Comparaţie între “Vârcolacul şi Clotilda” de Leonid Dimov, “Riga

Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu şi “Luceafărul” de Mihai

Eminescu

Opera lui Leonid Dimov poate fi apreciată ca una dintre cele mai vii expresii ale

barocului din întreaga noastră literatură. Poetul este un descendent din experienţa

barbiană a rafinatului Isarlâk, dar şi din atitudinea suprarealist onirică.

“Vârcolacul şi Clotilda” aparţine secţiunii a doua a “Cărţii de vise”, intitulată “7

proze”. Poezia surprinde o idilă neobişnuită, creionată cu tandreţe, ironie şi melancolie,

între o jucătoare de tenis., “masiva jucătoare Clotilda” şi un vârcolac albastru, de un

farmec indicibil.

Maniera lui Dimov ar trebui definită ca o confuzie perfectă a celor două planuri

(real şi fantastic), încât nu le mai putem percepe separat. Nu suntem nici în natural, nici

în supranatural, ci într-o zonă intermediară, în care Clotilda şi vârcolacul comunică fără

dificultate.

Fineţea sentimentală domină cuplul format de tenismenă şi de vârcolacul care-şi

uită de sine, cu lăbuţa în palma fetei, scoţânddefericire o limbă “purpurie”.

Oniricul lui Dimov este un sentimentalism, o visare cu ochii deschişi; poetul cade

uşor în nostalgie; în “vise” el regăseşte starea de copilărie în care totul pare posibil, în

care asociaţiile cele mai neaşteptate se pot realiza.

Interpretând alegoric textul, nu putem face din poveste o fabulă, cu morala

explicită, în maniera lui T.Todorov.

Prin surprinderea iubirii a două fiinţe aparţinând unor lumi diferite (reală şi

fantastică) textul se pretează la comparaţia cu alte două capodopere ale literaturii

române: “Luceafărul” de M.Eminescu şi “Riga Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu.

Primul surprinde iubirea imposibilă dintre o fată de împărat şi un astru.

Problematica geniului este dezbătută depoet din perspectiva filozofiei lui

Schopenhauer. Potrivit teoriei filozofului german, cunoaşterea lumii este accesibilă

numai omului de geniu, singurul capabil să depăşească sfera strâmtă a subiectivităţii şi să

seobiectiveze, aplicându-se exclusiv domeniului cunoaşterii. Spre deosebire de el, omul

obişnuit nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă, nu poate ieşi din marginile acestui dat.

1

Eminescu tălmăceşte artistic doctrina schopenhaueriană, înzestrându-şi eroul nu numai cu

atributele cunoaşterii raţionale, ci şi cu o mare capacitate afectivă. Această capacitate

afectivă a Luceafărului, devenit simbol al omului de geniu, este punctul generator al

alegoriei în poemul eminescian. Fata de împărat este pentru Hyperion nu numai obiectul

cunoaşterii sale, ci şi iubita sa, obiectul unei pasiuni arzătoare. Mistuitoarea sete de iubire

îl determină să se hotărască la sacrificiu: abandonarea condiţiei sale de fiinţă

nemuritoare. Hotărârea devine simbol al iubirii văzute ca ideal tangibil doar prin credinţă,

devotament şi spirit de sacrificu. În ordinea alegorică a poemului, ea echivaleazăcu

puterea lui de a-şi depăşi condiţia şi de a se consacra exclusiv obiectului cunoaşterii.

Acesta coincide, în aceiaşi parametri alegorici ai operei, cu obiectul pasiunii sale.

Nu tot aşa reacţionează fata. Deşi îl doreşte şi îl invocă de două ori, tot de atâtea

ori îl respinge pentru că nu-l înţelege şi pentru că apropierea lui o sperie. După ce

depăşeşte criza provocată de nostalgia necunoscutului de deasupra ei, revine la condiţia

comună tuturor celor deopotrivă cu ea.

Izolat prin chiar calităţile sale excepţionale, Hyperion- geniul va rămâne

“nemuritor” prin forţa gândirii, dar “rece” în plan afectiv.

Al doilea poem, “Riga Crypto…” a fost numit chiar de autorul lui drept “un

Luceafăr întors”, deoarece fiinţa superioară este de această dată feminină, iar cea

inferioară – masculină.

Poemul este o alegorie a incompatibilităţii dintre regnuri. Riga Crypto şi lapona

Enigel nu pot “nunti”, fiinţele lor sunt ireconciliabile, aspiraţiile nu coincid. Regele-

ciupercă tinde să pătrundă în lumea laponei, smulgându-se dintr-un orizont limitat, din

“teluricul său trai”; fata aspiră spre soare, spre spaţiul luminii, nelimitat. În lunga

călătorie spre soare, întâlnirea cu riga Crypto e doar o capacană, pe care o ocoleşte cu

luciditate. Crypto şi Enigel sunt simboluri ale unui sistem polarizat în care contrariile se

atrag, dar contactul este imposibil, datorită structurii incompatibile a celor două

personaje. Pentru Crypto, ieşirea din “cerul lui strâmt” , ca să folosim o expresie

eminesciană, înseamnă mutaţia dintr-un regn în altul, adică moartea. Pentru Enigel,

aspiraţia spre soare, spre spiritualitate e o firească evoluţie spre un ţel mai înalt a chiar

fiinţei umane, pentru că numai ea are “fântână-n piept”, adică posibilitatea de reflectare,

deci numai ea are conştiinţa prin care omul îşi depăşeşte marginile fatale ale propriei sale

2

zidiri fizice. Pentru fiinţele inferioare, “pahar e gândul, cu otravă”, “ca la nebunul rigă

Crypto”; aspirând să-şi depăşească condiţia, prin iubire, a intrat în spaţiul ucigător al

soarelui. Riga devine o ciupercă otrăvitoare, finalul fiind o subtilă aşezare în legendă a

destinului plantelor otrăvitoare care ar fi fiinţe alienate, “nebune”, doborâte de o aspiraţie

mult prea mare faţă de mărginita lor putere.

Totuşi, drama este a lui Enigel, nu a lui Crypto. Acesta apare în visul fiinţei

superioare, este deci problema ei, reprezintă tentaţia sau tot ceea ce stinghereşte omul în

aspiraţia lui spre înalt.

Revenind la textul lui Dimov, remarcăm deosebirile evidente faţă de cele două

poeme mai sus prezentate. Avem de-a face cu o idilă modernă, petrecută într-un cadru

obişnuit, lipsit de ”sacralitate”, comun, pe o terasă unde Clotilda îşi savurează băutura,

într-un parc unde pe lac se rotesc iole şi se aude muzică la modă.

Singulul element fantastic in acest mediu este varcolacul, care se insinueaza in

planul real, incercand si reusind sa capteze atentia Clotildei.

Vârcolacul îşi pierde însă atributele malefice şi sumbre, fiind un personaj cât se

poate de domestic. Cei doi nu au dificultăţi de comunicare, aceasta nefiind o problemă în

cazul lui Dimov.

Deşi tema este comună, ca şi motivul visului, cele trei opere sunt diferite prin

maniera de abordare, care se pretează unor curente literare diferite: romantism,

modernism şi ermetism sau onirism şi suprarealism.

3