

Un ospăţ de bucate gustoase. Sărbătoarea de încoronare a lui Hristos (vezi comentariul la Apocalips 19,7-9). Isaia vede timpul când Babilonul mistic (vezi comentariul la v. 2) va fi distrus (Apocalips 19,2) şi când Noul Ierusalim va fi capitala pământului re-creat (Apocalips 21,1-3). Dumnezeu îi cheamă pe oameni să primească invitaţia Lui la ospăţ (Matei 22,2-4.9.10; comp. Luca 14,16.17). Cu privire la dubla aplicaţie a profeţiilor lui Isaia, vezi comentariul la cap. 24,1; comp. p. 34-36; vezi comentariul la Deuteronom 18,15.

Isaia 25:7 7. Măhrama. În lumea aceasta oamenii umblă, ca să zicem aşa, cu o mahramă trasă peste ochii lor. Aceasta ar putea fi o mahramă de tristeţe sau de doliu, sau o mahramă de neştiinţă (Isaia 29,10; 1Corinteni 13,12; 2Corinteni 3,12-18; Efeseni 4,18). O atare mahramă acoperă acum întreaga lume, deşi este ridicată pentru persoanele care Îl primesc pe Hristos. Dar nu va mai fi nici o mahramă în ziua aceea fericită, când „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr” şi când tot pământul este„plin de mărirea Lui” (Isaia 11,9; 6,3).

Popoarele. Făgăduinţa aceasta cuprinde poporul lui Dumnezeu din toate veacurile şi dintre toate naţiunile.

Isaia 25:8 8. Nimiceşte moartea pe vecie. Isaia prezintă un tablou măreţ al învierii, eliberarea din moarte care va avea loc la revenirea lui Isus pentru a domni. Tema aceasta a fost repetată de apostolii Pavel (1Corinteni

15,54.55) şi Ioan (Apocalips 7,17; 21,4).

Şterge lacrimile. Vezi Apocalips 21,4.

Ocara. Adică, infamia şi ocara la care au fost supuşi drepţii din toate veacurile în timpul pribegiei lor pepământ. Acum provocarea ironică a păgânilor: „Unde este Dumnezeul lor?” (Psalmi 79,10) a amuţit pentru totdeauna. Ei nu mai sunt oprimaţi şi întristaţi, ci stau biruitori, încununaţi cu neprihănire şi cântând cântări debucurie veşnică.

Isaia 25:9 9. Acesta este Dumnezeul nostru. Acest vesel strigăt de biruinţă porneşte de pe buzele sfinţilor împrăştiaţi când Hristos Se arată pe norii cerului. Strigătele lor stăruitoare după eliberare se transformă acum în imnuri de laudă.

În care aveam încredere. După arătarea a numeroşi Hristoşi mincinoşi (vezi comentariul la Matei 24,24) şi după capodopera de înşelăciune a lui Satana, încercarea de a-L imita pe Hristos (GC 624), sfinţii Îl recunosc acum cu bucurie pe Acela pe Care L-au aşteptat cu răbdare atât de mult timp. Nelegiuiţii l-au aclamat pe Satana ca Hristos şi salvator al lumii, dar sfinţii i-au refuzat lui Satana credincioşia lor rezervându-i-o lui Isus.

Isaia 25:10 10. Muntele acesta. Vezi comentariul la v. 6.

Moabul. În acest măreţ imn de laudă, Moabul ţine locul tuturor vrăjmaşilor poporului lui Dumnezeu. De secole moabiţii fuseseră un ghimpe dureros în carnea lui Israel, dar acum ei, împreună cu toţi vrăjmaşii lor,urmează să fie supuşi pentru totdeauna. În ce priveşte alte profeţii de judecată asupra lui Moab, vezi Isaia 15,16; Ieremia 48; Ezechiel 25,8-11.

Paiul. Amestecat cu bălegar de picioarele vitelor. Compară descrierea călcării teascului de către Domnul (Isaia 63,3; Apocalips 14,20).

Isaia 25:11 11. Cum le întinde înotătorul. Cuvintele acestea sunt rostite cu privire la Moab, bălăcindu-se, ca să zicem aşa, în apele tulburi ale necazului şi făcând eforturi zadarnice să scape. Vezi şi rugăciunea de eliberare apsalmistului din marea necazurilor în care se găsea (Psalmi 69,1.2.14.15). Unii au înţeles că Domnul este Cel care „Îşi întinde mâinile” atunci când calcă „paiul” în picioare (Isaia 25,10).

Isaia 25:12 12. Întăriturile înalte. Moabul este înfăţişat aici ca o fortăreaţă înaltă şi puternică care va fi biruită de Domnul. Naţiunea Moabului îi reprezintă din nou într-un sens general pe vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 6). Astfel este prezisă doborârea oricărei fortăreţe a răului. Toţi păgânii vor fi doborâţi, iar singur poporul lui Dumnezeu va fi înălţat în ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu (vezi Daniel 7,27).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 702

4 MH 32; PK 725

7 PK 371

8 COL 180; GC 650; PK 724

8, 9 Ed 182; GC 300; PK 728

9 COL 421; EW 110, 287; GC 644; ML 343; SR 411; 1T 354; 8T 253

Isaia 26:1 1. În ziua aceea. Adică, ziua cea mare a Domnului descrisă în cap. 24 şi 25. Aceasta va fi o zi de necaz şi de nimicire pentru nelegiuiţi, dar o zi de mântuire şi de bucurie pentru poporul lui Dumnezeu. Capitolul acesta constă dintr-o cântare de nădejde şi încredere care va fi în inima poporului lui Dumnezeu când necazurile copleşesc pământul la momentul când Hristos este pe punctul de a reveni pentru ca să domnească.

Avem o cetate tare. Pe timpul lui Isaia aceasta ar fi fost Ierusalimul şi Muntele Sionului literal (cap. 24,23). Sanherib a împins puterea Asiriei împotriva Ierusalimului, dar nu l-a cucerit (vezi comentariul la cap. 36; 37). Ce n-a putut face pentru cetate puterea omenească, a făcut puterea lui Dumnezeu pentru ea. El a făcut Ierusalimul o cetate de scăpare întărită, ale cărei ziduri erau de necucerit.

Isaia 26:2 2. Neamul cel neprihănit. Ierusalimul va fi numit: „cetatea neprihănită [dreaptă], cetatea credincioasă” (cap 1,26), deoarece locuitorii ei vor fi sfinţi şi drepţi. Numai cei loiali lui Dumnezeu şi care-I slujesc cu credincioşie se pot aştepta „să intre pe porţi în cetate” (Apocalips 22,14; vezi comentariul la Matei 7,21-27).

Isaia 26:3 3. Tu-i chezăşluieşti pacea, da pacea. Literal, „în pace, pace”. Pace deplină va fi moştenirea sfinţilor în împărăţia lui Dumnezeu şi poate fi experienţa fericită a copiilor lui Dumnezeu chiar aici. Deplina supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu aduce binecuvântarea deplinei seninătăţi. Creştinul matur este în pace cu Dumnezeu, cu sine şi cu lumea din jurul său. Compară experienţa lui Pavel (2Corinteni 11,23-28; comp. cap. 4,8-10), filozofia lui cu privire la suferinţă (2Corinteni 4,17.18) şi asigurarea lui plină de încredere (Filipeni 4,7). Putem fi înconjuraţi de tulburări şi tumult, şi totuşi să ne bucurăm de o linişte şi pace sufletească pe care lumea nici nu le cunoaşte. Această pace lăuntrică este reflectată printr-o privire voioasă, un temperament blând şi o experienţă puternică, strălucitoare, care îi stimulează pe toţi aceia cu care venim în contact. Pacea creştinului nu depinde de starea liniştită a lumii înconjurătoare, ci de locuirea Duhului lui Dumnezeu în inima lui (vezi comentariul la Matei 11,28-30; Ioan 14,27).

Isaia 26:4 4. Domnul Dumnezeu [KJV: „Domnul Iehova”]. Vezi comentariul la cap. 12,2.

Stânca veacurilor. Hristos este „Stânca veacurilor” pentru toţi aceia care învaţă să-şi pună încrederea înEl (Isaia 17,10; vezi comentariul la Deuteronom 32,4; Matei 16,18; 1Corinteni 10,4).

Isaia 26:5 5. Cetatea îngâmfată. Probabil Babilonul (vezi comentariul la cap. 25,2), cetatea al cărei împărat se fălea a fi mai pe sus se stelele lui Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 14,4.13). Babilonul mistic şi Ierusalimulmistic au fost totdeauna arhivrăjmaşi în marele conflict al veacurilor (vezi comentariul la Isaia 14,4; Apocalips17,5; 18,24). În ce priveşte o imagine vie a căderii Babilonului literal, vezi Isaia 13,19-22. În ce priveşte o descriere a căderii Babilonului mistic, aşa cum este prezentată de Ioan, vezi Apocalips 16,19; 17,16; 18,2.6.8.20-23; 19,2.

Isaia 26:6 6. Picioarele săracilor. Adică, ale poporului asuprit al lui Dumnezeu (vezi comentariul la Matei 5,3). În vremurile vechi, biruitorii erau reprezentaţi pe monumente în cinstea biruinţei lor ca aşezându-şi picioarele pe grumazul vrăjmaşilor lor biruiţi. Aici se spune că cei blânzi şi smeriţi ai lui Dumnezeu îşi pun picioarele pe îngâmfatul Babilon care stă întins la pământ înaintea lor. Poporul credincios al lui Dumnezeu a îndurat multă vreme cruda oprimare a Babilonului, dar acum roata se schimbă. Babilonul este umilit în ţărână, iar poporul lui Dumnezeu triumfă asupra lui. Compară Isaia 14,2, unde Israelul va „ţine astfel robi pe cei ce îi robiseră pe ei, şi vor stăpâni peste asupritorii lor”. Acelaşi lucru se va întâmpla cu Babilonul mistic.

Isaia 26:7 7. Neprihănirea. Literal, „netedă” sau „dreaptă”.

Tu care eşti fără prihană. [Drept, KJV]. Dumnezeu este drept în purtarea Lui atât faţă de cei drepţi, câtşi faţă de cei nelegiuiţi. El deschide calea înaintea celui care-I slujeşte, călăuzindu-l pe căi ale dreptăţii şi îndrumându-l mereu înainte şi în sus spre porţile cetăţii veşnice.

Netezeşti. În loc de „netezeşti cărarea dreptului”, sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice: „faci sigură cărarea dreptului”.

Isaia 26:8 8. Judecăţilor. Vezi comentariul la Psalmi 119,7.

Sufletul nostru suspină. Dreptul suspină şi doreşte să fie asemenea lui Dumnezeu şi să fie cu El. Dorinţa cea mai fierbinte a poporului lui Dumnezeu este după o mai deplină manifestare a voii Sale, ca ei să umble pe căile Sale şi să împlinească planurile Sale.

Isaia 26:9 9. Sufletul meu Te doreşte. Dorul sufletului lui Isaia după Dumnezeu este asemănător cu experienţa psalmistului (Psalmi 42,1.2; 62,1.5; 63,1.5.6). Fie că oamenii realizează sau nu, setea inimii lor poate fi potolită numai prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin părtăşia cu El. Fără Dumnezeu, există întotdeauna o lipsă în inimă şi în viaţă, pe care nimic de pe lumea aceasta nu o poate compensa pe deplin.

Judecăţile Tale. Judecăţile lui Dumnezeu îi impresionează pe toţi cu excepţia păcătoşilor celor mai împietriţi, iar prin ele mulţi sunt aduşi de pe căile răului pe căile dreptăţii. Unii sunt atât de absorbiţi în treburile acestei lumi, încât nimic altceva în afară de judecăţile Cerului nu-i mai poate deştepta ca să înţeleagă primejdia care-i aşteaptă.

Isaia 26:10 10. Dacă ierţi. Exact opusul „judecăţilor” (v. 9). Prosperitatea nu poate să realizeze ceea ce face nenorocirea. Unii oameni nici nu apreciază bunătatea şi nici nu învaţă ceva din ea. Deşi sunt înconjuraţi de o atmosferă de bunătate şi de dreptate, ei nu răspund la ea, ci stăruie într-o purtare nedreaptă faţă de alţii. Ei nu-şi dau seama că Dumnezeu ştie şi Lui Îi pasă.

Isaia 26:11 11. Eu n-o zăresc. Când Dumnezeu Îşi înalţă mâna plin de bunătate pentru călăuzirea şi ocrotirea poporului Său, nelegiuiţii nu văd. Ei nu văd deoarece sunt orbi în mod voit faţă de cele spirituale. Dar, va venitimpul când vor fi siliţi să vadă. Atunci şi numai atunci se vor ruşina de calea pe care au ales-o.

Râvna. Ebr. qin’ah, „ardoare”, „pasiune”, „zel”.

Isaia 26:12 12. Ne dai pace. Pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu foc (v. 11), dar pentru cei drepţi pace.

Pentru noi. Dumnezeu este mereu la lucru în favoarea poporul Său, niciodată împotriva lui. Necazurile şi descurajările prin care ei au să treacă sunt spre binele lor.

Isaia 26:13 13. Alţi stăpâni. Probabil o referire la popoare ca Egiptul şi Asiria. Pentru timpul de faţă Israel fusese constrâns să se supună stăpânirii lor, dar ei au recunoscut numai un singur Stăpân, Dumnezeu. „A chema” numele lui Dumnezeu înseamnă a-I aduce laudă, onoare şi supunere.

Isaia 26:14 14. Sunt morţi. Adică, vrăjmaşii lui Israel care căutaseră să-i zdrobească. Lucrul acesta a fost valabil pentru oştirea egipteană de la Marea Roşie şi pentru asirienii lui Sanherib.

Isaia 26:15 15. Înmulţeşte poporul. Adică, pe Iuda. În contrast, vrăjmaşii lui Iuda pieriseră cu toţii (v. 14). Scena de biruinţă descrisă aici se va împlini pe deplin numai când Hristos îi va face pe vrăjmaşii Săi aşternut

picioarelor Sale (Psalmi 110,1; Matei 22,44), şi când „împărăţiile acestei lumi” vor fi supuse cârmuirii Lui înţelepte şi drepte (vezi Daniel 2,44; Apocalips 11,15). Dumnezeu va realiza pe pământul înnoit ceea ce ar fi făcut pentru Israel dacă naţiunea aceasta ar fi fost credincioasă faţă de El (vezi p. 27-30).

Dă înapoi. Potrivit planului iniţial al lui Dumnezeu, hotarele lui Israel s-ar fi tot extins până ar fi cuprinslumea întreagă (vezi p. 28-30). Când Israel L-a lepădat pe Hristos, fiind lepădat la rândul său, biserica creştină a moştenit făgăduinţa extinderii mondiale, care se va realiza în mod final şi deplin pe noul pământ (vezi p. 30, 35).

Isaia 26:16 16. Te-au căutat. Ei L-au căutat pe Dumnezeu ca urmare a mustrării. Necazul a adus o sinceră cercetare a inimii şi rugăciuni înfocate de eliberare.

Isaia 26:17 17. Cum… o femeie. Comparaţia exprimă chinul amarnic şi spaima poporului lui Dumnezeu în ceasul încercării lor (Ieremia 4,31; 6,23.24; 30,6; vezi comentariul la Isaia 13,8). Chinuitoarea lor încercare va fi urmată de o bucurie veşnică (vezi Ioan 16,20.21).

Isaia 26:18 18. Am născut vânt. Veacuri de eforturi au părut că nu aduc rezultate demne de luat în seamă. Israel credea că Îi slujise zadarnic lui Dumnezeu. Făgăduinţele măreţe nu se împliniseră. Pentru o schiţă a planului iniţial al lui Dumnezeu pentru Israel, şi a eşecului lui ca naţiune de a satisface cerinţele lui Dumnezeu şi de a obţine binecuvântările făgăduite, vezi p. 27-33.

Isaia 26:19 19. Morţii tăi. De la experienţele nesatisfăcătoare ale prezentului, atenţia profetului este din nou îndreptată către măreţele bucurii ale viitorului, când „vor învia cei morţi în Hristos” pentru a fi pururi cu Domnul lor (1Tesaloniceni 4,16.17). Ezechiel asemăna restaurarea iudeilor după captivitatea babiloniană cu învierea din morţi (Ezechiel 37,1-14). Eliberarea de sub puterea vrăjmaşului de atunci era un tip al eliberării mai mari de sub puterea lui Satana şi a mormântului. Întoarcerea iudeilor din Babilonul literal prefigura eliberarea întregului popor al lui Dumnezeu din Babilonul mistic (vezi comentariul la Apocalips 18,2.4).

Locuiţi în ţărână. Adică, în mormânt (Geneza 3,19; Eclesiastul 12,7).

Isaia 26:20 20. Mânia. Adică a lui Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor Lui. „Mânia” finală a lui Dumnezeu îmbracă forma aşa-numitelor şapte plăgi de pe urmă (Apocalips 14,10; 15,1; comp. Isaia 34,2; Naum 1,6). La data uciderii întâilor născuţi din Egipt, poporul lui Dumnezeu trebuia să rămână în casele lor (Exod 12,22.23). În timpul celor şapte plăgi de pe urmă, Dumnezeu Îşi invită poporul să facă din El adăpostul lor, pentru ca El să poată fi pentru ei „adăpostul şi sprijinul” lor, „un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoie” (Psalmi 46,1). Ocrotit în felul acesta, poporul Lui nu trebuie să se teamă „chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munţii în inima mărilor (Psalmi 46,2; comp. Psalmi 25,5; 91,1-10). Mânia lui Dumnezeu ţine doar „o clipă” (Isaia 54,8; comp. Psalmi 30,5). Lucrarea de judecată este pentru Dumnezeu o lucrare „ciudată” (Isaia 28,21). Dar ceasul mâniei divine împotriva celor nelegiuiţi este şi ceasul eliberării şi al triumfului pentru poporul lui Dumnezeu.

Isaia 26:21 21. Va da sângele pe faţă. Pământul acesta a fost mânjit de multe crime şi de mult sânge nevinovat carestrigă, ca şi sângele lui Abel, după răzbunare (Geneza 4,10; Apocalips 6,10; 18,20.24; 19,2). Cu privire la altereferiri la răzbunarea Domnului asupra nelegiuiţilor, vezi Mica 1,3-9; Iuda 14.15, Apocalips 19,11-21.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-4 Ed 167

2 ML 266; PK 366; SR 413; 1T 61

3 AA 510; COL 174; DA 331; GW 263; MB 53, 85; MH 289; ML 10, 181, 336, 338; PK 545; SR317; 2T 327

4 ML 10; PP 413; TM 386

7 TM 438

9 PK 309

9, 10 PP 332

19 DA 786; EW 16; GC 300; PK 728; 1T 60

20 Ed 181; FE 545; PK 278; 6T 195, 404

20, 21 COL 178; GC 634; PK 725, TM 182

21 Ev 26; GC 657; PK 278; PP 339; SR 415; TM 458; 2T 446; 7T 141; 8T 53

Isaia 27:1 1. Leviatanul. Vezi comentariul la Iov 41,1; Psalmi 74,13.14. În vechea mitologie canaanită, „leviatanul” era privit ca un şarpe cu şapte capete care luptă împotriva zeilor şi forţelor binelui, fiind astfel considerat o personificare a forţelor răului. Texte canaanite antice de la Ras Shamrah (vezi Vol. I, p. 128, 129) vorbesc despre un monstru cu şapte capete numit „Lotan”, despre care se crede că este unul şi acelaşi nume cu numele biblic „leviatan” (ebr. liwyathan). În mitul mesopotamian antic al creaţiunii se găsea o tradiţiea unui conflict primar între zei şi un balaur al haosului.

Acestea şi alte legende aflate la păgâni par să arate o concepţie confuză, dar predominantă şi persistentă despre Satana ca un şarpe angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Sămânţa femeii (Geneza 3,15; comp. Apocalips 12,3.4). „Leviatanul” din Iov este, evident din context, un animal real (Iov 41), considerat în general a fi crocodilul. Psalmistul, referindu-se la nimicirea oştirii egiptene în Marea Roşie, spune că Domnul a „zdrobit capul Leviatanului” (Psalmi 74,13.14). Un crocodil cu mai multe capete ar fi un monstru destul de potrivit ca să simbolizeze Egiptul. Crocodilul s-a dezvoltat în Fluviul Nil. De repetate ori înIsaia 27; 30; 31 Egiptul este menţionat, şi aceasta tinde să confirme ideea că „leviatan” apare aici, în primul rând, ca simbol al Egiptului. Compară de asemenea „balaurul” din Isaia 27,1 cu acela din Ezechiel 29,3; comp. cap. 32,2.4.

Apocalipsul îl descrie pe Satana ca pe „un mare balaur roş, cu şapte capete” (Apocalips 12,3), şi declară că „Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul” şi că „balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală lumea întreagă, a fost aruncat” afară (Apocalips 12,7.9). „Ziua aceea” când Domnul ucide „balaurul” pare să fie ziua când „Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirilelocuitorilor pământului” (Isaia 26,21). Este incert dacă cuvintele lui Isaia pot fi aplicate la Satana.

Isaia 27:2 2. Viei celei mai alese. În cap. 5,1-7 Isaia a cântat un cântec de jale cu privire la Israel, care este descrisca o viţă neroditoare. Aici cântarea este de o natură mult mai plăcută, deoarece via aceasta umple în cele din urmă întreg pământul cu roada ei (cap. 27,6).

Isaia 27:3 3. Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei. Contrastul dintre via aceasta şi cea precedentă este izbitor. În cap. 5,1-7 Domnul a îndepărtat împrejmuirea viei, a pustiit-o, şi a poruncit ca ploaia să nu mai cadă peste ea. În cazul precedent s-a spus direct că via era „casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda” (cap. 5,7). Se pare că aici situaţiaeste aceeaşi (vezi cap. 27,6). În mod similar Hristos i-a asemănat pe ucenicii Lui cu mlădiţele unei viţe (Ioan 15,1-8).

Isaia 27:4 4. N-am nici o mânie. Dumnezeu nu este mâniat pe via Sa.

Mărăcinii şi spinii. În via dinainte, mărăcinii şi spinii au luat locul viţei originale şi Domnul a rostit o hotărâre împotriva lui Israel (cap. 5,6). Mărăcinii şi spinii reprezintă lucrarea vrăjmaşului; Dumnezeu îi va arde (vezi Matei 13,30).

Isaia 27:5 5. Vor căuta ocrotirea Mea. În timpul luptei, când vrăjmaşul îşi îndreaptă eforturile împotriva poporului lui Dumnezeu, biserica este îndemnată să alerge la Dumnezeu pentru ocrotire. Dacă biserica face aceasta, eforturile vrăjmaşului nu vor avea succes. Poporul lui Dumnezeu s-a împăcat cu El şi Îl cunoaşte ca prieten şi nu ca vrăjmaş. Ei Îl pot privi cu încredere, iar în mijlocul celor mai mari încercări sufletul lor se poate odihni în pace. Cuvintele acestea sunt deosebit de potrivite pentru timpul de strâmtorare, în timpul ultimelor şapte plăgi, când Satana face tot ce îi stă în putere împotriva sfinţilor.

Isaia 27:6 6. Iacov. Adică, Israel (vezi comentariul la Geneza 32,28).

Roadele. Compară cu comentariul la Isaia 5,2; Ioan 15,2-8. Dumnezeu plănuise ca Israel să-i ducă întregii lumi cunoştinţa mântuirii (vezi p. 28-30). Când Israelul naţional a dat greş, sarcina a fost dată Israelului spiritual, biserica creştină. Printr-o altă analogie, biserica, alcătuită din neamuri şi iudei, este reprezentată prin ramuri altoite în tulpină pentru a înlocui ramurile naturale lepădate ale poporului lui Israel (vezi Romani 11,11.12.15-26).

Isaia 27:7 7. L-a lovit oare Domnul? Şi-a lovit Dumnezeu propriul popor aşa cum i-a lovit pe aceia care se războiau cu acesta? Isaia face deosebire între felul de purtare al lui Dumnezeu cu propriul Său popor şi felul Lui de purtare cu vrăjmaşii lui. S-ar putea ca poporul lui Dumnezeu să aibă de trecut prin încercări şi necazuri, dar el nu va fi cu totul distrus. Dumnezeu Îşi „loveşte” poporul pentru binele său (vezi Evrei 12,5-11; Apocalips 3,19), pentru a remedia defectele din caracterul lui, nu pentru a-l distruge.

Isaia 27:8 8. Cu măsură. Sau, poate, „o îndoită măsură”. „Măsura” este se’ah (vezi Vol. I, p. 166, 167). Pentru context vezi comentariul la v. 7. Tatăl nostru ceresc le dă copiilor Săi numai atât cât este spre binele lor, şi numai mult. Scopul Lui nu este de a face rău, ci de a vindeca (vezi Ieremia 10,24). Judecăţile divine asupra poporului lui Dumnezeu sunt amestecate cu îndelungă răbdare şi har.

L-ai pedepsit. Literal, expresia zice: „îndepărtând-o tu te cerţi cu ea”. Sensul cuvintelor lui Isaia este incert. S-ar putea ca el să facă aluzie la viitoarea captivitate babiloniană, care era o pedeapsă corectivă (vezi Isaia 48,10; Ieremia 30,11-17; Osea 2,6-23; Mica 4,10-12).

Luându-l cu suflarea năprasnică. Literal, „el l-a înlăturat [pe Iuda] cu suflarea lui năprasnică”, sau „el a trimis suflarea lui năprasnică”. Sensul nu este cu totul clar. Vântul de răsărit era un vânt fierbinte, uscat, înăbuşitor, care bătea dinspre pustie, un simbol potrivit al morţii şi nimicirii (Geneza 41,6; Iov 27,21, Psalmi 48,7; Ieremia 18,17; Osea 13,15). În mod figurat, vântul acesta reprezintă judecăţile pe care Dumnezeu le îngăduie să vină peste poporul Său. „Vântul de răsărit” este numit „suflarea” lui Dumnezeu. Pedeapsa părea să vină din cauze naturale, deşi în realitate era rânduită, sau îngăduită, de Dumnezeu.

Isaia 27:9 9. Nelegiuirea lui Iacov. Planul Domnului este de a-Şi curăţi poporul, nu de a-l nimici (vezi comentariulla v. 7, 8). Pedeapsa din v. 8 este un instrument pentru curăţire.

Rodul. Adică, rezultatul. „Rodul” pedepsei, al pocăinţei şi al iertării va fi îndepărtarea oricărei urme de idolatrie. Captivitatea babiloniană i-a vindecat pe iudei de idolatrie (PK 705).

Ca nişte pietre de var [KJV: „cretă”]. Pietrele altarelor vor fi sfărâmate ca şi cum ar fi din cretă, iar

dumbrăvile (ebr. ’asherim, vezi comentariul la Exod 34,13; Deuteronom 7,5; 16,21; 2Regi 17,10) şi idolii vor fi tăiaţi şi nimiciţi. Dumnezeu îngăduie încercări asupra poporului Său pentru a-l scăpa de nelegiuirile lui.

Isaia 27:10 10. Cetatea cea tare. Adică, Ierusalimul, simbolizând poporul lui Dumnezeu. Ceea ce acum era o cetateînfloritoare, urma să ajungă o pustie. Acolo unde acum erau case, va fi păşune (vezi cap. 7,23-25). Prezicereaaceasta s-a realizat după o sută de ani, în 586 î.Hr. (vezi Daniel 9,16.17).

Isaia 27:11 11. Să le ardă. Aceasta este o continuare a imaginii cu care se încheie versetul anterior. Un copac ale cărui ramuri sunt dezgolite de frunze (v. 10) se ofileşte şi moare. Lemnul se usucă. Atunci ramurile sunt tăiateşi folosite ca lemn de foc. Tabloul este similar cu acela din Ezechiel 31,12.13, unde căderea Asiriei este comparată cu un copac ale cărui ramuri au căzut. Atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus i-au asemănat pe nelegiuiţi cu pomii tăiaţi şi aruncaţi în foc (Matei 3,10; Ioan 15,6). Pavel îi compara pe iudeii literali cu ramurile naturale tăiate şi înlocuite cu ramurile altoite în trunchi ale bisericii (Romani 11,12-20).

Isaia 27:12 12. În vremea aceea. Vezi comentariul la cap. 26;1.2.

Va scutura roada. Literal, „va bate”. Adică „a treiera” [grânele] pentru a le despărţi de pleavă. Aceasta este ziua cea mare a judecăţii, când grâul este strâns în grânarul ceresc, iar pleava este arsă (Ioel 3,13; Matei 3,12; 13,39.40; Apocalips 14,14-19).

Râului. Adică, Eufratul.

Pârâul Egiptului. Ţara făgăduită lui Israel se întindea de la Eufrat, până la râul Egiptului (vezi comentariul la Geneza 15,18; 1Regi 4,21; 8,65). Naţiunile din interiorul acestor hotare urmau să fie „treierate”, iar pământul lor să fie dat poporului ales al lui Dumnezeu.

Unul câte unul. Dumnezeu Îşi adună drepţii unul câte unul, nu ca grupe, ci ca indivizi.

Isaia 27:13 13. În ziua aceea. Vezi comentariul la cap. 26,1. Pentru comentarii, vezi comentariul la cap. 11,16. Cu privire la întoarcerea lui Israel din captivitate, vezi p. 29, 31.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2, 3 PK 22

3 COL 218; FE 264

5 AH 207, 214; CG 478; CH 539; COL 156, 388, 418; CS 87; CT 156, 488; DA 259; FE 465; GC 619; MB 144; MH 90, 248; ML 14, 316, 318; MM 42, 287; PK 326, 587, 719; PP 726; SR 98; Te 195; TM 191; 2T 287; 3T 240; 5T 471; 8T 177

6 PK 22, 703

Isaia 28:1 1. Cununa îngâmfată. Sau „coroana mândră”.

Beţivilor lui Efraim. Capitolul acesta este unica solie de mustrare a lui Isaia care se adresează regatului nordic (cu toate că şi Ierusalimul este menţionat în v. 14). Prin urmare, trebuie să fi fost dată înainte de capturarea Samariei de către asirieni în 723/722. Samaria, „cununa îngâmfată” a unei naţiuni de beţivi, a fost mustrată nu doar o dată din cauza beţiei (Amos 4,1.2; 6,1.6). Profeţii au dat deseori avertizări împotriva acestui viciu (Isaia 5,11.12; 28,7.8). Totuşi, aşa cum reiese din context, Isaia se referă în primul rând la conducătorii regatului nordic, care erau beţi atât la propriu, cât şi la figurat, şi erau incapabili să călăuzească

naţiunea în armonie cu voinţa lui Dumnezeu.

Floarea vestejită. De la moartea lui Ieroboam II în 753, până la căderea regatului, 30 de ani mai târziu, dispariţia puterii şi gloriei lui Israel putea fi clar observată de toţi. Regatul se fărâmiţase repede (vezi comentariul la 2Regi 15,29; 1Cronici 5,26). Când Isaia a dat solia aceasta, el era într-adevăr o „floare vestejită”.

Văii mănoase. Samaria se afla pe o colină aşezată într-o vale frumoasă şi mănoasă.

Isaia 28:2 2. Un om tare. Adică, Asiria, „nuiaua mâniei” lui Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 7,17-20; 10,5).

Isaia 28:3 3. Călcată în picioare. Adică de năvălitorii asirieni.

Isaia 28:4 4. Smochină timpurie. Vezi comentariul la Marcu 11,13. Recolta obişnuită se cocea în luna august. Smochinele cele mai timpurii, care se coceau în iunie, erau considerate ca o delicatesă specială (vezi Osea 9,10; Mica 7,1). Acestea erau apucate cu grabă şi înghiţite cu poftă. Aşa va fi şi cu Samaria.

Isaia 28:5 5. Rămăşiţa. Când Israel a căzut, poporul lui Iuda a rămas relativ credincios lui Dumnezeu, iar pentru el Dumnezeu a fost o cunună strălucitoare. Cu privire la relaţia lui Iuda cu Dumnezeu după căderea lui Israel, vezi Osea 1,6.7; 4,15-17; 11,12.

Isaia 28:6 6. Duh de dreptate. Dumnezeu i-a dat bunului rege Ezechia un duh de înţelepciune şi de judecată sănătoasă, care în timp de criză l-a făcut în stare să ia hotărâri înţelepte care i-au salvat naţiunea de soarta care a copleşit Israelul de la nord. Acelaşi duh de discernământ este făgăduit conducătorilor lui Dumnezeu de azi.

La porţi. Asirienii înaintaseră chiar până la porţile Ierusalimului, iar căderea acestuia părea de neînlăturat, însă Domnul a întors hoardele asiriene şi Iuda a fost scăpat (vezi cap. 37,35-37).

Isaia 28:7 7. Se clatină. Poporul lui Iuda, îndeosebi conducătorii lui, ajunseseră şi ei robiţi de vin. Până şi preoţii şi profeţii, care ar fi trebuit să dea o pildă, erau duşi în rătăcire. În tulburarea lor beţivă, ei se clătinau şi rătăceau drumul. Prooroci mincinoşi erau beţi când vesteau soliile lor mincinoase, iar preoţii se poticneau la lucrările lor sfinte. Întrucât se dedaseră la vin şi la băuturi tari, ei nu mai erau în stare să mai deosebească „ce este sfânt de ce este nesfânt, ce este necurat de ce este curat” (Levitic 10,9.10).

Îmbătaţi. Literal, „confuzi”. Ei nu puteau să gândească limpede sau logic.

Isaia 28:8 8. Nici un loc curat. Sunt descrise cele mai revoltătoare trăsături ale beţiei (vezi v. 8). Preoţii şi poporul erau mânjiţi, atât literal, cât şi spiritual.

Isaia 28:9 9. Pe cine vrea el să înveţe? Preoţii şi profeţii a căror sarcină era să înveţe poporul erau ei înşişi rătăciţi,iar din cauza aceasta nu erau în stare să-şi îndeplinească însărcinările (vezi comentariul la Matei 23,16). Ei erau atât de înceţoşaţi, încât Dumnezeu nu putea să-i înveţe. Era, deci, necesar ca ei să fie daţi la o parte, şi noi conducători să fie aleşi – oameni care erau atât smeriţi şi ascultători, cât şi ageri şi spirituali. Vechii conducători a căror minte era înceţoşată spiritual trebuia să fie înlocuiţi cu oameni cărora Dumnezeu le putea comunica soliile Sale de adevăr şi înţelepciune. Aceştia puteau fi priviţi ca nişte copii înţărcaţi de către preoţii plini de învăţătură, dar ei erau smeriţi şi gata să primească învăţătură şi în stare să înveţe căile lui Dumnezeu.

Isaia 28:10 10. Învăţătură peste învăţătură. Adevărul trebuie să fie prezentat clar şi logic, un punct conducând în mod natural la altul. Numai astfel oamenii pot deveni perfect cunoscători ai adevărului. Învăţătura trebuie să fie dată ca unor copii, repetând iarăşi şi iarăşi aceeaşi idee, şi mergând mai departe de la un punct la un altul prin trepte uşoare şi domoale, după puterea de înţelegere a unor oameni a căror minte a fost întunecată de păcat. O astfel de învăţătură poate părea simplă, dar este eficientă.

Isaia 28:11 11. Cu vorbire străină. Adică, „o limbă străină”. Dumnezeu îi vorbise poporului Său pe limba acestuia, prin solii Săi proorocii, dar ei nu erau dispuşi să ia aminte. Acum voia să le vorbească prin alte mijloace, mai întâi asirienii şi mai târziu babilonienii, perşii şi romanii. În 1Corinteni 14,21 Pavel aplică textul acesta la oameni a căror vorbire era neînţeleasă pentru ascultători.

Isaia 28:12 12. Iată odihna. Numai auzind şi ascultând de voia descoperită a lui Dumnezeu poate fi găsită adevărata odihnă. Isus îi chema pe cei obosiţi să vină la El făgăduindu-le să le dea odihnă (Matei 11,28), dar Israel şi Iuda au refuzat să asculte (vezi comentariul la Isaia 6,9.10), iar în felul acesta nu au găsit odihna pe care ar fi putut să o aibă. Vezi şi comentariul la Evrei 3,18.19; 4,1-11.

Isaia 28:13 13. Să cadă pe spate. Dumnezeu îi vorbise poporului Său clar şi simplu, acesta neavând scuză. Dar, sfaturile Sale care aveau menirea de a aduce binecuvântări, acum stăteau ca martor împotriva lui. „Piatra din capul unghiului” adevărului devenise pentru ei „o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere” (1Petru 2,6-8; comp. Isaia 28,16). Ceea ce fusese dat pentru a-i ajuta pe oameni devenise prilejul căderii lor (vezi comentariul la Romani 7,10).

Isaia 28:14 14. Batjocorilor. Conducătorii poporului lui Dumnezeu au luat în râs învăţătura Lui şi şi-au bătut joc de înştiinţările primite. Isaia se adresa chiar acelora care în înţelepciunea lor lumească luaseră în râs învăţăturile lui şi stăruiseră în susţinerea unei politici care avea să ducă la ruină naţională. În cuvinte de aspru reproş, conducătorii aceştia sunt acum traşi la răspundere şi li se face cunoscut într-un limbaj lămurit soarta care îi aşteaptă (vezi comentariul la v. 21-23).

Isaia 28:15 15. Pentru că ziceţi. Batjocoritorii din v. 14 vorbesc, acesta fiind răspunsul lor zeflemitor la solemna solie de avertizare din versetele 1-13.

Un legământ cu moartea. Isaia dăduse avertizarea că oamenii aceştia aveau „să cadă pe spate şi să se zdrobească, să dea în laţ şi să fie prinşi” (v.13). Dar batjocoritorii numai au râs şi s-au arătat nepăsători. Moartea, spuneau ei, se învoise să-i lase să trăiască mai departe în ciuda hotărârilor cerului. „Hotărât că nu vom muri pentru faptele noastre rele!” (vezi comentariul la Geneza 3,4).

Locuinţa morţilor. Ebr. she’ol, locul figurat al celor morţi (vezi comentariul la Proverbe 15,11). She’ol este prezentat în mod figurat ca o naţiune străină cu care „batjocoritorii” făcuseră o învoială. „Moartea” este regele.

Atât de stricaţi şi de ticăloşi erau aceşti conducători ai poporului declarat al lui Dumnezeu încât îşi băteau joc pe faţă de adevăr şi de dreptate. Regele nelegiuit Ahaz, tatăl lui Ezechia, făcuse o alianţă cu Asiria şi acceptare făţiş zeii şi cultul asirian; de fapt înlocuise altarul Domnului din Ierusalim cu un altar păgân (2Regi 16,7-18). Slujindu-i diavolului ei nădăjduiau să scape de loviturile lui.

Urgia apelor năvălitoare. Adică, judecăţile dumnezeieşti pe care le prezisese Isaia (vezi cap. 8,8).

Ca adăpost minciuna. Batjocoritorii aceştia vorbesc despre propriile lor credinţe şi metode ca fiind „minciuni...”. Ei ştiau că vorbesc neadevăruri, dar pentru motive personale ei procedau mai curând pe bază deminciună decât de adevăr.

Isaia 28:16 16. Sion. Vezi comentariul la Psalmi 48,2.

Temelie. Deplin înşelaţi, conducătorii lui Iuda zideau pe o temelie de nisip. Ruină şi prăpăd urma să fie în mod inevitabil soarta naţiunii dacă conducătorii continuau să lucreze după placul lor (vezi comentariul la cap. 3,12). Era necesară o temelie mai bună.

Piatră de preţ, piatra din capul unghiului. Nimeni altul decât Mesia (vezi Matei 21,42; Fapte 4,10.11; Romani 9,33; Efeseni 2,20; 1Petru 2,6-8). Iată o Piatră încercată pe care biserica putea să stea în siguranţă. Indiferent ce furtuni ar bate în construcţia zidită pe temelia aceea, ea nu va ceda niciodată (vezi comentariul laMatei 7,24-27). Cu privire la natura şi folosirea în vechime a pietrelor din capul unghiului, vezi comentariul laMatei 21,42. Cu privire la Hristos ca Stânca pe care e zidită biserica vezi comentariul la Matei 16,18.

Nu se va grăbi. Expresia ebraică ar putea de asemenea să însemne „nu se va alarma”, „nu va săvârşi un impuls”. Acela care-şi pune credinţa în Hristos poate înainta în desăvârşită încredere şi siguranţă; el nu va avea niciodată nevoie de o fugă precipitată. El nu se va nelinişti în mijlocul unor împrejurări grele, ci se va încrede în Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 26,3.4).

Isaia 28:17 17. Voi face din neprihănire o lege. Literal expresia zice: „Voi pune dreptatea ca o linie de măsurat”. Nedreptatea domnea, dar Mesia (vezi comentariul la v. 16) urma să le redea oamenilor cunoştinţa a ceea ce înseamnă dreapta purtare faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor (vezi comentariul la Matei 5,19-22) prin înălţarea şi cinstirea legii (Isaia 42.21). Isaia continuă aici imaginea din v. 16, luată de la construirea unei case.Biserica lui Dumnezeu Îl va avea pe Hristos ca „piatra din capul unghiului” său, şi i se va cere să corespundă standardelor Sale de dreptate şi neprihănire (vezi comentariul la Mica 6.8; comp. 1Petru 2,5-10).

Cumpănă [KJV: „Fir cu plumb”]. Un fir cu plumb este folosit pentru a determina dacă pereţii, ferestrele, uşile sunt cu adevărat verticale, şi astfel aliniate cu temelia.

Grindina va surpa. Numai o construcţie zidită pe Hristos şi pe standardele Lui de neprihănire, dreptate şi adevăr poate sta neclintită (vezi comentariul la Matei 7,24-27). Aceia care zidesc pe o temelie de minciună vor descoperi că construcţia lor nu poate rezista la încercările timpului. Compară şi Apocalips 16,2.

Adăpostul. Adică „refugiul” „minciunilor” (vezi comentariul la v. 15).

Isaia 28:18 18. Legământul... cu moartea. Vezi comentariul la versetul 15. Planurile care Îl ignoră pe Dumnezeu îi vor lăsa în cele din urmă pe făcătorii lor amarnic dezamăgiţi.

Isaia 28:19 19. Ori de câte ori va trece. Profetul continuă imaginea unei inundaţii care loveşte într-o casă. Batjocoritorii (v. 14) considerau că o astfel de inundaţie nu va avea loc niciodată, iar construcţia lor de minciuni va rezista (vezi Matei 7,26.27; comp. 2Petru 3,3-7). Când oamenii îşi vin în fire are loc o tristă deşteptare, deoarece casa lor de minciuni se prăbuşeşte în jurul lor (vezi GC 562).

Vă va îngrozi. Numai când este prea târziu cor înţelege batjocoritorii „vuietul” [„raportul”] sau „solia” pe care Isaia le-o aduce acum la cunoştinţă (vezi Ieremia 8,20), iar aceasta „numai” sau „fără de excepţie”, îi „va îngrozi”.

Isaia 28:20 20. Patul va fi prea scurt. Imaginea se schimbă din nou. „Patul” reprezintă politica urmată de conducătorii lui Iuda. Politica aceasta, pretindeau ei, va aduce odihnă şi linişte naţiunii. Dar, îi avertizează Isaia, ea se va dovedi insuficientă pentru a face faţă nevoilor lor. Ei n-au reuşit să înţeleagă adevărata natură astării lor ca naţiune şi nu şi-au dat seama ce fel de leac, sau „pat”, le trebuia ca să facă faţă nevoilor naţiunii. Planurile lor erau prea înguste ca să corespundă nevoilor situaţiei dificile în care se găsea poporul. Metodele

în care ei îşi puneau încrederea nu aveau să-i salveze. Planurile presupus iscusite, dar rele, la care recurg atât de adesea oamenii este cert că nu vor aduce altceva decât dezamăgire şi zbucium sufletesc. Singurul adăpost sigur în vreme de strâmtorare este încrederea în Domnul şi împlinirea dreptăţii (vezi Isaia 37,3).

Isaia 28:21 21. Ca la muntele Peraţim. După ce David a fost uns împărat, filistenii au venit împotriva lui, dar au fost bătuţi la Peraţim şi la Gabaon (1Cronici 14,8-16).

Lucrarea Lui ciudată. Dumnezeu, prin natură, este îndurător, milos şi îndelung răbdător (Exod 34,6.7; Ezechiel 18,23.32; 33,11; 2Petru 3,9). Este ceva străin de caracterul Lui să producă chin sau întristare, să deapedeapsă sau moarte, făpturilor Sale. Dar în acelaşi timp El „nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 24,7). Uneori dreptatea divină pare să fie atât de îndelung amânată încât oamenii trag concluzia că ea nu va veni niciodată (Eclesiastul 8,11; Ţefania 1,12; Maleahi 2,17; 3,14), şi că ei pot continua pe căile lor relefără a fi pedepsiţi. Toţi aceia care se încumetă să abuzeze astfel de îndelunga răbdare şi milă a lui Dumnezeu sunt avertizaţi aici că judecata va veni cu siguranţă (vezi Ezechiel 12,21-28; vezi comentariul la Isaia 28,14.23). Când Hristos Se arată ca un războinic ca să-Şi supună vrăjmaşii (Apocalips 19,11-21), oamenii Îl vor vedea acţionând într-un rol care apare extrem de deosebit de tot ceea ce cunoscuseră ei mai înainte. Mielul lui Dumnezeu Se va arăta atunci ca „Leul din seminţia lui Iuda” (Apocalips 5,5.6).

Isaia 28:22 22. Nu batjocoriţi. Vezi comentariul la versetul 15. Nu batjocoriţi avertizările cu privire la nimicirea care vine, stăruie Isaia.

Legăturile să vi se strângă. Împotrivirea ar face numai să adăuge la vinovăţia lor şi să sporească pedeapsa lor (vezi Ieremia 28,10.13).

Nimicirea... este hotărâtă. Literal, „o hotărâre de nimicire”, adică de a scoate răul din rădăcină şi de a-i stârpi pe păcătoşi de pe pământ.

Isaia 28:23 23. Plecaţi-vă urechea. În v. 23-29 Isaia prezintă o învăţătură din ciclul vieţii agricole – aratul, semănatul şi treieratul – dar lasă în seama cititorului interpretarea parabolei. După cum este o vreme potrivită pentru fiecare din aceste lucrări agricole, tot aşa va proceda cu oamenii şi Gospodarul ceresc, la timpul cuvenit (vezi Isaia 5,1-7; Iacov 5,7). Batjocoritorii (Isaia 28,14.21.22) ar fi înţelept să nu se înşele singuri crezând că timpul secerişului poate fi amânat la infinit. Dumnezeu se poartă cu oamenii potrivit cu nevoile lor individuale, când prin judecată, când prin îndurare, dar totdeauna faţă de fiecare potrivit cu ceea ce este cel mai bine pentru el (vezi DA 224,330; MB 150).

Isaia 28:24 24. Ară oare necontenit? Nici un agricultor înţelept nu-şi va cheltui tot timpul numai cu aratul şi cu semănatul, oricât de importante ar fi aceste lucrări. Însă este esenţial ca fiecare operaţie să fie îndeplinită la timpul cuvenit. Nici una din lucrările acestea nu continuă la nesfârşit; aşa stau lucrurile şi cu Gospodarul ceresc.

Isaia 28:25 25. A netezit faţa. Fiecare soi de sămânţă este semănat în felul ei anume în locul special pregătit pentru ea. Un soi de sămânţă se seamănă prin împrăştiere, un altul în rânduri, iar altul în răzoare. Dumnezeu adaptează procedurile Sale cu oamenii potrivit cu ceea ce este cel mai bine pentru fiecare.

Măzăriche. Ebr. qeşach, iniţial considerată o plantă furajeră, dar ulterior identificată ca Nigella sativa, sau chimion negru, de obicei cunoscută sub numele de negruşcă, sau nucşoară. Planta aceasta creşte până la înălţimea de 1,5 picioare şi de obicei are flori galbene (deşi uneori albastre). Seminţele ei negre, acruţe, aromate sunt folosite în orient ca substanţă aromatică precum şi ca un ajutor pentru digestie.

Chimen. Ebr. kammon, „chimenul” din timpurile Noului Testament, de asemenea Cuminum cyminum (vezi comentariul la Matei 23,23). La gust şi la înfăţişare se aseamănă cu sămânţa de chimen, dar e mai puţin

plăcută la gust. Ca şi chimenul negru este folosit în Orient ca un ajutor pentru digestie.

Grâul. Literal „mei?”, o cereală inferioară grâului şi de obicei folosită de clasele mai sărace.

Alacul. Un fel de grâu sălbatic de calitate inferioară.

Isaia 28:27 27. Măzărichea nu se treieră. Un agricultor care foloseşte un car greu cu roţi dinţate pentru a treiera seminţe pentru care o bătaie uşoară cu băţul era suficientă, ar fi socotit neînţelept. Isaia vrea să spună este că unele persoane, ca şi măzărichea sau ca chimenul răspund satisfăcător la treierări uşoare. Domnul poate să-i trateze mult mai delicat decât pe alţii.

Isaia 28:28 28. Grâul se bate [KJV: „Grâul pentru pâine este bătut”]. Mai degrabă o întrebare: „Bate cineva grâul pentru pâine?” (RSV), după cum indică construcţia propoziţiei următoare. Scopul treieratului nu este de a zdrobi şi a prăpădi cerealele, ci de a le desface din pleavă. Totuşi, metoda blândă folosită pentru treieratul chimenului (vezi comentariul la v. 27) ar fi ineficientă la treieratul cerealelor folosite pentru facerea pâinii. La grâu, mei, alac şi orz, se folosesc adesea care cu roţi grele sau sunt mânaţi peste cereale cai şi boi. La fel, Domnul trebuie să folosească metode mai severe la tratarea unora decât la a altora. Dar chiar şi mustrările cele mai grele nu continuă la nesfârşit. Scopul lui Dumnezeu nu este nimicirea. El doreşte numai să îndepărteze pleava lipsită de valoare de grâul valoros. Când acest scop a fost atins, treieratul încetează.

Isaia 28:29 29. Minunat este planul Lui. Judecăţile lui Dumnezeu nu vin din răzbunare, ci din dreptate şi înţelepciune. Când oamenii ajung să înţeleagă căile lui Dumnezeu, ei vor vedea că El este într-adevăr un Minunat Sfetnic (cap. 9,6).

Mare este înţelepciunea Lui. Literal „El face lucrarea eficientă să fie mare”. Dumnezeu nu este doar atotştiutor, ci şi omnipotent; nu numai atotînţelept, ci şi atotputernic. El nu este doar „sfetnic minunat”, ci şi extraordinar în aducerea la îndeplinire a îndrumărilor voinţei Sale.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

5 GC 301, 650; PK 733

9–13TM 418

9–17TM 383

10 AA 206; AH 232, 289, 481; CE 37; CG 185; CSW 68; CT 42, 129, 169; Ed 123; Ev 51, 152, 199, 201, 338, 344; FE 141, 268, 288; ML 34; PK 325; Te 158, 169, 244; 1T 156, 390; 2T 420, 536, 605; 3T 565; 4T 127; 5T 665; 6T 68, 196, 416; 7T 66, 73, 136; 8T 161, 298; 9T 105, 126, 134, 240; WM 77

13 5T 691

15 GC 560; 5T 82; 6T 195

16 DA 413, 598; MB 152

16, 17 MB 151

17 Ed 178; TM 182, 384

17, 18 GC 562

21 DA 582; GC 627; PP 139, 628; 5T 77

21, 22 TM 384, 420

23–29CT 314

26 Ed 219

26, 29 FE 326; LS 355; MH 199

29 4T 539

Isaia 29:1 1. Ariel. Un nume simbolic aplicat aici Ierusalimului sau unei părţi din el. Originea şi sensul cuvântului sunt incerte, fiind un cuvânt posibil făurit de Isaia. S-ar putea să fi fost un cuvânt criptic comparabil cu Şeşac (Ieremia 25,26), care avea sensul de Babilon (vezi comentariul la Ieremia 51,41). Este posibil ca numele să fi însemnat „altarul ui Dumnezeu” (vezi Ezechiel 43,15.16, unde cuvântul este tradus „altar”). Alţii au sugerat traducerea „leul lui Dumnezeu”. Capitolul acesta şi cele următoare par să se refere la invadarea lui Iuda de Sanherib şi la asediul nereuşit, din partea acestuia, asupra Ierusalimului. Înainte de invazia asiriană Dumnezeu a dat avertizări clare cu privire la grozăviile care stăteau înainte. Iudeii erau mustraţi pentru ipocrizia, încăpăţânarea şi incapacitatea de a înţelege importanţa evenimentelor apropiate.

Adăugaţi an la an. Oamenii îşi vedeau de treburile lor absolut fără nici o preocupare pentru viitor, ca şi cum un an ar urma după altul fără nici o schimbare în rutina plăcută a vieţii. Ei treceau prin ciclul anual al sărbătorilor şi participau mereu la cultul de la Templu, săvârşind în acelaşi timp crime care ameninţau naţiunea cu nimicirea (vezi cap. 1,4.10-13.21-23).

Isaia 29:2 2. Va fi ca un Ariel pentru Mine. Domnul rostise judecata asupra Ierusalimului şi cetatea urma să fie pentru El ca „Ariel” – poate ca un „altar” (vezi comentariul la v. 1) pe care locuitorii lui urmau să fie jertfa (vezi Ezechiel 11,3.7).

Isaia 29:3 3. Te voi împresura. Ierusalimul, înfăţişat ca sub un asediu. Scene ca cele descrise aici apar în sculpturi asiriene (vezi Ezechiel 4,2, vezi Vol. II, ilustraţia din faţa paginii 64). O rampă era construită sub zidurilor cetăţii, şi erau aduse unelte de asediu pentru a doborî apărarea (vezi Ieremia 33,4; Ezechiel 4,2). Aceasta este o bună descriere a metodei prin care Sanherib plănuia să cucerească Ierusalimul (vezi 2Regi 19,32).

Isaia 29:4 4.Vei fi doborât. Ierusalimul, deşi nu avea să fie cucerit, urma să fie smerit până în ţărână. În josnică smerenie, Ezechia şi-a trimis ambasadorii la împăratul asirian, recunoscându-se vinovat, anunţându-şi îndatorirea şi exprimându-şi dispoziţia de a accepta cererile care i s-ar putea face (2Regi 18,14). Ierusalimul este comparat cu un vrăjmaş biruit târându-se înaintea biruitorului său cu faţa în ţărână şi murmurând legăminte de supunere, cu nădejdea că-şi va scăpa viaţa (vezi comentariul la Levitic 19,31; Deuteronom 18,11).

Isaia 29:5 5. Într-o clipă. Cu privire la eliberarea bruscă şi neaşteptată a Ierusalimului, vezi cap. 37,36.

Isaia 29:6 6. Va veni [KJV: „Vei fi cercetat”]. Ierusalimul urma să fie cercetat cu judecăţi de la Dumnezeu. Un limbaj similar este deseori folosit la descrierea împrejurărilor când Dumnezeu Se descoperă (Exod 19,16; Psalmi 77,18; Ebr. 12,18.19; Apocalips 8,5; 11,19; 16,18). Aici cuvintele pot să fie o reprezentare figurată a grozăviilor războiului sau pot să fie o descriere literală a vreunei convulsii îngrozitoare a naturii care a izbucnit împotriva oştirii asiriene (vezi comentariul la 2Regi 19,35)

Isaia 29:7

7. Un vis. Un vis vine repede şi se duce la fel de repede. Forţele asiriene urmau să dispară ca un vis (Psalmi 73,19.20).

Isaia 29:8 8. Cel flămând. Asirienii socoteau Ierusalimul ca şi înghiţit. Sanherib era sigur de biruinţă, dar Dumnezeu i-a dezamăgit brusc speranţele distrugându-i oştirea asediatoare şi trimiţându-l acasă cu mâinile goale (vezi cap. 37,36.37).

Isaia 29:9 9. Rămâneţi [KJV: „Opriţi-vă!”]. Isaia îi invită pe oamenii din Ierusalim să se oprească din circuitul lucrărilor lor pentru a se gândi la adevărata cauză a situaţiei lor.

Uimiţi. Literal „vă uitaţi încremeniţi unii la alţii”.

Închideţi ochii şi fiţi orbi. Literal, „uitaţi-vă în jur [cu nelinişte] şi priviţi”.

Beţi, dar nu de vin. De la oştirile asiriene Isaia se îndreaptă din nou către locuitorii Ierusalimului. El le dăduse o solie care poate îi făcuse să tremure, dar ei erau ca nişte oameni încremeniţi, neînstare să îşi dea seama de importanţa solemnă a avertizării. Sensibilitatea şi raţiunea dispăruseră, nu din cauza beţiei, ci din cauză că erau atât de mult absorbiţi de lucrurile pământeşti încât nu mai puteau înţelege solia Cerului (vezi comentariul la v.1).

Isaia 29:10 10. V-a închis ochii. Vezi comentariul la cap. 6,9.10. Oamenii din Iuda bâjbâiau ca nişte orbi, ca în încremenire (vezi comentariul la v. 9). Ochii minţii lor erau întunecaţi. Cârmuitorii lor a căror sarcină era să îndrume treburile statului, pierduseră orice simţ al direcţiei. Văzătorii lor, care preziceau pe bani, erau cu totulorbi. Dumnezeu le trimisese solie după solie, dar cu fiecare lepădare a luminii din cer, ei se făceau tot mai orbişi înţelegerea de către ei a adevărului devenea tot mai greoaie. În sensul acesta le închisese Domnul ochii (vezi comentariul la Exod 4,21).

Isaia 29:11 11. Toată viziunea. Adică, tot ce le spusese Isaia.

Vorbele unei cărţi pecetluite. În vremurile vechi documentele erau de obicei făcute sul şi pecetluite (vezi comentariul la Neemia 9,38; vezi şi ilustraţia din faţa p. 80, Vol. III). Soliile solemne ale lui Isaia se dovediseră a nu fi de mai mare valoare pentru locuitorii Ierusalimului ca în cazul în care Isaia le-ar fi scris şi le-ar fi pecetluit pentru ca solia pentru ei să nu poată fi citită. Necredinţa şi neascultarea înlăturau lumina cerului tot atât de eficient ca şi când nu ar fi fost niciodată descoperită. Pentru oamenii care refuză să studiezesau să creadă avertismentele ei solemne, Biblia este o carte sigilată. Profeţii au dat lumii solii inspirate de lumină şi nădejde, dar astăzi, ca şi atunci, lumea umblă în întuneric pentru că refuză să vadă (vezi comentariul la Osea 4,6).

Isaia 29:12 12. Unuia care nu ştie să citească. Adică aceluia care nu se dă drept cunoscător al căilor lui Dumnezeu,aşa cum făceau profeţii din v. 10. Un om poate fi înţelept în căile lumii, dar necunoscător în cele ale lui Dumnezeu. În acelaşi timp un om poate să fie un novice în învăţătura lumească şi totuşi să fie înţelept în cele ale lui Dumnezeu. Prejudecata şi necredinţa închid ochii înţelegerii spirituale a omului faţă de ceea ce Dumnezeu a descoperit pentru iluminarea şi binecuvântarea lumii.

Isaia 29:13 13. Cu buzele. Oamenii din Ierusalim aveau o formă elaborată de evlavie, dar în inima lor ei nici măcar nu-L cunoşteau pe Dumnezeu. La fel era şi pe vremea Domnului Hristos (vezi comentariul la Matei 7,21-23; 15,8.9; 23,4; Marcu 7,6-9). Oamenii erau făţarnici (vezi comentariul la Matei 6,2). Închinarea lor consta în ritualuri cu desăvârşire lipsite de adevărata legătură cu cerul (vezi 2Timotei 3,5). Ei priveau la formele lor ca îndeplinind cerinţele lui Dumnezeu şi considerau că prin aceasta meritau favoarea dumnezeiască (vezi comentariul la Mica 6,6-8).

Isaia 29:14 14. Înţelepciunea înţelepţilor lui. Când oamenii Îl lasă pe Dumnezeu în afara socotelile lor înţelepciunealor se preschimbă în nebunie. Neiubind lumina sunt lăsaţi să umble în întuneric (vezi 2Tesaloniceni 2,12; comp. Osea 4,6). Aceasta s-a dovedit a fi experienţa conducătorilor iudei. Ei întunecau sfatul prin „cuvântări fără pricepere” (Iov 38,2), iar lumina naţiunii era sortită să dispară în întuneric.

Isaia 29:15 15. Cine ne vede? Ei căutau să-şi ascundă atitudinea, motivele şi acţiunile lor ipocrite în speranţa că nici oamenii şi nici Dumnezeu nu vor descoperi adevăratul lor caracter.

Isaia 29:16 16. Stricaţi ce sunteţi [KJV: „Răsturnarea lucrurilor”]. Ei încercau, ca să zicem aşa, să-l facă pe olar să primească porunci de la lut. Ei considerau că au o înţelepciune mai mare decât cea a Creatorului. Aceşti conducători spirituali erau adevăraţi atei care se deghizau sub o mască a religiei.

Isaia 29:17 17. Peste puţină vreme. Isaia era un profet şi al nădejdii şi al nenorocirii. El era un adevărat optimist. Elvedea nu numai întunericul prezentului, dar şi glorioasa lumină a viitorului (vezi comentariul la cap. 9,2). Cu toate că Iuda ar fi putut pieri, iar câmpurile lor roditoare să devină pustii, urma să vină timpul când pământul să fie din nou îmbelşugat, când pustietatea va deveni „câmpie roditoare şi câmpia roditoare pădure” [KJV] (cap. 32,15; vezi şi cap. 35,1; 41,17-19; 55,13).

Isaia 29:18 18. Ochii orbilor... vor vedea. Vezi comentariul la cap. 6,9.10. Isaia prevede un timp când situaţia din versetele 10 – 12 va fi inversată. Compară Isaia 35,5.6; 42,7; 52,15; 60,1-5; Luca 1,79; 4,18; Ioan 8,12; Fapte 26,17.18; 2Corinteni 4,4; Efeseni 1,18.

Isaia 29:19 19. Cei nenorociţi [KJV: „Şi cei blânzi”]. Va veni vremea ca Evanghelia să fie dusă tuturor oamenilor de pe pământ, celor mici şi celor mari, celor săraci şi celor bogaţi deopotrivă (vezi p. 28-30).

Isaia 29:20 20. Asupritorul. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al poporului Său. Probabil o referire la Sanherib şi la solia lui arogantă (vezi v. 5; comp. cap. 25,4.5). Adevărul afirmat aici se aplică oricărui vrăjmaş care se împotriveşte înaintării lucrării lui Dumnezeu.

Isaia 29:21 21. Osândeau pe alţii. Poate că Isaia fusese acuzat de lipsă de patriotism datorită soliilor lui de mustrare şi avertizare. Cei care sunt mustraţi se întorc împotriva celor care îi mustră şi se străduiesc să inventeze mijloace, oricât de necinstite, pentru a-i prinde în cursă pe aceşti reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru a-i doborî şi pentru a face să amuţească glasul lor de mustrare.

Năpăstuiau pe cel nevinovat. Adică plănuiesc o nedreptate deliberată a justiţiei (vezi Exod 23,6; Amos 5,12; Maleahi 3,5).

Fără temei. Ebr. tohu, tradus „pustiu” în Geneza 1,2. Acuzaţiile aduse pentru a-l face pe cel care mustră să apară ca vinovat, erau de fapt pe deplin neîntemeiate.

Isaia 29:22 22. Nu va mai roşi de ruşine. Avraam şi Iacov reprezintă aici întreg poporul adevărat al lui Dumnezeu. Aşa cum Domnul îi eliberase pe părinţii naţiunii, le fel urma să-i elibereze şi pe urmaşii lor de toţi duşmanii. Atacul lui Sanherib va aduce ocară şi teamă, dar Isaia anticipa o zi mai luminoasă către care cei credincioşi puteau privi înainte.

Isaia 29:23

23. Se vor teme de Dumnezeul lui Israel. Aici se descoperă triumful final al binelui. „Asupritorul” (v. 20) fusese nimicit. Iacov nu mai roşeşte de ruşine (v. 22) şi copiii lui de multă vreme pierduţi fuseseră aduşi înapoi în staul. Când toţi cei credincioşi de pe pământ sunt aduşi în staul, i se alătură lui Iacov pentru a se închina Domnului şi a-I sluji.

Isaia 29:24 24. Cei ce cârteau. Pe vremea lui Isaia, ca şi în pustietate (Exod 17,2.7; Numeri 14,22; 20,3; Deuteronom 1,27; 6,16; Psalmi 95,10.11; 106,25). Isaia afirmă că există nădejde chiar şi pentru cei mai împietriţi şi răzvrătiţi.

Vor lua învăţătură. Mulţi din cei care au greşit (vezi cap. 28,7; 29,10-13) vor scăpa de întuneric (cap. 29,18) şi vor beneficia de pe urma experienţelor prin care au trecut. Cu toate că marea majoritate a poporului nu vor beneficia de pe urma soliilor de sfătuire şi avertizare trimise lor în repetate rânduri prin solul lui Dumnezeu, va exista o mică „rămăşiţă” (vezi cap. 1,9; 11,11.16; etc.) a cărei inimă va răspunde şi se va întoarce la Domnul.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

9 EW 123; 5T 259

13 1T 188

13, 14 8T 78

13–15TM 382

13–16TM 96

18, 19 MH 194; PK 697; 8T 78

18–21TM 96

18–24TM 383

21 TM 408

22–24AA 382

24 PK 697

Isaia 30:1 1. Vai... de copiii răzvrătiţi. Isaia încă se gândeşte la invazia lui Sanherib, momentul când Rabşache l-a luat în zeflemea pe Ezechia pentru că se încredea în Egipt (2Regi 18,19.21; Isaia 36,4.6). Capitolul de faţă atestă o grupă considerabilă în Iuda care favoriza o alianţă cu Egiptul. În loc de a se îndrepta spre Dumnezeu şi a-şi pune încrederea în El, aceşti oameni fricoşi s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi s-au îndreptat sprepăgâni pentru ajutor.

Îngrămădesc astfel păcat peste păcat. Datorită păcatelor lui Iuda li se îngăduise oştirilor asiriene să vinăîmpotriva lui în primul rând. Acum Iuda adăuga la păcatele lui şi pe acela de a merge la Egipt după ajutor împotriva Asiriei.

Isaia 30:2 2. Umbra Egiptenilor. O ţară cu lumină solară aproape perpetuă şi cu puţină umbră. La data aceea Egiptul era slab şi neînstare de a oferi un ajutor eficient împotriva Asiriei. La doar câţiva ani după aceasta Egiptul însuşi a fost invadat de oştirile lui Esarhadon şi Asurbanipal (vezi Vol. II p. 53). Grupa pro-egipteană din Iuda care a trimis la Egipt după ajutor nu a cerut sfat de la Dumnezeu pentru că ştia că lucrează contrar

voinţei Sale. Când intrase în Ţara Făgăduinţei, lui Israel i se interzisese să încheie tratate de alianţă cu locuitorii ţării (Exod 23,32.33; Deuteronom 7,2; Judecători 2,2). Când Iosua a încheiat un legământ cu oamenii din Gabaon a făcut lucrul acesta fără să ceară sfat de la Dumnezeu (Iosua 9,14).

Isaia 30:3 3. De ruşine. Egiptul era o naţiune slabă la data aceasta (vezi comentariul la v. 2). Sanherib îi lua în râs pe oamenii lui Iuda pentru că-şi îndreptau privirile către o naţiune care nu era deloc în stare să îi ajute, declarând că „trestia frântă” a Egiptului va străpunge mâna oricui se va sprijini pe ea (Isaia 36,6; 2Regi 18,21).

Isaia 30:4 4. Ajuns la Ţoan. O cetate pe braţul Tanitic al Nilului, identificată cu satul modern Şan el Hagar, în partea răsăriteană a regiunii deltei. Întrucât Delta Nilului avansează mereu, astfel încât gurile Nilului sunt multmai departe spre nord decât erau în vremurile biblice, Ţoan probabil era lângă un port la gura fluviului pe timpul lui Moise. Cetatea fusese construită la şapte ani după Hebron (Numeri 13,22). Hicsoşii (vezi comentariul la Geneza 39,1; 45,10) au făcut din aceasta capitala lor, numind-o Avaris. Mai târziu i s-a dat numele de Tanis. La un secol după Isaia, pe vremea lui Ezechiel ea pare să fi fost încă o cetate importantă (Ezechiel 30,14).

Hanesul. Sau Heracleopolis în parte răsăriteană a Deltei sau Heracleopolis pe malul apusean al Nilului la circa 90 de km. spre sud de Memfis.

Isaia 30:5 5. Unui popor. Alianţa egipteană nu a adus decât ruşine. Făgăduinţele ei de ajutor substanţial s-au dovedit chiar mai rău decât inutile, deoarece au atras asupra lui Iuda mânia Asiriei. Tocmai alianţa lui Osea cuEgiptul şi refuzul său de a plăti tribut Asiriei fuseseră lucrurile care, cu doar câţiva ani înainte, îl aduseseră pe Salmanasar împotriva Samariei (2Regi 17,4-6).

Isaia 30:6 6. Dobitoace de la miazăzi. În această solie solemnă profetul înfăţişează în culori vii călătoria neruşinată a trimişilor, cu măgarii şi cămilele lor purtând daruri, pe drumul lor prin Negev şi pustiul egiptean pentru a căuta ajutor la o naţiune de sub care cândva Dumnezeu îi eliberase. Ţinutul prin care treceau era pustiu, bântuit de fiare sălbatice, năpârci şi şerpi otrăvitori.

Isaia 30:7 7. Zarvă fără nici o ispravă. Poate „Rahab [Egipt; vezi comentariul la Psalmi 87,4; comp. Isaia 51,9] cel nelucrător”. Egiptul va promite ajutorul, dar de fapt nu va face nimic atunci când ajutorul său va fi necesar.

Isaia 30:8 8. Sapă-le într-o carte. Adevărul pe care Isaia era pe punctul de a-l rosti era plin de o însemnătate care întrecea cu mult ocazia imediată. În aceasta era cuprinsă o învăţătură pentru generaţiile viitoare (vezi 1Corinteni 10,11). Rahab (vezi comentariul la Isaia 30,7), balaurul (vezi Isaia 51,9; vezi comentariul la Iov 9,13) nu reprezenta pe nimeni altul decât Satana, marele amăgitor (Apocalips 12,9). Aceia care L-au părăsit pe Domnul şi s-au dus după ajutor în Egipt se îndreptau de fapt spre Satana, iar făcând aşa ei căutau zadarnic ajutor, deoarece Satana era un vrăjmaş învins, care nu-şi putea scăpa nici măcar propria piele. Solia care trebuia scrisă pe tăbliţa urmează imediat.

Până în ziua de apoi, ca mărturie. Targumurile, versiunea Siriacă şi Vulgata spun „ca mărturie”.

Isaia 30:9 9. Un popor răzvrătit. Israel îl urmase pe Satana în răzvrătirea şi războiul lui împotriva lui Dumnezeu. Ca şi tatăl lor înaintea lor (Ioan 8,44), ei făcuseră din minciună adăpostul lor (vezi comentariul la Isaia 28,15).

Isaia 30:10 10. Proorociţi-ne lucruri închipuite. Când Satana a fost azvârlit afară din cer unica lui ţintă a fost să

înşele lumea (Apocalips 12,9). Practicând înşelăciunea cei din poporul lui Iuda îl urmau pe tatăl lor, diavolul. Eu au ales să-i treacă cu vederea pe profeţii lui Dumnezeu, ale căror solii erau totdeauna rău primite. Atât de mult se abătuseră oamenii aceştia de la adevăr încât erau pe deplin mulţumiţi cu neadevărul şi cereau solii despre care ştiau bine că sunt greşite.

Isaia 30:11 11. Lăsaţi-ne în pace. Ei ştiau că Isaia este un profet adevărat, dar nu doreau să aibă nimic de-a face cuel sau cu Dumnezeu. Simpla idee de sfinţenie trezea înlăuntrul lor sentimente de repulsie şi ură.

Isaia 30:12 12. De aceea. Dumnezeu răspunde la atitudinea exprimată în v. 8-11. Oamenii, adică cei mai mulţi dintre ei, nu voiau să asculte, dar cuvintele lui Isaia vor fi martore împotriva lor în ziua judecăţii.

Silnicie şi vicleşuguri. Sulul 1QTsa de la Marea Moldova zice „te vei bucura” în loc de „vicleşuguri”. Oamenii aceştia nelegiuiţi îi asupresc pe cei slabi şi apoi se fălesc cu ceea ce au făcut. Dreptatea şi bunăvoinţa de a asculta de raţiune îi caracterizează pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Prin refuzul lor arogant de a lua seama la cuvintele lui Isaia, aceşti ascultători ticăloşi dovediseră justeţea sentinţei pronunţate acum asupra lor.

Isaia 30:13 13. Spărtura unui zid înalt. O plesnitură într-un zid înalt vesteşte o prăbuşire viitoare. Construcţia pe care o zidiseră oamenii aceştia îşi avea temelia pe nisip, şi avea să se prăbuşească negreşit (vezi comentariul laMatei 7,26.27).

Isaia 30:14 14. Un vas de pământ. O dată sfărâmat în bucăţi un vas de pământ nu mai poate fi reparat pentru vreo întrebuinţare practică. Aşa va fi şi cu oamenii neconvertiţi din Ierusalim. Pe aceştia îi aşteaptă o desăvârşită nenorocire.

Isaia 30:15 15. În linişte şi odihnă [KJV: „În întoarcere şi odihnă”]. Unica speranţă a lui Iuda era să se întoarcă de la rău înapoi la Dumnezeu. Făcând aşa el va găsi încredere, odihnă şi pace. Căutând putere la oameni ei găsiseră numai dezamăgire, necaz şi înfrângere, dar încrederea în Dumnezeu urma să le aducă pace, linişte şi tărie.

Isaia 30:16 16. Pe cai. Asiria introdusese cavaleria, iar iudeii se bazau pe un stoc de animale de acestea, pe care ei le credeau necesare pentru a rezista Asiriei. Isaia declară că aceşti cai vor sluji numai pentru a facilita retragerea. În vremurile de demult calul era folosit aproape în exclusivitate în războaie.

Isaia 30:17 17. La ameninţarea unuia. Dumnezeu îi făgăduise poporului Său că dacă ei vor fi credincioşi, cinci din ei vor alunga o sută, iar o sută vor pune pe fugă „zece mii” (Levitic 26,8). Însă datorită stricăciunii lui Iuda, sensul binecuvântării făgăduite urma să fie inversat. În timpul lui Isaia, Piankhi din Egipt (vezi Vol. II, p. 52, 77) afirma cu aroganţă că cu ajutorul zeului său, Amon, “mulţi vor întoarce spatele la puţini şi unul va fugări o mie”. Dar cu o mustrare dispreţuitoare, Isaia afirmă că cei care vor fugi erau forţele Egiptului în care îşi puneau încrederea ticăloşii de iudei.

Ca un stâlp. Iuda urma apoi să rămână singur ca un copac singuratic pe un vârf de munte sau ca o prăjină de steag pe un deal înalt. Toţi trecătorii urmau să vadă rezultatele îngrozitoare ale fărădelegii.

Isaia 30:18 18. Totuşi. Dumnezeu nu era dornic să aducă asupra copiilor Săi greşiţi pedepsele cu care îi ameninţa şi voia să le acorde în mod îndurător orice posibilitate de pocăinţă şi mântuire.

Isaia 30:19 19. Popor al Sionului. Aceste cuvinte mângâietoare adresate locuitorilor Ierusalimului par deosebit de

potrivite pentru perioada de nelinişte şi îngrijorare de după căderea Samariei şi captivităţii lui Israel. Locuitorilor Sionului li se dă acum asigurarea că ei nu vor avea de suferit aceeaşi soartă care le revenise vecinilor lor de la miazănoapte. Dumnezeu le va asculta strigătele şi-i va mântui pe ei şi cetatea lor (vezi cap. 37,21-36).

Isaia 30:20 20. Pâine în necaz [KJV: „Pâinea necazului”]. Prezicerea aceasta s-a împlinit în timpul invaziei lui Sanherib în Iuda când nu a mai rămas decât Ierusalimul.

Nu se va mai ascunde. Judecăţile care aveau să cadă în curând asupra ţării vor face să pară că Dumnezeu îi părăsise (vezi Psalmi 13,1; 83,1; etc.). În cele din urmă învăţătorii credincioşi ai lui Iuda, Isaia şi cei care lucrau împreună cu el urmau să fie recunoscuţi, iar credinţa lor răsplătită. Ei şi soliile lor urmau să fie îndreptăţiţi când Dumnezeu va scăpa Ierusalimul.

Isaia 30:21 21. Vor auzi glasul [KJV: „un cuvânt”]. Dumnezeu le va acorda călăuzirea Spiritului Său pentru a-i conduce drept şi pentru a-i corecta când vor fi pe punctul de a se abate. Cine vrea poate auzi acel „susur blând şi subţire“ (1Regi 19,12) dacă vor asculta.

Isaia 30:22 22. Chipurile turnate. Cu râvnă pentru Dumnezeu, Ezechia şi cei evlavioşi din Iuda vor meargă să nimicească chipurile lor turnate şi toate monumentele idolatriei (vezi 2Cronici 31,1). Aceste obiecte de cult vor fi aruncate ca lipsite de valoare. După cum locuitorii stricaţi ai Ierusalimului nu doreau să mai aibă nimic de-a face cu Sfântul lui Israel (Isaia 30,11), rămăşiţa credincioasă nu va dori să mai aibă de-a face cu idolatria.

Isaia 30:23 23. Va da ploaie. Ploaia după semănarea seminţei era „ploaia timpurie” (vezi comentariul la Ioel 2,23), care venea toamna (vezi Vol. II, p. 108, 109). Făgăduinţa de aici cuprinde binecuvântări materiale şi spiritualedeopotrivă. Naţiunea va primi binecuvântări în coşniţă şi în hambar, în roadele pământului şi cu înmulţirea vitelor şi turmelor lor (Deuteronom 28,3-5; Ioel 2,24-26), iar pe deasupra va avea parte de o revărsare a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu (Ioel 2,28.29; Fapte 2,17.18).

Isaia 30:24 24. Nutreţ sărat. Literal „nutreţ amestecat” sau „nutreţ umezit”, adică muiat şi tocat, probabil un soi dehrană superioară pentru vite. Cele mai modeste animale, boii şi măgarii care ară pământul urmau să aibă hranacea mai bună. De obicei erau hrănite cu orz amestecat cu fân sau paie, dar „atunci” (v. 23), zice Isaia, chiar şi modeştii măgari urmau să fie hrăniţi cu cerealele cele mai alese, cereale vânturate, amestecate probabil cu sareşi ierburi alcaline. Ideea este că aceasta va fi dovada celui mai mare belşug. Fiinţele omeneşti o vor duce, aşadar, incomparabil mai bine.

Ciurul. Adică, furca de vânturare (vezi comentariul la Matei 3,12).

Isaia 30:25 25. Curgeri de apă. Isaia vede munţii şi dealurile, de obicei uscate şi pustii, înzestrate cu râuri. Chiar şi locurile cele mai nepromiţătoare vor aduce o recoltă bogată. Profetul anticipează o epocă de aur în care pământul va fi readus la rodnicia şi frumuseţea lui originală, Dumnezeu va face pământul să fie udat de provizii bogate de har ceresc, transformând locurile uscate şi sterpe ale lumii în grădini frumoase şi câmpii înfloritoare (vezi Isaia 35,1.2; 41,17-19; 43,19.20; 44,3.4; 55,1; Ioan 4,10.13.14; 7,37-39).

În ziua. Adică, ziua când Dumnezeu urma să-Şi supună toţi vrăjmaşii (Isaia 66,16; Ieremia 25,33; Zaharia 14,1-3.8.9; etc.; vezi şi p. 30).

Când turnurile vor cădea. Adică, turnurile fortificate ale cetăţilor vrăjmaşului. Compară căderea Babilonului mistic (Ieremia 51,8.29; Apocalips 16,19; 18,21; vezi comentariul la Isaia 13,1-18).

Isaia 30:26

26. Lumina soarelui. Isaia descrie o lume în care nu este o perdea la mijloc care să împiedice lumina lunii sau a soarelui (vezi Zaharia 14,6.7; Apocalips 21,23).

De şapte ori. Nu se poate determina dacă aceasta înseamnă o sporire de exact şapte ori în cantitatea de lumină vizibilă, sau dacă „de şapte ori” înseamnă numai o mare sporire a luminii, sau desăvârşire calitativă maidegrabă decât cantitativă.

Isaia 30:27 27. Numele Domnului. Domnul vine ca să apere cauza poporului Său asediat (vezi Apocalips 19,11-21;GC 633, 642, 656; 6T 406). Hristos este Cel care poartă Numele lui Dumnezeu (Exod 23,21).

Pline de urgie. Ceasul urgiei lui Dumnezeu va fi timpul celor şapte plăgi de pe urmă (Apocalips 15,1.7; 16,1). Când Hristos vine iarăşi El îi va ucide pe cei nelegiuiţi cu „suflarea buzelor Lui” (Isaia 11,4), cu flăcări de foc (Psalmi 50,3; 97,3; 2Petru 3,10).

Isaia 30:28 28. Şivoi ieşit din albie. Urgia lui Hristos este zugrăvită ca avansând cu puterea unui şuvoi, ducând tot ce-i stă în cale (vezi cap. 8,8).

Să ciuruiască neamurile. Grâul trebuie să fie despărţit de pleava lipsită de valoare (vezi comentariul la Matei 3,12; 13,38-40). Pleava fiind arsă, este prefăcută în nimic sau deşertăciune (vezi comentariul la Eclesiastul 1,2), iar de aceea unealta folosită la lucrarea de separare este numită „ciurul nimicirii”.

O zăbală. Tabloul se schimbă iarăşi, iar neamurile sunt înfăţişate ca aflându-se sub stăpânirea unei puteri care le mână la nimicire împotriva voinţei lor.

Isaia 30:29 29. Se prăznuieşte sărbătoarea. Sărbătoarea sfântă la care se face aluzie aici este probabil Sărbătoarea Corturilor, toamna după strângerea roadelor (Levitic 23,34.39-43; Neemia 8,14-18). Aceasta era o ocazie de mare bucurie. În vremurile de mai târziu sărbătoarea cuprindea un ritual nocturn în care Templul era iluminat de lămpi puternice înălţate în vârful a doi stâlpi falnici, care îşi revărsau razele până departe peste cetate (vezi DA 463). Sărbătoarea Corturilor era adesea numită „sărbătoarea” [„praznicul”] (1Regi 8,2; 2Cronici 7,8.9). Ceremonia luminilor comemora stâlpul de foc care îl călăuzise pe Israel în drumul lor prin pustiu şi arăta înainte către venirea lui Mesia ca Lumină a lumii. Cu ocazia aceasta oamenii îşi făceau plini de fericire călătoria spre Ierusalim cântând imnuri sfinte şi sunând din instrumente de suflat.

Stânca lui Israel. Vezi Deuteronom 32,4; Psalmi 18,2.31.46; etc.; Isaia 2,10; 17,10).

Isaia 30:30 30. Glasul Lui măreţ. Într-un limbaj extrem de figurat Isaia descrie înfrângerea oştilor asiriene (vezi v. 31). Un limbaj similar este folosit în altă parte pentru a descrie evenimente reale de la a doua venire a lui Hristos (Apocalips 16,18-21; 19,15).

Isaia 30:31 31. Asirianul. Pe timpul lui Isaia, Asiria era cel mai mare vrăjmaş al lui Iuda. Prezicerea făcută aici arată către nimicirea oştirii lui Sanherib (vezi cap. 37,36). Aşa cum Asirianul lovise cu o nuia, aşa va fi lovit şiel cu nuiaua mâniei lui Dumnezeu. La fel, toţi nelegiuiţii vor fi în cele din urmă loviţi cu un „toiag de fier” (Psalmi 2,9; Apocalips 2,27; 12,5; comp. Isaia 19,15).

Isaia 30:32 32. Lovitură de nuia hotărâtă. Ebraica primei părţi a versetului 32 este obscură. O serie de manuscrise vechi spun „fiecare lovitură a toiagului mustrării”. Potrivit cu citirea aceasta, fiecare lovitură a judecăţii devine asupra Asiriei va fi salutată cu cântări de biruinţă şi bucurie de către poporul lui Dumnezeu .

Isaia 30:33 33. Rug [KJV: „Tofet”]. Nimicirea oştirii lui Sanherib este amintită încă o dată într-un limbaj extrem de

figurat (vezi comentariul la v. 30). Numele Tofet era dat văii lui Hinom de la sud de Ierusalim, unde erau jertfite lui Moloh fiinţe omeneşti, în special copii (vezi comentariul la 2Regi 16,3; 23,10; Ieremia 7,31; comp. Ieremia 19,6.11-13). El a ajuns un simbol pentru focul zilei de pe urmă. Traducerea greacă a ebraicului Ge Hinnom, Valea lui Hinom – Geena – este totdeauna tradusă „iad” în Noul Testament (vezi comentariul la Matei 5,22). Aici Tofet-ul este descris ca locul unde vrăjmaşii Domnului vor fi mistuiţi de foc (vezi Isaia 33,14; Evrei 12,29; Apocalips 20,9).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 TM 380

8–13TM 382

10 EW 228, 273; 1T 249, 321; 2T 440; 3T 259; 4T 13, 167, 231; 5T 430, 678

10–13TM 89

11 GC 28

15 MB 101; MYP 97; PK 596; TM 89, 383; SC 71

18 5T 195

18, 19 CH 456

20 PK 723

21 CM 126; FE 188, 526; MB 118; MH 439; ML 42, 88; TM 211; 4T 444; 7T 213; 8T 305

24 1T 229, 334, 414; 6T 56; 7T 153

26 MH 506; 8T 42

28–32PK 366

29, 30 GC 635

30 EW 15, 285

33 SR 428

Isaia 31:1 1. Se pogoară în Egipt. Isaia îşi continuă (vezi cap. 30,2-7) mustrarea adresată conducătorilor lui Iuda pentru faptul că ei se îndreptau către Egipt pentru ajutor împotriva Asiriei. Iuda era atât de slab în ce priveşte cavaleria încât asirienii se ofereau în derâdere să le dea 2.000 de cai cu condiţia ca Ezechia să găsească călăreţi pe ei (cap. 36,8). Politicienii evrei au căutat să compenseze această slăbiciune printr-un apel la Egipt.

Se bizuiesc pe cai. În vechime caii erau folosiţi aproape exclusiv pentru război. Dumnezeu, care îi dăduse cândva lui Israel un triumf însemnat asupra cailor şi carelor lui faraon (Exod 14,9.17.18.23,27; 15,19),fusese uitat, iar Egiptul, acum un popor relativ slab (vezi Vol. II, p. 53), era căutat ca o sursă de ajutor.

Isaia 31:2 2. Dar şi El, este înţelept. Este o notă de sarcasm în cuvintele acestea. Aceia care căutau ajutor de la Egipt considerau că politica lor este înţeleaptă. Dar Isaia le reaminteşte că şi Dumnezeu este înţelept şi în stare să-Şi aducă la împlinire ameninţările împotriva acelora care Îi dispreţuiesc cuvântul.

Isaia 31:3 3. Egipteanul este om. În ciuda lăudatei lor înţelepciuni şi a resurselor lor materiale, egiptenii erau şi ei tot oameni. Isaia accentuează aici ideea că tăria unei naţiuni constă nu din bunurile materiale, ci din tăria morală şi spirituală a conducătorilor şi a poporului.

Isaia 31:4 4. Cum mugeşte un leu. O ilustraţie vie a puterii şi grijii protectoare a lui Dumnezeu.

Isaia 31:5 5. Cum îşi întind. Sau, „cum plutesc” păsările pe deasupra puilor lor cu aripile întinse, la fel Domnul va ocroti Ierusalimul de rău (vezi Psalmi 57,1; 91,4).

Îl va mântui [KJV: „Trecând pe lângă îl va păstra”]. Ebr. pasach, acelaşi cuvânt folosit în Exod 12,13.23.27 cu privire la trecerea Domnului pe lângă poporul Său; de unde numele de „Paşte”. [„Pass over” în englezeşte „a trece pe lângă”]. Poate că folosind cuvântul pasach, Isaia intenţionează să reamintească contemporanilor săi despre marea eliberare experimentată de strămoşii lor.

Isaia 31:6 6. Întoarceţi-vă la Acela. Marele obiectiv al lui Isaia era să întoarcă poporul lui Iuda înapoi la Dumnezeu şi astfel să mântuiască naţiunea. Dacă nu se întorceau de la purtarea lor prezentă ei vor avea parte de soarta recentă a lui Israel (2Regi 31,1).

Isaia 31:7 7. Îşi va lepăda idolii. În cap. 2,20 poporul este descris ca lepădându-şi idolii atunci când este prea târziu. Acum ei fac asta într-un duh de pocăinţă şi se întorc la Domnul (2Cronici 31,1).

Isaia 31:8 8. Asirianul va cădea. Nu mâna omului a nimicit oştirea lui Sanherib, ci mâna lui Dumnezeu (cap. 37,36). „Sabia” era judecata de la Dumnezeu (Deuteronom 32,41.42; 1Cronici 21,16; Isaia 34,5.6; 66,16; Ieremia 9,16; Ezechiel 9,1; 21,9-14, 20).

Isaia 31:9 9. Se va topi. Prima parte zice literal: „Stânca lui [însemnând „adăpostul lui” sau „cetăţuia lui”] va trece [de] groază.” Cu privire la ebr. sela, „stâncă”, vezi comentariul la Psalmi 18,2. „Stânca” tăriei Asiriei va cădea.

Căpeteniile lui. Adică „ofiţerii” oştirii asiriene care literal „vor fi descurajaţi de la standard” sau „vor părăsi steagul”, când îşi vor da seama că Dumnezeu apără Sionul.

Îşi are focul în Sion. Domnul este descris ca un „foc mistuitor” (Isaia 33,14; Evrei 12,29). Când asirienii vor ataca Ierusalimul ei vor fi „mistuiţi”. „Focul” figurat din timpul lui Isaia va fi literal pe timpul atacului asupra Noului Ierusalim la sfârşitul celor 1000 de ani (Apocalips 20,9; comp. Zaharia 14,2.3).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

6PK 333

Descoperiri arheologice (1)

Descoperiri arheologice (2)

Isaia 32:1 1. Va împărăţi în dreptate. Isaia se întoarce de la atacul asirian iminent asupra Ierusalimului (cap. 31,8,9) la timpul de pace care va urma. Retragerea lui Sanherib din 701 a fost urmată de un şir de ani de pace sub dreapta cârmuire a lui Ezechia (vezi Vol. II, p. 87, 88). Într-un mod asemănător înfrângerea tuturor forţelor lui Satana va fi urmată de domnia veşnică a lui Hristos în dreptate şi slavă. Ca de obicei, tabloul

profetic de pace şi linişte venind după necaz se împleteşte cu o descriere a slavei lumii viitoare, era mesianică. În acest cadru mesianic „împăratul” este Hristos.

Isaia 32:2 2. Fiecare [KJV: „Un om”]. Mesia va fi pentru poporul Său un izvor de mângâiere, mulţumire şi odihnă, un loc de ocrotire şi adăpost. Într-un pustiu uscat şi cuprins de arşiţă El va fi ca un izvor dătător de viaţă, ca umbra răcoritoare a unei stânci mari.

Isaia 32:3 3. Nu vor mai fi legaţi [„întunecaţi” – KJV]. Situaţia prezisă în cap. 6,9.10, urmează să fie răsturnată. Ochii înţelegerii spirituale a omului vor fi deschişi ca să poată înţelege lucrurile lui Dumnezeu.

Isaia 32:4 4. Uşuratici [KJV: „Graba”]. Compară cu cap. 6,10. Cei „grăbiţi” sunt cei care nu-şi iau timp ca să aprofundeze lucrurile pentru a ajunge la concluzii temeinice. În timpul făgăduit al refacerii asemenea oameni vor exercita o judecată sănătoasă. Dăruiţi cu o înţelegere clară şi un discernământ ager, ei nu vor mai fi constrânşi să vorbească în cuvinte întrerupte şi cu o limbă şovăielnică.

Isaia 32:5 5. Nebunul. Oamenii nu vor mai socoti în mod eronat ignoranţa drept înţelepciune sau întunericul dreptlumină. Ei nu vor mai numi „răul bine, şi binele rău” (cap. 5,20).

Isaia 32:6 6. Spune nebunii. Isaia descrie în mod viu faptele unui „nebun”. În ziua mai bună care va veni, oamenii vor fi recunoscuţi drept ceea ce sunt, nu drept ceea ce pretind a fi. Un păcătos va fi categorisit ca atare şi va primi răsplata cuvenită unui păcătos.

Isaia 32:8 8. Cel ales la suflet. Adică, o persoană „nobilă” sau „generoasă”. El nu va suferi pentru că a fost generos.

Isaia 32:9 9. Fiice nepăsătoare. Isaia se adresează femeilor favorizate din Ierusalim care din cauza vieţii lor de huzur, simt cel mai mult greutăţile asediului. Compară vorbirea lui contra arogantelor „fiice ale Sionului” din cap. 3,16-26.

Isaia 32:10 10. Într-un an şi câteva zile. Literal „zile peste un an”. La puţin timp după un an, va veni necazul peste „fiicele nepăsătoare” din v. 9.

Se va duce culesul viilor. Se poate vorbi despre o lipsă literală a recoltei de struguri, şi împreună cu aceasta o lipsă de vin pentru ocazii festive. Sau, aceasta poate să însemne lipsa oricărei forme de bucurie.

Isaia 32:11 11. Terminaţi, nepăsătoarelor. Ele sunt chemate să se jelească şi să se pocăiască, să se îmbrace în sac înlocul podoabelor lor costisitoare. Rugăciunea şi postul sunt la ordinea zilei, nu petrecerea şi distracţia.

Isaia 32:12 12. Bateţi-vă pieptul. Prin comparaţie cu traducerea siriacă „bateţi-vă pe piept”, un fel oriental de exprimare a durerii şi necazului. Prosperitatea va face loc în curând întristării şi necazului.

Rodnicia viilor. Vezi comentariul la v. 10.

Isaia 32:13 13. Spini şi mărăcini. Un simbol al pustiirii (vezi comentariul la cap. 7,23-25).

Casele de plăcere. Măreţele vile unde cei avuţi se adunau pentru petrecerile şi chefurile lor beţive. Prezicerea din v. 13 s-a împlinit parţial cu prilejul invaziei lui Sanherib, mai pe deplin atunci când Nebucadneţar a pustiit ţara, şi încă şi mai târziu când romanii au devastat ţinutul.

Isaia 32:14 14. Casa împărătească. Realizările măreţe ale oamenilor zac pustiite şi ruinate.

Măgarii sălbatici se vor juca în ele. Pentru comentariu vezi comentariul la cap. 7,25.

Isaia 32:15 15. Se va turna Duhul. Cuvintele acestea s-au împlinit parţial în marea reformă iniţiată de Ezechia, dar şi mai deplin cu ocazia Cincizecimii (Ioel 2,28; Fapte 2,17; vezi şi Osea 6,3; Ioel 2,23; Zaharia 10,1; Apocalips 18,1).

Pământ [KJV: „Câmp roditor”]. În primul rând, cel puţin o expresie figurată (Isaia 32,16; comp. Isaia 5,1-7; Galateni 5,22.23). Va veni vremea când vor avea loc revărsări ale Duhului lui Dumnezeu asupra lumii, care vor face ca regiuni uscate şi pustii din punct de vedere spiritual să înflorească asemenea trandafirului. Aceasta este una din temele favorite ale lui Isaia (Isaia 29,17; 35,1; 41,17-20; 55,13).

Privit ca o pădure. Ceea ce era deja un „câmp roditor” va deveni şi mai productiv.

Isaia 32:16 16. Nepărtinirea. Justiţia urma să înflorească în ceea ce fusese mai înainte o sălbăticie morală, iar dreptatea „pământului” deja „roditor” nu va scădea câtuşi de puţin.

Isaia 32:17 17. Lucrarea neprihănirii. Neprihănirea este rezultatul trăirii în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, şi toate poruncile Lui „sunt drepte” [„dreptate” – KJV] (Psalmi 119,172). Oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi sunt în pace cu Dumnezeu şi cu lumea din jurul lor. Pacea de durată poate domni numai acolo unde există o solidă temelie de neprihănire. Fără neprihănire nu poate exista pace (Isaia 48,22). Oamenii care se agaţă de păcat nu vor găsi niciodată pacea, indiferent cât de sârguincios ar căuta-o. Cea mai mare nevoie a lumii noastre tulburate este o înţelegerea acestui principiu important şi fundamental.

Isaia 32:19 19. Prăbuşiţi sub grindină. Targumurile zic: „pădurea este doborâtă cu desăvârşire”. În contrast cu „locuinţa păcii” a celor drepţi (v. 18), pustiirea va fi soarta sigură a nelegiuiţilor (vezi Apocalips 16,19; 18,2.21).

Isaia 32:20 20. Semănaţi pretutindeni de-a lungul apelor. Acelora care acum lucrează cu credincioşie le este făgăduită o recoltă sigură şi abundentă.

Boului şi măgarului. Iudeii foloseau atât boi cât şi măgari la lucrările lor agricole (Deuteronom 22,10; Isaia 30,24). Acestea erau animalele domestice de povară obişnuite în Orientul antic.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2AA 432; DA 103; MH 124; MYP 98; PP 413; 2T 48, 100; 8T 130

8 9T 253

17 AA 566; DA 337; GC 277; ML 176

18 CH 423; CT 343; GC 675

20 AA 345; CE 7, 53; CH 465; ChS 153; CM 4, 10, 113; COL 40, 85; CS 129; CW 141; CSW 55; Ed 109; Ev 63, 129; LS 208, 214; MYP 217; TM 425; 3T 406, 420; 4T 76; 5T 381, 389, 403; 6T 314; 7T 19, 36; 8T 146; 9T 35, 127, 132; WM 73, 266

Isaia 33:1 1. Vai de tine. Capitolul acesta a fost inspirat fără îndoială de judecata venită asupra oştilor lui Sanherib(cap. 37,36). Invadatorii jefuiseră Iuda, dar Domnul urma să-l libereze de sub puterea asupritorilor. Capitolul alternează între mângâieri puternice pentru cei credincioşi şi mustrări aspre pentru cei nelegiuiţi. Viziunea profetică a lui Isaia cuprinde totodată şi măreaţa eră mesianică (vezi comentariul la cap. 32,1).

N-ai fost pustiit. Războaiele de agresiune ale Asiriei împotriva vecinilor ei fuseseră extensive. Ea era preocupată în special de jaf, şi îşi trimitea oştirile cu scopul de a prăda. Dar în cele din urmă Asiria îşi va primiplata pe măsură (vezi Matei 7,2; comp. Ieremia 50,15.29; 51,24; Apocalips 13,10).

Isaia 33:2 2. Noi nădăjduim în Tine. Vezi comentariul la cap. 25,8.9.

Adevărul nostru [KJV: „Braţul lor”]. Multe manuscrise vechi ebraice, targumurile, şi siriaca zic „braţul nostru”. Isaia aici cere ajutor pentru propriul său popor – poate în special apărătorii cetăţii. Expresia următoare, „izbăvirea noastră”, se referă clar la aceia care erau cu el în Ierusalim.

Isaia 33:3 3. Popoarele fug. Aceasta se referă la oştirile lui Sanherib (vezi cap. 37,36.37). Cu prilejul acela un mare „tumult” [KJV] a vârât groază în inimile asirienilor.

Isaia 33:4 4. Prada voastră. Aceasta se referă la prădarea taberei asiriene după anihilarea năvălitorilor şi fuga precipitată a puţinilor supravieţuitori. După cum omizile şi lăcustele mănâncă tot ce este verde, tot aşa evreii, la timpul cuvenit, urmau să-i despoaie pe aroganţii asirieni.

Isaia 33:5 5. Domnul este înălţat. Anihilarea spectaculoasă a oştirilor Asiriene (cap. 37,36) a adus cinste şi renume adevăratului Dumnezeu.

El umple Ierusalimul. Învăţătura dată de invazia lui Sanherib se poate presupune că a avut ca rezultat oredeşteptare în întreg Ierusalimul şi în cetăţile lui Iuda.

Nepărtinire. Sau „justiţie”, adică printre oameni.

Isaia 33:6 6. Statornice. Iuda urma să-şi afle tăria şi statornicia nu în puterea militară, ci în Dumnezeu şi în credincioşia faţă de voinţa Lui descoperită (vezi Iov 28,28; Psalmi 111,10; Proverbe 1,7).

Isaia 33:7 7. Solii păcii. Trimişilor lui Ezechia li s-au pus condiţii atât de grele (2Regi 18,14-16) încât să-i facă să „plângă cu amar.” Când delegaţii evrei s-au întâlnit cu Rabşache trimis la Ierusalim, ei au considerat condiţiilelui de predare atât de aspre încât s-au înapoiat cu „hainele sfâşiate” (2Regi 18,37).

Isaia 33:8 8. Drumurile sunt pustii. Căile lui Iuda nu mai erau libere pentru circulaţie. Oştirea lui Sanherib aduseseţara în aşa greutăţi încât oamenii nu mai îndrăzneau să călătorească pe drumuri.

Cetăţile. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice ‘edim, „martorii”, în loc de ‘irim, „cetăţi”, singura deosebire în textul consonantic fiind cea între d şi r (vezi Vol. I, p. 26; vezi comentariul la Geneza 10,4).

Isaia 33:9

9. Ţara jeleşte. Întregul ţinut al lui Iuda fusese devastat în cursul invaziei asiriene. Alte ţinuturi ale Palestinei împărtăşeau aceeaşi tristă soartă.

Isaia 33:10 10. Acum Mă voi scula. Ceasul deznădejdii extreme a omului este ceasul ocaziei lui Dumnezeu. Când situaţia părea disperată, iar ultimele rămăşiţe ale rezistenţei iudaice urmau să fie distruse în curând de crudul năvălitor, Domnul S-a sculat să scape rămăşiţa din Ierusalim.

Isaia 33:11 11. Zămislit fiu [KJV: „Pleavă”]. Versetul acesta scoate în evidenţă deşertăciunea şi nimicnicia pretenţiilor asiriene. În ciuda tuturor strădaniilor lor, nu vor obţine decât pleavă. Planurile lor îndrăzneţe îi vorajunge tocmai pe aceia care le dăduseră naştere.

Isaia 33:12 12. Cuptoare de var. Ei vor fi ca atunci când piatra de var este transformată în var sau când mărăcinii sunt mistuiţi de foc.

Isaia 33:13 13. Vedeţi [KJV: „Recunoaşteţi”] puterea Mea. Aducând judecată asupra Asiriei, Dumnezeu i-a învăţat pe oamenii de pretutindeni deşertăciunea înţelepciunii şi tăriei omeneşti. El îngăduie adesea ca o situaţie să ajungă la un punct de criză, pentru ca la intervenţia Sa, oamenii să-I poată recunoaşte autoritatea şiputerea.

Isaia 33:14 14. Foc mistuitor. Dumnezeu este un foc mistuitor pentru cei nelegiuiţi (Ebr. 12,29). Numai cei „cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8) şi vor trăi. Întrebările puse aici sunt asemănătoare cu cele din Psalmi 15,1; 24,3. Răspunsul lui Isaia se găseşte în versetul următor.

Isaia 33:15 15. Umblă neprihănire. Compară răspunsurile date aici cu cele ale psalmistului în Psalmi 15,2-5; 24,4. De fapt, dreptatea este în mod fundamental o chestiune care ţine de inimă şi minte, dar omul trebuie totodată să şi „umble în lumină” (1 Ioan 1,7). O atitudine dreaptă se va reflecta în cuvinte şi fapte drepte.

Câştig scos prin stoarcere. Asiria îşi adunase bogăţia prin stoarcerea neamurilor mai slabe. Dar mulţi din Ierusalim şi din Iuda îşi adunaseră bogăţiile cam în acelaşi fel (vezi comentariul la cap. 5,7).

Îşi trage mâinile. Adică, într-un gest de refuz de a participa la răsplătiri ilicite.

Îşi astupă urechea. Adică, refuză să participe la comploturi împotriva vieţii celor inocenţi.

Îşi leagă ochii. Domnul are „ochii aşa de curaţi că nu pot să vadă răul” (Habacuc 1,13). Aceia care Îi slujesc nu vor aproba răul sub nici o formă.

Isaia 33:16 16. Va locui în locurile înalte. Adică în locuri sigure. Cetăţile din vechime erau zidite „în locuri înalte” pentru a fi ferite de invadatori. Locurile înalte sunt întotdeauna avantajoase în război.

Stânci întărite. Sau „cetăţuile”. Acelora care-L iubesc şi-I slujesc, Domnul le oferă protecţie şi purtare de grijă în vreme de necaz. Făgăduinţa dată aici se va dovedi o mângâiere deosebită pentru poporul lui Dumnezeu în timpul crizei celei mari a zilelor din urmă, când li se vor oferi locuri de siguranţă la care nu vor avea acces cei porniţi să-i nimicească (vezi Psalmi 61,2.3; 91,1.2). În timp ce nelegiuiţii suferă de lipsă de hrană şi apă (vezi Apocalips 16,2.3; comp. GC 626, 628) sfinţilor li se vor asigura cele necesare vieţii.

Isaia 33:17 17. Pe Împărat. În timpul necazurilor şi strâmtorărilor zilelor din urmă poporul lui Dumnezeu află mângâiere la gândul că în curând Hristos Se arată. Ei Îl vor vedea în slava Lui (vezi comentariul la cap.

25,8,9), iar ţara făgăduinţei pe care ei au văzut-o cu ochiul credinţei, ca şi cum ar fi fost „foarte departe” (KJV) (cap. 33,17), va deveni atunci o realitate.

Isaia 33:18 18. Îşi va aduce aminte de groaza. Scăpat de vrăjmaşii lui poporul lui Dumnezeu cugetă la scenele înspăimântătoare prin care au trecut. Încercările trecutului par doar un vis. Lucrurile acestea s-au adeverit când Ierusalimul a fost eliberat de oştile lui Sanherib şi din nou se vor adeveri în ce priveşte sfinţii la a doua venire a lui Hristos.

Logofătul … vistiernicul. Unde erau logofeţii asirieni, care fixau cantitatea de tribut ce trebuia stoarsă de la fiecare victimă nenorocită? Unde erau încasatorii de tribut şi căpitanii asediului? Acum toţi dispăruseră, şi totul era liniştit. La fel, la a doua venire a lui Hristos, cei credincioşi se vor bucura de eliberarea din mâinile celor care cu atât de puţin înainte căutaseră să-i ucidă.

Isaia 33:19 19. Poporul îndrăzneţ. Insolenţii invadatori asirieni, cu limba lor curioasă şi puterea lor crudă, nu vor mai fi. În loc să-i vadă pe asirieni, „vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui” (v. 17). Compară Exod 14,13.

Isaia 33:20 20. Priveşte Sionul. Năvălitorii vrăjmaşi au dispărut; orice primejdie s-a dus. Cetatea sfântă este acum liniştită. Compară descrierea din Ioel 3,16-20.

Sărbătorilor noastre. Literal „sărbătorilor noastre rânduite” (vezi comentariul la Levitic 23,2).

Isaia 33:21 21. De râuri, de pâraie late. O descriere a rodniciei şi frumuseţii Ţării Făgăduinţei restaurate. Aici este „râul” şi „izvoarele” care „înveselesc cetatea lui Dumnezeu” (Psalmi 46,4). Compară râul lui Ezechiel (Ezechiel 47).

Corăbii cu lopeţi. Nici o corabie vrăjmaşă nu va umbla pe râurile lor (vezi Ezechiel 47,1; Ioel 3,18; Zaharia 14,8; Apocalips 22,1).

Isaia 33:23 23. Funiile tale. Se continuă imaginea din v. 21. Vrăjmaşul este ca o corabie ale cărei frânghii atârnă moi, al cărui catarg se clatină şi a cărui pânză este inutilă – o epavă. Ceasul biruinţei pentru sfinţi este ceasul ocării şi înfrângerii pentru vrăjmaşii lor. „Ologii” care de obicei nu joacă nici un rol în serviciul militar, ajung biruitori şi-şi jefuiesc vrăjmaşii.

Isaia 33:24 24. Sunt bolnav. Nu va mai exista boală pe pământul înnoit, nici trupeşte şi nici sufleteşte (vezi Ieremia 31,34). Vindecarea bolii şi iertarea păcatului sunt menţionate împreună în Psalmi 103,3; Matei 9,2.6. Hristos este vindecătorul bolilor fizice şi spirituale ale omului.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

5, 6 FE 353

6 Ed 229; PK 83

13–17CW 113

14 1T 123; 4T 528

14–16GC 626; PK 725; 2T 446

15–17Ed 141

16 DA 122; EW 56, 282; GC 629, 635; MB 111; SR 129, 406; 1T 174

17 CT 209; DA 632; Ev 503; EW 67; ML 347; PK 321; TM 21; 2T 355; 7T 12; 8T 253, 331; 9T 193

20–22Ed 182

21, 22 PK 321

23 MB 62

24 Ed 271; GC 676; PK 729; 9T 286

Isaia 34:1 1. S-asculte pământul. Solia din capitolul 34 nu este doar pentru Iuda, ci pentru toate neamurile din toate timpurile. Isaia descrie aici soarta tristă şi îngrozitoare a celor nelegiuiţi, atât în propriul său timp cât şi la sfârşitul timpului. El vede ziua cea mare a măcelului când nelegiuiţi pier, iar stârvurile lor zac împrăştiate caacelea ale oştirii lui Sanherib după cercetarea din partea îngerului nimicitor al Domnului (cap. 37,36). În nimicirea armatei asiriene el vede făgăduinţa pieirii tuturor oştilor răului care luptă împotriva lui Dumnezeu. Idumea sau Edomul (v. 5) este ales ca reprezentant simbolic al vrăjmaşilor binelui deoarece Edom s-a doveditadesea cel mai crud şi mai nemilos dintre vrăjmaşii lui Iuda (vezi 2Cronici 28,17; Ezechiel 35; Amos 1,11; Obadia).

Isaia 34:2 2. Mâniat. Vezi comentariul la cap. 26,20.

Toată oştirea lor. După cum Dumnezeu era mâniat pe armatele asiriene care atacaseră Ierusalimul, tot aşa va fi şi pe forţele răului care se aliniază împotriva poporului Său. Compară Ioel 3,2; Zaharia 12,2-9; 14,2.3; Apocalips 16,14.16; 17,14; 19,11-19.

Le nimiceşte cu desăvârşire. Ebr. charam, „a dedica nimicirii”, „a sorti răului” (vezi comentariul la 1Samuel 15,3).

Isaia 34:3 3. Miroase greu. Este vorba despre războinicii vrăjmaşi morţi. Când Dumnezeu a nimicit forţele lui Sanherib stârvurile moarte ale celor ucişi au fost împrăştiate pe pământ ca gunoiul (Isaia 66,16; Ieremia 25.33; Ezechiel 39,11-20; Apocalips 19,17-21).

Se topesc. Sau „vor deveni lichizi” sau „vor curge” (vezi Apocalips 14,20).

Isaia 34:4 4. Oştirea cerurilor. Adică, soarele, luna şi stelele (vezi 2Regi 21,3; 23,5; Ieremia 8,2; 33,22, etc.). În loc de „toată oştirea cerurilor piere”, sulul 1QIsa de la Marea Moartă spune „Adâncurile se vor căsca şi toată oştirea cerului va fi spulberată”.

Piere. În privinţa unei discuţii asupra acestei expresii vezi comentariul la Isaia 13,10.13; 24,23; Evrei 1,10-14.

Făcute sul. Aici se face referire la cerurile atmosferice (vezi comentariul la 2Petru 3,7.10-12; Apocalips6,14; comp. Isaia 24,19.20; Ieremia 4,23.28).

Cade. Vezi comentariul la Matei 24,29; Apocalips 6,13.

Isaia 34:5 5. Sabia mea. Sabia Domnul simbolizează judecăţile Sale asupra celor nelegiuiţi. Compară Deuteronom

32,41.42; Ieremia 46,10; Apocalips 19,13.15.21.

Edom. Vezi comentariul la Ezechiel 35,15. Adesea toţi vrăjmaşii poporului lui Dumnezeu sunt simbolizaţi printr-o singură naţiune a cărei ură şi cruzime au fost deosebit de înverşunate. Popoare care s-au distins în felul acesta au fost Egiptul, Babilonul, Edomul, Amon şi Moab. Înrudiţi de aproape cu iudeii, edomiţii au manifestat întotdeauna o duşmănie deosebită faţă de ei (vezi comentariul la Isaia 34,1). Cu prilejulunei invazii asiriene este posibil ca Edomul să se fi alăturat asirienilor vărsându-şi mânia pe Iuda, iar în felul acesta numele de Edom este unit aici cu acela al Asiriei în pronunţarea judecăţii de către Isaia. În ce priveşte judecăţile divine asupra Edomului ca un simbol al marii zile a lui Dumnezeu, vezi comentariul la cap. 63,1-6.

Isaia 34:6 6. Praznic de jertfe la Boţra. Boţra era o cetate importantă a Edomului (Isaia 63,1; comp. Geneza 36,33; 1Cronici 1,44) situată la 20 de mile sud-est de marea Moartă. Amos a prezis nimicirea palatelor sale (Amos 1,12), iar Ieremia a declarat că el va ajunge o pustietate şi o ocară (Ieremia 49,13.22). Mieii, ţapii şi berbecii reprezintă poporul Edomului, care va fi dat măcelăririi precum animalele la timpul sacrificiului. Ieremia foloseşte o figură de vorbire asemănătoare (Ieremia 46,10).

Isaia 34:7 7. Bivolii. Ebr. re’emim „boi sălbatici” (vezi comentariul la Numeri 23,22). Diferitele feluri de boi din versetul acesta reprezintă naţiunile puternice ale pământului, care vor însoţi popoarele mai slabe, mieii, ţapii şiberbecii din versetul 6, la locul de jertfă.

Isaia 34:8 8. Răzbunare. Literal „cazul”, într-un sens juridic. Neamurile sunt reprezentate aici ca participând la marea luptă dintre bine şi rău, aliniate de partea lui Satana împotriva Sionului, cetatea lui Dumnezeu. Compară Zaharia 3,1.2. Este descris ceasul în aparenţă mult întârziat al răsplătirii în care „Edomul” (vezi comentariul la Isaia 34,5.6) va fi pedepsit pentru ospitalitatea lui persistentă împotriva poporului ales al lui Dumnezeu (vezi Isaia 63,1-4; comp. Ieremia 46,10). Pentru aplicarea acestui verset la ziua cea mare a lui Dumnezeu vezi GC 673.

Isaia 34:9 9. Pucioasă. Ilustraţiile din v. 9 sunt întemeiate pe nimicirea Sodomei şi Gomorei (vezi comentariul la Geneza 19,24). Regiunea ocupată de cetăţile acestea probabil se află la capătul sudic al Mării Moarte (vezi comentariul la Geneza . 14,3). Chiar şi astăzi aici se mai găsesc petrol lichid şi smoală. La revenirea lui Hristos, întreg pământul va fi nimicit într-un incendiu de proporţii (2Petru 3,10.12; Apocalips 20,10.14).

Isaia 34:10 10. Fumul lui. Compară expresii similare din Apocalips 14,11 şi 19,3. Nimicirea Sodomei şi Gomorei este prezentată ca o pildă „suferind pedeapsa unui foc veşnic” care îi va nimici pe cei nelegiuiţi (Iuda 7). Cetăţile acelea a căror nimicire a fost o „pildă” pentru cei care „vor trăi în nelegiuire” au fost prefăcute „în cenuşă” (2Petru 2,6). Toţi nelegiuiţii urmează să fie nimiciţi în acelaşi fel şi mistuiţi pierind „ca fumul” (Psalmi37,20). Mândrul Babilon, al cărui fum „se ridică în sus în vecii vecilor” (Apocalips 19,3), va fi ars „de tot în foc” (Apocalips. 18,8). Flăcările ultimelor zile nu le vor lăsa celor nelegiuiţi „nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4,1.3; comp. Psalmi 37,9.10; Obadia 10), şi îi va lăsa ca şi cum nu ar fi existat (vezi Ezechiel 28,18.19; Obadia 16).

Isaia 34:11 11. Pelicanul. [Cormoranul, KJV]. Ebr. qa’ath o pasăre necurată neidentificată, poate o specie de bufniţă sau şoim. În Levitic 11,18 şi Deuteronom 14,17 qa’ath este tradus „pelican”.

Ariciul. Ebr. qippod, probabil „ariciul” sau „porcul spinos”. În Ţefania 2,14 „pelicanul” şi „ariciul” suntiarăşi menţionaţi laolaltă.

Pustiirii... nimicirii. Ebr. tohu ... bohu, aceiaşi termeni traduşi „pustiu şi gol” în Geneza 1,2 şi însemnând „haotic” şi „gol” (vezi comentariul la Geneza 1,2). Aceeaşi descriere vie este dată cu privire la pământ aşa cum va arăta în timpul mileniului (vezi comentariul la Isaia 24,1.3; Apocalips 20,1-3). Cu privire

la cuvântul tradus aici „cumpăna” vezi comentariul la Isaia 28,17.

Isaia 34:12 12. Nu vor mai fi fruntaşi. Sensul primei părţi a v. 12 este incert în originalul ebraic. El spune literal, „Nobilii ei, şi nici o împărăţie pe care o vor chema (numi)”.

Nimiciţi. Toţi fruntaşii Edomului au fugit, iar împărăţia se află într-o stare haotică.

Isaia 34:13 13. Şacalilor. Vezi comentariul la cap. 13,22.

Struţilor. Vezi comentariul la cap. 13,21.

Isaia 34:14 14. Ţepii păroşi. Vezi comentariul la cap. 13,21. Versetele 11-15 prezintă o deosebire extrem de figurată a lumii în starea ei haotică.

Năluca nopţii. Ebr. lilith,un cuvânt care în akkadiană înseamnă „un demon nelegiuit”.

Isaia 34:15 15. Şarpele de noapte. Ebr. qippoz, probabil un şarpe mărunt. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice <I>qippod,<I> adică „ariciul” (vezi comentariul la v. 11) sau poate bufniţa cu urechi scurte.

Isaia 34:16 16. Cartea Domnului. Nicăieri decât în raportul Inspirat avem date vrednice de încredere cu privire la situaţia existentă atunci când „Domnul este mâniat pe toate neamurile” (vezi comentariul la v. 2).

Nu va da greş. Literal „lipsi”, „dori după”, adică „a duce lipsă”.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2 GC 672; SR 428

4 DA 780

8 GC 673; SR 429; 5T 212

Isaia 35:1 1. Pustia şi ţara fără ape se vor bucura. Capitolul acesta prezintă un tablou inspirat şi inspirator al pământului în starea lui refăcută. Regiunile aride şi pustii ale lumii actuale nu vor mai exista.

Trandafirul. Ebr. chabaşşeleth, considerat de unii a însemna narcisa, o florare sălbatică populară din Palestina. Alţii au identificat-o cu şofranul sau brânduşa. Versetele 1 şi 2 descriu frumuseţea şi desfătarea uneiţări care înfloreşte din nou după ce a fost scăpată de blestemul păcatului.

Isaia 35:2 2. Libanului. Munţii Liban, Muntele Carmel şi câmpia Şaronului erau vestite pentru verdeaţa şi pentru frumuseţea lor. În cap. 33,9 un blestem a despuiat aceste regiuni de vegetaţia lor aducându-le într-o stare de sălbăticie. Acum, totuşi, ele vor fi readuse de Dumnezeu la frumuseţea lor edenică (vezi cap. 41,19; 55,12.13;65,10).

Isaia 35:3 3. Întăriţi. Solii lui Dumnezeu trebuie să-şi încurajeze semenii să privească înainte cu încredere la slava pământului înnoit şi să se încreadă în puterea Lui de a-i elibera din această lume blestemată prin păcat.

Isaia 35:4

4. Răzbunarea va veni. Adică, asupra vrăjmaşilor, dar pentru a-Şi „mântui” poporul credincios (vezi Matei 25,32.34.41). Înfrângerea vrăjmaşilor poporului lui Dumnezeu pregăteşte calea pentru eliberarea acestuia, iar cunoscând aceasta, copiii Lui pot prinde curaj şi nădejde (vezi Isaia 25,9; Ioan 14,1-3; Tit 2,13).

Isaia 35:5 5. Ochii orbilor. Făgăduinţa aceasta se va adeveri atât literal cât şi figurat. Oamenilor care sunt orbi dinpunct de vedere spiritual (cap. 6,9.10) li se vor deschide ochii spirituali şi li se vor destupa urechile înţelegerii lor morale. Pe pământul înnoit toate deficienţele fizice vor fi de asemenea vindecate.

Isaia 35:6 6. Vor ţâşni ape. Lucrul acesta se va realiza atât literal cât şi figurat (vezi v. 5). Cu privire la aplicaţia figurată vezi Psalmi 46,4; Zaharia 13,1; Ioan 4,10; 7,37, iar cu privire la împlinirea literală vezi Ezechiel 47,1-12; Apocalips 22,1.2.

Isaia 35:7 7. Pământul uscat. Fertilitatea şi frumuseţea vor caracteriza chiar şi acele regiuni ale pământului care acum sunt sterpe şi neroditoare.

Şacalii. Vezi comentariul la cap. 13,22.

Isaia 35:8 8. O cale. Vezi comentariul la cap. 11,16; 19,23-25. Dacă poporul Israel I-ar fi fost credincios lui Dumnezeu, Ţara făgăduinţei ar fi fost readusă la rodnicia şi frumuseţea ei edenică, aşa cum este descrisă aici în v. 1-4,7, iar suferinţa şi boala ar fi pierit din mijlocul lor, aşa cum este descris în v. 5,6 (vezi p. 27,28). Din toate popoarele căutători sinceri după adevăr ar fi umblat pe „calea cea sfântă” mergând la Ierusalim pentru a-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu (vezi p. 28-30). „Calea cea sfântă” nu va fi pentru cel „necurat”, nesincer, dar va fi demarcată atât de clar încât şi cei mai simpli oameni, dacă sunt sinceri în căutarea adevărului, nu vor rătăci drumul. Toţi cei „izbăviţi de Domnul” vor merge „spre Sion” pe calea aceasta „cu cântece de biruinţă”. „O bucurie veşnică le va încununa capul” (vezi comentariul la Isaia 35,10; comp. Isaia 52,1; Ioel 3,17). Dar Israel s-a dovedit necredincios, iar datorită acestui fapt au pierdut soarta glorioasă pe care ar fi putut să o aibă, făgăduinţele capitolului acestuia adresându-se bisericii de azi (MH 159, 160; vezi p. 35,36).

Un drum. Nouăsprezece manuscrise ebraice, inclusiv sulul 1QIsa de la Marea Moartă, şi cel Siriac, nu includ cuvintele acestea.

Isaia 35:9 9. Nici un leu. În vremurile antice leii constituiau o ameninţare serioasă pentru aceia care călătoreau prin ţinuturi sălbatice şi nelocuite. Dar Dumnezeu le asigura o călătorie sigură acelora care vor călători spre Ierusalim pe calea Lui sfântă.

Isaia 35:10 10. Cei izbăviţi. Adică, cei din toate popoarele care vor accepta mântuirea.

Cu cântece. Călătoria către Sion este o călătorie fericită. Pelerinii mergând să participe la sărbătorile dela Ierusalim se duceau cu inimile pline de bucurie şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Ei cântau psalmi de laudă (vezi Psalmi 121; 122) când se gândeau la ceasurile fericite pe care le vor petrece în cetatea sfântă, în părtăşie unii cu alţii şi în comuniune cu Dumnezeu. Aceasta va fi experienţa celor „izbăviţi” din toate neamurile.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–10MH 160; 8T 78

1 DA 305; GC 675; ML 139; 6T 24, 308

1, 2 PP 542

2 GC 302; PK 313, 733

3, 4 1T 370; 4T 131; 5T 489

3–6PK 728

5–10PP 542

6 PP 413; 5T 565

6, 7 PK 234

6–8PK 729

8 AA 53; Ed 170; FE 340; GC 320; 2T 692

10 Ed 167; ML 344; MYP 116; PK 730; SL 95

Isaia 36:1 1. În al patrusprezecelea an. Capitolul acesta marchează începutul unei noi secţiuni a cărţii lui Isaia. Capitolele 36 – 39 au un caracter mai degrabă istoric decât profetic, ocupându-se de invazia lui Sanherib, boala lui Ezechia, şi vizita trimişilor lui Merodac-baladan. Capitolele acestea sunt paralele şi în mare măsură identice cu 2Regi 18,13-20,19, la care, în general, trebuie să ne raportăm pentru discuţie.

S-a suit. Vezi comentariul la 2Regi 18,13. Sanherib a devenit împărat al Asiriei în 705 î.Hr., şi a întreprins cea dintâi campanie a sa împotriva cetăţilor lui Iuda în 701. În raportul său cu privire la această campanie, în care el pretinde că a cucerit 46 de cetăţi întărite cu ziduri, din Iuda, el înşiră printre motivele salede a face această expediţie: 1) faptul că Ezechia refuzase să se supună jugului asirian; 2) că el ceruse ajutor dela Egipt şi Etiopia; şi 3) că îi ajutase pe filistenii din Ecron în răzvrătirea lor împotriva Asiriei, şi închisese pe regele lor Padi, care fusese credincios faţă de Asiria.

Isaia 36:2 2. A trimes... pe Rabşache. Vezi comentariul la 2Regi 18,17.19. Acesta era titlul marelui paharnic al împăratului asirian. El era un ofiţer important din armată, asociat cu tartan-ul şi cu rabsaris-ii, la conducerea forţelor asiriene trimise împotriva Ierusalimului.

Lachis. Vezi comentariul la 2Regi 18,14.

Iazului se sus. Vezi comentariul la 2Regi 18,17.

Isaia 36:3 3. Eliachim. Vezi comentariul la 2Regi 18,18.

Isaia 36:4 4. Pe care te bizui. Vezi comentariul la 2Regi 18,19.

Isaia 36:5 5. Eu îţi spun. În loc de „Eu îţi spun”, aproape 20 de manuscrise vechi ebraice, sulul 1QIsa de la MareaMoartă şi pasajul paralel din 2Regi 18,20 zic: „Tu spui”. Prima parte a versetului zice literal: „Tu spui: desigur cuvântul buzelor, plan şi tărie pentru război”, însemnând: „Tu spui: Desigur, planurile şi tăria [noastrăsunt corespunzătoare] pentru război.”

Pentru război... putere. Vezi comentariul la 2Regi 18,20. Ezechia fusese plătitor de tribut Asiriei, ca şi tatăl său Ahaz înainte de el (2Regi 16,7.8). Refuzul său de a mai plăti tribut adusese armatele asiriene

împotriva sa.

Isaia 36:6 6. Trestie ruptă. Vezi comentariul la 2Regi 18,21.

Isaia 36:7 7. Le-a îndepărtat. Vezi comentariul la 2Regi 18,22; comp. 2Cronici 31,1.

Isaia 36:8 8. Două mii de cai. Vezi comentariul la 2Regi 18,23. Este clar că Iuda nu avea cavalerie instruită. Asirienii râdeau de Ezechia pentru îndrăzneala de a li se împotrivi când el era atât de jalnic de slab în acest important domeniu de înzestrare militară.

Isaia 36:9 9. Îţi pui încrederea în Egipt. Vezi comentariul la 2Regi 18,21.24. Isaia îi mustrare mai înainte pe conducătorii lui Iuda pentru faptul că-şi puseseră încrederea în echipamentul militar şi într-o alianţă cu Egiptul(Isaia 30,1-4; 31,1), şi-i avertizase că încrederea lor în Egipt urma să fie zadarnică (cap. 30,7; 31,3).

Isaia 36:10 10. Domnul mi-a zis. Vezi comentariul la 2Regi 18,25. Într-una din inscripţiile lui, Sanherib pretinde săfi cerut aprobarea divină a zeului Aşur pentru a merge împotriva vrăjmaşilor săi.

Isaia 36:11 11. Limba aramaică. Vezi comentariul la 2Regi 18,26. scopul trimişilor asirieni era de a-i ridica pe locuitorii Ierusalimului împotriva regelui lor şi de a-i înspăimânta să se supună.

Isaia 36:12 12. Şed pe zid. Vezi comentariul la 2Regi 18,27. Trimişii lui Sanherib se prefăceau că ei aveau mai mult interes pentru binele locuitorilor Ierusalimului decât Ezechia. Ce însemna pentru Sanherib dacă într-un asediu prelungit oamenii urmau să-şi mănânce propriile fecale şi să-şi bea propria urină? Singura cale pentru aevita o astfel de soartă, spuneau ei, era ca oamenii să se ridice împotriva regelui lor.

Isaia 36:13 13. Limba evreiască. Vezi comentariul la 2Regi 18,28.

Isaia 36:14 14. Nu vă lăsaţi amăgiţi. Vezi comentariul la 2Regi 18,29. Rabşache îl descrie pe Ezechia ca pe un înşelător vanitos şi egoist căruia nu-i păsa de binele poporului său.

Isaia 36:15 15. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de Ezechia. Vezi comentariul la 2Regi 18,13. Dacă asirienii nu reuşeau să îndepărteze poporul de Dumnezeu, nu-l puteau aduce sub influenţa lor. Problema era deci clar identificată – loialitate faţă de Dumnezeu sau alianţă cu împăratul asirian. Provocarea lui Sanherib era de fapt o sfidare a luiDumnezeu Însuşi.

Isaia 36:16 16. Faceţi pace cu mine. Vezi comentariul la 2Regi 18,31. Rabşache făcea făgăduinţe grandioase cu privire la ce va aduce o necredincioşie faţă de Ezechia şi o supunere faţă de Sanherib.

Isaia 36:17 17. Ca a voastră. Vezi comentariul la 2Regi 18,32. Dacă Sanherib ar fi avut de gând să dea poporului lui Iuda răsplătirile pe care le făgăduia, i-ar fi lăsat în propria lor ţară. Ameninţarea lui de a-i duce într-o ţară depărtată dovedea că vorbele lui erau o bătaie de joc, iar făgăduinţele sale erau deşarte.

Isaia 36:18 18. Dumnezeii. Vezi comentariul la 2Regi 18,32.

Isaia 36:19 19. Hamatului. Vezi comentariul la 2Regi 18,34. Samaria căzuse în mâinile asirienilor cu doar 22 de aniînainte de prezentul atac contra lui Iuda. Faptul că oraşul capitală al regatului nordic nu fusese în stare să-i reziste puterii asiriene era considerat dovada supremă că Ierusalimul va cădea la rândul său.

Isaia 36:20 20. Dintre toţi dumnezeii. Vezi comentariul la 2Regi 18,35.

Isaia 36:21 21. Au tăcut. Vezi comentariul la 2Regi 18,36. Nu exista nici un răspuns eficient pe care un omul să-l poată da arogantului sol asirian. Singur Dumnezeu putea să dea răspunsul cuvenit şi Ezechia avea încredere că El va răspunde. Nimic din ce ar fi putut spune evreii trimişilor nu l-ar fi putut abate pe Sanherib de la planul său şi de aceea Ezechia le poruncise cu înţelepciune să tacă.

Isaia 36:22 22. Cu hainele sfâşiate. Vezi comentariul la 2Regi 18,37.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

11, 13–20PK 353

21, 22 PK 354

Isaia 37:1 1. Şi-a sfâşiat hainele. Vezi comentariul la 2Regi 19,1. Alergarea lui Ezechia la „Casa Domnului” era înacord cu sfatul din Ioel 11,8-14, dat într-un alt moment de criză.

Isaia 37:2 2. La proorocul Isaia. Regele era într-o dilemă din care numai un profet al adevăratului Dumnezeu putea să-i arate o cale de scăpare.

Isaia 37:3 3. Zi de necaz. Vezi comentariul la 2Regi 19,3. Aşa cum Dumnezeu a răspuns poporului Său pe vremea lui Isaia, la fel îl va asculta şi scăpa întotdeauna (vezi Psalmi 46,5-11; 91).

Isaia 37:4 4. Dumnezeu tău a auzit. Vezi comentariul la 2Regi 19,4. Dumnezeu poate să mântuiască „în chip desăvârşit” pe toţi cei care vin la El, „pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Ebr. 7,25).

Isaia 37:6 6. Nu te înspăimânta. Vezi comentariul la 2Regi 19,8.

Isaia 37:7 7. Voi pune în el un duh. Vezi comentariul la 2Regi 19,7.

Isaia 37:8 8. Libna. Vezi comentariul la 2Regi 19,8.

Isaia 37:9 9. Tirhaca. Vezi comentariul la 2Regi 19,9; vezi şi Vol. II, p. 53, 64. Apropierea lui Tirhaca (Taharca) l-a îndemnat pe Sanherib să-şi reia încercările de a obţine imediata supunere a lui Ezechia.

A trimis soli. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice „el a trimis soli din nou”.

Isaia 37:10

10. Nu te lăsa amăgit. Vezi comentariul la 2Regi 19,10. Neizbutind să obţină Ierusalimul cu armele Sanherib făcea eforturi desperate să-l aibă prin cuvinte. Şi de data aceasta solia lui se asemăna mult cu aceea anterioară (Isaia 36,15.18-20), numai că era mai desperată şi mai sfidătoare.

Isaia 37:11 11. Tuturor ţărilor. Vezi comentariul la 2Regi 19,11. Împăraţii asirieni erau nemiloşi şi cruzi, şi mândri de cruzimea lor. Prin groaza directă a faptelor lor sângeroase ei nădăjduiau să vâre groază în inima oamenilor şi a naţiunilor, şi în felul acesta să aducă lumea sub stăpânirea lor.

Isaia 37:12 12. Gozanul, Haranul. Vezi comentariul la 2Regi 19,12.

Isaia 37:13 13. Hamatului. Vezi comentariul la 2Regi 19,13. Aceeaşi întrebare fusese deja pusă cu privire la zeii Hamatului şi Arpadului (Isaia 36,19) şi acum cu privire la regii acestor cetăţi. Răspunsul de la sine înţeles era că ei avuseseră parte de soarta îngrozitoare a tuturor celor care îndrăzniseră să se împotrivească oştilor asiriene. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă adaugă Samaria după Iva.

Isaia 37:14 14. A luat scrisoarea. Vezi comentariul la 2Regi 19,14.

Isaia 37:16 16. Care şezi pe heruvimi. Vezi comentariul la 2Regi 19,15.

Isaia 37:17 17. Să batjocorească. Vezi comentariul la 2Regi 19,16. Ezechia privea cuvintele lui Sanherib ca adresate nu atât de mult lui cât lui Dumnezeu. Ezechia cârmuia ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.

Isaia 37:18 18. Au pustiit toate ţările. Asiria era acum chiar la apogeul puterii sale. Tiglat-pileser III (745-727), Salmanasar V (727-722), Sargon II (722-705) şi Sanherib (705-681) au fost cei mai mari împăraţi pe care i-a cunoscut Asiria vreodată, iar sub conducerea lor popoarele Asiei Apusene au fost zdrobite şi pustiite. Dacă Sanherib se lăuda acum, Ezechia recunoştea cu francheţe că lauda lui nu era lipsită de temei. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă omite „şi ţările lor”.

Isaia 37:19 19. Nu erau dumnezei. Vezi comentariul la 2Regi 19,18.

Isaia 37:20 20. Toate împărăţiile. Vezi comentariul la 2Regi 19,19.

Isaia 37:21 21. Aşa vorbeşte Domnul. Reiese că Isaia nu era de faţă când Ezechia a înălţat rugăciunea lui înfocată, dar că Domnul Şi-a informat profetul cu privire la rugăciune, şi cu privire la răspunsul favorabil care trebuia dat. La momentul acesta de criză naţională Dumnezeu nu-Şi va lăsa poporul pradă deznădejdii. Vezi comentariul la 2Regi 19,20.

Isaia 37:22 22. Fecioara. Ca o fecioară, Sionul fusese ameninţat de Sanherib, care era hotărât să-l umilească în faţalumii. Dar Sionul refuzase cu curaj să se supune asirianului, iar Dumnezeu avea să-l răsplătească pentru credincioşia lui faţă de El. Vezi comentariul la 2Regi 19,21.

Isaia 37:23 23. Sfântului. Vezi comentariul la 2Regi 19,22. Sionul era logodit cu El, şi ocărându-l pe el asirianul Îl ocăra pe Dumnezeu. Pentru onoarea propriului Nume Dumnezeu va veni în apărarea Sionului.

Isaia 37:24 24. Ai zis. Vezi comentariul la 2Regi 19,23. Omul se aşeza pe sine şi puterea lui slabă împotriva puteriiunui Dumnezeu atotputernic. Sanherib, ca şi Lucifer, era vinovat de slăvire de sine. Accentul lui era asupra sapersonal – „carelor mele”, „m-am suit”, „voi tăia” şi „voi ajunge” (comp. Isaia 14,13.14). Inscripţiile lui Sanherib sunt arhipline cu astfel de lăudăroşenii. Dar încă o dată se va demonstra că „mândria merge înaintea căderii” (Proverbe 16,18), şi că „Dumnezeu se împotriveşte celor mândri” (Iacov 4,6).

Isaia 37:25 25. Am săpat izvoare şi am băut din apele lor. Sanherib continuă să se laude cu puterea şi invincibilitatea lui. Nimic nu-l poate opri. Pentru el dificultăţile care fac şah-mat pe muritorii de rând sunt ca nimic. Vezi comentariul la 2Regi 19,24.

Apele. Sulul 1QIsa zice „ape străine”, ca în pasajul paralel din 2Regi 19,24.

Isaia 37:26 26. Am pregătit. Vezi comentariul la 2Regi 19,25. Dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi retras grija Sa protectoare de la oameni şi popoare, oştile Asiriei ar fi fost neputincioase împotriva lor.

Isaia 37:27 27. Neputincioşi. Vezi comentariul la 2Regi 19,26.

Isaia 37:28 28. Când stai jos. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice: „Eu ştiu ridicarea ta şi aşezarea ta” (vezi Plângeri 3,63). Dumnezeu îl avertizează pe Sanherib că El este pe deplin informat de activităţile şi intenţiile lui. Expresiile „când ieşi afară, când intri”, includ orice activitate a vieţii (vezi Psalmi 121,8; 139,2.3).

Isaia 37:29 29. Veriga Mea în nările tale. Vezi comentariul la 2Regi 19,28. Asirienii recurgeau adesea la cele mai extreme barbarii în tratamentul pe care îl aplicau altora. Aceeaşi ilustraţie este folosită cu privire la tratamentul care va fi aplicat în cele din urmă tuturor lucrătorilor fărădelegii (Isaia 30,28; Ezechiel 38,4).

Isaia 37:30 30. Semnul. Vezi comentariul la 2Regi 19,29. Ezechia şi poporul lui Iuda sunt asiguraţi că Dumnezeu le va da un semn, aşa cum a făcut adesea (Isaia 7,11.14; 38,8), ca garanţie a împlinirii profeţiei însoţitoare. Invazia asiriană oprise orice activitate agricolă normală, dar oamenii sunt asiguraţi în ce priveşte o provizie corespunzătoare de hrană. Anul următor putea fi un an sabatic, în timpul căruia urma să se producă destulă hrană de la sine. Anul al treilea însă, urma să aducă o reluare a vieţii şi activităţilor normale. Împlinirea acesteipreziceri în intervalul de timp specificat urma să fie un semn al sigurei împliniri a făgăduinţei mai cuprinzătoare din versetele 31, 32.

Isaia 37:31 31. Ce va mai rămânea. Vezi comentariul la 2Regi 19,30.

Isaia 37:32 32. Râvna Domnului. Vezi comentariul la 2Regi 19,31. Numai intervenţia divină avea să-l salveze pe Iuda. Fără Dumnezeu nu era nădejde. Israel fusese deja nimicit, şi acum părea că nimic nu putea împiedeca caIuda să aibă aceeaşi soartă.

Isaia 37:33 33. Întărituri de şanţuri. Vezi comentariul la 2Regi 19, 32. Soldaţii lui Sanherib îşi aveau deja tabăra în jurul cetăţii, dar încă nu începuseră lucrările obişnuite ale unui asediu. Nici un val de pământ nu se va înălţa împotriva zidurilor pentru a îngădui avansarea maşinilor de asediu şi a arcaşilor; şi nici unul dintre vrăjmaşi nuva reuşi să pătrundă în cetate. Ierusalimul părea să fie în pragul unui asediu disperat, dar asediul acela nu se va materializa.

Isaia 37:35

35. Din pricina Mea. Venind în apărarea Ierusalimului, Dumnezeu Îşi apăra propria Lui măreţie şi onoare contra blasfemiei lui Sanherib (vezi comentariul la v. 24).

Isaia 37:36 36. Îngerul Domnului. Vezi comentariul la 2Regi 19,35. Îngeri sunt trimişi mai degrabă să salveze decât să distrugă. Nu se ştie nimic cu privire la metoda folosită de înger cu prilejul acesta, dar indiferent de metodă, pedeapsa a venit pe neaşteptate, şi a distrus forţa asediatoare. În acord cu vechea neplăcere de a consemna informaţii nefavorabile în cronicile naţionale, rapoartele asiriene nu amintesc nimic despre această catastrofă. Diversele explicaţii legendare sunt lipsite de valoare.

Isaia 37:37 37. Sanherib. Este semnificativ că Sanherib a fost cruţat. El pare să fi fost cu acea parte din oştirea sa care mersese împotriva lui Taharka (v. 9, vezi 2Regi 19,9, şi harta Vol. II, p. 954). Poate că Domnul voia ca el să se întoarcă în patria lui în ruşine şi dezonoare, ca o pildă a urmărilor care vin atunci când un om care se ridică împotriva lui Dumnezeu. Vezi comentariul la 2Regi 19,36.

Isaia 37:38 38. Fii săi... l-au lovit. Vezi comentariul la 2Regi 19,37. Cu toate că i s-a îngăduit lui Sanherib să se reîntoarcă în Asiria, el n-a scăpat de o moarte violentă. Rapoartele asiriene şi babiloniene confirmă informaţia biblică a asasinării sale de către fii săi. În 681 Sanherib a fost ucis, iar Esar-Hadon a început să domnească. Nu se ştie la cât timp după reîntoarcerea lui s-a întâmplat acest lucru (vezi Vol. II, p. 64,65).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

16 PP 62

23 GC 287

38 PK 361

Isaia 38:1 1. În vremea aceea. Pentru discuţie vezi comentariul la 2Regi 20,1.

Isaia 38:2 2. Rugăciune. Vezi comentariul la 2Regi 20,2.

Isaia 38:3 3. Inimă curată. Vezi comentariul la 2Regi 20,3. În vremea aceea de criză Ezechia poate a crezut că naţiunea avea nevoie de serviciile sale şi că era întru totul drept ca el să prezinte viaţa lui onorabilă ca un motiv pentru care să i se îngăduie să mai trăiască.

Isaia 38:5 5. Aşa vorbeşte Domnul. Vezi comentariul la 2Regi 20,4.5. Lacrimile lui Ezechia au atins inima lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a intervenit.

Isaia 38:6 6. Te voi izbăvi. Izbăvirea avea să fie îndoită, atât de la moarte cât şi din mâinile lui Sanherib. Satana era hotărât să aducă atât moartea lui Ezechia cât şi căderea Ierusalimului, gândindu-se desigur că dacă Ezechia era înlăturat din cale, eforturile lui pentru reformă vor înceta, iar căderea Ierusalimului avea loc mult mai repede. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă adaugă la verset, „din pricina mea şi din pricina robului Meu David” (vezi 2Regi 20,6).

Isaia 38:7 7. Semnul. Vezi comentariul la 2Regi 20,8. Fără a se ţine cont de aparenţe, Ezechia urma să fie vindecat. Semnul precedând vindecarea a fost dat pentru a-i întări credinţa lui şi a poporului său (vezi comentariul la cap. 37,30).

Isaia 38:8 8. Voi întoarce înapoi. Potrivit cu 2Regi 20,9.10 lui Ezechia i se dăduse posibilitatea să aleagă fie ca umbra cadranului să o ia înainte fie să se întoarcă înapoi. El a ales alternativa mai dificilă. Aici raportul este prescurtat (vezi comentariul la 2Regi 20,10.11).

Isaia 38:9 9. Cântarea lui Ezechia. Acest psalm al lui Ezechia (v. 9-20) nu se găseşte în raportul paralel din 2Regi.Versetele 21, 22 par să fi urmat iniţial după v. 8, dar trasând raportul în forma lui prezentă versurile lui Ezechia au fost inserate în cadrul naraţiunii mai degrabă decât adăugate acesteia . Versetul acesta (v. 9) ţine loc de titlul al psalmului şi este asemănătoare cu o serie de titluri care se găsesc în cartea Psalmilor. Asemeneamultor psalmi poemul este o prezentare a unei experienţe personale, totuşi scris într-o formă potrivită pentru a fi folosit în cadrul închinării de la templu. Tema poemului este experienţa unui om faţă în faţă cu moartea, rugându-se înfocat pentru viaţă, iar rugăciunea fiindu-i ascultată. Poate pentru a face poemul potrivit pentru uzul liturgic, nu sunt amintite lucruri de natură mai personală.

Isaia 38:10 10. În cei mai buni ani. Literal „în mijlocul ”. În vremea aceea Ezechia era de 40 de ani (vezi comentariul la 2Regi 18,2.13).

Isaia 38:11 11. Nu voi mai vedea pe Domnul. Moartea nu avea să-l aducă în prezenţa Domnului, ci să întrerupă legătura sa cu El, aş cum îi rupea şi legătura cu omul (vezi Iov 14,21; 17,13; Psalmi 6,5; 115,17; 146,4; Eclesiastul 9,5.6; Isaia 38,18).

Isaia 38:12 12. Locuinţa mea. „Cortul” unui nomad, care poate fi mutat cu uşurinţă dintr-un loc în altul. Potrivit acestei ilustraţii, locuinţa lui Ezechia va fi mutată din ţinutul celor vii în acela al morţilor (vezi 2Corinteni 5,1-3; comp. Filipeni 1,23).

Firul vieţii tăiat. Literal „înfăşurat”. Ezechia îşi ţesuse până acum pânza propriei vieţi, însă modelul urma să fie acum schimbat, iar el trebuia să înfăşoare pânza înainte ca modelul să fi fost terminat şi tăiat din război. Prin această imagine Ezechia îşi exprimă dezamăgirea şi frustrarea în faţa perspectivei încheierii premature a ceea ce lui i se pare o lucrare făcută numai pe jumătate.

Isaia 38:13 13. Am strigat. Literal „m-am pregătit”, „m-am liniştit”. Compară Psalmi 131,2, unei aceeaşi expresie ebraică este redată prin „linişte”. Aflându-se în ghearele unui vrăjmaş neînduplecat – moartea – în faţa căruia este neputincios, Ezechia întâmpină perspectiva de a se împăca cu ceea ce pare să fie inevitabil. Întregul verset lipseşte din sulul 1QIsb de la Marea Moartă, dar se află în 1QIsa .

Isaia 38:14 14. Ca un cocor. Ezechia compară strigătele lui în suferinţă cu strigătele plângătoare ale acestei păsări. Uneori gemea tare; alteori numai lăuntric şi neauzit. Abia dacă are putere să-şi ridice ochii către Dumnezeu şi să strige după eliberare din groaza care stă asupra lui ca un călău cu unealta lui ridicată.

Ajută-mă. Literar „pune-te chezaş pentru mine” sau „ridică-te pentru mine”. Este imaginea unui datornic care se află în mâinile unui creditor exigent. Moartea îl presează pe Ezechia să plătească îndată, iar elface apel la Dumnezeu să-l scape.

Isaia 38:15 15. M-a ascultat. Sensul versetului 15 nu este cu totul clar. Unii au sugerat că se ocupă de surpriza bolnavului la brusca lui vindecare încât îi lipsesc cuvintele cu care să-şi exprime recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Alţii consideră că el a rămas mut de consternare că a fost lovit, cum se pare, de Dumnezeu. Dacă Domnul pe care Îl socotea prietenul său îngăduise să ajungă la porţile morţii – ce mai putea spune? Nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se mâhnească şi să-şi jelească soarta, să-şi petreacă zilele în amărăciune

sufletească.

Isaia 38:16 16. Prin îndurarea ta se bucură omul de viaţă. Omul trăieşte prin cuvintele lui Dumnezeu (Deuteronom8,3; Matei 4,4), fie că este vorba de viaţa fizică, fie de cea spirituală. Când Ezechia a aflat vindecare şi viaţă fizică a găsit şi refacerea spirituală. Redând trupului regelui sănătatea fizică, Domnul i-a acordat cu mult mai mult decât ceruse (vezi Isaia 38,17; Matei 9,2-7).

Isaia 38:17 17. Spre mântuirea mea [KJV: „Pentru pace”]. Adică „pace” în sensul larg însemnând „tot ce este bine pentru mine” sau „ceea ce este spre binele meu”. Suferinţa care îi adusese lui Ezechia atâta chin sufletesc nu era spre paguba, ci spre binele său. Dumnezeu a privit la el cu milă duioasă şi l-a ridicat din groapa putrezirii. Puterea iubirii divine l-a salvat de sub puterea morţii.

Toate păcatele mele. Vindecarea trupului a reprezentat o asigurare tangibilă a vindecării sufletului său. Iertarea divină nu este doar o tranzacţie legală care îl eliberează pe om de datoria păcatelor trecute; ea este o putere transformatoare care restaurează şi întăreşte natura spirituală a omului modelându-l din nou după chipul moral al Creatorului său.

Isaia 38:18 18. Locuinţa morţilor. Moartea aduce încetarea deplină a oricărui gând şi activităţi (vezi comentariul laPsalmi 115,17; 146,4; Eclesiastul 9,5). Ceea ce îl amăra mai mult pe Ezechia era gândul că în moarte el nu putea aduce mulţumiri sau laude lui Dumnezeu (Psalmi 6,5; 30,9; 88,10.11; 115,17).

Isaia 38:19 19. Face cunoscut... credincioşia Ta [KJV: „adevărul Tău”]. Recunoştinţa l-a inspirat pe Ezechia să spună altora despre credincioşia şi bunătatea lui Dumnezeu.

Isaia 38:20 20. M-a mântuit. Promptitudinea lui Dumnezeu de a-L salva l-a dus pe Ezechia într-o stare de bucurie entuziastă exprimată în psalmul acesta (vezi comentariul la v. 9).

Vom suna din coardele instrumentelor. Restul versetului 20 are forma unui post-scriptum care arată scopul împăratului la compunerea psalmului şi intenţia lui cu privire la întrebuinţarea acestuia.

Isaia 38:21 21. O turtă de smochine. Adică o cataplasmă de smochine (vezi comentariul la 2Regi 20,7). Domnul arfi putut să-l vindece pe Ezechia fără să fie nevoie de cataplasmă, însă acolo unde există leacuri naturale Dumnezeu intenţionează ca ele să fie folosite la vindecarea bolii. Folosirea acestora nu denotă o lipsă de credinţă, ci dimpotrivă refuzul de a face astfel este încumetare şi dovedeşte lipsa unei judecăţi sănătoase.

Isaia 38:22 22. Semn. Vezi comentariul la 2Regi 20,8. Prin Isaia Domnul îi spusese deja lui Ezechia că el va fi vindecat şi că a treia zi el va fi în stare să meargă la Casa Domnului (2Regi 20,5). Pentru discuţii legate de natura acestui semn vezi comentariul la Isaia 38,7.8.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 340; 5T 336

10–20PK 343

18, 19 GC 546

21 MH 232

Isaia 39:1 1. Merodac-baladan. Vezi comentariul la 2Regi 20,12; vezi şi Vol. II, p.87. Numele acesta este obişnuit în inscripţiile asiriene ale lui Sargon şi Sanherib. Merodac-baladan, iniţial cârmuitor în Bit-Yakin, un mic stat la nord de Golful Persic, a fost domnitor al Babilonului între 721 şi 709 şi din nou pentru un scurt timp în 703. Pe vremea bolii lui Ezechia şi a trimiterii acestor soli el era rege în exil. Din cauza rezistenţei salehotărâte faţă de Sanherib, Merodac-baladan a văzut în Ezechia un aliat valoros. Oficial, trimişii au venit pentru a-l felicita pe Ezechia cu prilejul vindecării sale, însă probabil şi pentru a-şi asigura sprijinul lui în războiul aprig care se desfăşura împotriva străduinţelor Asiriei de a domina întregul Orient Apropiat.

Isaia 39:2 2. Ezechia s-a bucurat. Vanitatea lui a fost flatată de această atenţie neaşteptată din parte unui rege al Babilonului şi i-a părut bine că alţii erau interesaţi în rezistenţa împotriva Asiriei. De aceea, Ezechia i-a salutatpe trimişii Babilonului ca pe aliaţi şi prieteni, fără să viseze măcar că peste scurt timp Babilonul îi va lua locul Asiriei ca mare putere a Răsăritului şi că unul din împăraţii săi va cuceri Iuda.

A arătat trimişilor locul. Pentru un comentariu asupra lipsei de înţelepciune a lui Ezechia vezi comentariul la 2Regi 20,13.

Isaia 39:3 3. Isaia a venit. Compară soliile anterioare ale lui Isaia contra alianţelor străine (cap. 8,9-13; 30,1-7; 31,1-5).

Isaia 39:4 4. Ce au văzut? Vezi comentariul la 2Regi 20,15. Solomon anticipase vremea când vor veni oameni dinţări depărtate pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul lui Israel (1Regi 8,41-43; vezi şi p. 28, 29). Nefolosirea acestui prilej de a da mărturie despre adevăratul Dumnezeu a dovedit că Ezechia era nerecunoscător pentru binecuvântarea restaurării sănătăţii (Isaia 38,1.9) şi pentru eliberarea de Sanherib (cap. 37,36).

Isaia 39:6 6. Duce în Babilon. Vezi comentariul la 2Regi 20,17.

Isaia 39:7 7. Fii tăi. Vezi comentariul la 2Regi 20.18.

Isaia 39:8 8. Cuvântul... este bun. Atitudinea aceasta reflectă perspectiva egoistă a regelui.

Pace şi linişte. Vezi comentariul la 2Regi 20,19. Ezechia s-a mângâiat cu gândul că Dumnezeu îi va arăta bunăvoinţa de a amâna pedeapsa. Dumnezeu a amânat adesea executarea unei sentinţe când oamenii s-au pocăit şi s-au dovedit supuşi Lui (vezi 1Regi 21,28.29; 2Regi 22,18-20).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 344

2 PK 345

3, 4 PK 346

5–8PK 347

Isaia 40:1 1. Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu. Capitolul acesta începe a treia şi ultima secţiune a cărţii lui Isaia. Pentru discuţia asupra chestiunii aşa numitei Deutero-Isaia, vezi p. 84-86. În multe privinţe capitolele 40-66 constituie partea cea mai importantă a profeţiei lui Isaia. Capitolele 1-35 constituie în mare măsură o serie de avertizări împotriva abaterilor şi pronunţări ale judecăţi care va veni. În capitolele 36-39 avem o

relatare a întâmplărilor legate de invazia lui Sanherib, boala şi însănătoşirea lui Ezechia, şi vizita trimişilor babilonieni. În capitolele care urmează solia profetului este cu totul deosebită în ton şi teamă. Pronunţarea judecăţilor şi pedepselor se află în cea mai mare parte în trecut, iar restul cărţii se ocupă cu făgăduinţele legatede revărsarea harului lui Dumnezeu asupra celor drepţi. Mai ales capitolele 40-66 i-au adus lui Isaia numele de „profet evanghelist”. Aici, în limbajul cel mai sublim care s-a aflat vreodată pe buzele unui orator inspirat, Isaia înfăţişează viitorul strălucit al lui Israel ca „slujitor” credincios al lui Dumnezeu, eliberarea lui de orice duşman, venirea lui Mesia, şi aşezarea împărăţiei mesianice.

Mintea profetului anticipează un timp când Dumnezeu va fi îndurător faţă de poporul Său şi îi va da binecuvântările dreptăţii şi păcii.

Sunt multe profeţii cu privire la viitorul Mesia, caracterul şi slujbele Lui, viaţa, lucrarea şi moartea Lui pline de lepădare de Sine. Sunt imagini ale dezvoltării bisericii şi ale strângerii Neamurilor. De asemenea, sunttablouri mişcătoare ale pământului readus la pacea şi frumuseţea edenică. De-a lungul acestei secţiuni Israel (adică, poporul lui Iuda, întrucât regatul nordic nu mai exista) apare ca poporul ales al lui Dumnezeu, „robul” Lui, „alesul” Lui în care El îşi găseşte „plăcerea” (cap. 42,1, etc.).

Primejdia din partea Asiriei, vrăjmaşul principal al lui Iuda din capitolele 1-39, era acum, cel puţin cea mai mare parte, în trecut, iar prin profetul Isaia Dumnezeu Îşi pregăteşte poporul pentru o nenorocire şi mai mare – captivitate babiloniană peste o sută de ani. În noua secţiune începând cu cap. 40, Dumnezeu îl găseşte pe Israel descurajat din cauza eşecului aparent al planului lui Dumnezeu pentru el, ca naţiune, şi îl îndeamnă să privească înainte prin credinţă la perspectiva glorioasă care îi aştepta la întoarcerea din captivitate (vezi p. 31,32).

În cea dintâi parte a cărţii, Isaia vesteşte o solie de mustrare; acum le prezintă una de mângâiere şi nădejde. Secţiunea anterioară se ocupă mai ales cu nedreptatea poporului; aceasta cu dreptatea lui Dumnezeu.Capitolele 1-39 se ocupă mai ales cu succesul vrăjmaşului în a-l îndepărta pe poporul lui Dumnezeu de idealurile sale; capitolele 40-66, cu succesul Domnului de a-l atrage înapoi pe Israel la poziţia lui ideală de lumină şi speranţă a lumii. Aici avem un tablou impresionant al lui Mesia ca Rob al lui Dumnezeu, şi al oamenilor călcând pe urmele Sale şi fiind martorii Săi. Aici avem tablouri sublime ale lui Dumnezeu ca nădejde a poporului Său, şi ale poporului Său reîntorcându-se la El şi ocupându-şi poziţia ca reprezentant al Său pe pământ. Aici el este eliberat de sub puterea Babilonului, reocupă Ţara Făgăduinţei, iar pustietăţile pământului devin „ca grădina Domnului” (cap. 51,3).

Isaia 40:2 2. Vorbiţi bine. Cartea lui Isaia începe cu o solie de mustrare tăioasă pentru Ierusalim (cap. 1,2-10). Acesta era pe atunci „o cetate împresurată”, şi o cetate nelegiuită ca Sodoma şi Gomora (cap. 1,8-10). Dar acum Isaia anticipează un timp când „robia lui s-a sfârşit”. Iar Dumnezeu trimite o solie de mângâiere pentru el. Pedeapsa fusese dată din pricina păcatelor lui, dar acum sunt oferite iertarea şi refacerea.

Robia lui [KJV: „Războirea lui”]. Războirea la care se face referire aici cuprinde invaziile militare din vremea lui Isaia, cuceririle Babilonului sub Nebucadneţar, la peste un secol mai târziu, şi, într-un sens figurat, lupta mai cuprinzătoare a bisericii împotriva puterilor întunericului din toate veacurile. Privind înainte în viziune profetică la timpul restaurării de la finele captivităţii babiloniene, Isaia vorbeşte cu încredere, ca şi cum vrăjmaşii lui Israel ar fi fost deja biruiţi (vezi Vol. I, p.27).

Isaia 40:3 3. Pregătiţi. Era intenţia lui Dumnezeu ca la readucerea din robia babiloniană, Israel ca naţiune să facă toate eforturile pentru propria lui pregătire şi aceea a naţiunilor înconjurătoare pentru venirea lui Mesia. Un viitor măreţ aştepta naţiunea, pe măsură ce programul divin urma să înainteze repede şi fără întrerupere până la arătarea lui Mesia şi aşezarea împărăţiei Sale veşnice (vezi p. 29, 30). Lucrarea de pregătire urma să ajungăla apogeu în viaţa şi lucrarea lui Ioan Botezătorul, către a cărui lucrare cuvintele acestea arătau înainte în modspecific (vezi comentariul la Matei 3,3). Tot aşa este privilegiul bisericii de azi să pregătească „calea Domnului”, ca El să Se poată întoarce pe pământ în putere şi slavă. Ca şi pentru Israelul de demult, lucrarea aceasta de pregătire are două laturi şi constă mai întâi în schimbarea caracterului, şi în al doilea rând în vestirea soliei Evangheliei întregii lumi. Compară Isaia 62,10-12; Maleahi 3,2.

Un drum. Cu privire la simbolismul folosit aici vezi comentariul la Maleahi 3,3.

Isaia 40:4 4. Orice vale. Pregătirile pentru venirea unui monarh pământean cuprindeau repararea drumului pe careel urma să călătorească, pentru ca înaintarea lui să nu fie stânjenită. Aplicate la venirea Împăratului Mesia, cuvintele au o aplicaţie spirituală (vezi comentariul la Matei 3,3). Lucrarea lui Ioan Botezătorul consta din a-i chema pe oameni să-şi pregătească propria inimă şi viaţă pentru venirea lui Isus (Matei 3,5-12; Luca 3,3-17). Solii lui Dumnezeu din zilele de pe urmă trebuie să vestească o solie asemănătoare.

Isaia 40:5 5. Slava Domnului. Aşa cum este descoperită în viaţa şi lucrarea Domnului nostru Isus Hristos (Ioan 1,14; 2,11; 2Petru 1,16; vezi comentariul la Luca 2,52). La a doua venire a lui Hristos, oamenii vor privi slavaSa vizibilă (Matei 16,27; 25,31; Apocalips 1,7).

Isaia 40:6 6. Ce să strig? Solul Domnului se afla într-o încurcătură. Ce solie putea să dea pentru un timp când naţiunea suferea din cauza păcatelor ei? Ce solie era pentru „Sodoma” şi „Gomora” (cap. 1,9.10) în ziua nenorocirii?

Orice făptură este ca iarba. Compară Iov. 14,2; Psalmi 90,5; 102,11; 103,15; Iacov 1,10; 1Petru 1,24.

Isaia 40:7 7. Suflă vântul Domnului. Ca o rafală nimicitoare suflarea neplăcerii lui Dumnezeu nimiceşte sfaturile oamenilor răi. Ce e nesfânt nu poate rămâne în prezenţa Lui. Dumnezeu trimite Duhul Său pentru ca oamenii care sunt necuraţi şi nesfinţi să poată fi transformaţi şi înnoiţi după chipul Creatorului lor, dar dacă ei se împotrivesc, vor pieri ca o floare de pe câmp.

Isaia 40:8 8. Iarba se usucă. Omul nu este nemuritor. În ce priveşte elementul vieţii el nu este superior ierbii de pecâmp (vezi Eclesiastul 3,9-21).

Cuvântul Dumnezeului nostru. Voia descoperită a lui Dumnezeu constituie hrana spirituală cu care trebuie să se întreţină omul (Matei 4,4; Ioan 6,48-63). Adevărul nu se schimbă niciodată, deoarece Autorul lui„este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13,8). Aceia care vin la El pentru a-şi hrăni sufletul nu vor „flămânzi” niciodată (Ioan 6,35) şi în veac nu le va fi „sete” (Ioan 4,14).

Isaia 40:9 9. Sionului. Vezi comentariul la Psalmi 48,2. „Vestea cea bună” a lui este solia de bunătate şi iertare a lui Dumnezeu. Într-o vreme de primejdie şi întuneric Sionul are o solie de nădejde şi de lumină. Pentru o discuţie despre Israel ca sol rânduit să ducă lumii vestea aceasta vezi p. 26-30.

Iată Dumnezeul nostru. De repetate ori în această secţiune a cărţii, Isaia îndreaptă atenţia către dovezile puterii nemărginite a lui Dumnezeu, cu scopul de a încuraja poporul dezamăgit al lui Iuda să creadă că ei pot apuca glorioasele făgăduinţe (vezi cap. 40,4.5.8.10.15.17.18.26–29; 41,20; 42,13.14; 43,13-19; 44,6; etc.). Marea greşeală a poporului declarat al lui Dumnezeu a fost că ei şi-au îndepărtat privirile de la Domnul şi Făcătorul lor şi au privit la ei înşişi. Marea lor nevoie era să aibă o viziune a lui Dumnezeu şi a îndurării şi dreptăţii Lui. Lui Isaia i se dăduse o astfel de viziune la data chemării lui la slujba de profet (cap. 6,1.3). Întrucât el însuşi Îl văzuse pe Dumnezeu, de aici înainte el urma să-i ajute pe oameni să-L vadă şi ei, deoarece numai în felul acesta puteau să aibă viaţă şi nădejde. Cea mai măreaţă lucrare încredinţată vreodată muritorilor este aceea de a-i chema pe oameni, bărbaţi şi femei, să privească spre Răscumpărătorul lor.

Isaia 40:10 10. Dumnezeu vine. Isaia descrie aici venirea Domnului la judecată (Isaia 25,9; 62,11.12; Apocalips 22,12). Braţul Domnului este întins cu îndurare pentru cei drepţi şi cu pedeapsă pentru cei nelegiuiţi (Isaia 51,5; 52,10; 63,5; comp. Matei 25,33.34.46).

Isaia 40:11 11. Ca un păstor. Grija pentru atenta purtare de grijă a lui Hristos pentru poporul Său, îndestulându-l cu cele necesare şi ocrotindu-l de orice rău, este adesea comparată cu lucrarea unui păstor blând şi credincios care poartă de grijă turmei sale (vezi Psalmi 23,1; 77,20; 80,1; 95,7; 100,3; Ieremia 13,17; 31,10; Ezechiel 34,11-16; 37,24; Matei 9,36; 18,12; Luca 15,4; Ioan 10,11; 1Petru 2,25). După cum un păstor îşi adună mieii, purtându-i în braţe pe cei prea slabi ca să poată umbla, şi mânând blând mieluşelele (vezi Geneza 33,13), tot aşa şi Hristos exercită orice grijă posibilă pentru turma Lui. Dumnezeu nu este un stăpân insensibilsau un tiran crud, ci însăşi întruparea grijii şi a iubirii.

Isaia 40:12 12. Cine a măsurat? Tabloul măreţ pe care Isaia îl prezintă aici cu privire la înţelepciunea, puterea şi măreţia veşnică a lui Dumnezeu este unic în Scriptură (vezi Isaia 38.4-37). Din nou, în Isaia 40,26-28; 41,19.20, profetul se referă la puterea lui Dumnezeu, aşa cum se manifestă în lucrările creaţiunii. Compară Psalmi 96,5. Vezi comentariul la Isaia 41,21. Dumnezeu este Artistul Principal al universului, Cel care a modelat cerurile şi pământul. Pentru El nici o sarcină nu este prea grea şi nici o răspundere prea mică. Lucruriinfinit de mari şi de neînţeles pentru om sunt ca o nimica pentru El. Este privilegiul nostru să ne încredem într-un Dumnezeu care este mare, înţelept şi bun. Toată înţelepciunea şi puterea lui sunt la îndemâna acelora care cred şi se încred în El. Compară Isaia 57,15; vezi DA 827.

Isaia 40:13 13. Cine a cercetat. Când se confruntă cu o sarcină grea, un om îi întreabă de obicei pe cei cu experienţă, pentru a obţine înţelepciune şi îndrumare. Dumnezeu nici nu cere şi nici nu are nevoie de ajutor dela cineva. Nu este nimeni mai înţelept sau mai capabil decât El. Pavel se referă la acest pasaj din Isaia în Romani 11,33.34, când menţionează înţelepciunea şi ştiinţa nemărginită a lui Dumnezeu. (vezi 1Corinteni 2,16).

Isaia 40:14 14. Calea priceperii. Seria de întrebări puse aici are de-a face cu ştiinţa, priceperea şi înţelepciunea, o temă recurentă în cartea Proverbelor. Dumnezeu întruchipează şi personifică înţelepciunea, iar toată ştiinţa şi priceperea vin de la El (vezi comentariul la Proverbe 1,7).

Isaia 40:15 15. Neamurile. În zilele lui Isaia, Asiria era naţiunea cea mai mare de pe faţa pământului, temută de toate celelalte. Dar Dumnezeu dorea ca poporul Său să ştie că această cea mai mare naţiune era ca o nimica înaintea Lui. Când oamenii se tem de Dumnezeu ei nu trebuie să se teamă de aşa numitele mari puteri pământeşti. Fără să ţină cont de planurile şi intenţiile oamenilor, Dumnezeu Îşi îndeplineşte propriile planuri (vezi Isaia 14,24-27; vezi comentariul la Daniel 4,17).

Isaia 40:16 16. Libanul n-ajunge. Compară Psalmi 50,10-12. Evreii făceau mare caz de jertfele religiei lor, dar chiar dacă tot lemnul marilor păduri ale Libanului ar fi fost întrebuinţat drept combustibil pentru o mare jertfă alcătuită din toate animalele care trăiau acolo, jertfa nu s-ar fi putut compara cu maiestatea lui Dumnezeu.

Isaia 40:18 18. Cu cine. Vezi comentariul la v. 9. O înţelegere a măreţiei şi nemărginirii lui Dumnezeu descoperă deplina nebunie a idolatriei. Mulţi evrei îi urmau pe păgâni în închinarea la idoli, iar Isaia căuta să-i întoarcă înapoi la închinarea şi slujirea adevăratului Dumnezeu.

Isaia 40:19 19. Meşterul. Idolii trebuie făcuţi de mâna oamenilor, dar oamenii înşişi sunt lucrul mâinilor lui Dumnezeu. În zilele lui Isaia, oamenii foloseau cea mai mare iscusinţă şi cele mai preţioase metale ale lor la fabricarea de idoli, dar chiar şi atunci aceştia erau doar produsul mâinilor omului. Ce virtute putea deci să fie în aşezarea ca obiecte de închinare a acestor lucruri care ele însele erau făcute de om? Isaia îi invită pe oamenisă I se închine adevăratului Dumnezeu pentru că i-a creat. Ce nebunie pe oameni să se închine, în schimb, lucrurilor făcute chiar de ei! Este ca şi cum Creatorul S-ar închina făpturilor Sale!

Isaia 40:20 20. Un lemn. Săracul care nu-şi putea îngădui să-şi facă idolul din metal preţios îl făcea din lemn. Dar după ce făcea acest idol ce are el în plus faţă de lemn? Cât durează un asemenea dumnezeu? – până când putrezeşte lemnul. Isaia pune înaintea oamenilor nebunia faptului de a se închina la zei făcuţi de mâinile oamenilor.

Isaia 40:21 21. Nu ştiţi? Sunteţi voi lipsiţi de cunoştinţă? Bunul simţ nu vă face să înţelegeţi nebunia purtării voastre? Isaia aici apelează la intuiţiile fundamentale ale oamenilor, ca să nu mai vorbim despre porunca sau revelaţia divină. Chiar lipsiţi de beneficiul revelaţiei oamenii au destulă pricepere, dacă o folosesc, pentru a-şi da seama că idolii făcuţi de mâinile oamenilor nu sunt obiecte potrivite pentru adorare (vezi Romani 1,18-23).

Isaia 40:22 22. Cercului. Ebr. chug, fie marea boltă a cerului sau poate orizontul, ca şi în Iov. 22,14. În Proverbe 8,27, acelaşi cuvânt ebraic, tradus „zarea” se referă la orizont. Deasupra marelui orizont pe care El l-a făcut, Domnul cerului domneşte suprem mai presus de tot. Unii au găsit în versetul acesta dovada că Isaia cunoştea,probabil prin revelaţie, că pământul are o formă sferică. Este, într-adevăr, posibil ca el să fi cunoscut acest lucru; totuşi, ebraicul chug pare să indice mai de grabă un cerc decât o sferă, iar dovada că el avea cunoştinţă de sfericitatea pământului trebuie să vină din alte surse. Tabloul de aici pare să fie acela că Dumnezeu este întronat deasupra vastei bolte a cerului. Chiar şi cei mai mari oameni sunt cu totul lipsiţi de însemnătate în comparaţie cu El. În „cerurile cerurilor” (1Regi 8,27) Dumnezeu locuieşte, ca să zice aşa, într-un cort învelit (vezi Psalmi 104,2; comp. Isaia 66,1).

Isaia 40:23 23. Voievozi. Dumnezeu îi înlătură pe împăraţi şi aduce naţiunile la sfârşitul lor. Cârmuitorii pământului îşi deţin tronurile numai cât timp îngăduie El (vezi Psalmi 75,7; Ieremia 27,5; Daniel 2,21; 4,17.25; Fapte 17,26; Romani 13,1; vezi Nota Adiţională la Daniel 4). Pentru ce să se teamă de împăraţii Babilonului, Asiriei, Egiptului sau ai oricărei alte puteri câtă vreme Dumnezeu este Dumnezeu?

Isaia 40:24 24. De-abia sunt sădiţi. Presupuşii oameni mari ai pământului nu sunt cu nimic mai buni decât iarba care se usucă sau floarea care cade (v. 8). Ei dispar când Domnul, ca să zicem aşa, suflă spre ei (v. 7).

Isaia 40:25 25. Zice Cel Sfânt. Atributul caracteristic al lui Dumnezeu nu este atât de mult marea Lui înţelepciune sau putere, cât sfinţenia Lui desăvârşită. Acesta este secretul înţelepciunii şi puterii Sale. Dreptatea este temelia scaunului Său de domnie. În contrast izbitor zeităţile păgânilor – Baal, Moab, Iştar, etc. – sunt făpturistricate, viciile şi pasiunile oamenilor zeificate.

Isaia 40:26 26. Ridicaţi-vă ochii. Dacă oamenii şi-ar înălţa privirile în sus, va fi privilegiul lor să vadă dovezi de netăgăduit cu privire la Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor (vezi Psalmi 19,1-3; Fapte 14,17; Romani 1,19-23). El şade, ca să zicem aşa, deasupra oştirii înstelate a cerului, guvernând universul pe care l-a creat. Atunci când contemplăm numărul stelelor, aranjamentul lor ordonat, slava şi frumuseţea lor, nu putem să nu fim impresionaţi de propria noastră neînsemnătate şi de puterea transcendentă a lui Dumnezeu. Toate corpurile cereşti îşi continuă cursul rânduit lor, fiecare îşi are numele şi locul lui şi fiecare îşi are rolul în mareaprocesiune a spaţiului.

Isaia 40:27 27. Soarta mea este ascunsă. Mulţi din Iuda credeau că Dumnezeu îi pierduse din vedere şi că nu-i tratadrept. Dar erau multe lucruri pe care ei nu le înţelegeau. Aşezat pe scaunul Său de domnie din ceruri, Dumnezeu vede totul, ştie totul şi ia totul în consideraţie. El cântăreşte cu grijă fiecare factor, trecutul ca şi prezentul, viitorul ca şi trecutul. Nu este nici un factor pe care El să nu-l ia în considerare, nici un amănunt care să-I scape. Tot ce face El este înţelept, drept, echitabil şi bine. Cine este omul ca să simtă că este neglijat sau tratat nedrept de Dumnezeu?

Isaia 40:28 28. Nu ştii? Vezi comentariul la v. 21.

Dumnezeul cel veşnic. Cât de în vârstă sunt cei mai bătrâni şi cei mai înţelepţi oameni în comparaţie cu Dumnezeu cel veşnic? Lumea noastră este numai de o clipă în comparaţie cu veşnicia. Cei mai înţelepţi dintre oamenii înţelepţi sunt în cel mai bun caz întruparea slăbiciunii şi nebuniei, atunci când sunt comparaţi cu cel veşnic. Nici un om nu poate să pătrundă adâncurile providenţei şi înţelepciunii lui Dumnezeu (Psalmi 145,3; Romani 11,33). Acela care „socoteşte numărul stelelor”, şi a Cărui „pricepere este fără margini”, este suficient de bun şi blând pentru a îndeplini toate nevoile oamenilor (Psalmi 147,3-5; vezi Fapte 14,17).

Isaia 40:29 29. El dă tărie. Dumnezeul care nu oboseşte dă tărie inimilor care cad de oboseală. Oricare ar fi nevoileomului Domnul le poate satisface pe toate (vezi Psalmi 104,27; 145,15). Aceia care în smerenie şi cu zdrobirede inimă îşi dau seama de propriile slăbiciuni şi nedesăvârşiri pot fi cei mai siguri de satisfacerea nevoilor lor (Isaia 57,15; Matei 5,3-6). Urechea lui Dumnezeu este totdeauna atentă la strigătul acelora care se simt nesatisfăcători pentru însărcinarea ce le revine şi care tânjesc după ajutorul cerului. Tocmai în slăbiciunea naturii omeneşti puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârşită (2Corinteni 12,9). Faptul acesta a fost dovedit în vieţile a nenumărate mii de oameni.

Isaia 40:30 30. Tinerii. Tinerii în culmea vigorii lor obosesc şi ostenesc, chiar flăcăii în puterea vârstei ajung la un punct dincolo de care puterile nu-i mai ajută. Multe lupte sunt pierdute din cauza slăbiciunii corpului sau spiritului, chiar de către cei mai bravi.

Isaia 40:31 31. Se încred în Domnul. Adică se îndreaptă spre Domnul cu sinceritate pentru a primi înţelepciune şi putere, şi apoi aşteaptă cu răbdare călăuzirea Lui (vezi comentariul la cap. 30,28; comp. 57,15).

Înnoiesc puterea. Viaţa creştină este un continuu proces de a primi de la Dumnezeu şi de a-I da lui Dumnezeu. Puterea este folosită în slujba Domnului (comp. Marcu 5,30), dar există întotdeauna noi rezerve de har şi vitalitate din partea Aceluia care nu cunoaşte oboseala. Acela care nu continuă să primească putere de la Dumnezeu se va afla curând în situaţia de a nu mai fi în stare să-I slujească lui Dumnezeu. Vezi DA 827.

Ca vulturii. Una din priveliştile cele mai magnifice ale locurilor sălbatice este un vultur avântându-se în văzduh, mai sus şi tot mai sus, cu un efort în aparenţă atât de mic. La fel, copilul lui Dumnezeu care-şi trage puterea de sus e făcut în stare să meargă mereu înainte şi în sus, mereu atingând noi culmi de realizări (vezi Psalmi 103,5). Zi după zi este privilegiul creştinului să meargă înainte din har în har şi din biruinţă în biruinţă (vezi 1Corinteni 15,57; 2Corinteni 2,14; Ed. 18; DA 679). Tărie se adaugă la tărie şi progresul este constant. Se arată ţinte tot mai înalte, iar în cele din urmă creştinul obţine „premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3,14).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 826; PK 722

1–5 DA 135

2 PK 729

3 ChS 169; CS 190; Ev 88, 579; MM 330; 9T 96, 114

3, 4 DA 215

3–88T 9

4 FE 251; 8T 10

5 DA 103; GC 301; PK 689, 733; 6T 19

7, 8 Ed 183

8 COL 350; GC 288; MB 148; PK 187; PP 754

9 CW 93; PK 315, 696

9, 10 COL 415

9–11DA 476, 826; 6T 20

9–17TM 478

10 Ev 332; 2T 160, 520

10, 11 PK 697; 8T 10, 39

11 GW 211; MH 162; PP 191; WM 24

12 Ed 35; ML 336; PP 302; 4T 261

12–28 MH 431

12–318T 261

15 1T 536

15–17PK 185; 3T 194

18–29DA 282

22 1T 536

25, 26 GC 437; PK 3 6

25–31 8T 39

26 CT 456; PP 115; SC 86

26–29Ed 115

27 TM 447

27–31PK 316

28 FE 276; PK 164

28–31TM 479

29 COL 157; MH 268; 7T 69, 87, 244

29–31MYP 142

30, 31 COL 147

31 ML 277; 7T 243; 8T 11

Isaia 41:1 1. Tăceţi. Popoarele din ţinuturi îndepărtate sunt chemate să asculte în tăcere la glasul lui Dumnezeu când le vorbeşte. Pentru context vezi comentariul la cap. 40,1.

Să-şi învioreze... puterile. Vezi comentariul la cap. 40,31. Aici şi în capitolele următoare, Isaia Îl prezintă pe Domnul ca Prietenul şi Eliberatorul lui Israel de sub puterea Babilonului (vezi cap. 43,14; 44,26-28; 45,1-6; 46,1.2; 47; 48,14.20). Babilonul, care-şi pusese atât de multă încredere în idolii lui şi se fălise faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Lui, este sortit pieirii, însă pentru sfinţi urmează să vină o eliberare plină de slavă. Eliberarea lui Israel din captivitatea babiloniană şi reîntoarcerea lui la Ierusalim este un tip al eliberării poporului lui Dumnezeu de sub puterea vrăjmaşului în zilele de pe urmă, chiar înainte de intrarea lui în Ierusalimul ceresc (vezi Apocalips 18,1-4; 22,14).

Isaia 41:2 2. Acela, pe care în neprihănirea Lui. Adică, Cir (vezi comentariul la cap. 44,28; 45,1), împăratul Persiei, care a nimicit Imperiul Babilonian şi i-a eliberat pe Iudei (2Cronici 36,22.23; Ezra 1,1-4; 5,13-15; 6,3-5). Cir fusese ridicat de Dumnezeu „în neprihănire” să zidească cetatea Lui şi să-i elibereze pe captivii lui (Isaia 45,18). Cir era un tip al lui Hristos, care la fel fusese chemat „în neprihănire” (cap. 42,6) şi a cărui lucrare era aceea de a vesti „prinşilor de război izbăvirea” (cap. 61,1.2). Aşa cum Cir a adus judecată asupra vechiului Babilon, tot aşa Hristos va aduce judecată asupra Babilonului spiritual modern (Apocalips 16,19; 17,1.5;18,2.21). Cir a fost foarte mult onorat în antichitate ca un om integru şi plin de curaj, şi unic printre vechii cuceritori orientali pentru înaltul lui caracter personal şi pentru justeţea şi înţelepciunea hotărârilor sale.Dumnezeu a fost Acela care l-a ridicat pe servul Său Cir şi i-a supus popoarele pământului înainte (vezi Isaia 44,28; 45,1-5; vezi comentariul la cap. 41,4.8).

Prima jumătate a v. 2 din cap. 41 zice literal: „Care a făcut să se ridice [cineva] din răsărit, dreptate [sau victorie, sau răzbunare] îl va întâmpina la piciorul lui”. Isaia descrie aici înaintarea victorioasă a lui Cir, cu vrăjmaşii lui plecându-se unul după altul în supunere înaintea sa.

Isaia 41:3 3. Un drum. Cir a scris un capitol nou în Istoria Orientului. Cuceririle lui s-au extins de la ţărmurile Mării Egee în apus, la Parthia, regiunile râului Iaxartes, şi marile stepe dincolo de Marea Caspică, în răsărit. Rapiditatea şi vasta întindere a cuceririlor sale i-au dat reputaţia de a fi cel mai mare monarh oriental până la el. Aşa de mare a fost faima lui că până astăzi numele lui este un cuvânt cunoscut în tot orientul. Spre deosebire de cuceritorii care-l precedaseră, el era generos şi relativ omenos faţă de vrăjmaşii pe care îi biruia. Nici un general înainte de el nu l-a egalat ca strateg şi conducător de oameni.

Isaia 41:4 4. Cine a făcut? Cir a fost oare cel care s-a ridicat spre a fi marele cuceritor al antichităţii, sau mâna lui Dumnezeu a fost la lucru în marile mişcări care aveau atunci loc în Răsărit? Dumnezeu este Cel care rânduieşte şi dispune în cele de pe pământ ca şi în cele din ceruri. El este Acela care rânduieşte oamenilor lucrările pe care ei le au de îndeplinit pentru El, şi care Îşi dirijează servii ca la timpul cuvenit să execute hotărârile Sale. Planurile lui Dumnezeu au fost rânduite chiar de la început, şi din timp în timp Dumnezeu cheamă oameni să aducă la îndeplinire voia Lui.

Isaia 41:5 5. Capetele pământului. Chiar şi cele mai depărtate regiuni ale pământului au fost înmărmurite şi îngrozite de rapidele cuceriri ale lui Cir (vezi comentariul la Daniel 8,4). Se părea că o putere supranaturală îl însoţea şi-l îndruma la realizarea scopului său.

Isaia 41:6 6. Se ajută unul pe altul. Într-un efort de a opri cuceririle lui Cir, naţiunile s-au consultat între ele. Lidiaera în alianţă cu Egiptul şi cu Babilonul împotriva lui Cir.

Isaia 41:7 7. Lemnarul. Meşterii angajaţi în fabricarea de chipuri şi-au unit eforturile, un lucrător încurajându-l şi ajutându-l pe celălalt la înmulţirea zeităţilor în care ei îşi puneau nădejdea că îi vor elibera din mâna lui Cir. Popoarele pământului sunt descrise ca aşteptând de la zeii lor falşi să doboare o mişcare inspirată şi dirijată deDomnul cerului.

Isaia 41:8 8. Dar tu, Israele. Pentru naţiunile pământului Cir era un cuceritor, dar pentru Israel un eliberator. Chemându-l pe Cir în slujba Sa, Dumnezeu nu-l lepădase pe Israel. Dumnezeu reafirmă chemarea făcută părinţilor lor (Exod 19,5.6). Cu privire la legătura dintre Israel şi Iacov, vezi comentariul la Geneza 32.28. Cele două nume sunt folosite alternativ, atât cu privire la Iacov cât şi la descendenţii săi.

Robul. Termenul „rob”, ebr. ‘ebed, este specific pentru toată această secţiune a lui Isaia (cap. 40-66), şi împreună cu ideea de eliberare prin Marele Eliberator, constituie tema ei (vezi comentariul la Rut 2,20). ‘ebed combină ideea de închinare cu aceea de slujire. Un ‘ebed nu numai că îşi slujea stăpânul, dar probabil căîl şi onora. Termenul acesta astfel înseamnă mult mai mult decât o simplă slujire pentru plată, lăsând să se înţeleagă că slujirea adusă era manifestarea exterioară a unei atitudini lăuntrice. O atare slujire nu venea din constrângere, ci era făcută de bunăvoie (vezi Exod 21,5.6). Slujirea cu trupul şi slujirea cu inima mergeau împreună. Mâna care ajuta vorbea despre inima care iubea. La fel, un „slujitor” al Domnului este cineva care Îl iubeşte şi Îi slujeşte – cineva care aduce serviciu din iubire.

În ebraică cuvântul Adonai înseamnă şi „domn” şi „stăpân”, şi este complementul lui ’ebed „slujitor”. Uneori cuvântul „Domn” din Vechiul Testament este traducerea termenului Adonai, aşa cum se întâmplă în Psalmi 8,1 (vezi Vol. I, p. 172).

Aşa cum este întrebuinţat în această secţiune a lui Isaia, ’ebed se referă uneori la Israel ca „slujitor” al Domnului, aşa ca aici şi în capitolele 41,9; 42,19; 43,10; 44,1.2.21; 45,4; 48,20; 49,3.5; 54.17; 63,17; 65,8.9.13.15; 66,14.

Folosit cu privire la Israel, ’ebed implică relaţia legământului, în virtutea căruia Israel devenise „slujitorul” lui Iehova (vezi Exod 19,3-9; 24,3-8). În această relaţie de legământ Israel trebuia să I se închise sau să-I slujească Domnului, ţinând toate poruncile Lui, iar ca reprezentant al Său, să conducă toate celelalte naţiuni să-I slujească şi să-L asculte (vezi p. 26-30). În cadrul relaţiei legământului aşa cum foloseşte Isaia aicicuvântul ’ebed cu privire la Israel, termenul are o semnificaţie care de obicei îi scapă cititorului în altă limbă.

Mai rar, ’ebed Îl reprezintă pe Mesia ca „Robul” Domnului pentru mântuirea omenirii (cap. 42,1; 49,6; 50,10; 52,13; 53,11). Astfel în capitolul 53, Mesia este reprezentat ca „Robul” suferind al lui Iehova (vezi cap. 52,13; 53,2.11). Înainte de venirea lui Isus, comentatorii iudei recunoşteau în mod consecvent aplicarea capitolului 53 la Mesia, dar începând de atunci ei au tăgăduit în general semnificaţia lui mesianică prezentând explicaţia că aici, ca şi în alte locuri, „slujitorul” denotă o persoană contemporană sau pe Israel ca popor.

În cap. 56,6 ’ebed îi numeşte pe prozeliţii iudei, adică, neamurile convertite la credinţa iudaică. În cap. 65,15 ’ebed ar putea fi înţeles ca referindu-se îndeosebi la creştini, întrucât „slujitorii” Domnului de aici urmează să fie numiţi cu „un alt nume” (vezi 1Petru 2,9.10). O singură dată, în Isaia 44,26, ’ebed pare să se aplice la profetul Isaia însuşi.

Isaia 41:9 9. Marginile pământului. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din Ur pentru a fi reprezentantul Lui şi pentru a fi întemeietorul Israelului naţional. La patru sute treizeci de ani după ce Avraam intrase în ţara Făgăduinţei (Exod 12,40.41; Galateni 3,17). Israel a fost chemat din Egipt ca din nou să intre în ţara Făgăduită, dar acum ca „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exod 19,5.6). Totuşi, aici, Isaia probabil se referă în mod specific la adunarea exilaţilor din ţările pe unde fuseseră împrăştiaţi (vezi Isaia 11,16; 56,8; etc.)

Te aleg. Israel Îi aparţinea lui Dumnezeu pe temeiul dreptului alegerii divine, pentru a fi reprezentanţii Lui aleşi pe pământ (vezi p. 26, 27). El nu-i lepădase, în ciuda păcatelor lor şi în ciuda împrăştierii triburilor

nordice de către Asiria şi a exilului lui Iuda care urma să fie realizat curând de către Nebucadneţar. Isaia evidenţiază ideea aceasta în mod repetat (vezi capitolele 42,1; 43,1.10; 44,8.21; 45,4; 55,3.4; 65,8.9.22). Descurajarea lui Israel din cap. 40,1.2 se datora temerii că Dumnezeu îi părăsise (vezi comentariul la 2Regi 19,30; vezi şi Isaia 37,31; 40,1-5.9-11; comp. Isaia 5,1-7).

Isaia 41:10 10. Nu te teme. În exterior erau multe lucruri de care poporul declarat putea să se teamă în zilele lui Isaia. Regatul nordic, Israel, fusese desfiinţat de puterea militară asiriană, şi părea că Iuda nu va mai putea dăinui mult. Poporul avea mare nevoie de o solie de mângâiere şi nădejde, iar Isaia a căutat să-i inspire curaj şi voie bună (vezi cap. 40,1.2; 41,13.14; 43,5; 44,2).

Eu sunt cu tine. Făgăduinţa cuprinsă în numele Emanuel (vezi comentariul la cap. 7,14), că Dumnezeu urma să fie cu poporul Lui, era de neapărată trebuinţă poporului chiar în vremea lui Isaia.

Isaia 41:11 11. Înfruntaţi şi acoperiţi de ruşine. Făgăduinţa aceasta s-a împlinit în mod impresionant în nimicirea oştirii lui Sanherib. Acela care luptă împotriva poporului lui Dumnezeu luptă împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Cu ajutorul Domnului cel mai slab copil al Său este un adversar pe măsură şi chiar mai mult pentru toate puterile întunericului. Oricine se luptă împotriva lui Dumnezeu sau împotriva poporului Său va pieri în cele din urmă, în timp ce cei umili şi credincioşi vor moşteni pământul (Psalmi 37,9-11.20.29.37.38; Matei 5,5). Înloc de „pieri” sulul 1QIsa de la Marea Moartă spune „se va urca”.

Isaia 41:12 12. Nimiciţi. Nimicirea deplină va fi soarta finală a vrăjmaşilor lui Dumnezeu (Psalmi 37,9.10.20; Proverbe 10,25; Obadia 16; Maleahi 4,1). Sulul 1QIsa de la Marea Moartă omite cuvintele „Îi vei căuta şi nu-i vei mai găsi”.

Isaia 41:13 13. Te iau de mâna dreaptă. Un semn de înţelegere şi prietenie (vezi comentariul la Amos 3,3). Aici este un semn al relaţiei legământului. Israel Îi aparţinea lui Dumnezeu, şi putea să se bucure de călăuzirea, puterea şi ocrotirea lui.

Isaia 41:14 14. Viermele lui Iacov. Dumnezeu îi reaminteşte poporului lui Israel că ei nu au valoare sau o tărie proprie. Fără Dumnezeu ei sunt un popor slab şi neînsemnat, de dispreţuit şi călcat în picioare (vezi Iov 25,6; Psalmi 22,6).

Sfatul lui Israel. Vezi comentariul la cap. 40,25.

Mântuitorul tău. Sfântul lui Israel era Mântuitorul poporului Său. Acesta era pierdut şi aparent deznădăjduit, dar El urma să facă pentru acest popor slujba unei rude apropiate (Levitic 25,47-49; vezi comentariul la Rut 2,20). Isaia prezintă deseori această imagine a lui Dumnezeu ca Mântuitor al poporului Său (Isaia 35,9.10; 43,1.14; 44,6.22-24; 47,4; 48,17.20; 49,26; 52,9; 54,5). Iov Îl recunoştea şi el pe Dumnezeu ca Mântuitor personal (Iov 19,25).

Isaia 41:15 15. Sfărâma munţii [KJV: „Treiera”]. În Orientul antic, sănii echipate cu dinţi puternici erau trase pestegrâne pentru a treiera grâul (vezi Amos 1,3). Israel fusese treierat cu cruzime de câtre Asiria, iar Babilonul urma să vină şi el împotriva lui Iuda. Dar cândva cel treierat va deveni la rândul său cel care treieră (vezi Ieremia 51,2.33; comp. Deuteronom 7,21.22.25.27; Mica 4,13). „Munţii” reprezintă popoarele nelegiuite ale pământului (vezi ier. 51,25; Daniel 2,35).

Isaia 41:16 16. Le vei vântura. După trierat, pleava era scoasă din grâne prin vânturare. În ziua judecăţii lui Dumnezeu, când El Se ridică să treiere pământul, nelegiuiţii se vor dovedi pleavă lipsită de valoare (Psalmi 1,4; Daniel 2,35; Maleahi 4,1; vezi comentariul la Maleahi 3,12; 13,41.42).

Isaia 41:17 17. Caută apă. Când judecăţile lui Dumnezeu se abat asupra nelegiuiţilor ei se vor vedea lipsiţi şi de hrană şi de apă, însă poporul lui Dumnezeu îşi va avea nevoile împlinite (vezi comentariul la cap. 33,16). Este adevărat şi că popoarele flămânde şi însetate spiritual de pe pământ vor fi săturate (vezi Isaia 55,1; Matei 5,6).

Isaia 41:18 18. Iaz. Acele părţi ale pământului la care nu au ajuns binecuvântările Evangheliei, sunt adesea descrisede Isaia ca nişte regiuni uscate şi secetoase având nevoie de apa înviorătoare a harului divin (cap. 12,3; 35,6.7; 43,19.20; 44,3). Aici el prezice experienţa lui Israel dacă naţiunea se întoarce la Domnul şi minunateletransformări care se vor realiza prin vestirea Evangheliei (vezi comentariul la Ezechiel 47,1-12). Hristos este apa vieţii pentru o lume însetată (Ioan 4,14.15;7,37; vezi Apocalips 22,1-3; comp. Zaharia 13,1). Este adevărat şi că această lume cândva frumoasă a devenit în multe locuri uscată şi neroditoare.

Isaia 41:19 19. Cedri. Versetul acesta continuă ideea din v. 18. Regiuni cândva neroditoare pentru harul lui dumnezeu vor înflori ca trandafirul. Frumoase grădini ale neprihănirii vor înflori în locuri unde adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu fuseseră cândva necunoscute. Întregul pământ va fi pe deplin transformat când audeşi primeşte solia jertfei şi iubirii lui Hristos. Vezi comentariul la cap. 35,1; comp. cap. 55,12.13.

Salcâmi. Literal „acacia.”

Măslini. Sursa principală de ulei pentru diferite întrebuinţări în Palestina antică.

Chiparoşi. Probabil chiparosul de Liban.

Ulm. Ienupărul fenician.

Merişori turceşti. Identitatea acestui copac este necunoscută.

Isaia 41:20 20. Mâna Domnului. Eforturile omului sunt insuficiente pentru a transforma această lume păcătoasă. Dacă lumea aceasta rea va fi transformată, aceasta se va întâmpla numai prin influenţa Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, iar omul trebuie să înţeleagă nevoia de a conlucra cu Dumnezeu dacă vrea să vadă o lume mai bună. Dumnezeu l-a creat pe om neprihănit, şi numai El poate să-l creeze din nou ca o făptură neprihănită (vezi 2Corinteni 5,17). Domnul este Cel care sădeşte în inima omului dorul după sfinţenie (vezi Filipeni 2,13).Tot ce vedem în lumea aceasta ca pace şi frumuseţe, ca dreptate şi curăţenie, este un rod al lucrării Duhului lui Dumnezeu.

Isaia 41:21 21. Apăraţi-vă pricina. Dumnezeu îi provoacă pe închinătorii la dumnezei neadevăraţi să prezinte dovada convingătoare a puterii lor. Aici (v. 21-26) capacitatea de a prezice viitorul este propusă ca un test al puterii divine. În această secţiune a cărţii sale Isaia arată de repetate ori spre profeţia predictivă ca dovadă că adevăratul Dumnezeu este tot ceea ce pretinde că este (vezi capitolele 41,4; 42,9; 43,9; 44,7; 45,11.21; 46,9.10; 48,3-7.16). Cealaltă mare dovadă a adevăratului Dumnezeu este puterea Lui creatoare (vezi comentariul la Isaia 40,12.26; comp. Psalmi 96,5).

Isaia 41:22 22. Proorociile pe care le-aţi făcut. Să-şi apere idolii cauza. Să arate ei ce au făcut pentru lume. Au făcut ei ceva pentru a o face un loc mai bun de locuit? Au introdus ei dreptatea, îndurarea, echitatea sau adevărul? Ce pot ei să descopere din tainele trecutului îndepărtat? Pot ei spune cum a ajuns la existenţă lumeasau omul?

Viitorul. Să prezică idolii, dacă pot, natura lucrurilor viitoare. Să încerce să descopere viitorul ca şi cum ar fi o carte. Dumnezeu poate, dar ei nu. El cunoaşte viitorul tot aşa de bine ca şi trecutul. Satana

cunoaşte ceva din ceea ce urmează să aibă lor, dar ce cunoaşte a aflat din ceea ce a descoperit Dumnezeu. Deasemenea el poate să prezică în parte drumul pe care vor merge oamenii care sunt sub controlul lui. Dar numai Dumnezeu poate prezice de fapt viitorul.

După ce a emis provocarea Sa către închinătorii zeilor falşi, Domnul dă o serie de preziceri uimitoare cu privire la viitor. Sunt profeţii cu privire la Cir (cap. 44,28; 45,1), cu privire la venirea lui Mesia pentru a-Şida viaţa pentru om (cap. 53), cu privire la misiunea Lui divină (cap. 61,1-3), cu privire la vestirea Evangheliei în lume (cap. 54,1-3; 60,1-5), cu privire la smerirea Babilonului şi a idolilor lui (cap. 46,1-2; 47,1-5; 48,14), cu privire la eliberarea iudeilor din captivitatea babiloniană (cap. 51,11) cu privire la readucerea pământului lafrumuseţea lui edenică (cap. 65,19-25; 66,22.23), şi cu privire la judecata celor nelegiuiţi (cap. 66,14-16.24). Împlinirea acestor preziceri este dovada concludentă că Iehova este adevăratul Dumnezeu.

Isaia 41:23 23. Faceţi ceva bun sau rău. Păgânii credeau atât în duhuri bune cât şi în duhuri rele. Şi unora şi altora li se aducea închinare. Duhurilor bune li se aducea închinare, după toate probabilităţile, pentru a primi bine de la ele, iar duhurile rele erau îmblânzite pentru a înlătura mânia lor.

Isaia 41:24 24. Nu sunteţi nimic. Acesta este verdictul lui Isaia cu privire la idoli (vezi 1Corinteni 8,4). Oamenii care fabrică asemenea dumnezei şi li se închină sunt o urâciune pentru lume. Ei aduc rău, şi nu bine, semenilor, şi se degradează atât pe ei înşişi cât şi pe semenii lor (vezi Deuteronom 7,25.26).

Isaia 41:25 25. De la miază-noapte. Vezi comentariul la v. 2. Cirus este reprezentat ca venind atât de la miazănoapte cât şi de la răsărit. Babilonia este la răsărit de Iuda, dar intrarea din Mesopotamia în Palestina era întotdeauna dinspre miazănoapte, aproape de Carchemiş, la cotitura Eufratului. Pentru motivul acesta Babilonul sau Asiria este adesea pus în legătură ca miazănoaptea (vezi comentariul la Ieremia 1,14; 3,18; 4,6; etc.).

El cheamă Numele Meu. Din 2Cronici 36,23 şi Ezra 1,2 este clar că măcar într-o oarecare măsură, Cir a ajuns să-L recunoască pe Dumnezeul cerului.

Trece... ca pe noroi. Traducerea este „calcă... pe mortar”. Mortarul, sau tencuiala, era amestecat fiind călcat cu picioarele (Naum 3,14). Cu ajutorul lui Dumnezeu Cir a fost în stare să-şi calce vrăjmaşii în picioare (Isaia 41,2; 45,1) şi să cucerească Răsăritul.

Isaia 41:26 26. Cine a vestit? Vezi comentariul la v. 21-23. Isaia a prezis cuceririle lui Cir, care s-a dovedit a fi unul din cei mai capabili şi vestiţi cuceritori ai istoriei. Dar care din zeii Babilonului preziseseră venirea lui? Ce ocazia remarcabilă ar fi fost pentru vreunul din faimoşii zei ai Răsăritului să prezică venirea lui Cir, pentru ca închinătorii lui să poată zice: „Are dreptate; preştiinţa şi divinitatea lui o dovedesc!”.

Isaia 41:27 27. Cel dintâi, am zis Sionului. Literal, „Întâi Sionului, iată, iată-i”. Contextul (v. 26) şi a doua parte a paralelismului v. 26 lasă să se înţeleagă că aici Dumnezeu Se adresează Sionului. Zeii păgâni nu fuseseră în stare să descopere ridicarea lui Cir (v. 26), dar Dumnezeu făcuse lucrul acesta şi aceasta cu multă vreme înainte de naşterea lui. Toţi puteau să vadă dacă voiau.

Isaia 41:28 28. Nimeni ... să propovăduiască. Nu era nimeni printre înţelepţii sau ghicitorii Răsăritului în stare să prezică viitorul. Nimeni nu putea răspunde la provocarea lui Iehova.

Isaia 41:29 29. Nimic. Ebr. tohu, „goliciune”, „gol” (vezi comentariul la Geneza 1,2).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

6 Ed 286

10 AA 86; DA 283; Ed 116; MB 152; MH 251; ML 292

10, 13 PK 316; 8T 39

13 CG 525; Ed 259; Te 105; 7T 71

14 PK 316

17 GC 629; MH 124; PP 413

17, 18 MB 31

18 6T 86

18–208T 39

Isaia 42:1 1. Robul Meu. Pentru contextul capitolului 42 vezi comentariul la cap. 40,1. „Rob” sau „slujitor” aici este o desemnare a lui Hristos (vezi comentariul la cap. 41,8). În Matei 12,18 profeţia aceasta este aplicată în mod specific la Hristos. Într-adevăr, multe expresii din capitolul acesta nu se pot aplica la nimeni altul. Isus adesea s-a referit la Sine ca fiind trimis de Tatăl Său să îndeplinească o misiune încredinţată (Ioan 4,34; 6,38; 14,31). Cu privire la natura lucrării Sale, el a declarat că „n-a venit să I se slujească ci să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28) şi că El era printre ai Săi „ca cel ce slujeşte” (Luca 22,27). Aici şi în capitolele care urmează, Isaia prezintă tabloul cel mai complet al lui Mesia şi al misiunii Sale pe pământ din întreg Vechiul Testament. Mai ales datorită acestor profeţii Isaia este cunoscut ca „profetul evanghelist”.

Îşi găseşte plăcerea. Vezi comentariul la Matei 3,17.

Duhul Meu peste El. Aici Isaia se referă în mod lămurit la cele trei Persoane ale Dumnezeirii: „Eu [Tatăl] am pus Duhul Meu [Duhul Sfânt] peste El [„Robul”, „Mesia”]” (Matei 12,18). Într-un fel special Duhul Sfânt a coborât asupra lui Hristos la botezul Lui (vezi comentariul la Matei 3,16; Luca 4,18; vezi şi Ioan 1,32.33; Fapte 10,38).

Judecata. Sau „dreptatea”. Misiunea lui Hristos pentru neamuri este proeminentă în această secţiune a lui Isaia (vezi cap. 45,22; 49,6.7.12.22; 54,3.5; 56,3-8; 60,3-5; 62,2). Că solia harului divin nu urma să fie numai pentru iudei, ci pentru toţi oamenii, este unul din adevărurile distinctive prezentate într-un mod unic deIsaia.

Isaia 42:2 2. Să se audă pe uliţe. Mesia avea să facă o mare lucrare într-un chip liniştit şi discret, fără pompă sau spectacol.

Isaia 42:3 3. Trestia frântă. Vezi comentariul la Matei 12,20. Mesia le va sluji cu gingăşie celor slabi, zdrobiţi şi apăsaţi. El este un prieten pentru păcătosul smerit şi căit – pentru orice om care se află în nevoie. Oameni care pentru ei înşişi şi pentru alţii par a fi dincolo de orice nădejde vor afla în el mângâierea, tăria şi curajul de care au atâta nevoie.

Mucul care mai arde. Adică, feştila care pâlpâie şi este gata să se stingă.

Isaia 42:4 4. Dreptatea. În ciuda greutăţilor pe care le-ar fi avut de întâmpinat, Mesia va stărui în înaintarea către ţinta de a restabili legea justă a universului pe acest pământ.

Ostroavele. Sau „ţinuturile de coastă” o denumire obişnuită în Vechiul Testament pentru ţările care se învecinau cu Mediterana, aici echivalent cu „neamurile”.

Vor nădăjdui în legea Lui. sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice „El va face să posede [sau, moştenească] legea Lui”. Ebraicul torah „legea”, cuprinde în sine toată voia descoperită a lui Dumnezeu (vezicomentariul la Psalmi 19,7; Proverbe 3,1). Isaia vede aici convertirea neamurilor (vezi p. 28-30).

Isaia 42:5 5. A făcut cerurile. Vezi comentariul la cap. 40,12.26.28.

Isaia 42:6 6. Ca să dai mântuire [KJV: „în dreptate”]. Planul mântuirii este un mijloc nu numai de a-i salva pe oameni de păcat dar şi de a îndreptăţi caracterul cel drept al lui Dumnezeu înaintea întregului univers. Vezi comentariul la Ioan 17,4.6.

Te voi lua de mână. Cu privire la felul în care Hristos a fost călăuzit zi după zi în împlinirea planului misiunii Lui pe pământ, vezi comentariul la Marcu 3,13; Luca 2,49; vezi DA 208, 417. Noi trebuie să călcăm pe urmele Sale.

Legământ. Hristos va fi nu doar mijlocitorul legământului, ci legământul însuşi. El constituie centrul şi substanţa lui. El nu numai că va aduce pacea, ci va fi „pacea noastră” pentru ca noi care eram „străini de legămintele făgăduinţei”, să putem fi „apropiaţi de Dumnezeu prin Sângele Său preţios (Efeseni 2,12-14; Mica 5,5).

Lumina. Vezi p. 28, 29. Fără Hristos oamenii bâjbâie şi se poticnesc prin întuneric. Însă în Hristos cei mai nefericiţi şi mai întunecaţi au privilegiul de a găsi lumina vieţii (vezi Isaia 49,6; Luca 2,32, Ioan 1,4-9; Fapte 13,47).

Isaia 42:7 7. Să deschizi. Vezi comentariul la Luca 4,18. Redarea vederii fizice în diferite ocazii a dovedit că Hristos avea puterea să redea vederea sufletului oamenilor (Ioan 9,1-9; comp. Isaia 61,1-3).

Isaia 42:8 8. Numele Meu. Cu privire la numele Iehova „Domn”, vezi Vol. I, p. 171-173; vezi comentariul la Exod 3,14.15.

Isaia 42:9 9. Cele dintâi lucruri. Prezicerile făcute de Isaia şi de alţi profeţi în vremurile anterioare se împliniseră deja. Împlinirea acestor profeţii de mai înainte conferea greutate şi valoare impresionatelor profeţii puse acumînaintea poporului (vezi Ieremia 28,9).

Să se întâmple [KJV: „Să răsară”]. Profeţiile sunt ca seminţele. Când Isaia a vorbit, nu exista nici cel mai slab indiciu că cuvintele lui se vor împlini vreodată, dar după şapte secole cele de aici au avut o împlinire măreaţă în Hristos.

Isaia 42:10 10. Cântaţi Domnului. Zile de întuneric şi descurajare copleşiseră pe Iuda, şi zile şi mai întunecoase se aflau înainte, dar Isaia vestea o solie de mângâiere şi de nădejde (cap. 40,1.2). Când oamenii priveau înainte către viitorul plin de slavă ei puteau să se bucure chiar acum şi să cânte şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru minunata Lui îndurare şi iubire.

Isaia 42:11 11. Chedar. Un trib arab coborând din Ismael (Geneza 25,13; vezi Isaia 21,13.16; Ezechiel 27,21). Ei aveau corturi negre (Cântarea Cântărilor 1,5), şi creşteau turme şi cămile (Isaia 60,7; Ieremia 49,28.29). Aici ei sunt amintiţi împreună cu „locuitorii stâncilor”, adică Sela (vezi comentariul la Isaia 16,1), sau Petra (vezi

comentariul la 2Regi 14,7), ca reprezentanţi ai popoarelor îndepărtate care vor auzi solia harului lui Dumnezeu şi se vor întoarce la El cu laudă şi cântare (vezi p. 28-30).

Isaia 42:12 12. Ostroave. Adică, ţinuturile de pe coasta Mediteranei (vezi comentariul la v. 4).

Isaia 42:13 13. Râvna. Sau „furia”. Domnul este plin de râvnă pentru onoarea şi nepătarea Numelui Său (vezi v. 8).

Isaia 42:14 14. Multă vreme. Ebr. ’olam, literal „pentru un veac” (vezi comentariul la Exod 21,6). Aici, evident „totdeauna” desemnează o perioadă limitată de timp; ea are sfârşit.

Am tăcut. Ceasul răzbunării lui Dumnezeu soseşte în cele din urmă. Multă vreme Domnul a îngăduit canelegiuiţii să umble pe căile lor rele (vezi Eclesiastul 8,11). Acum urmează să le ceară socoteală, acum El va face „lucrarea lui ciudată” (Isaia 28,21), acum El le va răsplăti celor răi după faptele lor.

Gâfâi şi vei răsufla. Aici în vorbire figurată profetul descrie sfârşitul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.

Isaia 42:15 15. Voi pustii munţi şi dealuri. Răzbunarea divină asupra acelora care au dispreţuit îndurarea este descrisă aici într-un limbaj extrem de figurat. Cu privire la convulsiile literale care vor zgudui pământul la întoarcerea lui Hristos vezi Apocalips 6,14-17; 16,17-25; comp. Isaia 24,1.3.5.19-21.

Isaia 42:16 16. Pe orbi. Adică, pe aceia care au fost orbi spiritual (vezi comentariul la v. 7). Pedeapsa divină va cădea asupra acelora care au respins lumina în mod deliberat (v. 13-15), în timp ce aceia care sunt sinceri, deşi se află în întuneric, vor veni la lumină, şi vor avea prilejul să primească harul îndurător al lui Dumnezeu.

Locurile strâmbe în locuri netede. Vezi comentariul la cap. 40,4.

Isaia 42:17 17. Acoperiţi de ruşine. Când Domnul se descoperă (v. 14) aceia s-au încrezut în zei mincinoşi vor avea dovada neîndoielnică a nebuniei căilor lor. Zeii lor se vor dovedi incapabili să-i ajute.

Isaia 42:18 18. Ascultaţi surzilor. Vezi comentariul la cap. 6,9.10; 42,7.16. Cuvintele acestea sunt adresate poporului declarat al lui Dumnezeu (vezi v. 19), în care se află mulţi orbi şi surzi spiritual. Isaia îi cheamă pe toţi aceia care recunosc Numele Domnului, dar a căror percepţie spirituală a ajuns defectuoasă, să-şi deschidăurechile şi ochii pentru ca să poată cunoaşte voia descoperită a lui Dumnezeu.

Isaia 42:19 19. Cine este orb, dacă nu robul Meu? Nu este cu totul clar dacă „robul” se referă aici la Mesia, aşa cum ar lăsa să se înţeleagă contextul întregului capitol (vezi v. 1), sau la Israel, aşa cum sugerează contextul mai apropiat al v. 16, 18, 20 (vezi comentariul la cap. 41,8). În cartea lui Isaia orbirea se referă în general la orbirea spirituală a poporului declarat al lui Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 6,9.10). Este valabil şi pentru„orbul” din cap. 42,16. Unii au sugerat că v. 19 se referă la Mesia ca fiind orb faţă de neajunsurile urmaşilor Săi (comp. 1T 707, unde cuvintele acestui text sunt folosite pentru a exprima o altă idee). Totuşi, versetele 18, 20 lasă să se înţeleagă că „servul” „orb” din v. 19, face rău că nu vede, şi că Dumnezeu îl chemă să-şi îndrepte căile. Aşadar, „Servul” „orb” şi „surd” din v. 19 probabil că ţine locul poporului lui Dumnezeu (vezi Apocalips 3,17-20).

Isaia 42:20 20. N-ai luat seama. Vezi cap. 43,8; vezi comentariul la cap. 6,9.10; 42,7.16.18.

Isaia 42:21 21. O lege mare [KJV: „Să înalţe legea”]. Hristos a înălţat „legea”, ebr. torah (vezi comentariul la Psalmi 19,7; Proverbe 3,1), atât prin învăţătură cât şi prin exemplu, dovedind că ea este înţeleaptă şi dreaptă. Ascultarea faţă de voia descoperită a lui Dumnezeu promovează întotdeauna dreptatea, fericirea şi pacea întreoameni. În Predica Sa de pe Munte, Hristos a înălţat legea aplicându-i principiile la motivele inimii ca şi la faptele exterioare (vezi comentariul la Matei 5,17.20.21). Viaţa lui Hristos de desăvârşită supunere faţă de fiecare cerinţă a legii a confirmat tot ceea ce El proclamase cu privire la ea (Ioan 15,10; 17,4; Romani 8,3.4).

Isaia 42:22 22. Popor prădat şi jefuit. Dumnezeu Îşi avertizase poporul că urmarea neascultării va fi durerea şi dezastrul (Deuteronom 28,15-68), iar aceste avertismente erau acum în curs de împlinire. Cele zece seminţii ale lui Israel pieriseră; Iuda era pustiit, şi mulţi din oamenii lui fuseseră luaţi prizonieri de către Asiria, în timp ce alţii se ascunseseră prin gropi şi peşteri. O soartă şi mai rea s-a abătut asupra ţării după un secol cu prilejul invaziilor repetate ale lui Nebucadneţar.

Isaia 42:23 23. Cine vrea să ia aminte? Dumnezeu îngăduise venirea necazurilor pentru a determina poporul să-şi vină în fire şi pentru a-i face doritori să asculte de El. Vor asculta ei acum de cuvintele Sale de înţelepciune şi viaţă? Sau vor urma propriul lor sfat, ca părinţii lor din veacurile trecute?

Isaia 42:24 24. Cine a dat pe Iacov? Dumnezeu îngăduise invazia asiriană (vezi comentariul la cap. 8,7.8; 10,5.6). Prin refuzul său încăpăţânat de a asculta, poporul lui Iuda şi-a adus asupra suferinţă. Când a refuzat să-I slujească Domnului, El Şi-a retras mâna Sa protectoare de la ei şi i-a îngăduit vrăjmaşului să vină şi să le pustiească ţara.

Isaia 42:25 25. N-a luat seama. Judecăţile care au venit asupra poporului au fost în cea mai mare parte zadarnice. În ciuda suferinţelor sale, poporul nu a înţeles natura îngrozitoare a păcatului şi motivul stării lor proaste. O atare situaţie prevestea alte necazuri. Judecăţile lui Sanherib vor fi urmate de pedepsele mult mai grele care din zilele lui Nebucadneţar.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 74; MH 33; PK 692

1–4AA 224

1–79T 64

2, 3 MH 31

2–4DA 261; PK 693

3 DA 294, 489; MM 121; 5T 469

4 AA 23; CD 77; DA 34, 206; Ev 301; FE 199, 281; MH 19, 134; 6T 125

5 PK 315

5–7MH 33; 9T 139

6, 7 AA 10

6–9PK 693

7 WM 59

10–12MH 33

16 GC 346; MH 33

16, 17 PK 378

16–219T 138

19 1T 707

21 AA 505; DA 206; Ed 76; EW 215; GC 264, 466, 503; MB 49; ML 100; PK 224, 693; RC 66; 2T 201; 6T 352; 7T 104; 8T 197

21, 22 TM 96

23 9T 139

Isaia 43:1 1. Acum. Pentru context vezi comentariul la cap. 40,1. Ameninţările şi mustrările versetelor finale ale capitolului precedent sunt puse acum în contrast cu făgăduinţele de nădejde. Judecata este urmată de milă; iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât mânia Lui. „În toată strâmtoarea lor a fost şi el în strâmtorare” [KJV] (cap. 63,9). În ciuda abaterilor lor El încă îi iubea şi nu dorea nimic mai mult decât ca ei să se întoarcă din toată inima către El.

Te-a făcut. Vezi comentariul la cap. 40,12.26.28. Dumnezeu îl crease pe Israel ca popor, spre a fi o cinste pentru Numele Lui (versetele 7,21). În privinţa aceasta ei dăduseră greş până acum, dar Dumnezeu căuta să înscrie în inima lor gândul că încă erau poporul Său, numit după Numele Lui şi menit să fie reprezentantul şi martorul Lui printre oameni (cap. 43,10; 44,8).

Nu te teme. Vezi comentariul la cap. 41,10.

Te chem. Vezi comentariul la Geneza 32,28.

Isaia 43:2 2. Prin ape. Chiar aflându-se în cele mai grele strâmtorări, poporul lui Dumnezeu avea asigurarea că El va fi cu el pentru a-l sprijini şi mântui. Nu li se făgăduia lipsă de necaz şi de suferinţă, ci mângâiere şi eliberareîn cele din urmă. De multe ori Israel trecuse „prin foc şi prin apă”, dar Dumnezeu îl scăpase (Psalmi 66,12; comp. Isaia 8,7.8). „de multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea” (Psalmi 34,19; comp. v. 17,18). În Scriptură, apa şi focul apar adesea ca agenţi purificatori (Numeri 8,7; Iov 23,10; comp. 2Petru 3,5-7).

Isaia 43:3 3. Sfântul. Vezi comentariul la cap. 40,25.

Etiopia şi Saba. Vezi comentariul la Geneza 10,6.7. Unii au emis ideea că versetul acesta se referă la transferul Egiptului, Etiopiei şi Sabei în mâinile Persiei în schimbul eliberării iudeilor din robia babiloniană. Cira dat cel dintâi decret care le permitea iudeilor să părăsească Babilonul şi să-şi rezidească Templul (2Cronici 36,22.23; Ezra 1,2-4), iar fiul lui, Cambises, a cucerit Egiptul (vezi Vol. II, p. 326). Nota dominantă aici este valoarea pe care o are Israel înaintea Domnului. Vezi şi Ezechiel 29,18.19.

Isaia 43:4 4. Te iubesc. Vezi Deuteronom 7,7.8. Din cauza iubirii Sale pentru Israel Dumnezeu va face tot ce estenecesar pentru ei. În timpul lui Moise iubirea acesta a fost demonstrată prin eliberarea de sub faraon, iar pe timpul lui Isaia, prin eliberarea de Sanherib. Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel era imparţială, deoarece

„Dumnezeu nu este părtinitor” (Fapte 10,34). Ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu nu este naţionalitatea, ci caracterul (Fapte 10,35).

Isaia 43:5 5. De la răsărit. Aceste cuvinte au avut o împlinire parţială în întoarcerea iudeilor din captivitatea babiloniană. Ele vor mai avea o împlinire în strângerea celor credincioşi din toate părţile lumii în timpul perioadei creştine (vezi p. 35, 36). Împlinirea lor deplină va avea loc numai atunci când cei drepţi vor fi adunaţi din cele patru colţuri ale pământului la revenirea lui Hristos (Matei 8,11; 24,31; Luca 13,29).

Isaia 43:6 6. Nu opri. În limbaj poetic Isaia îşi continuă descrierea convertirii oamenilor din toate naţiunile. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă în loc de „fiii” Mei şi „fiicele” Mele zice „fiii voştri” şi „fiicele voastre”.

Isaia 43:7 7. Poartă Numele Meu. Şi, prin urmare, aparţin lui Dumnezeu. Aceasta include şi neamurile pe lângă iudei, deoarece ele sunt „împreună moştenitoare” (Efeseni 3,6), chemate să fie „un neam sfânt” ca să vestească „puterile minunate ale Celui” ce i-a „chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1Petru 2,9). Compară Fapte 11,26; Iacov 2,7.

Isaia 43:8 8. Cel orb. Vezi comentariul la cap. 6,9.10; 42,7.18.20. Oamenii de pe pământ până aici „orbi” şi „surzi” faţă de cele spirituale sunt invitaţi să cerceteze dovada că Domnul este adevăratul Dumnezeu, şi să ia o decizie în favoarea sau contra adevărului (cap. 43,9).

Isaia 43:9 9. Toate neamurile. Neamurile pământului sunt invitate să-şi susţină cauza înaintea curţii de judecată a universului. Ele vor avea o ocazie de a se îndreptăţi, dar dacă nu reuşesc să o facă sunt chemate să recunoască faptul că Domnul este Dumnezeu şi căile Lui sunt adevăr. De aici înainte nu va mai fi scuză pentru orbire (vezi v. 8).

Isaia 43:10 10. Martorii Mei. Vezi p. 26-29. Toţi cei care îl recunosc pe Dumnezeu (v. 9) sunt însărcinaţi să dea mărturie cu privire la El înaintea lumii. Dumnezeu a dat multe dovezi ale înţelepciunii şi puterii Sale divine, caîn Egipt (Exod 3,12-15) şi pe Muntele Carmel (2Regi 18,36-39). Într-un mod special în vremurile antice iudeii trebuia să fie martorii lui Dumnezeu. Ca naţiune ei trebuia să fie o mărturie vie că Domnul este Dumnezeu. Rămăşiţa din Ierusalim după invazia lui Sanherib a fost pentru lumea de atunci o mărturie despre iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Lui şi despre puterea Lui de a mântui. Chiar şi astăzi, deşi nu mai este poporul ales al lui Dumnezeu, naţiunea iudaică constituie o mărturie impresionantă cu privire la adevărul cuvântului lui Dumnezeu. Biserica de astăzi are un rol asemănător cu acela al lui Israel din vechime (vezi 1Petru 2,9).

Isaia 43:11 11. Afară de Mine. În timpul lui Moise, Dumnezeu Şi-a izbăvit poporul de puterea Egiptului, iar pe vremea lui Isaia, de puterea Asiriei. De-a lungul tuturor veacurilor El l-a izbăvit de puterea păcatului. Când Isus a venit în lume El a venit cu scopul anumit de a „mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1,21). Nu este alt mijloc de mântuire (Fapte 4,12).

Isaia 43:12 12. Nu sunt străin [KJV: „Nici un dumnezeu străin”]. Adică, nici un idol (Deuteronom 32,16, Isaia 42,8; 44,10; Ieremia 3,13). Atunci când Israel le slujea zeilor străini Domnul nu putea să-Şi descopere putereaîn favoarea lor. El prezisese că Îşi va aduce poporul în ţara făgăduită, îi va izbăvi din mâna vrăjmaşilor lor şi îiva aduce înapoi din captivitatea babiloniană. Nici un zeu străin nu putea face aceste preziceri. În toate aceste lucruri copii lui Israel erau martori ai preştiinţei şi credincioşiei lui Dumnezeu.

Isaia 43:13 13. Cine se poate împotrivi? Cine dintre oameni poate să-l împiedice pe Dumnezeu? El îşi realizează

planurile indiferent de oameni. Când Asiria a încercat să-l nimicească pe Iuda, împotriva voinţei divine, Dumnezeu a nimicit forţele lor asediatoare (cap. 14,24-27; 37,33-36).

Isaia 43:14 14. Răscumpărătorul vostru. Vezi comentariul la v. 11.

Sfântul. Vezi comentariul la cap. 40,25.

Trimit... împotriva Babilonului. Timpul trebuie tradus cu trecutul: „Am trimis...”Aici Isaia prezice captivitatea babiloniană cu un secol mai înainte. Cunoscând cu siguranţă ceea ce va fi, Dumnezeu vorbeşte despre evenimente viitoare ca şi cum ar fi deja împlinite (vezi Vol. I, p. 27). El Îşi demonstrase puterea prin izbăvirea poporului Său din mâinile lui Sanherib; acum El prezice relaţiile dintre poporul Său şi Babilon. Pentru ca babilonienii să nu considere cucerirea lui Iuda o dovadă a superiorităţii zeilor lor faţă de Dumnezeullui Israel, El prezice evenimentul şi îl declară o împlinire a planului Său veşnic (vezi cap. 10,5-15).

Pe corăbiile cu care se făleau. Sensul ebraicei este aici obscur. LXX zice „vor fi legaţi în lanţuri”, iar Vulgata „corăbiile lor măreţe”. RSV traduce întreaga frază astfel „strigătul Haldeilor va fi preschimbat în plângeri”.

Isaia 43:15 15. Împăratul vostru. Dumnezeu a fost Împăratul lui Israel în timpul teocraţiei (Exod 15,18; Psalmi 10,16; 29,10; 146,10; Isaia 44,6; Apocalips 11,15). Aici sunt prezentate atributele Lui distinctive: caracterul Lui, Cel Sfânt, puterea Lui, Creatorul şi autoritatea Lui, Împăratul.

Isaia 43:16 16. Un drum pe mare. O aluzie la trecerea Mării Roşii (Exod 14,16; Psalmi 77,19). Aşa cum Dumnezeu Şi-a desfăşurat marea putere la eliberarea poporului Său din robia egipteană tot aşa Îşi va desfăşura din nou puterea pentru a-l elibera din Babilon. Aceeaşi putere e la îndemână azi pentru a elibera din robia păcatului.

Isaia 43:17 17. O oştire şi războinici. Literal „o putere, una mare”.

Ca un muc de lumânare. Vezi comentariul la cap. 42,3. La Marea Roşie oştirile egiptene au fost nimicite ca flacăra unui muc de lumânare. Drumul eliberării pentru poporul lui Dumnezeu a constituit un drum al morţii pentru oştirile lui Faraon.

Isaia 43:18 18. Nu vă mai gândiţi. Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său în vremurile trecute, dar acestea aveau să fie mici în comparaţie cu ceea ce El va face pentru ei în viitor.

Isaia 43:19 19. Râuri în locuri secetoase. Probabil o aluzie la izvorul care l-a urmat pe Israel în pustie (vezi Exod 17,6; Numeri 20,8; Psalmi 78,15.16; 1Corinteni 10,4). Aici viziunea profetului este dusă înainte către marea lucrare pe care Dumnezeu o va înfăptui prin ducerea soliei harului Său în ţinuturi acum uscate şi sterpe (vezi comentariul la Ezechiel 47,1.8.9; vezi p. 27.30.35; vezi de asemenea Isaia 35,6.7; 41,18; 44,3). Trecerea pustiului a fost tot pe atât de mult o minune ca şi trecerea Mării Roşii. Puterea lui Dumnezeu nu este mai mică astăzi. După cum Dumnezeu a deschis o cale către Canaanul pământesc tot aşa El va deschide una către Canaanul ceresc.

Isaia 43:20 20. Fiarele câmpului. Descrierea este extrem de figurată, atribuind animalelor sălbatice emoţiile şi atitudinile oamenilor. Întreaga înfăţişare a locurilor sălbatice va fi transformată. Grădini frumoase vor înlocui nisipurile arzătoare; păşuni înfloritoare şi câmpuri roditoare vor fi în locul pustiurilor triste, iar fiarele sălbatice ale pustiului se vor bucura de o transformare remarcabilă. Aceste rezultate măreţe vor veni pe urma proclamării Evangheliei în ţinuturile aride din punct de vedere spiritual ale pământului.

Isaia 43:21 21. Mi l-am alcătuit. Vezi Deuteronom 7,7.8; comp. Ezechiel 16,1-14.

Isaia 43:22 22. Te-ai obosit de Mine. Fără purtarea de grijă şi binecuvântarea lui Dumnezeu Israel nu ar fi devenit niciodată un popor (v. 21), dar el nu a apreciat ce făcuse Dumnezeu pentru el (vezi Deuteronom 6,10-12; 8,7-18; Isaia 5,1-7; Ezechiel 16,15; Osea 2,5-9). El a ajuns să fie absorbit de lucrurile pământeşti şi a încetat să mai fie interesat de lucrurile lui Dumnezeu.

Isaia 43:23 23. Nu te-am chinuit cu daruri. Sau „te-am împovărat” (RSV). Compară Isaia 1,12.12; Maleahi 2,13. Cerinţele lui Dumnezeu nu au fost împovărătoare. Ce ceruse Domnul de la poporul Său să facă era spre folosul acestuia, nu al Său. El nu rânduise legea ritualurilor pentru binele Său, ci pentru al lui, ca să poată înţelege calea mântuirii mai desăvârşit.

Isaia 43:24 24. M-ai chinuit... Din cauză că omul păcătuise, Hristos a trebuit să părăsească cerul şi „a luat chip de rob”(Filipeni 2,7). Păcatele noastre au făcut ca Împăratul slavei să ajungă un slujitor printre oameni. Cerinţelelui Dumnezeu sunt raţionale şi sunt toate spre binele oamenilor, dar ei au nu fost binevoitori să-şi facă partea. Dumnezeu se săturase cu totul de ipocrita lor pretenţie în cadrul închinării (Isaia 1,13.14).

Isaia 43:25 25. Îţi şterg. Isaia Îl prezintă în mod clar pe Hristos ca Mântuitor al omului din păcat. El este cel care leiartă oamenilor păcatele. Iertarea dumnezeiască nu este numai o tranzacţie legală care şterge din raport păcatele trecutului, ci şi o putere înnoitoare care desfiinţează păcatul din viaţă. Ştergând vinovăţia Dumnezeu îi transformă pe păcătoşi în sfinţi. În felul acesta El pune efectiv cap păcatului. Doctrina ispăşirii pentru păcat este înfăţişată clar atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale. Compară Isaia 1,18; Mica 7,19. Adică o dată ce ele sunt mărturisite, părăsite şi iertate, Dumnezeu îl tratează pe păcătosul pocăit ca şi cum n-ar fi păcătuit niciodată (vezi Ezechiel 18,20.21). Cuvintele lui Hristos către femeia prinsă în păcat sunt valabile pentru toţi: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8,11).

Isaia 43:26 26. Adu-Mi aminte. Compară Isaia 1,18; Evrei 4,16. Pasagiul ar putea fi parafrazat „Înfăţişează înaintea mea faptele tale cele neprihănite, dacă poţi, ca să fii îndreptăţit prin ele. Dacă poţi spune ceva bun în sprijinul tău, spune; bucuros te voi ierta de păcatele tale înscrise în carte dacă faptele tale sunt de aşa fel ca să te îndreptăţească”.

Să ne judecăm. În frazeologia juridică contemporană Isaia îl cheamă pe Israel înaintea barei judecăţii divine.

Isaia 43:27 27. Cel dintâi tată. Adică, Adam, tatăl neamului omenesc, de pe vremea căruia păcatul este în lume.

Învăţătorii tăi. Adică, conducătorii poporului.

Isaia 43:28 28. Am socotit ca nişte pângăriţi. Judecata venise asupra poporului lui Iuda din cauza abaterilor lor. Vrăjmaşii îi batjocoriseră aspru când oştile lui Sanherib înconjuraseră Ierusalimul (cap. 36,4-20; 37,10-13).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–28TM 96

1 DA 327, 479; ML 184; TM 516

1–3DA 382

1–4MH 122; PK 723

2 PK 512

4 DA 327

5 MH 123

8–139T 137

10 CT 243; FE 214; GW 13; MYP 200; LS 209; 5T 367; 7T 138

10–12AA 10

12 COL 299; DA 347; Ed 308; MH 100; 6T 444

19, 20 6T 86

21 Ed 174; PK 500

22 8T 275

25 GC 483; MH 123; 1T 543

25, 26 PK 723; TM 520

Isaia 44:1 1. Israel, pe care te-am ales. Vezi comentariul la cap. 43,10. După ce Şi-a mustrat poporul pentru păcatele sale (cap. 43,22-28), Domnul rosteşte acum cuvinte de mângâiere şi curaj. Ei trebuie să şi-L amintească drept Cel care i-a ales şi îi iubeşte, care are milă de ei şi-i izbăveşte.

Isaia 44:2 2. Israelul. În ebr. Jesurun. Un nume poetic pentru Israel însemnând „cel drept” (vezi comentariul la Deuteronom 32,15). Dumnezeu îi reaminteşte lui Israel că El l-a ales pentru a fi „un neam sfânt” şi pentru a asculta de glasul Lui (Exod 19,5,6).

Isaia 44:3 3. Însetat. Prima parte a versetului este simbolică, fiind explicată în a doua parte. Revărsarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu este comparată cu ploile reînviorătoare (Ioel 2,23.28.29). Cei „însetaţi” sunt cei care însetează după Dumnezeu şi după dreptatea Lui (Psalmi 42,1.2; Matei 5,6; Ioan 4,13.14).

Isaia 44:4 4. Ca sălciile. Oamenilor asupra cărora a fost revărsat Duhul lui Dumnezeu le va merge bine ca unor copaci pe malurile apelor curgătoare (vezi Psalmi 1,3; Ieremia 17,8; Ezechiel 47,12).

Isaia 44:6 6. Împăratul lui Israel. Aici sunt prezentate câteva din cele mai impresionante atribute ale lui Dumnezeu: El este: 1) Domnul, 2) Împăratul lui Israel, 3) Mântuitorul lui Israel, 4) Comandantul oştilor cereşti, 5) Cel Veşnic, „cel dintâi” şi „Cel de pe urmă” şi 6) singurul Dumnezeu adevărat. În versetele 9-20 Isaia Îl înfăţişează pe Dumnezeu în contrast cu idolii.

Isaia 44:7

7. Cine... ca Mine? Sau „Cine este ca Mine?”. Dumnezeu este cel care porunceşte şi dispune de treburile pământului; El este Cel care cunoaşte trecutul şi vesteşte viitorul. El este Cel care l-a rânduit pe Israel să fie un popor drept şi veşnic. În toate acestea se află dovada că El este adevăratul Dumnezeu; idolii nu pot face ceea ce a făcut El (vezi comentariul la cap. 41,21-26).

De când am făcut. Printr-o rearanjare a textului ebraic al propoziţiei acesteia şi al celei următoare, RSVzice: „Cine a vestit din vechime cele ce vor veni?” Nu este o alterare fundamentală a ideii.

Isaia 44:8 8. Nu vă temeţi. Vezi comentariul la cap. 41,10.

Altă Stâncă. Literal „nici o altă Stâncă”; Ebr. sur, un termen biblic uzual pentru Dumnezeu, care denotă însuşirile Sale veşnice şi tăria Lui (vezi Deuteronom 32,4; 2Samuel 22,3; 23,3; Psalmi 18,2; comp. Isaia 26,4). Israel nu are de ce să se teamă avându-L pe Dumnezeu ca tărie şi apărare a lui.

Isaia 44:9 9. Deşertăciune. Ebr. tohu „nimicnicie”, „goliciune” (vezi comentariul la Geneza 1,2; Isaia 41,29).

Cele mai frumoase lucrări. Adică, lucruri cu care se delectau, îndeosebi legate de închinarea la idoli.

Ele însele mărturisesc. Idolii orbi şi lipsiţi de simţuri dau o mărturie elocventă despre faptul că ei sunt orbi şi nu ştiu nimic.

Isaia 44:14 14. Ploaia. Oamenii pot semăna sămânţa din care răsare copacul, dar numai Dumnezeu îl poate face să crească. Fără puterea lui Dumnezeu n-ar exista nici un copac din care să se cioplească un idol.

Isaia 44:15 15. Face şi un dumnezeu. Este o chestiune de pură întâmplare care bucată de lemn este folosită pentru foc şi care pentru idol.

Isaia 44:16 16. O parte... o arde în foc. Nebunia de a face un zeu dintr-un lucru pe care omul are puterea să distrugă!

Pregăteşte o friptură. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice: „el şade pe cărbunele lui”.

Isaia 44:17 17. Mântuieşte-mă. Lemnul nu se poate mântui pe sine din foc dacă omul alege să-l ardă în loc să i se închine! Ce neînţelept este omul care după ce a folosit cea mai mare parte din lemnul său pentru foc, din beţele rămase ciopleşte un idol şi se aşteaptă ca el să aibă puterea şi inteligenţa de a-i salva viaţa!

Isaia 44:18 18. Ei nu pricep. Oamenii care se închină la chipuri nu au pricepere. Inima lor neînţeleaptă este întunecată şi deşi se dau drept înţelepţi ei sunt nebuni (Romani 1,21-23).

Li s-au lipit ochii. Vezi comentariul la cap. 6,9.10.

Isaia 44:19 19. Bucată de lemn. Literal „lemnul uscat al unui copac”. Acela care se închină la un idol nu face altceva decât să cinstească o bucată de lemn. El îi vorbeşte şi i se pleacă până la pământ fără să-şi dea seama că ar fi tot atât de înţelept să-şi prezinte cererile unui toiag sau unui toc de uşă.

Isaia 44:20 20. Se hrăneşte cu cenuşă. Ce ridicol ar fi omul care şi-ar face mâncare din cenuşă, aşteptându-se să se sature cu ea. Este la fel de neînţelept să crezi că un idol îi poate ajuta unui om.

Isaia 44:21 21. Ţine minte aceste lucruri. Dumnezeu îl cheamă pe Israel să ia aminte la ceea El a spus despre nebunia închinării la idoli. Israel Îi aparţine lui Dumnezeu; el trebuie să-I servească Lui.

Isaia 44:22 22. Ca un nor. După cum soarele şi vântul împrăştie norii, la fel înlătură Dumnezeu fărădelegile poporului Său.

Isaia 44:23 23. Bucuraţi-vă, ceruri. „Cerurile” şi „adâncimile pământului” simbolizează lumea întreagă (vezi comentariul la cap. 40,22). Nu numai Israel, ci întregul pământul se va bucura de cunoaşterea iubirii şi haruluilui Dumnezeu.

Isaia 44:24 24. Am făcut toate aceste lucruri. Vezi comentariul la cap. 40,12.22.26.28.

Cerurile. Vezi comentariul la cap. 34,4; 40,22.

Isaia 44:25 25. Semnele. Ebr. ’othoth „semne”, „prevestiri”. Acestea se referă la semnele date de înţelepţii păgâni pentru a-şi sprijini pretenţiile. Dumnezeu va face de ruşine înţelepciunea acestor păgâni şi va arăta că vorbele lor sunt înşelătoare.

Nebunie. Nu boală psihică, ci nesăbuinţă. Când prezicerile lor vor ajunge nimic ei vor fi demascaţi drept nişte nesăbuiţi.

Isaia 44:26 26. Întăresc cuvântul. Tot aşa cum Dumnezeu scoate la iveală nebunia profeţilor mincinoşi, el întăreşte şi credibilitatea profeţilor adevăraţi. Prezicerile lor se împlinesc (vezi comentariul la Ieremia 28,9).

Robului Meu. În cazul acesta, probabil profetul Isaia (vezi comentariul la cap. 41,8).

Va fi locuit. Cu un veac şi mai bine înainte ca Ierusalimul să fie cucerit de către Nebucadneţar şi locuitorii lui să fie duşi în captivitate, Dumnezeu a prezis restaurarea lui. Aceasta este o profeţie dintre cele mai remarcabile, în contrast izbitor cu profeţia cu privire la căderea Babilonului, că el va fi la fel de pustiit ca Sodoma şi Gomora, şi că nu va mai fi locuit niciodată (vezi cap. 13,19.20).

Isaia 44:27 27. Adâncului. Ebr. sulah „(ocean sau râu) adâncime”. Aceasta este unica folosire a acestui cuvânt în Vechiul Testament. Prezicerea aceasta s-a împlinit atunci când Cir a abătut apele Eufratului din matca lor pentru ca ostaşii lui să poată intra în Babilon. Ieremia a făcut preziceri asemănătoare cu privire la căderea Babilonului, comparând-o cu secarea răului Eufrat (vezi comentariul la Ieremia 50,38; 51,36; comp. Apocalips 16,12).

Isaia 44:28 28. Cir. Aceasta este o profeţie remarcabilă întrucât îl menţionează pe Cir pe nume, cu un veac şi jumătate înainte de timpul lui, şi prezice rolul deosebit pe care acesta avea îl avea de îndeplinit în eliberarea iudeilor (pentru o profeţie anticipativă similară dată cu privire la reforma lui Iosia, vezi 1Regi 13,2). Cir trebuie să fi fost foarte mirat să afle că o profeţie iudaică i-a amintit numele, a descris cucerirea Babilonului decătre el şi a prezis politica lui faţă de captivii iudei, cu un veac şi jumătate înainte de naşterea lui (vezi PK 557).

Păstorul Meu. Prin doborârea Babilonului şi eliberarea iudeilor, Cir a făcut pentru Israelul literal ceea ce Hristos va săvârşi pentru toţi aleşii Săi cu prilejul doborârii Babilonului mistic şi al eliberării poporului Său de sub dominaţia lui (Apocalips 8,2-4.20; 19,1.2).

Să fie zidit. Curând după capturarea Babilonului, Cir a emis un decret care îngăduia iudeilor captivi să se reîntoarcă în patria lor şi să rezidească templul (2Cronici 36,22.23; vezi comentariul la Ezra 1,1-4).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2,3 MH 124

3 DA 47; PP 413; SC 95; 5T 729

4, 5 PK 371

20 PK 376

21, 22 PK 321

21–23TM 480

22 COL 204, 205; CT 242; MH 123; PK 320; SC 53

23 MH 33

24 PK 315

28 PK 552

Isaia 45:1 1. Către unsul Său, către Cir. Ideea din cap. 44 este continuată fără nici o întrerupere (vezi cap. 44,28).Titlul de „uns”, ebr. mashiach (Mesia), era atribuit de către evrei atât marelui preot (Exod 30,30) cât şi la regelui (1Samuel 24,6). Vezi comentariul la Psalmi 2,2. Hristos (gr. Christos, „uns”) a fost uns de către Duhul Sfânt pentru lucrarea Lui în favoarea oamenilor căzuţi (Isaia 61,1; Luca 4,18; Fapte 10,38; vezi comentariul la Matei 1,1). Scriitori din antichitate vorbesc despre Cir ca fiind un om de o deosebită nobleţe şi cinste de caracter.

Porţile. Istoricul grec Herodot relatează că în noaptea în care Cir a cucerit Babilonul porţile cetăţii nu erau închise. Avea loc o sărbătoare şi oamenilor le era îngăduit să treacă râul în voie.

Isaia 45:2 2. Voi netezi drumurile muntoase. LXX şi sulul 1QIsa de la Marea Moartă zic „voi nivela munţii”. Vezi comentariul la cap. 40,3.4. Domnul urma să pregătească drumul pentru Cir ca el să facă lucrarea Lui. Limbajul versetului este figurat.

Isaia 45:3 3. Vistierii. Cir a ajuns în posesia unor mari grămezi de bogăţii când a cucerit Sardes din Asia Mică, capitala lui Cresus, regele fabulos de bogat al Lidiei, şi iarăşi când a cucerit Babilonul. În izbânda sa Cir trebuia să recunoască mâna Domnului.

Isaia 45:4 4. Pentru ... Iacov. Era voia lui Dumnezeu ca Iudeii să se reîntoarcă în ţara lor după 70 de ani, dar evident că Babilonul nu era dispus să-i lase să plece. De aceea Dumnezeu i-a ridicat pe perşi şi a făcut din Cir unealta aleasă pentru eliberarea iudeilor.

Isaia 45:5 5. Nu mai este altul. Cir a trăit într-o ţară în care abia dacă erau câţiva care Îl recunoşteau pe Domnul. Dar Dumnezeu a rânduit cursul evenimentelor aşa încât Cir să aibă prilejul să-L recunoaşte ca Suprem Cârmuitor şi ca Acela care îi rânduise misiunea lui (vezi comentariul la Ezra 1,2).

Isaia 45:6 6. Ca să se ştie. Prin influenţa lui Cir oamenii de pretutindeni urmau să-L audă de Domnul, care îl rânduise.

Isaia 45:7 7. Eu întocmesc lumina. Pe vremea lui Cir, sau la puţin după aceea, zoroastrismul a devenit religia Persiei. Marea lui zeitate era Ahura-Mazda, zeul luminii şi al vieţii, care se afla într-un conflict continuu cu oştile rele ale întunericului sub conducerea lui Ahriman. Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Cir şi prin el lumii, că El era Creatorul lumii, adevăratul Dumnezeu al luminii.

Propăşirea. Sulul 1QIsa zice „binele”.

Restriştea. Ebr. ra’ care poate să însemne fie răul moral care porneşte dinlăuntru, fie necazul care vine asupra cuiva din afară. Aici e folosit în sensul din urmă (vezi Isaia 47,11; Amos 3,6). Dumnezeu este autorul „luminii” şi al „păcii”. El îngăduie „răul”, moral sau material, pentru ca oamenii şi îngerii să vadă rezultatul abaterii de la principiile veşnice ale binelui (vezi comentariul la Daniel 4,17). În Scriptură, Dumnezeu este adesea reprezentat ca pricinuind lucrurile pe care nu le împiedică (vezi comentariul la 2Cronici 18,18).

Isaia 45:8 8. Să picure. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă spune „să se despice”.

Să ploaie norii neprihănirea. Isaia descrie dreptatea ca şi cum ar coborî din cer ca o ploaie blândă, aducând viaţă şi prospeţime pământului sterp (vezi Psalmi 72,6; Osea 6,3; Ioel 2,23).

Să se deschidă pământul. Sulul 1QIsa de la Marea moartă zice în locul acestei propoziţii şi al celei următoare: „cel care zice pământului: Încolţeşte cu mântuire”. Din sulul acesta lipseşte „totodată! Eu, Domnul, fac aceste lucruri”.

Isaia 45:9 9. Se ceartă cu Făcătorul Său. Contextul îi adresează avertizarea aceasta în mod clar lui Cir. Dumnezeuîl chemase la îndeplinirea unei anumite lucrări şi putea să îi fie bine numai dacă conlucra cu planul divin.

Lutul zice el? Sulul 1QIsa spune: „Vai de cel care zice,” etc.

Lucrarea ta, zice ca...: „El n-are mâini?” Literal „sau lucrarea ta fără mâini la ea?” Cir, reprezentat aici printr-un vas de lut, nu trebuie să se plângă de rolul rânduit lui de Dumnezeu. Dumnezeu îl ridicase pentru un anumit scop, şi dacă nu ar fi fost mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu el nu ar fi devenit niciodată marele conducător care a fost. Întrucât Dumnezeu îl făcuse ceea ce era pentru un scop anumit, Cir era obligat să-şi îndeplinească sarcina încredinţată.

Isaia 45:10 10. Pentru ce m-ai născut? Cir nu trebuia să dea pe faţă resentimente sau să se răzvrătească împotriva rolului trasat pentru el. Ar fi interesant să ne imaginăm reacţia lui Cir la sfatul dat aici, în caz că aceste cuvinteale lui Isaia i-au fost citite de Daniel (vezi PK 557).

Isaia 45:11 11. Să Mă întrebe asupra viitorului. Targumurile au aceasta ca o întrebare: „Veţi întreba?” etc. Aşa cum un străin nu are dreptul să se amestece în felul cum un om îşi orânduieşte gospodăria, este nepotrivit şi pentru Cir să pună la îndoială procedeele lui Dumnezeu cu poporul Său, Israel. El nu are obligaţia să le dea socoteală oamenilor despre motivele faptelor lui. Ceea ce face El este pentru binele lor suprem şi aceasta este tot ce trebuie ei să ştie.

Să-Mi poruncească. Ultima parte a versetului trebuie să fie în formă interogativă: „Îmi veţi porunci cu privire la lucrarea mâinilor Mele?” Altminteri, v. 11 ar contrazice cele spuse în v. 9, 10. Cir trebuia să accepteîndrumările pe care i le dădea Dumnezeu, nu să încerce să-şi îndeplinească propriile sale dorinţe acolo unde

acestea erau în conflict cu voinţa lui Dumnezeu. Cu privire la principiile implicate în procedeele lui Dumnezeucu Cir, vezi comentariul la Exod 9,16; Daniel 4,17.

Isaia 45:12 12. Am făcut pe om, pe el. Dumnezeu a creat lumea şi pe locuitorii ei şi trebuie să fi avut un scop milostiv pentru aceasta. Cir putea să nu înţeleagă scopurile lui Dumnezeu, dar aceasta nu era o scuză pentru anu îndeplini rolul încredinţat lui (vezi v. 13).

Am întins cerurile. Adică cerurile atmosferice. Vezi comentariul la cap. 40, 12.

Isaia 45:13 13. Am ridicat pe Cir. Vezi comentariul la cap. 44,28; 41,1. Până aici (la v. 1-12) Dumnezeu i Se adresase lui Cir direct şi la persoana a doua. Acum când El se întoarce să-i vorbească propriului Său popor despre scopul Său cu reîntoarcerea lui în Iudeea Se referă la Cir la persoana a treia.

Va da drumul prinşilor de război. Acesta era scopul pentru care Cir fusese înălţat de Dumnezeu (vezi comentariul la Ezra 1,1-4).

Isaia 45:14 14. Câştigurile Egiptului. Dumnezeu i Se adresează acum propriului Său, popor anticipând întoarcerea lor din captivitate (vezi comentariul la v. 13). După cum versetele 1-12 schiţează voinţa lui Dumnezeu pentru Cir, tot aşa versetele 13-25 constituie o afirmare a scopului lui Dumnezeu cu reaşezarea iudeilor în patria lor.

Vor trece la tine. Nu numai că iudeii urmau să fie reaşezaţi în propria lor ţară; se intenţiona şi ca să devină o naţiune mare, onorată de toate celelalte naţiuni ale pământului. Cu privire la rolul lui Israel cu privilegiul reîntoarcerii din captivitatea babiloniană, vezi p. 29-32; vezi de asemenea Psalmi 68,31; 72,10; Isaia 60,1-11.

Isaia 45:15 15. Care Te ascunzi. Cu toate că felul de purtare al lui Dumnezeu nu este întotdeauna vizibil pentru oameni – uneori El poate părea că Se ascunde de ei – El Se va manifesta la timpul cuvenit în îndurare şi binecuvântare.

Isaia 45:17 17. Israel va fi mântuit. Era scopul lui Dumnezeu ca, la reîntoarcerea din Babilon, Israel să-I fie credincios, astfel înlesnind împlinirea tuturor făgăduinţelor măreţe din vechime (vezi p. 29-32). În cursul timpul, însă, Israel L-a părăsit din nou pe Domnul, a pierdut binecuvântarea Lui, şi a fost înlocuit în planul divin prin biserica creştină (vezi p. 35, 36). În acord cu aceasta, toate făgăduinţele făcute Israelului literal aparţin bisericii. Aşa declară Pavel: „Tot Israelul va fi mântuit” şi el defineşte Israelul ca fiind biserica (vezi comentariul la Romani 11,26).

Isaia 45:18 18. Ca să fie locuit. Vezi comentariul la v. 12. Pământul n-a fost făcut ca să fie „pustiu” (Ebr. tohu; vezi comentariul la Geneza 1,2). El a fost plănuit să fie sălaşul omului. Indiferent de planul vrăjmaşului şi de ruina pe care el o va realiza prin păcat planul original al lui Dumnezeu va fi în cele din urmă adus la îndeplinire. Creaţiunea a fost un act având un scop precis, nu un scop în sine. Păcatul a amânat realizarea acelui scop, dar deşi amânat pentru un timp în cele din urmă va fi atins. Planurile infinite ale lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă, nici întârziere (vezi DA 32).

Isaia 45:19 19. N-am vorbit. Nu numai actul creaţiunii a fost un act având un scop (vezi comentariul la v. 18); şi alegerea lui Israel de către Dumnezeu a fost la fel. După cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir, nu numai pentru cael să poată deveni un mare cârmuitor, ci pentru ca să poată juca un rol în planul lui Dumnezeu, tot aşa Dumnezeu l-a ridicat pe Israel – şi acum îl elibera din captivitate – pentru ca planul Lui veşnic să poată fi realizat prin el (vezi comentariul la Exod 9,16; Daniel 4,17).

Isaia 45:20 20. Scăpaţi dintre neamuri. Iudeii, eliberaţi de Cir pentru a se reîntoarce la centrele lor, trebuia să se adune şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru eliberarea lor, recunoscând dovezile iubirii şi puterii Lui. Ei trebuia să recunoască de asemenea nebunia idolatriei. Istoria descoperă faptul să robia babiloniană i-a vindecat efectiv pe iudei de idolatrie, cu toate că numai un număr relativ mic dintre ei s-au înapoiat în Palestina.

Isaia 45:21 21. Spuneţi-le. Somaţia aceasta este adresată celor care se închină la idoli. Să prezinte, dacă pot, dovezi convingătoare despre divinitatea lor (vezi comentariul la cap. 41,22.23; 43,9; 44,7).

Dumnezeu drept şi mântuitor. Dreptatea şi îndurarea sunt principiile care determină toate procedeele lui Dumnezeu cu oamenii. Satana aducea învinuirea că aceste însuşiri sunt incompatibile, şi că Dumnezeu nu este îndurător faţă de făpturile Sale în exercitarea dreptăţii divine şi totodată că nu este drept în exercitarea îndurării Sale. Planul mântuirii urmărea să dovedească falsitatea acestei acuzaţii (vezi comentariul la Psalmi 85,10).

Isaia 45:22 22. Întoarceţi-vă la Mine. Vezi comentariul la Isaia 56,7; comp. Numeri 21,9; Ioan 3,14.

Nu altul. Vezi comentariul la Fapte 4,12; comp. Ioan 6,68.

Isaia 45:23 23. Orice genunchi se va pleca. Toţi vor recunoaşte odată dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 21). Pentru împlinirea acestor cuvinte, vezi comentariul la Romani 14,11; Filipeni 2,10.11; Apocalips 5,13; comp. Apocalips 15,3; 19,1-6.

Isaia 45:24 24. În Domnul. Nimeni nu poate fi neprihănit fără Hristos, căci noi n-avem o neprihănire a noastră (Isaia 64,6; Romani 7,18). Pentru un caracter neprihănit, noi depindem cu totul şi pe deplin de El (vezi comentariul la Romani 8,1-4; Galateni 2,20).

Isaia 45:25 25. Făcuţi neprihăniţi [KJV: „Vor fi îndreptăţiţi”]. A fi îndreptăţit însemna a fi achitat sau declarat nevinovat (vezi comentariul la Romani 5,1). Hristos a murit tocmai pentru a face posibilă pentru noi experienţa aceasta.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–25CT 455

1–3PK 551

4–6PK 557

5 Ed 174; MB 121; PK 502; 5T 754

7 PK 315

7–12MH 414

8 MB 21

12 PK 315

13 PK 552, 557

17 MB 152; PK 732

18 GC 437, 674; PP 67

19 TM 520

21–25TM 480

22 DA 283; FE 441; MB 152; MH 124; PK 375; TM 520; 5T 634

23 GC 670

24 PK 175

24, 25 MB 9

Isaia 46:1 1. Bel se prăbuşeşte. În capitolele 40,19.20; 41,23.24; 44,9-20; 45,16 Isaia a arătat nebunia închinării laidoli; aici el vorbeşte în special de zeii Babilonului. Bel, care înseamnă „domn” era titlul dat lui Marduc, zeul protector al Babilonului (Ieremia 50,2; 51,44). În timpul festivităţilor de Anul Nou regii babilonieni „luau mâinile lui Marduc” şi primeau confirmarea regalităţii lor pentru anul care urma. Aceeaşi practică era urmată şi de regii Asiriei după ce au devenit stăpâni ai Babilonului (vezi Vol. II, p. 61). Numele Bel apare în numele Beltşaţar (Daniel 1,7) şi Belşaţar (Daniel 5.1).

Nebo. Sau Nabu, zeul babilonian al ştiinţei şi literaturii. Centrul cultului lui era la Borsipa, aproape de Babilon. El a ajuns într-o poziţie care era depăşită numai de Marduc, fiind privit ca fiul lui. Nebu aducea omagiu tatălui său, la sărbătoarea Anului Nou (vezi mai jos). În schimb, Marduc îl însoţea pe Nebu o parte din drumul de înapoiere la Borsipa. Numele Nebu compune numele Nebucadneţar (vezi comentariul la Daniel 1,1) şi Nabopolasar.

Pe vite. În călătoriile mai sus amintite, Bel şi Nebo erau purtaţi de oameni sau pe spinarea vitelor. În contrast Dumnezeul lui Israel Şi-a purtat şi izbăvit poporul (v. 3). În timp ce Bel şi Nebo cereau ajutorul închinătorilor lor, adevăratul Dumnezeu era El ajutorul celor care I se închinau.

Isaia 46:2 2. Se duc în robie. Când Sanherib a distrus cetatea Babilonului în 689 î.Hr., el a adus statuia lui Marduc la Aşur ca pe una din prăzile de război (vezi Vol. II, p. 64,65). Idolul acesta a rămas acolo până la domnia lui Asurbanipal, când a fost readus la Babilon. Isaia descrie în mod viu deplina neajutorare a celor maimari din zeii babilonieni.

Isaia 46:3 3. V-am purtat. Vezi comentariul la Isaia 46,1, comp. Deuteronom 1,31; Isaia 63,9.

Isaia 46:4 4. Până la bătrâneţe voastră. Domnul nu va înceta niciodată să poarte grijă alor Săi. Toată viaţa El va veghea asupra lor aşa cum părinţii iubitori veghează asupra copiilor lor.

Isaia 46:5 5. Cu cine Mă veţi pune alături ca să Mă asemănaţi? Isaia pune de repetate ori întrebarea aceasta (vezi comentariul la cap. 40,18.25).

Isaia 46:6 6. Să facă un Dumnezeu din ele. Vezi comentariul la cap. 40,19.20; 41,7; comp. cap. 44,9-17. Când oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu şi totuşi refuză să-L cinstească, inima lor neînţeleaptă se întunecă şi fălindu-se „că sunt înţelepţi” au înnebunit.

Isaia 46:7 7. Îl poartă. Vezi comentariul la v. 1.

Nu răspunde. Vezi comentariul la cap. 44,9; vezi Psalmi 145,5. Lemnul sau aurul fasonat în chip de idol este tot un material neînsufleţit, neînstare să audă strigătul sufletului omenesc. În ceasurile de nevoie disperată oamenii Îl caută pe Dumnezeu care poate să audă strigătul inimii lor şi care poate să le împlinească nevoile (vezi Psalmi 107,9). Idolii nu fac altceva decât să lase un gol dureros în sufletul oamenilor care li se închină.

Isaia 46:8 8. Ţineţi minte aceste lucruri. Din timpurile cele mai de demult Dumnezeu îl avertizase pe Israel de relele călcării de lege (Deuteronom 28,14-68; 32,37-41), totuşi ei nu au luat aminte (Isaia 6,9.10). Acum, Isaia repetă aceeaşi solie (cap. 1,2.4.5.21-23; 43,27; 58,1; 59,13) în nădejdea de a scăpa naţiunea de dezastru.

Cu privire la primejdia de a-L părăsi pe Dumnezeu, vezi Deuteronom 6,12; 8,11; Romani 1,21-23; vezicomentariul la Exod 20,8. „De nimic nu avem să ne temem pentru viitor, decât să uităm calea pe care ne-a condus Domnul, şi învăţătura lui în istoria noastră trecută” (LS 196).

Isaia 46:10 10. Am vestit de la început ce are să se întâmple. Vezi comentariul la cap. 41,4.22; comp. cap. 44,7; 45,21.

Hotărârile mele vor rămâne în picioare. Isaia a prezentat de repetate ori argumentul acesta al autorităţiişi puterii supreme a lui Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 14,24; comp. cap. 14,26.27; 43,13). Istoria nu este o simplă chestiune de întâmplare (vezi comentariul la Daniel 4,17). Dumnezeu are un scop pentru lume şiscopul acela se va împlini (vezi comentariul la Isaia 45,18,19).

Isaia 46:11 11. De la răsărit o pasăre de pradă. Expresia aceasta îl prefigurează pe Cir (vezi comentariul la cap. 41,2; 44,28; 45,1). Cir a fost un „păstor” pentru turma împrăştiată a lui Israel, dar o pasăre de pradă pentru Babilon, vrăjmaşul poporului lui Dumnezeu.

Isaia 46:12 12. Oamenii cu inima împietrită. Literal „tari de inimă” (vezi comentariul la Ezechiel 4,21). Poporul declarat al lui Dumnezeu se arătase împietrit şi încăpăţânat. Ei nu voiau să asculte nici de Dumnezeu, nici de raţiune. Încăpăţânarea este arhivrăjmaşul dreptăţii în timp ce smerenia este rudă cu evlavia (vezi comentariul la Matei 5,5).

Isaia 46:13 13. Îmi apropii neprihănirea [Dreptatea, KJV]. Adică Dumnezeu îşi va elibera într-o zi poporul din Babilon prin Cir (cap. 45,13). Eliberarea din Babilon este o prefigurarea a eliberării din păcat săvârşite de Hristos.

Nu va zăbovi. Captivitatea babiloniană urma să fie pentru o perioadă de 70 de ani (Ieremia 25,11.12; 29,10), la finele cărora Iudeii urmau să se întoarcă în patria lor sub decretul lui Cir (2Cronici 36,21-23; Ezra 1,1-4). Către finele celor 70 de ani Domnul i-a descoperit lui Daniel profeţia restaurării şi venirea lui Mesia (Daniel 9,2.24.25). Profeţii se referă adesea la venirea lui Mesia ca apogeul lucrării de restaurare care a început cu întoarcerea din captivitate (vezi Zaharia 6,11-13; etc.). Dacă Israel s-ar fi dovedit credincios, istoria planului mântuirii ar fi ajuns curând la măreţul ei apogeu (vezi p. 29,30).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

3, 4 MH 251

9 ML 293

9, 10 GC 344; 5T 698

10 GC 393; MB 100; ML 10; 7T 298

13 PK 696

Isaia 47:1 1. Fecioară. Compară cu „fecioara, fiica Sionului” (Isaia 37,22), „fiica Egiptului” (Ieremia 46,11). În contrast, Babilonul era o desfrânată (comp. Apocalips 17,1.5). Prostituatele legate de templele orientale erau adesea numite „fecioare sfinte”, dar ele nu erau nici fecioare şi nici sfinte. Babilonul se fălea cu religia lui care pe dinafară părea ceva plin de slavă şi frumuseţe, dar pe dinăuntru era o urâciune. Compară Apocalips 17,4. Profetul o dă de gol pe „fiica fecioară” şi dă pe faţă ruşinea ei. În loc să şadă pe un scaun de domnie ea trebuie să-şi ia locul cuvenit, în ţărâna pământului, un simbol al jalei şi al pustiirii (comp. Isaia 3,26).

Cititorii atenţi ai cărţii Apocalips au notat marea asemănare dintre mare parte din simbolismul lui şi limbajul anumitor pasaje din cărţile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel. Se vede că Ioan, călăuzit de Inspiraţie, a împrumutat foarte mult din limbajul profeţilor din vechime, pentru ca să prezinte experienţele viitoare ale bisericii în temeni care erau familiari şi plini de înţeles pentru cercetătorul atent al Vechiul Testament. Asuprirea din partea Babilonului literal şi pustiirea lui ulterioară i-a oferit lui Ioan o ilustraţie a asupririi poporului lui Dumnezeu de către Babilonul mistic şi pustiirea în final a acestuia din urmă. Simbolismul şi limbajul cărţii Apocalips devine mai clar şi mai plin de înţeles când este studiat în lumina a ceeace profeţii din vechime au scris cu privire la evenimente din vremea lor. Diferite aspecte ale pedepsirii Babilonului literal aşa cum este prezentată în Isaia 47 sunt astfel valoroase pentru un studiu al pedepsirii Babilonului mistic, prezentată în Apocalips 16 la 19. Observaţi următoarele:

Vezi tabelul urmator

Vezi şi comentariul la Isaia 13; 14; 23; Ieremia 25,12; 50,1; Ezechiel 26,16.

Isaia 47:2 2. Macină făină. Babilon se considera o împărăteasă (Isaia 47,7; comp. Apocalips 18,7), dar ea urma sădevină o sclavă (comp. Isaia 11,5; Iov 31,10). Podoabele şi fineţurile cu care se acoperea urmau să fie smulse de pe ea şi formele dizgraţioase ale unei sclave, deformată de ani de muncă istovitoare, vor fi date la iveală pentru ca să le vadă toţi.

Descoperă-ţi picioarele. Astfel le înfăţişează tablourile asiriene pe femeile captive.

Treci. Tabloul este al unui grup de sclavi nenorociţi mergând desculţi şi goi peste o apă pe drumul către ţara captivităţii lor.

Isaia 47:3 3. Nu voi cruţa pe nimeni. Sensul acestei expresii nu este clar. Schimbarea unei singure litere în ebraicăar face expresia să sune aşa: „Nu voi pierde pe nimeni”, adică din cei descrişi ca mergând în captivitate. Dumnezeu nu va arăta milă faţă de nici un babilonian (vezi Ieremia 50,3.13.14.25.29.31.40; 51,6.22-24.62).

Isaia 47:5 5. Şezi într-un colţ, şi taci. În locul veseliei şi bucuriei urma să fie tăcerea pustiirii şi a morţii (vezi Ieremia 50,12.13.39; 51,26.29.43.62).

Împărăteasa împărăţiilor. Vezi Isaia 47,7; Apocalips 18,7.

Isaia 47:6 6. Mă mâniasem. Pentru timpul trecut care se referă la captivitatea încă viitoare, vezi Vol. I, p. 27. Dumnezeu i-a îngăduit Babilonului să aducă judecata împotriva poporului păcătos al lui Iuda (vezi Ieremia 5,15; Habacuc 1,6), dar nu a aprobat cruzimile pe care Babilonul i le-a aplicat. Din pricina cruzimii şi

lăcomiei, Dumnezeu urma să nimicească Babilonul, nimicitorul (Ieremia 50,10.11; 51,25). Dumnezeu S-a purtat cu Asiria într-un mod similar (Isaia 10,5-15).

Isaia 47:7 7. În veci voi fi împărăteasă. Cu o încredere plină de lăudăroşenie, Babilonul credea că va fi mereu cetatea cea mai de seamă şi stăpâna lumii. La fel şi Roma s-a considerat „cetatea eternă”. În zilele sfârşitului Babilonul se va considera în mod similar împărăteasă menită să nu ştie „ce este tânguirea” (Apocalips 18,7).

Are să se sfârşească. În timpul prosperităţii şi slavei sale Babilonul nu s-a gândit la urmarea purtării lui rele şi a mândriei lui arogante. Fericiţi sunt cei de astăzi care îşi aduc aminte că „ce seamănă omul, aceea va şisecera” (Galateni 6,7), iar căile răului „duc la moarte” (Proverbe 14,12).

Isaia 47:8 8. Stai fără grijă. Sau „nebănuitoare”, sau „într-un [fals sentiment de] siguranţă”.

Eu, şi numai eu. Această pretenţie Îi aparţine numai şi numai lui Dumnezeu (Deuteronom 4,35.39; Isaia44,8; 45,5), dar Babilonul s-a grăbit să şi-o atribuie cu mândrie. Ninive se lăudase la fel (Ţefania 2,15).

Nu voi fi niciodată văduvă. Compară Apocalips 18,7.

Isaia 47:9 9. În aceeaşi zi. Sau „pe deplin” sau „în deplină măsură”.

Vrăjitoriile tale. Artele mistice ale Babilonului nu aveau să-l scape în ceasul nenorocirii lui. În cea din urmă noapte a Istoriei Babilonului astrologii şi ghicitorii au fost chemaţi înaintea lui Belşaţar, dar ei n-au fost în stare nici măcar să citească scrisul de pe perete, ca să nu mai vorbim de izbăvirea cetăţii de soarta ei (Daniel 5,7.26-31). Prin vrăjitorie reuşea Babilonul mistic să înşele şi să ademenească naţiunile pământului (Apocalips 18,23). Prin practicarea magiei oculte vrăjitorii babilonieni pretindeau că sunt în legătură cu zeii, dar când pretenţiile lor au fost testate n-au putut decât să recunoască cu ruşine că ei nu posedau o atare putere (Daniel 2,2.11).

Isaia 47:10 10. Înţelepciunea. Vezi comentariul la Daniel 1,4.

Te-au amăgit. [„Te-au stricat”, KJV]. Compară Ezechiel 28,15-17.

Eu şi numai eu. Vezi comentariul la vers 8.

Isaia 47:11 11. Fără s-o poţi împăca. Se poate traduce şi, „[împotriva căreia] nu vei cunoaşte farmece”. Dumnezeua prezis căderea Babilonului cu un veac şi jumătate înainte, într-adevăr înainte ca Babilonul să ajungă în culmea puterii, şi totuşi toţi înţelepţii Babilonului au fost surprinşi când a venit momentul acela (Daniel 5,4.9; comp. Matei 24,39). Împotriva hotărârii Cerului şi a puterii lui Cir vrăjitorii Babilonului n-au avut nici un farmec.

Isaia 47:12 12. Să tragi vreun folos. Mai exact, „în stare să stai în picioare”, „în stare să rezişti”. Cuvintele lui Isaia nu sunt lipsite de un pic de ironie. Ştiind că Babilonul se va agăţa de vrăjitoriile lui în ciuda oricărei avertizări,Isaia propune, cu evidentă ironie, ca el să meargă înainte în nebunia lui – poate că magia lui se va dovedi de folos la urma urmei! Compară Osea 4,17.

Isaia 47:13 13. Cei ce împart cerul. Sau „astrologii”. Astrologia era o ştiinţă bine dezvoltată şi însemnată în Babilonul antic. Cerurile erau studiate cu grijă pentru a se găsi acolo semne ale evenimentelor viitoare. Dar ostenelile cititorilor în stele babilonieni erau fără sens. Isaia îi îndemna pe înţelepţii babilonieni să continue cu practicarea artelor oculte şi să descopere singuri ce folos le va aduce aceasta în ceasul nenorocirii prezise de

Domnul.

Care pândesc stelele. Aceiaşi cu „astrologii”.

Care vestesc, după lunile noi, ce are să se întâmple. Literal, „cei care fac să se ştie [vremea] lunilor noi”o altă ramură a pseudo-ştiinţei astrologiei din antichitate.

Isaia 47:14 14. Pe care o arde focul. Nu un foc literal, din moment ce perşii nu au distrus atunci Babilonul (pentru distrugerea sa treptată, vezi comentariul la cap. 13,19.20). Aceşti sfătuitori se vor dovedi inutili pentru aceia care depind de ei pentru siguranţă – la fel de inutili pentru flăcările războiului ca şi miriştea mistuită de foc.

Isaia 47:15 15. Cei cu care ai făcut negoţ. Babilonul era „o ţară de negoţ” şi „o cetate de negustori” (Ezechiel 17,4). Babilonul mistic este şi el asociat îndeaproape cu „negustorii pământului” (Apocalips 18,11-19). Marele interes al Babilonului antic era în lucrurile materiale şi profituri financiare. Folosirea nelegitimă a binecuvântărilor materiale se dovedeşte întotdeauna un blestem pentru aceia care le acumulează (vezi Deuteronom 8,10-18; Osea 2,5-9; Luca 12,13-21; vezi p. 32.33).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–15PK 533, 534

1–5Ed 176

Isaia 48:1 1. Ascultaţi lucrul acesta. Isaia se adresează făţarnicilor din Israel, acelora care pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar de fapt se poartă aşa cum le place (vezi comentariul la Matei 6,2).

Apele lui Iuda. Targumurile zic: „Sămânţa lui Iuda”.

Chemaţi. Literal „faceţi să se pomenească”.

Isaia 48:2 2. Cetatea Sfântă. Renegaţii aceştia se dau drept cetăţeni ai Sionului, dar sunt numai cu numele (vezi Isaia 29,13; Ieremia 7,4.9-11; Mica 3,11; Matei 3,9; 15,8; Ioan 8,33.39; Romani 4,1.2; 9,6). Ei umblă după beneficiile pe care le aduce credincioşia faţă de Dumnezeu, dar nu sunt dispuşi să plătească preţul ascultării (vezi comentariul la Matei 7,21-27). Ei doresc toate privilegiile poziţiei de ucenic, dar refuză să poarte răspunderile ei.

Isaia 48:3 3. Am făcut. [Am vestit, KJV]. Vezi comentariul la cap. 41,4.23; 42,9. Nu păgânii, ci poporul necredincios al lui Iuda este chemat acum să recunoască preştiinţa lui Dumnezeu.

Deodată. Sau pe neaşteptate. Dumnezeu prezisese aceste evenimente, dar pentru făţarnicii lipsiţi de credinţă ceea ce s-a petrecut a venit ca o deplină surpriză (vezi Matei 24,39). Pentru un sfat asemănător pentru aceia care aşteaptă venirea Domnului, vezi 1Tesaloniceni 5,1-8.

Isaia 48:4 4. Împietrit. Când Dumnezeu l-a chemat pe Israel El ştia cum vor fi. Avertizările împotriva abaterilor au fost date pentru că Domnul cunoştea primejdiile care le stăteau în faţă şi cât de uşor puteau cădea în ispită (vezi comentariul la Deuteronom 9,6; comp. cu comentariul la Exod 4,21).

Isaia 48:5 5. Idolul meu. Israel de abia părăsise Egiptul şi au şi pus eliberarea lor pe seama unui idol (Exod 32,4). Pe vremea captivităţii din 586 î.Hr., Ieremia l-a mustrat şi el pe Israel din cauza împietririi lui de inimă

(Ieremia 44).

Isaia 48:6 6. Ai auzit. Ceea ce prezisese Domnul se adeverise, şi ei văzuseră cu proprii lor ochi. Nu vor recunoaşte deschis preştiinţa Lui?

Lucruri noi. Acum Domnul descoperă alte amănunte cu privire la evenimente care încă urmează să aibăloc. Nici oamenii şi nici idolii lor nu puteau susţine că preziseseră lucrurile acestea.

Isaia 48:8 8. Necredincios. Vezi comentariul la v. 1. Dumnezeu cunoştea bine caracterul stricat al poporului Israel. El ştia că ei nu doreau să creadă şi că, până la urmă, ei se vor îndreptăţi în răzvrătirea lor. De aceea, El prezintă acum o serie de preziceri neobişnuite cuprinzând viitoarea lor captivitate, misiunea lui Cir, cu un veac şi jumătate înainte de timpul lui, eliberarea lor din Babilon şi alte evenimente culminând cu venirea lui Mesia.

Răzvrătit. (Deuteronom 29,4; 31,27).

Isaia 48:9 9. Din pricina Numelui Meu. Din cauza stricăciunii lor (vezi comentariul la v. 1, 2) poporul lui Iuda nu mai merita mila sau favoarea de la Dumnezeu. Dar prăbuşirea lor ar fi adus ocară asupra Numelui Său, deoarece oamenii L-ar fi socotit capricios, răzbunător, neînstare să-Şi aducă la îndeplinire propriile Lui planuri şi scopuri, Numele lui Dumnezeu reprezenta caracterul Lui – un Dumnezeu care era “plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exod 34,6). Din cauza aceasta urma ca Dumnezeu să continue să manifeste bunătate şi milă faţă de ei în ciuda încăpăţânării lor. Ei erau poporul Lui, iar planul Lui de mântuire a lumii era, în vremurile vechi, legat de ei (vezi p. 26-30).

Isaia 48:10 10. Nu te-am găsit argint. De preferat „după felul argintului“ sau „ca argintul“. Israel nu urma să fie curăţit cu acea intensitate de căldură necesară pentru curăţirea argintului deoarece atunci ar fi fost pe deplin nimicit. Israel urma să fie corectat „cu măsură“ (KJV) (Ieremia 30,11; Osea 11,9), adică, numai în măsura necesară arderii murdăriei şi zgurii lui (vezi Ezechiel 22,15-22).

Te-am lămurit. Sau „încercat“ (vezi Maleahi 3,2.3).

Isaia 48:11 11. Din dragoste pentru Mine. [Pentru Mine, KJV]. Vezi comentariul la v. 9. Dacă Domnul nu l-ar fi izbăvit pe Israel, Numele Lui ar fi fost profanat printre păgâni. Dumnezeu urma să-l refacă pe Israel, nu din cauza meritelor lor, ci din cauza milei lui – pentru ca Numele Lui să fie slăvit.

Isaia 48:12 12. Te-am chemat. În v. 1 şi 2 lui Israel i se vorbea ca unui popor care purta numele Domnului cu făţărnicie şi nu cu sinceritate. Acum Dumnezeu le reaminteşte de chemarea lor originală de a fi poporul Lui (vezi Deuteronom 7,6-16; 10,15; 14,2; Psalmi 135,4; Isaia 41,8; 43,1; 44,1.2). Amintindu-le de iubirea Lui, Dumnezeu căuta să-i câştige din nou pentru Sine (vezi Ezechiel 16,1-14; Osea 11,1-8).

Eu sunt Cel dintâi. Vezi Isaia 41,4; comp. Apocalips 1,5.8.17; 22,13. Era atât o onoare cât şi o răspundere să fi ales de Dumnezeu aşa cum fusese Israel.

Isaia 48:13 13. Întemeiat. Vezi comentariul la cap. 40,12.26.28. Dumnezeu care chemase universul la fiinţă este acelaşi Dumnezeu care l-a chemat pe Israel să fie o naţiune şi i-a dat poziţia de reprezentant ales al Său pe pământ (vezi p. 16,27).

Isaia 48:14 14. Strângeţi-vă. Dumnezeu Se adresează din nou acelora care aduseseră închinare idolilor (vezi

comentariul la v. 5).

Acela pe care-l iubeşte Domnul. Fie că se referă la Cir (comp. v. 14, 15 cu cap. 44,26 la 45,4) sau la Israel (comp. cap. 45,4; 48,12,13), cuvintele sunt corespunzătoare şi pentru unul şi pentru altul.

Isaia 48:15 15. Eu l-am şi chemat. Vezi comentariul la v. 14. Atât Cir (cap. 45,1-4) cât şi Israel (cap. 43,1; 48,10) fuseseră chemaţi de Dumnezeu.

Isaia 48:16 16. Apropiaţi-vă de Mine. Adică, de Domnul. Dumnezeu cere atenţia încordată a poporului la ceea ce El este gata să spună.

N-am vorbit în ascuns. Vezi v. 3-7.

M-a trimis. Conform contextului cel care vorbeşte pare să fie Hristos. Dumnezeu l-a trimis pe Isus în misiunea Lui. Isus fusese împreună cu Tatăl de la început (Ioan 1,1-3), dar când Tatăl a avut o lucrare pentru El în lumea aceasta de păcat El a părăsit cerul pentru a merge în misiunea Lui (Ioan 1,14; 3,34; 6,29.57; 17,3.4). Când Isus a intrat în lumea aceasta ca Mesia, Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt pentru a Se odihni peste El (Isaia 11,2; 42,1; 61,1-3; Matei 3,16; Luca 4,18-21; Ioan 1,32.33; Fapte 10,38). Se face aici referire la cele trei Persoane ale Dumnezeirii (vezi comentariul la Isaia 42,1).

Isaia 48:17 17. Te învăţ ce este de folos. Adică „vă învăţ ceea ce este spre binele vostru”. Hristos a venit pentru a-iînvăţa pe oameni tainele păcii şi ale binecuvântării (Matei 6,33; 16,24-21; Ioan 6,33; Ioan 10,9.10; 17,3) şi pentru a-i călăuzi pe căile vieţii veşnice (Ioan 10,9; 14,6; Ebr. 10,20).

Isaia 48:18 18. Poruncile Mele. Poruncile lui Dumnezeu au fost date pentru a-i călăuzi pe oameni pe căile păcii şi dreptăţii (Psalmi 119,1.2.6.9.165; Proverbe 3,1.2). Toate legile lui Dumnezeu sunt spre binele omului, pentru a-l călăuzi pe căile binelui şi a-l ocroti de păcat şi suferinţă.

Isaia 48:19 19. Ca nisipul. Vezi Geneza 22,17; 32,12. Ascultarea avea să aibă ca rezultat o abundenţă de urmaşi; neascultarea avea să aducă pieirea (Isaia 1,19.20).

Isaia 48:20 20. Ieşiţi. Aceasta este în anticiparea timpului când Dumnezeu Îşi va chema poporul să iasă din Babilonpentru a nu avea parte de soarta lui (Ieremia 50,8; 51,6.45). În zilele de pe urmă aceeaşi chemare stăruitoare este făcută poporului lui Dumnezeu care încă se află în Babilonul mistic (Apocalips 18,4).

Isaia 48:21 21. Nu vor suferi de sete. Aceasta a fost experienţa lui Israel pe calea din Egipt către Ţara Făgăduită (Exod 17,6; Psalmi 105,41). În ce priveşte aplicaţia figurată a acestor cuvinte, vezi comentariul la Isaia 41,17-19; 43,19.20; Ioan 4,10.14.

Isaia 48:22 22. N-au pace. Compară cap. 57,20.21. Zeloasele îndemnuri şi mustrări ale acestui capitol (v. 1,4,8,10,17,18) culminează cu această declaraţie aspră despre rezultatele tragice ale călcărilor de lege. Pacea este rezultatul inevitabil al neprihănirii (vezi comentariul la cap. 32,17) şi este cu totul imposibilă pentru aceia care merg pe căile răului. În v. 18 pacea este asociată cu ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Oricât s-ar strădui oamenii să aibă pace, ei nu şi-o pot asigura decât în condiţiile puse de Dumnezeu.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

9 PK 319

10 AA 574, 576; LS 148; MB 31; MH 471; ML 92; PK 584; PP 129, 267; 2T 97; 3T 67; 5T 469,474, 485; 7T 214

11 PK 319

13 MH 414

17, 18 CW 120

18 DA 331; GC 285; LS 25; 4T 284

21 PP 411

22 GC 285; 2T 289; 4T 185

Isaia 49:1 1. Ascultaţi-Mă, ostroave. Isaia se adresează „ţinuturilor de coastă” sau popoarelor păgâne de pe ţărmul Mediteranei. Versetul acesta începe o secţiune importantă a cărţii lui Isaia (cap. 49-53) în care „servul” Domnului este în primul rând Hristos (vezi comentariul la cap. 41,8). Tema acestei secţiuni este misiunea glorioasă a „servului” lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lumea aceasta. Israel urmează să fie aşezat dinnou, iar neamurile urmează să fie strânse. Pentru un studiu cuprinzător al rolului lui Israel în proclamarea Evangheliei, vezi p. 26-32.

Chemat din sânul mamei. Din clipa conceperii Hristos a fost pus deoparte pentru un singur scop, să ducă oamenilor mântuirea (Matei 1,20.21). Tabloul profetic al lui Mesia şi al lucrării Lui este neîntrecut.

Isaia 49:2 2. Ca o sabie ascuţită. Adică, solia lui Mesia urma să fie cu efect. Sabia este un simbol corespunzător alputerii care despică şi pătrunde a Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Osea 6,5; Efeseni 6,17; 2Tesaloniceni 2,8; Evrei 4,12; Apocalips 1,16; 19,15.21).

Săgeată. Încă un simbol al puterii fulgerătoare şi pătrunzătoare a cuvântului lui Hristos.

În tolba Lui. Hristos a fost păstrat de Dumnezeu până I-a venit pe deplin ceasul (Marcu 1,15; Galateni 4,4). O dată cu sosirea timpului prezis de Daniel (vezi comentariul la Daniel 9,25; Marcu 1,15), Hristos a venit în lume şi repede Şi-a împlinit misiunea.

Isaia 49:3 3. Israele, Tu eşti Robul meu. Vezi comentariul la cap. 41,8.

Isaia 49:4 4. Degeaba am muncit. Israel căruia i s-a vorbit în v. 3, răspunde acum. Nenorocirea îi descuraja pe cei credincioşi din Israel, iar culminarea ce încă avea să vină prin captivitatea Babiloniană îi va face să creadă că era zadarnic să mai nădăjduiască după soarta măreaţă făgăduită lui Israel (vezi p. 29-32). Va părea că zilele au fost prelungite şi că fiecare profeţie dăduse greş (vezi Ezechiel 12,22-28). Într-un mod similar era adevăratşi că Hristos se simţea uneori extrem de dezamăgit că lucrarea Lui pentru oameni era atât de puţin apreciată.

Isaia 49:5 5. Şi-acum. Din nou vorbitorul este Mesia.

Israel, care este încă împrăştiat. Citind lo „la el” şi nu lo’ „nu”, nouă manuscrise ebraice, Targumurile (exprimarea marginală) şi sulul 1QIsa de la Marea Moartă redau expresia aceasta astfel: „Şi Israel va fi adunatla El”. Hristos a venit pentru a-l aduce pe Israel din nou la Dumnezeu (vezi Ezechiel 34,11-16; Matei 15,24).

Isaia 49:6

6. Lumina neamurilor. Cu toate că Mesia a venit ca Păstor pentru a aduna oile pierdute ale lui Israel (vezi comentariul la v. 5). El mai avea „şi alte oi, care” nu erau „din staulul acesta” (Ioan 10,16). El a venit pentru a fi Mântuitor, nu numai al lui Israel, ci al lumii întregi (Ioan 3,16). Barierele naţionale urma să fie sfărâmate (Efeseni 2,14), iar solia Lui de nădejde va merge până la marginile pământului (Matei 24,14). Pentru un studiu cuprinzător al misiunii lui Israel pentru lume vezi p. 25-38.

Isaia 49:7 7. Împăraţii vor vedea. Compară cap. 52,15. Mesia va veni ca un „slujitor” (cap. 49,5; 52,13; vezi comentariul la cap. 41,8), şi va fi dispreţuit de oameni (cap. 52,14; 53,2.3), dar va veni şi timpul când cei mai onoraţi oameni de pe pământ Îi vor cădea la picioare şi-I vor aduce închinare (vezi Psalmi 72,10.11, vezi comentariul la Isaia 45,23; 52,13-15; vezi de asemenea p. 28-30). Nici un om n-a fost vreodată mai urât decâtEl, dar nici mai iubit. Pentru că S-a smerit I s-a dat „Numele, care este mai pe sus de orice nume”, ca înaintea Lui „să se plece orice genunchi”(Filipeni 2,8-10).

Isaia 49:8 8. La vremea îndurării. Literal „la un timp de har [divin]”, referindu-se aici la viaţa şi lucrarea lui Hristos (vezi Isaia 61,2; comp. Luca 4,19). Hristos a venit în lume pentru a mijloci noul legământ între Dumnezeu şi om (vezi Ieremia 31,31-34; Matei 26,28; Luca 22,20; Evrei 8,6-13).

Moştenirile pustiite. O expresie figurată. Mesia va aduce poporului Său o împlinire a tuturor făgăduinţelor făcute părinţilor. Ei vor deveni „împreună moştenitori” cu El (Romani 8,17; comp. Galateni 3,29; Efeseni 3,6; Evrei 1,14). Pământul devenise pustiu şi sterp spiritual de pe urma păcatului (vezi DA 36, 37), dar la împlinirea vremii Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume (Galateni 4,4), iar prin El a turnat „asupralumii un potop de har vindecător care urma ca niciodată să nu fie oprit sau retras până nu se va fi împlinit planul mântuirii” (DA 37). Venirea lui Mesia a introdus acel „an de îndurare al Domnului” care era menit pentru „a se zidi iarăşi vechile dărâmături” şi pentru „a înnoi cetăţile pustiite rămase pustii din neam în neam” (Isaia 61,1-4; comp. Luca 4,18.19).

Isaia 49:9 9. Să spui prinşilor de război. Pentru comentariu vezi comentariul la cap. 42,7.

În întuneric. Adică întunericul ignoranţei şi al păcatului. Hristos a venit pe pământ ca Lumină a lumii pentru a-i scoate pe oameni din întuneric la lumina măreaţă şi mântuitoare a Evangheliei Sale (Ioan 1,4.5.9; 3,19; 8,12; 9,5; 12,35.36.46; 1Petru 2,9).

Isaia 49:10 10. Nu le va fi foame. Tabloul este al unei turme îngrijită de un păstor bun, căreia nu-i lipseşte nici păşunea, nici apa (vezi Psalmi 23; Ioan 10,11.14).

Arşiţa. Adică o „căldură dogoritoare” ca de la un vânt uscat ce vine din pustiu.

Isaia 49:11 11. Drumuri. „Drumurile” acestea vor sluji pentru proclamarea Evangheliei la toate naţiunile şi pentru oameni ca să călătorească la Ierusalim pentru a se închina adevăratului Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 11,16; 35,8; 40,3; 62,10; vezi p. 28, 29).

Isaia 49:12 12. De departe. Din toate ţările exilaţii lui Israel se vor înapoia în patria lor, iar de la capetele pământului oamenii vor veni la adevărata lumină (vezi comentariul la v. 11; vezi cap. 56,6-8).

Sinim. O ţară după cât se pare la sud sau răsărit de Iuda, întrucât nordul şi apusul fuseseră deja amintite, şi probabil foarte depărtată. Din diferitele încercări de a identifica „ţara Sinim”, nici una nu este concludentă. Interpretarea tradiţională, că se referă la China, este întemeiată pe o presupusă asemănare între ebr. Sinim, „Sinim” şi Ch’in, o dinastie care a domnit în China în ultima parte a secolului al III-lea î.Hr. În vremuri foarte vechi China a avut legături comerciale cu ţările din apus. Porţelanuri cu inscripţii chineze s-au găsit în vechea Teba din Egipt. Iudei persani par să fi avut şi ei legături cu comercianţii de mătase din China.

Totuşi, nu sunt dovezi de întrebuinţare a lui Sinim, sau a lui Ch’in pentru o denumire a Chinei decât la sute deani după timpul lui Isaia. Din cauza acestei lipse de dovezi istorice pentru China ca ţara intenţionată, unii învăţaţi au sugerat exprimarea Sewen[im] sau Syene (Aswan) în Egiptul Superior. Folosirea aramaică tinde săconfirme sugestia aceasta. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă spune Sewenyyim, care de asemenea favorizează identificarea cu Siene. LXX citeşte „Persia”. Alte identificări propuse sunt Sinai, în Deşertul Sin (Exod 16,1), Fenicia, şi Deşertul Arab nordic.

Isaia 49:13 13. Bucuraţi-vă, ceruri. Vezi comentariul la cap. 44,23; comp. Psalmi 96,11.17.

Mângâie pe poporul Său. Vezi comentariul la v. 14,15; cap. 40,1.

Isaia 49:14 14. Sionul zicea. Dumnezeu avea planuri mari pentru poporul Său, dar ei credeau că El îi uitase (vezi comentariul la Isaia 40,27; 54,6.7; comp. Psalmi 137,1-4).

Isaia 49:15 15. Poate o femeie? Cea mai puternică iubire cunoscută fiinţelor umane este aceea a mamei pentru copilul ei, iar tocmai iubirea aceasta este folosită de Isaia pentru a ilustra iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul Său.

Isaia 49:16 16. Te-am săpat. Sau „înscris” sau „gravat”. Israel se temea că Dumnezeu uitase făgăduinţele de legământ făcute părinţilor (vezi comentariul la v. 14). Starea lui Israel pe vremea lui Isaia poate părea ca atrăgând după sine o asemenea uitare. Însă Isaia declară că ei nu înţeleg adâncimea şi calitatea trainică a iubirii Sale pentru ei ca popor (vezi Deuteronom 7,7.8). În veşnicie urmele cuielor în mâinile lui Hristos vor fio continuă reamintire a iubirii Lui pentru păcătoşi (vezi Ioan 15,13).

Zidurile tale. Adică zidurile Sionului care simbolizează puterea şi bunăstarea naţiunii.

Isaia 49:17 17. Fiii tăi. Adică, iudeii din exil, care se vor întoarce pentru a reclădi zidurile Ierusalimului după distrugerea acestuia de Nebucadneţar (2Regi 25,10).

Cei ce te dărâmaseră. Asirienii şi, mai specific, babilonienii. Nimicitorii Ierusalimului vor fi ei înşişi nimiciţi.

Isaia 49:18 18. Toţi aceştia. Adică exilaţii care se reîntorc (vezi cap. 60,4.5), care împreună cu prozeliţii dintre neamuri, vor înălţa iarăşi zidurile Sionului (cap. 60,3.4.10; vezi p. 28, 29).

Te vei îmbrăca cu toţi aceştia. Sionul este reprezentat ca acoperit cu locuitorii lui ca o mireasă împodobită cu fineţurile ei. Exilaţii reîntorşi şi prozeliţii vor fi pentru el ca o podoabă de har şi frumuseţe (vezi Isaia 62,3; Maleahi 3,17).

Isaia 49:19 19. Strâmte. Iuda va fi refăcut şi repopulat. Dacă naţiunea restaurată va fi credincioasă, creşterea populaţiei va face prea mic teritoriul original (vezi Isaia 54,2.3; Zaharia 10,10).

Să te mănânce. Vezi v. 17.

Isaia 49:20 20. Fiii. Primele două expresii ale versetului 20 sunt din două cuvinte ebraice însemnând literal, „copiii lipsei tale” adică „copiii născuţi în timpul lipsei” (RSV). Cetatea Sionului îşi pierduse fiii şi fiicele, fiind înlăturată de soţul ei, Iehova; cu toate acestea, ea va avea din nou copii (vezi cap. 54,1).

Isaia 49:21 21. Cine mi i-a născut? Cetatea Sionului considerându-se părăsită şi pustiită (vezi comentariul la v. 14),este copleşită de uimire de starea ei ulterioară (vezi cap. 54,1).

Roabă. Anticipând captivitatea babiloniană, Isaia priveşte înainte prin inspiraţie şi aude Israelul captiv vorbind despre experienţa pe care o va trăi „pe malurile râurilor Babilonului” (Psalmi 137,1).

Isaia 49:22 22. Neamurilor. Naţiunile vor participa la reîntoarcerea iudeilor în patria lor şi la refacerea Sionului după Captivitate (vezi comentariul la Ezra 7,15; 8,25-27; vezi p. 29-32).

Isaia 49:23 23. Te vor hrăni. Cârmuitorii pământului vor participa la restaurarea iudeilor din Babilon şi la reaşezarea lor în Sion.

Isaia 49:24 24. Se poate lua prada? O întrebare retorică, al cărei răspuns este oferit de v. 25, 26.

Cel prins. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice „captivii despotului [sau „tiranului”]”, expresie care pare să se acorde mai bine cu contextul.

Isaia 49:25 25. Cel prins. Mai întâi de toate, captivii evrei, cei care fuseseră duşi de asirieni, şi cei care vor fi luaţi de Nebucadneţar, şi apoi, în mod figurat, toţi cei care au fost ţinuţi robi de Satana.

Voi scăpa. Răspunsul este emfatic – Dumnezeu poate să izbăvească şi va izbăvi. Poporul Lui nu are dece să se teamă. Ei nu trebuie să-şi concentreze atenţia la puterea acelora care îi asupresc, ci la puterea Mareluilor Eliberator.

Fiii tăi. Adică, copiii Sionului (vezi v. 14-22). Aici Isaia se referă la exilaţii evrei împrăştiaţi în ţări străine. În întrebuinţarea ebraică obişnuită „copii”, literal „fii” este sinonim cu „urmaşi”. Isaia nu vorbeşte în mod special de „copii” în sensul obişnuit al cuvântului (2Regi 2,3.5.7.15; Psalmi 149,2; etc.). Aceia care I se opun lui Dumnezeu şi poporului Său se vor ridica unii împotriva altora (Ezechiel 38,21; Zaharia 14,13), iar astfel se vor nimici. Este privilegiul părinţilor de astăzi să ceară pentru copiii lor făgăduinţa făcută aici vechiului Israel deoarece micuţii noştri sunt obiectivul iubirii divine.

Isaia 49:26 26. Va şti orice făptură. Vezi comentariul la cap. 45,23.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2–67T 191

4, 5 DA 678

6 DA 63, 465; PK 373; 8T 57

6–10PK 689

7 COL 163; DA 678

8, 9 MH 107; PK 373

8–10DA 679

8–11AA 10

10 MB 17

12 PK 374

13–16AA 11

14–16GC 626; MB 133; MH 250

15 FE 153; GC 32; ML 297; SC 54; SL 93; 4T 329; 5T 633

15, 16 5T 230

16 DA 479; Ev 414; FE 273; GC 484; PK 571, 589; TM 357; 5T 474; 9T 189

24 MYP 51

24, 25 DA 259; MH 93, 161; PK 378

25 AH 317; ML 21, 352

Isaia 50:1 1. Cartea de despărţire prin care am izgonit pe mama voastră. Mama este Iuda, copii sunt iudeii şi părintele este Dumnezeu. Nu exista certificat de divorţ, deoarece Dumnezeu nu divorţase de Iuda (vezi Deuteronom 24,1-4) – ea Îl părăsise pe El. Compară parabola dramatizată a lui Osea, un contemporan al lui Isaia (Osea 1 la 3; comp. Ezechiel 16,8.15). Dumnezeu nu renunţase la drepturile Lui de soţ legal al lui Iuda şi căutase prin toate mijloacele posibile să o convingă să se reîntoarcă. Compară experienţa lui Osea cu Gomera aşa cum este raportată în Osea 2.

Cei ce M-au împrumutat. Imaginea se schimbă. Iuda în captivitatea babiloniană, se va afla ca o sclavă, şi va trage concluzia că Domnul ei trebuie să o fi vândut pentru a satisface cererile creditorilor Lui (vezi Levitic 25,39; Deuteronom 15,12). Dar Dumnezeu nu are creditori. Prin purtarea lor rea, iudeii s-au vândut singuri şi au ajuns slujitorii păcatului (Isaia 52,3; comp. Romani 6,16). Acesta era motivul robiei lor la păgâni.

Isaia 50:2 2. Este mâna Mea prea scurtă? Oare se datora supunerea lui Iuda faţă de păgâni neputinţei lui Dumnezeu de a răscumpăra? Nu! El îl răscumpărase pe Israel din Egipt, îi scăpase de Asiria, şi urma să-i răscumpere şi din Babilon.

Peştii lor se strică. O aluzie la cea dintâi din cele zece plăgi devastatoare ale Egiptului (Exod 7,17-21).

Isaia 50:3 3. Negura. O aluzie la a noua plagă a Egiptului (Exod 10,21-23).

Isaia 50:4 4. Limbă iscusită. Literal „învăţăceii” sau „ucenicii”. Versetul acesta introduce o nouă secţiune. Isus „Robul” (vezi comentariul la cap. 41,8) lui Iehova, declară aici consacrarea Lui la lucrarea care-I stătea înainte – Misiunea Lui pe pământ. El vine ca un Învăţător al oamenilor, dar la rândul Său, El este învăţat de Tatăl (vezi Ioan 3,2; 5,19; 8,28; DA 208,417).

Ca să ştiu. Înainte ca Hristos să vină pe acest pământ planul vieţii Lui „a stat înaintea Lui, desăvârşit în toate amănuntele”; cu toate acestea, trăind ca un om printre oameni, El a lăsat la o parte preştiinţa pe care o avea cu privire la aceste lucruri şi a fost călăuzit de voia Tatălui aşa cum Îi era descoperită zi după zi (DA 147; vezi comentariul la Luca 2,50). Faptul acesta face şi mai semnificative numeroasele ocazii când se raportează că Isus a petrecut nopţi întregi în rugăciune (vezi comentariul la Marcu 3,13).

Să înviorez cu vorba. Mesia va veni în lume în calitate de „Cuvânt” viu (Ioan 1,1) sau purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, iar sarcina Lui neîntreruptă a fost să-i mângâie şi să-i înveţe pe aceia care erau obosiţi de păcat (Matei 11,28). Vezi DA 208, 417; COL 139, 336. În afara mântuirii dată într-un mod atât de îndurător de Hristos, inima neîmpăcată a celor păcătoşi nu poate avea niciodată linişte.

Isaia 50:5 5. Mi-a deschis urechea. „Urechea” lui Hristos a fost întotdeauna deschisă pentru a auzi îndemnul Tatălui Său (vezi comentariul la v. 4). El nu a căutat niciodată să facă propria Sa voie, ci totdeauna voia Tatălui, care-L trimisese (Psalmi 40,6.8, Ioan 5,30; vezi comentariul la Luca 2,49). Chiar în amara strâmtorare din grădina Ghetsemani El nu a refuzat „paharul” care era apăsat pe buzele Lui tremurânde (Matei 26,42; Filipeni 2,8).

Isaia 50:6 6. Spatele. Prezicerea din v. 6 a fost împlinită prin baterea lui Isus cu nuiele (Marcu 15,15).

Smulgeau barba. Noul Testament nu raportează aceasta cu privire la Isus cu prilejul judecăţii Lui. Smulgerea părului era socotită de Iudei ca cea mai mare batjocură (vezi Ezra 9,3; Neemia 13,25). În loc de lemortim, „acelora care îmi smulgeau părul”, sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice lemotlim „acelora care mă pălmuiau”. Tot aşa zice şi LXX.

Isaia 50:7 7. Ca o cremene. O imagine care arată hotărâre fermă (Ezechiel 3,8.9). Pentru împlinirea acestei preziceri în viaţa lui Isus vezi comentariul la Luca 9,51.

Isaia 50:8 8. Este aproape. În timp ce Isus atârna pe cruce Tatăl era aproape, deşi Isus nu ştia aceasta (vezi DA 753, 754).

Potrivnicul Meu. Satana „pârâşul” (Apocalips 12,10; comp. Zaharia 3,1), L-a pârât pe Hristos, dar nu aavut nici o acuzaţie temeinică de adus împotriva Lui (vezi Ioan 14,30). Hristos era nevinovat şi ştia că pârâşulLui ştia aceasta tot aşa de bine. Acuzaţiile false aduse împotriva lui Isus au dat pe faţă răutatea celor care le aduceau.

Isaia 50:9 9. Mă ajută. Tocmai încrederea în iubirea Tatălui Său şi deplina Lui supunere faţă de voia Lui L-au susţinut pe Mântuitorul în timpul ultimului Lui conflict cu puterile întunericului. Cu privire la încrederea pe care o putem avea în vreme de nevoie, vezi Psalmi 37,3-20.32-40.

În zdrenţe. Sau „se învechesc” adică pier (vezi Psalmi 102,26).

Molia. Compară Isaia 51,8; vezi comentariul la Matei 6,19.20.

Isaia 50:10 10. Robului. Sunt vremuri de întuneric şi încurcătură, chiar şi pentru aceia care s-au hotărât să asculte de glasul Domnului. Vrăjmaşul insistă ca să zăpăcească şi să descurajeze. Aceasta a fost experienţa lui Iov, şi mai târziu a lui Ioan Botezătorul. Este privilegiul tuturor acelora care se găsesc în împrejurări asemănătoare să-şi pună încrederea nezguduită în Dumnezeu. La timp potrivit El le va da lumina pe care ei o caută.

Isaia 50:11 11. Tăciuni. [Scântei, KJV]. Există totdeauna pericolul ca aceia care pretind că-I slujesc Domnului să se desprindă de calea cerească pentru a merge pe căi trasate de ei. În locul luminii cereşti ei se întorc spre lumina proprie. Ca şi Nadab şi Abihu, ei aduc „foc străin” înaintea Domnului (Levitic 10,1.2). Vezi comentariul la Matei 6,22.23 .

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 620, 709

4 AH 435; COL 139, 336; DA 254; GW 122; MH 158; ML 89, 114, 196; 4T 529; 6T 339; 7T 15, 70, 71, 73, 162; 9T 27, 134

6 AA 225; MB 71

7 MYP 105; 3T 315; 7T 244

7–10DA 123

10 PK 253; TM 355

10, 11 TM 44, 96; 7T 258; 8T 70

11 Ed 74; FE 193, 194, 258, 259, 265, 331; TM 56, 87, 212, 327, 511; 2T 644; 5T 252, 331, 427;8T 140; 9T 164

Isaia 51:1 1. Ascultaţi-Mă. Isaia se adresează acum celor evlavioşi din Israel, acelora care cu sinceritate şi râvnă au aşteptat împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor lor, dar care se descurajaseră din cauza întârzierii şi aparentei lor nereuşite (vezi cap. 49,4.14; 50,1). Ei uitaseră cum Domnul îi condusese pe părinţii lor în vremurile trecute (vezi LS 196). Dumnezeu îi invită acum să se întoarcă la El şi să uite îndoielile şi temerile lor. Pentru aceia care caută dreptatea şi eliberarea este o singură cale de a ajunge la obiectivele acestea, şi anume prin ascultare credincioasă de glasul Domnului.

Neprihănire. Ebr. sedeq de obicei „neprihănire”, dar şi „dreptate”, „izbândă” sau „eliberare”. Acela care seamănă neprihănire va secera „dreptate”, „izbândă” şi „eliberare”. Una este cauza, cealaltă rezultatul. Ambele nuanţe de înţeles pot să fie intenţionate aici. Prima este accentuată în v. 7, iar a doua în v. 5. Dacă Israel măcar ar fi săvârşit neprihănirea, el ar fi putut aştepta dreptatea, izbânda şi eliberarea.

Din care aţi fost ciopliţi. Israel trebuia să cugete la calea pe care Dumnezeu condusese naţiunea în vremurile trecute. Pornind de la un început umil ei deveniseră o mare naţiune. După cum piatra este luată din carieră şi cioplită pentru a alcătui un templu frumos, tot aşa poporul Israel fusese adus din Egipt şi Mesopotamia şi pregătit de Dumnezeu pentru a fi reprezentanţii Lui în viaţă. Cât de minunat lucrase Domnul în favoarea lor! Acum El voia ca ei să prindă curaj, încrezându-se în credinţa că El va face din nou lucrul acesta.

Isaia 51:2 2. Uitaţi-vă la Avraam. Dumnezeu îi reaminteşte lui Israel de originea lui ca naţiune (Geneza 11,28,31; 12,1.4.5). Biruinţele din trecut ar trebui să inspire curaj în prezent şi nădejde pentru viitor (vezi Osea 1,10).

l-au binecuvântat. Sulul 1QIsa zice „L-am făcut să fie roditor” (vezi Geneza 17,6; 28,3; 48,4; 49,22).

Isaia 51:3 3. Sion. Vezi comentariul la Psalmi 48,2; Isaia 40,1.

Ca o grădină a Domnului. Vezi Deuteronom 28,4.-6; COL 289.

Cântări. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă adaugă „iar durerea şi suspinul vor fugi”.

Isaia 51:4 4. Legea. Ebr. torah care cuprinde toată voia descoperită a lui Dumnezeu (vezi comentariul la Deuteronom 31,9; Psalmi 19,7). Dumnezeu făgăduieşte aici să continue să-Şi descopere planurile lui Israel (vezi Amos 3,7).

Legea Mea. [Judecata Mea, KJV]. Dreptatea divină va fi din nou aşezată pe pământ (vezi comentariul la cap. 42.4,6), iar încrederea în conducerea lui Dumnezeu va determina un spirit de pace şi siguranţă.

Isaia 51:5 5. Neprihănirea Mea Adică „eliberarea” (vezi comentariul la v. 1). Eliberarea pe care Dumnezeu o făgăduieşte poporului Său nu va întârzia multă vreme.

Ostroavele. Vezi comentariul la cap. 42,4. Refacerea lui Israel va fi urmată de strângerea neamurilor (vezi p. 28-30).

Isaia 51:6 6. Cerurile vor pieri. Vezi comentariul la cap. 34,4. În locul propoziţiei acesteia şi a celei următoare sulul 1QIsa de la Marea Moartă are: „Şi vezi cine a creat acestea (vezi 40,26). Vine ceasul când cerurile atmosferice urmează să „treacă” (2Petru 3,10.11).Cerul şi pământul pot trece, dar voia descoperită a lui Dumnezeu (vezi comentariul la Isaia 51,4), rămâne în veci (vezi Matei 5,18).

În veci. Când Dumnezeu restaurează pământul la starea lui originală el nu va mai reveni la starea lui actuală de haos moral.

Isaia 51:7 7. Cunoaşteţi neprihănirea. Cei care „cunosc neprihănirea” sunt definiţi ca având legea lui Dumnezeu – o transcrierea a caracterului Lui – în inima lor. Voia Lui descoperită (vezi comentariul la v. 4) este gravată în mintea lor, iar ei sunt asemenea Lui în caracter (vezi Galateni 2,20; Coloseni 1,27; 1 Ioan 3,2.3).

Nu te teme. Vezi comentariul la cap. 41,10.13.

Ocara oamenilor. Vezi comentariul la Matei 10,28.

Isaia 51:8 8. Molia. Vezi comentariul la Matei 6,19.20; comp. Isaia 50,9. Păcatul şi păcătoşii vor pieri, dar neprihănirea este veşnică. Călcarea de lege va aduce în mod inevitabil ruina, dar ascultarea aduce viaţă şi binecuvântare (Isaia 1,19.20.28; Ioan 3,16; Romani 6,23; vezi comentariul la Matei 7,21-28).

Neprihănirea mea. Vezi comentariul la versetele 1,6.

Isaia 51:9 9. În zilele de odinioară. Reprezentându-i pe cei evlavioşi din Israel, Isaia Îl roagă pe Dumnezeu să repete marile lucrări de eliberare care marcaseră zilele de odinioară (vezi comentariul la v. 1, 2).

Egiptul. În original, Rahab, un termen poetic pentru Egipt [vezi comentariul la Psalmi 87,4; Isaia 30,7].Aşa cum Dumnezeu Şi-a eliberat poporul în vremurile trecute, la fel poate să-i izbăvească şi acum!

Balaurul. Vezi Apocalips 12,7-9; vezi comentariul la Isaia 27.1.

Isaia 51:10 10. Tu. Adică „Braţul” Domnului (v. 9).

Uscat marea. O aluzie la trecerea Mării Roşii (vezi Exod 14,21; comp. Isaia 43,16).

Isaia 51:11 11. Cei răscumpăraţi. Vezi comentariul la cap. 35,10. Isaia prevesteşte din nou reîntoarcerea din captivitatea babiloniană. La fel „tot Israelul” (Romani 11,26), copiii spirituali ai lui Avraam (Galateni 3,29), vor fi eliberaţi de sub tirania Babilonului mistic (Apocalips 18,1–4; 19,1, 2; 21,1–4). În loc de „răscumpăraţi” sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice „[oile] împrăştiate” (vezi Ieremia 50,17).

Isaia 51:12

12. Eu, Eu. Repetarea pronumelui scoate în evidenţă pe Domnul ca sursa încrederii lui Israel. Dacă Dumnezeu este cu ei, cine poate fi împotriva lor (vezi Romani 8,31)? Nu există alt ajutor.

Mângâi. Vezi comentariul la cap. 40,1.

Ca iarba. Vezi comentariul la cap. 40,6.

Isaia 51:13 13. Uiţi pe Domnul. Aceasta era cauza tuturor dificultăţilor care veniseră asupra lui Israel şi a celor cărora încă mai trebuia să le facă faţă. Cu privire la primejdia care vine pe urma uitării de Dumnezeu, vezi Romani 1,20-24.

Care te-a făcut. [Făcătorul tău, KJV]. Vezi comentariul la cap. 40,12.26.28.

Să tremuri necontenit. Vezi comentariul la cap. 41,10.

Isaia 51:14 14. Muri în grapă. Egiptul fusese odinioară „groapa” în care lâncezise Israel. La fel, o vreme, Babilonulurma să-i deţină. Dar nici o putere de pe pământ nu poate să împiedice planul lui Dumnezeu de a-i izbăvi pe aiSăi când vine timpul eliberării lor. Cu privire la „groapă” ca loc de detenţie vezi Geneza 37,20; Isaia 24,22; Zaharia 9,11. Pentru acelaşi cuvânt ebraic tradus cu „temniţă” vezi Geneza 40,15; Ieremia 38,9.

Isaia 51:15 15. Ştirbesc marea. [Împărţit marea, KJV]. Vezi comentariul la v. 10.

Isaia 51:16 16. Cuvintele Mele. Adică, cuvintele lui Dumnezeu în gura lui Isaia.

Întind ceruri. Sau „aşez cerurile” (vezi comentariul la cap. 40,12). Isaia vede pământul readus la starea lui edenică (vezi Isaia 65,17; 66,22; 2Petru 3,13).

Isaia 51:17 17. Trezeşte-te, trezeşte-te! Compară v. 9, unde Israel adresează cuvintele acestea Domnului. Aici Dumnezeu vorbeşte unui Ierusalim nelegiuit să se trezească din amorţeala beţiei adusă, ca să zicem aşa, de vinul furiei lui Dumnezeu. Aplicarea pedepsei este adesea asemănată cu turnarea unui potir de mânie (Psalmi 75,8; Ieremia 25,15.16; Ezechiel 23,33-34; Apocalips 14,10). Ierusalimului îi este adresată o chemare zeloasăde a se ridica şi a-şi veni în fire înainte de a fi prea târziu.

Isaia 51:18 18. Nici unul, care să-l călăuzească. Fiii Ierusalimului căzuseră în luptă (cap. 49,20.21) şi el se găseşte singur într-un exil trist (vezi comentariul la cap. 49,21). El avusese mulţi copii dar acum nici unul din ei nu este prezent ca să-l ajute. În timpul celei mai mari nevoi a lui se află cu totul părăsit. Dacă trebuie să i se dea ajutor, acesta va veni de la Dumnezeu.

Isaia 51:19 19. Amândouă aceste lucruri. Unul, foamea şi sabia îl adusese pe celălalt, pustiirea şi distrugerea (vezi Ezechiel 14,21; Apocalips 6,8).

Cum să te mângâi Eu? [Prin cine să te mângâi? KJV]. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă. LXX, Siriaca şiVulgata zic: „Cine te va mângâia?” .

Isaia 51:20 20. Cerbul. [Un bou sălbatic, KJV]. Ebr. to’, un cuvânt care apare numai aici şi în Deuteronom 14,5 şi al cărui sens nu este sigur. După cât se pare era un animal sălbatic curat (vezi Deuteronom 14,5) identificat deunii cu oile sălbatice şi de alţii cu antilopa. Ierusalimul este descris ca într-o stare de asediu, apărătorii lui fiindcăzuţi pe uliţe. Ei sunt ca un animal sălbatic prins într-o plasă, încercând cu desperare să se elibereze şi în cele

din urmă biruit şi istovit.

Isaia 51:21 21. Beat. Pentru comentariu vezi comentariul la cap. 29,9; 51,17.

Isaia 51:22 22. Mâniei Mele. Mustrându-l pe Israel, Dumnezeu S-a purtat cu el aşa cum se poartă un părinte iubitor cu un fiu rătăcitor (vezi Proverbe 3,11.12; Evrei 12,5-11; Apocalips 3,19). Pentru Israel potirul fusese într-adevăr amar.

Să nu mai bei din el. Domnul Se ridică răspunzând la apelul din v. 17 (vezi v. 18,19), pentru a mângâia (vezi comentariul la cap. 40,1) şi salva Ierusalimul. Ceasul eliberării lui este aproape.

Isaia 51:23 23. Asupritorilor tăi. Motivul pentru trecerea potirului mâniei divine la asupritorii lui Israel este clar arătat în capitolele 10,5-13; 49,25. Cruzimea ieşită din comun a cuceritorilor lui Israel cerea dreptate.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 106; 3T 21

3 Ed 161, 307; GC 302; ML 33; PK 730, 733; SC 104; 6T 24; 7T 52, 230

6 MH 200; 6T 178

6–89T 231

7 PP 338, 341

7, 8 GC 460

8 ML 269

11–16GC 633

12 PP 341

12, 13 8T 114

13 FE 84; PP 596; 5T 25

21–23GC 633

22 PP 341

Isaia 52:1 1. Trezeşte-te, trezeşte-te! Compară cap. 51,9.17.

Podoaba ta. [Veşmintele tale frumoase, KJV]. Adică veşmintele frumuseţii şi sfinţeniei (vezi Exod 28,2). Sionul fusese multă vreme într-o stare de umilire şi de obscuritate. Acum trebuia să se trezească şi să-şireia locul de cinste şi de slavă (vezi p. 28-32).

Isaia 52:2 2. Ţarina. Vezi comentariul la cap. 3,26 ; comp. cap. 47,1. Sionul trebuia să schimbe movila de ţărână cu scaunul de domnie, o viaţă de exil cu una de splendoare regală.

Isaia 52:3 3. Aţi fost vânduţi. Iudeii se „vânduseră” în slujba răului şi drept urmare suferiseră din partea vecinilor lor păgâni, Asirienii, pe timpul lui Isaia, şi mai urmau să fie captivi ai Babilonului. Târgul fusese într-adevăr făcut cu miopie, deoarece prin acesta dăduseră virtutea, onoarea, libertatea şi pacea în schimbul călcării de lege, dezonoarei, robiei şi vărsării de sânge. Vezi Romani 6,16.

Fără plată. În izbăvirea lui Israel de sub apărarea naţiunilor înconjurătoare, Isaia vede o făgăduinţă a eliberării în cele din urmă de sub stăpânirea păcatului. După cum Cir trebuia să elibereze poporul lui Dumnezeu din Babilon (cap. 44,28 la 45,13), tot aşa Hristos urma să-l elibereze din robia păcatului (Romani 3,24; 1Petru 1,18.19). Dumnezeu nu era obligat să plătească un preţ de răscumpărare, nici domnului răului şi nici naţiunilor care îi ţineau în captivitate.

Isaia 52:4 4. Să locuiască pentru o vreme în Egipt. Evreii se colonizaseră în Egipt la invitaţia lui Faraon. Greutăţile la care i-au supus egiptenii au fost neprovocate.

Asirianul. Aceasta se referă probabil la împăraţi asirieni ca Tiglat–pileser III şi Sanherib. Asirienii nu avuseseră motiv să-i trateze pe evrei aşa cum au făcut-o. Purtarea lor era determinată de cruzime şi lăcomie. Uneori, însă, scriitorii biblici folosesc termenii „Asiria” şi asirian într-un înţeles larg pentru a-i include şi pe babilonieni (vezi comentariul la Ezra 6,22).

Isaia 52:5 5. Batjocorit. Fiind în stare să asuprească poporul evreu, păgânii au crezut că zeii lor trebuie să fie mai tari ca Iehova. Aceasta i-a făcut să-L dispreţuiască şi să-L ocărască chiar pe adevăratul Dumnezeu.

Isaia 52:6 6. Va cunoaşte Numele Meu. A cunoaşte Numele lui Dumnezeu însemnează a înţelege voia Lui şi a te încrede în El (Psalmi 9,10; 91,14).

Isaia 52:7 7. Ce frumoase. Nu există solie mai îmbucurătoare ca aceea a eliberării şi a păcii. Pentru iudeii care se aflau sub un jug străin, nimic nu le putea aduce o mai mare bucurie ca asigurarea că ceasul eliberării lor era aproape. Pavel aplică aceste cuvinte ale lui Isaia la proclamarea soliei Evangheliei (Romani 10,15). Eliberarea,prezisă aici, era mai întâi aceea a Israelului literal de naţiunea care-l asuprea (vezi comentariul la Isaia 40,1; 22,28 la 45,13), şi apoi eliberarea mai mare de păcat şi de tot răul prin Robul suferind (vezi comentariul la cap. 41,8; 42,1) din cap. 53, adică, Mesia. Trebuie să observăm că cap. 52,7-15 constituie o introducere la cap. 53.

Veşti bune. Adică Evanghelia (vezi comentariul la Marcu 1,1; 2,10).

Dumnezeul tău împărăţeşte! Dumnezeu încă conduce treburile pământului (vezi comentariul la Daniel 4,17) în ciuda aparenţei contrariului. Puterea Lui de a-Şi elibera poporul, şi mai târziu triumful Evangheliei dovedeşte că El, nu Satana este Cel care împărăţeşte (vezi Apocalips 11,15).

Isaia 52:8 8. Străjerilor tăi. Străjerii spirituali de pe zidurile Sionului se bucură laolaltă la apropierea solului care duce vestea liberării.

Cu ochii lor. [Ochii către ochi, KJV]. Adică „faţă către faţă”, aşa cum este redată aceeaşi expresie ebraică în Numeri 14,14. (KJV). Compară Numeri 12,8 „gură către gură” (vezi şi 1Corinteni 13,12). Din turnurile lor de veghere santinelele Îl văd pe Domnul aproape întorcându-Se să domnească (Isaia 52,7).

Se întoarce Domnul în Sion. LXX-a şi sulul 1QIsa de la Marea Moartă adaugă „cu îndurare”.

Isaia 52:9 9. Izbucniţi. Vezi comentariul la v. 7.

Isaia 52:10 10. Îşi descopere. Puterea lui Dumnezeu a fost manifestată aducându-i poporului Său biruinţa asupra vrăjmaşilor lor (vezi Psalmi 98,1.2; comp. Ezra 4,7).

Isaia 52:11 11. Plecaţi. Adică, din Babilon (vezi comentariul la cap. 48,20). Isaia priveşte din nou înainte la momentul readucerii din Babilon. Compară invitaţiile de a „ieşi” din Babilonul mistic (Apocalips 18,1-4).

Curăţiţi-vă. Din cauza nelegiuirii fusese hărţuit Israel de asirieni şi urma ca mai târziu să meargă în captivitate. Exilaţii care se întorceau vor fi un popor curat. Fără reforma inimii şi vieţii restaurarea fizică a lui Israel în patria lor urma să fie de mică valoare permanentă. Aceia care ies din Babilonul mistic trebuie să fie şi ei curaţi (Apocalips 18,4; 21,27; comp. 1Ioan 3,3).

Purtaţi vasele. Conducătorii lui Israel urmau să fie însărcinaţi cu transportul vaselor sacre ale Templuluide la Babilon la Ierusalim (Ezra 1,7.8; 5,14.15; 6,5). Preoţii şi leviţii purtau în mod normal responsabilitatea tuturor lucrurilor care ţineau de Templu (Numeri 3,8.38). În special ei trebuia să se ţină curaţi de orice fel de întinăciune (Levitic 20,26; 21,1; 22,2.32). Conducătorii bisericii de azi au o răspundere foarte solemnă înaintea lui Dumnezeu de a da o pildă de vieţuire evlavioasă.

Isaia 52:12 12. Cu grabă. Israeliţii fuseseră constrânşi să plece din Egipt cu grabă (Exod 12,33.39), dar nu trebuia să fie aşa cu reîntoarcerea din Babilon (vezi 2Cronici 36,22.23; Ezra 1,1-4). Deosebirea venea din faptul că Faraon nu era binevoitor (vezi comentariul la Exod 4,21), în timp ce Cir era (vezi Isaia 44,28 la 45,13; comp. PK 557).

Va ieşi înainte. Domnul pregătise inima lui Cir ca să emită decretul restaurării (cap. 44,28; 45,1-4.13; PK 557). La v. 12, sulul 1QIsa de la Marea Moartă adaugă „Dumnezeu al întregului pământ El va fi numit”.

Vă va tăia calea. [Va fi ariegarda voastră, KJV]. Vezi comentariul la cap. 58,8.

Isaia 52:13 13. Iată, Robul Meu. Acestea cuvinte introduc o nouă secţiune care continuă până în cap. 53,12. Despărţirea în capitole ar trebui să vină între v. 12 şi 13 şi nu după v. 15, deoarece cap. 53,1 continuă firul ideii fără întrerupere. În această nouă secţiune Mesia apare ca Robul suferind (vezi comentariul la cap. 41,8; 42,1). Nicăieri în altă parte a Scripturii nu se găseşte o prezentare mai vie a naturii înlocuitoare şi a caracterului ispăşitor al morţii lui Hristos. A fost voia lui Dumnezeu ca lucrarea de restaurare care începea cu reîntoarcerea din captivitate să înainteze repede şi să atingă o culme în venirea lui Mesia care prin jertfa Lui pe Golgota să aducă o eliberare din robia păcatului. Eliberarea din Babilon înlesnită de Cir care a biruit Babilonul (vezi comentariul la cap. 44,28; 45,1), prefigura eliberarea mai mare de sub stăpânirea păcatului înlesnită de biruinţa lui Hristos asupra puterilor întunericului şi morţii (vezi Coloseni 2,14.15; Apocalips 1,18).

Cu trecerea timpului, iudeii au pus un accent tot mai mare asupra acelor profeţii care arătau către triumful lui Israel asupra păgânilor (vezi p. 32, 33), până când ideea unei mântuiri literale şi materiale pentru Israel ca naţiune a eclipsat practic ideea prezentată aici de Isaia cu privire la Mesia ca Unsul care mai întâi trebuie să-i elibereze individual de sub puterea păcatului (vezi DA 30; vezi comentariul la Luca 4,19). Lui Israel nu îi trebuia atât un mare izbăvitor militar care să le aducă biruinţa asupra vrăjmaşilor lor exteriori, cât un Mesia care să le dea biruinţa asupra păcatului.

Va propăşi. La fel este redat acelaşi cuvânt ebraic în Ieremia 23,5 (KJV). Mesia, Robul suferind, va reuşi în misiunea Lui (vezi Filipeni 2,10.11).

Se va ridica, Se va înălţa. Mesia Se va smeri pe Sine, dar Dumnezeu Îl va înălţa sus de tot (Filipeni 2,6-10; vezi comentariul la Luca 14,11). Oamenii mari ai pământului se vor minuna că un om atât de neînsemnat după standardele omeneşti poate să aibă o influenţă atât de uimitor de mare asupra gândirii

oamenilor, asupra vieţii lor şi asupra mersului istoriei (vezi Isaia 52,14.15). Astăzi nenumărate milioane de oameni consideră ca o cinste să fie recunoscuţi drept creştini.

Isaia 52:14 14. A fost o pricină de groază.[Mulţi au rămas înmărmuriţi, KJV]. Oamenii rămân uimiţi ca Cineva atâtde mult onorat ca Fiul lui Dumnezeu să se smerească de bună voie aşa cum a fost Hristos în misiunea Sa pe pământ. Isus şi-a înveşmântat divinitatea Sa cu natura omenească (vezi comentariul la Luca 2,48) pentru ca oamenii să poată fi atraşi către El, nu din cauza slavei exterioare, ci din cauza frumuseţii caracterului Său. Iudeii au fost uluiţi de faptul că cineva care nu pretindea mari onoruri ci trăia viaţa smerită pe care a trăit-o Isus, putea fi Mesia al profeţiei. Ei n-au văzut la El „nici frumuseţe”, nici slavă exterioară care să-i facă să le “placă” de El (vezi comentariul la Isaia 53,2).

Înfăţişarea Lui. La reîntoarcerea Lui de la lupta cu Satana în pustia ispitirii, şi în cursul luptei mai mari cu puterile întunericului în Ghetsemani (DA 137, 689), Isus a fost atât de mult schimonosit la înfăţişare încât până şi prietenii Lui aproape că nu-L cunoşteau.

Isaia 52:15 15. Multe popoare. Sensul expresiei ebraice este incert. LXX zice: „multe popoare se vor uimi”. O uşoară modificare a textului ebraic dă exprimarea „va face multe popoare să privească cu luare aminte” care seamănă cu cea din LXX. Lumea va fi uimită când umilul Rob suferind va fi ridicat, înălţat, „foarte sus” (v. 13).

Vor închide gura. Oamenii cei mari ai pământului urmau să rămână fără grai înaintea Lui în uimire şi respect (vezi Iov 29,9; 40,4).

Imperiul Asirian în timpul lui Isaia

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–109T 108

2 6T 434

3 5T 133

5 PK 352

6 Ed 302; PK 371

6–8FE 481

7 PK 374; GW 19; MH 107

7–10DA 828

8 EW 140; 3T 361; 9T 33

9, 10 GW 19; MH 108

10 PK 372

11 EW 62; GW 124; MM 184; Te 65; TM 444; 1T 262; 2T 335, 552; 3T 60; 4T 322, 330; 5T 83,227, 591; 7T 148

12 Ev 61

14 AA 582; DA 118, 690; PK 686; 2T 207; 3T 380

Isaia 53:1 1. Cine a crezut? Cine-ar fi crezut vestea despre umilirea şi înălţarea lui Mesia, Robul Domnului (vezi comentariul la cap. 52,7.13-15)! Descrierea iubirii pline de lepădare de Sine a Mântuitorului şi a jertfei Sale înlocuitoare – tema din capitolele 52,13 la 53,12 – este solia cea mai uimitoare, „vestea bună” cea mai mare (vezi comentariul la cap. 52,7), a timpului şi a veşniciei. (Observaţi că separarea pe capitole ar fi trebuit să fie făcută între versetele 12 şi 13 a capitolului 52 şi nu acolo unde apare acum) Comentatorii iudei moderni tăgăduiesc că descrierea vie a „robului” suferind (vezi comentariul la cap. 52,13) prezentată în capitolul acesta este o profeţie în vreun sens oarecare, sau că se aplică la Mesia. Comentatorii creştini moderni tind să fie de acord cu poziţia aceasta. Tendinţa şi a unora şi a altora este de a aplica pe Isaia 53 la suferinţele iudeilor din partea vrăjmaşilor lor, sau la experienţa patetică a unui anumit iudeu individual de pe timpul lui Isaia. Unii au sugerat că profetul descrie aici propria lui experienţă. Pasaje din Noul Testament precum Matei 8,17 şi Ioan 12,38 aplică în mod clar Isaia 53 la Hristos.

Ceea ce ni se vestise. Literal, „cele ale auzului nostru”, „ceea ce am auzit”. Aceasta se referă la „veştilebune” din cap. 52,7, care sunt raportate pe larg în capitolele 52,13 la 53,12.

Braţul. Unealta prin care un om îşi realizează planurile. Aici „braţul”, sau puterea lui Dumnezeu, este descoperit la lucru pentru mântuirea oamenilor.

Isaia 53:2 2. El. Adică „robul” prezentat în cap. 52,13, Mesia (vezi comentariul la cap. 41,8).

Înaintea Lui. Probabil însemnând „înaintea lui Dumnezeu” în sensul de a fi supus faţă de voinţa Lui, şi supus grijii Lui (vezi comentariul la Luca 2,49).

O odraslă slabă. Hristos a crescut până la statura de bărbat – fizic, mintal şi spiritual – în armonie cu legile naturale ale dezvoltării umane (vezi comentariul la Luca 2,52). După cum o plantă trage hrană din sol, tot aşa El avea să ia din înţelepciunea şi tăria lui Dumnezeu. Imaginea „odraslei slabe” pare să fie o aluzie la „Vlăstarul” din Isaia 11,1.

Pământ uscat. O plantă care creşte într-un pământ uscat pare pipernicită şi neatrăgătoare. Conducătoriiiudei au găsit caracterul lui Isus ca fiind neatrăgător.

Lăstar. Ebr. shores. Deşi cuvântul este folosit în sensul său literal, el apare mai mult în sensul său figurat în Vechiul Testament. Imaginea se bazează pe faptul că în multe ocazii o plantă sau un copac poate fi doborât la pământ, dar dacă rădăcina rămâne, planta va creşte din nou. Aici cuvântul „lăstar” este echivalent cu „plantă tânără”.

N-avea nici frumuseţe. Literal „nici un aspect”, adică nimic care să atragă atenţia. Oamenii nu urmau săfie atraşi la Hristos printr-o desfăşurare de slavă supranaturală, ci prin frumuseţea unei vieţi neprihănite (vezi DA 23, 27, 43). El a umblat printre oameni ca un om – un Om desăvârşit. Isaia însă nu se referă la înfăţişarea personală a lui Hristos ca om, ci numai la faptul că El nu era felul de Mesia care îi interesa pe iudei (vezi comentariul la Luca 4,29). Pentru un comentariu la înfăţişarea personală a lui Isus vezi comentariul la Luca 2,52.

Isaia 53:3 3. Dispreţuit şi părăsit. În tot cursul vieţii Sale, Hristos a cunoscut ce înseamnă să fi urât, batjocorit şi lepădat.

Om al durerii. Luând asupra Sa chip de om, Hristos a devenit sensibil la orice durere, întristare şi dezamăgire cunoscută omului. Prin natura omenească a lui Isus, natura dumnezeiască a experimentat toate cele la care au fost supuşi oamenii muritori. Tot tratamentul rău şi toată răutate pe care oamenii nelegiuiţi le puteau săvârşi împotriva Sa au fost necontenit partea Lui, şi au culminat cu judecarea şi răstignirea Lui.

Îţi întorceai faţa. În loc de a simţi împreună cu Hristos în suferinţa Lui, oamenii se întorceau de la El cuînverşunare şi dispreţ. Ei n-au avut nici un fel de milă faţă de El, ci L-au învinuit pe El pentru soarta Lui nefericită. Vezi Matei 26,39-31; 27,39-44. Până şi ucenicii Lui L-au părăsit şi au fugit (Matei 26,56).

Isaia 53:4 4. Suferinţele noastre. Versetele 4-6 scot în evidenţă natura vicarială a suferinţelor şi morţii lui Hristos. Faptul că a suferit şi a murit pentru noi şi nu pentru Sine este repetat de nouă ori în versetele acestea, şi din nou în versetele 8, 11. El a suferit în locul nostru. Durerea, umilinţa şi batjocura pe care le merităm noi, El le-a luat asupra Sa (vezi DA 25).

Lovit de Dumnezeu. Vrăjmaşul făcea să pară că suferinţele lui Isus erau o pedeapsă aplicată Lui de către un Dumnezeu răzbunător pentru că el era un păcătos (vezi DA 471). Dacă aşa ar fi stat lucrurile, El n-arfi putut fi Răscumpărătorul lumii.

Isaia 53:5 5. Pedeapsa. Adică, pedeapsa necesară ca să ne aducă în pace cu Dumnezeu (vezi Romani 5,1).

Isaia 53:6 6. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi. Aceasta pare să fi fost o expresie proverbială (Psalmi 119,176; comp. Zaharia 10,2; Matei 18,11.12). Pentru un comentariu la „oaia cea pierdută”, vezi comentariul la Luca 15,1-7, şi pentru legătura dintre Păstor şi „oaia” Lui, vezi comentariul la Ioan 10,1-18.

Isaia 53:7 7. N-a deschis deloc gura. Adică, drept protest sau plângere sau pentru a-şi lua apărarea. Tăcerea era odovadă de supunere deplină şi necondiţionată (vezi Matei 26,39-44). Ceea ce a făcut Mesia, a făcut de bunăvoie şi cu plăcere, pentru ca păcătoşii sortiţi pieirii să poată fi salvaţi. Pentru împlinirea acestei profeţii vezi Matei 26,63; 27,12.14.

Isaia 53:8 8. A fost luat. De moarte, adică „a murit”.

Prin apăsare. Mesia nu a fost supus unui proces cinstit în ciuda pretenţiei de procedură judicioasă corectă. Verdictul a fost părtinitor.

Cei de pe vremea Lui. Sensul textului ebraic nu este cu totul clar, şi au fost propuse diferite traduceri. Secţiunea aceasta din Isaia este poetică în formă. Datorită acestui fapt, a doua propoziţie a celui dintâi paralelism poetic din v. 8 este în mod normal legată ca sens de prima propoziţie (vezi Vol. III, p. 24). O interpretare pe deplin validă a expresiei ebraice redată “dar cine din cei de pe vremea Lui?” şi una de asemenea în armonie cu conţinutul poetic ar fi “cine s-a preocupat de soarta Lui? ” adică „de ceea ce I s-a întâmplat”. Cea dintâi parte se referă la judecarea şi condamnarea lui Isus iar a doua tradusă astfel, la faptul că nimeni nu i-a luat partea sau nu s-a ridicat ca să-L apere. „El a suportat-o singur”. Alţii au tradus partea aceasta „cine îi va declara generaţia” [KJV], în sensul că Isus nu va avea urmaşi naturali care să perpetueze linia familiei Sale.

Pentru păcatele poporului. Cu privire la natura substitutivă a suferinţelor şi morţii lui Hristos vezi comentariul la v. 4-6.

Isaia 53:9 9. Între cei răi. Robului Celui Drept (vezi comentariul la cap. 52,13) i s-a făcut o înmormântare de păcătos, nu de sfânt. După ce Şi-a dat viaţa pentru păcătoşi El a fost pus împreună cu ei în moarte.

Cu cel bogat. El urma să fie îngropat în mormântul unui om bogat, acela al lui Iosif din Arimateea (Matei 27,57-60).

Măcar că. Hristos a suferit soarta unui păcătos cu toate că nu făcuse nimic ca să merite soarta aceea.

Isaia 53:10 10. Domnul a găsit cu cale. Domnului nu i-a făcut plăcere ca Robul Său (vezi comentariul la cap. 52,13), Mesia, să sufere, dar având în vedere binele veşnic al oamenilor şi siguranţa universului era cel mai bine ca El să sufere. „Domnul a găsit cu cale” în sensul că „era voia Domnului”. Numai în felul acesta putea să reuşească planul mântuirii. Suferinţele lui Hristos făceau parte din planul veşnic (Fapte 2,23; 3,18).

Viaţa. [Sufletul, KJV]. Ebr. nephesh însemnând „însuşi” sau „viaţa Lui” (vezi comentariul la 1Regi 17,25; Psalmi 16.10). Viaţa Lui a fost pusă în locul vieţii noastre (vezi comentariul la Isaia 53,4, vezi DA 25).

Ca rezultat al păcatului omul îşi pierduse nevinovăţia, capacitatea lui de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a asculta de El, căminul lui, stăpânirea lui asupra pământului şi chiar şi viaţa. Hristos a venit pentru a restabili toate lucrurile pentru totdeauna, nu numai pe acest pământ ci şi pretutindeni în univers.

Ca jertfă pentru păcat. Ebr. ’asham de obicei tradus „jertfă pentru vină” (vezi Levitic 5,6). Jertfa aceasta era adusă în situaţia în care se cerea restituire, fie faţă de om, fie faţă de Dumnezeu. Moartea Robului lui Dumnezeu a oferit o ispăşire acceptabilă şi eficientă pentru păcat care purta răspunderea pentru pagubă. Jertfa aceasta era esenţială pentru răscumpărarea şi refacerea omului (Ioan 1,29; 17,3; 2Corinteni 5,21; 1Petru 2,24).

O sămânţă. Adică „odraslă” sau „descendenţi” – aceia care erau dispuşi să-L primească, să creadă „în Numele Lui” (Ioan 1,12), să fie „născuţi din nou” (Ioan 3,3). El „a suferit crucea” „pentru bucuria care-i era pusă înainte” (Evrei 12,2). Pentru ca Hristos să poată „vedea” sămânţa Sa aceasta implica în mod evident învierea Lui din morţi.

Va trăi multe zile. Aici învierea este încă şi mai clar afirmată (vezi Evrei 7,16.25; Apocalips 1,18).

Lucrarea Domnului. Sau „plăcerea Domnului” [KJV]. Adică „voia Domnului”. (comp. „a plăcut Domnului”, „Domnul a găsit cu cale”). Hristos a avut plăcere să facă voia Tatălui Său (Matei 26,39.42; Ioan 4,34; 5,30; 6,38), iar prin El voia lui Dumnezeu urma să predomine din nou între oameni (Matei 6,10; 7,21; Ioan 17,6). Misiunea lui Mesia urma să reuşească.

Isaia 53:11 11. Muncii. Adică „ostenelile” însemnând rezultatele eforturilor Sale. LXX şi cele 2 suluri ale lui Isaia de la Marea Moartă conţin aici şi cuvântul „lumină”, aşa că prima propoziţie zice: „din munca sufletului Său, El va vedea lumina”.

Se va înviora. Jertfa Lui nu va fi în zadar. Datorită morţii Lui mulţi vor trăi; datorită suferinţelor Lui mulţi vor găsi pace şi bucurie veşnică (vezi DA 25; comp. Evrei 12,2). Rezultatul va justifica pe deplin sacrificiul necesar pentru a-l obţine.

Prin cunoştinţa Lui. Sensul acestei expresii nu este cu totul clar. Ea pare să se refere la cunoaşterea intimă de către Hristos a caracterului şi voinţei Tatălui pe care El a venit să le descopere oamenilor (Isaia 11,2; 50,4; Matei 11,27; Ioan 1,18; 5,19; 8,28; 10,15; 17,3).

Robul Meu cel neprihănit. Tatăl vorbeşte aici despre Fiul Său, Mesia (vezi comentariul la cap. 41,8; 52,13).

Va lua asupra Lui. Acesta este o reafirmare a naturii substitutive a jertfei lui Mesia accentuată în v. 4-6,8, 10.

Isaia 53:12 12. De aceea îi voi da partea Lui. Dumnezeu Îl va răsplăti pe Robul Său biruitor cu un loc de mare cinste înaintea întregului univers.

Prada. Tot ce s-a pierdut datorită urmărilor păcatului (vezi comentariul la v. 10) va fi recâştigat. Hristos a devenit „moştenitor al tuturor lucrurilor” şi Îşi împarte moştenirea cu cei pe care i-a scos din mâna

vrăjmaşului (Evrei 1,2; Romani 8,17; Coloseni 1,12; etc.). Ei iau poarte la triumful Lui nu ca vasali sau ca sclavi, ci ca bărbaţi şi femei răscumpăraţi prin sângele Lui şi meniţi să împărăţească împreună cu El pentru veşnicie (2Timotei 2,12; Apocalips 5,10; 22,5). El va primi „Numele care este mai presus de orice nume”, unul înaintea căruia „să se plece orice genunchi” (Filipeni 2,9.10).

S-a dat pe Sine Însuşi la moarte. Vezi comentariul la v. 10.

S-a rugat. Sau „a făcut mijlocire” [KJV]. Aici este prezisă în mod evident lucrarea de mijlocire a lui Hristos (Romani 8,34; Evrei 7,25; 9,24; 1Ioan 2,1).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–12DA 458

1–3AA 225

1–9PK 690

2 AH 461; DA 27; MB 25; PK 710

2, 3 GW 49

3 CS 23; DA 147, 600; EW 109, 160; GC 633, 641; MB 12; MM 19; SC 13; SL 77; SR 204; TM 19; 1T 78, 136, 137, 155, 505; 2T 202, 337, 345, 358, 516; 3T 326, 378, 407, 416, 457; 4T 121, 251, 379; WM 24

3, 4 CS 54; DA 471; PK 686; 1T 287

4 GC 416; 4T 418

4, 5 EW 114; PP 411; 4T 374

4–6DA 484

4–8AA 226

5 AA 472; COL 191: CT 22; DA 25; EW 112; FE 272; MH 124, 504; MM 19; SC 13; 1T 136, 150; 2T 73, 207, 516; 3T 481; 5T 316; 8T 43, 209

6 CT 269; DA 113, 329; FE 283; MH 71; Te 120

7 AA 227; DA 113, 136, 165, 706; GC 18; MB 71; PK 686; 2T 208

9, 10 AA 227

10 FE 402; 4T 374, 418

10–12FE 403; PK 692

11 AA 601; CS 213; CT 144; DA 770, 828; Ed 309; EW 288; GW 28; MH 134, 504; ML 349, 355; MM 135; SR 413; 2T 686; 4T 529; 6T 309, 423; 8T 43

12 AA 227; DA 751; SC 46

Isaia 54:1 1. Bucură-te, stearpo! O notă de bucurie sublimă caracterizează capitolele 54-62, care descriu triumful

glorios al Evangheliei pe întregul pământ. Israel, până aici „sterp” de rezultate (vezi p. 30-32; comp. Isaia 5,1-7; Ioan 3,3.5; Galateni 5,22.23), va avea succes în sarcina încredinţată lui. Fiii şi fiicele lui vor fi „ucenici ai Domnului” (Isaia 54,13), popoarele vor fi convertite (cap. 56,6), iar Templul din Ierusalim va deveni „o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (v. 7). Pentru rolul lui Israel ca naţiune şi pentru planul lui Dumnezeu de a face din el instrumentul Lui pentru convertirea lumii, vezi p. 26-30. Pentru eşecul lui Israel în cele din urmă şi pentru transferul privilegiilor şi responsabilităţilor sale în cadrul relaţiei de legământ cu biserica creştină, vezi p. 30-36.

Isaia 54:2 2. Lărgeşte locul. La figurat, ţara Canaan era „locul cortului” lui Israel. Dar „pe măsură ce numărul lui Israel sporea, ei trebuia să-şi lărgească hotarele, până ce împărăţia lor va cuprinde întreg pământul” (COL 390), iar Ierusalimul va fi „aşezat ca marea metropolă a lumii” (DA 577; vezi şi p. 29, 30).

Nu te opri. Israel trebuia să meargă înainte în credinţă şi să facă pregătiri pentru strângerea de suflete făgăduită aici. Astăzi, poporul lui Dumnezeu trebuie să aştepte lucruri mari de la El şi să îndrăznească să facă lucruri mari pentru El. Dumnezeu nu este satisfăcut şi lucrarea Lui pe pământ nu poate fi terminată, decât atunci când biserica se ridică în credinţă pentru a se uni cu uneltele divine la proclamarea către lume a cunoştinţei despre un Mântuitor crucificat, înviat şi care urmează să vină să vină curând.

Isaia 54:3 3. Te vei întinde. Dacă Israel s-ar fi ridicat în credinţă pentru a-şi împlini menirea ca naţiune, succesul ar fi întrecut şi cele mai înfocate aşteptări ale ei. Aşa va fi în zilele noastre când poporul lui Dumnezeu va fi pregătit să primească puterea pe care Dumnezeu aşteaptă să i-o împărtăşească.

Va cotropi neamurile. Sau „va lua în stăpânire neamurile” (vezi comentariul la v. 2)

Cetăţile pustii. Cetăţile lui Israel căzute în ruină când locuitorii lor au fost ucişi cu sabia sau duşi în captivitate urmau cu necesitate să absoarbă din nou sporul de populaţie.

Isaia 54:4 4. Ruşinea tinereţii tale. Iehova îl scosese pe Israel din Egipt pentru a fi mireasa Lui, dar ea devenise o prostituată slujind altor zei (Ieremia 3,1-11; Ezechiel 16,8-16; Osea 2,5-13). Aceasta era ruşinea şi dezonoarea sa. Trecutul lui urât urma să fie iertat şi uitat, iar el urma să fie repus în privilegiile şi cinstea care-i fuseseră făgăduite la început (vezi p. 28-32).

Văduvia ta. O aluzie la captivitatea în Babilon, când din cauza infidelităţii faţă de Soţul ei, Israel a fost lăsat să fie dus în exil (Plângeri 1,1; 2,5.6; comp. Osea 2,6-13).

Isaia 54:5 5. Bărbatul tău. Cu toate că naţiunea Israel îşi părăsise „bărbatul”, El urma să o aducă înapoi la Sine şi să fie din nou bărbatul ei (vezi Ezechiel 16,8; Osea 2,14-20; 3,1-5).

Dumnezeul întregului pământ. Vezi comentariul la cap. 56,7. Va veni timpul când toţi locuitorii pământului se vor supune cârmuirii Lui înţelepte şi drepte şi tot pământul va ajunge sub jurisdicţia Lui (vezi p.28-30; vezi comentariul la cap. 45,23). Toţi cei care vor refuza să se supună Dumnezeului cerului vor pieri (vezi Zaharia 14,9-19). Iehova nu este doar Dumnezeul iudeilor, ci şi al Neamurilor (Romani 3,29). Isaia a văzut întreg pământul „plin de mărirea Lui” (Isaia 6,3). Habacuc a vorbit despre timpul când „pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Habacuc 2,14).

Isaia 54:6 6. Domnul te cheamă. Când Israel L-a părăsit pe Domnul, Dumnezeu încă l-a iubit şi l-a chemat să se întoarcă. Compară experienţa lui Osea cu soţia lui necredincioasă, Gomera (Osea 2,2.23; 3,1-5).

Izgonită. Sau „lepădată”, adică de a fi „soţie”.

Isaia 54:7

7. Câteva clipe. În timpul celor 70 de ani de captivitate babiloniană, Israel păruse să fie lepădat şi uitat. În realitate, însă, acea amară experienţă fusese îngăduită de Dumnezeu pentru a-i descoperi lui Israel nebunia purtării lui şi a-l convinge de înţelepciunea care stătea în a-I rămâne credincios (vezi Osea 2,6-23). Adesea în mijlocul dificultăţilor şi dezamăgirilor vieţii, avem privilegiul de a auzi glasul duios al lui Dumnezeu chemându-ne înapoi de pe propriile noastre căi pentru a umbla cu El.

Te voi primi înapoi. Sau „strânge” [KJV]. Strângerea lui Israel este una din temele favorite ale lui Isaia (vezi cap. 11,12; 27,12; 43,5-6; 56,8; 60,4; 66,18). Reîntoarcerea literală a iudeilor în patria lor după captivitatea babiloniană, prefigura adunarea mai mare a întregului popor al lui Dumnezeu în Canaanul ceresc.

Isaia 54:8 8. O izbucnire de mânie. Sau „o mică mânie” [KJV]. Versetul acesta repetă ideea din v. 7. Cu privire lamânia lui Dumnezeu vezi comentariul la 2Regi 13,3.

Isaia 54:9 9. Ca şi cu apele lui Noe. Câteva manuscrise şi versiuni vechi zic, „pentru Mine ca şi zilele lui Noe”. După potop Dumnezeu a făgăduit că nu va mai distruge pământul cu potop (Geneza 9,11.15). O făgăduinţă asemănătoare îi era dată acum poporului lui Iuda, dacă rămânea credincios lui Dumnezeu o dată întors în patria lui.

Isaia 54:10 10. Pot să se mute munţii. Prin Isaia, Dumnezeu afirmă credibilitatea făgăduinţelor Sale. Compară afirmaţia lui Hristos cu privire la calitatea dăinuitoare a întregii voinţe a lui Dumnezeu aşa cum este descoperită în Scripturi (Matei 5,18).

Legământul meu de pace. Adică, legământul Lui care are ca urmare pacea (vezi Numeri 25,12; Ezechiel 34,25; 37,26). Când Mesia a venit în lumea aceasta mulţimea îngerească a proclamat solia lui Dumnezeu de „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2,14), iar când S-a înapoiat la Tatăl El a lăsato făgăduinţă de pace (Ioan 14,27).

Isaia 54:11 11. Cu antimoniu. Sau „cu culori frumoase” [KJV]. Vezi comentariul la 2Regi 9,30, unde acelaşi termen ebraic este redat prin „vopsit” (KJV).

Îţi voi da temelii. Domnul prezice cum va fi Ierusalimul în starea lui refăcută. Compară descrierea Noului Ierusalim făcută de Ioan (Apocalips 21,14-20).

Safir. Vezi comentariul la Iov 28,6.

Isaia 54:12 12. Ocolul de nestemate. Sau „zidul tău din pietre preţioase” (RSV, vezi Apocalips 21,18).

Isaia 54:13 13. Fiii. O expresie ebraică obişnuită însemnând „urmaşi”, indiferent de vârstă. Îi include pe cei tineri cavârstă, dar nu se referă exclusiv la ei. Aici se referă la toţi iudeii, ca „fii” ai mamei lor, Ierusalimul.

Ucenici ai Domnului. [Învăţaţi de Domnul, KJV]. Până aici, în nesupunerea lor iudeii refuzaseră să ia seama la învăţătura Domnului (vezi comentariul la cap. 1,2). De aici înainte, în timpul restaurării, ei vor fi gata să înveţe de la El. În Ioan 6,45, Hristos aplică aceste cuvinte ale lui Isaia la Sine şi la învăţăturile Sale. În noul legământ Dumnezeu va scrie principiile Legii sale în inima oamenilor (vezi Ieremia 31,33.34; Ioan 14,26.27; 1Tesaloniceni 4,9; Evrei 8,10.11; 1Ioan 2,27). Pentru importanţa ascultării de voia descoperită a luiDumnezeu, vezi comentariul la Matei 7,21-27.

Propăşirea. Adică bunăstarea deplină a inimii, minţii, trupului şi mediului înconjurător.

Isaia 54:14

14. Neprihănire. Numai ce este drept este veşnic. Voia descoperită a lui Dumnezeu este singurul lucru sigur pe care îl cunoaşte lumea.

Nu se va apropia de tine. Vezi Psalmi 46,1-7; comp. cu comentariul la Psalmi 91,7.

Isaia 54:15 15. Dacă se urzesc uneltiri. Sau „vor ataca”. Nelegiuiţii s-au unit adesea împotriva poporului lui Dumnezeu, dar asemenea străduinţe sunt sortite înfrângerii. Dacă iudeii s-ar fi dovedit credincioşi faţă de Dumnezeu la întoarcerea lor din captivitate, ei ar fi fost primitorii unor mari şi minunate binecuvântări (vezi p.29, 30). Vrăjmaşii lor ar fi conspirat să le smulgă cu forţa aceste binecuvântări, dar făcând aşa ei ar fi „căzut” (vezi Ezechiel 38,8-23; Zaharia 12,2-9; 14,2.3). Şi în zilele de pe urmă se va face din partea tuturor oştirilor răului, un efort unit, dar fără succes, de a-i nimici pe sfinţi (vezi Apocalips 16,14-16; 19,11-21). Vezi p. 30, 35, 36.

Isaia 54:16 16. Nimicitor. Cel care pustieşte, sau devastează. Dumnezeu Îşi afirmă stăpânirea suverană peste puterile pământului. Nici o forţă nu poate acţiona decât aşa cum permite El (vezi comentariul la Daniel 4,17). Nici un vrăjmaş nu poate trece hotarele pe care i le-a pus Dumnezeu.

Isaia 54:17 17. Orice armă. Vezi comentariul la v. 16. Dumnezeu Se va îngriji de ai Săi şi-i va răzbuna faţă de oamenii răi, iar nici demonii nu pot să-i biruiască (vezi Isaia 50,8.9; Zaharia 3,1.2).

Robilor Domnului. Adică poporul lui Israel (vezi comentariul la cap. 41,8).

Mântuirea. Mai exact „îndreptăţirea”. Dumnezeu va îndreptăţi lucrarea servilor Săi. Când vrăjmaşul îi învinuieşte şi se luptă împotriva lor El îi va declara inocenţi şi-i va scăpa.

Când este confruntat de împrejurări ameninţătoare în care se pare că suferinţele şi ofensa din partea celor ticăloşi sunt gata să fie experimentate, creştinul credincios are privilegiul de a spune împreună cu psalmistul: „Domnul este de partea mea, nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni?” (Psalmi 118,6)

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2 7T 9

2, 3 PK 374

2–56T 23

4, 5 MB 64

5 MH 202

8 MH 123; TM 519

9, 10 Ed 115; PP 107

10 DA 483; MB 100; MH 72; PP 342, 657; 4T 328

11–14CT 454

11–17PK 724

13 COL 27; DA 387; ML 33

14 Ed 182

14, 15, 17 FE 478

17 Ed 155; GC 288; MB 18, 35; 5T 601

Isaia 55:1 1. Voi toţi cei însetaţi. Adică, aceia care însetează după o mai bună înţelegere a voinţei şi căilor lui Dumnezeu, şi după har ca să fie în pace cu El (Psalmi 42,1.2; 63,1; Matei 5,6; Ioan 7,37; Apocalips 21,6; 22,17). Omul a fost creat cu un dor lăuntric după Dumnezeu care îşi găseşte satisfacţie de durată numai în comuniunea cu El.

Frumuseţea poetică a acestui capitol este inegalabilă în Scriptură. Nu s-ar fi putut face o invitaţie mai plină de har ca oamenii să primească binecuvântările mântuirii. Nimeni nu este exclus – „cine vrea” poate veni„să ia apa vieţii fără plată” (Apocalips 22,17). Nu este loc aici pentru ideea că unii oameni sunt creaţi pentru mântuire, iar alţii pentru osândă, unii pentru a fi salvaţi, iar alţii pentru a fi pierduţi. Dumnezeu nu împiedică libera exercitare a puterii de alegere a omului (vezi Ezechiel 18,31.32; 33,11; 2Petru 3,9). În capitolul acesta se pune accent pe strângerea neamurilor şi pe succesul planului veşnic al lui Dumnezeu de a reface pământul aducându-l la starea lui originală de puritate şi desăvârşire (vezi Isaia 55,5.8-11; vezi p. 28-30).

Veniţi la ape. Dumnezeu îi invită pe toţi oamenii de pretutindeni să se împărtăşească fără plată de harul Său. Apa, vinul, laptele şi pâinea (v. 2) reprezintă aici toate binecuvântările spirituale (vezi Matei 26,27-29; Ioan 4,10.12.14; 1Corinteni . 11,25-27; 1Petru 2,2).

Cel ce n-are bani. În limbajul figurat folosit aici persoana care „n-are bani” este cel care îşi dă seama de lipsa lui spirituală (vezi comentariul la Matei 5,3). El îşi dă seama că nu are merite personale pentru a-i oferi lui Dumnezeu ca preţ pentru darul valoros al mântuirii. Dar Dumnezeu îi invită pe toţi aceştia să vină în ciuda sărăciei lor spirituale. Preţul mântuirii lor a fost plătit de Mântuitorul.

Veniţi şi cumpăraţi. Aceia care doresc binecuvântări spirituale trebuie nu numai să „flămânzească” şi să„înseteze” după ele, dar şi să depună eforturi pentru a le obţine (vezi Matei 13,44-46). Binecuvântările mântuirii sunt gratuite, dar ele pot fi obţinute numai cu preţul a tot ce are omul. Dumnezeu nu a făgăduit să acorde mântuirea acelora care sunt nepăsători faţă de ea sau care nu sunt dispuşi să depună efortul pentru a o obţine.

Vin şi lapte. Binecuvântările mântuirii sunt reprezentate aici prin produse care în Orientul antic, erau considerate ca un simbol a tot ce este mai bun în viaţă. Toate nevoile păcătosului vor fi împlinite în Hristos Isus.

Isaia 55:2 2. De ce cântăriţi argint? Aceasta este o mustrare pentru faptul că oamenii cheltuiesc timp, efort şi banipentru lucruri de mică valoare sau fără valoare în timp ce neglijează lucrurile mai importante ale vieţii (vezi comentariul la Ioan 6,27).

Nu satură. Aceia care nu se împărtăşesc din bunătăţile pe care Dumnezeu le-a oferit atât de libera vor suferi de anemie spirituală şi abia dacă vor fi conştienţi de o foame ascunsă a sufletului lor pe care cele materiale nu o pot niciodată satisface.

Sufletul vostru se va desfăta. Dumnezeu îi încurajează pe oameni să se intereseze în primul rând de celespirituale şi nu de cele materiale (vezi comentariul la Matei 6,24-34; comp. Matei 23,23). Aceia care dau lucrurile celor dintâi locul cel dintâi vor descoperi că nevoile lor materiale sunt satisfăcute cu mai multă uşurinţă şi din abundenţă.

Bucate gustoase. O expresie ebraică uzuală care denotă belşug şi prosperitate – aici prosperitate spirituală (vezi Geneza 27,28.39; 45,18; etc.).

Isaia 55:3 3. Luaţi aminte. Sau „plecaţi-vă urechea” [KJV]. Adică fiţi atenţi la cele spirituale. Fiţi gata să ascultaţiceea ce vă va spune Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 30,21). Fiţi dispuşi să cunoaşteţi şi să faceţi ceea ce El vă face cunoscut.

Sufletul vostru va trăi. Adică „veţi trăi” (vezi comentariul la Psalmi 16,10). Numai aceia care răspund la apelul versetelor 1-3 şi se împărtăşesc din bunătăţile Cerului „intră în viaţă” cu adevărat (Matei 10,10).

Un legământ veşnic. Toţi, atât iudei, cât şi grecii (vezi Galateni 3,29; vezi comentariul la Isaia 55,1) – sunt chemaţi să facă din relaţia legământului o realitate în propria lor experienţă. Aceasta se referă la legământul „nou”, când Dumnezeu făgăduieşte să scrie legea Lui în inima oamenilor (vezi comentariul la Ieremia 31,31-34; Evrei 8,10.11). Legământul acesta cuprinde toate făgăduinţele făcute părinţilor (Geneza 12,1-3; 17,7.8; Psalmi 89,3.4.28.29.36.37; 105,8-12; vezi şi p. 26, 27).

Să întăresc îndurările Mele faţă de David. Vezi p. 31. David a fost un mare păcătos. Dar, când i-au fostarătate păcatele el s-a pocăit cu sinceritate şi pe deplin (vezi comentariul la Psalmi 51) şi datorită acestui fapt a devenit primitor al harului divin. Harul acesta este la fel de sigur şi pentru noi astăzi cum a fost pentru David.

Isaia 55:4 4. L-am pus. Adică, pe David (v. 3), care era un prefigurator sau tip al lui Hristos şi pe al cărui tron a şezut Hristos (Psalmi 89,3.4.20.35-37; Ezechiel 34,23.24; Osea 3,5; vezi comentariul la Deuteronom 18,15; Matei 1,1). Cu privire la alegerea lui David ca un exemplu al unuia care intră deplin în privilegiile şi răspunderile legăturii de legământ, vezi p. 31.

Cap. Ebr. nagid, „şef”, „conducător”, „căpetenie”, „cârmuitor”, „domn” (vezi 1Samuel 10,1; 13,14; 1Regi 1,35; 1Cronici 5,2; 28,4; Daniel 9,25).

Isaia 55:5 5. Neamuri. Aceasta se referă la neamuri (Psalmi 18,43; Galateni 2,9; Efeseni 2,19; 1Petru 2,9.10). Iudeii au fost unicul popor pe care Dumnezeu l-a „ales... dintre toate familiile pământului” (Amos 3,2). Iudeii se refereau la neamuri ca „străini” (vezi Isaia 56,6).

Vor alerga la tine. Vezi p. 28-30.

Care te proslăveşte. Cu privire la planul lui Dumnezeu pentru Israel, vezi p. 26-28.

Isaia 55:6 6. Căutaţi pe Domnul. Aici este greşeala lui Israel şi motivul exilului lui – nu căutau să cunoască voia lui Dumnezeu sau să asculte de ea (vezi cap. 6,9-12). Iarăşi şi iarăşi Dumnezeu îl invitase pe Israel să-L caute (vezi Deuteronom 4,29; Psalmi 105,4-6; Ieremia 29,13.14; etc.). în decursul veacurilor Dumnezeu a adresat îndemnuri asemănătoare bisericii Sale (2Corinteni 6,2; Apocalips 22,17).

Câtă vreme este aproape. Dumnezeu era într-un anumit sens „aproape” de poporul Său Israel (Deuteronom 4,7; Psalmi 148,14), dar El este „aproape” şi de toţi aceia care-L caută (Psalmi 46,1; 145,18). Vine totuşi timpul când lepădarea încăpăţânată a îndemnurilor Duhului lui Dumnezeu închide uşa harului şi îndepărtează prezenţa divină (Isaia 1,15; Osea 5,6; Matei 25,10-12; comp. Ioan 7,34; 8,21).

Isaia 55:7 7. Cel rău. Cât de des, prin solii Săi, Dumnezeu stăruie pe lângă oameni să părăsească viaţa lor de păcat făgăduindu-le iertare (Isaia 1,16-19; Ieremia 7,3-7; Ezechiel 18,23.30-32; Matei 11,28.29; Luca 24,47; Fapte 3,19; 13,38).

Isaia 55:8 8. Gândurile Mele. Cât de puţin înţelege omul din bunătatea şi îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu,

şi din planul Lui nemărginit pentru fiecare persoană mântuită prin har divin! Prea adesea gândurile omului sunt pline de înverşunare şi ură; dar gândurile lui Dumnezeu sunt totdeauna pline de milă duioasă şi de pace iertătoare (Exod 34,6.7; Psalmi 103,8-14; Ieremia 29.11-13).

Isaia 55:9 9. Cât de sus sunt cerurile faţă de pământ. Gândurile omului sunt ale timpului trecător, ale lui Dumnezeu sunt ale veşniciei. Gândurile omului sunt cu privire la sine, ale lui Dumnezeu cu privire la făpturile mâinilor sale. Omul se gândeşte la ceea ce poate obţine, Dumnezeu la ceea ce poate da.

Isaia 55:10 10. După cum ploaia. Forţele naturii ascultă de Acela care le-a creat. Ploaia Îl serveşte împrospătând pământul şi făcându-l în stare să dea verdeaţă, miresme plăcute, frumuseţe şi hrană pentru bucuria şi bunăstarea omului.

Nu se mai întorc. Ploaia este un dar din partea lui Dumnezeu pentru om. Ea rămâne aici pentru a îndeplini scopul binefăcător pentru care a fost trimisă. O dată scopul acela împlinit, ea se reîntoarce la cer sub formă de aburi, gata să fie trimisă din nou. Aşa este cu toate cele rânduite de Dumnezeu, atât în domeniul material cât şi în cel spiritual.

Isaia 55:11 11. Cuvântul Meu. Cuvintele lui Dumnezeu reprezintă voia Lui şi sunt înzestrate cu putere pentru a face eficientă această voinţă. Ele au putere de a crea (Geneza 1,3; Psalmi 33,6.9), de a da energie, viaţă şi binecuvântare spirituală (Deuteronom 8,3; Matei 4,4; Apocalips 1,3), de a judeca şi a osândi (Evrei 4,12; Apocalips 19,15), de a-i ridica pe oameni din mormânt (Iov 14,14.15; Ioan 11,43.44; 1Tesaloniceni 4,16), şi de a vindeca şi răscumpăra (Matei 9,2.6; Marcu 2,5.9-12; Ioan 5,24; 6,63).

Voia Mea. Aşa cum se întâmplă cu ploaia şi zăpada (v. 10), tot aşa şi cu „cuvântul” – toate împlinesc scopul binefăcător care le-a dat fiinţă. Aşa s-a întâmplat şi cu Hristos, Cuvântul viu (Ioan 1,1) în ale cărui mâini „lucrarea Domnului va propăşi” (vezi comentariul la Isaia 53,10).

Isaia 55:12 12. Veţi ieşi. Împlinirea voinţei Domnului (v. 11) aduce bucurie. Versetele 12, 13 descriu poporul lui Dumnezeu mergând în lume în misiunea lui de a duce viaţă şi vindecare. Ei merg ca semănători împrăştiind pretutindeni cuvintele vieţii divine. Natura izbucnind în fericite imnuri de bucurie reprezintă aici bucuria care umple inima oamenilor când ajung să cunoască iubirea şi voia lui Dumnezeu pentru ei.

Isaia 55:13 13. În locul spinului. Isaia reia aici o imagine favorită – transformarea lumii dintr-o pustietate stearpă într-o grădină înfloritoare (Isaia 35,1.2.6; 41,18.19; 43,19; 44,3; etc. comp. Ezechiel 47,1-12). În Biblie oamenii drepţi sunt adesea comparaţi cu pomii roditori (Psalmi 1,3; Luca 6,44.45), iar nelegiuiţi cu mărăcini şi spini (Isaia 9,18). Puterea lui Dumnezeu poate transforma şi va transforma faţa pământului făcând să apară grădini încântătoare şi frumoase în loc de pustiuri dogoritoare şi aride. Virtutea şi sfinţenia iau locul viciului şinelegiuirii, iar bucuria şi pacea iau locul fricii şi necazului.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 CH 211; COL 235; MB 18; PP 413; SC 49; 9T 228

1–3COL 233

1–5PK 696

1–7TM 415

1–13TM 357

2 COL 201; CS 243; CT 12; Ev 266; FE 471; MH 441; ML 132, 157; 2T 575; 3T 250; 6T 83, 165; 8T 307

3 FE 478; PK 320

3–5AA 223

6 2T 291; 5T 529, 590; 8T 253

6, 7 PK 319; TM 343; 5T 540, 629; 8T 99

6–11TM 358

7 COL 205; MYP 70; PK 84; PP 726; SC 53

7–9MB 114; 5T 337

8 TM 503; 2 T 633; 3T 201, 244

8, 9 COL 397; GC 343; 5T 698; 8T 146, 235

8–136T 308

10 COL 67

10–13MH 406

11 COL 65; Ed 105; FE 472; GW 267; 1T 261; 4T 537; 6T 131

13 DA 305; GC 675; PK 729

Isaia 56:1 1. Aşa vorbeşte Domnul. Ideea centrală din cap. 56 este convertirea neamurilor. Pe acest fundal luminos este aşezat tabloul întunecat al lipsei de bunăvoinţă a lui Israel de a le primi. O mare lucrare de reformă este necesară înainte ca Dumnezeu să poată lucra părtăşia cu poporul Său a acestor „fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei” (Efeseni 2,12). Această lucrare de reformă trebuie să se concentreze în jurul unei reveniri la o credincioasă ţinere a Sabatului. Solia din capitolul acesta are o importanţă deosebită pentru biserica de astăzi.

Păziţi ce este drept şi faceţi ce este bine. Mai bine „ţineţi neprihănirea şi faceţi dreptatea”. Compară mustrarea hotărâtă din Mica 6,8. Religia nu este doar o teorie; ea este extrem de practică. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie la fel de ortodox în purtare ca şi în doctrină înainte ca Dumnezeu să poată lucra prin el pentru convertirea altora (vezi comentariul la Matei 7,21-27).

Aproape să vină. Dacă Israel ar fi conlucrat pe deplin cu cerinţele lui Dumnezeu, măreţele Lui făgăduinţe nu ar fi întârziat multă vreme. Acelaşi lucru este valabil şi pentru biserica de azi.

Să se arate. Adică, prin împlinirea glorioaselor făgăduinţe de a-l face pe Israel o unealtă pentru convertirea lumii (vezi p. 28-30). Evanghelia nu era numai pentru iudei, ci şi pentru toţi oamenii.

Isaia 56:2 2. Păzind Sabatul. Era la fel de important pentru neamurile convertite să ţină cu credincioşie Sabatul (v. 1) cum era şi pentru iudei. Adevărata ţinere a Sabatului este dovada că oamenii Îl recunosc pe Dumnezeu ca Creator şi Răscumpărător al lor şi că ei sunt gata să asculte în mod necondiţionat în toate privinţele de El (vezi comentariul la Isaia 58,13; Ezechiel 20,12.20). Nu este mai puţin esenţial pentru neamuri să recunoască principiile acestea decât a fost totdeauna pentru iudei. Dumnezeu îi crease şi pe unii şi pe alţii, El luase măsuri

şi pentru mântuirea unora ca şi pentru a celorlalţi (Romani 1,16.17), şi are aceeaşi pretenţie la ascultarea lor credincioasă. Mai mult, principiile cuprinse în raporturile omului cu Dumnezeu în calitate de Creator şi Răscumpărător nu sunt deosebite în vremurile creştine de ceea ce erau ele în vremurile iudaice, iar ţinerea Sabatului nu este mai puţin importantă astăzi de cum era pe atunci.

Isaia 56:3 3. Mă va despărţi. Convertitul dintre neamuri nu trebuia să se simtă în nici o privinţă inferior acelora care se născuseră iudei. Şi unul şi altul urmau să împartă în mod egal privilegiile şi responsabilităţile din cadrullegământului.

Copac uscat. Un pom uscat nu putea aduce vreun rod. Eunucii, potrivit legii, nu aveau dreptul să intre în casa Domnului (vezi comentariul la Deuteronom 23,1), adică, să participe la serviciile Templului. Isaia asigură aici astfel de persoane de iubirea şi acceptarea nepărtinitoare a lui Dumnezeu. Ei nu trebuie să se simtă lepădaţi de Dumnezeu sau dispreţuiţi şi uitaţi în Israel.

Isaia 56:4 4. Vor păzi. Vezi comentariul la v. 2. Fără a se ţine seama de condiţiile asupra cărora ei nu au control, cei care iubesc pe Dumnezeu şi-I servesc cu inimă neîmpărţită sunt primiţi de El (vezi Fapte 10,34.35).

Isaia 56:5 5. Un nume mai bun decât. După evrei fericirea pământească absolută depindea de a avea unul sau mai mulţi fii prin care să se poată păstra numele şi moştenirea familiei. (vezi comentariul la Matei 1,1). Neavând urmaşi, un eunuc se putea teme că numele şi moştenirea sa se vor pierde în Israel. Totuşi, Dumnezeu făgăduieşte unor astfel de persoane care îi rămân credincioase că numele lor vor fi scrise în cartea vieţii (Apocalips 3,5). Lipsurile fizice nu afectează în nici un fel poziţia unui om înaintea lui Dumnezeu. El este preocupat numai de caracter şi de credincioşia faţă de principiile dreptăţii şi adevărului.

Nume veşnic. Adică unul neafectat de lipsurile fizice sau de alte condiţii care sunt independente de controlul omului.

Isaia 56:6 6. Străinii. Cei dintre neamuri urmau să se bucure de aceleaşi drepturi şi privilegii ca şi iudeii. Singura condiţie era supunerea faţă de cerinţele Domnului.

Să iubească. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă zice, „să binecuvânteze”.

Sabatul. Vezi comentariul la v. 2. Versetul acesta este un răspuns concludent pentru aceia care susţin că Sabatul nu este pentru neamuri.

Isaia 56:7 7. La muntele Meu cel sfânt. Adică, să se alipească la împărăţia mesianică (vezi Isaia 11,9; 57,13; Ioel 3,17; comp. Psalmi 48,2). Isaia se referă din nou la glorioasa strângere a neamurilor (vezi p.28-30).

Casa Mea. Dumnezeu intenţiona ca Templul Lui să fie o casă de rugăciune (1Regi 8,30.38.41-43), dar iudeii făcuseră din el o „peşteră de tâlhari” (Ieremia 7,11; comp. Luca 19,46).

Pentru toate popoarele. Dacă Israel ar fi fost credincios, oameni din toate neamurile ar fi venit la Ierusalim să se închine lui Dumnezeu (vezi p. 28-30), dar din cauza abaterilor lui, Iudeii au fost cu timpul lepădaţi, iar Templul distrus (Ieremia 7,11-15; Matei 23,37.38; 24,1.2). Binecuvântările de care ei ar fi urmat să aibă parte au fost date neamurilor (Isaia 60,3; Matei 1,11; Fapte 13,46.47; vezi p. 35,36).

Isaia 56:8 8. Cei risipiţi ai lui Israel. Probabil o referire la iudeii, care, prin felul lor de purtare se înstrăinaseră de Dumnezeu; poate şi iudeii din exil (vezi Deuteronom 30,1-3; Psalmi 106,43-45; 147,2.3; Ieremia 29,10-14).

Voi mai strânge şi alte popoare. Adică dintre neamuri (vezi Ioan 10,16).

Isaia 56:9 9. Toate fiarele. Scena se schimbă. „Fiarele de pe câmp” sunt naţiunile străine care în curând vor „devora” poporul lui Iuda din cauza păcatelor lui. În contrast cu perspectivele luminoase care aveau să urmeze ascultării, Isaia acum (v. 9-12) descrie starea spirituală vrednică de plâns a conducătorilor şi a poporului şi rezultatele ei (vezi comentariul la v. 1).

Isaia 56:10 10. Păzitorii lui. Aceia a căror responsabilitate era să-i înveţe pe alţii – conducătorii – sunt ei înşişi orbi şi neînstare să înţeleagă primejdia care ameninţă (vezi Ieremia 6,17; vezi comentariul la Matei 15,14; 23,16).

Fără pricepere. În ce priveşte căile lui Dumnezeu.

Câini muţi. Conducătorii lui Israel erau lipsiţi chiar şi de inteligenţa unui câine de pază. Ei dormeau maideparte în timp ce primejdia se apropia şi nu dădeau semnalul de alarmă.

Isaia 56:11 11. Câini lacomi. În loc să caute binele turmei încredinţată grijii lor, conducătorii lui Israel erau ca niştecâini care mâncau oile pe care ei trebuia să le ocrotească (vezi Ieremia 12,10.11; Ezechiel 34,8). O responsabilitate înspăimântătoare zăcea asupra acestor păstori, a căror preocupare era numai pentru ei înşişi. Dumnezeu îi va considera responsabili pentru pierderea turmei (Ieremia 13,20; Ezechiel 34,9.10).

12. Veniţi. Într-un timp de pericol iminent, cu chemarea deja adresată fiarelor sălbatice, „veniţi de mâncaţi” (v. 9), păstorii necredincioşi îi invitau pe tovarăşii lor să vină şi să bea (comp. Matei 24, 49; Luca 12,19).

Mâine. Ei se purtau ca şi cum timpul ar fi mers mai departe la nesfârşit, ca şi cum judecata nu ar fi fost„aproape” (v. 1). Beţia şi petrecerea era ceva continuu şi obişnuit. La descoperirea „neprihănirii” lui Dumnezeu ei vor fi prăpădiţi, nu izbăviţi. Firul ideii început în versetele 9-12 continuă fără întrerupere în cap. 57 până la v. 12.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 GC 451; 9T 228

3 PK 372

6, 7 DA 288; GC 451; PK 46

6–8PK 372

7 AA 9; DA 27

8 GC 451

10 5T 211; 8T 248

11 8T 67

12 CS 232; DA 635

Isaia 57:1 1. Piere cel neprihănit. Capitolul acesta continuă fără întrerupere firul ideii începute în capitolul 56,9. Unii au arătat că această secţiune descrie în mod corespunzător situaţia din timpul primei părţi a domniei lui Manase (vezi Vol. II, p. 88). Nu se ştie dacă solia aceasta a fost dată la momentul acela pentru a-i încuraja pe cei care sufereau sau la un alt moment.

Oamenii de bine. Adică, „oamenii de chesed” (vezi comentariul la Iov 10,12; Psalmi 13,7).

Este luat. Isaia se mângâie cu gândul că moartea celor drepţi îi scapă de rele mai mari care li s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit mai departe.

Isaia 57:2 2. Se odihneşte în culcuşul lui. Cel drept va găsi pace şi odihnă în moarte. Mormântul va fi pentru el nuo nedorită eliberare de încercările şi necazurile unui timp de strâmtorare (comp. Isaia 26,20; Apocalips 14,13;vezi comentariul la Isaia 57,1).

Isaia 57:3 3. Sămânţa. Isaia îi cheamă pe făcătorii de nedreptate să se apropie ca să audă cuvântul Domnului. În Biblie oamenii sunt de obicei numiţi „copii” ai celor ale căror practici le urmează (Ioan 8,39.41.44).

Isaia 57:4 4. Vă bateţi joc. Nelegiuiţii îşi băteau joc şi îi luau în râs pe cei drepţi.

Isaia 57:5 5. Se încălzeşte pentru idoli. Literal „cei care se aprind printre stejari”. Aceştia sunt „fiii vrăjitoarei” şi „sămânţa preacurvarului şi a curvei” din v. 3. Isaia oferă aici o descriere impresionantă a excitării orgiastice a ritualurilor religioase practicate de cultele fertilităţii din timpul lui (vezi Vol. II, p. 38-40). În Romani 1,24-32 Pavel pare să se refere la aceste practici desfrânate săvârşite în numele religiei.

Junghie pe copii. Iudeii apostaziaţi cărora li se adresează Isaia aici mai erau vinovaţi şi de aducerea de jertfe omeneşti (vezi comentariul la Levitic 18,21; 20,2; comp. 2Regi 16,3.4; 2Cronici 28,3.4; Ieremia 19,5; Ezechiel 16,20). Practica aceasta înfiorătoare era săvârşită, uneori, în Valea lui Hinom, chiar imediat la sud deIerusalim (2Regi 23,10; Ieremia 7,31; 19,5.6).

Isaia 57:6 6. Pietrele lustruite din pâraie. Literal, „netede [pietre] din pârâu. [ebr. nachal].” Nachal se poate referi fie la pârâu însuşi, fie la valea îngustă prin care acesta curge. Isaia îi dojeneşte aici pe iudeii apostaziaţi pentru încă o faptă de idolatrie – venerarea stâlpilor de piatră similari cu cei cărora li se închinau păgânii. Stâlpii aceştia erau unşi cu ulei şi trataţi ca zei (vezi comentariul la Geneza 28,18).

Daruri de mâncare. Adică, „o jertfă de mâncare” (vezi comentariul la Levitic 2,1).

Să fiu nesimţitor? Sau „să mă căiesc,” sau „să mă înduioşez.” Practicile acestea idolatre provocaseră mânia lui Dumnezeu; cum putea El să fie potolit prin ele (comp. Ieremia 5,7.9)

Isaia 57:7 7. Îţi faci culcuşul. Imaginea este potrivită întrucât idolatria era privită ca adulter spiritual, iar formele cele mai înjositoare de imoralitate constituiau o parte integrantă a riturilor presupuse sacre ale religiilor păgâne (vezi Ezechiel 16,15-36; vezi Vol. II p. 38-40).

Isaia 57:8 8. Pomenirea. Sau, „simbolul tău,” posibil simbolul falic căruia i se aducea de obicei închinare în cadrul cultelor fertilităţii (vezi Vol. II, p. 38, 39). Lui Israel i se poruncise să scrie cuvintele lui Dumnezeu pe stâlpii uşilor şi pe uşile caselor lor pentru ca ei să-şi poată aminti în mod constant de obligaţiile lor faţă de El (Deuteronom 6,5-9; 11,13.18.20.22). Însă Israelul necredincios îndepărtase amintitoarele Domnului şi îşi puseseră simboluri ale idolatriei.

Îţi ridici învelitoarea. [„Te-ai descoperit,” KJV]. Părăsind pe Domnul şi dedându-se altor stăpâni Israel săvârşise adulter spiritual (Isaia 1,21; Ieremia 2,20; 3,1-14.20; Ezechiel 16,13-35; 23,13-49; Osea 1,2; 2,2-13).

Isaia 57:9 9. Împărat. Ebr. melek. În textul original consonantic ebraic (vezi Vol. I, p. 25, 26) cuvântul acesta poate fi citit şi Molech, despre care mulţi comentatori cred că este intenţionat aici. Unii consideră, totuşi, că aici se face referire la împăratul Asiriei (2Regi 16,7-13). Contextul favorizează sugestia anterioară. Descriereacare urmează este a unei desfrânate care se împodobeşte pentru a-şi ademeni prada. Isaia în felul acesta descrie Israelul ca dedându-se la adulter spiritual (vezi comentariul la v. 5,7.8).

Locuinţa morţilor. Ebr. sheol, tărâmul figurat al morţilor (vezi comentariul la Proverbe 15,11).

Isaia 57:10 10. Nu zici. Conducătorii iudei stăruiau în umblarea lor apostată, nedispuşi să-şi recunoască înfrângerea în cele din urmă.

Putere în mâna ta. [„Viaţă a mâinii tale,” KJV]. Sensul exact al acestei expresii idiomatice din ebraică este necunoscut. Totuşi, ideea este că regele lui Iuda găsea mijloace pentru a-şi susţine politica lui stricată în ciuda dificultăţilor pe care le întâmpina acest proces.

Isaia 57:11 11. De cine? Teama de oameni îl făcuse pe Israel să nu asculte de Dumnezeu. Un asemenea fel de purtare arată că era socotit mai important să se evite neplăcerea omului decât neplăcerea şi judecăţile lui Dumnezeu. Temerea aceasta dusese la alianţa cu Asiria (2Regi 16,7.8) şi Egipt (Isaia 36,6) şi la legături de prietenie cu o anumită partidă babiloniană (cap. 39,1-3).

Isaia 57:12 12. Îţi voi da pe faţă neprihănirea. Dumnezeu va expune în faţa lumii îndreptăţirea de sine lipsită de conţinut a lui Iuda.

Isaia 57:13 13. Mulţimea idolilor tăi! Pe aceştia să-i cheme Iuda la vreme de nevoie ca să-l libereze.

Isaia 57:14 14. Croiţi. Sulul de la Marea Moartă 1QIsa adaugă „o cale” (vezi cap. 62,10). O cale trebuia să fie pregătită pentru a înlesni călătoria la „muntele sfânt al lui Domnului” (cap. 57,13; vezi comentariul la cap. 35,8; 40,3.4). În această manieră figurată Isaia îi invită pe locuitorii lui Israel să înlăture obstacolele care împiedicau împlinirea scopului Său pentru Israel (vezi p. 30-32).

Isaia 57:15 15. A cărui locuinţă este veşnică. Literal, „locuieşte veşnic.” Aceste cuvinte Îl caracterizează pe Dumnezeu ca Cel veşnic. Cuvântul Şechina, termenul care desemnează lumina glorioasă a prezenţei divine care zăbovea deasupra chivotului legământului (COL 288; vezi comentariul la Geneza 3,24), derivă de la shakan, aici tradus „locuinţă”.

În locuri înalte şi cu sfinţenie. Adică în cerurile preaînalte.

Dar şi cu omul. Gând încurajator, că Cineva atât de mare ca Dumnezeu să Se coboare pentru a locui în inima noastră prin credinţă (Efeseni 3,17; comp. Galateni 2,20; DA 23). Oricât de neînsemnaţi am fi în propriinoştri ochi, avem privilegiul de a fi primitorii celor mai mari daruri ale Cerului. Oricare ar fi lipsurile noastre Dumnezeu este totdeauna gata să le împlinească.

Zdrobit. Zdrobirea de inimă şi smerirea de sine – spiritul sincerei păreri de rău pentru păcat, însoţit de un simţ al neputinţei personale de a câştiga mântuirea prin mijloace proprii (vezi Romani 7,18) – sunt cele două însuşiri esenţiale pentru a fi primit de Dumnezeu (vezi Mica 6,8; vezi comentariul la Psalmi 51,10; Matei11,29). Zdrobirea de inimă pregăteşte calea pentru îndreptăţire, după cum smerirea o pregăteşte pentru sfinţire. Dumnezeu nu poate face ceva pentru omul care nu are simţământul viu al propriei sale nevoi şi care nu tinde după putere de sus (vezi comentariul la Luca 15,2).

Isaia 57:16 16. Să cert. Sunt momente când Dumnezeu, în nemărginita Lui înţelepciune şi bunătate, îngăduie să vină asupra poporului Său încercări şi mustrări. De pildă, El a îngăduit ca iudeii să ajungă supuşi Babilonului, dar după 70 de ani (2Cronici 36,21-23; Ieremia 25,11.12; 29,10; Daniel 9,2) El a luat măsuri pentru întoarcerea lor în Iudeea. Compară Psalmi 103,9.

Cad în leşin duhurile. Dacă Dumnezeu ar fi fost să ia o atitudine ostilă faţă de oameni din cauza purtăriilor rele, şi „să se certe în veci” cu ei, viaţa pe care le-o dăduse s-ar fi stins, iar sufletele pe care El le crease (vezi comentariul la Geneza 2,7) ar fi încetat să mai existe. Aceasta lucru, însă, ar fi fost contrar scopului Său la crearea lor.

Isaia 57:17 17. Lăcomiei. Lăcomia este un soi de egoism, iar acest păcat obişnuit al lui Israel se afla la rădăcina oricărui alt rău (Ieremia 6,13; Ezechiel 33,31; 1Timotei 6,10; vezi comentariul la Luca 12,15).

M-am ascuns. Nu este în firea lui Dumnezeu să lovească şi să nimicească. Temporar, şi pentru împlinirea unui anumit scop, El poate să-Şi „ascundă” faţa (Psalmi 30,7; 89,46; Ezechiel 39,29; vezi comentariul la Isaia 54,8) şi să pară că îi părăseşte pe aceia pe care El îi iubeşte (vezi comentariul la Evrei 12,6-11).

Şi mai mult. [„Cu îndărătnicie.” KJV]. Literal, „întorcându-se înapoi,” sau „apostaziind” (vezi comentariul la Ieremia 8,5; Osea 4,16). Judecăţile lui Dumnezeu îngăduite să cadă asupra evreilor nu au reuşitsă-i reformeze. Ei au stăruit în purtarea lor îndărătnică. Ca atâţia astăzi, ei au ales să facă ceea ce le plăcea în loc să trăiască după principii.

Isaia 57:18 18. Cei ce plâng împreună cu el. Comentatorii sunt în general de acord că expresia aceasta ar trebui să fie unită cu cea din v. 19, pentru ca să zică, literal „şi jeluitorii lui aducând rodul buzelor.” Cei din Israel care deplâng purtarea lor rea şi răul care s-a abătut peste ei ca naţiune au făgăduinţa îndurării şi eliberării (Isaia 61,2; 66,10; Ieremia 13,17; Ezechiel 9,4; vezi comentariul la Matei 5,4). Ei Îl vor lăuda pe Dumnezeu pentru îndurarea şi harul Lui (Osea 14,2; Evrei 13,5).

Isaia 57:19 19. Pace. Solia lui Dumnezeu de pace este vestea cea bună a mântuirii (vezi comentariul la cap. 52,7). Evanghelia este pentru toţi, de aproape şi de departe, iudei şi neamuri. Ea este pentru toţi cei care sunt gata să asculte (Fapte 2,39; Efeseni 2,12-17). Dumnezeu îi va „tămădui” de boala păcatului pe toţi cei care doresc să lepede păcatul şi să vină după El.

Isaia 57:20 20. Cei răi. Pacea şi vindecarea (v. 19), le revine numai acelora care iau aminte la solia mântuirii. Cei răi nu găsesc pace deoarece ei leapădă unicul mijloc prin care ea se poate obţine.

Isaia 57:21 21.N-au pace. Pacea este rodul neprihănirii (vezi comentariul la cap. 32,17). Printre roadele firii pământeşti sunt „vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, certurile de partide” (Galateni 5,19.20), în timp ce dragostea, bucuria, pacea, fac parte din roadele Duhului (versetele 22, 23). Cei rău nu pot spera nici la pacea sufletului înăuntru şi nici la linişte din afară. Acolo unde este o abatere de la principiile divine, se ivesc în mod inevitabil neînţelegerile, dezbinările şi cearta. Dacă lumea vrea să înlăture cearta, ea trebuie mai întâi să înlăture păcatul, cauza certurilor. Numai neprihănirea lăuntrică poate produce pacea în afară.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

15 COL 162; DA 180, 300; FE 370, 451, 496; GC 275; MYP 247; PK 314; PP 33; TM 207, 249, 278;5T 50, 494; 6T 125; 8T 72, 220, 334; 9T 147

16–19Ed 147; 8T 219

17–19PK 315

18 DA 301

20, 21 DA 336

21 8T 219

Isaia 58:1 1. Strigă în gura mare. În cap. 57,15-21 Isaia prezintă solia Cerului de împăcare şi pace. În cap. 58 el dă instrucţiuni cu privire la ce implică pocăinţa şi ce este esenţial înainte ca binecuvântările făgăduite să poată fi obţinute. O chemare la pocăinţă nu poate fi eficientă dacă nu prezintă clar ce trebuie să facă oamenii cu păcatul din viaţa lor (vezi Ezechiel 13,10-16). O chemare la pocăinţă este o chemare la acţiune hotărâtă. Compară solia din Ioel 2,12.13.

Vesteşte. [„Arată,” KJV]. Conducătorii care nu reuşesc să traseze o linie despărţitoare lămurită între bine şi rău, pentru ca oamenii să poată înţelege principiile despre care este vorba, sunt „călăuze oarbe de orbi”(Matei 15,14; Luca 6,39; vezi comentariul la Matei 23,16).

Isaia 58:2 2. În toate zilele Mă întreabă. Formal naţiunea lui Iuda mărturisea că Îl urmează pe Domnul, însă pe dinăuntru ei erau departe de El. Ei ţineau formele exterioare ale religiei, dar neglijau principiile de bază. Ei posteau şi se rugau, ţineau Sabatul, ţineau sărbătorile sfinte, îşi aduceau jertfele la Templu şi luau parte la adunările solemne, în timp ce se dedau la tot felul de răutăţi (cap. 1,11-15). Ei nu aveau altceva decât o încercare deplasată de a-i servi şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (vezi comentariul la Matei 6,24-34). Ei se dădeau drept iubitori de lumină, dar au ales să trăiască în întuneric (vezi comentariul la Matei 6,19-23). Ei doreau tot ce avea de oferit lumea aceasta – şi pe deasupra şi cerul. Ei doreau să se bucure de privilegiile ascultării, dar nu erau dispuşi să poarte răspunderile ei (vezi p. 32, 33; vezi comentariul la Matei 21,28-32).

Isaia 58:3 3. La ce ne foloseşte să postim? Făţărnicia impregnase viaţa lor religioasă (vezi comentariul la Matei 6,2). Făţarnicii aceştia doreau să se facă bine primiţi înaintea lui Dumnezeu supunându-se la diferite forme de suferinţe fizice. Postul, credeau ei, urma să facă ispăşire pentru nelegiuire. Mintea lor întunecată nu putea să înţeleagă că Dumnezeu este drept şi că El cere dreptate de la copii Săi. Ei uitaseră că esenţa adevăratei religii este exercitarea dreptăţii, milei şi smereniei (Mica 6,8; vezi comentariul la Isaia 57,5).

Vă lăsaţi în voia pornirilor voastre. [„Găsiţi plăcere,” KJV]. Făţarnicii aceştia posteau deoarece credeau că astfel pot câştiga aprobarea lui Dumnezeu. Ei nu puteau să înţeleagă semnificaţia spirituală a unor lucruri precum postul şi ţinerea Sabatului, şi credeau că aderarea la formele religiei le dădea libertatea de a-şi satisface propriile lor pasiuni şi de a-i asupri pe săraci şi lipsiţi de sprijin.

Asupriţi pe simbriaşii voştri. Vezi Levitic 19,13; Iacov 5,4.

Isaia 58:4 4. Ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi. Formele postirii erau urmate cu religiozitate, dar spiritul adevăratului post (vezi v. 6) lipsea. Practicile riguroase slujeau numai ca să excite nervii şi să stimuleze capriciile. Postul aşa cum fusese rânduit de Dumnezeu (vers. 6) ar fi dus la o vieţuire mai virtuoasă.

Isaia 58:5 5. Acesta este postul? Postul lor nu era după rânduiala lui Dumnezeu, şi de aceea era cu totul inacceptabil pentru El. Ei posteau doar ca să obţină favoarea lui Dumnezeu şi să-şi asigure aprobarea Lui pentru faptele lor rele, ca şi cum abţinerea de la mâncare era de o mai mare importanţă înaintea lui Dumnezeudecât abţinerea de la rele! Vezi comentariul la Matei 6,13.

Isaia 58:6

6. Dezleagă lanţurile. Adevăratul post avea scopul să purifice motivele şi să reformeze viaţa. Dar la iudei practicile religiei deveniseră o manta pentru asuprirea celor slabi, jefuirea văduvelor şi orfanilor, şi pentru tot felul de mituiri, înşelăciuni şi nedreptăţi (Isaia 1,17.23; Osea 4,2; Amos 2,6; 3,10; 4,1; 5,11; 8,4–6; Mica 6,11, 12). Adevăratul scop al religiei este de a-i elibera pe oameni de poverile lor de păcat, de a elimina intoleranţa şi asuprirea, de a promova neprihănirea, libertatea şi pacea. Dumnezeu intenţionase ca poporul Său să fie liber, dar conducătorii lui Israel făcuseră din el un popor de sclavi şi cerşetori.

Isaia 58:7 7. Împarte-ţi pâinea. Adevărata religie este practică. Fireşte că ea cuprinde ritualurile şi ceremoniile bisericii, dar prezenţa sau absenţa adevăratei religii este manifestată în viaţa trăită de cineva între semenii săi. Ea nu este atât de mult o chestiune de abţinere de la hrană, cât de împărţire a hranei cu cel flămând. Evlavia practică este singurul fel de religie recunoscut la bara de judecată a lui Dumnezeu (Matei 25,34-46).

Isaia 58:8 8. Lumina ta. Vezi comentariul la cap. 60,1.

Vindecarea ta. Ceea ce dăm noi pentru a contribui la bunăstarea altora se întoarce spre propriul nostru bine. Propriul nostru bine este profund legat de acela al semenilor noştri.

Slava Domnului te va însoţi. [„Slava Domnului va fi ariegarda ta,” KJV]. comp. cap. 52,12. Compară experienţa lui Israel din pustie (Exod 14,19.20). Când mergem pe căile alese de Dumnezeu putem fi siguri de prezenţa Lui protectoare.

Isaia 58:9 9. Atunci tu vei chema. Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt condiţionate de ascultare. Isaia arată deosebirea dintre rugăciunea la care Dumnezeu poate să răspundă şi închinarea care este inacceptabilă pentru El (capitolele 1,11-17; 58,2-4). Dacă Dumnezeu ar revărsa favoruri asupra acelora care nu se apropie de El cu sinceritate şi în adevăr, rezultatul ar fi să-i încurajeze pe căile lor rele.

Dacă vei îndepărta. Prin critici, căutări de greşeli, bârfe şi insinuări, mulţi aşa-zişi creştini fac povara semenilor lor aproape imposibil de suportat. Mulţi creştini nobili au fost zdrobiţi şi împinşi în mormânt în descurajare şi înfrângere prin faptul că un semen creştin a tot întins spre ei degetul dispreţului. Dumnezeu nu Se poate apropia de poporul Său câtă vreme el este ocupat cu criticarea şi asuprirea semenilor lui.

Isaia 58:10 10. Vei da mâncarea ta celui flămând. Adică să dai pe faţă un interes personal faţă de el. Dacă biserica ar trăi pe măsura ocaziilor şi responsabilităţilor ei, dacă membrii ei ar fi creştini în spirit ca şi după nume, lucrarea ei pe pământ ar fi curând terminată, iar Domnul ar reveni în slavă. Viaţa plină de slujire neegoistă pentru alţii revarsă lumina slavei lui Dumnezeu (vezi cap. 9,2; 60,1.2).

Isaia 58:11 11. Domnul te va călăuzi. Dumnezeu nu-i poate conduce pe cei încăpăţânaţi, îngâmfaţi şi egocentrici. Creştinii care vor să fie călăuziţi de Dumnezeu trebuie ca mai întâi să dea la o parte eul şi să se consacre pe deplin lucrării Domnului. Experienţa creştină a multora din timpul de faţă este întunecoasă şi stearpă din cauza lipsei de iubire faţă de semenii lor.

În locuri fără apă. În vremuri de secetă spirituală Dumnezeu făgăduieşte să-i învioreze pe aceia care au căutat cu sinceritate să fie o binecuvântare pentru semenii lor.

Isaia 58:12 12. Dărâmăturile de mai înainte. Sau „vechile ruine” (RSV). Odată, când iudeii se vor întoarce din captivitatea lor, vor găsească Ierusalimul în ruină. Dar şi edificiul moral al naraţiunii zăcea în ruine, şi acesta trebuia să fie rezidit. Aici este înfăţişată o mare lucrare de redeşteptare, reformă şi refacere. Se făcuse o spărtură în zid, ca să zicem aşa, din cauză că nu se practicase adevărata religie (v. 3-5). Cu toate acestea, temeliile rămăseseră şi pe ele trebuia să fie zidit un nou edificiu. Felul de rezidire a „dărâmăturilor de mai înainte” fusese arătat în v. 6-10; el consta din redeşteptarea religiei practice. Locul de unde trebuie să înceapă

reforma este arătat în v. 13.

Cu putinţă de locuit. [„Cărări pentru a locui în ele,” KJV]. Adică, căi drepte. Cărările vechi pe care umblase poporul lui Dumnezeu vor fi refăcute (vezi Ieremia 6,16). Principiile cele drepte vor fi onorate şi urmate în toate aspectele vieţii. Pretutindeni pe pământ are loc lucrarea de restaurare. Sabatul este repus la locul cuvenit în legea lui Dumnezeu şi în viaţa oamenilor. Din nou bărbaţi şi femei sunt învăţaţi să umble pe căile Domnului. Ei sunt invitaţi să intre în cetatea lui Dumnezeu şi să-şi ocupe locul în Templul cel viu care sezideşte (1Corinteni 3,9-11.16; Efeseni 2,20-22; 2Timotei 2,19; 1Petru 2,4-9).

Isaia 58:13 13. Îţi vei opri piciorul. Lucrarea de refacere trebuie să înceapă cu o redeşteptare a adevăratei păziri a Sabatului, a cărei esenţă este comuniunea cu Dumnezeu şi amintirea puterii Sale creatoare, în ziua pe care El a sfinţit-o. Soarta lui Israel ca naţiune a fost hotărâtă de atitudinea lui faţă de sfânta zi a lui Dumnezeu (vezi Ieremia 17,24-27). Sabatul n-a fost menit vreodată să fie un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc prin care omul să poată face cunoştinţă cu caracterul şi scopurile Creatorului său (vezi comentariul la Exod 20,8).

Ca să nu-ţi faci. „Ca să” nu apare în toate versiunile, totuşi el se află în sulul 1QIsa de la Marea Moartăşi în LXX.

Gusturile tale. Esenţa păcatului este egoismul – săvârşirea a ceea ce-i place cuiva fără să ţină seama de Dumnezeu sau de om. Ziua Sabatului oferă omului prilejul de a înfrânge egoismul şi de a cultiva deprinderea de a face lucruri care sunt plăcute lui Dumnezeu (1Ioan 3,22) şi care contribuie la binele altora. Înţeles bine şiţinut cum se cuvine, Sabatul este cheia fericirii omului atât aici cât şi în viaţa cealaltă. Adevărata păzire a Sabatului duce la lucrarea de reformă descrisă în Isaia 58,5-12. Aceia care nu intră în spiritul Sabatului aşa cum l-a rânduit Dumnezeu, nu-şi dau seama de ceea ce pierd. Sabatul este una din cele mai mari binecuvântărirevărsate asupra oamenilor de către un Creator iubitor.

Desfătarea. Simpla formă a ţinerii Sabatului este doar de mică valoare. Aceia care socotesc Sabatul o povară, nu au descoperit adevărata lui însemnătate şi valoare.

Să sfinţeşti pe Domnul. Vezi comentariul la Geneza 2,1-3.

Îl voi cinsti. Aici avem unealta de punere la probă a ceea ce este drept şi cuvenit în Sabat – cinsteşte aceasta pe Dumnezeu? Orice activitate săvârşită cu scopul de a cunoaşte mai mult din caracterul, faptele, căile şi voia Creatorului, sau care este făcută ca un mijloc prin care iubirea Lui poate atinge inima şi viaţa semenilor noştri, este într-adevăr o cinstire a lui Dumnezeu.

Isaia 58:14 14. Desfăta. Aceia care fac din Sabat ceea ce a intenţionat Dumnezeu ca el să fie intră într-o strânsă părtăşie cu El pe care alţii nu o pot cunoaşte. Compară Psalmi 40,8; vezi comentariul la Exod 20,12.20.

Înălţimile ţării. Acelora care intră cu toată inima în spiritul Sabatului le este făgăduită prosperitate atât materială cât şi spirituală (vezi comentariul la Matei 6,33).

Moştenirea tatălui tău Iacov. Pentru un rezumat al feluritelor binecuvântări incluse în „moştenirea lui Iacov” vezi p. 27, 28.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–14CS 85; Ev 516; MM 123, 263; TM 126; 1T 355; 2T 35, 684; 6T 265, 289; 8T 159, 170; WM 29–34, 121, 221

1 CW 38, 174; Ev 195; GC 459; GW 304; LS 202; TM 89, 411; 1T 197, 216, 249; 2T 440, 608; 3T 258; 4T 517; 5T 211; 6T 17, 61; 8T 31, 159; 9T 243; WM 77

1, 2 GC 452; TM 296; 5T 299

1–32T 146

2 1T 257

3 2T 156

4 AA 413; 1T 257, 258

4–6DA 278

5–71T 256

5–112T 33

6 TM 481; 1T 258; 8T 218

6, 7 COL 210, 370; 2T 146, 156, 331; 3T 519; 6T 266; WM 270

6–92T 684; 8T 159

6–114T 60

7 CH 390; ChS 215; CS 161, 164; DA 369; GC 654; MH 147, 206; ML 240; 6T 85, 276, 282; WM 220, 306, 309

7, 8 COL 417; PK 718; 2T 29

7–11MB 122; MH 256

8 DA 350; FE 349; MH 100, 258; ML 246; 2T 36, 332; 4T 63; 6T 82, 267, 438; 7T 60, 120; WM302

8–102T 35

8–11TM 126; 6T 306; WM 303

9–11ML 246; 2T 146

10 COL 371; DA 278, 369

10, 11 MH 100; PK 132, 327; 2T 685; 8T 134

10–128T 218

11 AA 340; 1T 592; 2T 29, 36, 669

11, 12 Ev 240

11–14MM 215

12 ML 224; PK 677; 5T 321; 6T 126; 7T 139; WM 32

12, 13 Ev 355; 1T 76

12–14GC 452; LS 96; PK 678; 3T 573; 6T 265, 352

13 CG 537; Ev 235; GC 447; 4ML 224; PP 307; 2T 584

13, 14 DA 289; 2T 702; 4T 114, 252; 8T 159

14 Ev 240; 6T 312

Isaia 59:1 1. Mâna Domnului. Mulţi din Israel atribuiau dificultăţile care copleşiseră naţiunea lor incapacităţii lui Dumnezeu de a-i izbăvi. Ei ajunseseră să creadă despre El ceea ce credeau păgânii despre zeii lor; ei Îl considerau pe Iehova o divinitate locală a cărei putere erau limitată şi care, se părea, nu era în stare nici măcarsă îi ocrotească pe Israel de dumnezeii şi oştirile din jurul lor. Ei dădeau vina pe El pentru nenorocirile lor. Domnul răspunde acum argumentaţiei lor – vina nu este a Lui, ci a lor. Dumnezeu este încă puternic şi bun, braţul Lui este încă puternic, iar urechea Lui este încă atentă la strigătele copiilor Lui. El poate să ajute şi va ajuta atunci când piedicile sunt îndepărtate.

Urechea lui prea tare. Dificultatea era de partea percepţiilor spirituale ale lui Israel, nu de partea lui Dumnezeu (vezi cap. 6,9.10).

Isaia 59:2 2. Nelegiuirile voastre. Păcatul ridică o barieră între om şi Dumnezeu. Dacă cerul pare să fie îndepărtat de pământ, aceasta se datorează faptului că păcatul a pus o perdea despărţitoare între om şi Dumnezeu.

Isaia 59:3 3. Mâinile. Isaia repetă aici acuzaţia adusă în cap. 1,15. Cu toate că iudeii făceau o puternică mărturisire de credinţă, cuvintele şi faptele erau cu totul rele.

Isaia 59:4 4. Nici unuia nu-i place dreptatea. Literal, „nimeni nu cheamă cu dreptate.” Contextul lămureşte că Isaia se referă la administrarea dreptăţii. Ideea este că atunci când oamenii încep un proces la tribunal ei fac aceasta nu pentru a realiza o dreptate strictă, ci pentru a obţine aprobare curţilor de justiţie pentru fapte nedrepte şi asupritoare.

Cu dreptate. Literal, „nu-şi pledează [cazul] în adevăr,” adică, cinstit. În cursul procedurilor judiciare eltrage foloase ilegale de la adversarul său (vezi Isaia 1,17.23; Osea 4,1.2; Amos 2,6–8; 4,1; 5,11.12; 8,4–6; Mica 3,11; 6,10–12; 7,2.3).

Isaia 59:5 5. Ouă de basilic. Conducătorii şi poporul nutreau fără încetare gânduri rele care dădeau naştere la fapte rele.

Pânze de păianjen. Ei ţeseau plase înşelătoare ca să-i prindă pe semenii lor. Pânza de păianjen nu pare afi un instrument al morţii, dar este admirabil adaptată ca săi prindă prada în cursă.

Dacă se sparge vreunul. Aparenta înfrângere a planurilor rele nu reuşeşte să înlăture răul însuşi. Vrăjmaşii răului încă erau în stare să-şi aducă la îndeplinire planurile.

Isaia 59:6 6. Pânzele lor. Pânza de păianjen nu este potrivită pentru a face haine din ea, iar acela care ar avea de gând să se îmbrace cu ea nu face decât să-şi dea pe faţă ruşinea şi nebunia. Aceia care se apucă să ţeasă pânzăde păianjen îşi irosesc timpul producând ceva care nu numai că este cu totul nefolositor, dar şi dăunător.

Isaia 59:7 7. Picioarele lor aleargă. Cuvintele „aleargă” şi „se grăbesc” descriu nerăbdarea şi pasiunea cu care oamenii aceştia se angajează în rele. Conştiinţa lor nu este adormită; ea este moartă. După îndeplinirea unei nedreptăţi, sunt nerăbdători să se apuce de alta. Compară Proverbe 1,16; 6,17.18; Mica 7,3.

Să verse sânge nevinovat. „Manase a vărsat de asemenea mult sânge nevinovat” (2Regi 21,16). Dumnezeu a hotărât ca „dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om (Geneza 9,6). Când Iuda a ajuns în faţa pedepsei sale, conducătorii lui erau dedaţi la lăcomie, la vărsare de „sânge nevinovat,” şi la întrebuinţare de „asuprire şi silnicie” (Ieremia 22,17). Una dintre condiţiile pe temeiul cărora Dumnezeu făgăduise să înlăture nenorocirea de la Ierusalim era să nu mai asuprească „pe străin, pe orfan şi pevăduvă,” şi să nu verse „sânge nevinovat” (Ieremia 7,6).

Gânduri nelegiuite. Pe vremea lui Noe, „Dumnezeu a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6,5). În mod similar, uneltirile oamenilor răi de azi prevestesc ceva rău pentru generaţia noastră (vezi comentariul la Matei 24,37,38).

Prăpădul şi nimicirea. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă adaugă „şi silnicia.” Gândurile rele dau naştere la fapte rele. Încercările de a împiedica răul atunci când ajunge la stadiul de acţiune sunt în cea mai mare măsură zadarnice. Unicul mijloc eficient de a preveni faptele rele este de a transforma gândurile. Acest aspect al legii caută Hristos să-l prezinte în Predica de pe Munte (vezi comentariul la Matei 5,17-22).

Drumul lor. Călătoria nu mai era sigură.

Isaia 59:8 8. Calea păcii. Aceia care vor să se bucure de pace trebuie ca mai întâi să aibă gânduri de pace. Pacea este produsul unei drepte gândiri şi a unei drepte purtări (vezi cap. 32,17). Poporul lui Dumnezeu se bucură de pace (cap. 32,18) deoarece are pacea în inimă. Iată remediul pentru necazul şi mizeria lumii.

Isaia 59:9 9. Hotărârea de izbăvire. [„Judecata,” KJV]. Adică, „dreptatea.” În v. 1-8 Dumnezeu Se adresează poporului. Acum acesta răspunde, recunoscând acuzaţiile lui Dumnezeu împotriva lor.

Mântuirea. Literal, „neprihănirea.”

Întunericul. Israel nădăjduia în împlinirea făgăduinţelor legământului (vezi p. 27, 28) fără să împlinească obligaţiile acestuia. Ei aşteptau să se bucure de toate privilegiile sale fără să-i accepte responsabilităţile. Datorită acestui lucru, ei au cules blestemul neascultării (vezi p. 30-33). Israel nu avea respect pentru dreptate, cinste, bunătate şi îndurare, iar Dumnezeu nu le va apăra cazul în faţa asupritorilor lor. Spre întristarea lor ei au descoperit că urma să li se dea înapoi în măsura în care dăduseră altora (vezi Matei 7,2). Ei secerau ceea ce semănaseră. Ei strigau la Dumnezeu după ajutor, dar cerurile de deasupra păreau de aramă şi pământul de jos li se părea de fier (Deuteronom 29,23).

Isaia 59:10 10. Bâjbâim. Versetele 10-15 prezintă o descriere impresionantă a rezultatelor vinovăţiei. Când oamenii refuză să umble pe calea binelui şi neprihănirii, Dumnezeu îngăduie să dea peste ei orbirea (Isaia 6,10; comp. Romani 11,25). El le îngăduie să meargă pe căile făurite de ei înşişi, căi care duc în mod inevitabil la necaz şi la încurcătură. Oamenii se găsesc, ca să zicem aşa, înconjuraţi de ziduri de necazuri. Orbeşte şi zadarnic ei bâjbâie împrejur, căutând o cale de scăpare. Acesta era chiar rezultatul prezis de Moise (Deuteronom 28,20.29).

Isaia 59:11 11. Mormăim. Întristarea produce diferite efecte – uneori mânie şi amărăciune, alteori chin sufletesc şi nefericire (vezi comentariul la v. 9). „Cei răi n-au pace” (vezi comentariul la cap. 57,21).

Isaia 59:12 12. Fărădelegile noastre. Vorbind în numele poporului lui Iuda, Isaia recunoaşte acum deschis abaterilelor (vezi comentariul la vers. 9). Ei nu mai caută să se îndreptăţească. Ei au început deja să culeagă plata păcatului (vezi Romani 6,23; comp. Iacov 1,15).

Isaia 59:13 13. Am părăsit. Întotdeauna păcatul îndepărtează de Dumnezeu, nu atrage spre El. Cărarea pe care mergea Israel ducea naţiunea tot mai departe de idealurile pe care Dumnezeu li le pusese înainte. Poporul, ca să zicem aşa (vezi comentariul la v. 13), îşi recunoaşte aici cu sinceritate vinovăţia (vezi comentariul la v. 9), iar în felul acesta face primul pas de întoarcere la Dumnezeu. Paşii succesivi esenţiali pentru reformă sunt explicaţi în cap. 58,5-14. Aceasta era singura speranţă a lui Israel de a înlătura seria nenorocirilor.

Isaia 59:14 14. Izbăvirea. [„Judecată,” KJV]. Adică, „dreptate.” Isaia descrie aici trista stare de lucruri care domnea în curţile de judecată şi în procedeele particulare ale iudeilor faţă de iudei. Dreptatea este personificată şi înfăţişată ca şi cum ar fi fugit pentru propria siguranţă. Ea se temea să se aventureze în gol.

Mântuirea. [„Dreptatea,” KJV]. Literal, „îndreptăţirea.” Şi ea a fost dată la o parte şi fuge ca să nu fie vânată de oameni. Adevărul a fost atacat şi zace la pământ ca un războinic căzut, călcat în picioare şi neînstare să se ridice. Echitatea şi integritatea au fost izgonite, şi nu mai îndrăznesc să se înapoieze. Acesta este rezultatul inevitabil când o naţiune îşi întoarce spatele lui Dumnezeu şi legii divine (vezi GC 584, 585).

Isaia 59:15 15. Este jefuit. Cu aceste cuvinte se încheie secţiunea care începe cu v. 9. Timpurile sunt atât de rele încât un om cinstit îşi găseşte însăşi viaţa lui în primejdie. Aşa stăteau lucrurile în Iuda în timpul domniei lui Manase, care „a vărsat… mult sânge nevinovat” (2Regi 21,16).

Domnul vede. Cuvintele acestea încep o nouă secţiune. Acuzarea divină a lui Iuda (v. 9-15) s-a încheiat. Domnul trece acum în revistă starea aparent deznădăjduită a lui Iuda şi Se oferă pe Sine ca Mântuitor şi Mijlocitor (vezi comentariul la cap. 53,12). Este încurajator să ştim că atunci când o situaţie apare întunecoasă şi descurajatoare pentru om, Domnul nu numai că ştie totul cu privire la ei, dar stă gata să ia măsuri care vor aduce uşurare.

Isaia 59:16 16. Nu este nici un om. În criza care se ivise nu era nimeni în stare să dea ajutor (vezi Ezechiel 22,30). Nu era nimeni care să oprească pedeapsa care ameninţa să vină aşa cum făcuseră Aaron şi Moise (Numeri 16,47.48), sau Fineas (Numeri 25,7.8). Din punct de vedere omenesc situaţia părea deznădăjduită. Ajutorul trebuia să vină de la Dumnezeu aşa cum venise în Egipt, la Marea Roşie, şi de repetate ori în decursul pribegiei prin pustie şi în ocuparea Ţării Făgăduite. Dumnezeu va lucra de dragul propriului Său Nume şi de dragul poporului Său lovit.

Nimeni nu mijloceşte. Adică, în favoarea lui Israel. Ei se înstrăinaseră de Tatăl ceresc şi într-o nevoie grozavă după ajutor (vezi comentariul la v. 1, 2, 9).

Neprihănirea Lui. [„Dreptatea Lui,” KJV]. Ceea ce Îl face pe cel Atotputernic să intervină în favoarea poporului Său încercat este îndurarea divină. Criza care l-a confruntat pe Iuda în zilele lui Isaia, şi mai târziu, ameninţa naţiunea cu desfiinţarea deplină. Dar, aşa cum se întâmplă atât de adesea în cartea lui Isaia, inspiraţia trage din criza mai apropiată o învăţătură de primă importanţă cu privire la marea luptă dintre bine şi rău. Nu este vorba numai de Iuda, ci de întreaga omenire. Extrema neajutorare a lui Iuda în faţa vrăjmaşiloreste prezentată aici ca o ilustraţie a neajutorării întregului neam omenesc în lupta sa împotriva păcatului şi puterilor răului. Lipsit de intervenţia divină omul nu are nici o speranţă. De aceea Hristos Se oferă ca răscumpărare pentru mulţi şi intră pe cărarea grea a luptei care Îl va duce în cele din urmă la cruce.

Isaia 59:17 17. O platoşă. Isaia Îl descrie pe Hristos ca pe un războinic înarmat care intră în luptă pentru izbăvirea omului. Este un război acesta, dar lupta nu este dusă cu arme fireşti. Platoşa şi coiful sunt arme de apărare menite să ocrotească capul şi pieptul, cele mai vulnerabile două părţi ale trupului (Efeseni 6,14.17).

Haină. Hristos va duce lupta până la porţile vrăjmaşilor poporului Său.

Gelozia. [„Râvna,” KJV]. Râvna Lui L-a făcut neînfricat, şi a îngrozit forţele răului (vezi Psalmi 69,9;

119,139).

Isaia 59:18 18. După faptele lui. Pentru a fi dreaptă, pedeapsa trebuie să fie pe măsura vinovăţiei. Când Hristos Se întoarce, El face aceasta pentru ca să dea „fiecăruia după faptele lui” (Apocalips 22,12). „Domnul este îndelung răbdător,” dar vine timpul când „Se răzbună pe potrivnicii Lui,” „şi nu lasă nepedepsit pe cel rău” (vezi comentariul la Numeri 1,2.3).

Ostroavelor. Adică, naţiunilor depărtate care l-au asuprit pe poporul lui Dumnezeu (vezi comentariul lacap. 42,4).

Isaia 59:19 19. Se vor teme de Numele. Ca şi Egiptul din vechime, naţiunile sunt toate obligate să respecte putereaşi măreţia lui Dumnezeu când Se ridică în apărarea poporului Său (vezi comentariul la cap. 45,23). „Când se împlinesc judecăţile [lui Dumnezeu] pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.” (cap. 26,9).

Manifestarea finală a puterii lui Dumnezeu în favoarea poporului Său va face ca toţi să-L recunoască, de la o margine a pământului până la alta (Psalmi 50,1-6; Maleahi 1,11; Apocalips 5,13; 15,3.).

Când va năvăli vrăjmaşul ca un râu. [„Ca un potop,” KJV]. Sau, ca în RSV, „căci el va veni ca un râu furios, pe care îl mână vântul Domnului.” Sintaxa şi forma ebraică a verbului par să favorizeze varianta din urmă. Şar, tradus „vrăjmaş” în KJV înseamnă şi „necaz,” şi „”spaimă.” Dacă Şar este subiectul verbului propoziţiei, el trebuie să fie un substantiv – „vrăjmaşul.” Dacă este un participiu care determină substantivul „râu,” lucru favorizat de poziţia lui în propoziţie, o traducere a propoziţiei ar fi „el va veni ca un râu supărător.”

Îl va pune pe fugă. [„Va ridica un steag,” KJV]. Ebr. Nosesah. Dacă verbul acesta derivă de la nasash, atunci este bună traducerea KJV; dar dacă e de la nu, „a alunga” sau „a pune pe fugă,” atunci trebuie să fie considerată exprimarea din RSV şi din Cornilescu, şi anume, „alungă.” Exprimarea marginală din KJV, „pune pe fugă,” urmează interpretarea mai naturală a Textului Masoretic. Ambele traduceri sunt în armonie cu contextul. După felul de exprimare din KJV, poporul lui Dumnezeu se află la mare strâmtoare (vezi v. 9, 15), iar El Se ridică pentru a-l izbăvi (vezi versetele 15, 16). În acord cu ambele exprimări, ultima parte a v. 19 continuă descrierea biruinţei lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor poporului Său, care sunt descrişi în v. 16-18. Se vede aşadar că nici contextul şi nici textul ebraic însuşi nu poate fi constrâns hotărât în favoarea uneia dintre cele două traduceri.

Când vrăjmaşul vine cu o forţă aparent irezistibilă, şi pare că nimic nu-l poate împiedica să-şi reverse mânia asupra celor drepţi, Dumnezeu Îşi descoperă marea Lui putere (v. 16). De repetate ori în decursul istoriei Dumnezeu a intervenit pe căile cele mai minunate pentru a-Şi izbăvi poporul. Acesta va fi din nou experienţa poporului lui Dumnezeu în marea criză de la sfârşitul timpului. În momentul în care nelegiuiţii de pe pământ cred că îi au pe sfinţi cu totul în puterea lor, Domnul Se va descoperi, nimicindu-i pe vrăjmaşii lor şi luându-i pe sfinţi cu El pentru a-şi primi moştenirea.

Isaia 59:20 20. Va veni un Răscumpărător. Profeţia aceasta se va împlini la a doua venire a lui Hristos. Atunci Domnul va reveni pentru a-Şi salva poporul – aceia care s-au întors de la fărădelegile lor şi L-au primit pe El ca Mântuitor personal. În Romani 11,26-27, Pavel aplică cuvinte asemănătoare la timpul când „tot Israelul va fi mântuit.”

Isaia 59:21 21. Legământul Meu. Vezi comentariul la Geneza 17,4.7.8; Ieremia 31,31-34; Evrei 8,10.11; 10,16.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–21DA 458

1–151T 355

1 DA 751; TM 156; 5T 78, 323

1, 2 PK 323; 1T 596

8 CH 575; 2T 394

14 GC 586; TM 342; 9T 12, 62

14, 15 COL 170; DA 222; MH 142; 1T 362; 9T 91

14–17TM 358

16 PK 692; 8T 25

17 EW 36; LS 116; ML 314; TM 149; 8T 42

19 AH 214; CT 156, 166, 388; DA 828; EW 60, 222; GC 600; ML 28, 48, 316; PK 571; 1T 306; 2T 398; 4T 357; 5T 426, 629; 6T 161; 7T 238; 8T 95

19, 20 TM 359

Isaia 60:1 1. Scoală-te şi luminează-te. [„Luminează,” KJV]. Isaia se apucă să descrie o lucrare glorioasă care urma să fie îndeplinită de Israel presupunând că o reformă în armonie cu cap. 58,6-14 avusese deja loc. Capitolele 60-62 descriu această lucrare.

Acesta era planul divin pentru vechiul Israel. Însă ca naţiune ei au dat greş în ce priveşte lucrarea de reformă dinăuntru, iar din cauza aceasta, Dumnezeu nu a putut să-i elibereze de duşmanul lor din afară sau să-i facă reprezentanţii Săi pentru a duce mântuirea la neamuri (vezi p. 26-30). Din cauza aceasta, privilegiile şi responsabilităţile legământului au fost transferate Israelului spiritual. De aceea strălucitorul tablou al gloriosului triumf al Evangheliei schiţat în capitolele 60-62 aparţine în mod hotărât poporului lui Dumnezeu de azi (vezi p. 35, 36).

Lumina ta. Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (DA 464; vezi comentariul la Geneza 3,24). Hristos a venit pe lume ca lumina vieţii (Ioan 1,4.5; 3,19; 8,12; 9,5; 12,35.36.46; vezi comentariul la Isaia 9,2). Aceia care L-au primit şi au crezut în numele Lui (Ioan 1,9.12) trebuia ca la rândul lor să lase lumina lor să lumineze spre slava lui Dumnezeu (vezi comentariul la Matei 5,14; 1Petru 2,9). Înainte de revenirea lui Hristos această solie a Evangheliei urmează să fie proclamată cu o aşa putere încât întreg pământul să strălucească de lumina adevărului (Apocalips 18,1).

Isaia 60:2 2. Întunericul. Adică, întunericul spiritual (vezi comentariul la cap. 9,2). Oamenii au tins totdeauna să iubească „mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3,19). Lumea este întunecată de o greşită înţelegere a lui Dumnezeu şi a iubirii Lui. Oamenii răi nu pot înţelege binele din alţii. Ei nu izbutesc să recunoască lumina din cer atunci când străluceşte asupra lor (Ioan 1,5.10.11).

Slava Lui. Lumina reflectată a slavei lui Dumnezeu urmează să se „arate” asupra poporului lui Dumnezeu. Când caută cinste pentru sine oamenii eclipsează slava lui Dumnezeu. Când sunt gata să înlăture eul şi să-L lase pe Dumnezeu să aibă locul cel mai de seamă în inima lor şi în viaţa lor slava Lui poate fi văzută în ei. Pentru felul în care slava lui Dumnezeu trebuia să se manifeste asupra vechiului Israel vezi p. 27-30.

Isaia 60:3 3. Neamurile vor umbla. [„Vor veni,” KJV]. Reflectarea caracterului divin prin Israel împreună cu

binecuvântarea vădită a Cerului asupra lui ca naţiune, ar fi trebuit să atragă neamurile şi să le convingă de superioritatea închinării lui Iehova şi a slujirii Lui (vezi p. 28–30; comp. cap. 49,6.22). În providenţa lui Dumnezeu făgăduinţa aceasta trebuie să fie împlinită cu biserica din vremea noastră (vezi p. 35, 36; vezi comentariul la v. 1).

Şi împăraţi. Slava lui Dumnezeu descoperită în poporul Său şi în biserica Sa îi va atrage nu numai pe oamenii umili, ci şi pe mai marii pământului. Chiar şi regii vor fi atraşi la lumina ce izvorăşte din Sion (vezi capitolele 49,23; 52,15).

Isaia 60:4 4. Ridică-ţi ochii. Dumnezeu îl invită pe Israel să privească la perspectiva glorioasă înfăţişată în versetele 1-3. Biserica de azi ar trebui să-şi ridice ochii de la făgaşul obişnuit al muncii pentru ca să obţină o viziune a ceasului destinului care urmează să vină în curând, iar după ce a făcut aceasta, să se concentreze cu râvnă asupra datoriei de a se pregăti pentru el.

Fiicele tale. Ultima parte a v. 4 zice literal „fiicele tale vor fi îngrijite alături [de tine].”

Isaia 60:5 5. Tresări de bucurie. [„Te vei revărsa,” KJV]; Ebr. nachar, care mai înseamnă „a luci [de bucurie].” Contextul favorizează sensul acesta.

Îţi va bate inima. [„Te vei teme,” KJV]. Literal, „vei tremura,” adică „de bucurie” (vezi Ieremia 33,9). Israel va tresălta la împlinirea destinului lui glorios. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă omite cuvântul tradus „teme.”

Bogăţiile mării. O aluzie la comerţul internaţional maritim de pe vremea lui Isaia, care aducea bogăţie celor care se ocupau cu el.

Vistieriile. Ebr. chel, „bogăţie.” Neamurile convertite urmau să aibă contribuţii generoase pentru a facesă înainteze şi astfel să se zorească proclamarea Evangheliei (vezi p. 29).

Isaia 60:6 6. Mulţime de cămile. Versetul anterior se referă la „bogăţiile” care veneau pe mare. Aici sunt descrise caravane, comerţul pe uscat.

Madian. O regiune în pustiul Arabiei (vezi comentariul la Exod 2,15).

Efa. Un trib madianit (Geneza 25,4; 1Cronici 1,33), şi aici regiunea unde locuiau.

Seba. Probabil o referire la o regiune din partea de miazăzi a Arabiei (Geneza 10,7.28). Compară vizitareginei din Seba la Solomon (1Regi 10,1-10). În Matei 12,42 ea este numită „împărăteasa de la miazăzi.” Psalmistul a prezis un timp când regii din Seba vor oferi daruri împăratului plin de slavă al Ierusalimului (Psalmi 72,10.11).

Isaia 60:7 7. Chedarului. Chedar şi Nebaiot fuseseră fii ai lui Ismael care s-au aşezat în pustiul arab (Geneza 25,13). Oamenii din regiunile aici amintite erau vestiţi pentru vitele şi cămilele lor (Judecători 6,5).

Se vor sui pe altarul Meu. [„Vor veni cu acceptare,” KJV]. Darurile neamurilor vor fi acceptate de Domnul ca o dovadă a faptului că El îi primise şi pe ei personal. Isaia descrie din nou o mare adunare de suflete din ţări străine (vezi comentariul la v. 1).

Isaia 60:8 8. Zboară ca nişte nori. Tabloul se schimbă din nou, iar neamurile adunându-se la Ierusalim sunt descrise ca stoluri mari de păsări.

Isaia 60:9 9. Ostroavele. Adică, „ţinuturile de coastă.” Popoare îndepărtate vor recunoaşte solia harului lui Dumnezeu (vezi comentariul la cap. 42,4). Astăzi mulţimi de oameni de prin toate părţile de pe pământ privesc în sus cu atenţie, aşteptând cu dor nădejdea şi pacea pe care numai Evanghelia o poate aduce inimii lor frământate.

Corăbiile din Tarsis. Acestea erau corăbii mari care navigau pe mare (vezi comentariul la cap. 2,16). Psalmistul a prezis un timp când „împăraţii Tarsisului şi ai ostroavelor” urmau să aducă „daruri” împăratului lui Israel (Psalmi 72,10)

Argintul şi aurul lor. Vorbind despre venirea „dorinţei tuturor neamurilor,” [KJV] Hagai declara că tot argintul şi tot aurul aparţine Domnului (Hagai 2;7.8). Psalmistul prevedea împăraţi aducând darurile lor la Templu (Psalmi 68,29-31). Vezi comentariul la Isaia 60,5. Oameni care sunt cu adevărat pocăiţi Îi aduc lui Dumnezeu cele mai bogate vistierii ale lor.

Isaia 60:10 10. Străinii. Adică neamurile (vezi comentariul la cap 56,6).

Îţi voi zidi zidurile. În vremurile de demult zidurile cetăţii ofereau protecţie şi reprezentau tăria cetăţii. Astfel, „a zidi” zidurile Sionului însemna a-i spori tăria cetăţii. Neamurile îi vor ajuta pe iudei la proclamarea Evangheliei.

Te-am lovit. O referire la captivitatea babiloniană (vezi comentariul la cap. 54,7).

Isaia 60:11 11. Veşnic deschise. Porţile cetăţilor erau închise seara ca un mijloc de siguranţă. Porţi deschise noaptea ar însemna, prin urmare, pace şi linişte. Totuşi, aşa cum este spus aici, motivul principal pentru a le lăsa deschise noaptea va fi pentru a face faţă şirului nesfârşit al neamurilor care vor veni la Ierusalim pentru a-şi aduce darurile lor Domnului ca un semn de iubire şi devoţiune.

Bogăţia. Vezi comentariul la v. 5.

Alaiul. Sau, „conduşi în procesiune” (RSV). Monarhii dintre neamuri se vor apropia de Ierusalim cu splendoare regală, însoţiţi de slujitori şi de curteni (comp. Apocalips 21,24).

Isaia 60:12 12. Neamul. „Neamurile acelea care lepădau cultul şi slujirea adevăratului Dumnezeu vor fi deposedate… Pe măsură ce Israel sporea, el îşi va lărgi hotarele până când împărăţia lui va cuprinde lumea.” (COL 290; vezi p. 28-30). Eşecul lui Israel de a conlucra cu planul lui Dumnezeu pentru ei ca naţiune a făcut imposibilă realizarea acestui tablou. În principiu, totuşi, el va fi realizat de biserica de azi, în gloriosul triumf al Evangheliei şi întoarcerea lui Isus pe acest pământ (vezi p. 35, 36). Cândva Dumnezeul cerului „va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată” şi care „va sfărâma şi va nimici toate aceste împărăţii” (Daniel 2,44; comp. Daniel 7,27; Apocalips 11,15).

Isaia 60:13 13. Slava Libanului. Libanul era vestit pentru frumuseţea lui, îndeosebi pentru falnicii lui cedri. Cedri Libanului fuseseră folosiţi la Templul lui Solomon (1Regi 5,6-10), dar Isaia anticipa un nou templu care avea să-l întreacă în slavă. Lui Ezechiel i s-au dat instrucţiuni amănunţite pentru construirea acestui nou templu, care, totuşi, nu a mai fost zidit (vezi Ezechiel 40 la 44).

Chiparosul. Cu privire la copacii menţionaţi aici vezi comentariul la cap. 41,19.

Se odihnesc picioarele Mele. Despre Sion se spunea că este „aşternutul picioarelor Domnului” (1Cronici 28,2; Psalmi 99,5).

Isaia 60:14

14. Vor veni plecaţi. Adică, în voluntară supunere naţiunile urma să recunoască infinita superioritate a acelora care Îl iubeau pe adevăratul Dumnezeu şi Îi slujeau (vezi p. 28, 29). Compară cap. 62,4.5.7.11.

Isaia 60:15 15. Erai părăsită. Vezi comentariul la cap. 54,7.8). Ca o soţie părăsită, cetatea Sionului ajunsese un obiect de batjocură şi ocară pentru toţi vecinii ei (vezi Plângeri 2,15). Ea va fi, totuşi, aşezată iarăşi în situaţia ei de mai înainte şi va ajunge din nou plăcerea Domnului (Isaia 62,4). Dacă Israel s-ar fi dovedit credincios faţă de Dumnezeu, Ierusalimul ar fi dăinuit veşnic, metropola plină de slavă a lumii (DA 577; GC 19).

Isaia 60:16 16. Laptele. Isaia introduce o altă imagine pentru bogăţia şi resursele neamurilor care s-ar fi revărsat spre Ierusalim ca un râu neîntrerupt (vezi comentariul la v. 5-7, 11). Compară capitolele 49,23; 61,6; 66,12. La ieşirea din Egipt copiii lui Israel au primit daruri de la foştii lor stăpâni (vezi comentariul la Exod 3,22). Laîntoarcerea lor din captivitatea babiloniană iudeii au primit daruri de bună voie de argint şi de aur de la vecinii şi prietenii lor precum şi de la vistieria împărătească (Ezra 1,6; 7,15.16.21–23).

Vei şti. Vezi comentariul la Ezechiel 6,7.

Isaia 60:17 17. În loc de aramă. Aşa cum aurul era de mai mare valoare ca arama, şi argintul mai preţios decât fierul, aşa urma să sporească Domnul bogăţia lui Israel (vezi p. 28). Tot ceea ce ei ar fi adus ca jertfă pentru El va fi în cele din urmă răsplătit din plin. Tot ce dăm noi pentru slujirea lui Dumnezeu, va fi răsplătit dincolo de cele mai înflăcărate aşteptări ale noastre (vezi comentariul la Eclesiastul 11,1; Matei 19,29).

Să domnească. [„Slujbaşii tăi,” KJV]. Conducătorii lui Israel vor fi oameni ai „păcii.” Cuvântul „pace” este fără îndoială folosit aici în sensul lui mai larg de bunăstare. Conducătorii lui Israel îl vor conduce la succes şi prosperitate.

Să stăpânească. [„Cei care cer,” KJV]. Ebr. nogesim, care la plural, ca aici, înseamnă „autorităţi.”

Dreptatea. Ebr. ţedec, care uneori înseamnă „succes.” Politica cârmuirii urma să fie în armonie cu principiile divine, şi de aceea plină de succes.

Isaia 60:18 18. Silnicie. Se continuă ideea din v. 17. În loc de asuprire, violenţă şi neînţelegere (vezi cap. 59,3-5), vor domni principiile iubirii, bunăvoinţei şi stimei frăţeşti reciproce.

Zidurile tale. KJV adaugă „Mântuire.” Prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu vor constitui cele mai bune ziduri şi fortificaţii ale Ierusalimului (vezi Zaharia 2,5), iar aclamaţiile de laudă şi mulţumire vor ţine loc de porţi şi de obstacole. Vezi Isaia 26,1-3.

Isaia 60:19 19. Nu… va mai. Soarele nu va înceta să existe pe pământul refăcut, dar lumina lui nu va mai fi necesară (Apocalips 21,23; 22,5).

Isaia 60:20 20. Lumina ta pe vecie. Toate cuvintele ebraice de după porţiunea aceasta până la aceleaşi cuvinte şi cuprinzând aceleaşi cuvinte din vers. 20 lipsesc din sulul 1QIsb de la Marea Moartă. Acesta e un caz clar al greşelii de copiere care apare des, numită homoeoteleuton. Ochiul scribului fără să-şi dea seama a sărit de la întâia apariţie a acestei expresii repetate la a doua, şi în felul acesta a pierdut din vedere toate cuvintele dintre ele. Sulul 1QIsa conţine pasajul acesta.

Suferinţele tale. Vezi comentariul la cap. 59,9-11.

Isaia 60:21 21. Oameni neprihăniţi. [„Drepţi,” KJV]. Dreptatea este ţinta personală a fiecărui cetăţean al poporului

lui Dumnezeu. Pe noul pământ se va realiza idealul din Psalmi 15; 24,2-5. El va fi o lume „în care locuieşte dreptatea” (KJV) (2Petru 3,13), deoarece toţi locuitorii ei sunt drepţi. Întristare nu va mai fi, deoarece nu maieste păcat (vezi Apocalips 21,2-7). Compară şi Isaia 52,1; Zaharia 14,16.

Vor stăpâni ţara. Făgăduinţele date părinţilor vor fi împlinite la timpul cuvenit (vezi Geneza 12,7; Daniel 7,18; Matei 5,5; Apocalips 21,3.4.7).

O odraslă. „Bărbaţii lui Iuda” erau „viţa pe care o iubea” (Isaia 5,2.7; comp. Isaia 29,23; Efeseni 2,10).Chipul Lui este împărtăşit poporului Său, iar Legea Lui este pusă în inima lor (Ieremia 31,33.34). Treptat ei trebuie să ajungă la asemănare cu El şi să fie „ca El” (1Ioan 3,2; comp. Efeseni 4,15). Cuvântul ebraic neşer, „ramură”, „odraslă”, „vlăstar” este omis în sulul 1QIsb.

Isaia 60:22 22. Cel mai mic. Adică, „o persoană neînsemnată.”

Se va face o mie. Adică, „va deveni [o ceată, sau un clan numărând] o mie.” Compară cap. 54,1-3. Hristos a comparat împărăţia cerului cu o sămânţă de muştar care a devenit un copac mare (Marcu 4,31.32).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 CE 30; CM 17; COL 420; Ev 36, 693; GW 470; MB 43; PK 717, 720; TM 156, 205; 6T 23, 29, 368, 414, 434; 7T 62; 8T 35, 116, 168; WM 22

1, 2 COL 415; TM 42, 152; 8T 10; WM 271

1–3TM 458; 9T 70

1–4PK 375

1–5GW 28

2 EW 104; FE 177, 201, 238; LS 295; PK 188, 687, 718; 5T 99, 528, 547

3 DA 34

10 AA 595

10, 11 PK 375

13 1T 69

15 AA 601; PK 723; 8T 39

16 PK 724

18 Ed 182; GC 675

18–21PK 730

19 SC 68

21 Ed 302

Isaia 61:1 1. Duhul. Acesta este unul din capitolele cele mai impresionante ale cărţii lui Isaia. Pentru fiecare creştin aceasta este în mod clar o profeţie mesianică, o profeţie pe care Hristos a aplicat-o la Sine în propriul

Său oraş Nazaret (vezi comentariul la Luca 4,16-21). Cel care vorbeşte este Hristos, în rolul Său de Rob al lui Dumnezeu (vezi comentariul la Isaia 41,8). Subiectul este strâns legat de acela din cap. 60 (compară cap. 61,3 cu cap. 60,9.15.18.20.21).

Vechii comentatori iudei recunoşteau importanţa mesianică a acestui pasaj şi a altor pasaje din Isaia. Versetele 1-5 reprezintă o descriere vie a ceea ce Mesia ar fi trebuit să îndeplinească pentru poporul său Israelca indivizi şi ca naţiune. Totuşi, din cauza lepădării de către aceştia a lui Isus ca Mesia (vezi p. 31-33) naţiunea ca atare a pierdut lucrarea şi favoarea lui Mesia.

M-a uns. Ebr. mashach, de la care este derivat cuvântul mashiach, „cel uns,” sau „Mesia” (vezi comentariul la Psalmi 2,2; Matei 1,1; Luca 4,18). Mashach ar putea deci pe bună dreptate să fie tradus „m-a făcut Mesia.” La ceremonia ungerii o persoană era pusă deoparte pentru o slujbă sau misiune deosebită. Aaron a fost uns de Moise pentru a fi mare preot (Exod 40,13). Atât Saul cât şi David au fost unşi de Samuel(1Samuel 10,1; 16,13). Ilie trebuia să îl ungă pe Iehu ca rege şi pe Elisei ca profet (1Regi 19,16). Hristos aveasă fie uns de Dumnezeu Tatăl (Psalmi 45,7) prin Duhul Sfânt (Fapte 10,38) la data botezului Său (Marcu 1,10; Luca 21,22).

Să aduc. [„Să predic,” KJV]. Marea lucrare a lui Hristos pe pământ a fost să proclame „vestea bună a mântuirii (vezi comentariul la Marcu 1,1). După ungerea Lui, Isus a mers din loc în loc predicând solia Lui deiertare şi acceptare din partea lui Dumnezeu (Luca 4,14.15.21.31.43.44; 5,32; 6,20; 8,1 etc.).

Nenorociţi. [„Smeriţi,” KJV] După LXX scriitorii Noului Testament citesc „săraci” (vezi comentariul la Luca 4,18; comp. Matei 11,5). Solia lui Hristos a fost pentru cei săraci şi smeriţi cu duhul (Matei 5,3-5). Isus Însuşi era „blând şi smerit cu inima” (Matei 11,29), iar cei care veneau la El urmau să devină ca El (vezi 1Ioan 3,1-3).

Să vindec. [„Să bandajez,” KJV]. Isus a venit ca să aline suferinţa celor întristaţi şi obosiţi de povara păcatului (vezi comentariul la Matei 5,3; Matei 11,28–30; Luca 4,18). Hristos este Marele Medic, venit să vindece inima şi sufletul oamenilor.

Să vestesc ... slobozenia. Oamenii care cedează faţă de păcat devin captivii şi robii lui (Ioan 8,34; Romani 6,16). Hristos a venit ca să-i elibereze pe oameni din robia răului şi să-i facă liberi în el (Ioan 8,36; Romani 6,1-23; 8,2.15.21). Expresia însăşi şi gândul pe care-l exprimă sunt împrumutate din proclamaţia făcută în anul jubiliar (Levitic 25,10; Ieremia 34,8; Ezechiel 46,17). Vezi la Luca 4,18.

Izbăvirea. [„Deschiderea închisorii,” KJV]. Literal, „restaurarea vederii,” ca în LXX, sau „recăpătarea vederii,” ca în Luca 4,18. Verbul ebraic paqach nu este niciodată folosit cu sensul deschiderii unei uşi, ci exclusiv pentru redarea vederii unui orb şi auzului unui surd (Isaia 35,5; 42,7; etc.). În cap. 42,1.7, Slujitorul Domnului – Mesia – urma să facă exact lucrarea prezisă aici.

Isaia 61:2 2. Un an de îndurare. Literal, „anul de favoare [arătată de Dumnezeu oamenilor].” Aceasta se referă la manifestarea harului mântuitor al lui Dumnezeu aşa cum este văzută în viaţa şi lucrarea Mântuitorului nostru (vezi comentariul la Luca 4,19).

O zi de răzbunare. Contrastul este între „îndurarea” arătată celor care Îl primesc pe Mesia şi „răzbunarea” arătată celor ce-L leapădă. În sinagoga din Nazaret Hristos Şi-a încheiat lectura din Isaia cu cuvintele care precedă expresia aceasta (vezi comentariul la Luca 4,18). Ierusalimul avea să vadă cu adevărat „zile de răzbunare” (Luca 21,22), dar numai pentru că iudeii Îl lepădaseră pe Hristos şi solia Lui de mântuire (Matei 21,43.44; 23,36-38). Nimicirea Ierusalimului a constituit un tip al marii zile finale de răzbunare (vezi Matei 24,3).

Toţi cei întristaţi. Adică, pentru propriile lor păcate (vezi comentariul la Matei 5,4) şi pentru păcatele altora (Psalmi 119,53.136; Ieremia 13,17; Ezechiel 9,4; 2Corinteni 2,1; 12,21; 2Petru 2,8).

Isaia 61:3

3. Întristaţi. Vezi comentariul la v. 2.

Cunună împărătească. literal, „pieptănătură,” „coroniţă,” sau „ghirlandă” ca aceea purtată de un mire sau de un biruitor în război. O diademă de bucurie urma să ia locul cenuşei care fusese pusă pe cap în semn depocăinţă şi durere (vezi cap. 58,5).

Untdelemn de bucurie. Compară Psalmi 45,7, unde se foloseşte o expresie asemănătoare pentru Hristos. În timpul întristării şi al postului evreii se abţineau de la folosirea uleiurilor de ungere (Daniel 10,3; comp. Matei 6,17). Acum orice semn de întristare va fi înlăturat, iar poporul lui Dumnezeu se va împodobi capentru o ocazie de sărbătoare şi bucurie. Veşmintele lor de întristare vor fi înlocuite de cele folosite la prilejuride gală (vezi Zaharia 3,3-5; comp. Luca 15,22).

Duh mâhnit. Sau cum am spune noi azi, „un spirit întristat.”

Terebinţi ai neprihănirii. În Vechiul Testament, copacii sunt adesea folosiţi ca simboluri pentru oameni (vezi comentariul la Psalmi 1,2); iar aici, pentru cei răscumpăraţi ai lui Dumnezeu. Ei vor fi neprihăniţi pentru că şi-au luat asupra lor asemănarea Lui şi au fost creaţi din nou după chipul Lui (vezi comentariul la Isaia 60,1).

Un sad. Vezi comentariul la cap. 60,21).

Să slujească spre slava Lui. Dumnezeu este onorat când copiii Lui aduc roadele neprihănirii şi descoperă în viaţa lor propriile Lui trăsături de caracter (Ioan 15,8; Galateni 5,22, 23).

Isaia 61:4 4. Vor zidi iarăşi vechile dărâmături. Vezi comentariul la cap. 58,12.

Isaia 61:5 5. Străini. Adică, neamurile (vezi comentariul la cap. 56,6). Aceia care fuseseră cândva vrăjmaşi ai lui Israel vor deveni prieteni. Aceia care cândva pustiiseră ţara vor conlucra cu Israel la refacerea ei. Compară cap. 14,1.2. Israel va fi în fruntea lucrării, iar convertiţii lor dintre neamuri vor ajuta (vezi comentariul la cap. 14,1.2; 56,6-8; 60,3-10).

Isaia 61:6 6. Preoţi. Fiii lui Aaron au fost consacraţi în slujba Domnului (Exod 40,13-15). Isaia prezice aici lucrarea întregului popor al lui Dumnezeu, ca o „împărăţie de preoţi,” în cadrul marii însărcinări de a aduce neamurile la o cunoaştere a adevăratului Dumnezeu (Exod 19,6; 1Petru 2,5-9; vezi p. 28-30).

Bogăţiile. Ebr. chel, acelaşi cuvânt folosit în cap. 60,5 (vezi comentariul acolo, vezi şi Romani 15,27; 1Corinteni 9,11).

Fala lor. Sau „cu bogăţiile lor” (RSV). Bogăţiile neamurilor aduc cinste lucrării lui Dumnezeu (vezi comentariul la Isaia 60,5.6.16; Apocalips 21,24).

Isaia 61:7 7. Îndoită. După suferinţa lui Iov Dumnezeu i-a răsplătit de două ori mai mult decât avusese mai înainte (Iov 42,10). Poporul lui Dumnezeu suferise, după cum li se părea lor, de două ori mai mult decât meritase, dar Dumnezeu îi va răsplăti din belşug (vezi Isaia 40,2; Zaharia 9,12; comp. Ieremia 16,18; Apocalips 18,6).

Ruşine. În loc de ruşine şi ocară, Dumnezeu le va da bucurie. Roata se va întoarce. În timp ce altă dată fuseseră asupriţi şi dispreţuiţi acum vor fi onoraţi şi înălţaţi. În v. 7-9 Isaia vorbeşte despre Israel şi nu lui Israel, ca în v. 5 şi 6.

Isaia 61:8 8. Urăsc răpirea. Aici Isaia pare să se întoarcă la ideea din cap. 1,15-17. Dumnezeu respectă dreptatea,

mila şi iubirea (Psalmi 11,7; Mica 6,8) dar respinge cu totul simpla formă de închinare (vezi comentariul la Isaia 1,11; 2Timotei 3,5; comp. Ioan 4,23.24). Numai aceia care au „mâinile nevinovate”, şi „inima curată”, care au o purtare cinstită, săvârşesc dreptatea şi vorbesc adevărul în inima lor, vor putea să „locuiască” pe muntele Lui „cel sfânt” (Psalmi 24,3-5; 15,1-5; vezi comentariul la Matei 7,21-27).

Le voi da cu credincioşie răsplata lor. [„Voi îndruma lucrarea lor în adevăr,” KJV]. Ebr. pe’ullah, literal „răsplată [pentru o lucrare îndeplinită].” Compară Levitic 19,13 şi Ezechiel 29,20, unde se foloseşte acelaşi cuvânt şi unde contextul implică în mod clar ideea de răsplată pentru muncă. Dumnezeu va acorda răsplata în strict acord cu meritul (vezi comentariul la Matei 20,1-16).

Legământ. Vezi comentariul la Isaia 55,3; Ieremia 31,31.33.

Isaia 61:9 9. Sămânţa lor. Adică, “urmaşii lor.”

Cunoscută. Adică, cunoscută bine şi favorabil (vezi Psalmi 76,1; Proverbe 31,23). Oamenii vor recunoaşte că poporul lui Dumnezeu este binecuvântat şi favorizat de Cer în mod special (vezi Deuteronom 4,6-8; 28,10; p. 28, 29).

Neamuri. Literal, “naţiuni” (vezi p. 28-30).

Isaia 61:10 10. Mă bucur. Sionul aduce mulţumiri şi laude lui Dumnezeu pentru minunatele favoruri revărsate asupra lui. Dumnezeu i-a înlăturat milostiv ocara şi l-a făcut să apară plin de slavă înaintea lumii (capitolele 49,13-23; 54,1-8; vezi comentariul la cap. 54,5-7; 61,7).

Hainele mântuirii. “Hainele” acestea reprezintă caracterul desăvârşit al lui Hristos (4T 88) pe care trebuie să-l poarte poporul Lui, chiar în viaţa aceasta (COL 319; vezi comentariul la Matei 22,1-14). Ele se află în contrast clar cu propria noastră “haină mânjită” (vezi comentariul la Isaia 64,6).

Cunună împărătească. [“Podoabă,” KJV]. Acelaşi cuvânt din v. 3 (vezi comentariul acolo).

Ca o mireasă. Vezi comentariul la cap. 49,18.

Isaia 61:11 11. Lăstarul lui. Păcatul a făcut pământul trist şi pustiu, dar el nu va rămâne pururi aşa. Evanghelia harului lui Dumnezeu va face ca locurile pustii să înflorească şi să rodească roadele neprihănirii spre slava lui Dumnezeu (vezi comentariul la Isaia 61,3; Galateni 5,22.23). Compară parabola lui Isaia cu via (vezi cap. 5,1-7; comp. cap. 32,15.16; 35,1.2; 41,18.19; 43,19-21; 44,3.4; 55,12.13).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–11DA 458

1 GW 49; ML 118; Te 287; 6T 54, 225; 9T 107, 202

1, 2 DA 34, 217, 237; MH 35, 423; PK 689; 7T 138

1–3AA 224; FE 371

1–4CH 530

2 DA 240

3 AH 17; COL 214; DA 301; GC 650; PK 724; SC 67; 6T 86; 7T 22; 8T 42, 243; 9T 287

4 MH 406; PK 677; 6T 126

6–9MH 406

8 FE 353; GW 450; MM 125; Te 232; 7T 179

10 COL 206; PK 668; 2T 453; 5T 472, 510; 8T 42 9T 114, 182

11 COL 63; Ed 104; GC 301; GW 29; MH 406; PK 733; PP 342; 6T 419

Isaia 62:1 1. De dragostea Sionului. Capitolul acesta continuă ideea din cap. 61 fără nici o întrerupere – viitorul glorios al lui Israel ca sol al adevărului ales în mod special de Dumnezeu şi trimis în lume, cu condiţia ca el să-I rămână credincios (vezi p. 26-30). Israel nu a reuşit să se ridice la înălţimea aleselor privilegii ale sale, de aceea făgăduinţele trebuie să-şi afle împlinirea în biserica de azi (vezi p. 35, 36). Vorbitorul este încă Hristos, la fel ca în cap. 61,1, iar El spune ce va face în favoarea Sionului (vezi comentariul la Psalmi 48,2). Sionul eraun nume poetic pentru Ierusalim.

Nu voi înceta. Hristos Se obligă să nu înceteze să lucreze spre binele propriului său popor până nu se va fi realizat scopul Său veşnic pentru el (vezi comentariul la cap. 42,1).

Isaia 62:2 2. Neamurile vor vedea. Vezi comentariul la cap. 60,3-5.

Un nume nou. În vechime, un nume nou era dat – sau luat, după caz – pentru a comemora un eveniment de importanţă mai mare (Geneza 17,5; 32,28; Rut 1,20; comp. Osea 1,6.9; 2,1). Aici poporul lui Dumnezeu primeşte un nume nou corespunzător cu noua sa experienţă, cu starea slăvită la care ei, ca naţiune,au ajuns. Pentru natura numelui lor nou vezi Isaia 62,4.12. Compară Apocalips 2,17; 3,12; 19,12.

Isaia 62:3 3. O cunună strălucitoare. În ziua când planul glorios al lui Dumnezeu pentru Israel devine o realitate, numele Lui va fi onorat când toţi oamenii vor vedea succesul şi prosperitatea inegalabile cu care El i-a binecuvântat (vezi pag. 28-30). Dumnezeu intenţionează de asemenea ca biserica de azi să devină şi ea o unealtă de laudă şi frumuseţe în mâna Sa (vezi p. 35, 36).

Isaia 62:4 4. Părăsită. Vezi comentariul la capitolele 49,14; 54,6.7.

Plăcerea mea este în ea. În ebr. Hefzi-bah. Numele acesta arăta repunerea în favoarea divină. Hefţiba era numele soţiei lui Ezechia (2Regi 21,1), iar Azuba, „părăsită,” era numele mamei lui Iosafat (2Cronici 20,31).

Beula. Literal, „posedată,” sau „măritată” (vezi comentariul la Ezechiel 16,8). Aceea care fusese într-o stare de văduvie şi de întristare urma să devină soţia onorată a Regelui Mesia. Compară copilul lui Osea, al cărui nume a fost schimbat din „lo-Ami,” „nu-i poporul Meu,” în „Ami,” „poporul Meu” (Osea 1,9.10; 21).

Isaia 62:5 5. Un tânăr. Legătura de căsătorie este folosită adesea în Biblie ca un simbol al legăturii de legământ dintre Dumnezeu şi poporul Său (vezi Isaia 54,5; Ieremia 3,14; Ezechiel 16,8-14; Osea 2,19; 2Corinteni 11,2;Efeseni 5,23, 27; Apocalips 19,7; 21,2). După cum o mireasă produce bucurie inimii soţului ei, tot aşa biserica aduce bucurie inimii lui Dumnezeu. El Se va îngriji de ei aşa cum un soţ credincios se îngrijeşte de mireasa lui iubită şi o ocroteşte.

Isaia 62:6 6. Străjeri. Este de datoria străjerilor de pe zidurile Sionului să ferească poporul de primejdie. În Orientul antic primejdia ameninţa fără încetare şi era nevoia sa străjerii să vegheze în permanenţă. Fiecare

conducător spiritual este un străjer, a cărui datorie este să stea de veghe pe zidurile Sionului. Vezi comentariul la cap. 2,11.

Nici zi, nici noapte. Lucrarea unui deservent cultic credincios nu se termină niciodată (vezi 2Timotei 4,2). Când alţii dorm el trebuie să rămână de gardă. Când alţii sunt obosiţi el trebuie să aibă curaj şi tărie. El trebuie să fie veghetor, sârguincios, neegoist şi atent, deoarece de credincioşia lui depinde siguranţa bisericii. Dacă el doarme sau şovăie, vrăjmaşul poate câştiga o biruinţă, iar suflete pot fi pierdute.

Aduceţi aminte Domnului. Străjerul spiritual este responsabil nu numai faţă de turma sa ci şi faţă de Dumnezeu. El trebuie să se ţină totdeauna strâns legat de Dumnezeu, să caute la El sfat, şi să depindă de El înce priveşte tăria. Zi de zi este datoria lui să înfăţişeze înaintea Domnului nevoile poporului său şi să se asigurecă nevoile lor vor fi împlinite. Pentru exemplul personal al lui Hristos vezi comentariul la Isaia 50,4; Marcu 3,13; Luca 2,49.

Isaia 62:7 7. Nu-i daţi răgaz. Slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie să-şi îngăduie răgaz nici lor şi, ca să zicem aşa, nici lui Dumnezeu până când planul Lui pentru ei nu este realizat. Ei trebuie să dea pe faţă un adânc interes personal faţă de lucrarea lor, nu ca nişte năimiţi (vezi comentariul la Ioan 10,12.13), ci ca oameni care trebuiesă dea socoteală (vezi Evrei 13,17). Compară învăţătura din parabola lui Hristos cu văduva stăruitoare (Luca 18,1-8).

Până nu va aşeza din nou. Vezi comentariul la v. 1.

Isaia 62:8 8. Domnul a jurat. Când făcea un jurământ omul trebuia să-şi înalţe braţul drept în solemnă afirmaţie a veracităţii şi sincerităţii sale (Deuteronom 32,40; Ezechiel 20,5.15). Pentru că Israel păcătuise, Dumnezeu îşi retrăsese grija sa ocrotitoare de la el şi îngăduise vrăjmaşilor lui să triumfe asupra lui şi să prădeze ţara (vezi comentariul la Isaia 59,1-5). De aici înainte, El îl va apăra de vrăjmaşii lui (vezi comentariul la v. 15-20). Dumnezeu îi va satisface nevoile şi îl va binecuvânta din plin (vezi p. 27, 28).

Isaia 62:9 9. Curţile locaşului Meu celui sfânt. Legea levitică avea prevederi pentru jertfe de mulţumire şi cele dintâi roade care să fie aduse la Templu ca o recunoaştere plină de gratitudine a binecuvântărilor Cerului (Deuteronom 12,5–18; 14,23). Dacă poporul ar fi continuat să fie mereu recunoscător şi credincios lui Dumnezeu, binecuvântările sale ar fi continuat, iar vrăjmaşii lui nu ar fi triumfat asupra sa (vezi comentariul laRomani 1,24).

Isaia 62:10 10. Treceţi pe porţi. Isaia se referă profetic la venirea lui Mesia (vezi comentariul la cap. 40,3-5). Toatepiedicile trebuie să fie date la o parte; tot ce poate să fie o piatră de poticnire trebuie să fie înlăturat.

Pregătiţi. Vezi comentariul la capitolele 40,3; 57,14.

Croiţi. Vezi comentariul la cap. 57,14.

Ridicaţi un steag. Un steag reprezintă autoritatea şi îi invită pe oameni să fie credincioşi faţă de autoritatea respectivă. Legea lui Dumnezeu este un semn sau un steag spiritual. La fel şi Scripturile ca întreg poartă pecetea Cerului şi invită la ascultare loială. Este datoria solemnă a străjerilor spirituali ai lui Dumnezeusă înalţe sus stindardul adevărului pe care li l-a încredinţat Dumnezeu.

Isaia 62:11 11. Marginile pământului. Adică, până la locurile cele mai îndepărtate. Solia mântuirii trebuie să meargă până la locurile depărtate ale pământului. Cu privire la felul în care urma să fie îndeplinită lucrarea aceasta pe vremuri de Israelul literal, dacă ar fi fost credincios vezi p. 27-30. În timpul nostru, marea sarcină abisericii este să conlucreze cu Dumnezeu pentru împlinirea acestor măreţe făgăduinţe (vezi p. 35, 36).

Mântuitorul tău vine. La întâia Lui venire Hristos i-a oferit mântuirea fiicei Sionului (Zaharia 9,9; Matei21,5-9; Ioan 12,15), însă la a doua Lui venire El Îşi va răsplăti poporul, pe fiecare după faptele Lui (Isaia 40,10; Matei 16,27; Apocalips 22,12).

Răsplătirile. Ebr. pe’ullah, „recompensă” sau „răsplată [pentru o lucrare îndeplinită]” (vezi comentariulla cap. 61,8).

Isaia 62:12 12. Popor sfânt. Hristos Îşi transformă poporul într-o „biserică slăvită,” „sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5,26.27). La încheierea timpului de probă, lucrarea de sfinţire a lui Hristos pentru poporul Său va fi fost îndeplinită, iar cei care sunt sfinţi vor fi „şi mai departe” sfinţi pentru totdeauna. (Apocalips 22,11).

Răscumpăraţi ai Domnului. Hristos Îşi răscumpără sau mântuieşte poporul, o idee pe care Isaia o subliniază deseori. În cap. 35,8.10 el vorbeşte despre o „cale sfântă” pe care „cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion.” În cap. 43,1 el îl mângâie pe Israel cu gândul că Acela care l-a făcut este şi Acela care îl izbăveşte, iar în cap. 51,10.11 declară că cei răscumpăraţi „vor veni în Sion cu cântări de biruinţă.” Vezi şi capitolele 44,6.23; 52,3.

Cetate ... nepărăsită. Vezi comentariul la v. 4. Sionul păcătuise, iar din cauza păcatelor lui Domnul îngăduise să vină judecăţi asupra lui. El se socotea părăsit şi uitat de Domnul (cap. 49,14; 54,6.7), însă Isaia vine cu o solie de mângâiere şi de asigurare (vezi comentariul la cap. 40,1).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 AA 571; CE 32; CM 38; CT 398, 548; CW 15; Ev 70, 87, 425, 578; FE 532; LS 394; TM 459; 4T 595; 6T 253, 481; 7T 54, 138; 8T 90, 211; 9T 64, 140

3 GC 676

4 DA 103

4, 5 DA 151; GC 302; PK 733

5 COL 207

6 CE 8; 1T 469; 2T 706; 4T 402, 527; 5T 263, 530; 8T 195, 248, 304; 9T 29

10–128T 253

12 COL 180; GC 650; PK 724

Isaia 63:1 1. Edom . Edom îi simbolizează aici pe vrăşmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului Său (vezi comentariul lacap. 14,5). Edomiţii erau descendenţi ai lui Esau (Geneza 25,30), fratele geamăn al lui Iacov (Geneza 25,24-26). Ei luaseră o atitudine de ostilitate faţă de Israel (vezi Geneza 27,41; Numeri 20,14–21). Mai târziu, în timpul domniei lui Ahaz, pe vremea lui Isaia, edomiţii năvăliseră în Iuda şi luaseră cu ei captivi (2Cronici 28,17). În Amos 1,6-11 Edom este acuzat că s-a asociat cu Gaza şi cu Tirul la tratarea inumană a captivilor. În Isaia 13,1-6. profetul se ocupă cu biruinţa lui Mesia asupra oricărei împotriviri.

Roşii. [“Vopsite,” KJV]. Ebr. chamus, de la rădăcina însemnând “a fi dospit,” “a fi acru” şi vrând să însemne veşminte de o culoare care-ţi ia ochii. LXX zice “roşii.”

Boţra. O cetate importantă cam la 20 de mile la sud de Marea Moartă. Isaia amintise deja un praznic “de jertfe la Boţra” (vezi comentariul la cap. 34,5.6).

Isaia 63:2

2. Teasc. Ebr. gath, „presă de vin.” În antichitate strugurii erau puşi în albii mari, unde oamenii îi călcau cu picioarele, scoţând astfel mustul din ei. Hainele unor asemenea oameni erau pătate cu roşu din cauza mustului. Aceeaşi figură este folosită şi de Ioan (Apocalips 14,19.20; 19,15).

Isaia 63:3 3. Teasc. Ebr. Purah, mai precis adâncitura presei de vin. Poetic este sinonim cu gath (v. 2).

Eu singur. Când a venit Mesia, El a trecut singur prin amara Lui agonie din Ghetsemani. Ucenicii Lui, care ar fi trebuit să-L mângâie, adormiseră (Matei 26,36-45). Natura Lui omenească se cutremura înaintea încercării grozave prin care era aproape să treacă. Privind la soarta de neînlăturat a unei lumi sortită pieirii, Ela acceptat „botezul Său cu sânge pentru ca prin El milioane de fiinţe supuse pieirii să poată câştiga viaţa veşnică” (DA 693). Pe cruce, învăluit de întunericul supranatural El S-a simţit încă şi mai singur (Matei 27,46; DA 759).

Şi. Cu privire la aceeaşi natură a mâniei divine vezi comentariul la 2Regi 13,3. Mesia ar fi adus bucurosmântuire tuturor. Dar ei au refuzat oferta divină şi prin aceasta au ales moartea (vezi GC 36, 37).

Isaia 63:4 4. O zi. Vezi comentariul la capitolul 34,8. Timpul când nelegiuiţii vor fi nimiciţi coincide cu timpul când cei drepţi vor fi mântuiţi.

Isaia 63:5 5. Nimeni să M-ajute. Literal, „nici un ajutor.” Sulul 1QIsb zice: „nici un om.”

Mă îngrozeam. [„Mă miram,” KJV]. Ebr. shamam, tradus „uimit” [„înmărmurit,” KJV] în Daniel 8,27. Ilustraţia folosită aici sporeşte starea disperată a situaţiei. Mesia a luat notă de situaţia vrednică de compătimitîn care se găsea omul şi a hotărât să-l izbăvească personal din soarta lui disperată.

Braţul meu. Vezi comentariul la capitolele 40,10; 51,9; 52,10.

Urgia. [„Tăria,” KJV]. Ebr. chemah, un cuvânt uzual în Vechiul Testament folosit de 81 de ori pentru adescrie indignarea divină. Cu privire la natura mâniei lui Dumnezeu vezi comentariul la 2Regi 13,3.

Isaia 63:6 6. Au călcat astfel în picioare. Cei răi sunt înfăţişaţi ca nişte struguri care urmează să fie călcaţi în picioare în teascul mâniei lui Dumnezeu.

Le-am îmbătat. Naţiunile sunt adesea reprezentate ca bând un potir al mâniei care este turnat de Domnul (Iov 21,20; Psalmi 75,8; Isaia 51,17.22; Ieremia 25,15; Apocalips. 14,10).

Isaia 63:7 7. Voi vesti. Versetul acesta constituie începutul unei noi secţiuni, care se întinde până la finele cap. 64.Secţiunea aceasta formează o rugăciune de laudă şi de mulţumire. Sionul aminteşte bunătatea plină de iubire şi milă duioasă ale lui Dumnezeu care au fost manifestate în ciuda nerecunoştinţei şi răzvrătirii lui Israel. Poemul acesta începe cu o declaraţie a hotărârii de a medita asupra îndurării şi bunătăţii lui Dumnezeu şi de a face cunoscut şi altora îndurările Sale (comp. Psalmi 89).

Isaia 63:8 8. El a zis. Fără îndoială o referire la timpul când Dumnezeu a intervenit ca să-l elibereze pe Israel din robia egipteană.

Nu vor fi necredincioşi. Ebr. shaqar, „a înşela,” „a lucra necinstit.” Într-adevăr nouă ni se pare azi că Israel urma să ţină legământul lui Dumnezeu. Părea că nimeni nu ar fi fost atât de neînţelept încât să încalce condiţiile unui astfel de legământ pierzând astfel binecuvântările făgăduite. Compară Zaharia 3,7, unde o făgăduinţă asemănătoare a fost exprimată cu privire la purtarea lui Israel, dar unde iarăşi el a fost neascultător.

Mântuitorul. Ebr. Moshia’ de la rădăcina yasha’, „a ajuta,” „a mântui,” rădăcină de la care este derivat numele Isus (vezi comentariul la Matei 1,2). Hristos a fost Mântuitorul poporului Său în Vechiul Testament (vezi PP 366). În ciuda repetatelor abateri, Hristos a intervenit iarăşi şi iarăşi în favoarea lor.

Isaia 63:9 9. N-au fost fără ajutor. [„El a suferit,” KJV]. Literal, „El n-a fost un vrăjmaş,” sau „El nu a produs necaz.” Exprimarea, „El a suferit,” se bazează pe o serie de manuscrise ebraice şi pe textul masoretic. Aşa cum un părinte bun şi iubitor suferă când vine suferinţa peste copiii săi, la fel suferă Dumnezeu. Domnul a văzut necazurile poporului Său în Egipt (Exod 3,16), şi i-a izbăvit când au strigat la el, în asuprirea lor. AstăziEl este Marele Nostru preot, care are „milă de slăbiciunile noastre” (Evrei 4,15).

Îngerul care este înaintea Feţei Lui. Acesta era îngerul în care sălăşluia prezenţa lui Dumnezeu (Exod 14,19, 24; 23,20-23; 32,34; 33,14.15; Deuteronom 1,32.33), nimeni altul decât Hristos Însuşi (vezi PP 366). Hristos a fost Cel care a fost întotdeauna alături de poporul Său călăuzindu-l ziua, ocrotindu-l noaptea şi conducându-l tot mereu înainte către Ţara Făgăduită în ciuda oricăror împotriviri vrăjmaşe. Când a fost înălţattabernacolul, Hristos Şi-a manifestat prezenţa în sfânta Şechina, deasupra tronului milei şi între heruvimi (Numeri 7,89).

I-a purtat. Ebr. natal, „a înălţa,” „a lua.” Hristos este înfăţişat aici ca un tată, îngrijindu-Se duios de copiii Lui iubiţi (vezi comentariul la Exod 19,4; Deuteronom 1,31; 32,11.12; 33,27; Isaia 46,4).

Isaia 63:10 10. Dar ei au fost neascultători. Lipsa de credincioşie a lui Israel este pusă în contrast izbitor cu bunătatea iubitoare şi credincioşia lui Dumnezeu (vezi Psalmi 106).

Au întristat pe Duhul Lui cel sfânt. Duhul Sfânt era cunoscut şi activ în perioada Vechiului Testament ca şi în timpurile Noului Testament. Pavel îndemna biserica să nu-L întristeze pe Duhul Sfânt (Efeseni 4,20). În zilele lui Noe, Dumnezeu spusese că Duhul Său „nu va rămânea [nu se va lupta] pururea în om” (Geneza 6,3). Murmurările şi plângerile lui Israel în pustie nu erau îndreptate atât de mult împotriva lui Moise cât împotriva lui Dumnezeu (Exod 16,8.9).

Vrăşmaş. Adică, El a apărut ca şi cum ar fi fost vrăjmaşul lor. De fapt judecăţile care au căzut asupra poporului au avut un scop plin de îndurare. Dumnezeu căuta mântuirea finală a persoanei.

Isaia 63:11 11. Şi-a adus aminte. Nu este întru totul clar cine este cel la care se face referire. Unii consideră că Dumnezeu Îşi aminteşte ce făcuse în zilele din vechime, şi Se hotărăşte să repete faptele Sale pline de slavă; alţii gândesc că poporul îşi reaminteşte slava trecută.

Unde este Acela? Poporul este cel care vorbeşte. Lucrul acesta devine clar când se adoptă modul de exprimare al sulului 1QIsa de la Marea Moartă, al LXX şi al versiunii siriace: „Unde este Acela care a scos din mare pe păstorii turmei sale?” În loc de „păstorii” mai multe manuscrise şi LXX sprijine exprimarea „păstor.” Singularul s-ar referi la Moise, pluralul probabil la Moise, Aaron şi ceilalţi conducători de seamă.

În mijlocul lor. [„Lui,” KJV]. Referirea este fie la Moise cu darul lui spiritual special (Numeri 12,1-8), fie la popor (Neemia 9,20).

Isaia 63:12 12. Dreapta. Mâna aceasta era socotită mâna puterii şi acţiunii (vezi Psalmi 20,6).

Braţul Său cel sfânt. Compară cap. 40,10; 53,1. Acesta era braţul cu care Dumnezeu a săvârşit fapte mari precum eliberarea poporului Său din Egipt (Exod 6,6; 15,6.12; Deuteronom 4,34; 7,8).

Despica apele. Se face referire la miraculoasa despicare a apelor Mării Roşii (Exod 14,21; Psalmi 106,9).

Un Nume veşnic. Faima Numelui lui Iehova se răspândise prin tot Orientul antic datorită puternicelor Lui fapte săvârşite cu prilejul eliberării poporului din robia Lui egipteană (vezi Iosua 2,10; 2Samuel 7,23).

Isaia 63:13 13. Prin valuri. Adică, prin apele Mării Roşii (vezi Psalmi 106,9)

Ca un cal. Printr-un teritoriu în mod normal acoperit cu apă, evreii şi-au croit drum tot atât de lesne ca un cal care străbate o câmpie netedă, întinsă, fără să se poticnească.

Isaia 63:14 14. Ca fiara. Literal, “ca vita.” După cum o cireadă de vite este adusă într-o vale mănoasă, liniştită unde poate găsi păşune bogată şi odihnă înviorătoare după o călătorie lungă şi grea, şi copiii lui Israel după cei 40 de ani de rătăcire au fost aduşi în ţara Canaanului, patria lor făgăduită.

Isaia 63:15 15. Priveşte. Aceasta era o rugăciune după ajutor înălţată lui Dumnezeu. În vremurile vechi Dumnezeu Îşi călăuzise şi binecuvântase în chip minunat poporul. Îl uitase oare acum? Unde sunt acum râvna şi puterea care în vremurile anterioare se manifestaseră atât de măreţ în favoarea copiilor Săi?

Fiorul inimii Tale. [„Măruntaielor,” KJV]. Măruntaiele erau privite ca un lăcaş al emoţiei şi milei (vezi Geneza 43,30; 1Regi 3,26; Isaia 16,11; Ieremia 4,19; Plângeri 1,20).

Isaia 63:16 16. Totuşi. Ebr. ki, „căci.” Întrucât Dumnezeu era Părintele lui Israel poporul putea să vină la El pentrua primi ajutor şi îndrumare. Motivul apelului lor era că Dumnezeu ca Părinte al lor va simţi o răspundere faţă de ei, iar inima Lui va tânji cu adevărat după ei. Avraam, părintele lor pământesc era mort şi nu era în situaţia de a-i ajuta, dar nu aşa stăteau lucrurile şi cu Dumnezeu.

Tatăl nostru. Compară 1Cronici 29,10; Isaia 64,8 pentru alte întrebuinţări ale lui “Tatăl nostru” în rugăciune în Vechiul Testament. Cu privire la statutul de părinte al lui Dumnezeu vezi Deuteronom 32,6; Ieremia 3,4; Maleahi 1,6; 2,10; 1Corinteni 8,6; Galateni 4,4-6; Efeseni 4,6.

Mântuitorul nostru. Ultima propoziţie poate fi tradusă: „Mântuitorul nostru este Numele Tău din vechime.” Din vremuri străvechi, Dumnezeu era cunoscut de poporul Său ca Acela care le sfărâmase legăturile (Ieremia 2,20) şi-i răscumpărase.

Isaia 63:17 17. Ne laşi să rătăcim. În limbajul ne-formal al Bibliei, Dumnezeu este adesea înfăţişat ca săvârşind ceea ce El de fapt nu împiedică (vezi comentariul la 1Samuel 16,14; 2Cronici 18,18). Întrebarea poate fi înţeleasă permisiv: „O, Doamne, de ce ne-ai îngăduit să rătăcim?” etc. Întrucât Dumnezeu nu obligă voinţa, Elnu îi va împiedica pe oameni să meargă pe căile rele pe care şi le-au ales. Într-un anumit sens oamenii de fapt nu au permisiunea lui Dumnezeu de a face răul. Ei au permisiunea lui Dumnezeu de a face binele (Deuteronom 30,19), dar întrucât ei sunt agenţi morali liberi Dumnezeu nu-i împiedică să meargă pe o cale rea dacă ei aleg lucrul acesta. Noi nu vom spune despre copiii noştri, dacă unii cresc mari şi părăsesc cărarea dreaptă, că ei au permisiunea noastră să facă răul. Datorită maturităţii lor noi pur şi simplu nu ne mai amestecăm în alegerile lor.

Cererea din rugăciunea domnească: „Nu ne duce în ispită,” trebuie să fie înţeleasă în acelaşi fel. Dumnezeu nu îi ispiteşte pe oameni la păcat (Iacov 1,13), însă îngăduie încercarea numai dacă este spre binelenostru (vezi comentariul la Matei 6,13). Cuvintele sunt un mod figurat de a cere să nu cădem în ispită.

Împietreşte. Vezi comentariul la Exod 4,21.

Întoarce-Te. Compară Psalmi 80,14; 90,13.

Isaia 63:18 18. Puţină vreme. Lui Avraam i se dăduse făgăduinţa că ţara Canaanului urma să îi fie dată lui şi seminţei lui ca moştenire veşnică (Geneza 13,14.15; 17,8). În comparaţie cu veşnicia, timpul de la Iosua la Isaia n-a fost decât „puţină vreme.” Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt condiţionate. Din cauza nelegiuirii lor iudeii au pierdut dreptul la făgăduinţele făcute lui Avraam.

Au călcat în picioare locaşul Tău cel sfânt. Pe vremea lui Isaia asirienii năvăliseră în cea mai mare partea Ţării Sfinte (capitolele 36-38), cu toate că renunţaseră la încercarea de a cuceri Iuda. Un secol mai târziu, babilonienii, sub Nebucadneţar, au pus capăt poporului lui Iuda şi au nimicit Ierusalimul, împreună cu Templul şi zidurile lui (2Regi 25,8-16). Templul era încă în picioare când Isaia spunea aceste cuvinte. Totuşi, el privea în viitor în chip profetic către timpul când Templul nu va mai fi (vezi cap. 64,11, vezi Vol. I, p. 27, 28).

Isaia 63:19 19. Am ajuns. Motivul cererii stăruitoare a lui Israel este că el căzuse atât de jos încât era la nivelul păgânilor, care nu Îl recunoscuseră niciodată pe Dumnezeu. Era lucrul acesta drept? Să îngăduie oare Dumnezeu ca fiii lui Avraam, aceia care Îl recunoscuseră pe El ca Tată al lor (v. 16) să fie în aceeaşi stare ca alţii pe care El nu-i recunoscuse niciodată? Mărturisirea lui Isaia în numele poporului (vezi comentariul la cap.59,12.13) ajunge aici la cea mai mare adâncime a durerii sufleteşti. Ei se simt profund umiliţi din cauză că Dumnezeu după cât se părea îi lepădase şi ei Îl imploră pe Dumnezeu cu umilinţă să nu fie cu totul lepădaţi. Tocmai spiritul acesta de deplină întristare şi deznădejde este ceea ce îi face să-şi ridice ochii spre Cer în rugăciunea cu care debutează capitolul următor. Cu privire la contextul acestei situaţii vezi comentariul la cap. 40,1.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 CT 262

3 DA 693, 746, 754; SR 222

7 MYP 424

9 CH 455; DA 356; Ed 263; MB 13; PK 312, 545; PP 407; 5T 195

10 PK 576

Isaia 64:1 1. De ai despica cerurile. Capitolul 64 continuă rugăciunea începută în cap. 61,15. Împărţirea pe capitole este aici regretabilă, deoarece tinde să afecteze continuitatea. În textul ebraic împărţirea are loc la finele v. 1. Isaia se adresează Domnului în numele poporului rugându-se să Se manifeste în favoarea lor (vezi comentariul la cap. 63,19. Cadrul rugăciunii este tabloul prezentat anterior. Sanctuarul este pustiit şi poporul se află într-o ţară străină (vezi comentariul la cap. 63,18).

S-ar topi. Ebr. zalal, care în forma găsită aici înseamnă „să se cutremure.”

Isaia 64:2 2. Ca de un foc care aprinde. [Care topeşte,” KJV]. Literal, „ca un foc care aprinde desişul.” Imaginea pare să fie că munţii nu sunt în stare să reziste înaintea coborârii lui Iehova aşa cum desişul uscat şi inflamabil nu este în stare să evite să fie aprins când este adus în contact cu focul, sau cum apa nu este în stare să nu fiarbă când este încălzită deasupra unui foc.

Isaia 64:3 3. Minuni. Compară 2Samuel 7,23; Psalmi 18,7-15; 65,5; 68,8; 145,6.

S-a zguduit. Ebr. zalal, „cutremurat,” ca în v. 1.

Isaia 64:4 4. Un alt dumnezeu. Pasajul poate fi tradus literal: „Din vechime ei nu au auzit, nu au auzit cu urechea, ochiul nu a văzut un Dumnezeu în afară de tine care lucrezi pentru cel care nădăjduieşte în tine.” Aici este lăudată bunăvoinţa lui Dumnezeu de a interveni în vremuri de criză. Nici un alt dumnezeu nu lucrează pentru închinătorii lui aşa cum lucrează Dumnezeul cel viu. Referirea nu este la gloriile indescriptibile ale lumii viitoare, cu toate că, aşa cum sunt citate în 1Corinteni 2,9, cuvintele au fost aplicate în felul acesta (vezi GC 675), ca şi la prezent (vezi PP 607, DA 412). LXX prezintă uşoare diferenţe: „Din vechime n-am auzit, nici ochii noştri nu au văzut un Dumnezeu în afară de tine şi lucrările Tale pe care Tu le-ai săvârşit pentru aceia care caută îndurare.” Citatul lui Pavel prezintă şi el oarecare deosebiri. Pasajul din Noul Testament poate fi tradus literal: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu au venit, toate au fost pregătite de Dumnezeu pentru cei care-L iubesc.” Accentul lui Pavel este asupra înţelegerii spirituale. El atrage atenţia la motivul pentru care „fruntaşii veacului acestuia” L-au „răstignit pe Domnul slavei.” Ei nu aveau înţelegere spirituală pentru a pricepe „înţelepciunea lui Dumnezeu.” Lucrurile „spirituale se judecă spiritual.” Ceea ce simţurile naturale n-au înţeles fără Dumnezeu, Dumnezeu a descoperit prin Duhul Său celor care Îl iubesc. Pentru oamenii care posedă discernământ spiritual se deschide o lume nouă, o lume închisă pentru aceia a căror sensibilitate spirituală este amorţită.

Isaia 64:5 5. Tu ieşi înaintea. Cerul nu este departe de pământ. Dumnezeu se întâlneşte cu aceia care vor să se întâlnească cu El. Întrucât Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi sfânt şi întrucât nelegiuirea constituie o răzvrătire împotriva Lui şi împotriva principiilor împărăţiei Sale, El umblă într-o comuniune intimă numai cu aceia care caută neprihănirea.

Îşi aduc aminte. Nu numai că ei Îl ţin pe Dumnezeu în memoria lor conştientă; ei fac ceea ce o cunoaştere de Dumnezeu şi a căii divine ar trebui să-i conducă pe oameni să facă. Cuvântul ebraic tradus aici „îşi aduc aminte” îngăduie o astfel de extindere de sens.

Vom suferi noi veşnic? Ebraica de aici este concisă şi obscură. S-au încercat multe reconstrucţii. Unii consideră că aici avem o referire la continuarea îndurării şi harului mântuitor faţă de cel care se pocăieşte. Alţii cred că pronumele „celor” se referă la răzvrătirea lui Israel împotriva lui Dumnezeu. Cu sensul acesta pasajul poate fi interpretat: „Iată, Tu eşti mâniat, căci noi am păcătuit şi am stăruit pe căile noastre păcătoase,şi putem noi astfel să nădăjduim să fim mântuiţi?”

Isaia 64:6 6. Necuraţi. Ebr. ţame’, un adjectiv care înseamnă „necurat.” Singur, ca aici, el se poate referi fie la un lucru necurat fie la o „persoană necurată. Ţame’ este cuvântul care apare de repetate ori în Levitic descriind necurăţia ceremonială. Lăsat pe seama sa, omul nu poate îndepărta murdăria păcatului – el rămâne necurat.

O haină mânjită. Literal, „ca o haină la menstruaţie.” Cele mai bune străduinţe ale omului produc, nu neprihănire, ci nedesăvârşire. Numai haina neprihănirii dată de Hristos îl va face pe om vrednic de a se înfăţişaînaintea lui Dumnezeu (vezi Galateni 2,16; COL 311).

Ofiliţi ca o frunză. O frunză despărţită de pom repede se ofileşte şi moare. Acelaşi lucru se potriveşte şiomului fără Hristos. Efectul păcatului este moartea (Romani 5,12; 6,23; Iacov 1,15).

Ca vântul. După cum vântul smulge o frunză dintr-o ramură şi o duce tot mai departe de pomul patern,şi astfel de izvorul ei de viaţă, tot aşa păcatul îl mână pe om tot mai departe de Dumnezeu şi-l zoreşte spre moarte şi nimicire.

Isaia 64:7 7. Ne laşi să pierim. Ebr. mug, „a topi,” „a dizolva.” Urmând exprimarea magan, LXX, targumurile şi traducerea siriacă dau traducerea, „ne-ai eliberat”. În ce priveşte timpul, profetul are o vedenie a perioadei captivităţii babiloniene (vezi v. 10, comp. cap. 63,18; vezi comentariul la cap. 40,1).

Isaia 64:8 8. Dar, Doamne. Aceasta este o rugăminte patetică pentru îndurare. Fără să ţină seama de răspândita

indiferenţă religioasă (v. 7) şi de starea disperată în care ajunsese naţiunea, Dumnezeu era încă Tatăl poporului Său şi în stare să ajute (vezi comentariul la cap. 63,16).

Noi suntem lutul. Rugăciunea aceasta – înălţată de Isaia în favoarea poporului său – arată pocăinţă şi predare. Duhul împotrivirii încăpăţânate s-a dus, dându-se pe faţă bunăvoinţa de a fi modelaţi după chipul lui Dumnezeu. Vezi cap. 29,16; 45,9.

Isaia 64:9 9. Nu te mânia. Cel ce se pocăieşte recunoaşte smerit în jalnica lui cerere după îndurare, abaterea sa şi dreptul Domnului de a pedepsi, dar se roagă ca pedeapsa de la Dumnezeu să nu dureze prea mult şi de asemenea să nu fie nici prea severă (vezi Psalmi 79,8; 103,8-10).

Isaia 64:10 10. Sionul este pustiu. Versetele 10 şi 11 continuă să descrie pustiirea care va veni peste Iuda şi Ierusalim la momentul invaziei babiloniene (vezi 2Regi 25,2-10). Evenimentul era încă în viitor pe vremea lui Isaia, dar profetul îl descrie ca şi cum ar fi avut loc (vezi Vol. I, p. 27, 28). Pentru mai multe comentarii vezi comentariul la Isaia 40,1.

Isaia 64:12 12. Te vei opri? De fapt profetul zicea: „Nu Te interesează acestea: Templul Tău, noi, poporul Tău? Nici unul din lucrurile acestea nu Te mişcă? Să biruie vrăjmaşii noştri şi ai Tăi? Să piară dreptatea şi să triumfe nelegiuirea? Să fie aceasta o biruinţă pentru puterile răului şi o înfrângere pentru cauza lui Dumnezeu?”

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–3PP 109

4 MH 425

4, 5 PK 253

6 COL 311; DA 174; MB 54; ML 311; SC 29; 2T 178, 553

8 MH 471; 8T 186

Isaia 65:1 1. Să răspund. [„Sunt căutat,” KJV]. Versetul acesta a fost înţeles în două feluri. Întrucât Pavel citează pasajul şi-l aplică la neamuri (Romani 10,20), mulţi iau interpretarea lui ca fiind prima ţintă a afirmaţiei lui Isaia. Alţii consideră că Isaia cel puţin în primul rând s-a referit la Israel în cap. 65,1 ca şi în Isaia 65,2 (comp.Romani 10,21).

Iată-Mă. Ebr. Hinneni, care poate fi tradus şi „aici sunt.” Mulţi ani Dumnezeu a continuat să fie răbdător cu poporul Său şi i-a dat toate ocaziile să se pocăiască. Dar când au stăruit să se ridice împotriva solilor Lui, ei au ajuns la punctul de a fi „fără leac” (2Cronici 36,16). Totuşi, chiar şi judecăţile teribile aveau un scop înţelept şi milostiv.

Isaia 65:2 2. Mi-am întins mâinile. Stăruind şi mustrând, sau poate ca o invitaţie.

Răzvrătit. De la ebr. sarar, „a fi încăpăţânat,” „a fi răzvrătit.” Sarar este folosit pentru a descrie atitudinea mai marilor din cap. 1,23, şi iarăşi în Osea 9,15 (unde este tradus prin „îndărătnic”).

Gândurilor. Ebr. mechasheboth, care poate fi tradus şi „planuri,” ca în Iov 5,12; Psalmi 33,10; Proverbe 19,21; Ieremia 11,19; etc. Relele lumii au rezultat din faptul că oamenii şi-au pus propriile lor idei înaintea planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu.

Isaia 65:3 3. Să Mă mânie. Vezi Deuteronom 32,21; 2Cronici 34,25. Versetele 3-5 din Isaia 65 prezintă o listă deprovocări prin care iudeii şi-au atras propria cădere.

Aducând jertfe în grădini. Vezi Isaia 1,29; 57,5; 66,17; Ezechiel 20,28. Locuitorii băştinaşi ai Canaanului îndeplineau cele mai imorale forme de cult în grădini şi dumbrăvi frumoase, iar iudeii le-au urmat adesea pilda.

Pe cărămizile de pe acoperiş. [„Pe altare de cărămidă,” KJV]. Literal, „pe cărămizi.” Vechile altare asiriene şi babiloniene erau în general făcute din piatră sau metal. Evreii au fost instruiţi să folosească altare de pământ (vezi comentariul la Exod 20,24). Nu se cunosc altare de cărămizi. Aici se face probabil referire la acoperişurile de cărămidă ale caselor pe care iudeii, cel puţin pe timpul lui Ieremia, jertfeau tămâie în cinstea oştirii cerului (Ieremia 19,13; comp. Ieremia 32,29), sau poate la pavajul de cărămidă al altarelor păgâne.

Sulul 1QIsa de la Marea Moartă prezintă o variaţie interesantă în versetul acesta. În loc de „ard tămâie pe altare de cărămidă” apare o propoziţie al cărei înţeles este incert. Rădăcina unuia cuvânt nu este clară. O posibilitate este că acel cuvânt vine de la o rădăcina acadiană care înseamnă „să toarne o jertfă de băutură”. Încazul acesta propoziţia ar suna: „Mâinile lor toarnă o jertfă de băutură pe pietre.” Totuşi, sunt posibile şi alte derivări; prin urmare suntem lăsaţi în incertitudine cu privire la natura exactă a ritualului păgân la care se face referire aici. LXX prezintă şi ea o variantă interesantă, cu exprimarea: „ei ard tămâie pe cărămizi diavolilor, care nu există.”

Isaia 65:4 4. În morminte. Probabil pentru a întreţine legături cu morţii (Isaia 8,19.20; comp. Deuteronom 18,10-12).

În peşteri. Probabil morminte în peşteri sau încăperi săpate în stâncă, aşa cum erau obişnuite în Palestina. Practica necromanţiei în aceste locuri apare aici denunţată.

Carne de porc. Consumarea acestui fel de carne era interzisă (Levitic 11,7; Deuteronom 14,8). Referirea de aici este probabil la consumarea de mâncăruri sacrificiale. Jertfirea de carne de porc constituia o parte dintr-o ceremonie profanatoare în perioada macabeilor prin care un iudeu renunţa în mod solemn la religia sa (1Macabei 1,41-64; comp. 2Macabei 6,18-19).

Bucate necurate. [„Urâciuni,” KJV]. Vezi Deuteronom 14,2.3; comp. Ezechiel 4,14; Fapte 10,13.14.

Isaia 65:5 5. Dă-te înapoi. S-ar putea să fie aici o referire la iudeii renegaţi care uneori erau iniţiaţi în cultele de mistere păgâne care se considera că produc un tip superior de sfinţenie. Viaţa unor astfel de oameni putea să fie afundată în stricăciune, dar ei ridicau măreţe pretenţii de sfinţenie, considerând că posedau un fel special de sfinţenie care le era inaccesibilă semenilor lor.

Un fum. Astfel de pretenţii zadarnice în numele religiei erau ofensatoare pentru Dumnezeu şi constituiau o continuă provocare pentru El.

Isaia 65:6 6. Iată ce am hotărât. Fiind astfel scrise, păcatele lui Israel urmau să nu fie uitate ci să-şi primească plata. Faptele tuturor oamenilor, atât bune, cât şi rele sunt înregistrate de îngeri în registrele cerului, unde constituie o mărturie în favoarea sau împotriva lor (vezi Psalmi 56,8; Dan 7,10; 12,1; Maleahi 3,16; GC 481).

Nici gând să trec. Adică, El nu va rămâne inactiv. El nu Se va reţine pururea.

Îi voi pedepsi. Sau mai bine „Voi răsplăti în sânul lor,” KJV. Tabloul este luat de la obiceiul vechi de a primi darurile într-o îndoitură a mantalei sau a veşmântului (vezi Luca 6,38).

Isaia 65:7 7. Pe munţi. Vezi 2Regi 15,4.35; Isaia 57,7; Ezechiel 6,13; 18,6; 20,27.28; Osea 4,13.

Batjocorit. [„Hulit,” KJV]. Ebr. charaph, „a-şi bate joc,” „a face de ocară.”

Le voi măsura plata pentru faptele lor din trecut. Adică, Dumnezeu îi va răsplăti pentru faptele lor anterioare.

Isaia 65:8 8. Zeamă. [„Vin roşu,” KJV]. Imaginea este a unei vii. Recolta este în cea mai mare parte formată din struguri sălbatici acri (vezi cap. 5,4). Însă culegătorii ajung la nişte ciorchini de struguri buni în stare să producă un vin bun şi se dă decretul: „Nu-l nimici.” Aceasta ilustrează atitudinea lui Dumnezeu faţă de poporul Său. El a păcătuit, şi judecata a fost rostită asupra lui. Dar nu toţi sunt răi, şi nu toţi urmează să fie distruşi. Cei care sunt neprihăniţi printre ei vor fi cruţaţi şi readuşi în ţara lor.

O binecuvântare în el. Strugurii sălbatici, acri sunt fără de valoare, şi sunt buni numai pentru nimicire. Strugurii buni, dând hrană omului, sunt o binecuvântare de la Dumnezeu.

Isaia 65:9 9. O sămânţă din Iacov. O sămânţă reprezintă numai o mică parte din planta care a produs-o. Ea ar putea să pară neînsemnată, dar este de cea mai mare importanţă, deoarece posedă capacitatea de a se reproduce în mod repetat. Nu toţi cei din Iacov şi din Iuda vor fi mântuiţi, ci numai o rămăşiţă (capitolele 1,9;10,21; 11,11; 46,3).

Munţilor Mei. Palestina este o ţară muntoasă şi este bine reprezentată printr-un astfel de termen (vezi Isaia 14,25; comp. Isaia 57,13; Ezechiel 36,1-8).

Aleşii Mei. Aleşii lui Dumnezeu nu sunt câţiva oameni selecţionaţi arbitrar de Domnul, ei cuprind pe toţi aceia care aleg să meargă pe căile de dreptate ale lui Dumnezeu (vezi Isaia 43,20; 45,4; Matei 24,22).

Isaia 65:10 10. Saronul. O câmpie mănoasă de-a lungul ţărmului mării, întinzându-se de la Carmel la Iope. Era un ţinut al frumuseţii şi belşugului (cap. 35,2), un ţinut de păşune pentru turme şi cirezi (1Cronici 27,29), şi un ţinut al florilor (Cântarea Cântărilor 2,1). Dumnezeu făgăduieşte aici să-i răsplătească cu prosperitate şi pace pe aceia care Îl vor „căuta.”

Valea Acor. Acor era o vale care dădea în câmpia Ierihonului. Ea este legată prin tradiţie de Acan, deoarece acolo a fost ucis cu pietre (Iosua 7,24-26). Aici probabil numele reprezintă limita răsăriteană a ţării. Toată Palestina, de la Saron la apus până la Acor în răsărit urma să fie un ţinut prosper şi paşnic – patria poporului Domnului. „Valea Acor” urma să devină „o uşă de nădejde” (Osea 2,15).

Isaia 65:11 11. Care părăseşti pe Domnul. Profetul îşi îndreaptă înapoi atenţia la păcătoşii idolatri – categorie pe care o învinovăţise în versetele 2 şi 3. În „muntele cel sfânt” al lui Dumnezeu se aflau „Casa de Rugăciune” şi altarul pe care să aducă jertfele lor şi unde să aducă închinare lui Dumnezeu (cap. 56,7).

Norocului. Ebr. Gad, numele dat zeului norocului. Numele Baal-gad din Iosua 11,17; 12,7 sugerează predominarea acestei forme de cult în Canaan pe timpul când evreii au luat teritoriul în stăpânire. Se obişnuia în antichitate să se aducă o jertfă zeilor, şi apoi să se mănânce din hrana astfel oferită, la o sărbătoare în cinstea zeului.

Umpleţi un pahar în cinstea „Soartei.” Literal, „care umpleţi [pahare de] vin amestecat.”

Soartei. [Numărului aceluia,” KJV]. Ebr. Meni, considerat a fi numele vreunei zeităţi păgâne palestiniene. Numele înseamnă „soartă.”

Isaia 65:12 12. Vă sortesc săbiei. Verbul ebraic folosit aici (manah) este rădăcina numelui Mani (vezi comentariul la v. 11).

Am chemat. Compară versetele 1 şi 2. Oamenii fuseseră îngrijoraţi de faptul că atunci când au avut nevoie de ajutor şi L-au chemat pe Dumnezeu, El nu le-a răspuns (capitolele 63,15; 64,12). Totuşi, vina pentru soarta lor le aparţinea lor, nu lui Dumnezeu. Oamenii se distruseseră singuri prin propria lor nepocăinţă (Osea 13,9).

Isaia 65:13 13. Robii Mei vor mânca. Versetele 13-15 prezintă o listă de contraste între cei credincioşi din Israel şi cei care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Copiilor Lui li se vor satisface toate nevoile, în timp ce aceia care pun o masă pentru dumnezei păgâni vor suferi de lipsă de hrană (vezi capitolele 3,1; 8,21).

Isaia 65:14 14. Veţi striga. Va veni timpul când cei care s-au bucurat de fapte de nelegiuire şi s-au dedat la sărbători destrăbălate în cinstea zeilor păgâni vor striga şi vor urla de necazurile care vor veni asupra lor, în timp ce aceia care au fost credincioşi faţă de Dumnezeu se vor bucura (vezi capitolele 2,11–21; 35,6–10).

Isaia 65:15 15. Numele vostru. Compară Ieremia 29,22. Numele acestor iudei apostaziaţi vor fi folosite în formule de blestem.

Vă vor omorî. Vezi v. 12.

Un alt nume. Vezi comentariul la cap. 62,2. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă are aici o omisiune care se extinde până în v. 16. El nu conţine cuvintele, „şi va da robilor Săi un alt nume. Aşa că cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta,” şi înlocuieşte expresia „fără încetare,” făcând ultima propoziţie din v. 15 să zică: „Domnul, Dumnezeu vă va omorî fără încetare.” La începutul v. 16 adaugă cuvintele: „şi va fi că cel care se binecuvântează,” făcând prima parte a v. 16 să sune aşa: „şi va fi că cel care se jură pe Dumnezeul adevărului şi se jură pe pământ va jura pe Dumnezeul adevărului.” În mod interesant, scribul a lăsat un spaţiu gol de aproape un rând în manuscrisul său. După câte se pare el copia dintr-un manuscris defectuos, iar aceasta reprezintă încercarea lui de a îndrepta sau reface textul.

Isaia 65:16 16. Dumnezeul adevărului. Literal, „Dumnezeul lui Amin,” adică „Dumnezeul credincioşiei.” LXX zice: „Dumnezeul adevărat,” în felul acesta punându-L în contrast cu zeităţile păgâne.

Uitate. Vezi comentariul la v. 17.

Isaia 65:17 17. Eu fac. În versetele 17-25 Isaia descrie ceruri noi şi un pământ nou care urmau să fie realizate dacă Israel ar fi luat aminte la soliile profetului şi ar fi împlinit scopul divin după restaurarea de după captivitate. Israel a dat greş; de aceea, într-o aplicaţie secundară, versetele acestea arată spre cerurile cele noi şi pământulcel nou care urmează să vină la finele mileniului. Totuşi, descrierea trebuie înţeleasă mai întâi în termenii cadrului ei local, iar aplicaţia secundară să fie făcută numai în lumina a ceea ce au să spună scriitorii Noului Testament şi Spiritul profeţiei cu privire la viaţa viitoare (vezi p. 35-38). Când se urmează acest principiu de interpretare, pasajul nu prezintă nici o problemă. Dacă se fac, însă, încercări de a aplica detaliile pasajului la viitoarele ceruri noi şi la viitorul pământ nou se ivesc mai multe dificultăţi: 1) Potrivit cu limbajul v. 20, afară de cazul că limbajul urmează să fie înţeles într-un sens extrem de metaforic, moartea este încă prezentă (vezi comentariul la v. 20), în timp ce în cerul şi pământul de care vorbeşte Ioan nu va mai fi moarte (Apocalips 21,4). 2) potrivit cu Isaia 65,23 (vezi comentariul de acolo) încă se mai nasc copii. În cerurile şi pământul pe care le aşteptăm „cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor ... nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita.” (Luca 20,35). Comentariul la pasajul acesta e prea clar pentru a fi greşit aplicat: „Sunt astăzi oameni care exprimă credinţa că vor fi căsătorii, naşteri pe noul pământ, dar aceia care cred Scripturile nu pot

să accepte asemenea doctrine” (MM 99). 3) Potrivit cu Isaia 66,23.24, închinătorii, în drumul lor spre Ierusalim văd cadavrele celor ce au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, în timp ce potrivit cu Apocalips 20-22, focul zilei sfârşitului înnoieşte pământul înainte ca el să poată deveni sălaşul celor răscumpăraţi.

Dificultăţile acestea sunt pe deplin înlăturate când pasajul este interpretat conform cu principiile schiţate la p. 25-38.

Eşecul lui Israel a făcut cu neputinţă împlinirea acestor profeţii potrivit cu planul original. Totuşi scopurile lui Iehova vor înainta către deplina lor împlinire (vezi PK 705, 706). Vor fi ceruri noi şi un pământ nou, dar felul cum ele vor fi introduse este oarecum deosebit acum când planurile lui Dumnezeu, în loc să fie îndeplinite prin Israel, naţiunea aleasă vor fi îndeplinit prin biserica creştină (vezi PK 713, 714).

Trecute. Acestea vor cuprinde „vechile suferinţe” (v. 16), necazurile captivităţii, sau pentru noi, greutăţile acestei lumi rele prezente. Pacea şi slava noului pământ vor întrece atât de mult necazul şi durerea acestei lumi prezente încât, comparate, încercările vor părea ca nimic (vezi Ieremia 3,16; EW 17; comp. Isaia 43,18.19)

Unii au crezut că profetul prezice aici o viitoare uitare a lucrurilor de pe acest pământ, cel puţin cu privire la păcatele trecute. Ebraica acestui verset nu obligă la o astfel de înţelegere. Zakar, tradus prin „a aduce aminte,” defineşte adesea acţiunea sau starea care rezultă din memoria conştientă. De pildă afirmaţia că„copiii lui Israel şi-au adus aminte de Domnul, Dumnezeul lor,” (Judecători 8,34) nu înseamnă că Dumnezeu niciodată nu pătrunsese în mintea lor conştientă. Ea însemnă doar că poporul nu I-a adus lui Iehova închinarea pe care o cunoaştere a Lui ar fi trebuit să-i determine să I-o aducă (vezi Judecători 8,34). Dacă o astfel de nuanţă de înţeles urmează să fie ataşată declaraţiei lui Isaia, atunci pasajul poate fi înţeles că susţine că amintirea lucrurilor trecute nu va mai necăji sau chinui mintea sau nu va mai da naştere la simţăminte de remuşcare.

În lumea aceea de mâine „toate complicaţiile experienţei vieţii ... vor fi lămurite.” (Ed 305). Când nu mai „vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1Corinteni 13,12) vom avea „o cunoaştere clară şi inteligentă” (GC 659). O cunoaştere a istoriei marii lupte va constitui o protecţie împotriva oricărei repetări viitoare a răului experiment al păcatului (GC 499).

Nu-i vor mai veni în minte. Literal, „nu-i va mai veni pe inimă.”

Isaia 65:18 18. Vă veţi bucura. Chiar şi azi ne putem bucura la gândul bucuriei şi slavei lumii viitoare. Tablourile unei lumi noi şi mai bune dau tărie şi curaj când dăm piept cu încercările prezentului. Dezamăgirile şi descurajările vor fi întâmpinate cu mult mai multă bună dispoziţie, dacă inima noastră este preocupată cu bucuriile îmbelşugate ale noului pământ, care în curând va fi căminul nostru. Sulul 1QIsa de la Marea Moartă are cele două imperative la singular: „te vei bucura,” şi „te vei veseli.” Totuşi versiunile vechi susţin textul Masoretic.

Isaia 65:19 19. Mă voi veseli asupra Ierusalimului. Pe vremea lui Isaia nu prea erau motive de bucurie din cauza Ierusalimului. Oştirile lui Sanherib au venit împotriva cetăţii, iar împăratul Asiriei se fălea că l-a închis pe Ezechia ca pe o pasăre într-o colivie (vezi comentariul la 2Regi 18,13). Când ambasadorii babilonieni l-au vizitat pe Ezechia, Isaia a prevăzut timpul când oştirile Babilonului urmau să vină împotriva Ierusalimului şi să-i ia acestuia comorile şi populaţia (cap. 39,6-7). Mica, contemporanul lui Isaia, anticipa timpul când Sionulva fi „arat ca un ogor”, iar Ierusalimul şi Templul lui vor fi distruse (Mica 3,12). Însă Domnul plănuia un viitor măreţ pentru Ierusalim (Isaia 52,9; 62,1.7). Cetatea ar fi putut fi întemeiată ca marea metropolă a pământului. Ea ar fi putut fi „diadema de glorie a lumii” (DA 577; vezi p. 30). Dar când iudeii L-au lepădat peMesia, ziua îndurării pentru Ierusalim s-a sfârşit (Matei 23,37.38; DA 578). Totuşi, noul Israel al lui Dumnezeu priveşte către Ierusalimul ceresc ca împlinirea bucuriei sale.

Isaia 65:20 20. Copii cu zile puţine. Adică, copii care mor fiind în vârstă de numai câteva zile. Mulţi comentatori

au fost extrem de încercaţi cu privire la versetul acesta întrucât presupune continuarea morţii şi a păcatului într-un timp când ei cred ca acestea au fost desfiinţate. Încurcătura a fost exprimată astfel: „Cel mai remarcabil în această descriere este că moartea şi păcatul sunt prezente ca încă dăinuind” (Pulpit). Răspunsul la această problemă a fost deja dat (vezi comentariul la v. 17). Isaia descrie cerurile noi şi pământul cel nou în termenii modului în care s-ar fi realizat aceste condiţii cu privire la naţiunea lui Israel.

Învierea şi starea de nemurire ar fi fost precedate de o perioadă în care aderarea la legile lui Dumnezeu şi conlucrarea cu programul divin ar fi izgonit în cea mai mare parte boala şi moartea prematură. Lucrul acesta îl evidenţiază Isaia în versetul de faţă. Limbajul lui este poetic, dar sensul general pare clar. Primul lui punct de observaţie este referitor la mortalitatea infantilă. Nu vor mai fi morţi infantile.

Împlinească zilele. Adică, nu vor fi morţi timpurii. Bătrânii nu vor mai muri până nu-şi vor fi trăit zilele rânduite lor.

Tânăr. [„Copil,” KJV]. Ebr. na’ar, „june,” „un tânăr.” A treia grupă, tineretul este amintită acum. Declaraţia referitoare la ei merge în paralel cu acelea referitoare la celelalte grupe. Tinerii, la fel, nu vor muri până nu-şi vor fi trăit durata rânduită vieţii lor. Durata este fixată aici la 100 de ani. De ce s-a ales tocmai această cifră nu se clarifică. Ea este fără îndoială o cifră rotundă, iar pe vremea lui Isaia, reprezenta o cifră mult deasupra mediei de viaţă. După Psalmi 90,10, al cărui autor este considerat a fi Moise, durata vieţii unui om era de 70 de ani. Câţiva atingeau 80 de ani. Pentru regii lui Iuda de la Roboam la Ioiachim a căror lungime aproximativă de viaţă poate fi calculată, media vârstei la moarte era de circa 47 de ani. O vârstă de 100 de ani pentru contemporanii lui Isaia ar fi fost deci considerabil peste vârsta pe care omul de rând nădăjduia să o ajungă.

Făgăduinţele date aici lui Israel cu condiţia ca ei să conlucreze cu programul divin pot fi comparate cu făgăduinţele care le-au fost făcute pe vremea exodului. La data aceea Domnul făgăduise să înlăture orice boală (Deuteronom 7,15). Prin împlinirea „condiţiilor” făgăduinţa s-a împlinit. „Nu era nici o persoană slabă în seminţiile lor.” [KJV] (Psalmi 105,37; vezi mai departe COL 288). Aceleaşi făgăduinţe de longevitate şi imunitate faţă de suferinţe le erau acum oferite încă o dată lui Israel, şi cu aceleaşi condiţii.

Condiţiile descrise aici – un Israel reînviat spiritual lucrând în cele din urmă în armonie cu planul Cerului, şi moştenind o Palestină din nou roditoare (Isaia 65,9.10) – ar fi precedat eradicarea finală a păcatului şi păcătoşilor, învierea şi nemurirea, ca o consecinţă pentru cei drepţi. Isaia prezintă treptele spre aceste evenimente finale aşa cum s-ar fi împlinit pentru naţiunea lui Israel.

O dată cu eşecul lui Israel şi împlinirea, în consecinţă, a acestor făgăduinţe în biserica creştină (PK 713,714), anumite amănunte se vor schimba, însă evenimentul culminant final – cerurile noi şi pământul cel nou în care va locui neprihănirea - constituie încă fericita nădejde a sfinţilor de astăzi (2Petru 3,13; Apocalips 21,1.2). Multă vreme s-a rugat biserica pentru aceasta (Matei 6,10).

Unii au înţeles expresia: „cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr” [„Copilul va muri la vârsta de o sută de ani,” KJV], ca însemnând că la vârsta de 100 de ani omul va fi socotit încă tânăr. Ei cred că se face o comparaţie cu condiţiile din lumea dinainte de Potop; „Oamenii înainte de potop trăiau multe sutede ani, şi când erau în vârstă de o sută de ani erau socotiţi încă tineri” (4SG 156). Totuşi folosirea cuvântului „muri” (ebr. muth) pentru a descrie trecerea de la tinereţe la vârsta de adult ar fi extrem de neobişnuită. Întrucât pasajul poate fi înţeles fără dificultate dându-i-se lui muth sensul lui normal, pare mai potrivit să se evite o interpretare încâlcită şi nesigură a cuvântului.

Blestemat. În contrast cu binecuvântările de care se bucură cei drepţi, păcătosul, chiar dacă atinge o vârstă înaintată, va fi blestemat.

Isaia 65:21 21. Vor zidi case. Prin moarte timpurie, invazie şi deportare israeliţii îşi pierduseră căminele, ogoarele şi viile. Colonizarea în statul refăcut nu avea să mai fie tulburată de acestea. În cerurile cele noi şi pământul cel nou care urmează să fie aşezate în curând, şederea nu va fi întreruptă nici măcar de moarte. Viaţa pe noul pământ va fi într-o mare măsură asemănătoare cu viaţa pe care omul a trăit-o în Paradis înainte de apariţia

păcatului. În lumea înnoită vor fi toate conforturile şi deliciile vechiului Eden. Vor fi pomi, flori şi ape curgătoare, fructe delicioase şi locuinţe frumoase. Lumea va fi a omului ca să se bucure de ea, să-şi construiască pentru sine felul de cămin pe care în voieşte, iar cu inimă smerită de învăţăcel, să ţină legătura cunatura şi cu Dumnezeul naturii.

Isaia 65:22 22. Zilele copacilor. Un copac este un simbol al stabilităţii şi permanenţei. Compară cap. 40,6.

Lucrul mâinilor lor. Viaţa pe noul pământ nu va fi o existenţă indolentă. Oamenii vor lucra şi se vor bucura de roadele ostenelilor lor. Munca va fi acolo o mângâiere şi un izvor de nesecată plăcere. Sfinţii vor plănui case şi grădini şi vor avea la dispoziţie timpul şi mijloacele pentru a-şi aduce planurile la îndeplinire.

Isaia 65:23 23. Nu vor avea copii. Ebr. yalad, „ a naşte copii” (vezi MM 99).

Să-i vadă pierind. Ebr. behalah, „groază neaşteptată.” Behalah apare şi în Levitic 26,16; Psalmi 78,33; Ieremia 15,8. Femeile nu vor naşte copii ca să fie stârpiţi prin boală, dezastru sau război.

Copiii lor vor fi împreună cu ei. Tabloul este acela al unei familii patriarhale, mari, fericite şi prospere. Ei trăiesc împreună în pace şi lucrează în armonie pentru binele comun. Ei sunt cu toţii copiii aceluiaşi Părinteşi în felul acesta sunt cu toţii fraţi şi toţi au aceleaşi interese pe inimă.

Isaia 65:24 24. Înainte ca să Mă cheme. În păcatul şi necazul lor israeliţii Îl chemaseră pe Dumnezeu, dar ei credeau că El este departe şi indiferent la strigătele lor şi la nevoia lor teribilă (capitolele 40,27; 49,14; 63,15; 64,12). Dar Dumnezeu le spusese lămurit că din cauza păcatelor lor El nu putea să le asculte rugăciunile (capitolele 1,15; 59,1-3). Acum, cu inima înnoită prin har divin, înălţând cereri după voia lui Dumnezeu nu putea să fie amânare în ce priveşte răspunsul. Chiar înainte ca copii Lui să-şi exprime dorinţele şi să-L cheme, Dumnezeu urma să o ia înaintea cererilor lor şi să ofere tot ce ar putea să sporească bunăstarea şi fericirea lor.

Isaia 65:25 25. Lupul şi mielul. Vezi comentariul la cap. 11,6-8.

Şarpele se va hrăni. Vezi comentariul la Geneza 4,14.

Nici o vătămare. Vezi comentariul la cap. 11,9.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 AA 375

5 COL 150; GW 336; TM 186; 4T 257; 5T 342

6, 7 GC 481

8 DA 149; MH 333; Te 97

17 PK 732

18, 19 PK 729

19 CH 338; Ed 271; GC 676; SR 431; TM 414

21, 22 Ed 303; GC 675; ML 358; PK 731

25 Ed 304; EW 18; ML 354; 1T 68

Isaia 66:1 1. Scaunul Meu de domnie. Compară cu Psalmi 11,4; 103,19; Matei 5,34; vezi comentariul la 1Regi 8,27; 2Cronici 2,6; 6,18.

Aşternutul picioarelor Mele. Vezi comentariul la Psalmi 99,5.

Isaia 66:2 2. Toate aceste lucruri. Cerul şi pământul şi tot ce este creat reprezintă lucrarea mâinilor lui Dumnezeu (Geneza 1,1; Psalmi 8,3; 33,6.9; Ioan 1,3). Dumnezeu păstrează pământul şi întregul univers în fiinţă prin marea Lui putere. El nu este dependent de un loc de sălăşluire în vreun edificiu zidit de om. Astfel de construcţii îşi au rostul lor, dar lipsite de un spirit smerit, zdrobit şi ascultător din partea celor care se închină acolo, ele îşi pierd însemnătatea (vezi comentariul la Isaia 57,15).

Isaia 66:3 3. Junghie un bou. Ebraica acestui pasaj este foarte concisă rezultând câteva interpretări posibile. Nu există o legătură între propoziţii; de pildă prima parte zice: „sacrificatorul boului ucigaşul unui om.” Legătura dată de KJV, „ca şi cum,” şi aceea pusă de RSV, „asemenea,” sunt bazate pe exprimarea din LXX şi a targumurilor. Traducându-se în felul acesta sensul ar fi că lipsit de experienţa spirituală corespunzătoare jertfitorul unui bou n-ar fi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât un ucigaş. Celelalte combinaţii ale propoziţiilor ar exprima comparaţii similare.

Este posibil, totuşi, să se introducă conjunctivul „este,” astfel: „Cel care înjunghie un bou este un ucigaş,” etc. Aceasta dă sensul că aceia care veneau să se închine lui Dumnezeu cu boi, miei, prinosuri (jertfe de cereale), tămâie în acelaşi timp săvârşeau ucidere şi erau dedaţi la ritualuri idolatre (vezi cap. 65,3-7).

Căile lor. Ideea din versetul acesta este strâns legată de aceea din versetul următor. Aşa cum oamenii aceştia şi-au ales căile lor rele, Dumnezeu va „alege” pedepse pentru ei corespunzătoare cu nelegiuirile lor.

Isaia 66:4 4. Nefericirea. Ebr. ta’alumim, de la rădăcina ’alal, care într-una din formele sale înseamnă „a proceda cu severitate.” Probabil un sens mai bun al lui ta’alumim este „tratament aspru,” „suferinţă” (RSV). Totuşi, întratamentul aspru care a venit asupra lui Iuda, Domnul a avut un scop înţelept şi de îndurare, aşa cum a făcut cu cele zece seminţii. Ceea ce n-a putut să realizeze prin ei în propria lor ţară, El urma să realizeze împrăştiindu-i printre vecinii lor păgâni (PK 292).

Isaia 66:5 5. Care vă temeţi. Isaia se întoarce de la făţarnicii nelegiuiţi la rămăşiţa cea dreaptă. Soarta acestora dinurmă nu fusese uşoară. Ei fuseseră dispreţuiţi şi persecutaţi de către fraţi mincinoşi. Îngâmfaţi şi plini de îndreptăţire de sine făţarnicii îi luase în bătaie de joc pentru evlavia şi consacrarea lor. Dar profetul arată că lucrurile vor fi schimbate, că nenorocirea va fi soarta batjocoritorilor, iar bucuria şi eliberarea va fi soarta celor drepţi.

Ca să vedem. Literal, „vom vedea.” Potrivit cu textul masoretic cuvintele acestea alcătuiesc o parte dinbatjocură: „Să fie Domnul slăvit şi vom vedea bucuria voastră.” Traducerea „El se va arăta” (KJV) cere o schimbare în ebraică. Totuşi, sulul 1QIsa zice clar: „el se va arăta.”

Isaia 66:6 6. Un glas răsunător. Mintea profetului este purtată înainte în timp către timpul reaşezării. Isaia priveşte la cetatea şi la Templul refăcute şi la Domnul ridicându-Se să dea răsplata noilor vrăjmaşi (vezi comentariul la Isaia 59,16-18).

Isaia 66:7 7. Înainte ca să simtă dureri. Sionul este personificat printr-o femeie care este în durerile naşterii. Ţara lui Israel, care fusese multă vreme pustie (Ezechiel 38,8), urma ca deodată prin reîntoarcerea mulţimii

exilaţilor să palpite de viaţă nouă.

Isaia 66:8 8. Într-o zi. Este un lucru neauzit şi de necrezut ca o naţiune să ajungă la existenţă aşa de brusc. Dacă iudeii din exil ar fi luat seama la solia profeţilor, refacerea ar fi fost la fel de dramatică şi de glorioasă cum estedescrisă aici.

Isaia 66:9 9. Să nu las să nască? Seriozitatea planului lui Dumnezeu este înfăţişată aici. Eşecul lui Israel de a realiza scopul divin nu se datora vreunei deficienţe a harului divin. Şi nici nu va îngădui Dumnezeu ca nereuşita trecătoare a lui Israel să zădărnicească „planul veacurilor pentru răscumpărarea omenirii” (PK 705, 706). Ierusalimul ceresc „mama noastră” (Galateni 4,26) va fi populat cu naţiunile celor mântuiţi (vezi comentariul la Isaia 59,1).

Isaia 66:10 10. L-aţi plâns. Compară capitolele 57,18; 61,2.3.

Isaia 66:11 11. Bând laptele. Versetele 11 şi 12 continuă tabloul cu Ierusalimul ca mamă a naţiunii de curând născută. Toată preocuparea unei mame pentru copilul ei este răsplătită din belşug.

Isaia 66:12 12. Pacea. Sau „prosperitatea,” „succesul” (vezi comentariul la Isaia 57,19).

Ca un râu. Vezi comentariul la cap. 48,18.

Slava. Ebr. kabod, „aici probabil însemnând „bogăţie,” ca în capitolele: 10,3; 61,6. Cu privire la bogăţia neamurilor vezi comentariul la cap. 60,5.

În braţe. Sau „Pe coapse,” [KJV]. Compară cap. 60,4. în ţările orientale copii erau adesea purtaţi pe şoldurile mamei.

Isaia 66:13 13. Mângâie. Compară cap. 49,15.

Isaia 66:14 14. Se va bucura. Fără îndoială o referire la luarea în râs a batjocoritorilor la care se face referire în cap. 65,5.

Oasele voastre vor prinde putere. În vreme de necaz se spune că oasele putrezesc (Psalmi 31,10; conf. Plângeri 1,13), sau în timp de boală că „ard” (Iov 30,30).

Faţă de robii săi. Acelaşi contrast este exprimat ca în v. 5 (vezi comentariul acolo).

Isaia 66:15 15. Domnul vine. Adevărata restaurare a lui Israel ar fi însemnat moarte pentru apostaziaţi şi nelegiuiţi.Astfel a doua venire a Domnului Hristos va aduce eliberare sfinţilor şi moarte celor răi (Apocalips 19,19-21).

Isaia 66:16 16. Pedepseşte. De la ebr. şafat, „a judeca.” 1QIsa de la Marea Moartă zice aici: „Căci cu foc va veni Iehova să judece, şi cu sabia Lui toată carnea.”

Descrierea din cap. 66, ca şi cea din cap. 65 (vezi comentariul la cap. 65,17), este în termenii a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă iudeii ar fi ales să împlinească planul divin. Prin urmare urâciunile amintite aici sunt în mod specific acelea de care se făceau vinovaţi iudeii apostaziaţi.

Isaia 66:17 17. Le sfinţesc. Aceşti apostaziaţi amestecau ritualurile păgâne cu cultul lui Iehova şi apoi luau o atitudine de „Sunt mai sfânt decât tine” (cap. 65,5) faţă de fraţii lor. Domnia lui Ahaz, şi a lui Manase a fost impresionant de mult caracterizată printr-o astfel închinare (2Regi 16,10-16; 21,2.7). Ceremoniile de consacrare şi purificare la care se face referire erau probabil riturile iniţierii în misterele păgâne.

În grădini. Grădinile şi dumbrăvile acestea erau adesea scena unor ceremonii păgâne crude şi imorale. Evreii îi urmau adesea pe păgâni pentru a se închina în astfel locuri (Isaia 1,29; 65,3.4; comp. 1Regi 14,23; 15,13; 2Regi 16,3.4; 17,9-11; 18,4), deşi lor li se poruncise de Dumnezeu să le nimicească (Exod 34,13; Deuteronom 7,5).

Unul către unul. Sau „Înapoia unui copac,” KJV. Cuvântul „copac” este adăugat [în KJV]. Referirea poate fi la vreun obiect de închinare urâcios sau revoltător. Ebr. ’achad, „unul,” este masculin în textul ebraic obişnuit, dar feminin în mai multe manuscrise, între care şi sulul de la Marea Moartă a lui Isaia. Nu se ştie la ce se referă acest „unul.”

Mănâncă carne de porc. Vezi comentariul la cap. 65,4. Oamenii aceştia Îl sfidau pe faţă pe Dumnezeu mâncând ceea ce îndeosebi era o urâciune pentru El. Atât porcul cât şi şoarecele sunt trecuţi în lista animalelor necurate care erau interzise evreilor să le mănânce (Levitic 11,2-7.29.44). Apostaziaţii iudei triumfau când lepădau toate restricţiile şi pretindeau că se sfinţesc exact prin cele despre care Dumnezeu spusese că-i vor întina şi-i vor face nedestoinici pentru comuniune cu El. În pretenţia din partea lor a unei sfinţenii superioare ei decăzuseră în cea mai joasă degradare.

Vor pieri. 1QIsa omite verbul acesta, probabil o eroare scribală. Nimicirea a fost deja menţionată în versetele 15 şi 16.

Isaia 66:18 18. Eu pedepsesc. Sau „Eu cunosc,” [KJV]. Verbul acesta din urmă nu este în ebraică, dar LXX are epistamai, „a înţelege,” „a cunoaşte.” Targumurile zic aici: „şi înaintea mea sunt faptele şi gândurile lor descoperite.”

Vine vremea. LXX zice: „Eu vin.”

Vor vedea slava Mea. Adică, o descoperire a caracterului Lui, aici probabil acel aspect descoperit în nimicirea păcătoşilor.

Isaia 66:19 19. Voi pune un semn. 1QIsa de la Marea Moartă zice: „voi pune semne.” Ce este semnul acesta, sau ce sunt „semnele” acestea, nu este arătat. Expresia „voi pune un semn” este probabil paralelă cu „vor vedea slava Mea.” Văzând „slava,” sau „semnul” lui Dumnezeu, cei scăpaţi de nimicire vor spune naţiunilor ce le-a fost descoperit cu privire la Dumnezeu.

Tarsis. În general identificat cu Tartessus din Spania (vezi comentariul la Geneza 10,4).

Pul. Locul acesta nu este precis cunoscut, dar se consideră de unii că reprezintă un popor african. Unii cred că Pul este o ortografiere greşită a lui Put (vezi comentariul la Ezechiel 27,10). Totuşi, 1QIsa de la Marea Moartă zice „Pul.”

Lud. O regiune din Mesopotamia Superioară (vezi comentariul la Geneza 10,22)

Tubal. O seminţie iafetită din apropiere de Marea Neagră (vezi comentariul la Ezechiel 31,2).

Iavan. Numele ebraic obişnuit pentru ionieni, sau greci (vezi comentariul la Geneza 10,2).

Ostroavele. Sau, „ţinuturile de coastă.” Locurile numite reprezintă ţări depărtate în general care nu auziseră mai înainte de Dumnezeul lui Israel, dar care acum urmau să-L cunoască prin predicarea solilor.

Isaia 66:20 20. Fraţii voştri. Exilaţi încă împrăştiaţi.

În care. Aici sunt înşirate diferitele tipuri de mijloace de transport folosite în Orientul antic. Prin orice mijloc la îndemână oamenii din toate rasele şi din toate regiunile de climă urmau să vină la Sion.

Muntele Meu, cel sfânt, Ierusalim. Vezi comentariul la cap. 2,2-4.

Într-un vas curat. În contrast cu „bucatele necurate” aduse în străchini de „un popor răzvrătit” (capitolele 65,2.4; 66,16.17).

Isaia 66:21 21. Preoţi şi leviţi. La acest stadiu al restaurării legea ceremonială ar fi încă în vigoare (vezi comentariul la Ezechiel 40,13).

Isaia 66:22 22. Cerurile cele noi. Vezi comentariul la cap. 65,17.

Isaia 66:23 23. Fiecare lună nouă. Sau „De la lună nouă la alta,” [KJV]. Cu privire la ritualul lunii noi sub legea mozaică vezi Numeri 10,10; 28,11-14; comp. Amos 8,5). Cu privire la importanţa lunii noi în timpul restaurării lui Israel vezi Ezechiel 46,1.3.

În fiecare Sabat. Sau „De la un Sabat al altul,” [KJV]. Sabatul este o instituţie veşnică. El ar fi fost onorat cum se cuvine în statul iudeu refăcut, iar pe noul pământ viitor va fi ţinut de toţi (vezi DA 283). Toţi vor ţine Sabatul ca veşnică recunoaştere a lui Hristos în calitatea Lui de Creator al lumii în măreţia ei edenică,şi de re-Creator al cerurilor noi şi al pământului nou, ale dreptăţii şi sfinţeniei.

Isaia 66:24 24. Vor vedea trupurile moarte. Versetul acesta trebuie să fie privit în lumina principiilor schiţate în comentariul la Isaia 65,17. Limbajul este o dovadă în plus că descrierea lui Isaia prezintă cum ar fi fost aşezate cerurile şi pământul noi dacă naţiunea iudeilor şi-ar fi acceptat destinul ei divin. Înainte ca pământul cel nou de care vorbeşte Ioan (Apocalips 21,22) să devină sălaşul celor drepţi şi închinătorii să meargă la Ierusalim, orice urmă de păcat va fi fost îndepărtată şi nici un trup mort nu va rămâne care să strice desăvârşirea acelui Eden refăcut (vezi 2Petru 3,10). De aceea cuvintele lui Isaia nu trebuie să fie luate ca aplicându-se direct la viitoarea stare a noului pământ. Aplicaţia secundară trebuie să se facă în armonie cu declaraţiile scriitorilor inspirate ulterior care ne-au informat cu privire la felul cum planurile veşnice ale lui Dumnezeu vor fi aduse la îndeplinire prin biserica creştină (vezi p. 36, 37).

Aceia care aplică versetul acesta la pedeapsa veşnică a sufletelor într-un iad care arde pururi ar face bine să observe că sunt văzute trupuri moarte, nu suflete descarnate în chinuri. O astfel de aplicare greşită a profeţiei ignoră de asemenea principiile mai sus notate.

Viermele. Ebr. tola’at, aici probabil larvă. Acelaşi cuvânt ebraic este folosit în Exod 16,20; Iov 25,6; Psalmi 22,6; Isaia 14,11. Tabloul este al larvelor care rod din trupurile moarte.

Nu va muri. Prin aceeaşi aplicare greşită menţionată mai sus unii au înţeles expresia aceasta ca arătând în mod figurat viaţa nesfârşită a celor răi. Totuşi expresia în ebraică este un imperfect simplu, un timp care denotă o acţiune neîndeplinită şi înseamnă pur şi simplu că în momentul considerat acţiunea verbului nu este încă deplină. De pildă, timpul imperfect este folosit la Geneza 2,25 în afirmaţia cu privire la Adam şi Eva că „lor nu le era ruşine.” Afirmaţia nu era o prezicere că lor nu urma să le fie niciodată ruşine. Că mai târziu le-a fost ruşine este clar implicat în Geneza 3,7. O traducere sugerată a timpului ebraic care transmite această nuanţă de sens este: „viermele lor n-a murit încă.”

Nu se va stinge. Timpul ebraic este acelaşi ca în expresia „viermele lor nu va muri.” De aceea expresia

poate fi tradusă, „focul lor nu s-a stins încă” (vezi mai sus la „nu va muri”). Că expresia, „focul lor nu se va stinge,” nu înseamnă foc care va arde pururi este evident din prezicerea din Ieremia 17,27, unde Ierusalimul este ameninţat cu un astfel de foc. Focul a fost aprins (2Cronici 26,19), dar el de mult s-a mistuit. Focul de nestins înseamnă pur şi simplu un foc pe care nimeni nu-l va stinge sau nu-l poate stinge. Totuşi, atunci când va fi consumat cele din care se hrăneşte, el se stinge în mod natural.

Astfel defineşte Biblia în mod clar focul care „nu se va stinge.” S-ar mai putea observa că ebraica din Isaia 66,24 este poetică în formă şi că expresiile „viermele lor nu va muri” şi „focul lor nu se va stinge” sunt paralele. Sensul celei de-a doua expresii, care este clar definit, sugerează astfel interpretarea care ar trebui să ise acorde cele dintâi.

Cu privire la folosirea din partea Domnului Isus a cuvintelor din Isaia 66,24 vezi comentariul la Marcu 9,44.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 DA 437; FE 371; 6T 184

2 FE 451; GW 177; TM 207, 250

3, 4 8T 249

5 EW 13; GC 372; LS 53; SR 361; 1T 44

8 Ev 579

10 PK 729

12 PK 374

13 CS 17; Ed 245

19 PK 374

22, 23 ML 364

23 DA 283, 770; PK 733; 6T 368

24 EW 294