VASILE VOICULESCU n. 27 nov. 1884, com. Parscov, jud. Buzau - m. 26 apr. 1963, Bucuresti. Poet, prozator si dramaturg. Fiul lui Costache Voicu, gospodar cu stare, si al Sultanei (n. Hagiu). incepe scoala in satul Plescoi si termina cursul primar la Buzau. Liceul ,3- P. Hasdeu" (Buzau), apoi "Gh. Lazar" din Bucuresti, absolvit in 1902. Preocupat de materialism, pozitivism si evolutio-nism, ii citeste pe Littre Claude Bernard, A. Comte, Dar-win si Spencer, studiaza opera lui Wundt, Hofding, Pierre Janet si W. James, atras de psihofizica si psihopatologie. Urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1902-1903), apoi trece la Facultatea de Medicina (1903-1910). in 1910 isi sustine teza de doctorat in medicina: Rezectia intestinului cu sutura termino-terminala in herniile strangulate. Debuteaza in Convorbiri literare (1912), cu poezia Dorul. Pana in 1917, practica medicina in diferite circumscriptii satesti: Ocolul (jud. Gorj), Bezdead si Tatarani (jud. Dambovita), Buftea, Budesti (jud. Ilfov). in timpul primului razboi mondial (1917-1918) e medic militar la Barlad, unde participa la serile literare ale lui Al. Vlahuta: "N-a fost gand al meu pe care sa nu i-1 spun, n-a fost vers pe care sa nu i-1 citesc, n-a fost fapta de care sa nu stie". Debut editorial cu voi. Poezii (1916); din acelasi an colaboreaza la Flacara lui C. Banu, in urma unei recomandari date de Al. Macedonski. in 1918 este numit medic de circumscriptie la Bucuresti, apoi medic la Administratia Domeniilor Coroanei (1920). Din 1921, subdirector al Fundatiei Culturale (director, din 1922). Editeaza, la Barlad (impreuna cu G. Tutoveanu, T. Pam-file si M. Lungeanu), rev. Florile dalbe (1919), iar cu T. Paunescu-Ulmu si N. I. Herescu, la Craiova, rev. Pleiada (1927-1928). Colab. la Cuget romanesc, Viata literara, insemnari literare, Dacia, , Kalende, Gandirea, Luceafarul, Revista Fundatiilor Regale, Viata Romaneasca etc. Debut in dramaturgie pe scena Teatrului National, cu drama Fata Ursului (1933). Tot aici i se prezinta Umbra, in 1935. in rev. Azi publica piesa intr-un act La pragul minunii (1934). Publica art. de educatie sanitara si asistenta medicala in Lamura (1919-1928), Albina (1922-1925), Vatra (1929-1930), Romania administrativa (1927-1936) si Farul caminului (1933-1938). De la infiintarea Cugetului romanesc (1922), al lui T. Arghezi si I. Pillat, publica aici poeziile din voi. Poeme cu ingeri (1927). Redacteaza emisiunea saptamanala "Ora satului" la Radio (1930). incepand cu 1933, referent literar la Radiodifuziune, apoi director al programului literar (panain 1945). A publicat voi. de poezii (Din Tara Zimbrului si alte poezii, 1918; Parga, 1921; Poeme cu ingeri, 1927; Destin, 1933; Urcus, 1937; intrezariri, 1939; Poezii, 1944) si teatru (Demiurgul, 1943; Duhul pamantului, 1943). Dupa 1944, participa la intalnirile literare ale grupului "Rugul aprins", de la manastirea Antim (staret era arhimandritul Vasile Vasi-lachi). Reuniunile aveau loc in salonul staretiei sau in biblioteca manastirii, in prezenta a numerosi scriitori, oameni de cultura si monahi: Ion Marin Sadoveanu" class="navg">Ion Marin Sadoveanu, Anton Dimitriu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Mircea Vulcanescu, Sandu Tudor, Dumitru Staniloaie, arhimandritul Haralambie Vasilachi, parintii Felix Dub-neac, Andrei Scrima, Sofian Boghiu s.a. Se intentiona scoaterea unei rev. de spiritualitate romaneasca si tiparirea unei col. de traire crestina, alaturi de actiuni umanitare si de incurajare a artelor , prin acordarea de premii. in 1948, gruparea este interzisa, calugarii surghiuniti la alte manastiri, iar ceilalti judecati si condamnati la ani grei de inchisoare. VOICULESCU e arestat in aug. 1958 si eliberat abia la 2 mai 1962, cu mai putin de un an inainte de moarte. Postum, apar Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de VOICULESCU Voiculescu (1964), doua voi. de Povestiri (1966) si romanul inedit Zahei orbul (1970). Dupa o prima faza de traditionalism, poezia lui VOICULESCU evolueaza spre decorativ si o discreta caligrafie a sentimentelor. In proza, aceeasi dispozitie lirica este uneori devastator exercitiu spiritual, alteori

transcendere a anecdoticului prin mit si fictiune pura. Premiul Acad. Romane pentru voi. Din Tara Zimbrului si alte poezii (1918); Premiul Soc. Scriitorilor Romani pentru voi. Poeme cu ingeri (1927); Premiul pentru literatura al Editurii Fundatiilor Regale (1939); Premiul national de poezie (1941). In afara unor influente din Al. Vlahuta, P. Cerna, Al. Macedonski si O. Goga, marile teme etice pe care le enumera G. Calinescu: mila, supunerea, suferinta, binele si raul, divinitatea, idealul si arta sunt probele exclusive ale procesului de apropiere a "neclintitului", cerul de "nelinisti interioare" si de "aspre viziuni" ale debutantului. In primele volume, formula dialogului cu vesnicia e generala, uneori imprecisa si orgolioasa, dar, in sfarsit, capabila sa consemneze "ecoul in sensibilitate" al dramaticelor invocatii. Un soim e "beat de zboru-i furtunatec", faptura se trezeste "la nadejdea rodirii viitoare", un vers indeamna la incordarea "arcului nebuniei", altul la calirea "otelului vointei", sublimul doarme si puterile sunt infricosate. Pastelul e doar un exercitiu de echilibru in acest "orb labirint launtric", o cumpana si nu o libera manifestare a lirismului. Triumfa de fiecare data, in poezie, acea "vedere ingenioasa a mintii", despre care vorbea T. Vianu. Decorul se estompeaza treptat, vocea se pierde si clipa se inchide in sine, entuziasmul se supune altor rani, pentru ca poetul insusi, printr-o necurmata intoarcere la sine, va anunta, cu fiecare suis, o noua "altitudine a durerii". Impresionanta e la VOICULESCU dorinta de a da un nume arghezienei rugi fara cuvinte, nu atat printr-un descriptivism care-si refuza marginile, cat printr-o idealitate care-si impune un prag. intrebarile se pun, drama se consuma "intre cerul strein si lutul ce ne manca", credinta ca cineva "sta-mpotriva eternitatii" exista, insa mai dureroasa decat nevoia certitudinii e identificarea bla-giana cu minunea adormita la temelia lumii. Ceea ce urmeaza e voluptatea renuntarii, bucuria visului, multumirea lepadarii de sine si cantecul pribeag al marelui exil interior. Din acest moment, spatiul se pierde treptat in launtrice, "cumplite departari" ("Orice apropiere mareste departarea"), iar timpul e simtit ca o nesfarsita rugaciune. Este punctul cel mai inalt al poeziei lui V., de unde abia poate fi dezvoltata, in continuare, o filosofie a identificarii originare. A identificarii gandului cu nemarginirea, a memoriei cu libertatea si a artei cu iubirea. A nu fi mantuire decat prin frumusete impune deja lumii un principiu ordonator, in care adorarea ia chipul invizibil al unui ceremonial cosmic. Nostalgia paradisului poate fi un pretext, pipairea golului poate fi un gest retoric, spaima poate fi un decor - reala, cutremuratoare, inspaimantatoare ramane doar mistica asteptare. O asteptare in care trupul devine cetate pentru timp si timpul demon al trupului. De-acum, poetul invata tacerea, ingemaneaza "potrivnice silinte", cauta izvoarele de somn si striga din ruine ("Vreau tanara durere cu proaspete minuni"). In succesiunea lor, volumele vor inregistra aceasta orgolioasa prefacere a chinului in "taina fara cheie", precum in Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare, unde poezia imprumuta materiei si lumii ritmurile ei eterne, gingasiile, himerele, virtutile si fapturile ei de duh. Izbavirea prin eros e metafora unei porunci uitate. Acceptarea si refuzul, avantul inghetat, sfasierea si tagaduirea sunt pentru totdeauna fixate in imaginea arcului "vibrand, dar nemiscat". Gloria povestirii isi are, fara indoiala, radacinile in acelasi efort de a imagina "o tara alaturea de vis", in acelasi spectacol al risipirii, in aceleasi iluminari si naufragii prin lumea lutului sterp. O lume ce urmeaza a fi cucerita pe masura ce descoperim in acest lut "prapastia cu adanc de fericire". E adevarat ca poezia, povestirile la fel, sunt rezultatul unui exercitiu spiritual riguros", desi supunerea la durata cuvantului si la morala semnificatiei lui vine dintr-un extaz si dintr-o ravna ha-rica dincolo de marginile experimentului livresc. Lumea poetului si a prozatorului este una a metaforei prin excelenta, a enuntului esential, a integrarii in istorie (cultura) si in universul miturilor fara varsta. Spatiul povestirilor este cel al "migrarilor fantastice", al "imparatiei inchinata muteniei", al neclintitelor taramuri si al odihnei in ganduri, un teritoriu al "uriasei apoteoze". "Pamantul interior", cautat cu atata fervoare in poezie, isi largeste hotarele pana la limitele gandirii devastatoare, intemeind un cult al imaginatiei ca izvor al vietii. Exista o treapta a inchipuirii, pe care viata insasi, dupa o expresie a autorului, nu e decat o mantie de visuri. Gandirea magica e cuget profan al genezei si redobandire a obarsiilor tainice istovite in trup. Pescarul Amin, Caliman, din Lostrita, Charles, din Sezon mort, sau Ultimul berevoi sunt ipostaze ale acestei alchimii obscure, in care "eficienta simbolurilor" nu este straina de mai vechiul manierism antropomorfic al scriitorului. Zahei orbul, aparut postum (1970), trebuia, in intentia autorului, sa inchida cercul noii alcatuiri magice, reducand materialitatea lumii la simpla

conditie de stare a visului. Purificarea prin suferinta si ispasirea presupun iscodirea raului ("ocnele din tine", citim intr-o poezie), drama repetand-o pe cea din poezie: "Cresc dinlauntru tipete spre larg" (volumul Destin, 1933). Prin orbire, personajul e partas la "veghea temeliilor"; prin orbire descopera blagian "fantanile noptii" si suspinul launtric. Asumandu-si cu luciditate tragedia "purificarii etice", VOICULESCU a lasat posteritatii imaginea unui rastignit, aflandu-si implinirea in risipa vietii. REFERINTE CRITICE E. Lovinescu, Istoria, III; F. Aderca, in Sburatorul literar, nr. 8, 1927; N. Crevedia, in Universul literar, nr. 21, 1930; idem, in Calendarul, nr. 523, 1933; O. Papadima, in Gandirea, nr. 6, 1937; G. Calinescu, Istoria; I. Pillat, Traditie si literatura, 1943; T. Vianu, Figuri si forme literare, 1946; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, 1967; A. Martin, Poeti contemporani, 1967; N. Manolescu, Metamorfozele poeziei, 1968; VOICULESCU Ardeleanu, Proza poetilor, 1969; I. Vlad, Descoperirea operei, 1970; P. Constantinescu, Scrieri, V; Al. George, Semne si repere, 1971; M. Mincu, Critice, I, 1971; O. Papadima, Scriitorii si intelesurile vietii, 1971; D. Pillat, Mozaic istorico-literar, ed. II, 1971; I. Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice, 1972; S. Cioculescu, Aspecte; nceputurile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influena poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahu, George Cobuc. Lirica sa din perioada interbelic se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea c exist Dumnezeu. Ea se nscrie n curentul tradiionalismului interbelic, care se va transforma n poezia gndirist. nclinaia spre teluric i elementar, spre sentimentul religios, este transpus n simboluri i alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieii pulsnd n vegetaia din jur, sufletul devine spaiul unor frmntri ca n pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Naterea, venirea Magilor, moartea Mntuitorului. n volumul Poeme cu ngeri sunt foarte multe prezene angelice, ntreg universul poetic e cuprins de aceast hierofanie. Devine medic i doctor n medicin la Bucureti, ine la radio o serie de conferine de medicin pentru rani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplific. A scris i povestiri fantastice. n proz i apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul i Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise n perioada cnd a fost exclus din viaa literar, iar din dramaturgie ntre altele: Duhul pmntului, Demiurgul, Gimnastic sentimental, Pribeaga. n 1941 i-a fost conferit Premiul Naional de poezie. Sonetul 183 Mereu cersim vietii ani mai multi, asa-s nestire, Ne razvratim, ne plngem de pierderea noastra, Si nca nu-ntelegem ca fara de iubire Se vestejeste Timpul n noi ca floarea-n glastra; Rupt din eternitate, el vrea tarm asemeni Din care-altoiul subred sa-si traga seva noua; Noi l primim cu gheata si-l rasadim cremeni Cnd Dragostea-i unica vecie data noua.

Ci-n van acum te mnii pe mine si m-arunci, Minunile iubirii n-au staile pe lume; Ca Lazar la auzul duioaselor porunci, Oricnd si ori de unde ma vei striga pe nume, Chiar de-as zacea n groapa cu lespedea pe mine, Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine. Sonetul este poezia cu forma fixa, alcatuita din 14 versuri, grupate, de regula, in doua catrene, care au rima imbratisata si doua tertine, avand rima libera sau variata, de tipul cdc; dcd. Ultimul vers al sonetului cuprinde adesea o concluzie a intregii poezii Volumul intitulat "Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu", aparut postum (1964), include si "Sonetul CLXXXIII". Acest volum cuprinde 90 de sonete, numerotate in continuarea celor 154 ale lui Shakespeare, aparute cu circa 350 de ani in urma (1609), de aceea acest sonet poarta numarul 183. De la Dante incoace, literatura a relevat ideea ca sentimentul de iubire este o cale spirituala superioara spre cosmos si divinitate, conceptie preluata si de Vasile Voiculescu in sonetele sale, adaugandu-i insa o neliniste moderna, aceea a izbavirii prin arta.

Elementele formale sunt asemanatoare cu cele shakespeariene, numai ca la Voiculescu tensiunea spirituala este amplificata de alegorii solemne prin care se exprima ideea plenitudinii, a eliberarii spirituale prin intermediul unei pasiuni. Idealul celui care iubeste este desavarsirea eului prin "puterea ganditoare" (Eugen SimioN), care ordoneaza dar si amplifica trairile interioare. Tema o constituie revelatia celor doua concepte esentiale pentru existenta umana, Timpul si Dragostea, singurele care determina conditia omului in Univers, conferindu-i eternizare. Ideea poetica exprima drama efemeritatii omului, poetul avand doua atitudini distincte: razvratirea si resemnarea in viziunea filozofica a mortii. Structura poeziei. Poezia este alcatuita din doua fragmente lirice, dupa accentele ideatice ale sonetului. Partea I se organizeaza in jurul a doua concepte filozofice fundamentale ale existentei umane, Timpul si Dragostea, scrise cu majuscula de poet. Ca si la Lucian Blaga in "Poemele luminii", existenta este vazuta aici ca o "mare trecere" catre moarte, omul traieste drama efemeritatii sale, avand doua atitudini distincte in fata vietii: razvratirea si resemnarea. Lupta omului cu destinul implacabil transpare inca din debutul poeziei, "Mereu cersim vietii ani multi, asa-n nestire, / Ne razvratim, ne plangem de piericiunea noastra". Poetul gaseste singura solutie de supravietuire spirituala care sa invinga timpul si sa eternizeze simtirea umana: "Si inca nu-ntelegem ca fara de iubire/ Se vestejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra". Accesul la iubire are valoare suprema, conferind sens profund existentei umane, dragostea avand puteri demiurgice, "Dragostea-i unica vecie data noua", sugerand ideea ca numai iubirea poate

eterniza sufletul omului, pe cand absenta ei l-ar vesteji "in noi ca floarea-n glastra", comparatiile care sugereaza uscaciunea interioara a omului lipsit de dragoste fiind de natura vegetala. Viata efemera a omului este sugerata prin simboluri semnificative pentru trecerea implacabila a timpului: "piericiunea noastra", "se vestejeste Timpul", "floarea-n glastra", "altoiul subred", "rasadim in cremeni". Partea a doua transfera iubirea in planul concretului, poetul imaginand o cearta intre indragostiti, "Ci-n van acum te manii pe mine si m-alungi", accentuand prin acest pretext trainicia sentimentului de dragoste, "Minunile iubirii n-au stavile pe lume". Iubirea capata dimensiuni sacre, divine, energia si forta acestui sentiment pot face minuni, asemenea celei biblice, a scoaterii din moarte a lui Lazar: "Ca Lazar Ia auzul duioaselor porunci, / Oricand si ori de unde ma vei striga pe nume, / Chiar de-as zacea in groapa cu lespedea pe mine, / Tot m-as scula din moarte ca sa alerg Ia tine.". Iubita capata, asadar, si ea dimensiuni sacre, este Iubita Christ si are puteri demiurgice. In concluzie, sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemeritatii, daruindu-1 cu eternizare. "Sonetul CLXXXIII" are tendinta de a depasi teluricul, aspirand spre zona esentelor pure, spre sacru. Iubirea devine un proces initiatic prin intermediul caruia omul accede spre marile taine cosmice, o tentativa dramatica a individului de a-si depasi conditia umana. Limbajul artistic. in acest sonet, Vasile Voiculescu foloseste figuri de stil traditionale pentru a sugera efemeritatea fiintei umane ori esentializarea sentimentului de iubire: comparatii -"Se vestejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra"; "Ca Lazar la auzul duioaselor porunci,/ () Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine.", metafore -"rupt din eternitate", "rasadim in cremeni", epitete "altoiul subred", "seva noua". Starea de degradare si suferinta pentru efemeritatea omului sunt ilustrate prin verbe cu o puternica forta de sugestie: "cersim", "ne razvratim", "ne plangem", "m-as scula din moarte". Partea a doua a sonetului este dominata de termeni biblici "Lazar", "duioasele porunci", "lespedea", iar sirul de metafore organizeaza o alegorie de inspiratie mitologica. Iubirea determina conditia omului in Univers, avand valoare suprema pentru existenta umana, "iubirea vazuta ca un concept deschis spre semnificatiile universului" (Eugen SimioN). Nivelul semantic al acestui text este constituit din sensurile denotative ale cuvintelor utilizate pentru comunicarea unor intuitii subiective ale unei instante enuntiative (identificabila cu eul poetiC). Dintre aceste cuvinte, prin ariile lor semantice, unele se impun cititorului cu mai multa acuitate, precum substantivele: viata, ani, piericiune, timp, eternitate, iubire (dragostE), altoi, sex a, gheata, cremene, Lazar, groapa, moarte; verbele: cersim, ne razvratim, ne plangem, nu-ntelegem, se vestejeste, rasadim, vei striga, m-as scula, sa alerg. Prin sensurile lor obisnuite (denotativE), consemnate in dictionare, asemenea lexeme (cuvintE) sunt in masura sa contureze, vag, un prim sens, care trimite la coordonatele definitorii ale existentei omului: eternitate, timp, viata, iubire, moarte, regenerare. Articularea mai clara a acestui sens reiese din organizarea lor in constructii coerente, adica intr-o forma textuala anume. b. Nivelul logic, adica al relatiilor in care sunt puse cuvintele mentionate (cu determinantii loR) constituie coerenta sensului direct (denotatiV) al poeziei, sens lapidar, aforistic exprimat in versul 8 : Dragostea-i unica vecie data noua". Urmarind mai indeaproape organizarea sintagmatica instrinseca a textului, constatam ca ea are o prima parte (versurile 1-7) constatativa, in care sunt consemnate observatii generale privind modul in care oamenii (comunI) isi percep existenta (asa-n nestire"), lamentandu-se (mereu cersim vietii ani multi", ne plangem") de efemeritatea lor (de piericiunea noastra"), ignorand esentialul, pentru ca, in continuare, in versurile 8 si 10, sa formuleze, sententios, un adevar axiomatic (Dragostea-i unica

vecie data noua" si Minunile iubirii n-au stavile pe lume"). Versurile 11-14 aduc o referire la mitul biblic al invierii din morti a lui Lazar, una din minunile lui Isus, ca argument ilustrativ pentru pertinenta sententiilor mentionate. Grafematic, textul este asezat monolitic in pagina, fara a respecta dispunerea versurilor in strofe separate de spatii albe, asa cum ar cere-o textualizare clasica a speciei numita sonet. Faptul constituie una din notele originale ale poetului nostru, sub aspect prozodic. Mentionam ca, la acest nivel al coerentei sensului direct, literal, degajat din organizarea sintagmatica a textului, nu putem vorbi de literaritatea lui. Aici avem numai premisele (semnificatii partialI) pentru constituirea semnificatiilor poetice. c. Nivelul figurativ este cel in care cuvintele designand observatii, fenomene, evenimente invocate devin, pe baza principiului similitudinii, semne poetice, prin convertirea lor la statutul de figuri, care trimit la un alt inteles, oarecum diferit de sensul logic (literaL). Cuvinte si expresii precum cersim (ani multi de la viata), asa-n nestire", ne plangem, piericiunea, se vestejeste, altoiul subred, seva noua, gheata, cremeni, minunile iubirii", vecie, ca Lazar alcatuiesc nivelul elementelor de figuratie literara {comparatii - una din ele, cea din versurile 11-14, e dezvoltata - o personificare ampla, exceptionala, cu potentialitate simbolica grava: Se vestejeste Timpul in noi" - si mai multe metafore simbolizatoare cu mare forta de sugestie piericiunea noastra", altoiul subred", Dragostea - vecie"), nivel in masura sa ne trimita la un semnificat de grad superior, imbibat de o puternica emotie existentiala, patetic exteriorizata in final, componenta a sentimentului iubirii, trait, incandescent, de poet (Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine"). Neutralitatea sensurilor denotative de la nivelul logic al textului este depasita, poezia devine calda, intensa si infrigurata emotie prin procesul transfigurarii, observabil la nivelul primei trepte de figurare. d. Nivelul celei de-a doua trepte a procesului de figurare (analogiC) este constituit de elementele metaforico-simbolice, deja mentionate, la nivelul figurilor. Metafora piericiunea noastra" sugereaza ideea efemeritatii existentei noastre, idee rotunjita, in continuare, de metafora personificatoare Timpul" (scris cu initiala majuscula, semnificam partial din compartimentul grafematiC), care se vestejeste in noi" si de metaforele imediat urmatoare: altoiul subred" (conotatia ideii de energie revitalizanta de care are nevoie fiinta noastra efemera pentru a atinge absolutul, eternitateA). Metafora altoiului induce ideea centrala a poeziei si anume ca Dragostea (cuvant scris, de asemenea, cu initiala majuscula) este unica vecie (metafora) data omului, fiinta trecatoare, iar metaforele gheata si cremeni sugereaza incapacitatea noastra de a intelege rostul adevarului atat de clar exprimat in versurile 8 si 10. Comparatia ampla din versurile 11-14, inspirate de anecdota biblica, exprima, transparent, concluzia confesiunii lirice : iubirea este o energie revitalizanta, dar ea contine si un sens mai profund. e. Nivelul tropologic sau acela al paradigmelor general-umane, sintetizand procesul devenirii conotatiilor inregistrate prin sondajul in nivelele anterioare, implica profunde si complexe semnificatii spirituale privind existenta noastra in lume, in Univers. La acest nivel, poeziei Sonet CLXXXIII i se pot detecta, in functie de sistemele de referinta adoptate, diversele semnificatii: 1. Evident, putem citi acest text ca poezie erotica, luand-o ca una din foarte multele poezii pe aceasta tema scrise de poet. Ciclul din care face parte, Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare (1964), este dominat de tema iubirii, de un Eros bivalent (inger si demoN), adorat spiritual si senzual, aspiratia, setea de nemurire aflandu-se pretutindeni, ca si la Shakespeare. Cum s-a mai spus, Voiculescu obtine efecte surprinzatoare din interpretarea plastica a sentimentului iubirii, cum se poate constata si in sonetul discutat aici. Referindu-se la intregul ciclu, Stefan Augustin Doinas spune ca Ideatia si sentimentul se logodesc, aici, in mod desavarsit stimulandu-se reciproc". inteles deci ca poezie erotica, Sonet CLXXXIII (183, continuand numaratoarea de la 154, de acolo de unde a lasat-o ShakespearE) da expresie poetica unui sentiment intim, totodata general-uman. Sentimentul iubirii, textualizat prin forma consacrata a dialogului imaginar cu persoana iubita, este intens potentat emotional si reflexiv, revelandu-si marea lui fascinatie si persistenta. Prin dragoste ne definim ca fiinta, ne simtim parte a creatiei, impacati cu conditia noastra trecatoare, mantuiti din nelinisti.

2. Putem citi sonetul ca poezie cu implicatii filosofice. Existenta umana, ne sugereaza textul, este un element care apartine fenomenalitatii, planului relativitatii, al aparentelor, in care putem surprinde anumite semne al Ideea fundamentala a acestui sonet este, ca prin iubire omul nvinge timpul, trecerea si da sens efemerei sale existente. Furat, preocupat de durata vietii, omul uita faptul ca iubirea este singura vesnicie de care se poate bucura. Voiculescu exprima clar ideea ca iubirea este partea noastra de vesnicie: Cnd Dragostea-i unica vecie data noua. Aceasta idee este completata si prin versul: Minunile iubirii n-au stavile pe lume. n continuare poetul apeleaza la un motiv biblic al nvierii lui Lazar din Evanghelia lui Ioan. Poetul pune n paralel forta iubirii cu forta credintei n Dumnezeu. Asemenea lui Lazar, care a nviat la auzul duioaselor porunci poetul va raspunde chemarilor iubitei chiar de dincolo de mormnt. Ca Lazar la auzul duioaselor porunci, Oricnd si ori de unde ma vei striga pe nume, Chiar de-as zacea n groapa cu lespedea pe mine, Tot m-as scula din moarte ca sa alerg la tine. Poetul foloseste n acest sonet cteva notiuni-simbol: Timpul, Dragostea, Divinitatea, Moartea, mai precis raporteaza iubirea la timp, divinitate si moarte. Sonetul se remarca prin claritate, limpezime, versurile avnd semnificatia unor adevarate aforisme. Si aici Voiculescu prelucreaza discret un motiv biblic, subordonnd de data aceasta iubirii. Vasile Voiculescu a fost un admirator a lui Shakespeare. Ideea de a scrie sonete i-a venit n urma ncercari .. literar Serban Cioculescu considera sonetele lui Voiculescu o adevarata monografie consacrata paradisului si infernului iubirii. Din sonetele lui Voiculescu se contureaza ideea iubirii ca principiu fundamental al existentei umane, care nnobileaza fiinta umana. Iubirea nseamna cunoastere de sine, dar si o exceptionala deschidere spre necunoscutele universului. Poetul pledeaza pentru o pasiune traita rational prin care omul ajunge la semnificatiile ascunse ale universului. Lostrita, povestirea aparuta postum in volumul Iubire magica a lui Vasile Voiculescu, prezinta intr-un timp legendar povestea unui pescar care isi face un ideal din prinderea demonului acvatic. In mod simbolic el il intruchipeaza pe cautatorul de valori absolute care devine victima unei aspiratii mai presus de fire. Atmosfera povestirii este de basm, de mit reactivand prin semnificatiile sale mitul sirenei sau al Ondinei autohtonandu-l pe plaiurile romanesti. Un peste se preschimba in fata, un pescar se arunca in apa si ocroteste lostrita de violenta valurilor, un vrajitor descanta un peste de lemn si aduce astfel fabulosul in real, timpul condenseaza un evac intr-o saptamana. Toace aceste indicii ale caracterului fantastic al textului sunt anticipate de autor in prologul despre diavol. Secventa de debut avertizeaza lectorul asupra continutului senzational al evenimentelor: Nicaieri diavolul cu toata puita si nagoda lui nu se ascunde mai bine ca in ape. Dracul din balta, se stie, este nelipsit dintre oameni si cel mai atragator. Localizarea actiunii neobisnuite este precizata tot in

acest fragment (pe Bistrita ... si pana dincolo de Piatra), intr-un cadru autohton de unde se poate deduce ca povestirea va evoca universul fabulos al credintelor populare romanesti legate de mitul dugurilor apei (Rusalce). Asociind mediul acvatic miracolului Vasile Voilculescu descrie aparitiile posibile ale diavolului cu atributele feminitatii: in fata suie care se scalda in valtori insistand asupra puterilor malefice ale acesteia: cursa pusa flacailor nestiutori, ca sa-i inece. Tema povestirii este obsesia absolutului care se dovesdeste in final distrugatoare, mai cu seama ca aici absolutul, reprezentat de lostrita are o puternica incarcatura malefica. In rezumat povestirea prezinta destinul lui Aliman, un tanar pescar dintr-un sat de pe malul Bistritei care initial accepa ca pe o provocare prinderea lostritei de dimensiuni neobisnuite ce facuse multe victime intre flacaii satului. Treptat, urmarindu-si prada, Aliman este vrajit de lostrita astfel incat vanatoare devine o metafora a cautarii celor doi parteneri ai cuplului. Pentru a-si aduce iubita in lumea sa, Aliman apeleaza la un batran vrajitor si lepadandu-se de lumea lui Dumnezeu imblanzeste spatiul acvatic care ii va trimite in timpul unei revarsari o fata necunoscuta cu care eroul traieste o patimasa si neomeneasca poveste de iubire. Aparitia mamei fetei pune capat fericirii flacaului si pentru ca toate incercarile lui Aliman de a-si gasi iubita esueaza, el se resemneaza cu o casatorie in lumea comuna. In noaptea premergatoare nuntii are un vis ce anticipeaza reaparitia lostritei care se produce odata cu o noua revarsare de ape, fapt care il determina pe Aliman sa se arunce in valuri in dorinta de a-si recupera iubirea, de a se implini. Din punct de vedere al fondului mitic nu pot fi omise doua aspecte: se poate vorbi in text despre mitul zburatorului in masura in care fiinta feminina devine aici personajulul principal fantastic ce trezeste prima mare iubire a lui Aliman. O oarecare asemnaare exista in acest sens cu nuvela lui Mircea Eliade Domnisoara Christina, unde fiinta feminina, strigoiul vine sa prinda in mrejele sale sufletul unui artist: Este vorba insa si despre mitul pactului fantastic anticipat chiar de prima fraza a textului, care sugereaza esenta malefica a fapturilor care apartin mediului acvati. Numai un asemnea pact ii permite flacaului accesul la femeia-peste. Odata pactul savarsit prin incantatia pe care o rosteste doua invatatura batranului vrajitor, o altfel de implinire a lui Aliman decat aceea in registrul acvatic este imposibla. Eroul povestirii este pescarul Aliman, omul legat prin meserie de universul acvatic, care ii este familiar. Pentru el pescuitul este mai mult decat o meserie, este unicul mod de existenta pe care il cunoaste, unicul care ii confirma superioritatea. Initial lostrita este o provocare profesionala: intregul sat se antreneaza in aceasta cursa, pestele oferind si o modalitate de selectare a membrilor comunitatii: pescarii cuminti pentru care pescuitul este doar o sursa de hrana se retrag semn ca in colectivitate se respinge anormalul. Flacaii insa iubesc primejdia, aventura, misterul, provocarea, cu alte cuvinte sensul ascuns al vanatorii. Lostrita apare ca un stimulent pentru orgoliul lui Aliman, pescarul care doreste sa stapaneasca natura. Prin detaliul fizic Aliman aminteste de eroii din basme, prin viziunea generala (flacau voinic) fiind deosebit prin maiestria profesionala si prin faptul ca salveaza de la inec copii si bunuri ale oamenilor. Initial el reprezinta tipul rational de intelegere a realitatii, este neincrezator in miturile despre duhul apelor si rade superior la auzul legendelor care se nasc in sat. Este imaginea specifica a personajului din fantastic care nu trebuie sa aiba inclinatii spre acceptarea miraculosului ci, din contra, trebuie sa fie un neincrezator. Cu atat mai mult metamorfoza sa este mai semnificativa. Aventura capata valente initiatice, fiind anticipata de prima intalnire directa a lostritei: Aliman e atins de vraja, senzatia este de voluptate, iar flacaul e cuprins de obsesia pestelui. Se grefeaza acumtema iubirii si se construieste ambiguitatea acelei fiinte iar povestea de vanatoare devine poveste de iubire.

Inainte de toate Lostrita este o poveste de dragoste intre un om si o fiinta fabuloasa. Istorisirea reveleaza tema si constituie tema narativa pe baza careia se impune noutate tratarii mitului Ondinei din apele Bistritei, intr-o tesatura de simboluri. Aliman este expresia cautatorului de absolut, fiinta umana subjugata unui vis mai presus de fire, insul care tenteaza iesirea din limita (a-liman ceea ce poate insemna dincolo de limita, predestinare). Povestea asemanatoare celei capitanului Ahab care cauta balena alba nu pentru a se razbuna ci pentru a-si depasi limitele si a atinge astfel absolutul. Lostrita este un demon acvatic si reprezinta fascinatia idealusui, caruia eroul nu i se mai poate sustrage, ispita raului vazuta ca o chemare din alt spatiu, imaginea feminitatii in toata splendoarea ei. Bistriceanca este semnul altui timp, al unei existente anterioare dragostei si marcheaza sfarsitul starii de vraja. Mireasa din real are rolul unui reper al mediului rural si se justifica in existenta lui Aliman prin etapa inertiei, a starii abulice. Vraciul este un personaj aflat la interferenta dintre real si fabulos el detinand puteri neobisnuite prin care realizeaza invazia miraculosului in real. Baiatul care anunta reaparitia lostritei functioneaza in epic drept mesager al fantasticului si vesteste intrarea eroului in spatiul fantasticului, al implinirii, echivalent cu moartea. Balta, mediul acvatic este asociata cu feminitatea si in acelasi timp, apa este lumea miraculoasa care genereaza visele si atrage cu iluzia implinirii. Acvaticul si femininul au in comun nestatornicia, ispitirea tainele, etc. Malul, spatiul tehnic reprezinta ca si principiu masculin echilibrul (cel putin aparent si vremelnic), statornicia, siguranta, realul. Totemul este singura modalitate a fiintei umane de a invoca o alta dimensiune in situatia in care coenstientizeaza ca nu poate realiza altfel saltul in fantastic. Lexicul regional chiar cu rezonante arhaice (nagode, suie, stirlici) este un argument al artei narative al autorului de o profunda sugestie a fantasticului, ce comunica prin radacinile sale folclorice cu arhetipalul. Rezumat: Un flacau de pe Bistrita, Aliman, se indragosteste de o lostrita care naluceste prin bulboane. Vrajit flacaul tanjeste, se topeste ca o boala si dupa ce reuseste odata s-o prinda, o scapa, pastrind in carne "o dezmierdare, ca un gust de departe". Exasperat, merge la un vraci si vraciul ii da o lostrita lucrata din lemn (tema dublului). Pusa in apa, papusa produce minuni: apa Bistritei vine mare si, provocind inundatii, aduce de sus de la munte o pluta pe care se afla o fata care nu stie cum a cheama, un fel de salbatica picata intr-o comunitate omeneasca. Intre Aliman si frumoasa salbatica izbucneste o mare dragoste, intrerupta de aparitia mamei, o vrajitoare de pe Bistrita de sus, despre care, iarasi, nimeni nu stie nimic. Bistriteanca sopteste fetei vorbe adormitoare si, in transa hipnotica, fata si mama pleaca, lasind pe flacau intristat. O paminteanca din sat pune ochii pe el si, cum treburile merg repede, se hotaraste nunta. In ziua cununiei, un baietas aduce vestea ca areaparut lostrita si Aliman, trezit dintr-un somn ciudat, vrea s-o prinda si s-o manince la nunta lui. Apa este mare si, ispitit de lostrita care-l priveste fix in ochi, flacaul se afunda in bulboana si dispare. Pescarul Amin Pescarul Amin este in literatura romana unul dintre reprezentantii omului animal. El este urmasul unei familii vechi ce descinde din pesti. Barbatii acestei familii au fost pescari din tata in fiu, dar nu erau pescari obisnuitri. Ei comuniacau cu apele, cu valtorile. Demult, familia aminilor stapanea toata balta Pociovelistii, dar, datorita schimbarilor sociale Amin ajunge un simplu paznic. Pescuitul are, ca si vanatoarea legi nescrise, cutume antice ce si-au pierdut originile in negura timpulu. Prespectandu-le el imparte pestii in doua mari categorii: buni si rai. Somonu este perfid, lacom, ii ataca animalele si copii. Din aceasta cauza el vrea sa il prinda la inceput pe pestele urias. Insa apoi isi da seama ca este vorba de un morun. Niciodata n-a pescuit moruni, legile nescrise interzicandu-I acest lucru. Socul cel mare il are atunci cand aude de dinamita. In pescuit este vorba

de iscusinta nu de tehnologii. Este un ritual magic, o panda, o lupta spirituala intre doua suflete ce lupta pentru supravietuire. Lui Amin ii displace ideea de a prinde un peste "interzis" atat de usor si fara o motivatie temeinica. Devine agitat, inconjoara si controleaza gardurile de nenumarate ori. Se culca. Noaptea este cel mai bun sfetnic. Isi aminteste de un basm sau mai bine zis de un algoritm dintr-un basm: trebuie sa se dea peste cap de 3 ori si se preface in gand. Disperarea il indeamna sa incerce orice solutie xcare l-ar putea ajuta. In mintea lui se da odata peste cap si intra intr-un loc numit de el fundul mortii, apoi inca odata si se simte de parca a inviat dupa un innec si ultima data cand se opreste intr-un luminis adanc. De fapt el este intr-o calatorie astrala. I n acel moment el poate avea raspuns la orice intrebare. Descopera cu adevarat ce este viata. Ea "nu este nici ziua de azi, nici maine, nici anul intreg". Ceea ce conteaza sunt lucrurile infaptuite de tine. Apoi intra in lumea pestilor si de acolo isi vede stramosii, acesta fiind unul dintre semnele care ii prevesteau moartea. In sfarsit ajunge si la morun. Un morun sacru ce se hraneste cu luceferi si se ascunde intre constelatii, ce reprezinta universul ancestral al stramosilor lui. Morunul reprezinta dumnezeul apelor, al valtorilor, al pescarului, un spirit antic ce guverneaza universul acvatic. Apoi descopera ca morunul este de fapt stra-stramosul sau, intemeietorul neamului Aminilor. Acesta il conduce spre rai, un rai ce se afla in ape. Vazandu-l Amin isi da seama ca nu poate permite ca acest taram fabulos si sacru sa fie distrus doar pentru capriciul unui tanar ca nu stie inca sa traiasca. Atunci rupe gardurile, da drumul pestilor si odata cu morunul se duce si el pierzandu-se in infinitatea universului acvatic. Povestirea "Pescarul Amin" a fost scrisa de Vasile Voiculescu in 1958 si publicata postum in volumul intitulat "Capul de zimbru"(1966), facand parte din proza contemporana. "Pescarul Amin" este o povestire fantastica, deoarece evidentiaza mitul apei ca motiv esential, ca substanta primordiala germinativa a vietii; povestirea simbolizeaza facerea lumii, explicand geneza universului din mediul acvatic si nasterea fiintelor din pesti, ca mit totemic. Tema povestirii este ilustrata de statutul omului ce vine dintotdeauna in aceasta lume, ca pastrator al unei ancestrale familiaritati cu natura si lumea animala in care-si simte infipte adanc radacinile devenirii sale, precum si intoarcerea sa la stadiul genetic primar, reintegrandu-se astfel in circuitul universal. Subiectul povestirii

Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu are ca specific ilustrarea lumii reale, obisnuite, in cadrul careia este posibila manifestarea fireasca a elementelor fabuloase, care fac parte din viata oamenilor, creand, in acest fel, ineditul si senzationalul in banalul cotidian. "Pescarul Amin" este o povestire fantastica, Vasile Voicule insinuand in lumea reala credinta straveche, fabuloasa ca omul se trage dintr-un animal sacru, considerat stramosul sau si recunoscut ca totem. Planul real este reprezentat de colectivitatea pescarilor din Delta Dunarii, care, la inceputul primaverii, se lupta cu "puhoaiele nebune" pentru a apara pestii "buimaciti de mal" si tarati in fluviu de "iuteala vijelioasa" a apelor. Povestirea incepe cu o imagine impresionanta a revarsarii Dunarii, intr-o primavara cand dezghetul provoaca naruirea fluviului din matca, ale carui "ape furioase nu-1 mai incapeau", imagine reluata a haosului originar. Odata cu navalirea puhoaielor, "duiumuri de pesti, de toate soiurile, de toate marimile, de la somnii si crapii cat viteii, la fatisoarele cat ganganiile", sunt izbiti de valurile furioase

care inunda baltile, lacurile, ghiolurile si garlele Deltei. Din cauza revarsarii Dunarii, pescuitul devenise impracticabil, deoarece pestii se ascundeau ametiti pe fundul apelor dezlantuite, "in nomoale si cotloane", ratele si gastele salbatice se roteau dezorientate, toate vietatile, "oameni si lighioi", asteptau sa se domoleasca "maniile dezlantuite" in Delta Dunarii.

Pe la mijlocul lui aprilie, Dunarea "iesi din haos", satele, ca "niste cetati asediate de hoardele apelor", se linistira. Oamenii, impreuna cu un brigadier, pornira spre Pociovelistea, unde navalise, o data cu inundatia, "sumedenie de peste in balta". Pescarii se asaza in calea lor, ca pestii sa nu scape inapoi in fluviu, "unde-i cheama aprinsele legi ale biologiei lor" si instaleaza capcane pentru a prinde crapii si "celelalte semintii dunarene". Brigadierul, "un ala butucanos, negru si buzat, facut proaspat sef, dadea ordine anapoda si se caznea "sa faca pe desteptul", desi era "prost pe toate partile si in toate felurile". il striga pe Amin, "un pescar aratos", foarte priceput si impreuna pornesc sa impiedice alunecarea pestilor spre Dunare, dar nu razbesc forta apelor, pentru ca in adancurile lor "stau puterile" misterioase, pe care oamenii nu le pot invinge. Abia in a treia seara a putut sa intre Amin in valtoarea apelor, luptandu-se cu iuteala curentilor care-i izbeau trupul ca sa simta cu talpile "gandurile apelor de la fundul unde alearga pestii". Pescarul Amin cerceteaza nisipul din adancul apelor si-i spune brigadierului ca pestii stau incolonati ca ostile, asteptand "porunca de la imparatul lor, vreun somn intelept", care sa le spuna cum sa-i pacaleasca, in timp ce ei stau de vorba si nu monteaza gardurile care sa-i opreasca. Pescarii, "pletosi si barbosi ca niste zei ai apelor" se scufunda in apele "iuti si reci" si timp de alte trei zile fixeaza capcanele "cu mare mestesug", deoarece cand apele baltii vor navali, ar impinge o data cu ele si pestii, care vor cadea in prinzatoarele fixate de pescari. Se lasa o liniste adanca, oamenii vorbesc soptit intre ei, doarece "pestele e nespus de temator" si daca aude cel mai mic zgomot se sperie si se intoarce din drum.

Ca in fiecare an, Amin ramane sa vegheze capcanele saptamani in sir, pentru ca este cel "mai iscusit, mai harnic si mai intelept" dintre toti pescarii, cel mai priceput in gasirea solutiilor de indreptare a gardurilor, daca s-ar intampla ceva cu acestea. Ramas singurul stapanitor peste singuratatile locurilor pustii, "Amin vegheaza necontenit peste aceasta imparatie inchinata muteniei", dand tarcoale capcanei, cufundandu-se in valtoarea apelor ca "sa dibuie pulsul garlei, nazuielile curentilor, sa pandeasca punerile la cale ale pestilor, rasufletul baltii, uneltirile Dunarii". Priceputul pescar se hraneste cu "merinda rece", doarme putin si "iepureste", asteptand incordat pana cand balta isi intoarce brusc curgerea furioasa in sens invers, dinspre balta spre fluviu. Cuprins de o agitatie nestapanita, Amin alearga neobosit in susul ori in josul garlei, simtind cum "sumedenia de pesti" curge in capcana intinsa. El vede cum "vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale" patrund prin clapele gardurilor si vegheaza vigilent ca nici unul sa nu se strecoare cumva pe deasupra zaplazurilor, simtindu-i ca "nu renunta la scapare". Atunci cand pestii par linistiti, cand nu sunt agitati si nervosi, e semn ca "lucreaza la o gaura de scapare" si atunci Amin se scufunda, cerceteaza din nou trainicia gardurilor, iar daca gaseste vreo spartura, cara de pe mal pietre si bolovani pe fundul apei, pana repara stricaciunea, cu o placere neobosita. Faptura lui Amin seamana cu o amfibie, este inalt, "sui, cu pieptul mare, iesit inainte si umflat pe laturi, un piept larg cuprinzator, cu albia pantecului cand supta, cand imbortosata cu aer, cu brate lungi si palme late ca niste lopecioare, cu coapse si picioare asijderi desirate", se scurteaza sau se lungeste cand se scufunda in apa, intocmai "ca broasca din arcurile incheieturilor de la toate madularele". Pielea lui este fara nici un pic de par, lunecoasa, semanand cu stramosii lui, neamul Aminilor, despre "care se zice ca s-ar fi tragand din pesti". Cand iese din ape, "el nu ramane leoarca: se zvanta intr-o clipa"; Tabacita de vant si de soare, pielea lui este acoperita "de niste solzisori", porii fiindu-i astupati "de mal si de mazga pestilor". Aici Voiculescu face o prima trimitere catre mitul totemic, credinta strabuna ce face parte din

mentalitatea oamenilor. Cu parul "tuns marunt" si barba rasa, Amin, "cel mai mare pescar al meleagului, stapan din mosi-stramosi peste mai bine de trei sferturi din trupul baltii", este multumit si bucuros ca, in calitate de paznic al gardurilor Pociovelistii, i se ingaduie "sa aiba de-a face cu apa si pestii". Dupa aproape o saptamana de panda, zagazurile incepura sa paraie si Amin zari pentru o clipa spinarea "unei namestii" care se afunda fulgerator in bulboana. Pescarul presupune ca este "un somn urias" care bantuia de cativa ani balta, speriind copiii care se scaldau si provocand "pradaciuni". Credinta populara autohtona a creat o legenda legata de stima apelor, duhul rau care poate lua felurite infatisari pentru a produce necazuri oamenilor, pentru a-i atrage in adancurile apelor si a-i ineca. Voiculescu sugereaza ca stima luase de data aceasta infatisarea unui "somn urias". Amin se simti cuprins de o bucurie imensa, pentru ca avea acum ocazia sa se lupte cu "namila" si sa o prinda. Dupa ce se cutremurara de cateva ori gardurile, se lasa o liniste nefireasca si Amin deveni nelinistit, banuind ca "jigadina" punea ceva la cale. Din acest moment, paznicul nu mai avu tihna, tulburat de intrebari despre "Ce face acolo in fund diavolul? Ce unelteste? Unde scormone?". Se scufunda de zeci de ori, ziua si noaptea, fiindu-i teama sa nu-1 plesneasca "naprasna" cu coada si sa-i franga spatele. Veghea atent "temeliile prinzatorii", le intarea cu bolovani spionand "miscarile fiarei", dar nu reusea "s-o dibuie". Amin face tot felul de presupuneri privind nemiscarea pestelui, ori ca o fi satul, ori ca ii place sa doarma pe fundul apelor si, prinzand curaj, se scufunda din nou in "ghiolul capcanei", sperand sa zareasca "umbra uriasa". Pe fundul apelor calca "pe pardoseli de pesti in stive", jos erau crapii cei mari "mai pasnici", peste ei somnii "hrapareti", apoi "somoteii tineri", peste care pestele mai mic si teancurile de platici.

Pescar ambitios, Amin face planuri cum sa prinda el singur "fruntea vanatului, fiara baltii", ca sa-si puna la incercare "vitejia si iscusinta de prea multa vreme nemaipuse la proba", mai ales ca nu avea nici un fel de arme sau unelte cu care sa-1 poata rapune. incearca, mai intai sa-t momeasca, intinzandu-i nade cu pesti "pentru lacomia jiganiei", apoi, intr-un accces de nebunie, isi baga un picior in apa, balabanindu-1 drept momeala, deoarece "dihania" era "dedulcita la carne de om". Dar nici aceasta viclenie nu are sorti de izbanda si Amin e cuprins de framantari, "nu mai mananca, nu mai doarme", sta mereu cu o cange in maini, ori cu bolovani si cu saculete de pietris ca sa le aseze "metereze" la temelia gardurilor, temandu-se ca "uriasul" sa nu scape. Dupa o saptamana, vine la el nevasta-sa cu merinde, "primenita si dichisita, cu o muscata la ureche", dar ramane uimita de cat era Amin de "ogarjit", temandu-se ca e bolnav. Barbatul ii povesteste pe scurt toate chinurile prin care trecea si trimite, prin ea, vorba brigadierului sa vina numaidecat cu echipa, pentru ca "dihania darama gardurile" si sa aduca degraba "carligele cu lanturi", "navodul cel mare" si "halcile de carne imputita". Obsedat de pestele urias, Amin nici nu observase ca apele se retrasesera, ca pasarile deltei se intorceau inapoi pe aceste meleaguri, ca intreaga natura renastea Ia viata si atunci, "o unda de placere mangaie sufletul impovarat al paznicului". in aceeasi seara, echipa sosi la Pociovelistea si toti ascultara uimiti "intamplarea cu somnul urias". Pescarii verifica inca o data rezistenta stalpilor, temeliile gardurilor si totul parea in regula. Falos, brigadierul se si vedea la Bucuresti, "intr-o sala plina de cele mai inalte autoritati", stand langa "somnul urias" si primind rasplata, ba chiar se gandea sa atarne la gatul pestelui o tablita pe care sa scrie: "prins de brigadierul Fastac Ion, conducatorul echipei Pociovelistea". Auzind acestea, Amin simti o durere in inima pentru "tainica lui jivina" ce urma sa fie astfel "pangarita" si nu mai voia, parca, sa o prinda. Cand, a doua zi gasira carligele goale, brigadierul deveni nervos si spuse cu ciuda

ca este "viclean al dracului", vorbe care, din nou, il suparara pe Amin, care credea ca nu ar trebui dracuit din moment ce uriasul somn este "deasupra celorlalti pesti ai lui Dumnezeu". Patru pescari "se pusera sa raneasca apele" cu navodul cel mare, care se propti deodata intr-o "povara nebiruita" si incepu sa se miste cu forta. Deodata, se zari la fata apei "o namila" care se zvarcoli, cazu inapoi in plasa, o rupse si "intr-o clipa se duse cu ea la fund", tarandu-i in bulboaca si pe cei patru pescari. Oricat de putin zarisera pestele, oamenii putusera vedea ca nu este un somn, ci un morun enorm, "cu ratul de mistret, pe capatana mica si-nfundata". Acum isi explica ei de ce pestele statea numai Ia fund, pentru ca rama in namol, "cum ii era obiceiul". Uimirea oamenilor se manifesta zgomotos, pentru ca nimeni nu-si putuse inchipui ca e vorba de un astfel de peste, deoarece morunii "nu stau niciodata in balti", ci in mare, de unde intra in Dunare, numai pentru a-si lasa icrele. intamplarea aceasta este considerata "o minune" si Amin este cuprins de tristete pentru ca lasase acest miracol "in mainile altora". Se fac tot felul de presupuneri galagioase, ca morunul ar avea vreo 10 metri si aproximativ sapte sute de kilograme, ca ar fi ramas pentru iernat in cine stie ce cotlon al Dunarii, fiind blocat de zapoarele puse de ei. Identificarea morunului i se parea lui Amin "ca o nenorocire", apasandu-i "din ce in ce mai greu pe suflet", toata intamplarea amintindu-i o poveste "uitata", pe care i-o spusese bunicul sau. Asadar, Voiculescu introduce treptat elementul fabulos in viata reala a oamenilor prin "minunea" care se petrece sub ochii lor, aceea a prezentei morunului in apa baltii Pociovelistea. Brigadierul organizeaza pescarii "bezmetici", hotaraste ca el sa se duca la Tulcea dupa ajutoare "de meserie" si Amin sa stea mai departe de paza pana la intoarcerea lui. Ramas din nou singur, Amin "se simtea lanced, mahnit", deoarece el nu avea nimic cu morunul, acesta nu intra "in socotelile pescuitului sau". El ar fi vrut sa prinda somnul, cu care avea vechi rafuieli pentru ca acesta "ii inhata regulat ratele, gastele de pe balta", ba o data ii apucase un miel si un vitel care se adapau in balta si de aceea voia el "sa-1 prinza si sa-1 judece". Morunul nu era agresiv, el se hranea numai cu pesti mici, pe care ii prindea atunci cand veneau "ca niste nerozi sa-1 gadile la mustati". Brigadierul sosi impreuna cu un inginer piscicol care trebuia sa cerceteze situatia si sa ia masuri pe loc. Inginerul este incapabil sa gaseasca o solutie pentru prinderea morunului si, nepasator, decide sa puna dinamita, rezolvand "dintr-o data toata problema". Amin este revoltat de aceasta "nelegiuire" si se gandeste ca inginerul "nu stie ce vorbeste", deoarece dinamitarea nu era permisa nici de lege. Incompetent si infatuat, inginerul declara ca el are puterea de a inlocui legea cu dinamita si in zadar ii explica Amin ca actiunea ar distruge nu numai gardurile cu toata schelaria, ci si pestii si vadul se vor face praf. Inginerul nu renunta la hotarare si pleaca spunandu-le ca ii va anunta in sat cand urmeaza sa vina "cu oameni, barci si carute" pentru a incarca pestele. Planul fabulos se accentueaza, manifestandu-se evolutiv, crescand in profunzime pana ocupa total realul in finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viata spre moarte, incheind astfel ciclul existential prin revenirea sa la totem, prin contopirea definitiva cu stramosul sau, morunul, care este in aceasta povestire animalul sacru din care a aparut omul.

Ramas din nou singur, "domn peste pustietatile intristate", Amin aude aievea "detunaturile" si vede parca "sumedenia de pesti plutind, ucisi, cu burtile in sus", ceea ce il umple de revolta, iar o "uriasa amaraciune" ii cuprinde intreaga fiinta, "isi simtea bratele amare, picioarele inveninate", il apasa o inspaimantatoare raspundere si-l copleseste un rau fizic, de parca fierea i s-ar fi varsat in sange. Realitatea il agreseaza, asadar, Amin incearca sa se salveze, sa-si protejeze sufletul si gaseste singura solutie de supravietuire spirituala in sine insusi. Obosit si dezorientat, se surprinse ca privea in strafundurile garlei si vedea in noapte, in mod ciudat, clar cum "unii pesti odihneau nepasatori pe nomoale; altii forfoteau intre doua ape; Ia fata stiucile sareau de-un cot; crapii se smuceau spre

vazduhul neingaduit; ici-colo clipoceau mrene argintate, platici parca aripate se avantau sa zboare". Cauta cu atentie morunul, dar acesta nu se zarea nicaieri. Deodata isi aminti povestea pe care o auzise in copilarie, cu voinicul nazdravan care se dadea de trei ori peste cap si se prefacea in gand, putand astfel sa patrunda pretutindeni. Copil fiind, incercase tot felul de tumbe, dar nu reusise sa devina "gand". isi da seama acum ca trebuie sa se dea de trei ori peste cap in suflet, "sa-si intoarca de trei ori peste cap sufletul". Se incorda si prima oara simti ca "intra ca in fundurile mortii", a doua oara "iesi ca dintr-un inec", iar a treia oara, oprindu-se intr-un luminis din adancuri, "se facuse gand". Amin cobori in strafundurile apelor "cu toate stiintele gandurilor pescaresti", se stranse "in sine ca intr-o dureroasa rugaciune", incercand din rasputeri "sa-si intoarca chipul in sus, spre Cerul de deasupra", asa cum faceau numai plugarii cand cereau ploaie lui Dumnezeu. Se gandeste insa ca Dumnezeul pescarilor "nu umbla pe nori", ci pluteste "pe mugetele talazurilor, prin vartejuri si anafore, pe chitii si morunii biblici". La gandul ca Dumnezeu trebuie "sa fie pe aproape", se simti strabatut de un fior puternic, tremurand gol "ca de un ger naprasnic", cu dintii clatanind parca de "frigurile copilariei". Apoi, brusc, cuprins de o caldura arzatoare, "dulce si buna, ca o mangaiere de soba" simti ca poate privi cu limpezime "in cerul de dedesubt", ca trece printr-o prefacere adanca, intrebandu-se daca nu imbatranise dintr-o data, doarece "se inchina cugetelor, odihnei in ganduri", intocmai ca bunicul sau. Batranetea lui i se pare acum "un alt chip al vietii", incarcata "de har si de puteri", patrunzand in el "ca sucul urias a mii si mii de alte vieti", daruindu-i tot ceea ce aveau mai pretios in ele. isi da seama ca viata nu este o curgere de timp, ci este esenta clipei "in care pumnul destinului tescuieste timpul intr-o lacrima, ca de spirt. Clipa cand, copil, a scos singur intaiul peste, un crap de doua ori mai mare decat el. Clipa cand, intr-o noapte, aplecat pe gura bunicului sa-i auda soaptele, acesta, cu un oftat ce a incremenit vremile, si-a dat sufletul chiar in sufletul lui". Amin transcede din lumea reala intr-o alta lume spirituala, ancestrala, se reintegreaza legilor universale ale existentei umane. Agonia mortii este ilustrata de reactii exterioare ("tremura", "dintii ii clantaneau"), in timp ce sufletul se linisteste ("ii era bine", "se inchina cugetelor, odihnei in ganduri"), iar batranetea, ca simbol al sfarsitului uman, este "un alt chip al vietii", o stare de spiritualitate superioara inaltatoare prin har si puteri. Clipele spiritului nu inseamna timp, ele sunt nemuritoare. Amin iese nu numai din lumea reala, ci si din timpul limitat si ireversibil si intra in vesnicie, eternizandu-se prin intoarcerea la timpul universal. Esenta clipei ii destainuie comoara sufletului care-i spune "sa lase nedezgropate avutiile destinului", sa le tainuiasca in fundurile de ape, acolo unde le ascunsesera stramosii lui. Strapunse launtric "clestarele cerului de ape () bolta cu bolta", inchipuindu-si cum scanteiaza, "intr-o fantastica hora", misterioasele "zodii de ape", cu pestii uriasi "din care i se trage neamul" ce carmuise cu pricepere "sortile pescuitului", cu "morunii balaurosi" care invinsesera potoapele pentru a naste oameni "din pantecul lor rodnic", pentru ca sa intemeize "neamuri tari" de pescari iscusiti, "ocrotitori prin vesnicie", de care Amin se simte acum aparat. Patrunde parca in toate cotloanele "zamislirilor dintai", simtind in sine manifestarile "de la inceputul inceputurilor" lumii, vazand inlauntrul sau stramosii asezati intr-un "unic fagur, care era el". Amin intra nerabdator in bulboana, "lasand afara timpul" sa-1 astepte zadarnic, deoarece."el trece in vesnicie", pe fundul apelor "batut cu stele", pe care-1 percepe ca pe "un adanc paradis regasit". El nu mai este o frantura a vietii, ci devine "urzeala obsteasca, intregul sobor al stravechimii" cu care se implineste total, intr-o unica si mareata fiinta a adancurilor de ape. Amin vede dintr-o data "zodiile lumii" inchise de el intre garduri, robite pericolului de a le face "maine praf cu dinamita". Zareste morunul care-si cauta ascunzis printre constelatii, iar "in pantecele lui stralucesc astrii inghititi". Privindu-se launtric, ca intr-o "oglinda magica", el vede ca morunul este "ras-stramosul sau, legendarul" de care aflase inca din copilarie: "Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu bastinasii si intemeiase intre bratele fluviului neamul cel tare al Aminilor".

Stramosul sau le lasase legea straveche "sa nu se atinga de moruni", iar acum Amin il regasea in rai, pentru ca "Raiul sta in ape". Asadar, el nu putea ingadui nimanui sa distruga acest paradis, pentru ca nu mai avea unde sa se duca dupa moarte. Atunci se hotari, se scufunda pe fundul apelor si incepu "sa dea la o parte bolovanii, sacii cu pietris, maldarele de stuf, facand o spartura "in gardul batut de toata greutatea garlei". Apele navalira cu putere si pescarul "nu putu sau nu mai vru sa aiba timp", ca morunul, opintindu-se sa incapa prin spartura prea neincapatoare, il "lua cu el in piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se pravali". Imaginea din finalul povestirii este una de basm, ilustrand bucuria izbanzii intoarcerii omului la esenta germinativa a vietii, la contopirea totala cu elementele cosmosului din care s-a nascut: "Si alaiul fabulos al pestilor se desfasura triumfal la mijloc cu morunul fantastic inconjurat de cetele genunilor, ducand la piept pe stranepotul sau, pescarul Amin, intr-o uriasi apoteoza catre nepieritoarea legenda cosmica de unde a purces dintotdeauna omul". Semnificatii Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu este construit din real si fabulos. in plan real, curajosul si iscusitul pescar Amin se opune cu hotarare dinamitarii capcanei construite de oameni si, pentru a salva pestii, el sparge barajul si moare inecat, luat de ape si ocrotit de morunul urias. Ceilalti pescari, brigadierul vanitos si inginerul piscicol incompetent se inscriu de asemenea in viata reala, ca si lacomia oamenilor de a strange toti pestii prinsi in capcana construita in balta. Planul fabulos este sugerat de mitul totemic, de legatura straveche dintre pescarul Amin si morunul miraculos. Atractia fabuloasa dintre Amin si morun este anticipata de cateva elemente totemice: pescarul are ceva de amfibie, trupul lui fara par se usuca imediat, pielea este, parca, acoperita cu solzi, iar talpile si palmele seamana cu niste lopeti. El vede pana pe fundul apelor, distingand cu limpezime agitatia pestilor. in clipa in care zareste morunul, Amin recunoaste in el pe "legendarul" sau stramos, se simte irezistibil atras de "duhul obarsiei vesnice", cu care se poate intelege "de la inceputul inceputurilor". El se afla acum numai in planul inchipuirii, "celalalt mare izvor al vietii" si se hotaraste sa abandoneze fapta, adica realul ("Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea De acum se inchina cugetelor, odihnei in ganduri Ca bunicul Oare imbatranise asa, dintr-b data? Se cerceta: poate! Dar, oricum, aceasta batranete se arata cu totul noua, un alt chip al vietii O imbogatire a ei cu nemasurate largimi inapoi si inainte, o scumpa autointelegere, o dezinteresare imparateasca, o nepasare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Batranete grea de har si puteri, dezbarate de carne, stranse incordate in ele insele ca pentru o inaltare."). Legatura stramoseasca a pescarului cu morunul este construita printr-o prefacere magica ("Se scruta singur: simtea ca trece intr-o alta adanca prefacere") de la conditia de om al faptei, la aceea de om al cugetului, care transforma fundul bulboanei intr-un Rai al apelor; Amin iese din timpul real si intra in vesnicie ("in lumina de matostat batut cu stele, fundul bulboanei era un adanc paradis regasit in care el intra, lasand afara timpul, ca pe o sluga, sa-1 astepte. Are sa astepte zadarnic: el trece in vesnicie."), prin relatia totemica a omului cu stramosii sai, pestii. Un prim semnal al acestei prefaceri poate fi schimbarea somnului in morun, care-1 marcheaza pe Amin, este ca o trecere simbolica de la lumea reala la cea mitica. Fantasticul este sustinut printr-un echivoc premeditat de catre autor. Voiculescu nu precizeaza cu exactitate daca, facand spartura in grad, Amin a fost surprins de puhoaie ori nu a intentionat sa se dea la o parte din calea acestora: "Amin nu putu sau nu mai vru sa aiba timp?", sporind astfel misterul acestei intamplari, miraculosul ce nu poate fi dezlegat. Credinta mitica il leaga pe Amin prin mii de fire tainice de lumea pestilor, de care se simte atras irezistibil, neputand sau nevoind sa i se

opuna. El trece astfel dintr-o stare spirituala in alta, dintr-o lume a faptei in una mitica, dintr-un spatiu al realului intr-unui acvatic, din timpul individual in vesnicie. "Preocupat de lucruri atat de subtile ca trecerea dintr-o realitate spirituala in alta, traind spiritual in preajma miturilor naucitoare, Voiculescu nu-si pierde placerea de a infatisa viata in elementaritatea ei sublima." (Eugen Simion - "Scriitori romani de azi"). Fabulosul in povestirile fantastice ale lui V. Voiculescu Cititorul este mereu mentinut in jocul oscilant, intre a crede sau nu ceea ce i se relateaza, in functie de atitudinea scriitorului care nu desface niciodata in mod deschis itele intamplarilor, invaluind totul in aura fabulosului, a posibilului. Eliade (la care fantasticul se compune din alternarea real-ireaL) transmite cititorului o siguranta a faptelor relatate in sensul ca personajele sale traiesc experienta ce i proiecteaza in afara lumii reale, pe cand la Voiculescu personajele traiesc in cadrul vietii reale experientele fabuloase. Asadar, Vasile Voiculescu va construi fantasticul din real si fabulos, supranaturalul manifestandu-se firesc in viata reala a oamenilor. Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea si firescul exprimarii, mai ales prin cuvintele populare specifice zonei, pare imprima un farmec particular si originalitate povestirii. Voiculescu foloseste o naratiune, in maniera povestilor vanatoresti, in spiritul basmelor populare: "in planul artei, autorul se comporta ca solomonarii, ca vrajitoarele si ca zanele sale: temele insesi, cele mai frecvente, ale prozelor (magia, iluzia, vraji lE) nu sunt decat expresia aceluiasi instinct artistic pe care l-am gasit la temelia lor Autorul atribuie personajelor facultati, forte inrudite cu ale lui; dar Marele Magician Proza lui V.Voiculescu Ca prozator V.Voiculescu a cultivat romanul, anecdota si povestirea fantastica.El a fost consacrat ca prozator de romanul "Zahei Orbul", precedat de povestiri anecdotice anecdote si fantastice. Povestirile anecdotice: Povestiri ca "Proba" , "Fata din Java" , "Capul de zimbru" ori "Farsa" sunt povestiri anecdotice.El pleaca de la o "situatie extraordinara" , relatand intamplari aparent autentice.In "Proba" un mosier grec de 70 de ani, dupa o viata aventuroasa, se casatoreste cu o fata tanara, cu care are patru fete.La nasterea fiecarui copil barfitorii targului o acuza pe sotie de adulter.Pentru a pune capat acestei campanii calomnioase, batranul sot inchiriaza vitrina cofetariei din centru si in fiecare sarbatoare el si copiii isi expun piciorul drept gol.La acest picior toti aveau cate sase degete, semn ca el este tatal copiilor. Povestirile fantastice: Un loc aparte in povestirile lui V.Voiculescu il ocupa povestirile fantastice, dintre care amintim "In mijlocul lupilor" , "Pescarul Amin" ,"Ultimul Berevoi" , "Sezon mort" si "Lostrita".In toate aceste povestiri descoperim o lume fabuloasa, salbatica, de o deosebita vitalitate, unde - prin intermediul vanatorii si magiei, omul intuieste principiile primordiale ale existentei. Scriitorul prefera situatiile neobisnuite, miraculoase, iar realul se suprapune fantasticului.Finalul povestirilor este ambiguu, deschis oricarei interpretari.Eroii lor sunt niste existente arhetipale, care prin magie - se intorc intr-un timp si spatiu arhaic.In functie de povestire, acest om-animal este "marele lup spiritual de dincolo" , "omul peste" , "ursul tragic" , "marele taur al muntelui" , "batranul arhitaur".

In "In mijlocul lupilor" portretul Luparului aminteste aceasta conditie a omului-animal.El este un vanator si vrajitor de lupi, care a mostenit din mosi-stramosi cunoasterea obiceiurilor acestor animale, cu care vorbeste si pe care le domina prin magie. Eroul din "Pescarul Amin" pare un om-amfibie. El are brate lungi si palme late "ca niste lopecioare", iar in apa se lungeste si se scurteaza.Din mosistramosi a mostenit o piele "lunecoasa" , fara par, incrustata cu niste solzisori, care se usuca imediat ce iese din apa. De aceea se spune ca neamul lui s-ar trage din pesti. Alaturi de pescari, el participa la asezarea capcanelor pentru prinderea unui nefiresc morun urias, ratacit in balta din apele Dunarii.Dar Amin nu vrea ca acest peste fabulos, arhetipul spiritual al neamului sau, sa fie ucis cu dinamita.Dupa un moment de regasire de sine, el se scufunda in apa pentru a indeparta bolovanii si a distruge capcana.Coborarea in adancuri echivaleaza cu iesirea din real si cu regasirea "in fundul bulboanei" a paradisului acvatic pierdut.Amin se scufunda "lasand afara timpul ca pe o sluga, sa-l astepte".

Adancul devine pentru el o matrice originara, in care diferenta dintre om si peste se atenueaza.Pestele nu mai este vanat, ci devine ocrotitor si arhetip al neamurilor de pescari.Finalul povestirii simbolizeaza tentatia absolutului.In "Ultimul Berevoi" ultimul descendent al familiei Berevoi este un personaj ambiguu : vanator si solomonar. Intrucat autoritatile au interzis uciderea cu arme de foc a animalelor salbatice care le decimau turmele, pastorii cer ajutorul batranului solomonar. Intorcandu-se prin timp in anistorie,printr-un ritual magic, solomonarul intra intr-o puternica relatie cu duhul arhitaurului" pe care il invoca.Acesta este un animal originar, totemic, care ar putea reda vigoare vitelor.Descriind ritualul magic, scriitorul inventeaza simboluri, miscari magice si eresuri.Dar magia batranului ramane fara efect si el isi insceneaza propria moarte. Moartea sa simbolizeaza disparitia mitului, a unei culturi arhaice. "Lostrita", de Vasile Voiculescu

Povestirea fantastica "Lostrita" a fost inclusa din volumul "Iubire magica".Ca si in "Pescarul Amin" , "Amintiri despre pescuit" ori "Lacul Rau" scriitorul se inspira din lumea fabuloasa a pescuitului, vazuta ca practica ancestrala, indeletnicire ce exprima puternica legatura om-natura. Izvoare de inspiratie: In deschiderea textului scriitorul precizeaza sursele folclorice ale povestirii.El porneste de la credintele populare privitoare la fortele supranaturale existente in lume.Tema povestirii o constituie nazuinta spre absolut, autorul avertizand ca cel ce are tentatia absolutului se expune la pericole. El aminteste de stimele viclene care intind curse flacailor nestiutori, ca sa-i inece. Aceasta poveste de vanatoare si de dragoste, in acelasi timp, reface o atmosfera fabuloasa, de basm, datorita intamplarilor fantastice, dar si naturii unor personaje si fapte nascute dintr-un "miracol magic".Scriitorul foloseste formule de narare specifice basmului, prin care atrage atentia cititorului ca intamplarile povestite ies din sfera realului. n, Vrajitorul adevarat, ramane de fapt el insusi" (Nicolae ManolescU).

Ultimul Berevoi - o povestire realista de Vasile VOICULESCU Vasile VOICULESCU Ultimul Berevoi Ultimul Berevoi este o povestire realista cu elemente fantastice izvorate din realitatile ancestrale ale satului romanesc. Pretextul este felul in care locuitorii unui sat apeleaza, siliti de imprejurari, la un solomonar, ca sa-i ajute impotriva unor ursi care le omorau vitele. Acesta traia singuratic si retras. La vestea ca se apeleaza la serviciile lui el se transforma: "Puteri din adanc tescuite ii izbucnira in priviri, in gesturi, in glas. Si din uscativul unchias naparli un stapan tare pe poruncile lui, cerand supunere si ascultare. in fata lui oamenii uimiti incepura sa clipeasca si fara sa vrea sa-si fereasca ochii. insufletirea il aprinsese intr-atat, ca parca dogorea din el ceva fierbinte". Acest solomonar realizeaza un ritual magic al vanatoarei, dar acesta nu-si dovedeste eficienta, fie din lipsa dibaciei lui, fie din necredinta oamenilor, fie din violenta fiarelor. Atunci el incearca sa trezeasca instinctul de aparare al unei turme alcatuita din tauri si vaci inbracandu-se cu o piele de urs si provocand taurul. El joaca rolul ursului spre a-l invata pe taur sa se bata. Problema dezbatuta este a incompatibilitatii dintre conceptia despre lume si viata a omului contemporan si lumea mitului din satul ancestral. Provocat, taurul il va ucide pe solomonar, moartea sa este simbolica si sugereaza apusul satului ancestral.