VARIANTA 58

Subiectul I c, a, b, d;Subiectul al II-lea 1. „...de a prelua puterea şi scot masele de lucrători la demonstraţii. ...". 2. „...manifestaţiile lucrătorilor produc dezordine şi o scădere în producţie. „. 3. 30 decembrie 1947, comuniştii conduşi de dr. Petru Groza îl silesc pe regele Mihai I să abdice. 4. Prin procesul de naţionalizare fără despăgubirea foştilor proprietari, proces început pe 11 iunie 1948 sunt confiscate 1060 de întreprinderi industriale şi miniere reprezentând 90 % din producţia ţării. în economie în locul lor se înfiinţează 16 sovromuri în domeniile petrolului, gazelor, cărbunelui, lemnului, transporturilor, chimiei, siderurgiei, băncilor, asigurărilor, etc. 5. în iulie 1946, înaintea organizării alegerilor, guvernul condus de dr. Petru Groza a desfiinţat Senatul, considerat un organ revoluţionar. Alegerile propriu-zise au avut loc pe 19 noiembrie 1946 şi au fost câştigate prin fraudă electorală de Blocul Partidelor Democratice cu 78,46% din voturi şi 376 de mandate din 414.

Subiectul al Hl-lea

Secolul al XlX-lea, secolul naţionalităţilor cum l-au numit istoricii a reprezentat pentru Ţările Române o perioadă cu foarte multe schimbări, mai ales în statutul internaţional. Astfel, dacă la începutul secolului Ţara Românească şi Moldova se aflau despărţite şi sub deplina suzeranitate a Imperiului Otoman, sfârşitul secolului le va găsi unite şi independente. Asta se întâmpla după ce fuseseră sub protectoratul rusesc (1825-1856) şi sub garanţia colectivă a Marilor Puteri (1856-1877).

In aceste condiţii s-a manifestat pe deplin conştiinţa naţională şi profitând de îndepărtarea politicii hegemonice a Rusiei, românii îşi aleg acelaşi domn, nu doi cum li se stipulase în Convenţia de la Paris (1858) pentru că nu puteau îndeplini, încă, una dintre dorinţele exprimate de Adunările Ad-hoc convocate în 1857, numirea unui prinţ străin. Astfel, ales domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi domn al Ţării Româneşti pe 24 ianuarie acelaşi an, Alexandru Ioan Cuza a contribuit la modernizarea ţării prin adoptarea unor reforme foarte importante în domeniile agriculturii, electoral, al organizării armatei şi învăţământului, etc.

In 1866, Cuza este silit să abdice pentru a se putea îndeplini şi punctul 3 al dorinţelor Adunărilor Ad-hoc şi Ion C.Brătianu pleacă la Paris unde obţine acordul Franţei pentru a-1 numi ca domn pe prinţul german Carol de Hohenzollern. Tot anul 1866 aduce şi o altă schimbare, adoptarea primei Constituţii, după ce existaseră pe parcursul secolului alte trei documente cu acelaşi rol. Bazată pe principiile separării puterilor în stat, respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, guvernământului responsabil, legea fundamentală publicată în Monitorul Oficial pe 1/13 iulie 1866 era una dintre cele mai democratice.

Una dintre prevederile importante ale noii Constituţii era şi responsabilitatea ministerială a miniştrilor numiţi din cadrul celor două grupări politice care în 1875 şi respectiv, 1880 vor deveni partide politice liberalii şi conservatorii.

Funcţionarea partidelor pe baza Constituţiei impune cu timpul şi alternanţa la guvernare, astfel încât să se poată lua măsuri eficiente pentru modernizarea ţării. Şi pentru că în 1878 s-a schimbat din nou statutul României în stat independent, evoluţia a impus şi modificarea regimului politic şi proclamarea, la 14 martie 1881, a monarhiei.

Subiectul al IV-lea

Desăvârşit în secolul al XlV-lea, procesul de formare a statelor medievale româneşti s-a

desfăşurat în contextul internaţional dominat de cele trei Mari Puteri vecine: Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman.

De aceea domnii Ţării Româneşti sau ai Moldovei au semnat de timpuriu tratate de alianţă sau de vasalitate cu ele. Prima încercare i-a aparţinut întemeietorului Ţării Româneşti, Basarab I (cea 1310-1352) care în ajunul luptei de la Posada (noiembrie 1330) propune regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou încheierea unui tratat prin care oferă o sumă mare de bani pentru răscumpărarea păcii şi pe fiul său zălog la curtea maghiară, dar tratatul este refuzat. Aşa că Basarab obţine independenţa Ţării Româneşti şi primul tratat valaho-maghiar îl vor încheia pe 17 martie 1395 Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, la Braşov. Acesta va fi însă un tratat de alianţă antiotomană. Un astfel de tratat încheiase, în 1389, la Radom, Mircea şj cu regele Poloniei prin intermediul domnului Moldovei, Petru Muşat.

Şi în timp ce domnii Moldovei încheie tratate de vasalitate cu Polonia, cei ai Ţării Româneşti o fac cu noua putere a zonei, Imperiul Otoman pentru care pacea se răscumpără cu sume de bani numite tribut sau haraci, cu daruri (peşcheşuri) şi cu obligaţii de aprovizionare a Constantinopolului şi de „tribut de sânge". Nu se ştie exact dacă Mircea cel Bătrân a fost primul care a încheiat o astfel de capitulaţie, sigur este doar că au facut-o toţi urmaşii săi.

în aceste condiţii, în calitatea sa de voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), a fost unul dintre reprezentanţii cei mai străluciţi ai cruciadei târzii, încercând să formeze, împreună cu Ţara Românească şi Moldova un bastion antiotoman. Acţiunea lui de a îndepărta şi alunga turcii de la hotarele Ţărilor Române începe în toamna anului 1441. în octombrie, oastea sa pătrunde în Serbia şi pricinuieşte o gravă înfrângere beiului de Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul şi, la 18 martie 1442, înfrâng oastea transilvană la Sântimbru. în retragerea lor, otomanii sunt urmăriţi de Iancu care îşi refăcuse armata şi înfrânţi în apropiere de Sibiu pe 22 martie.

După alungarea otomanilor din Transilvania, Iancu intervine în Ţara Românească şi-1 alungă pe Mircea, fiul lui Vlad Dracul, înlocuindu-1 cu Basarab al II-lea, din familia Dăneştilor şi integrând Ţara Românească în frontul comun antiotoman. Schimbarea domnilor determină intervenţia unui corp de oaste condus de Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei, înfrânt şi ucis în lupta de pe râul Ialomiţa din 2 septembrie 1442.

în 1443-1444, Iancu va continua acţiunea şi la sud de Dunăre, model urmat de domnul Ţării Româneşti de la sfârşitul secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul (1593-1601). Campania sa antiotomană începe pe 3/13 noiembrie 1594, când Mihai îi ucide pe creditorii levantini şi circa 2 000 de ieniceri şi spahii din Bucureşti; apoi întregul teritoriu al ţării a fost curăţat de turcii care se aflau aici. Continuă însă cu atacarea cetăţilor stăpânite de turci pe linia Dunării: Hârşova, Silistra, Rusciuc, Brăila şi apoi cu înfrângerea câtorva oşti tătărăşti şi turceşti la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti (1595).

în urma acestei campanii militare otomanii au fost nevoiţi să renunţe la planurile de ofensivă asupra Vienei şi să pregătească intervenţia de înlăturare a lui Mihai de pe tronul Ţării Româneşti, dar şi aceasta eşuează la Călugăreni (13/23 august 1595) şi Giurgiu (octombrie 1595). Cu toate că trebuie să plătească în continuare tributul şi să recunoască suveranitatea otomană, Mihai nu renunţă la planurile antiotomane pentru care aderase şi la Liga Sfântă acceptând suzeranitatea lui Sigismund Bathory. Astfel, atunci când Sigismund lasă tronul Transilvaniei, vărului său Andrei, fidel turcilor, domnul Ţării Româneşti hotărăşte cucerirea principatului intracarpatic.în toamna anului 1599, Mihai începe campania de înlăturare a lui Andrei Bathory cu ajutorul oştilor grupate în două coloane şi care au intrat în Transilvania pe valea Buzăului şi prin Ţara Bârsei şi pe valea Oltului. Mihai 1-a învins pe Andrei Bathory la Şelimbăr (18/28 octombrie) şi a pus stăpânire pe Transilvania, iar în mai 1600, după o campanie fulgerătoare, şi pe Moldova. Astfel, el realiza prima unire politică a celor trei ţări române, intitulându-se „domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată ţara Moldovei".

Această unire este însă vremelnică pentru că maghiarii se revoltă în toamna anului 1600, sprijiniţi de austrieci, iar polonezii cuceresc Moldova şi Ţara Românească. Exemplul lui Mihai

însă va constitui un model pentru viitorii domni care semnează tratate de alianţă şi din Transilvania pornesc alte planuri de reconstituire a Regatului Daciei. în condiţiile crizei poloneze, a expansiunii habsburgice şi ruseşti şi a alianţelor dintre domnii Ţării Româneşti şi Moldovei cu imperiile vecine, Imperiul Otoman hotărăşte să numească domni mai fideli la Bucureşti şi Iaşi: grecii din Fanar.

Aceştia vor instaura pentru mai mult de un secol 1711/1716-1822, un regim politic, regimul fanariot caracterizat din punct de vedere economic prin creşterea continuă a obligaţiilor faţă de Poartă şi a dărilor, dar şi prin introducerea unei reforme fiscale, iar pe plan politic prin conflictul dintre domnia fanariotă şi boierimea pământeană şi desele războaie ruso-austro-turce care au avut ca teatru teritoriul ŢărilorRomâne.

Pentru a se reveni însă la statutul dinainte de 1711 nu au fost.de ajuns războaiele şi sutele de memorii boiereşti care cereau acest lucru, ci şi Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (1821) coroborată cu mişcarea de eliberare a grecilor, Eteria şi transformarea Rusiei în puterea hegemonică a zonei.