• » , .

immmh

Serie nouă Septemvrie 1943 Anul III

LUCEAFĂRUL REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ

COMITETUL DE REDACŢIE: VICTOR PAPILIAN, D. D. ROŞCA, OLIMPIU BOITOŞ, MIHAI BENIUC Şl GRIGORE POPA

Colaboratorii revistei : Ion AgârbiceanU, Nicolae Albu, Mircea Alexiu, Simion Anderco, Nicolae Balcă, A. P. Bănuţ, Zevedei Barbu, V. Beneş, Lucian Blaga, Lucian Bologa, Petre Bucşa, Alexandru Ceuşianu, Paul Constant, V. Copilu-Cheatră, Ilie Dăianu, Dimitrie Danciu, Romeo Dăscălescu, AL Dima, Petru Drăghici, loan Fruma, Virgil Fulicea, Ion Gherghel, Gherghlnescu Vania, Vasile Gionea, Victor Iancu, Zorica Laţcu, Şt. Manciulea, Grigorie T. Marcu, Aurel Marin, C. Munteann, Iosif Moruţan, Eugenia Mureşanu, Teodor Murăşanu, M. Nanu, Ionel Neamtzu, Al. Negură, Vasile Netea, Ionel Olteanu, Petre Pascu, Horia Petra-Petrescu, George A. Petre, Lieu Pop, George Popa, Iulian Popa, O. F. Popa, I. Popescu-Sibiu, loan Râmbu, Marcel Romanescu, M.

G. Samarineanu, Constantin Sassu, Ion Şiugariu, Virgil Şotropa, I. V. Spiridon, Mihail Spiridonică, D. Stăniloae, R. Şorban, Octav Şuluţiu, Gabriel Ţepelea, Gh. Tulbure, Lucian Valea, Emil Zegreanu.

Manuscrisele, cărţile şi publicaţiile periodice de recenzat se vor trimite pe adresa redacţiei.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

Cine reţine un număr din revistă, se consideră abonat şi este rugat să trimită abonamentul prin mandat postai, pe adresa administraţiei.

*

Redacţia şi administraţia: Sibiu, Strada Oituz Nr. 4. (Ore de birou: zilnic delà 4—6 d. m.)

Abonamente: In ţară, pentru particulari, anual Lei 600.— pentru autorităţi şi instituţii „ 1500.—

In străinătate dublu. Exemplarul Lei 60.—

înscrisă în registrul de publicaţii periodice Ia Tribunalul Sibiu, Secţia II-a, Nr. 1469/1941 Tipografia „Dacia Traiană", S. A., Sibiu. Nr. S47, iunte. 1943. Secretar de redacţie : Olimpiu Boitoş.

bucr. la Reg. Com. Fi 2|75|1931

Anul »II, Nr. 7 Septemvrie 1943

Aş vreä... de

losif Moruţari

Tinerilor condeieri Stlvani

Aş urea, mâine, sa cinez cu păcurari în ţara plină cu ploi, Sa port de mână oremile şi din comarnice de stâni cu voi Să pornesc izbăvitor din slove de pravile scrise pe roate, Şi-apoi să şterg din răvaşe sărac rodul altaicei gloate.

Aş vrea să urc iar Golgotele anilor cu svon de baladă, Să trec câmpean pe umeri cu zori de zodii încinse cu spadă, Din care să urce jertfe pe rugi în margini de păduri cu pace, Iar buzele mele să ducă mejdiei zării toate isprăvile dace.

Aş vrea cu hodină cântările mele să treacă peste vămi de hotar, Să cresc mare, mare cât semnul Ioanei pe rugul din jar. Aş vrea pe umerii mei să duc cerul ţării dincolo de voi, Şi-apoi să cinez la mese cu Domnul în ţara plină de noi.

1 257

Tineri scriitori ardeleni de

Eugenia Mureşanu

Prezentarea aceasta nu e altceva decât o schiţă cu palori şi umbre. Nu va oferi nici măcar perspectiva unor concluzii şubrede, fiindcă îşi permite de a nu avea niciun itinerar dinainte sta­bilit; aşa, o simplă şaradă, cu nişte nume fioros de necunoscute şi exasperant de tinere.

Scriitorul e omul care poartă în el toţi germenii inutilului. Vieaţa lui e o sinteză de inu­tilităţi şi utopii, pe care le poartă din carte în carte ca pe un vis stelar. Vagabond mereu flămând sub cerul lui, consumator de esenţe şi himere, demiurg de zădărnicii, ce pupile perfide trebue să-şi împrumute criticul care iscodeşte în acest blestem, în rănile acestea imense... Dar rămâneţi, rănilor I Undeva, departe, sub un cer de obidiţi, la ora aceasta ei sunt tari, îngemănaţi în durere ca într'un cântec paradisiac, amintirea lor e gravă ca o coroană mare de spini. Să nu impietăm prin cuvinte !

Nu e o simplă întâmplare că provincia aceea nordică, apăsată de duhuri streine, îşi poartă astăzi stindardul scrisului cu toată temeritatea războinicilor evului mediu. In scrisul acela e ceva mai mult decât lacrima încremenită sub pleoape ; numiţi-o cum vreţi, poate şi nepăsarea zilelor mari de aşteptare, când totul e grav şi liniştit ca o catedrală în plin sobor. Acolo, sub zidul negru, se cântă ciudat, se scrie în ţipete reţinute, de aceea poate, mai mult ca oricând, provincia, această sărmană cenuşereasă, se complace în misterul de a nu fi desvăluită uşor. . . Dar să dibuim.

Valentin Raus. începem cu cel mai tânăr. Fără îndoială, talentul real pe care acest nu­velist îl dovedeşte cu volumul său de debut „Pe lângă păcat", e discursul unei tinereţi care trece de sensul ei comun, fiindcă zarea spre care se simte chemat e cea a satului transilvănean, atât de scumpă tuturor. întoarcerea spre acest motiv de plăsmuire cuprinde în sine ceva din restabilirea unui echilibru atât de necesar expansiunilor tinere literare, de obiceiu ispitite, la întâia vârstă a creaţiei, de melopeea suavă a versului. Găsim la Valentin Raus un indiciu de bun augur, că satul nu poate fi eliminat din motivele de plăsmuire, din contră, pentru o generaţie asuprită, el devine, la un moment dat, seva lui vitală. Astfel, satul lui Valentin Raus e un bun ancestral, e expresia participării directe cu mediul descris, un univers mic cu oameni buni şi răi legaţi şi stăpâniţi de forţele adâncului teluric...

In ce priveşte structura nuvelelor sale, nu vom găsi nicio ciudăţenie aparţinătoare modei actuale, a literaturii fantastice. Avem în faţă un povestitor senin, detaşat de frământarea perso­nagiilor, ceea ce favorizează varietatea subiectelor sale. Un optimism sănătos e nota fundamentală care dă nuvelelor aerul de sobrietate, de ţinută aproape clasică. In această privinţă e vrednică de citat nuvela „O suflat vântu" în care Moş Toader, sculat din somn de vorbele speriate ale femeii, porneşte să pedepsească pe hoţi.

„Luă de sub masă săcurea, îmbrăcă sumanul şi cu grija ce ţi-o dă neprevăzutul, se stre­cură pe sub straşină, în noapte. Moş Toader simţi, mângâind toporâştea, ceva din siguranţa pe care o avea pe când purta ştraifurile de strajemeşter şi făcea ibunguri cu feciorii printre decun-gurile din Galiţia. Ei, poate că numai amintirile acelea de cătană şi pândar îl făceau să păşească

238

acum incet ; trăgea cu urechea să dea de rostul sgomotului care i-a trezit baba. Pană la fereastra de după casă trebuia să înconjoare un perete şi jumătate şi acum ajunsese la colţul dintâi al casei.

Ana n'a mai putut să-şi omoare teama. Şî-a îmbrăcat în grabă o treanţă şi, muncită de gând, a ieşit şi ea în noapte.

— Toadere ! a murmurat, neştiind încotro s'o apuce. Şi, apoi dusă de paşi, a mai şoptit : — Aşteaptă... măi... Toader era trecut de colţul casei şi ea o luase în cealaltă parte,

pe lângă perete. Cu paşi repezi Ana a ajuns în faţa ferestrei din dosul casei. Oblonul era deschis şi. . .

noapte besnă. Toader nu se arătă încă şi Ana uitase acum şi de frică şi de moşneag, nu se mai gândia decât la pânzele ei. Se aburcă pe muchea bârnelor ca să ajungă la gardina ferestrei, apucă cârligul oblonului cu o mână, dar... să fi fost atât de slabă ? ori...

Moş Toader adulmeca în noapte umbra din faţa ferestrei, sângele îi duduia în vine şi pălmile i se încleştară pe coada săcurii. Umbra era pe muchea bârnelor, după cum o simţia el, şi bâjbăia incet. Mai încet se ţâra Toader, doi paşi, un pas, gata. Iată-1 la spatele umbrei.

— Feşnicu şi grijania ta, 'ţ arăt eu ţâe ! Umbra a căzut la pământ. — O suflat vântu... Toadere! şi Ana mai suspină; să nu faci poznă... Toader a înlemnit, săcurea coborî încet pe dupii de iarbă şi era curată, coborâse din

Înălţime atât de încet că n'a fost în stare să taie un fir de iarbă. Undeva se auzea cântecul unui cocoş. Toader a luat din mâna Anii cârligul şi 1-a pus pe fereastră ş'apoi a cărat-o în pat s'o oploşească. Uşa delà tindă a rămas deschisă şi când, în zori, Ana căscă ochii întrebători, Moş Toader dădu din cap:

— „O suflat vântu" — şi îşi făcu cu teamă cruce".

Romulus Hatos. Un nume care a izbucnit dintr'odată grav, matur, trecând peste perioada de dibuire a începătorilor. Chiar dacă n'ar fi scris mai mult de cât acele două splendide poveşti de iubire şi tristeţe „Tamara" şi „Ileana", Romulus Hatos e o apariţie singulară, tocmai fiindcă a răsărit din nebănuita sursă a provinciei, cu un scris de intelectual nedefofmat de ornamentaţiile poetice de rigoare. Ascultaţi:

— „Cum se poate să te cheme pur şi simplu Ileana? De ce nu Dochia, Veronica? Ce absurd! Cred că n'ar trebui dat un nume definitiv decât adolescentului. II botezi Cezar şi el e un linge-blide, îi dai numele de Demostene şi nu poate lega două vorbe. Nu, zău, ar trebui să mai aşteptăm. Când vor fi maturi, vom numi pe cei mediocri: Ţăndărică, Vasilică. Celor excep­ţionali le-am trece caligrafic, într'un catastif special, nume ca: Democrit, Leucip.

Nu pot suferi să te cheme pe dumneata Ileana. Sună ca o monetă falsă trântită pe duşumea. —„Atunci cum? — Uite, ceva care să amintească de stepe fără sfârşit, în care domnesc primejdia, vo­

luptatea şi moartea. Ceva care să evoace cântecele însângerate ale şatrelor de ţigani, noaptea, în jurul focului.

Ştii ce? Am găsit: Tamara. Un nume în care vibrează tot tropotul acestei mari şi mi­nunate vieţi. Tamara".

Iulian Chitta. E scriitorul chinuit de veşnicele conflicte umane, obsedat de limitele lu­crurilor, de moarte de vieaţa cu tragedii mărunte, care proscrie, la un moment dat, fiecare fiinţă. In schiţele sale apărute de curând „Popasuri", întâlnim pagini de analiză psihologică minuţioasă, suavă şi aproape femenină. E tălmăcitorul tenebrelor sufleteşti, supus abisurilor, vârtejelor interi­oare, al cărui chin, de a nu ajunge niciodată la o împăcare cu vieaţa, e comprimat în fiecare per­sonagiu. Din volumul citat reţinem schiţa „Nastasia", cu tremur liric feminin:

„Afară ploua tot mai des, rece şi monoton, ca plânsul unui copil obosit, trezit din somn. — Dacă un fir de apă îşi întoarce drumul pe geam în sus, Noti vine în anul acesta. Cu o bucurie de copil Nastasia urmărea fiecare picur de apă alunecând ; acu.. . acu se

întoarce... ori, poate, vreunul săltat de vânt va urca în sus, un pic numai... poate, minunea minunilor ; şi in sus poate să urce un fir de apă, e aşa de mic, sărăcuţul... Afară plouă, plouă... 7;:' A adormit privind la geamul cu picurii de ploaie.

V 239

Deodată, în lumina ochilor ei stinşi văzu un bob de apă oprindu-se, arcuind în sus un fir de umezeală şi apoi pornind nebun în cercuri multe pe geam, dar nu mai e geam, e marea la Preveza, iar bobul de ploaie o corabie cu un steag tricolor ce se apropie de port şi 'n ea e Noti, iar cu el vin toţi cei plecaţi, vin veseli, mândri..."

Coriolan Dragomir. Preot, în scrisul său utilizează ca motive centrale credinţele popo­rului în strigoi, gnomi, comori, etc... E mai mult un scris de documentare socială, o proză dia­lectală, decât o preocupare pur literară, — de aici un stil cu durităţi lexicale. Dar ceea ce pune egidă proprie scrisului său, e tocmai originalitatea inspiraţiei din relicviarele cu superstiţii ale satului, pe care autorul ni le redă aproape copiindu-le. Personagiile, fără prea multă consi­stenţă, schiţate sumar, trăiesc totuşi intens prin obsesia superstiţiilor la care sunt supuse total, aproape toate.

— „Tata o fo gornic pă ţarină hăt mulţi ai. Apoi placă a şti cum îs tisturile satului, s'o cam ocupat cu palinca... Că docăle o vacă o făcut pagubă în bucăţile oarecui, de altă oară caii slobozi s'o băgat unde n'o fost slobod, apoi la împăcarea păgubii gornicu tă de faţă a trăbuit să hie. Ş'apoi şi atuncenică ca amu împăcările tă cu adălmaşurt să făceau. Aşa şi-o petrecut el vremea lui tă cu hostine (petreceri) şi pă drept şi pă nedrept; bat să culca, bat să stârnea (se scula). Delà o oară apoi, numa n'o fo modru, o picat Ia pat beteag, că bagseamă l'o copt în lontru atâta băutură. Apoi, cum s'o 'ndemnat a zăcea nici nu s'o sculat altu veac. înainte apoi de ce ar hi murit, m'o chemat pă mine lângă iei, la pat, — că cu noi trăia în casă, că mama o fo murită de mult — şi mi-o is. Au ce ? io amu sânţăsc că oi muri ! Apoi multe tete le-am făcut şi io. Da tu, vinde vaca şi plate pentru mine într'o lună, după ce oi muri io, la două să­rindare şi să faci şi pomene multe. Da de nu-i fa cum îţi zâc, ţi-a hi catran vieaţa, că io oi vini şi din groapă înapoi şi de nu-i fa, tu în grajd mar he nu-i ţine, că tete ţi-or peri şi atâta oi umbla pă capu tău până ce te-oi nimici cu tatu. Auzâtu-m'ai ? Auzât, zâc io. Noa, dară face-i cum am spus ? Face ! zâc io iară...

Apoi nu s'o 'mpins multă vreme şi tata o murit. Dacă o murit, numa ce-i haznă, l-am îngropat cinstit, parte ca pă on tist". (Strigoiul).

Vasile Sămărtineanu. Trebue încadrat exclusiv revistei „Vieaţa Ilustrată", dar nu poate fi omis din peisajul spiritualităţii ardelene, cu toate că scrisul său nu aparţine vreunui gen precis literar. De aceea, poate, revistele de literatură pură nu l-au avut de colaborator, scrisul său ur­mărind totdeauna, făţiş, o argumentaţie apologetică a adevărurilor creştine. Ca o aripă în agonie, avem în faţă o permanentă suferinţă, aceea de a avea mereu prezentă amintirea omului Genezei înainte de cădere, şi de a nu uita o clipă nici ipostaza Âdamului isgonit... Scrisul său e un strigăt patetic după harul divin fără de care nu există posibilitate de însuşire a operei de răscumpă­rare. Vasile Sămărtineanu e un melancolic tumultuos posedat de viziunea paradisului pierdut, un sărman Peer Gynt sfâşiat de civilizaţia desfiguratoare, prilej de continuă sbatere şi căutare. O spune chiar el :

„închis în turnul de ivoriu al desnădejdii mele, va trebui să mă resemnez în această ra­tare spirituală de Peer Gynt sfâşiat de mediocritatea şi vulgaritatea vieţii, în această situaţiune lamentabilă de estropiat moral. Să smulg din mine viziunea obsedantă a paradisului pierdut şi, purtând în sufletul meu, ca pe un blestem, sentimentul pustiului şi inutilităţii unei vieţi risipite în expediente meschine, să rătăcesc fără hodină pe drumul acesta trudnic al ierburilor amare, pe valea aceasta groaznică a umbrelor morţii. Voiu duce într'o zi potirul pierdut pe buzele mele de humă ? Voiu putea avea de tată în cer pe Dumnezeu, dacă n'am putut avea de mamă pe pământ Biserica" ?

Cu tot acest strigăt, Vasile Sămărtineanu aduce în scrisul său o viziune etică a vieţii şi a omului. Problema răului fizic şi moral 1-a făcut să treacă prin adevărate crize, de aceea scrisul său rămâne o confesiune a marilor incertitudini religioase.

„A fost numai o dimineaţă! Pe zi ce trece, îmi apar tot mai ciudate, tot mai para­doxale aceste istovitoare opintiri de a regăsi dimineaţa pierdută a vieţii mele spirituale. Se aştern funigeii desnădejdii peste sufletul meu chinuit ca nişte grele servituti... Şi, totuşi, Dumnezeu mai poate săvârşi minuni !" (In ţarina copilăriei mele).

240

Ca şi Kierkegaard, el socoteşte disperarea ca singurul mijloc de a atinge absolutul. < „Cine mă va izbăvi de trupul acesta trecător? Am intrat în veleatul morţii şi mi-e su­

fletul răvăşit de spaimă, mi-e fiică de ceasurile obscure ale morţii. De ce nu mă lăsaţi să strig mai tare, să cer ajutorul lui Dumnezeu în ceasul acesta cumplit? De ce mă siliţi să tac şi să-mi incinerez întrebările care mă frământă atât de greu ? De ce îmi cereţi să sting tumultul din mine ? De ce nu mă lăsaţi să sgudui cerul din temelii, ca să treacă peste faţa cernită a lumii suflare de vieaţă nouă?" (Intre lut şi olar).

Pentru frumuseţea acestei disperări, pentru dramatizarea la care supune toate conflictele spiritului întârziat pe culmi în căutarea ipostazelor dumnezeeşti, Ardealul suferind îl revendică pe Vasile Sămărtineanu ca pe o rădăcină organică înfiptă în destinele lui.

Alături de aceste nume tinere, reţinem pentru altă ocazie şi numele lui I. B. Dăncuş, Alexandru Anca şi Mihail Pop, ca făcând parte din acelaşi mănunchi al provinciei cenuşerese.

In noapte de

Marina Stroici

Au înflorit salcâmii şi-i parfumată umbra Prin care trec — o umbră cu pasul legănat, Purtând pe umeri colbul ciocnirilor de stele Şi 'n suflet tremurarea din cerul depărtat.

Se 'ngână şi s'apleacă crengi grele de tăcere Să-mi răcorească gândul, învăluindu-l blând, Şi să mă 'ntrebe 'n treacăt de ce mi-e fruntea taină, Şi ochii grei de vise cum n'au mai fost nicicând.

Ce să le spun de tine ? Că murmuri ca izvorul ? Ca vântul cald când sună cerceii albi din crâng ? Că 's ca o frunză 'n vifor şi că mă frânge dorul ? Şi-aş vrea atât de tare în braţe să te strâng ?

Ce să le spun de ochii ce nu i-am văzut încă, De fruntea grea de gânduri, de basmul ce mă cheamă Pe nevăzute strune, de cântecul din mine Ce-şi flutură lumina în pâlpâiri de teamă ?

Luceafărului leneş ce urcă 'n dreapta lunii Ii voi şopti legenda cu numele tău mic; Dar de cascada caldă a râsului tău — aur — Parcă naş vrea să ştie nici Dumnezeu nimic.

Vrăjită-i oare cupa ce-mi toarnă 'n lut rubine De mă mlădie astfel... de parcă aripi am ?... De nu mai ştiu : sunt steaua ce cade lin în zare, Sau fluturele galben ce s'a desprins din ram ?

24t

Poeme de

Dimitrie Danciu

Tu inimă, stăpână eşti S'a laminat umbrişul frunţii, Hai inima de-acum la dram; De ne-or opri la poale munţii Noi ne vom face năvi din fum.

E aspru glasul ce ne cheamă Şi zarea braţele-şi întinde; Mătasa zilei se destramă Şi firul tainic ne cuprinde.

In pragul de mărgean al serii : Neosteniţi, trufaşi-rapsozi, Să spargem bolţile tăcerii, Ca nişte neînfricaţi voevozi.

Pădurea toată să răsune De chiote împărăteşti, Căci peste văile străbune, Tu inimă, stăpână eşti.

Neştiute plecări Noi niciodată nu vom şti Plecările când s'or vesti.

Şi drumurile neumblate De cine vor mai fi călcate...

Sub nimbul magicului vis, Atâtea porţi ni s'au deschis...

242

In urma lor — prin flori adie Lin vânturile. Şi ne 'mbie.

Ô creangă 'nmugurită, rece, Pe -frunte-ar vrea să ni s'aplece,

Ca o foşnire de mătasă, Ori ca o şoaptă neînţeleasă.

De veacuri suntem împreună, Sorbind acelaşi calm de lună.

Şi uneori, când stăm aproape, Lovim în nevăzute clape,

Dar cântecul rămâne mut... Aud un glas necunoscut.

Deschide-ţi sufletul şi dă-mi Lumina albă pentru vămi...

Stele ascunse Cad tăcut pe" culmi Stele fără număr Şi se-ascund prin ulmi ; Vreau-aş să le număr.

Nici în limpezi ape Nu le pot cuprinde, Pururi o să-mi scape, Mâna de-oiu întinde.

Pe covorul ierbii Stele mici de-argint, Parca dorm cu cerbii, Ori 'n-ascuns mă mint?...

Printre cetini aspre Ca un snop de şoapte. Steaua-mi va pleca spre Sumbra miazănoapte.

243

Stăpâna mica de

Sandu Frumuşianu

E undeva în Oltenia, pe o sprânceană de deal, un conac împrejmuit cu zid gros, înalt, cu porţi grele de stejar bătrân. înăuntrul curţii, pe locul vechii culi boiereşti, s'a clădit acum vreo 30 de ani o casă nouă cu 2 caturi, lucrată în cel mai curat meşteşug românesc. Zidurile casei sunt învelite în pânză de iederă deasă şi trandafiri urcători până în straşină.

De oriunde priveşti, ochii primesc mângâierea unor munţi, a căror vrajă se schimbă de multe ori din clipă în clipă, după toanele soarelui. Peste culmile lor vânjoase, muntele Păpuşa stăpâneşte mândru. Vârful lui e acoperit veşnic cu o cunună de zăpadă şi nu rareori întretăiat de nori.

Toată curtea e un lan de flori; un aşternut lucrat de un meşter al vopselei în fir de floare vie. Ele sunt orânduite după pravila frumosului, întru împlinirea unor nevoi sufleteşti, pentru a deschide calea gândului şi odihna ochilor.

Intrând, florile te întâmpină cu voie bună şi orice rămăşiţă de gând necăjit se spulberă în vânt, ca fulgii unei flori de păpădie în care ai suflat odată. De vieaţa lor îngrijeşte în fiecare răsărit şi asfinţit de soare o fată cu ochii strălucitori de stea îndrumătoare, cu părul fir de aur împletit în cozi lungi, groase. Mâinile ei tinere le dau apă, iar drept hrană, pământul gras. Le fereşte de arşiţă şi frig, le mângâie vieaţa gingaşă cu o privire blândă, le soarbe picătura de ploaie adăpostită în podişul floarei, îmbrăţişează o ramură de liliac şi doarme cu fir de mărgă­ritar prins în păr, trezindu-se în zori voioasă cu gândul că afară o aşteaptă din nou cele mai curate suflete.

Le iubeşte atât de mult. Florile sunt copiii ei, odăjdii sufleteşti, binecuvântarea unui sfânt necunoscut pentru vieaţa unui copil, în al cărui răzor sufletesc înfloresc în fiecare somn florile duioşiei, ale frumosului şi ale alinărilor. E poate plămada din care se dospesc atâtea visuri, atâtea aşteptări...

Ţăranii din partea locului povestesc că puiul de trandafir mângâiat şi desmierdat înflo­reşte în mâna ei, iar florile privind-o se întristează, că sora lor bună cu sânge de floare, care are numai chip de om, nu vine să-şi trăiască zilele alături de vieaţa lor. Fata e curată la trup şi suflet ca întâia zăpadă şi bună la inimă ca o mamă.

Când trece prin sat, bătrânii îşi fac cruce rugându-se de sănătatea ei, femeile îi descântă în taină pentru mulţumire şi noroc, iar copiii i se prind sburdalnici de rochiţă. In fiecare sărbă­toare se roagă smerită în schitul satului, se prinde în horă cu ţăranii, veghează la căpătâiul celor suferinzi şi împarte daruri celor înecaţi în lipsuri.

Unde-i calcă piciorul, rodeşte ; unde pune mâna, cade mila lui Dumnezeu ; unde priveşte, alină sau îmbărbătează; unde se aşează, se împământeneşte belşugul.

Ce se mai poate spune, când înseşi privighetorile din crângul satului cântă numai în zăvoiul ei ! Se pare că la zămislirea fetei îngerii au coborît din înălţimea albastră şi au ţinut sfat pentru a potrivi în ea frumosul, bunătatea şt cuminţenia.

Fata e socotită de oameni o minune pe pământ şi îngerul de mâine al lui Dumnezeu.

244

Jale îi spun toţi. Ë ţigan. S'a născut pe furiş într'un stins de lună, dintr'o nelegiuită împerechere ţigănească. în

urmă, când dorul schimbului de pământ a năvălit în mădularele lor negre, Ţiganii şi-au ridicat vetrele de cârpă şi au pornit la drum. Ţiganca cu păcatul greu a aruncat copilul în porumbii boierului. Acolo 1-a găsit logofătul delà curte în zori. El 1-a ridicat, 1-a dus la conac şi 1-a arătat stăpânului. Boierul a hotărît ca băiatul să fie crescut şt îngrijit de baba delà raţe.

'Jale are o mamă din poruncă. O încăpere de bârne, cu pământ pe jos, a fost noua lui casă. Acolo a început vieaţa lui

Jale, în tovărăşia unei babe înrăită de boală şi de ani grei. Un pat de scânduri pe picioare de lemn, acoperit cu o scoarţă găurită şi putredă, un coş de rufe vechi şi o sticlă cu ţâţă falsă din care sugea copilul, alcătuiau toată bogăţia casnică a bordeiului. Pe patul de scândură dormea baba, în coşul de nuiele copilul. De multe ori noaptea, când copilul ghiontit de foame sau de vreo nevoie începea să plângă, baba înfuriată că ţipătul copilului i-a smintit somnul cobora din pat şi începea să-1 lovească peste gură cu mâinile ei uscate ca o mătură, până când strigătul nefericitului Jale se stingea.

A crescut la voia întâmplării, din mila lui Dumnezeu şi nepăsarea oamenilor. Nimeni nu i a spus vreo vorbă bună, vreun cuvânt cald, iar când era bolnav zăcea uitat de lume. In loc de scutec uscat, paie mucegăite ; în loc de scăldat, scuipatul babei ; în loc de cântec de leagăn, măcăitul raţelor. Când îi era frig, tremura până se încălzea; când îi era foame, plângea până se obosea, adormind tot nemâncat, şi clipele chinuitoare una câte una se aşezau pe umerii lui firavi adunându-se în zile, luni şi ani peste ani. Joarda babei afurisite îi frigea şalele când îi scăpa vreo raţă şi nimeni nu-1 ferea de ura bătrânei, pentrucă Ţiganul e socotit prilej de batjocură pentru toţi.

Când era mărişor, fugea în zăvoi, se pitula după un copac ascultând cântecul de privi­ghetoare. Acolo găsea copilul răsplata unor suferinţe prea de timpuriu încolţite. Dimineaţa pândea sculatul soarelui, uitându-se Ia el cum creşte, -până când prima rază îl făcea să-şi adune pleoa­pele. Poate delà glasul sfânt al privighetoarei, delà căldura soarelui, Jale a învăţat să fie bun, să-i fie milă de orice pasăre, de orice vită, sau vierme. Privighetoarea şi soarele au fost marii lui dascăli. Cu vremea, încetul cu încetul, a mai învăţat să-şi spele trupul, uitându-se cum se lingea o pisică şi a învăţat să muncească delà vieaţa plină de trudă a bietelor furnici. Carte nu ştie. Nimeni nu 1-a dat la şcoală, după cum nimeni nu 1-a întrebat cu ce se îmbracă, ce mănâncă, unde îşi odihneşte oasele. Unde treburile erau mai grele, când nevoile erau mai mari, Jale le împlinea pe toate supus, cu voie bună, fără a cârti sau a cere ceva. Cu mintea lui nedăscălită, cu sufletul blând, el ştia că nu-i frumos să ceri răsplată, nici să te răsvrăteşti. Aşa i-a fost soarta. Aşa a vrut Dumnezeu şi în faţa marei lui puteri omul trebue să ingenunche, căci Dumnezeu ştie ce face.

Când treburile zilei se isprăveau şi fiecare om se ducea să se culce în patul lui, Jale în­cepea să se gândească unde o să-şi treacă noaptea. Ieri a adormit în grajdul boilor, noaptea asta o să se culce în pod, pe fân, mâine cine ştie unde. . .

Intr'o dimineaţă caldă de primăvară, Jale culegea într'o traistă dragavei pentru oameni, în zăvoiul conacului. Era desculţ. N'avea cămaşă pe el şi era îmbrăcat cu o sdreanţă de dimie aruncată în gunoiul delà curte. In aceeaşi zi, Stăpâna mică străbătea zăvoiul pentru a se duce să vadă un viţeluş născut peste noapte. întâlnind pe Ţigan, pe care nu-1 cunoscuse ca argat în curte, îl întrebă :

— Ce cauţi aici? — Culeg buruieni, răspunse Jale. — Cine te-a trimes? — Logofătul. — Unde lucrezi? — La curte. — Ce faci acolo? — De toate.

2 245

— Cât ai pe lună? — Nici un ban. — Ce mănânci? — Ce-mi dă. — Unde dormi ? — Unde găsesc. — Al cui eşti? — Al nimănui. — Cine sunt părinţii tăi ? — N'am avut niciodată. — Cum te cheamă? — Jale mă strigă. Fata 1-a privit cu milă şi s'a îndepărtat. După ce a plecat de lângă el, Jale a urmărit-o

cu ochii întredeschişi ca şi când ar fi privit în soare. Fata se pierdu printre frunze, printre co­paci. „Doamne, cine o fi fost!" De când a venit pe lume. el n'a mai văzut chip de om atât de frumos şi n'a mai auzit glas atât de dulce. Ivirea fetei i-a turburat mintea.

Jale începe să sară în sus ca paiaţa, se loveşte cu palmele peste genunchi şi o rupe la fugă strigând în gura mare : „îngerul din cer a vorbit cu mine... îngerul cu părul funie de bo-rangic, cu ochii albăstrele"... şi ecoul văii îi răspunde din toate părţile : funie de borangic, cu ochii albăstrele...

A doua zi stăpâna mică a poruncit ca Jale să fie spălat, îmbrăcat nou, să aibă odaia lui şi sä i se plătească simbrie.

Jale e vizitiul curţii. Stăpâna a mai poruncit, tot prin logofăt, ca Ţiganul vizitiu să aibă grijă ca de ochii lui din cap de Dor de dus, şi de Val, caii ei dragi cu părul cărbune. Jale are strachină, lingură şi mănâncă la masă cu toţi oamenii.

— Băi Ţigane, ţi-a pus Dumnezeu mâinile în cap, stăpâna mică se îngrijeşte de tine — i-a strigat la masă într'o zi porcarul. Jale râse fericit şi răspunse : — Nu stăpâna mică, îngerul din cer.

A înserat. Jale se duce să se culce. Pentru prima dată în zilele lui are odaie, proaspăt văruită, pat cu saltea, aşternut curat şi o icoană în păretele din spre răsărit. In mijlocul odăii, Ţiganul se aşează pe scaun uitându-se la cearceaful din pat, alb ca ghiocelul. Doamne ! îşi zise Ţiganul, voiu putea dormi în el?

Boierul nu a mai venit la conac de aproape trei săptămâni. Nu-i place vieaţa la ţară şi nici nu se îngrijeşte de nevoile şi de bunul mers al moşiei. Nu ştie cum se întoarce o brazdă, cum se aruncă sămânţa în pământ, câte vite are şi nici care e rodul pământului. Piciorul lui n'a călcat niciodată întinderea moşiei strămoşeşti, şi privirea i-a fost oarbă pentru frumosul pe care îl dărueşte omului farmecul unui munte, şipotul apelor sclipitoare, tăcerea unei păduri sau şer-puitul lin al colinelor. Dacă n'ar fi fost stăpâna mică, cu firea cumpătată şi logofătul Amzucu, cu ochiul ager şi mână strângătoare, de mult ar fi bătut toba în curtea conacului.

Obârşit dintr'un neam cu pecetie veche, în făptura lui s'a adunat ca într'o pungă toată zeama rea scursă din vieaţa atâtor înaintaşi. De geaba avea inimă simţitoare. De geaba era căr­turar aprig şi muncitor de gând şi slovă. De geaba era semeţ şi mândru. Când se revărsa în el veninul, furia îi smulgea din cap mintea teafără şi în locul ei se înscăuna judecata vinului, jude­cata prăpădului.

Bătut de blestemul patimilor, îşi risipeşte averea agonisită cu casnă strămoşească, îşi bat­jocoreşte sănătatea, necinsteşte înţeleaptă pildă a părinţilor. Boierul e beţiv, jucător de cărţi şi poftitor nestins de trup femeiesc. De câte ori orfanul Garaiac copil de casă nu 1-a găsit, după ce 1-a căutat toată noaptea, într'o locuinţă mărginaşă din oraş, tăvălit cu fete într'un pat, care îi vindea boli şi năravuri spurcate. El nu-şi alegea nici oamenii nici băutura. Bea cu oricine, orice şi oriunde, zile şi nopţi de-a-rândul, până când cădea acolo unde îl părăseau puterile, în pragul unei cârciumi, pe o uliţă sau aiurea. Iar în vreo noapte când vinul se întovărăşea cu jocul de cărţi şi banii se istoveau, se îndatora delà oricine, semnând înzecit mai mult decât primea.

246

Aşa s'au înstrăinat din stăpânirea lui patru moşii, trei case cu prăvălii în inima târgului şi codrul Aleanului. Aşa s'au irosit giuvaericalele străbune, păstrate cu atâta grijă de o bătrână printre albiturile unui colţ de scrin, pentru un sărut arzător de fată care înţeapă simţurile şi suceşte mintea. Aşa au ajuns tacâmurile, sfeşnicile de argint, tăvile poleite cu aur şi tablourile de preţ în dughenele jidovilor cămătari. Aşa au fost scoşi caii şi vitele, aşa pleacă din casă şi din hambare rând pe rând toate şi se duc pe drumul pieirii, Intr'o zi nu s'a mai găsit brăţara de aur a fetei...

Nimeni nu-i poate fi de niciun folos. Nimeni nu-i poate da niciun ajutor. Ce putere are cuvântul de îndreptare ? Ce înrâurire are sfatul cinstit al prietenului, sau dojana fierbinte a fetei făcută cu glasul lacrimilor, asupra unui om în care deprinderile vrăjmaşe sunt înşurupate până la fundul fiinţei ?

Cine poate înăbuşi focul mistuitor al unor apucături desmetice ? Poate moartea,,. In vâr­tejul desfrâuluî, dreapta judecată a omului se preface în sfârlează, voinţa lui în frunză uscată, Vieaţa boierului nu mai are niciun leac. Leacul ei e mormântul...

Jale îşi frige un cârnaţ într'un vârf de băţ. N'a vrut să mănânce în bucătăria tencuită cu bucăţi de porţelan alb şi nici să doarmă

în odaia servitorilor. Mai bine în grajd, lângă smeii lui. A întors găleata cu care adăpa caii cu gura în jos, a pus un pumn de jeratec pe fundul ei şi îşi pregăteşte singur cina.

Jale a venit la oraş cu hârtiile pământului, pentrucă mâine boierul îşi vinde ultima moşie. La curte, întristarea a cuprins vieaţa oamenilor, întreg conacul e răsturnat şi mâhnit ca după un mort. In iatac stăpâna mică plânge domol, trist, ca viţa de vie.

Lacrimile ei n'au putut îndupleca inima unui părinte suptă de buruiana răului. Boierul îşi vinde leagănul, unde au văzut lumina soarelui şi au trăit făcându-se una cu pământul moşii şi strămoşii ; îşi vinde morţii, biserica ; îşi vinde vieaţa şi datina străbună.

Cu pungile pline de aur va alerga din nou flămând să-şi împlinească poftele ţâşnite din firea lui de drac. Clocotul vinului şi jocurile de noroc îi vor topi repede galbenii. Pe urmă, ce o da Dumnezeu... Boierul ori îşi face singur seama, ori va începe să-şi plăteasci nelegiuirile ca cerşetor la o răspântie de drum.

Jale le ştie pe toate şi le înţelege. Dar de zilele boierului nu-i pasă, treaba lui ! Pe el îl frământă vieaţa fetei. Unde se duce ? Cu ce trăeşte ? Cine îngrijeşte de soarta ei ?

Când nu mai ai pământ şi casă, nimeni nu te opreşte să te întrebe ce mănânci, unde dormi. Aşa sunt oamenii făcuţi, să te iubească dacă le dai merinde şi să te uite când ai căzut în nevoie. Stăpâna mică va fi izgonită din culcuşul ei, ca sărmana rândunică al cărei cuib a fost sfărâmat de mâna unui copil rău la suflet.

Ce ştie ea să facă ? Stăpâna mică n'are mâini pentru sapă şi nici braţe vânjoase pentru coarnele plugului. Mâinile ei n'au decât îndeletnicirea daniilor, căldura înfrăţirii, darul tămăduirii.

Jale mai ştia că fata prinsă în brâul lipsurilor, cu sufletul plăpând ca floarea de mac, nu poate răzbi greul şi va aluneca dincolo de vieaţa, aşa cum alunecă soarele după deal.

Boierul are rude îndepărtate într'un oraş de pe Dunăre. Să trăiască din milă în casa lor, îngăduită, umilită ? Să fie pusă la munci nepotrivite cu creşterea şi puterile ei ? Dar dacă vreo nemulţumire avută cu neamul îi curmă firul răbdării şi îşi i-a lumea în cap ? !

Mintea lui Jale o vede svârlită din casa rudelor, singură pe lume, pornind să-şi găsească o întrebuinţare, un adăpost ; o vede aplecată pe cusătură lucrând într'o odae întunecoasă, pentru un negustor care îi cămătăreşte munca ; o vede slabă, neîmbrăcată, intrând dădacă la nişte copii de boier pentru a-i creşte, pentru a-i învăţa limbi streine.

Ţiganul îşi încreţeşte fruntea de durere şi simte ţepi de arici în inimă. Din ce în ce, mintea lui o vede mai rău, bolnavă şi moartea dându-i târcoale.

Este asta o dreptate să ajungi din stăpână slugă, pentrucă părintele a fost un ticălos ? Să ţi-se năruie vieaţa din pricina unui om trăit în spuma păcatului ? Să nu mai poţi face ni­mănui un bine pentrucă altul a făcut atâta rău ? . . .

2* 247

Jale îşi răsfoeşte trecutul. Cine 1-a îmbrăcat ? Cine 1-a aşezat în rândul oamenilor ? Cine i-a spălat rana, când Dordea, golanul satului, i-a găurit capul cu praştia? Cine a adus doctorul delà oraş de i-a făcut patruzeci de împunsături în burtă când 1-a muşcat Haiduc, câinele turbat al popii? Cine 1-a cinstit în zilele de sărbătoare? Cine 1-a învăţat să iubească florile, să creadă în Dumnezeu 1... Numai îngerul din cer, cu părul funie de borangic, cu ochii albăstrele... Să nu aibă el atâta putere să împiedece prăbuşirea, să stârpească răul? Ce e el, voinic sau cârpă?

Jale priveşte în fundul căldării cum se sting cărbunii şi pe măsură ce îşi pierd lumina lor, în mintea Ţiganului începe să se facă lumină. Din chimirul aducerilor aminte, în ograda minţii se iveşte o după amiază din vieaţa lui de copil. El a văzut odată, pe când păzea orătăniile, cum un şobolan a prins de gât un pui de raţă născut abia de două zile şi I-a tras în vizuina lui. îşi mai aduce aminte cum a stat la gaura vizuinei întins pe burtă o jumătate de zi la pândă, şi atunci când şobolanul a scos din nou capul, 1-a prins de după gât şi l'a strâns până 1-a omorât.

De atunci niciun pui de raţă n'a mai fost sugrumat de şobolan. *

Afară e noapte şi zid de întuneric. Ţiganul deschide uşa delà grajd şi străbate curtea. Boierul nu a venit încă să se culce. La capul scării care suie spre intrare, Jale se întinde pe burtă şi aşteaptă liniştit, aşa cum odinioară pândea guzganul.

*

Jale doarme în fân. Are somnul liniştit. Delà un colţ la celălalt al buzelor, Ţiganul plimbă un zâmbet de mulţumire, de uşurare, ca după o faptă bună. El visează de noua şi singura lui stăpână.

Glasul visului îi mai spune că ceea ce a făcut, a fost cu învoirea lui Dumnezeu şi din vrednică pornire a sufletului, care uită totdeauna răul ce i se face, dar binele niciodată, iar nu din dragoste pământească, aşa cum s'ar putea crede, pentru că oricât de nepriceput ar fi fost Ţiganul în ale iubirii, el ştia că omului cu piele neagră nu îi e îngăduit să ridice ochii la fata albă...

Dar asta a fost numai în vis, Când s'a deşteptat, gânduri aspre îi râcăiau mintea, păcatul îi apăsa inima. Judecători nevăzuţi l-au făcut repede să înţeleagă că deşi vieaţa lui a intrat în întunerec pentru ca o alta să trăiască în soare, el de oameni va fi socotit tot un ucigaş. Pe pământ rostul lui s'a sfârşit.

Jale s'a aruncat ieri noapte în Jiu.

248

Aşteptare de

Ion Ţigara

Nu mai sunt mugure, Nu mai sunt floare, Nu mai sunt semn Nedeslegat, Nu goană pe calul de lemn, In chiot spre caste hotare De alb împărat.. .

Vin greu sunt în strugure, Spic în ogoare, Aur în stup, Cântec în trup, Sunt aşteptare . . .

Lin port ca norul

Ploilor dorul; Blând ca pădurea Ducu mi săcurea ; Mângâi ca rodul Visul, nerodul; Dar să mă dărui Ţie, oricărui, In chip şi chip Să mă risip: Una cu fumul, Una cu drumul vântului, Una cu somnul pământului, Una multul, cu picul, Cu totul şi cu nimicul...

Unde~s munţii?... de

Comeliu Axente

In ochii tăi, ca 'n două lacuri, s'a oglindit odată cerul, In ochii tăi sburdat-au turme, In ochii tăi doinea oierul. In ochii tăi, ca 'n două pajişti, râdeau bujori şi siminic Şi soarele, ca să se-ascundă în ochii tăi, se strânse mic. In ochii tăi creşteau năvalnic poduri de brad şi grohotişuri Şi stâncile-şi săltau spre slavă spinări şi vârfuri şi tăişuri. In ochii tăi, în nopţi de vrajă, ţesea zăbranicele luna Ori clocoteau înfiorate străfulgerile şi furtuna. Irt ochii tăi rotit-au vulturi, In ochii tăi păndit-au răşi, In ochii tăi căpriţe negre urcat-au aspru povârniş In ochii tăi, pe creste limpezi zăpada-şi aşternea sumanul, In ochii tăi au fost Coştila, Vârful cu dor şi Caraimanul Toţi munţii dragi, odinioară au fost în ochii tăi, cărunţii

Acum, în ochii tăi, copilă, sunt numai lacrimi. Unde-s munţii?

Mirele 1 act de

Petre Hossu

IMarta Maria Mirele

Apele unui lac împietrit zac nemişcate pe un fond senin şi limpede. In faţă prelungirea joasă a unei păduri grele, îmbătrânite. Copaci groşi şi aspri se ridică sălbatic din pământul stâncos. Lumina zilei slăbeşte în cântecul de undă îndepărtat aproape nedistinct. In stânga o bancă dintr'un bloc de piatră, pe care odihneşte un tânăr cu ochii înegriţi ca după o noapte de iubire. I se vede profilul întors spre dreapta, în timp ce ascultă înmărmurit paşii ce se

apropie din spatele lui.

M i r e l e . — încă unul, încă unul. . . acum s'a oprit... Din nou porneşte. De ce vine aşa incet ? I s'a agăţat haina de vreun stufiş ? Ori poate îşi ascultă bătăile inimii ? . . . (aşteaptă) încă un pas, a pornit din nou. . . acum e aproape. Vine de dincolo... (se întoarce spre stânga şi se ridică) lat-O !. . . Ce ? Şi-a îmbrăcat rochia albă ? . . . (peste o clipă intră frumoasa Marta).

M a r t a . — (speriată) Nu-i pustiu pe aici ? Mai sunt şi alţii ? M i r e l e . — Numai e u . . . Priveam lacul... Dar acum nu mai pot întoarce ochii spre

apele moarte. Eşti aşa de frumoasă... Rochia ţi-s'a prins în spini... flori slălbatice.., Te-a muşcat cineva de buze ?

M a r t a . — Nu. M'a sfâşiat o frunză ascuţită. Parcă simţeam cum îmi trece pe buze ar­sura unui sărut. . .

M i r e l e . — Te-a sărutat cineva până acum? Eşti aşa de tânără, Buzele-ţi sunt roşii de un sânge curat şi fierbinte...

M a r t a . — Nimeni n'a îndrăsnit să mă sărute... Le era teamă la toţi să se apropie de mine. Dar. , . aşa credeam că arde sărutul. Ca o sfâşiere desnădăjduită.

M i r e l e . — Nu te-a sărutat nimeni?.. . Nici tată, nici mamă? M a r t a . — O, nu ! Ei mă sărută adesea. Astă seară mama m'a întâlnit în grădină şi m'a

sărutat de teamă că n'o să mă mai vadă. M i r e l e , — Să nu te mai vadă... M a r t a . — Da. Ştii, sufăr de o boală necunoscută, Li-i teamă la toţi să nu-mi iau odată

vieaţa... (după o pauză) Tu vii adesea pe aici ? Stai pe aproape ? îmi pari un prieten din vremuri apuse. . . ai ceva ce-mi seamănă ori ne deosebeşte.

M i r e l e . — Mă aflu mereu pe aici. Trec lacul când vin spre casă din părţile voastre. Sunt dintr'o insulă de cealaltă parte a lacului...

M a r t a . — Şi eu locuiesc aproape. Până aici am făcut doar câţiva paşi. Am intrat în pădure şi mi-s'a părut că mă ducea cineva de mână.. .

M i r e l e . — Ai îmbrăcat rochia albă... M a r t a . — Da. Am venit la o întâlnire. M'a chemat aici un peţitor secret. Tânărul

acela necunoscut îmi bate de trei nopţi în fereastră. Aproape de miezul nopţii se arată înfă-

250

şarat într'o pelerină neagră, Să-1 vezi cât e de frumos... dar e prea întunecat. Surâde rece de te înghiaţă ca o boare a nopţii. Seamănă puţin cu dumneata...

M i r e l e . — (măgulit) Să ştii că sunt aşa de fericit... mi-ai făcut o mare bucurie. M a r t a . — A, nu, nu ! Spuneam numai aşa într'o doară că semănaţi... M i r e l e . — Mă ierţi. Acum trebue să plec... Te părăsesc înseninat de surâsul ce l-ai

adus. Poate când mă voiu întoarce să ne întâlnim... M a r t a . — Cred că până atunci voiu fi plecată.,. Dar poate, cine ştie ? M i r e l e . — (iese încet, parcă s'ar şterge ca o umbră).

M a r t a . — (rămâne şovăitoare, pe urmă se apropie în dreapta de lac. Apoi se întoarce vădit încurcată). Acum singură... De ce l-am lăsat să plece ? . . . El ar fi stat atât de bucuros aici lângă mine. Era un tânăr suav şi nu m'aş fi chinuit singură aş teptând aici. (se plimbă cu paşi rari, examinează totul amă­nunţit, învăluită în tăcere. Operaţia se prelungeşte. Pe urmă se pierde treptat în lumea celor înconjurătoare. Se opreşte in dreapta cu faţa spre lac). Ce frumos e totul aici,. . parcă pe altă lume... Cum de nam venit niciodată prin părţile astea ? . . . Nici tata nu mi-a spus că ar fi vreun lac prin apropiere. II găseam cu orice preţ. . . De ce nu mi-a spus nimeni că lacul e atât de aproape ? . . . (priveşte în ape ca într'o oglindă, cu mâna răzimată de un stejar). Cât sunt de palidă... Ochii îmi ard . . . din nou fier­binţelile... Pe aici nu mai e nimeni... drumul pare părăsit de mult. (ascultă) Nimic nu mişcă... Poate un peşte a sărit din apă . . . ori a tremurat o frunză... Departe aud un şuvoiu înspumat... pe acolo se primenesc apele lacului... (Din stânga apare convoiul unor drumeţi osteniţi de călătorie. Au feţele supte şi arse de soare. Merg muţi fără să

• întoarcă ochii unul spre altul. Trec orbi pe lângă Marta şi urmăresc o ţintă înainte),

M a r t a . — Mergeţi departe, oameni buni ? (niciun răspuns ori vreo tresărire). Ce au oare ? . . . Nu mă aud ? JL.i-1 plin auzul de tăcerea din ei ? . . . Ori ascultă vreun glas lăuntric... (îl prinde pe unul, apoi pe altul, dar ei îşi continuă drumul surd). Opreşte-te tu, Ori tu ! Nu auzi ? Stai doar o clipă... o clipă... ' Răspunde-mi măcar, veniţi de departe ?

(O fată din margine cade istovită. Trupu-i svâcneşte de plâns. Tovarăşii trec fără să vadă. Pe urmă încep să cânte un psalm nedesluşit într'o limbă necunoscută. Cântecul li-se pierde monoton ca într'un vis urât).

M a r t a . — (o ridică) Haide aici pe piatră, eşti la capătul puterilor. M a r i a . — (dă din cap şi plânge). M a r t a . — (° mângâie) Vom sta împreună. Tu te vei odihni, iar eu o să aştept. Pe urmă

iţi vei continua drumul... M a r i a . — Nu, nu . . . Au atâta de mers până să ajungă. Mai bine rămân aici.. . M a r t a . — Merg departe? Mar i a . — Merg, merg la nesfârşit, parcă îi duce un blestem apăsător. I-am întâlnit pe

drum şi i-am urmat fără voie... Am tot mers ca nişte roboţi. I-ai văzut bine? Par nişte strigoi... noaptea arată mai fioroşi... privesc ţintă înainte ca bestiile flămânde... Ah ! Doamne, Doamne I (izbucneşte isteric, pe urmă se potoleşte încet) Dar tu pe cine cauţi singură ? Pe aici nici nu cred că bate vântul... totul e tăcut ca într'o catedrală... copacii au crescut drept şi sălbatec... Pe cine aştepţi de nu ţi-e teamă? (se înfioară).

M a r t a . — Eu sunt de aici de aproape... îmi aştept mirele să-1 duc la părinţii mei. De câteva nopţi încoace mi-a bătut regulat la fereastră... Mă căuta temător cu privirea prin întuneric...

Mar ia . — Vă căsătoriţi? M a r t a . — (încurcată) Nu. . . nu. N'am vorbit încă de asta. Dealtfel sunt mereu bolnavă...

Am fierbinţeli spre ziuă şi mă trezesc scăldată în sudoare, (scăzut) De mică port gustul amar al morţii în gură. Ştii, când vorbesc mi-e sete, mi-se trezeşte un gust amar, de sânge închegat cu sare din ţărână...

M a r i a . — Nefericită soră.. . II iubeşti mult, cu tot t rupul . . . cu toată mintea... o văd în ochii t ă i . . . ca un chin ascuns...

M a r t a . — Simt prima oară acest fior... în carne. . . în sâni . . . în coapse... parcă ar creşte din mine. Când îl zăresc freamăt de bucuria ce mă năpădeşte grea şi caldă... II simt ca

251

O lavă . . . uneori ca un junghiu... Mă surprind adesea iubindu-1 cu gândurile. II îmbrăţişez strâns... îl sărut ca pe un amant fierbinte... mă lipesc de el să-i simt orice parte a trupului pulsând aproape, lângă mine. . . în mine. . . De câte ori mă gândesc la el îmi revin fierbinţelile, pe urmă frigurile reci de ghiaţă . . .

Mar i a . — Vorbeşti ca într'un vis . . . Mă mir că n'am simţit niciodată ceva la fel ca tine. Eu am muncit din greu de când mă ştiu. N'am avut răgaz să iubesc ori să-mi caut bărbatul.

M a r t a . — Acum mă pătrunde lacul şi pădurea... mă înfioară orice fior din frunză sau din apă . . . Trăiesc în orice fir de iarbă sau bătaie de aripă... un cutremur vag mi-ar tăia firul vieţii... simt cum cresc din calmul apelor... cum mă întrupez din linişte.

M a r i a . — Aş vrea să văd casa voastră. Ca în serile calme când te apropii peste dealuri de un sat necunoscut... Oamenii de acolo îţi apar stranii şi urâţi. De-aş putea s'o văd de un­deva de departe.. .

M a r t a . — Te voiu însoţi până la capătul grădinii... De acolo vei merge singură şi le vei spune părinţilor mei că m'ai întâlnit în pădure, dar să nu trimită după mine căci o să mă întorc singură, dar mai târziu.

(Pătrunde svonul îndepărtat al unui grup care caută pe cineva rătăcit în pădure. Pe urmă se aude distinct ecoul: Marta I Marta I . . . Mai îndepărtat : Marta ! Marta f)

M a r t a . — Auzi ? Mi-au şi pornit pe urme. . . Ii cunosc după glas. Ileana merge în fruntea lor . , . Stai liniştită până vor t rece. . . apoi te vei duce la capătul parcului.

M a r i a . — (trage cu urechea) Acum nu se mai aud.. . S'au îndepărtat. Putem porni. M a r t a . — încă puţin. Nu vreau să-i întâlnesc . , . M'ar iscodi, m'ar descoase . . . Pe urmă

nu m'aş mai putea întoarce aici. M a r i a . — Dar cu el când ai întâlnirea ? . . . Mai aştepţi mult ? Vei avea timp să te întorci ? M a r t a . — Mi-a spus să-1 aştept până se vor înegri apele lacului... Atunci va sosi... M a r i a . — Dar dacă n'o să te găsească aici ? M a r t a . — Mă va aştepta. Aşa ne-am înţeles delà început... Dar eu m'am grăbit să vin,

Acasă nu mai puteam înopta. . . Am pornit prea de vreme. Nici nu ştiam unde e lacul. Ai mei nu mi-au spus niciodată că avem prin apropiere un lac . . .

Mar ia . — Acum putem pleca. M a r t a . — (priveşte peste lac, se întoarce spre dreapta, face câţiva paşi în pădure, ascultă, pe urmă se

întoarce uşor şi-i face semn tovarăşei să o urmeze, la margine se opreşte din nou) Nici n u mi- ai spus n u m e l e . . . eu sunt Marta...

M a r i a . — . . . sora ta Maria... M a r t a . — (râde neobişnuit de veselă, strivind o lacrimă între gene, pe urmă iese)

Priveliştea apune într'o ceaţă mată de catifea. In jurul copacilor cresc umbre, profiluri de fiinţe nevăzute. De sus coboară o lumină palidă ce pluteşte deasupra apelor la înălţimea unui stat de om Acolo unde lumina se mărgineşte cu întunerecul, se formează o fâşie sclipitoare ca un nor luminat de raze. Apele lacului se inegresc pe nesimţite, parcă în cer s'ar fi spart o călimară cu cerneală. Intră Mirele din dreapta, sub o înfăţişare străină de aceea delà început, aşa cum 1-a cunoscut Marta la ea în grădină. Priveşte pătrunzător in jur, apoi se apropie de piatră, acolo

de unde plecaseră Marta şi Maria.

M i r e l e . — Va trebui s'o aştept până se întoarce . . . (face un semn spre dreapta, intră un cer­şetor) Du-te să-mi vesteşti sosirea. As t ă noap te voiu veni cu n o u a mea m i r e a s ă . . . (cerşetorul iese).

(Mirele se plimbă liniştit. Sgomot de paşi ce se apropie. El iese prin dreapta să nu fie surprins de vreun necunoscut. Intră Marta şi Maria abătute).

M a r t a . — Căile s'au pierdut în ceaţă.. . M a r i a . — Acum e noapte. In zori vei regăsi drumul. O să te miri cum de te-ai putut

rătăci. M a r t a . — Nu. Aici s'a petrecut altceva. Casa noastră era atât de aproape când am

venit, deşi nu pe drumul cel mai scurt ci pe ocolite, mai mult la întâmplare... M a r i a . — Pădurea pe înserat se schimbă... întunecată e alta. M a r t a . — (aţâţată) Priveşte Maria — apele lacului s'au înegrit...

252

M a r i a . — De-acum s'au coborît puterile Necuratului. (îşi face cruce) Eu trebue să plec. Convoiul a ajuns departe şi până în zori trebue să le dau de popas. Rămâi cu bine, Marta. Odată, când voiu avea casa mea, te voiu chema la mine să vii cu Mirele de peste l ac . . . Atunci ne vor fi scumpe ceasurile de astă seară.. .

M a r t a . — (o sărută inecată de plâns) M a r i a . — (iese aplecată) M a r t a . — Din nou aici... din nou singură. Iubitule, s'au înegrit apele, s'a lăsat ceaţa.

In ceasul acesta e sorocul întâlnirii, (se apropie de lac şi se lasă peste undă) Priveşte, Marto, ţi-s'au în­tunecat buzele şi ochii, obrazul îţi bate în adâncuri de ape negre, (din fund se ridică o lumină) In ape zac morţi nenumăraţi. Se văd crucile şi mormintele... Umbrele se leagă şi se desfac ca în lumea morţilor (ţipăîngrozită) Vino, mire iubit, apele vreau să mă fure... mă fură... cad . . . cad . . .

M i r e l e . — (apare în spatele ei) Sunt aici, Marta. Ai trezit pădurea. Auzi cum freamătă umbrele ?

M a r t a . — Iubitule, străinule! Ţi-au ars ochii în jarul muncii. Te simt că eşti istovit. Ia-mă cu tine, nu mă lăsa aici în pustiu...

M i r e l e . — E noapte, Marto. In zori locurile îţi vor fi din nou dragi. . . M a r t a . — Nu, nu, nu. Aici nu mai pot rămâne. Zăbranic curge de sus peste noi. In

ape se oglindesc umbrele morţilor. Acolo departe e mai multă lumină. Ia-mă ! Du-mă ! Au început să-mi ardă obrajii, dar niciodată nu mi-au fost atât de fierbinţi... Mă mistuie zările.. .

M i r e l e . — (o mângăie pe frunte) Marto, Marto, copil neastâmpărat... mâine vei plânge totul, nu te grăbi.

M a r t a . — Imi pari un necunoscut... Tu mi-ai bătut în fereastră ? Tu ai petit bolnava din Casa Plopilor ? Ori a fost un frate de-al tău, un prieten ? Acela era altfel, umbla altfel, vorbea legănat şi îngâna cuvintele...

M i r e l e . — Marta, priveşte- mă. (o pătrunde cu o privire aspră şi întunecată) Mai tare . . . mai tare . . . Cufundă-te în mine. Uită că ai avut un nume.. . o zi a naşterii... gândeşte-te că eu sunt totul.. . început... veac.. . sfârşit. Aşa ! Te voiu legăna în braţe, îţi voiu cânta să adormi, numai uită că eşti tu, că eşti Marta...

M a r t a . — (îngână) Iubitule, mă părăseşti din nou. Am venit să caut aici în ape fiorul iubirii. Să concep în pântecele meu un fiu al patimei... Te-am căutat pe tine, am întrebat, le-am povestit tuturor de numele tău străin...

M i r e l e . — Mai spune.. . până va coborî liniştea din urmă. . . M i r e a s a . — Am venit să mă unesc cu tine . . . sânge.,. carne.. . suflare... Să ne iubim

sălbatici, să călătorim într'o noapte a uitării... departe de boală şi case. . . Mi re l e . — Mă cerţi, Marto.. . întreabă-mă unde te-am căutat. întreabă-mă câte nopţi

n'am luminat ca să-ţi găsesc lumina feţii tale.. . Mă închin la tine ca la o sfântă... te iubesc cu patima înfometatului... dar ceva mă înfioară fără să vreau.

M a r t a . — Ia-mă cu tine oriunde, numai să nu rămân singură... aici . . . M i r e l e . — (îi acopere ochii cu palma) S'a făcut întunerec greu. De acum pornim peste ape

undeva departe, în locuri nebătute de nimeni... Te vor chema glasuri din adâncuri... te vor chema glasuri de aici şi de acasă. O vorbă numai şi eşti pierdută. Dincolo ne vom iubi sălbatic şi nimeni nu ne va cere pâine ori trudă.. . Dincolo sudoarea nu curge pe frunţi, iar pacea-i adânc grăitoare...

M a r t a . — Du-mă iubitule cu tine dincolo... Pornesc pe ape strâns îmbrăţişaţi. Umbra lor se pierde, doar râsetul Martéi mai străbate ceaţa ca o reminiscenţă ofilită. Zorii se scurg în sunetele unui murmur ostenit. Pe malul lacului zace trupul Martéi adus de ape. Părul i-s'a împră­ştiat in iarbă ca un snop greu de rod. Rochia udă, întinsă pe trup, descoperă bogăţia formelor împlinite printr'o

noapte de iubire.

3 253

Mărturisiri de

G. 1. Oltean

Satul Te simt cum creşti în mine Ca seva din adânc în rădăcină, De mustul tău cupele mi-s pline Şi din lumina-ţi mi-am luat lumină.

îmi aplec faţa ca peste lac Unde celălalt eu se naşte, îmi aplec faţa peste tine — tac Şi încep a nu mă mai cunoaşte.

E atâta lumină cât rod e în spice, Şi câte taine 'n mireasma cuvântului. Sufletu-mi holdă s'apleacă — mucenice — Ca să sărute tâmpla pământului.

Destin Atât de tristă-i trecerea prin lume Şi-atât de greu blestemul ăst'-al firii, Ce ne-a legat cu rostul de un nume Şi cu speranţele de gâtul fericirii.. .

Atât noroi ne creşte în plămâni Şi sub înfrângeri sufletul palpită, Ne 'ntinde vieaţa albe, goale mâni Şi sănii amăgirii ne agită...

Atât de goi sunt oamenii pe stradă, Cu inima scăldată în venin, Din crâşma vieţii ies ca să nu-i vadă Nimenea că-'s beţi de patimi şi destin.

254

îndemn Turnaţi copii din vinul cel mai bun, In orice strop se sbate un străbun, Ca un vârtej înalt de vâlvătăi Să crească 'n pieptu a sute de flăcăi. Cu ei ne strângem fluviul avan Ce duce 'n valuri viscol ardelean, Umpleţi copii paharul în răsplin, Cu rodul sfânt al bobului senin. Plămada coaptă 'n arşiţă şi vânt, Să vă despice 'n suflete cuvânt, Durerea ţării răsucită ghem Să geamă 'n voi ca cel mai greu blestem. Cu sângele pământului fierbinte, Udaţi altare mari de oseminte. Ca beţi de morţii răsvrătiţi în vin Să hohotim călare pe destin, Ducând năvalnici cupa noastră plină De răsvrătire, sânge şi lumină, S'o bem mai lacomi sus cu Dumnezeu Şi-apoi să creştem ţării curcubeu.. .

Turnaţi copii din vinul cel mai bun, In orice strop se sbate un străbun.

Doină de pribegie de

Virgil Mstor

Inălbi-s'ar zorile, Să-mi adun miorile ; Spre zări să-mi mân turmele, Să-mi pierd iară urmele. Şi-oi porni, mări, porni, Cu turmele 'n fapt de zi, Către crucea ulmilor In zariştea culmilor, Să-mi adăp miorile Şi să-mi văd surorile. Şi moi duce, duce-m'aş, Tot cu dorul pătimaş, Să m alinte doinele, Vânturile, moinele, Când voi trece printre munţi, Să deştept codrii cărunţi, Că-i neagră pierzanie Prin cea Transilvanie...

255

)

Poveste cu doi morţi de

Virgil Petriţin T a n i e i

Partea l-a; In care unul a murit

Cât de simplu a primit vestea morţii colegului său de clasă, cum nu l-a sguduit imediat, ba a zâmbit mefistofelic, indignându-i pe prietenii ce l-au înştiinţat cu voce joasă şi cât se poate de obidită. Le-a răspuns calm, cu o ironie tristă, neştiind nici el ce spiriduş tainic îl îmboldea.

— Săracul de el, e întâiul care se duce dintre noi în acest început de ultimă primăvară din cariera noastră de elevi. 0 să se scrie un articol lăcrimos, cu chenar negru în revista şcoalei, colegii din fundul clasei, întotdeauna cei dintâi la organizarea serbărilor naţionale şi şcolare, vor fi activi, şi cu toată durerea copleşitoare din suflet, se vor îngriji de lumânări, muzică şi invitaţii ; nu vor da pe la cursuri, „sacrificându-se" tot din cauza acestei copleşitoare dureri, scuzându-li-se absenţele făcute nu din vina lor, ci în memoria colegului iubit! Profesorii vor intra în clasa noastră mai gravi, vor da câte cinci lei pentru coroana Corpului profesoral, se vor interesa de preparativele ceremonialului; şi d l diriginte, frământându-şi memoria, se va gândi poate pentru întâia dată la colegul mort şi va căuta cu tot dinadinsul să-i descopere cât mai multe calităţi, pentru a-şi face discursul funebru cât mai impresionant. Apoi elevii vor reîncepe înciudaţi să înveţe, cu gustul zădărniciei în cugete, profesorii ne vor „arde" din nou cu note, foarte senini, uitând că un loc dintr'o bancă stă gol, şi păianjenii uitării îşi vor ţese pânza neturburaţi, cum au mai făcut şi cum or să mai facă. Simplu, dragilor, foarte simplu şi tot atât de banal.

Prietenii s'au uitat la el nedumeriţi şi revolta lor izbucni vehement: — Cum, măi Modreanule, cum poţi vorbi în felul ăsta, de unde atâta nesimţire la tine

pe care te ştiam sensibil ca o mimoză, cum de vorbeşti aşa? Ai purtat măşti faţă de noi, ne-ai înşelat tot timpul ? Nu că ţie ţi-ar putea fi ruşine, dar nouă prietenilor ne e ruşine de brutalitatea cuvintelor tale, de absenţa totală a bunului simţ. — S'au poate, iarăşi spiritul tău de contradicţie te sgândăre făcându-te inuman — sări cu vorba celalalt. La revedere, noi te lăsăm, singurătatea o să te trezească de sigur, şi o să-ţi sece gândurile — credem — voit meschine. — S'au înde­părtat fără grabă, pe strada scăldată într'un soare intens strălucitor, cu zăpada cafenie, fleoşcăită de desgheţul lui Martie, pe trotuare. Modreanu plecă spre casă, cu sensaţia turburătoare a unui vid sufletesc, cu o neînţelegere a ştirei aduse de prieteni şi a celor petrecute într'un timp atât de scurt. Era Duminecă după amieaza, ultjmul termen la care se putea prelungi timpul de pregătire a lecţiilor de Luni, dar Modreanu ştia acum perfect de bine că n'o să răsfoiască măcar manualele, şi nici nu simţea enervanta remuşcare ce-1 rodea în alte daţi pentru asta.

Aceleaşi grupuri de servitoare îmbrăcate în haine de culori ţipătoare, prinse la braţ câte cinci, se plimbau prin piaţa mare însoţite de aceiaşi flăcăi cu pălăriile mari şi negre puse pe o ureche, ameţiţi puţin de băutură, cu chef de vorbărie sgomotoasă şi îmbrăţişări fugare la col­ţuri de stradă. Sunau clopotele bisericilor, poate de vecernie, poate pentru tânărul mort, împră­ştiind tristeţe grea peste oraşul învăluit de obieceiu Dumineca, în liniştea zilelor de odihnă, şi

256

răscolind cu atât mai sfâşietor sufletele, cu cât vaierul plângător al binbangurilor putea pluti ne­stingherit, dintr'o margine in alta. Cenuşiul umbrelor îmbrăţişase deja casele şi străzile când Mo-dreanu ajunse acasă} doar suliţa unui turn de biserică, dealul cimitirului şi vârfurile unor brazi bătrâni erau pudraţi cu pulberea aprinsă a apusului. Din fereastra camerei lui, privise apoi cum s'a şters roşietecul razelor de soare, aprinzându-se în oraş becurile felinarelor şi pe boltă argin­tiul rece al stelelor. Era întâiul apus pe care colegul lui ntt-1 vedea, întâia înoptare fără de el. Şi de-acum toate zilele, toate nopţile se vor scurge aşa, toate.

S'ar fi putut tot atât de simplu ca el să fi murit, părinţii lui să-i tânguie înebuniţi moartea, despre el să se vorbească acum în oraş, şi colegul mort să se gândească la moarte în locul lui, privind întunecarea gheţoasă delà un alt geam.

Ii veniră în minte versurile lui Minulescu: „0 zi „relâche" Şi apoi la fel, cu aceeaşi balerină lângă el, Alt acrobat... Alt salt mortal !..",

salt din care acrobatul nu a permis să se mai scoale, spre a nu fi banal. Viforul gândurilor ce bântuiau scormonitor în suflet îi aduseră lui Modreanu gustul de cocleală, de putreziciune şi zâmbetul sceptic al renunţării. A căutat prin sertare ilustrata primită din Roma delà un unchiu teolog, în care era fotografiat un colţ din interiorul unei bisericuţe, unde ornamentaţiile erau alcătuite din cranii şi oase de morţi şi pe frontispiciul cărei bisericuţe, erau săpate cuvintele „Hodie mihi, cras tibi". Dar n'a găsit-o. Astăzi s'a pierdut ea, ca mâine se va pierde el, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe... Şi apoi a constatat, după cum prevăzuse, că prea puţin schimbă o moarte mersul monoton al rotiţelor lumii, că se putea cina chiar cu poftă fără ca unul să mai trăiască, se putea bea, se putea vorbi şi că se putea dormi tot aşa de bine.

•

Dimineaţa în clasă, grupuii — grupuri comentau mohorîţi întâmplarea neaşteptată, arun­când din când în când priviri gânditoare spre locul „lui" din banca şasea. Imaginea colegului apărea clară în minţile tuturor, în diverse atitudini, care de care mai plină de viaţă, şi elevii dintr'a opta nu se puteau obişnui cu gândul înnecării în neexistenţă a unuia dintre ei. Vechile în­trebări puse de miliarde de oameni îi săgetau pe toţi şi răspunsul nu venea, explicaţii nu aflau. Şi îi turbura şi îi întrista mai mult ideea generală a morţii, care se putea aplica şi trebuia să se aplice odată fiecăruia dintre ei, decât cazul acesta particular, S'au împărţit apoi cu mici certuri rolurile, unii să adreseze necroloagele, alţii să se îngrijească de sicriu, de corul care să dea răs­punsurile la parastas, de coroana clasei a opta, care trebuia să fie cea mai frumoasă. S'au stabilit şi echipe care să privegheze la biserică în jurul mortului tot timpul până la înmormântare, şi peste amarul sufletesc au pogorît fiorii îndeplinirii unor îndatoriri, atrăgătoare puţin prin ineditul lor.

Orele se prelingeau greoaie, profesorii nu întrebau din principiu, iar explicaţiile sunau oarecum dezacordat cu simţămintele de vagă uscăciune ale elevilor. Priviri neliniştite se roteau în căutare de ceva necunoscut, sau se mistuiau în ceaţa de culoarea vaselinei boricate de afară. Sfârşitul ultimei ore a venit cu o momentană uşurare, Modreanu mergând grăbit spre casă cu prietenii de ieri, îşi arăta cinic satisfacţia împlinirii prezicerilor, izvorîte puţin şi din răutatea pe care ţi-o infiltrează în sânge desamăgirile.

Trecătorii care ştiau că au fost colegi cu elevul mort se uitau la ei mai sobrii şi cu o curiozitate ascunsă, ceea ce îi făcea să-şi crispeze feţele, să-şi pleoştească chipiile pe cap, să-şi întu­nece privirile, trezind totodată în ei credinţa că au devenit pentru un timp personalităţi ce tre­buiesc respectate compătimitor. Alţii iar, îi opreau pentru a întreba de felul şi cauzele din care a murit colegul lor, ei povestindu-le cu risipă de amănunte ultimele clipe ale lui, pentru a nu ştiu câtea oară, aceleaşi,

* • * (Sfârşitul în numărul viitor).

257

„Luceafărul"... în 1902 de

A. P. Bănuţ

VI. încheiere Tot începutul are şi-un sfârşit. Cu acest articol voiu încheia seria amintirilor mele în legătură cu puţin cunoscuta poveste

a „Luceafărului" din 1902. Onoraţii cetitori care au avut răbdarea să urmărească paginele mele, se vor fi convins

că cel ce scrie aici a avut un rol în vieaţa acestei reviste, contribuind cu câte ceva la înjghebarea ei. Să zicem întâi cu ideia, care 1-a muncit atâta vreme în Cluj, unde n'a mai avut nici stare, nici alinare ; apoi cu arătarea posibilităţilor de transpunere în domeniul practic a vechiului său gând, în faţa grupului de tineri condeieri budapestani, întruniţi la el acasă în ziua de 11 Mai 1902; în sfârşit cu întemeierea în toată regula a revistei şi susţinerea ei din propriile lui mijloace băneşti, timp de nouă luni, delà 1 Iulie 1902 până la 1 Aprilie 1903, — primele şase luni în dubla calitate de editor şi redactor responsabil, iar delà 1 Ianuarie 1903 încolo numai în cali­tatea de editor al numitului periodic.

Fireşte, aceste modeste contribuţii personale, fără vr'un răsunet în beletristica vremii, au fost sortite să rămână absolut necunoscute chiar celor mai sârguincioşi dintre cercetătorii noştri literari (în majoritatea lor bucureşteni şi de obiceiu cam centralişti), ca şi criticilor de meserie, absorbiţi şi aceştia în permanenţă de adânci sau înalte probleme estetico- filosoficeşti. întrebaţi-vă, ce era să ştie prin urmare despre un lucru mărunt ca acesta marele nostru public trans- şi cis-carpatin, ocupat intens cu variate treburi familiare sau slujbăreşti şi copleşit cu totul de rapida succesiune a interesantelor lupte parlamentare şi diferitelor izbânzi răsunătoare ale oamenilor noştri politici ? Cum era să ţie seamă entuziastul şi naţionalistul nostru public românesc de-o chestiune aşa de bagatelă şi incoloră, de-un fleac de lucru ca naşterea, gospodărirea sau susţinerea unei obscure reviste studenţeşti, răsărită la peste o mie kilometri depărtare de centrul vieţii spi­rituale a ţării româneşti... tocmai la spatele lui Dumnezeu, în orgolioasa, iudaizata şi, nouă Românilor, aşa de nesimpatica Budapesta?

Iată cum s'a putut deci întâmpla ca atâţia oameni de treabă să fie socotiţi, pe rând sau deodată, întemeietorii acestei reviste, numai adevăratul ei creator a rămas insul necunoscut, a cărui faptă de om cumsecade a fost patru decenii acoperită de uitarea obştească.

. . . Bineînţeles, începuturile înceţoşate ale „Luceafărului" ar putea fi încă lămurite, dar însemnările şi scrisorile mele, ca ale mai tuturor „dezertorilor" şi „trădătorilor de patrie", au fost supuse şi ele controlului, trierii, confiscării sau cel pufin răvăşirii, ba uneori chiar aruncării, prin fereastra deschisă, de-a-dreptul în ploaia, tina sau zăpada străzii, încât unele din cele ce-ar fi putut servi azi cu dovezi precise asupra anumitor întâmplări din 1902, fie că s'au pierdut, fie că au devenit, în bună parte, de necetit. Au căzut victimă sadicei curiozităţi a poliţiei militare mai cu seamă cele ce purtau ştampila poştei budapestane :

— „Ahà ! Aicia-i ! L-am prins ! Ia să vedem, cine-i individul ? Ce-a căutat valahul ăsta în Budapesta? Hm! Ce oameni din capitală vor fi stat cu nemernicul ăsta de „dezertor"... în. corespondenţă ?"

Inutil să spun că desiluzia cerberilor a atins marginele.,. tragi-comicului !

258

Totuşi, întâmplarea a salvat câteva epistole mai mărunte din 1902—3, al căror cuprins îl comunic cetitorilor mei chiar acum.

Eminentul publicist, distinsul membru de onoare al Sindicatului presei din Ardeal şi Banat, bunul şi vechiul meu prieten G. Todica, plecat numai de-o săptămână din Budapesta, îmi scria după sosirea sa in. comuna Vlădeni (unde capriciul destinului îl fixase, o vreme, ca magistru poştal), următoarele rânduri, pe-o carte de vizită:

Vlădeni (via Braşov) 8. XII. 1902 Iubite Aurele! Mă grăbesc a-mi împlini promisiunea şi-ţi alătur imediat 2 articole

pentru „luceafărul"}) La corectură să grijiţi în special de'cifre şi date ştiinţifice, să nu apară alandala.

Pe tren am dus-o cum am dus-o; aici nu mă schimb însă nici cu şepte din voi. Voi, orăşenii, vă ţineţi cu minte, ba şi poeţi?) dar la adecă tot rí aveţi panorame atât de simple şi sublime, cum observ câte una pe-aici, — rí aveţi, să staţi în cap! Din fereastra temniţelor voastre nu vedeţi decât sărăcie cu ciucuri, încolo nimic.

Cu articolele lui Stoica,8) nici eu nu ştiu cum stau. Poate că le vdîu trimite măne-poimâne, dar îţi spun drept că m'au copleşit alte lucruri şi nu ştiu cum va fi mai departe. Mai avizaţi-mă despre cele ce-aţi auzit şi apucat; aţi văzut şi n'aţi uitat.

Cu dragoste frăţească: Nenea TI-CA (Todica n. a.)

* In prima săptămână a anului 1903, V. E. Moldovan îmi scria această scrisoare, — de

astădată liniştită şi cuminte:

D-Sale D-lui Aurel P. Bănuţii*, stud. univ. Budapest VIL, Vörösmarty u. 60JA

Dragă prietene, Vin să te rog de câteva mici servicii, şi anume: „Luceafărul" trimis pe adresa Melánia Moldovan, Braşov, ső se sisteze! Numărul

trimis pe adresa Dr. Vaier Moldovan, Turda, să se trimită pe aceeaşi adresă: Braşov, str. Prundului Nr. 3. Numerii trimişi pe adresa sorii mele şi care acuma se vor sista, să mi se socotească mie ca honorar. Asemenea şi abonamentul încassat de mine, la caz că se dă şi celorlalţi colaboratori ceva honorar din câştigul curat, în sensul „statutelor".

Vă rog totodată ca începând cu Nr. 2 să nu mă mai puneţi în comitetul redac­ţional. Ieşirea mea s'o puneţi în rubrica: Redacţional, cum veţi afla de bine. Din când în când poate că vă voiu mai scrie, dacă peste tot aveţi trebuinţă de „modestele" mele şire, — în cazul acesta vă rog a-mi trimite „Luceafărul" aici, în Sibiu (Redactor la „Tribuna").

Nrul 1/1903 n'a sosit nici redacţiei, încât rí am putut lua notiţă — reclam. Sărbători fericite şi multă răuşită! Sibiu, 6/1. 1903 st. n.

Cu stimă, al vostru: V. E. Moldovan Ce mai am la redacţie, puteţi publica. In caz contrar doresc să binevoiţi a mă

încunoştinta. # Acelaş

Şi-acum un fragment, rămas dintr'o carte poştală închisă, a lui G. Todica:

Vlădeni, 11 Ian. 1903 Iubite Pavele! Nam decât să mă bucur pentru adjustarea foarte simpatică a „Luceafărului". In

special, cele două tablouri*) sunt preţioase sub toate raporturile şi ele singure plătesc cele mizerabile de 10 cor.6) — Măcar de vi-s'ar înmulţi acuma numărul cititorilor,9) deşi prin

l) Spaţiul si Timpul şi William Crookes (din Hades, studii de filosofie spiritistă), publicate în n-rul 12 din 1902 şi 1 ţi 2 din 1903 ai „Luceafărului".

8) Aluzie la alura de „poet" a lui D. Stoica. 8J Articole promise pentru săptămânalul „Poporul Român" din Pesta, la care D. Stoica era şef-redactor, iar

Todica, Sebastian Stanca şi cu mine, colaboratori. 4) E vorba de ilustraţiile din Nr. 1 de pe 1903: Naşterea Domnului şi Cristos din celebrul tablou al lui M.

Munkácsy, Cristos înaintea lui Pilat. 6) Atât era în 1903 abonamentul anual al revistei, iar un număr costa 40 de bani. 6j Dintr'o scrisoare datată 7 Noemvrie 1902, trimisă din Pesta de D. Stoica, la Paris, Hotel „Chemin de fer"

Rue de Charenton 6, unde mă găseam atunci, constat că „Luceafărul" avea la acea dată 400 de abonaţi, dintre care 25 încă nu plătiseră abonamentul.

259

multe locuri, între care şi ţinutul „nostfu" — oamenii sunt daţi Îîan-fătarului, că nau nicio scânteie de ambiţie pentru înaintarea sufletească. Auzi, măi nene, nicio scânteie amă-rîtă, — decât cel mult pentru avântul datorit învăpăiatului de alcool, sub diferitele sale forme. Măcar au parale şi avere, despre astea nu se pot plânge.

Le mai aduc eu exemple, bătând şeaua să înţeleagă armăsarii. Şi exemplele place-mi să le încep delà mine, bunăoară: „Dacă naşi jertfi măcar a suta parte (l°l0) din venitul meu pentru lucruri menite să mă ridice niţel sufleteşte : cu ce m aşi asemăna oare ? Asemăna-m'aşi cu un bou, care şi el întinde limba (omeneşte: „râvneşte") numai după fân sau după nutreţ şi după apă, ca să-şi umple burta.

Intr'un singur punct ar fi boul mai cuminte decât mine, anume că lui alcool nu-i trebue nici să-l miroase, necum să-l bea. Şi parabole de aceste le aduc eu mai multe, în­cepând delà bou în jos. Dar de geaba ! Că mulţi inşi nau ambiţia decât.... (restul a dispărut! n. a.)

Dacă printre hârtiile şi scrisorile scăpate din dezastrul războiului trecut voiu mai da în cursul timpului de vreunele, ce-ar cuprinde informaţii despre „Luceafărul" budapestan al anului 1902 şi-al începutului anului 1903, le voiu publica în rubrica specială a acestei reviste. In articolul meu de azi mă simt dator să mai dau câteva lămuriri relative la geneza „Luceafărului", căci dacă ar fi să combat sau desmint toate inexactităţile apărute în tipar asupra acestui subiect nebulos, scrisul meu ar lua dimensiuni supărătoare.

Ciudat destin a fost să aibă această revistă studenţească ! De ce-o fi fost acoperit răsăritul „Luceafărului" decenii întregi de pâcla deasă a mistificării,

pe care nimenea n'a încercat s'o destrame delà început, făcând lumină ? De ce s'a îmbulzit lumea să proclame drept creatori ai revistei budapestane atâţia oameni absolut străini de începuturile ei? Cum a fost posibil ca niciunul din cei zece membri ai întâiului comitet de redacţie să nu reacţioneze spontan în faţa primului neadevăr scris, rostind cuvântul răspicat, ce ar fi risipit orice îndoială ?

Mă întreb îmsumî, destul de mirat : De ce-am tăcut treizeci de ani, lăsând pe fiecare să zică ce-i place despre acest început? Cum are să numească judecata rece tăcerea asta a mea? Hiper-modestie, indiferenţă, laşitate, sau desamăgire de învins? Dar dac'am tăcut eu, de ce n'a vorbit măcar Tăslăuanu, care era dator să-şi spună cuvântul clar şi hotărît?

Enigmă ! Ca şi cum la temelia acestui început al „Luceafărului" ar zăcea îngropată o vină, un păcat sau o taină, de care se fereşte toată lumea?

Şi totuşi! Nicio ceaţă nu poate fi aşa de groasă, ca puterea soarelui să n'o risipească! Niciun luciu nu poate fi aşa de adânc îngropat, ca târnăcopul cuiva să nu-i dea de urmă, sco-ţându-1 la iveală! Nici deceniul, nici secolul, nici chiar mileniul nu poate tăinui o faptă, fără ca ea să răzbată odată la lumina zilei! încât şi prin nebuloasa geneză a „Luceafărului", lumina a în­ceput în sfârşit să străbată, răspândindu-se încet-încet, în cercuri tot mai largi...

Dintre cei zece taciturni, întâiul care a început să vorbească a fost amicul meu loan Montani, scriind în revista Banatul II, numerii 7—8, din 1934. După 30 de ani delà zămislirea „Luceafărului" am rupt şi eu tăcerea aşternând pe hârtie ceva, în numărul din 20 Iunie 1934 al Patriei. In Tribuna din Cluj, numerii de pe Mai şi Iunie 1940, au scris apoi prietenii mei Sebastian Stanca şi loan Lăpedatu. Iar în două din valoroasele sale cărţi, „Amintiri delà Luceafărul" şi „Octavian Goga" (pe care autorul lor mi le-a dăruit cu dedicaţii) s'a rostit în sfârşit şi regretatul şi mult apreciatul meu prieten Oct. C. Tăslăuanu.

Spre uimirea mea însă, marele stegar al „Luceafărului" în loc să facă asupra naşterii revistei o declaraţie scurtă, categorică şi definitivă, — cum era firesc — are în ambele sale cărţi, sub acest raport, opinii şovăitoare, oscilând cu vădită gelozie între parţiala recunoaştere a meritelor mele de iniţiator şi largul său orgoliu patern.

Oricât m'aş sili să evit o polemică inutilă cu omul trecut azi în lumea umbrelor, oricât de mult l-am stimat şi preţuit pe vrednicul tată adoptiv al şubredului meu copilaş, oricât de „amicus Tăslăuanu", „magis amica veritas" şi de aceea sunt silit să arăt aci măcar câteva din desele pasagii, întâlnite în ambele sale cărţi, în care răposatul meu prieten a lăsat să se strecoare anu­mite scăpări din vedere, greşeli mai mărunte sau mai mărişoare, relative Ia întemeierea „Luceafă­rului", respectiv a rolului ce l-am avut în această chestiune. Şi îmi pare nespus de rău că Tăslăuanu nu mai trăieşte, ca să confirme sau desaprobe rectificările ce le voiu face, iar Domniile Voastre, urmărind afirmaţiunile mele şi replicile lui, să puteţi discerne lucrurile, trăgându-Vă concluziile logice.

Dacă este aşa de dureros că el nu mai poate zice azi nici albă nici neagră, trăiesc încă patru dintre foştii membri ai întâiului comitet redacţional: Ion Lăpedatu, Ion Lupaş, Ion Montani şi Sebastian Stanca, care pot restabili cumpăna dreptăţii, confirmând sau infirmând scrisele mele, căci ei au fost dintru început martori ai unei serii de întâmplări în legătură cu apariţia şi exi­stenţa acestui mult revendicat „Luceafăr".

Voiu suleva deci, la întâmplare, numai câteva din greşelile mai mărunte:

260

La pag. 10 a Amintirilor delà „Luceafărul", O. C. T. scrie: „La început „Luceafărul" â apărut într'o haină de cenuşotcă" etc.

Răspund : Pentru a pune în evidenţă strălucitele coperte ale „Luceafărului" de mai târziu, cred că nu e nicio nevoie să scădem modesta haină a „Luceafărului" iniţial. Las'că onoraţii ceti-tori, care au văzut coperta „Luceafărului" din 1902 reprodusă în Nr. 5 al „Luceafărului" sibian din 1943, s'au putut convinge „de visu", dacă frumoasa schiţă a pictorului Florian Mureşianu merită acest comparativ...

Tot la pag. 10, a aceloraşi „Amintiri", în continuare, O. C. T. scrie : „Tinerii din jurul „Luceafărului" aveau toţi sentimente româneşti, sădite adânc în sufletul lor de tradiţia milenară a satelor noastre, dar cei mai mulţi erau robiţi de cultura străină străbătută de curentele cosmopolite ale vremii", — apoi, în aceeaşi ordine de idei, el scrie la pag. 99 a cărţii sale „Octavian Goga" : „...Cu acest naţionalism al Universităţii din Bucureşti am intrat între tinerii delà „Luceafărul", cari — cum am mai spus — erau înstrăinaţi"...

Afirmaţia e aproape gravă. „înstrăinaţi" ? Cine ? Goga, Ion Lapedatu, Lupaş, Montani, Sebastian Stanca, V. E. Mol-

dovan (cel cu „Roata delà Bălgrad" ?) ori D. Stoica (care trebuia să transpire când o frământa pe ungureşte !), sau poate eu ? In ce mă priveşte, voi arăta că eram în adevăr „înstrăinat" încă din ci. VIII-a. Şi anume : Cu ocazia examenului oral din limba română, la bacalaureatul din 1899, am rostit plin de elan tineresc, în faţa comisiei examinatoare, prezidată de inspectorul guvernului unguresc Dr. Kuncz Elek, următoarea frază de încheiere (trăsesem teza „Poetul Andrei Mureşianu") : „Dacă poetul Andrei Mureşianu n'are încă statuie în Ardeal, să-i ridicăm o statue a recunoştinţei, măcar în inimile noastre". (Cu prilejul clasificării mele, şvabul maghiarizat Kuncz, acordându-mi nota „foarte bine", a zis în faţa comisiei: „Bănuţ ăsta îmi pare un spirit independent" („önálló szellemnek látszik lenni").

Vasăzică afirmaţia fie-iertatului meu amic Tăslăuanu este nu numai o mare greşală, dar ea nu poate fi aplicată oamenilor care, toţi, au fost în vieaţa lor cel puţin mari naţionalişti şi enorm de departe de urâta „înstrăinare".

La pag. 21 a „Amintirilor", O. C T. scrie : „... revista „Luceafărul", redactată de mine din 1902 până la dispariţia ei în 1920".

Rectific : In 1902 revista avea un comitet redacţional, din zece inşi, între care Tăslăuanu nu figura ; avea apoi ca şef redactor pe dura, ca redactor resp. şi editor pe subsemnatul. Pe Tăslăuanu, Ciura 1-a admis să facă îndreptări stilare, dar redactarea revistei se făcea aşa : Al. Ciura primea la Blaj, delà mine, din Bpesta, materialul ce ne sosea în str. Vörösmarty 60-A, iar după ce-1 tria mi-1 retrimetea, iar eu îl distribuiam directorului tehnic al Tipografiei, îi făceam apoi corectura, revizia, mă îngrijeam de clişeele ilustraţiilor, scriam mici articolaşe în cronică, poşta redacţiei etc.

La pag. 23 a „Amintirilor", el scrie ; . . . „am făcut cunoştinţă cu editorul A. P. Bănuţ şi cu principalul colaborator, Dionisie Stoica".

Iar în „Oct. Goga", la pag. 12, despre aceeaşi temă, el scrie complectând: în 1 Aprilie am descălecat eu în Bpesta, iar la 1 Iulie 1902 a răsărit „Luceafărul", dar în cursul verii nu am cunoscut decât pe A. P. Bănuţ şi pe D. Stoica. Acesta din urmă îngrijea de redactarea revistei. Ceilalţi membri ai Comitetului erau în vacanţă, pe acasă".

Rectific : Toţi erau duşi acasă. După apariţia Nrului 1, am plecat şi eu pe 5 zile acasă, să-mi văd o rudă bolnavă. In acest timp am însărcinat pe Stoica cu primirea materialului, ce-ar sosi eventual la redacţie. Stoica fiind redactorul Foii Poporului Român, îmi era la îndemână în orice chestie a „Luceafărului", la care era însă un simplu colaborator şi nimic altceva.

La pag. 14 a „Amintirilor" Tăslăuanu scrie : „Tot în 1903 „Luceafărul" descoperă un talent de prozator, pe Ion Agârbiceanu, care îşi începe colaborarea cu două schiţe: In Sâmbăta Floriilor şi Mătuşa Stana".

Rectific : Ion Agârbiceanu şi-a început colaborarea cu schiţa Badea Nicolae, publicată în Nr. 7 al „Luceafărului" din 1902.

La pag. 25 din „Octavian Goga", amicul meu scrie: „Cele şase luni, delà 1 Iulie — 31 Decemvrie 1902, au rămas o simplă încercare tinerească nereuşită şi fără nicio importanţă".

Iată răspunsul meu la această nedreaptă afirmaţiune: Pentru a reliefa cât mai mult „Luceafărul", cu adevărat strălucitor, al lui Tăslăuanu, nu e

câtuşi de puţin necesar să lovim şi turtim modestul dar cinstitul început al revistei, scoasă din iniţiativa şi cheltuiala mea. Dar ceeace-i mai important, e faptul că nu putem bagateliza, cu atât mai puţin reduce la zero, tot ce-au scris colaboratorii „Luceafărului" în această jumătate de an, colaboratori care au însemnat şi continuă să însemneze ceva în publicistica, cultura şi li­teratura naţională. Dar mai ales să nu uităm că nu putem trage cu buretele peste scrisul iniţial (ori cum ar fi fost) al unor tineri ca Goga, Agârbiceanu, Ciura, Lupaş, Ion Lapedatu, V. E. Mol' dovan, Prie- Tullius, Seb. Stanca, G. Todica, scris ce face parte din materialul util cercetătorilor

4 261

literari ce vor sä cunoască şi studieze evoluţia scriitorilor, mari sau mici, delà primele pagini şi până la deplina lor maturitate.

Să stabilim de-o pildă că în acest răstimp şi-a publicat Goga poeziile : Rapsodie, Bătrânii, Revedere, Dorinţă, Toamnă şi toate acele spirituale poezioare din Poşta Redacţiei, ca şi primele sale încercări în proză. Aici a publicat primele sale schiţe marele prozator de azi Ion Agârbiceana, ar Al. Ciura-Simin, în afară de diferite articole şi recenzii, a scris cele şapte Icoane din viaţa de universitar. Marele nostru istoric Lupaş a publicat, în această jumătate de an, întâiele sale studii care şi azi se consideră începuturile pline de seriozitate ale distinsului profesor de istorie. Multilateralul publicist care-i G. Todica, aici şi în acest răstimp a publicat seria sa de studii ce-ar cinsti .şi azi pe oricare din vulgarizatorii noştri ştiinţifici. Dar chiar mai puţin literatul, pro­fesorul şi fostul inspector şcolar regional Oct. Prie-Tullius, aici a scris şase din schiţele sale de autentic umor sătesc, capabil să descreţească fruntea celui mai posomorit ş i . . . demn critic literar. Iar cercetătorii economici vor găsi tot aci începuturile de studii economice-politice ale celui ce avea sä devină marele nostru financiar de azi, fostul guvernator al Băncii Naţionale şi fostul ministru de Finanţe al României: Ion Lapedatu.

Toate aceste pagini scrise odinioară de tinerii cari azi sunt figuri reprezentative ale culturii noastre naţionale să nu însemne decât „simple încercări nereuşite şi fără nici o importanţă"?

Judecata prietenului meu e nedreaptă şi să nu se supere sufletul distinsului mort şi bu­nului Român Tăslăuanu, dacă sunt cu totul de altă părere.

Şi-acum voi cita câteva scurte pasagii din cartea Octavian Goga, toate relative la înte­meierea revistei şi paternitatea ei.

La pag. 3 1 a acestei cărţi, Oct. C. Tăslăuanu scrie : „In realitate n'am moştenit delà Bănuţ decât titlul revistei. Atât ! Restul e opera mea, pe care n'o pot împărţi cu nimeni".

La pag 59 ! „In 1904 am crezut că e bine să-mi tipăresc numele pe revistă ca proprietar-editor. Puteam să mă proclam director, căci eram stăpân, dar n'am voit din modestie. M'am mulţumit să iau locul lui Aurel P. Bănuţ, rămas vacant".

Iar la pag. 148: „In realitate au fost câteva consfătuiri între câţiva tineri — aceia din primul comitet de redacţie — cari au hotărît înfiinţarea revistei Luceafărul. Titlul revistei 1-a dat Al. dura".

Acum rog respectuos pe onoraţii mei cititori să păstreze un minut de solemnă tăcere, căci vreau să vorbesc în aceste clipe cu spiritul lui Tăslăuanu, întrebându-1 :

— Scumpe amice ! Dacă titlul revistei 1-a dat Al. Ciura, — în realitate, tu n'ai moştenit delà mine nimic I Şi dacă în afară de titlu, pe care 1-a dat Al. Ciura, „restul e opera ta, pe care n'o poţi împărţi cu nimeni", — te întreb : cum se face că „te-ai mulţumit să iei locul lui Bănuţ, rămas vacant"? Păi dacă nu făcusem nimic (fiindcă şi titlul 1-a dat altul) şi nici nu însemnam nimic, tu ai luat „în realitate" locul nimănui, un loc gol, un locum „nullius".., sau ce-ai luat"?

Fireşte, răspunsul prietenului meu nu-1 voi primi, decât când ne-om revedea în ceruri. Mai citez două pasagii din Amintiri, ambele relative la întemeierea, „Luceafărului", care

se bat şi ele cap în cap, încercând să se anihileze. La pag. 31, în notă, O. C. T. scrie : „Aurel P. Bănuţ, într'un foileton întitulat Cum a

răsărit „Luceafărul", apărut în Patria din Cluj Nrul din 20 Iunie 1934, îşi ia inima în dinţi şi îndrăzneşte, după 30 de ani, să mărturisească taina înfiinţării „Luceafărului". Este perfect adevărat ceea ce spune. Meritul întemeierii „Luceafărului" îi aparţine şi l-am recunoscut întotdeauna cinstit. Am scris-o şi am spus-o de nenumărate ori înaintea d-sale, după cum reiese limpede şi din paginile volumului de faţă. Bănuţ scrie :

„Nevrednicul mai jos iscălit sunt în primul rând vinovat de apariţia şi existenţa „Lucea­fărului" delà 1 Iulie 1902 — 1 Aprilie 1903. Iar delà această dată în colo şi până la sfârşitul vieţii acestuia, vinovat este Oct. C. Tăslăuanu, el fiind quasi tatăl adoptiv al copilului meu încă crud şi plăpând, pe care înţelegerea practică şi îngrijirea migăloasă de fiece zi a acestui treaz şi neostenit muncitor a reuşit să-1 înzdrăvenească, să-1 crească mare şi să-1 ducă din izbândă în izbândă, până la glorioasa lui prăbuşire în pragul războiului din 1914".

Laudele lui Bănuţ mă măgulesc, fiindcă lumea nu ştie ce suflet entuziast, delicat şi fin sălăşlueşte în acest intelectual al Ardealului" etc.

La sfârşitul pag. 104, unde se încheie Introducerea „Amintirilor" sale, amicul meu scrie însă cu totul altfel: Existenţa „Luceafărului", aşa. cum a apărut, mi-se datoreşte mie. . ." (şi după alte 4 şire termină pasagiul aşa) : . . . „li-se atribue altora meritul de a o fi întemeiat şi redactat, adevărul e însă că eu am fost sufletul ei, zi cu zi şi ceas cu ceas, „Luceafărul" e copilul meu din leagăn şi până la dispariţia lui. Când nu m'am mai putut îngriji de e), s'a stins.

Acesta e adevărul, la falsificarea căruia nu poate contribui nici un om cinstit". Dacă sunt cu adevărat „fin şi delicat", cum scrie O. C. Tăslăuanu, trebuie să fiu implicit

şi cinstit, încât nu mă pot preta — ferească Dumnezeu ! — la falsificarea adevărului. De aceea las să judece „litigiul" onoraţii cetitori şi să aducă tot Domniile-Lor şi sentinţa definitivă, obligatorie pentru amândoi.

262

Voi mai cita alte două pasagii. La pag. 23 a Amintirilor sale, O. C. T. scrie : „O spun pentru cei ce vor mai scrie despre „Luceafărul", că dacă nu eram eu, revista pierea după o ju­mătate de an delà apariţie. Rămânea o simplă'încercare, ca atâtea altele, care nu lasă nici o dâră în urma lor".

Iar la pag. 25 a cărţii Octavian Goga, el spune : „Dacă nu aş fi salvat şi îndrumat „Luceafărul" în cursul anului 1903, ar fi pomenit

numai într'o înregistrare bibliografică, fără să aibă vr'o însemnătate în vieaţa culturală a Româ­nilor ardeleni".

„Dacă"... Pentru lămurirea acestor „dacă", Onoraţii cetitori sunt rugaţi să-mi permită o digresiune. Pe vremuri, când răposatul unchiul meu Valeriu P. Comşa, fost Vicar al Făgăraşului,

era încă numai parohul Copăcelului de sub Petriceaua Carpaţilor sudici ai Ardealului, avusese un servitor, burlac tomnatic, un analfabet delà munte, de-i zicea Bucur Tulpină, un mucalit cu mult sfat la vorbă. Delà acest servitor am auzit, într'o zi, filosofia plină de tâlc a lui „dacă".

într'o toamnă ploioasă, Tulpină se necăjise foc, că-1 luase la mână unchiul meu, nu mai ştiu pentru ce fel de neglijenţă.

După ce se mai domolise o leacă, face Bucur, preludiind un zâmbet amar: — Părinte, să nu fi fost dacă în lumea asta, io eram azi om fericit — crezi-mă dumneata ? — Adecă, cum ar veni treaba asta a lui dacă, măi Tulpină? — îl întrebă unchiul meu,

fără umbră de supărare. — Io-ţi spuiu, dacă mă laşi să zic o vorbă.. . — Zi şi două, mă Bucure! — Iacă să-ţi spuiu dară „cum vine treaba asta" : Dacă nu murea tata când am fost micuţ, mă da la şcoală şi dacă învăţam cetitu, scrisu

şi socotitu, poate ieşeam popă ori măcar dascăl, şi dacă aveam carte, aveam şi parte, nu rămâ­neam şi prost şi sărac, să mă bag slugă la dumneata.

Că dacă aveam de toate: minte, slujbă bună şi avere, azi poate erai dumneata slugă la mine şi-ţi porunceam io dumitale, nu dumneata mie!

Vezi? Câte-ar fi fost altfel în lumea asta, să nu fi fost ticălosul de dacă, care mi-o mâncat norocu meu, de-o trecut la alt om. . . fire-ar fi fost el să fie al dracului de dacă, că ăsta m'o ţinut pe mine în prostie, m'o băgat slugă la stăpân şi mi-o mâncat moşia, averea şi cinstea, ce-o puteam avea şi io în „lumea asta de ocară, din Ţara de săcară !"

Ăsta-i blăstămatu de dacă! Vezi-1? Să-1 cunoşti şi dumneata, părinte, că eşti om cu carte şi cu învăţătură, nu un prost şi-un măgar ca mine!

întreb azi şi eu umbra lui Tăslăuanu din ceruri, cum a întrebat odinioară Tulpină pe fië-iertatul popă din Copăcel:

— Păi dacă nu veneam eu din Cluj la Pesta; dacă nu adunam pe băieţi la mine acasă şi nu-i convingeam; dacă nu dam banii trebuitori care lipseau şi dacă nu înfiinţam în vara anului 1902 „Luceafărul", — tu ce „salvai", amice dragă ? Ce creşteai, înzdrăveneai şi răspândeai peste tot Românismul?

— „Nimic!" Ba să-ţi mai spui ceva, prietene drag : Dacă nu mă năşteam eu şi nu te năşteai nici tu,

nu se năştea probabil nici Luceafărul... Dar se năştea poate altă revistă... Şi tot bine era. Pentrucă, vorba filosofului : — „Alles ist gut im Sinne des Schöpfers!"

4* 263

&m •ia»

G Â N D SI F A P T A

I. Lu pas, Zur Geschichte der Rumänen11

Am cetit cartea d«lui I. Lupaş, care se prezintă in fru» moaşe condiţii tehnice, cu mult interes în ce priveşte con« ţinutul ei, cât şi tn ce priveşte felul traducerii şi am crezut de potrivit să înfăţişez şi D»voastre această lucrare, cu atât mai mult, cu cât propaganda noastră In străinătate n'a fost dintre cele mai strălucite. Lucrarea d»lui I. Lupaş, Interne« iată pe întinse studii de specialitate şi scrisă frumos, vioiu şi documentat, este menită să ne aducă fcune servicii şi să contribue la o mai bună cunoaştere a trecutului nostru, mai ales că în aproape toate studiile autorul stăruie asupra problemelor care ne sbuciumă sufletul şi asupra drepturilor la care suntem hotărîţi să nu renunţăm Vasta lucrare de 600 de pagini conţine 33 de articole şi studii, pe care le vom putea analiza mai uşor tmpărţindu«le pe grupări di» ferite t articole mai mărunte şi studii despre unele perso» nalităţl istorice j probleme în legătură cu minorităţile s studii din istoria Transilvaniei ; studii privitoare la istoria gene« ralâ a Românilor. La prezentarea acestor studii vom face şi unele observaţii critice, căutând să contribuim la lămu« rlrea unor probleme care l«au preocupat pe autor, pro« bleme care uneori pot să fie văzute tn altă lumină, ceea ce nu scade valoarea reală a cărţii de care ne ocupăm, ci mai curând e o dovadă de interesul viu ce«l poate stârni această lucrare în mintea cetitorului. Intr'o limbă plăcută, tntr'un stil curgător, In înfăţişare amplă şi a unor perso« nalităţl mai puţin cunoscute, d«l I. Lupaş ne poartă prin diferitele epoci ale istoriei, mai ales ale istoriei Transil« vaniei, dându»ne totdeauna studii bazate pe cercetări proprii dintre cele mai serioase şi documentate. Lucrarea d»lul I. Lupaş este şi un bilanţ al progresului istoriografiei arde» lene din ultimele decenii, bilanţ de care Universitatea din Cluj nu poate fi decât mândră.

I. Intre personalităţile care i»au trezit interesul d«lui I. Lupaş, găsim voevozi ai Transilvaniei, oameni de ştiinţă români sau măcar de origine română ; tot Intre articolele mărunte autorul se ocupă de Istoriografia noastră şi îşi

deapănă amintiri despre vieaţa din temniţa Ungariei, unul din elementele de căpetenie ale civilizaţiei .latine* a veci« nilor noştri. Vieaţa Voivodului Transilvaniei Ladislau (1291-1315), ambiţios, neastâmpărat, sprijinind când pe Otto de Bavaria, când împăcându«se cu Carol Robert Angevlnul, pentru a»l părăsi apoi, ne arată cât de firavă era stăpâ« nirea regilor ungari asupra Transilvaniei în epoca feuda« lfsmului. Ipoteza d»lui I. Lupaş, că fuga fiilor acestui La« dislau tn Ţara Românească ar fi fost unul din motivele ex. pediţiei lui Carol Robert In Muntenia, expediţie ce s'a sfârşit cu dezastrul, pentru el, la Posada, nu este lipsită de interes. Voivodul Transilvaniei Stibor, Polon de prin regiunile slo» vace, ne aduce aminte, ca şl Mathias Csák, Slovac, stăpâ« nind în părţile de Nord ale Ungariei medievale, cât de mult Ungurii au trebuit să apeleze la elemente străine i Voevozi români In Transilvania, ca Drdgfi, rudă a lui Ştefan cel Märe, sau Stefan Maitat ; Poloni, Slovaci, până la curioasa familie Frangepani, amestecată In conspiraţia contra împă« râtului Leopold I. Pentru toate aceste familii se potriveşte, mutatis mutandis, caracterizarea spirituală a lui Frangepani făcută de un Imperial < ,mai mult Italian decât Croat şl mai mult Croat decât Ungur*. Cu toate acestea nu pot admite părerea d«lui I. Lupaş că marelui umanist Nicolae Olahul i s'ar cuveni un loc în istoria literaturii române. A fost Român Nicolae Valahul şi s'a mândrit cu originea lui, dar n'a stat In serviciul românismului. Intr'o Istorie a energiilor româneşti, risipite printre străini, da, aici 1 se cuvine un loc de cinste, ca atâtor altora delà marii Invă« taţi până la soldaţii care sub steaguri străine au dat dovezi de vitejie, recunoscută şi de Napoleon.

Intre personalităţile înfăţişate de autor, e aşezat şl tnsufleţltul preot sas St. L. Roth, care a avut curajul să spule că în Transilvania nu e nevoie de a se Introduce prin dietă o „Staatssprache", aceasta existând şi fiind cea românească. Astăzi, când se fac încercări de a Interpreta activitatea lui St. L. Roth într'un sens pe care de sigur Roth nu l»ar fi

1) Comunicare făcută In şedinţa din 16 Iunie 1943 la Secţia istorică a „Astrei".

264

bănuit, e bine ca unii oameni care se avântă vitejeşte în domeniul istoriei să cetească lucrarea lui Roth „Der Sprach« kämpf In Siebenbürgen" (1842), căci adevărul istoric nu este o mitralieră oarecare ce poate fi întrebuinţată pe di« ferite fronturi... Interesante notele despre Cantemir ca istoric şl Kogălnlceanu ca elev al lui Ranke. Duioase amintirile despre Slovacii cu care d«l I. Lupaş a petrecut în temniţa din Seghedin, care devenise un fel de „Romanisierungsan» stalt", Învăţând româneşte nu numai fruntaşii slovaci, are« staţi aici cu Lupaş împreună, cf până şl oamenii de serviciu al temniţei.

II. In Ursprung und Entwicklung der konfessio­neilen "Minderheiten in Rumänien (p. 208-225), autorul vorbeşte (p. 217) de toleranţa religioasă a unei minorităţi de astăzi, care toleranţă a fost însă cam.. „sui generis". Esté adevărat că Saşii, dată fiind situaţia lor politică, au fost nevoiţi să întrebuinţeze mai mult arma persuasiunii. Impuls desvoltării limbii naţionale a dat, fără îndoială, Re» forma (Der Einfluss der Reformation auf die rumänische Kirche im 16 Jahrh. (p. 223~243). Dar ce a făcut Martin Luther au cerut Waldesius în secolul al XIMea la Lyon, Wiclif în secolul al XIV«lea şi, cu impetuozitate, J. Hus în secolul al XV»lea, toţi precursori ai tendinţei de a avea Sf. Scriptură în limba naţională.

Foarte bun articolul Zur Entwicklung der sieben* bürgischen Städte Rumäniens (p. 478-489), tn care au» torul pune atât de neted problema statului român, deschi» zând cetitorilor săi perspective ale realităţii, care, de sigur, sunt nouă pentru ei.

III. Deosebit de interesante sunt studiile şl confe« rinţele privitoare la istoria Transilvaniei. Din aceste studii este evident că Transilvania şi»a avut organizaţia ei proprie, care nu e de origine nici maghiară nici germană, altfel am găsi nume din ea şi pe valea Rinului sau, Doamne fe» reste, pe undeva prin Atelkuzu. Numele slav al voevo« dulul nu trebue să ne inducă în eroare. Numai numirea e slavă. Avem doar exemple similare în istorie , b. o. „pa« latlnus", cuvânt latin, redă titlul unui tnalt demnitar de stat în Ungaria şi al altui demnitar în Polonia, dar nici una nici alta din aceste funcţii nu este de origine romană. După in» vestigaţfile d»lui I. Lupaş se pare că organizaţia voevodală e anterioară în Transilvania faţă de celelalte Principate ro» mâneştl. Dar înainte dé toate avem a face cu o organ!« zaţle românească în toate provinciile româneşti, o dovadă a continuităţii unui anumit spirit de organizaţie tn toate Ţările române. Este adevărat că Transilvania n'a fost nici» odată - până la 1867 - total înglobata în Ungaria, stăpâ« nirea Ungurilor în Evul Mediu e mai mult la suprafaţă; cine urmăreşte feudalismul în Europa de Apus va înţelege mal bine, prin analogie, şi istoria Transilvaniei. Dar Inter« pretarea ce o dă d»l Lupaş la pag. 28 nu mi se pare sa« tlsfăcătoare ; cu mult mai întemeiată e părerea emisă la pag. 651 „Die Ursachen der staatsrechtlichen Sonderstellung Siebenbürgens von Ungarn müssen vielmehr in der natúr« liehen geographischen, ethnischen und sozialpolitischen Ver« hâltnissen dieser beiden Länder gesucht werden". Francezii au creat doi termini sugestivii ţara legală şi ţara reală. Ce minunat se potrivesc aceşti termini pentru Istoria Tran« sllvanlei dinainte de Unire ! De altfel d«l Lupaş arată in acelaşi studiu (Das Woiwodai Siebenbürgens im 12. und 13. Jahrhundert, p. 59-57) că orientarea Transilvaniei era spre Răsărit, deci spre Ţările române şi nu spre Apus, că populaţia'maghiară era puţină şl, ca clasă socială, era com»

pusă mai mult din proprietari mici şi mijlocii. In alte părţi, adăugăm noi b. o. în fosta Ungarie de Nord, caracteristica, afară de oraşe, era marea proprietate. Ce ciudată conglo« meraţie a fost şi Ungaria 1 In vremea stăpânirii turceşti la Buda, Regatul Ungariei, afară de unele făşii la Apus, era propriu zis în Nord (în Sudul Cehoslovaciei de astăzi) i latifundiari maghiari şl massa populaţiei delà sate slavă, slovacă !

Trei studii se ocupă de revoluţiile ţărăneşti din Tran« silvania (p. 122-123; 244-266; 428-450). In mişcarea delà 1437 majoritatea răsculaţilor au fost Români; în secolul al XVMea au fost o serie de mişcări revoluţionare, numele cel mai cunoscut este cel al lui Dózsa, însă câteva pagini interesante sunt dedicate Românului sălăgean G. Crăciun, un mistic vaporos. La mişcarea lui Horia aş adăuga unele lucruri i losif al II«lea a fost un mare iubitor al ţăranilor - nu neapărat al ţăranului român - conform cu principiile sale fiziocrate. Si pentru împăratul, numai agricultorii erau „productivi", celelalte clase erau „distributive" şi „sterile". Din concepţia aceasta, pe care o găsim poate mai vagă, tn orice caz nu izvorîtă din convingerea pasionată ca la Turgot, dar o găsim şi la losif, se explică multe. încetineala cu care trupele imperiale au procedat la înăbuşirea răscoalei nu este cumva efectul unei speciale iubiri a împăratului pentru Români, ci se explică foarte simplu. Comandantul trupelor din Transilvania primea instrucţiile din Viena delà consiliul aulic de războiu. Acest faimos „Hofkriegsrat" era vestit pentru încetineala sa... Dacă autorul vorbeşte de „vina" împăratului, aceasta nu poate fi căutată altundeva decât în precipitarea unor reforme, în sine bune. Huniadé (p. 134-153) nu poate fi revendicat pentru istoriografia română decât tn calitatea de mare apărător al creştinătăţii, care şi«a cheltuit energia şi geniul militar, din nenorocire, în altă organizaţie de stat decât cele româneşti. Acafiu Barciai şi Saca Brancoolci (p. 338-365), voevodul de origine română şi mitropolitul românizat, au comună soarta lor tragică. Bine face d«l Lupaş, stăruind în studiul Die Trennung Sie­benbürgens von Ungarn (p. 162-178) asupra faptului că prin separare Transilvania se apropie şi mai mult de Ţara Românească şi de Moldova şi, în deosebi, că Transilvania fără Ungaria se desvoltă mai bine.

In târguielile urmate după sfârşitul suzeranităţii tur« ceşti asupra Transilvaniei (p. 366-394), ies in evidenţă i grija desperată a statelor privilegiate pentru privilegiile lor, tendinţa absolutistă a Habsburgilor şi neîncrederea în Ungaria. De aceea împăratul îşi asigură influenţa prin gu« vernatorul militar care trebuia să fie „un general german". Pe acea vreme însă „german" însemna „imperial", om ăl împăratului. In răstimpul delà 1687-1696 b, o. au fost gu» vernatori generalii „germani" > Caraffa, Italian, Veterani, Italian,Heisler, Austro«german şi ConteteRabutin.VTa.nczz.., Foarte frumos articolul Die politischen Bestrebungen der Rumänen Siebenbürgens (p. 451-477). Ce venea delà tm« parat ? „Făgăduieli goale de bunăvoinţă şi încredere reci« procă, cuvinte fără conţinut precis". In schimb mişcările Românilor trec în patrimoniul spiritual al naţiunii. Lecţie ce trebue să dea de gândit cetitorilor, pentru care a fost scrisă această carte, e studiul Der österreichische Dua­lismus (p. 510-529). Autorul citează părerea marelui istoric ceh Palacfcy, federalist înfocat şi adversar al centralismului, în care ar fi predominat elementul german, dar şi mai In« verşunat adversar al dualismului, unde aveau să predomine Ungurii. Forma de guvernământ dualistă e o centralizare

265

îndoită şi un rău dublu e totdeauna de două ori atât de mare cât un rău simplu. Ce bine a văzut Palacky 1 Foarte bună observaţia autorului că Ungaria singură n'ar fi putut nimici autonomia Transilvaniei, dacă n'ar fi fost ajutată de cercurile delà Viena. Părerea sănătoasă a lui Şaguna in faţa tristelor realităţi este scoasă in evidenţă.

IV. Dintre studiile privitoare la istoria generală a Românilor, e remarcabilă conferinţa ţinută la Universitatea din Tübingen i Die Grundtagen der rumänischen Volk-seinheilt conferinţă ce inaugurează volumul. Autorul tra» tează in acest capitol spaţiul vital, elementele etnice, ere« dinţa, limba şl conştiinţa naţională. Faţă de teoriile Ungu» rilor despre o Ungarie făcută delà natură să fie aşa, cum şl«o doresc dânşii, e bine că autorul spune auditorilor săi lămurit: „Cu o întindere de cam 300,000 km.' spaţiul vital Istoric al poporului român este o unitate geografică bine închegată între Tisa, Dunăre, Marea Negră si Nistru (p. 1). Importanţa Carpaţilori „Privită din aceste trei fron« turi (Nord, Sud, Răsărit), România este ţara cea mai bine rotunjită din Europa centrală, Carpaţii formându»i, aşa« zicând, şira spinării" (p. 2). Şi e bine să se ştie şi ce este Transilvania, Transilvania întreagă. „Transilvania este şi ră« mâne o ţară de mijloc, o ţară centrală şi nu o ţară de margine" (p. 3). Abia prin Unire i s'a dat României me­nirea adevărată. Autorul citează părerea unui geograf ger« man, cum de altfel toate citatele din autorii germani sunt foarte sugestive şi bine alese pentru a lămuri lucruri, pe care diplomaţii - nu ai noştri - le.au întunecat. Se subli« niază şi contribuţia dacă, apoi se arată credinţa ca factor de unitate şi limba ca element de conservare naţională. Cu aluzii, care se pot întinde şi asupra altora, autorul carac» terlzează soarta ţării noastre ! „Frumuseţea şi bogăţia mare a ţării pe de o parte, pe de altă parte situaţia ei primej« duită în calea popoarelor nomade - „în calea răutăţilor", cum scrie cronicarul moldovean - au făcut încă de mult, pe unele popoare asiatice, fie s'o invadeze, pentru a o prăda, fie să se aşeze statornic aci" (p. 5). Mai am o obser» vaţie de făcut. In ce priveşte conştiinţa naţională la noi, ea nu vine mai târziu decât la alte popoare, de ex. Ger« manii şi Italienii, ci mai curând. La 1848 Regele Wűrtten« bergulul mai putea vorbi de o „wűrttenbergische Nation"; la noi era în aceeaşi vreme sentimentul naţional cu mult mai desvoltat. In altă conferinţă (Der geschichtliche Weg der Rumänen zur politischen Einheit und Setbsständig*-keif, p. 33-58), ţinută în faţa aceluiaşi auditor, sunt cuvinte Juste despre influenţa slavă la noi, care nu este contestată, dar nici exagerată, cum se face adesea. Auditorul, îndopat cu istorie nouă . . . vieneză, trebue să fi fost foarte mirat, auzind despre strânsele şi necontenitele legături dintre Transilvania, Muntenia şi Moldova (p. 38-40), sau despre unitatea politică înfăptuită de Mihai Viteazul, ori despre proiectul lui Constantin Brâncoveanu de a avea dinastie comună pentru toate Ţările române. Juste observaţii în conferinţa despre înfiinţarea celui dintâi stat român înde« pendent, după Chronicon Pictum Vindobonense (p. 97-114). In studiul despre Mihai«Vodă (p. 267-310), trebuia subliniat că Mihai Viteazul, Domn creştin şi Domn al tuturor Ro« manilor, cu aspiraţii de veche tradiţie universalistă în Ră­sărit, a fost o victimă a diplomaţiei de duplicitate a impe« rialilor. Felul morţii lui ne aduce aminte de atitudinea iden» tlcă a Curţii imperiale faţă de asasinarea lui Wallenstein, alt general şi cap politic care visa un imperiu până la Constantinopole, cum şi pe Mihai Viteazul l«a frământat

266

gândul unei mari ligi creştine. In studiul despre Matei Ba« sarab p. 315-337), autorul, care ne prezintă pe Voevodul Ţării Româneşti ca un binefăcător al Românilor din Tran« silvania, vrea să descopere şi tendinţa pentru o unire de mai târziu. Dar ajutorul Rakoczeştllor, făgăduit, nu vine. Avem şi aici, ca în atâtea cazuri, Jos ajutor venit de peste munţi, pentru Români, sus ostilitatea principelui străin de neam, faţă de voevodul valah, care putea însemna şl mai mult decât un simplu voevod .. . Cea mal delicată chestiune dintre toate studiile - dat fiind auditorul - a fost fără în« doială conferinţa delà Berlin, despre Congresul delà Berlin Si urmările lui în istoria Românilor p. 530-552). Dacă autorul afirmă că toţi, afară de Bismarck, ar fi avut interes ca România să facă greutăţi, pentru a«i creia neplăceri Rusiei, nu este mai puţin adevărat că Bismarck, eu dis» preţul lui suveran pentru tot ce era In Balcani, nu ne»a ajutat; rezultă aceasta măcar tangenţial şi din pag. 538. Idealul politic al lui Bismarck era de a apropia Germania conservatoare şi, atunci, suprasaturată, de Rusia autocrate. Bismarck a fost acela care a cerut României de a nu face greutăţi - de dragul păcii generale ! De altfel cancelarul Germaniei însuşi era de părere că a lucrat mai mult ca agent al Rusiei. Bine face autorul, arătând că pactul Ro« mâniei cu Germania şi Austro«Ungaria nu era popular, nu era o „Angelegenheit des Volkes". Chiar mai mult, Ki« derlen.Wăchter într'un raport secret comunică ministrului său de externe că Regele Carol I i»a spus că Ion I. C. Bră« tianu, când suveranul i«a arătat textul tratatului de alianţă, a rămas „vizibil consternat" („sichtlich betroffen") raportul e din 19091. Nu mă pot însă de loc împăca cu expunerea bazată de sigur pe informaţii, dar pe informaţii unilaterale, delà pag. 56-57. Cunosc anumite lucruri care explică anu» mite supărări. Nu le pot spune aici. Peste toate supărările unora şi ciudatele pretenţii ale altora să nu uităm că tra« tatele din 1919 ne«au dat România după care astăzi Jinduim cu toţii.

Analizând diferitele studii, mi«am făcut şi observa« ţiile critice, am arătat unde sunt de altă părere, am adus, spre lămurire, unele lucruri. Toate aceste, bineînţeles, nu scad valoarea cărţii. Studiile d«lui Lupaş le cunoaştem delà apariţia lor în româneşte Dar cu prilejul traducerii tn limba germană, ele au fost modificate sau întregite după cele mai nouă cercetări. Despre talentul formal al auto« rului nu este nevoe să mai vorbesc. Câteva observaţii despre traducere. Traducerea nu este numai îngrijită, ci şi frumoasă. Aşa ar trebui să se facă toate traducerile - în» deosebi cele ce apar sub îngrijirea Ministerului Propa« gandei. Oare de ce mai mărimile noastre au talentul de a favoriza traduceri proaste, când cartea de faţă e o dovadă că se pot face şl traduceri bune, chiar foarte bune 1 Gre« şeii de tipar sunt foarte puţine. Unele inconsecvenţe la scrisul numelor• „Miereschtal" lValea Mureşului)) „Foga» rasch" în loc de Făgăraş j „Kreischgebiet* iCrişul) j la pag. 374 găsim „Klausenburg*, „Diemrich", „Weissenburg* j corect ar fi fost, cum se scrie de altfel în aceeaşi pagină, Cluj (Klausenburgt, Deva (Diemrich) - căci nici Nemţii nu prea ştiu ce e Diemrich... Şi la »Mühlbach* şi „Klein« kókler Komitat" trebuia să se dea numirea românească. La pag. 3901 Verböczi, în alte locuri Werböczi. Numele ministrului atât de încântat de sine nu se scrie „Gortsakow*, ci Gortschakoff, dacă nu se întrebuinţează scrierea adoptată de filologi. Mariae Reinigung*, nu „Maria R.". „Ecclesiae exemptae* nu sunt „befreite Kirchengemeinden*) termenul

e Imprecis t ar fi fost mal potrivit termenul .unabhängige11. Uneori se Întrebuinţează termenul „Dechant" în loc de Erzpriester. Apoziţia pusă ta alt caz decât substantivul (p. 33 i 558) e austriacism. „Dass" in loc de pronumele re» lativ „das" e de sigur numai o greşală de tipar. La pag. 140i »Die beiden sich einander feindlich gesinnten Parteien", .sich" e de prisos. La pag. 214 »verbrannt werden sollten", ar fi fost mal bine decât .müssten". Dar acestea sunt mici scăpări din vedere, inevitabile la o lucrare atât de masivă. Rareori am cetit o traducere atât de bună.

Cartea d«lui Lupaş se încheie cu un foarte duios şi frumos articol despre Regele Ferdinand, unde sunt apre»

Cassiu Rareori s'au rostit omagii mai sincere şi mai mişcătoare

ca la moartea profesorului Cassiu Maniu, încetat din vieaţă în Sibiul refugiului, în ziua de 21 August. Fie că şi-au ex­primat simţirea foşti elevi ai profesorului, arătând că dictonul care identifică pe magistru cu un părinte sufletesc în cazul lui Cassiu Manii şi-a găsit o perfectă întrupare, fie că şi-au spus cuvântul colegi de activitate didactică şi politică, toate manifestările acestea omagiale — nu prea numeroase, e ade­vărat, până în clipa de faţă — poartă pecetea unei profunde sincerităţi şi a unei drepte preţuiri. Cât de mult contrastează această atitudine cu tăcerea în care s'au desfăşurat ultimii ani din vieaţă ai profesorului Cassiu Maniu, cu retragerea sa, căreia mai drept ar fi să-i spunem uitare !

Vedem în manifestările de care vorbim un început de dreptate pentru venerabilul profesor şi luptător politic. Drep­tate postumă, ce-i drept, dar nu-i acesta singurul caz când conştiinţa omenească găseşte numai după moartea cuiva mă­sura potrivită de judecare a faptelor şi a meritelor sale.

Fia al unei ilustre familii, în trecutul căreia se înalţă ca un stâlp de foc figura marelui îndrumător Simion Bărnuţiu, iar în prezent aceea a marelui patriot Iuliu Maniu, Cassiu Maniu era predestinat pentru rolul de luptător pentru drep­turile poporului său. S'au evocat momentele capitale ale ca­rierei sale dinainte de desrobirea Transilvaniei şi nu e rostul acestor rânduri să refacă o biografie cu destule pagini stră­lucite Lupta neînfricată de atunci şi-a găsit o răsplată ime­diată în faimoasa închisoare delà Vacz, al cărei pensionar a fost Cassiu Maniu în două rânduri. Cu această aureolă a luat parte el la memorabila adunare delà Alba-Iulia din 1 De­cemvrie 1918, alăturea de fratele său Iuliu Maniu, cel ce în­trupa cu o supremă strălucire virtuţile etnice, fiind expo­nentul politic al naţiunii sale.

Un alt aspect al vieţii lui Cassiu Maniu am vrea să-l re­levăm cu acest prilej, semnalând oamenilor de specialitate datoria unei aprofundări. Cassiu Mania n'a fost numai lup­tătorul politic, prin presă şi alte mijloace ce le stătea atunci la dispoziţie Românilor din Transilvania, ci şi un om de ştiinţă în cel mai curat înţeles al cuvântului, pasionat şi erudit teo­retician al unor discipline ca filosofia dreptului şi ştiinţa po­liticei, care poate nici nu mai aveau pe atunci alţi adepţi în ţara de dincoace de munţi. Am descoperit mai întâi urmele

ciate tn cuvinte mişcătoare concepţia patriotică şi simţul de Jertfă al Regelui întregitor. Astăzi când atâţia oameni se tncăpăţinează de a sfida realităţile şi de á provoca sen« sibilitatea unei naţii i»aş dori acestui articol cât mai mulţi cetitori germani. Dar să»l cetească şi Românii, fiindcă toţi ne inspirăm din aceeaşi superioară concepţie despre înda» torlrile faţă de patrie, faţă de patria lui Ferdinand, decât care nu poate fi mai mică şi mai puţin întinsă patria ce ne«o dorim. Cu toată respectabila mărime, cartea d«lui Lupaş se ceteşte uşor şi spornic. Ca să aducă reale foloase ştiinţei şi cauzei româneşti, va trebui tradusă şi tn limbile franceză şi engleză, cu modificarea paginilor 56-57.

R. CÂNDEA

Maniu acestei activităţi în coloanele ziarului „Tribuna" din Sibiu, atunci când căutam în filele acestui cotidian urmele unei ac­tivităţi literare ce a avut o mare influenţă asupra evoluţiei vieţii culturale a Românilor din Transilvania. Nu ştiu dacă ope­rele lui Cassiu Maniu publicate mai întâi în „ Tribuna" — căci nu e vorba de obişnuite articole de ziar, ci de adevărate studii — au fost adunate vreodată în scoarţe de volum. Dacă lucrul acesta nu s'a făcut atunci, el trebue neapărat făcut astăzi, penirucă este vorba de o operă care-şi are importanţa ei pentru evoluţia disciplinelor la care se referă, în orice caz o lucrare cu care ne putem mândri şi cu care ne mândream mai cu seamă pe vremea aceea. Iar fără cunoaşterea ei, imaginea lui Cassiu Maniu, cunoscut de majoritatea contim­poranilor ca profesor la o catedră a Facultăţii de Drept din Cluj şi apreciat de toţi ca luptător dârz pentru emanciparea politică a poporului său, este lipsită de un atribut care nu este cu nimic mai prejos decât celelalte.

Ni s'au contestat adeseori în trecut facultăţile spirituale necesare pentr.i săvârşirea unei opere de creaţie culturală. Intr'adevăr, din lipsa unui aşezământ de învăţământ superior în limba maternă, care în mod implicit este şi un sanctuar al ştiinţei, în multe ramuri ale creaţiei culturale manifestările Românilor din Transilvania din perioada dinainte de Unire sunt rudimentare sau sporadice. Dar această producţie spi­rituală scăzută îşi are explicaţia numai în lipsa condiţiilor favorabile unei largi propăşiri, căci puterile sufleteşti nu ne-au lipsit.

Cazul lui Cassiu Maniu ilustrează acest adevăr, prin faptul că el s'a dedicat unor cercetări de natură teoretică ce păreau mai îndepărtate de necesităţile imediate ale vieţii na­ţionale, cum este atât filosofia dreptului cât şi ştiinţa politicei. Căci era firesc ca local întâi în interesul nostru să-l deţină acele discipline cari puteau ajuta, prin luminile lor, opera de înălţare a poporului pe scara civilizaţiei şi de asigurare a dreptului elementar la viaţa naţională. Dar iată că nu ne-am mărginit numai la acestea. Şi opera lui Cassiu Maniu de natura aceasta îmbrăţişează deopotrivă cercetări personale şi traduceri din au ori reputaţi ai unor culturi mai înaintate.

Inchinându-ne înaintea virtuţilor atât de nobile ale lui Cassiu Maniu, invităm pe specialişti la această muncă de în­dreptăţită restaurare.

OLIMPIU BOITOŞ

267

C R O N I C I

Douá romane de Ion Agârbiceanu — „Licean,... odinioară11" şi „In pragul vieţii"2'

Ultimele romane ale părintelui Agârbiceanu se menţin pe linia unui cuminte tradiţionalism ardelenesc. Dintre ele, In pragul vieţii, prin compunere, structură şi cursivitate epică împlineşte mai curând condiţiile unui roman, până când Licean,... odinioară este o mixtură de memorii poe­tizate şi de enarare a unor aventuri fără relief ale copilului de ţăran Ionică Albu, dat la şcolile Blajului la învăţătură. Sărac, el intră sluguliţă la Măria Sa profesorul Pascu, re-verendisimul învăţat, printre ultimii din vechea generaţie erudită a latiniştilor şi care apreciază la fel frumuseţea unui text latin, ca şi buchetul unui pahar de vin de pe Târnave. Nu credem să ne înşele impresia globală cu care rămânem după lectură şi anume că personajul principal al romanului este chiar acest ciudat reverendisim, celibatar cu mici manii dar şi cu mare suflet de naţionalist, duşman neîmpăcat al limbii maghiare şi al Ungurilor oprimatori. De sigur exemplul lui determină singurele acte de amploare ale lui Ionică : arborarea stindardului românesc la 3/15 Mai pe catedrală, eliminarea din toate şcolile Monarhiei, trecerea sa în Regat şi moartea eroică din trecutul războiu pentru eliberarea Transilvaniei. Motivarea aceasta de natură mai mult peda­gogică, decât psihologică şi estetică, este deci nesatisfăcă­toare, căci, de altfel, anii de şcoală ai lui Ionică sunt plini de mărunţişuri din gospodăria profesorului-celibatar şi su­fletul lui mic de pui de ţăran nu pare prea frământat, ci dimpotrivă şters şi lipsit de contur. Licean,... odinioară rămâne dar mai ales o savuroasă evocare a vieţii de elev din Blajul de demult, cu monotonia lui laborioasă şi lini­ştită, cu canonici, ceremonii bisericeşti şi şcolare, cu pro­fesori şi elevi, bucuroşi de „ţipăii" Mitropoliei, păstrători împreună ai unui duh românesc şi ai unei tradiţii cipariene, poate greoaie în unsle manifestări, nu mai puţin totuşi tăind una dintre cele mai adânci brazde în ogorul culturii noastre naţionale. Pentru cei neinformaţi o revelaţie, pentru cei iniţiaţi o împrospătare a atâtor şi atâtor impresii, gân­duri, fapte şi oameni, care au trăit într'un trecut nu aşa de îndepărtat, cum ne poate părea prin iluzia precipitării necruţătoare a timpului modern.

Nu este de mirare în consecinţă că s'au găsit cetitori care au căutat să identifice diferitele personagii ale roma­nului cu figuri reale din vieaţa Blajului în urmă cu circa 50 de ani. îndeletnicire inofensivă care, între împrejurări, poate înlocui lipsa criteriului de artă în judecarea operelor literare. Un deosebit gust estetic vădeşte in această pri­vinţă un oareşcare domn I. Naghiu, care a scris scurt timp după apariţia romanului, în „Curentul", că liceanul de odi­nioară ar fi fratele autorului, identificând şi alte persoane din textul povestirii. Suntem autorizaţi din partea domnului Agârbiceanu să desminţim această falsă informaţie, d-sa neavând niciun frate care să fi murit în războiul trecut. De altfel, nu este nici în obiceiul său de-a scrie la „apa­ratul fotografic". Licean,... odinioară nu este o cronică istorică, ci o lucrare literară.

Ne amintim prin asociaţie de idei de cazul lui C. Stere, care la fel protestase când unii reporteri indiscreţi căutau să identifice actorii grandioasei sale înscenări „In preajma revoluţiei". Manevră de om politic sau susceptibi­litate de artist creator ? înclinăm spre ultima ipoteză. In orice caz problema este mult prea coplexă, pentru a putea fi încadrată într'o recenzie, ea ţinând de psihologia proce­sului de creaţie.

* » « Nu ştim întru cât succesul ingenioasei teorii a lui H.

Taine, după care scriitorul este în bună parte produsul mediului, nu numai social dar şi fizic, se datoreşte virtuţii ei ştiinţifice sau dialecticei superioare a marelui gân­ditor francez. Transpunând teoria în domeniul labil al impresiei, ne simţim oareşcum îndemnaţi de-a apropia arta scrisului d-lui Agârbiceanu de curgerea mulcomă a Târna-velor, precum poezia munteanului Goga are înrudiri cu vi­jeliosul Olt. Părintele Agârbiceanu este un om delà câmpie şi printre strămoşii Domniei Sale trebue să fi fost neapărat acei Slavi paşnici şi muncitori despre care ne învaţă istoria savanţilor noştri că s'au contopit în masa Daco-Romanilor. La această ereditate rasială s'a adăugat în formaţia s'a de scriitor cultura teologică a Blajului, care dacă i-a oprit sondările

1) Funda(ia regală pentru Literatură şi Artă, 231 pg. 2) Editura Naţionala Gh. Mecu, 373 pg.

268

psihologice la pragul unei pudicităţi naive, în schimb 1-a ajutat, printr'o înrudire de structură, să înţeleagă şi să zugrăvească ca nimeni altul anumite aspecte ale societăţii transilvănene de odinioară. Societate patriarhală, harnică şi cinstită, dar foarte timidă în aspiraţiile ei.

Un exemplu tipic ne oferă Sora Preda, eroina roma­nului In pragul vieţii. Această tânără fată, de-un caracter serios şi onest, prin psihologie şi comportare rămâne în concepţia scriitorului o continuatoare a mentalităţii părin­ţilor, deşi face parte din generaţia postbelică. Iată şi câteva din figurile de intelectuali de odinioară din satele şi oră­şelele transilvănene : avocatul Preda ; energicul şi destoinicul director al băncii „Fortuna", Sava Scurtu, naşul şi prietenul familiei avocatului; doctorul de plasă Ion Grecu; casierul Nichita etc. Toţi aceşti bravi oameni, deşi bucuroşi că tră­iesc liberi în ţara lor, au multe regrete după trecut. Ei se întâlnesc seara la Casina Română şi fac conversaţii în genul următor : — „De nu putem să ne plângem de nimic, să mulţumim lui Dumnezeu că trăim în ţara noastră. Totuşi înainte vreme, parcă era vieaţa mai aşezată, mai serioasă, mai gravă chiar", zise directorul. „Când mă gândesc la cele două decenii de existenţă a băncii, înainte de unire, la în­cetineala şi greutatea cu care se înfiripa, în oraşul acesta, un sâmbure de societate intelectuală românească, şi Ia uşu­rinţa cu care sporeşte acum, parcă prefer greutăţile de atunci. Nu ştiu cum, aveam senzaţia că se clădeşte un edi­ficiu, cărămidă de cărămidă, cu multă risipire de energie, dar şi cu un temeiu de stabilitate. Omul, în fiecare seară avea satisfacţia, mulţumirea unei greutăţi biruite. Era mai mult elan de vieaţă, mai multă bucurie sinceră pentru o izbândă care, in sfârşit, nu era lucru mare". — Directorul este stâlpul principal al acestei societăţi, vieaţa ei bazân-du-se pe micul capital bancar. Ameninţată de concepţia unei noui burghezii, străină doar ca aspiraţii, dar nu ca neam, care pătrunde şi izbeşte cu ajutorul politicei, insula socială se apără, salvându-se până la urmă şi trecând tra­diţia ei de cinste, muncă şi mici economii asupra tinere­tului. 0 nouă vieaţă va începe pentru Sora Preda, după căsătoria cu Valentin Grecu, vieaţă pe care autorul vrea să ne lase s'o întrezărim în vechile condiţii patriarhale.

Paralel cu povestirea luptei pentru existenţă se des­făşoară în acelaşi ritm lent şi lipsit de senzaţii puternice romanul de iubire al Sorei şi al tânărului doctorand Va­lentin. Analiza scriitorului în aceste părţi este deficientă, înţelegerea sa pentru tânăra generaţie şi preocupările ei erotice fiind mult mai redusă. Astfel, alături de lungimea paginilor, pline cu monologuri interne — altfel abil con­duse — însă limitate la preocupări mărunte, fără semnifi­caţie mai adânc omenească, în care problematica se poate rezuma s. ex. la scrupulele de conştiinţă ale advocatului Preda ca să primească sau nu oferta de serviciu pentru fiica lui la banca patronului Savu Scurtu, sau la gândurile neliniştite ale Sorei în aşteptarea sosirii întârziate delà studii a lui Valentin, autorul a simţit nevoia unei evadări în aventură. In partea doua a romanului intervine deci fe-meia-vampir, care va prinde în mrejile ei sensuale pe tâ­nărul cast, Valentin, înstrăinându-1 temporar de logodnică. Deşi în Legea trupului d-1 Agâtbiceanu abordase o temă asemănătoare, procedeele prin care reuşeşte să salveze de data aceasta situaţia şi fericirea celor doi tineri, scăpându-i pe ei şi intr'o bună măsură pe sine însuşi dintr'o nepo­trivită şi jenantă aventură erotico-literară, sunt de-o deli­cateţe sufletească naivă şi caracteristică. Până la urmă tre-

5

buia să dispară chiar şi amintirea acelei pete impure de pe suprafaţa sufletului celor doi şi autorul încheie romanul la petrecerea tradiţională de Sântilie: „Ochii tuturor dansa­torilor erau atraşi de Sora şi Valentin. Păreau îndrăgostiţi abia de-o săptămână... — „Dragul meu" îi zicea Sora, „sunt tot mai îndrăgostită de tine. Nu ştiu ce-i cu mine I Uneori simt că-mi pierd capul". — „Numai să nu ţi-1 pierzi, în vreme ce faci socoteli spitalului. Aici lucrezi pe cont propriu acum", zâmbi el, purtând-o uşor în ritmul valsului. — „Şi îţi închipui? Nu mai cred în realitatea femeii ace­leia ! Dar vorbesc serios ! Nu mai cred de loc. Nici nu mai pot crede". — „A, în Aneta aceea !" se miră Valentin, după puţină gândire. — „Aşa-i că n'a existat ?" — „N'a existaţi Sau ca şi când n'ar fi existat". Râseră amândoi cu feţele luminoase".

Impresia globală cu care rămânem de pe urma ce­tirii este a unei lucrări masive şi serioase. Adevărat, mono­tonia peisajului extern (acţiune, tipologie, conflict etc.) nu este compensată nici printr'o problematică internă mai inte­resantă, nici prin modestia climatului sufletesc al princi­palelor figuri analizate, mai mult decât create de autor. Totuşi legătura cu realitatea, felul superior de-a povesti simplu, fără nicio urmă de artificialitate (ceea ce dovedeşte o stăpânire desăvârşită a tehnicei scrisului), ca şi seriosul unei concepţii de vieaţă adânc trăită, împlinesc condiţiile unui roman bine făcut.

La începutul secolului al XVlII-lea un scriitor englez, Daniel de Foë, povestind aventurile unui matroz, care a trăit patru ani izolat pe-o insulă undeva în Oceanul Pacific, a ajuns prin cartea sa la notorietate europeană, traducerile şi imitaţiile atingând numai in Germania până la sfârşitul secolului cifra de una sută. Robinsoniadele au primit însă o importanţă economică şi socială numai după ce J. J. Rous­seau prin „Emil" a recunoscut în ele originea industriei şi economiei primitive. De atunci în economia politică Robin-sonismul a ajuns un concept uzual pentru a indica iniţia­tiva particulară, izolată social, prin opunere la diviziunea colectivă a muncii din societatea modernă. La noi a scris I. Gorun, în anii premergători primului războiu mondial, un Robinson în (ara romanească, conceput de autor nu numai pentru tineret, ci şi pentru cetitorii maturi.

Dar urme de Robinsoniade se găsesc şi 'n literatura c'o circulaţie mai mare decât a scrierilor lui Gorun, uitate aproape complet. Ne gândim în primul rând ia celebrul Popa Tanda al lui Slavici, care în „Sărăcenii" lui o porneşte delà capăt, ca să biruiască toate dificultăţile, provenite, e drept, mai mult din inerţia umană, decât a solului secătuit. Pe urmele lui scriitorii ardeleni dintr'o generaţie mai veche au reuşit prin proza lor — de altfel realistă — să fixeze un ideal de vieaţă patriarhal, care a corespuns mai de mult necesităţii de apărare naţională a puţinelor nuclee în for­maţie ale burghezimii noastre rurale şi orăşeneşti. Pagini interesante găsim în această privinţă şi 'n Ion, în legătură cu familia dascălului Herdelea. După unirea din 1918 pers­pectiva s'a lărgit, împrejurările s'au schimbat şi ritmul vieţii s'a accelerat în aşa măsură că idealul unui Popa Tanda nu pare azi o insulă a fericiţilor la care nu mai este întoarcere. La fel exemplul băncii „Fortuna" din romanul părintelui Agâtbiceanu, fundată şi salvată de hărnicia şi destoinicia directorului ei, Sava Scurtu şi care a alimentat cu resurse o mică societate închisă de familii prietene, deşi teza autorului pare a ni-1 arăta ca o posibilă redresare socială şi econo­mică pentru viitor, este depăşit de evoluţia economiei mo-

269

derne. Privit din acest punct de vedere extra-literar şi mai ales QXtra-estetic — subliniem de teamă de-a nu fi răstăl­măciţi de subtilii noştri tineri estetizanţi — romanul In pragul vieţii poate fi considerat o Robinsoniadă tradiţionalistă.

In altă ordine de idei, el dovedeşte că personalitatea artistică a unui scriitor se poate mai curând transforma, îmbogăţindu-se cu noi procedee tehnice sau de exprimare,

Stagiunea 1942—43 delà Timişoara a Operii Române din Cluj s'a alimentat din vechiul entuziasm profesional al membrilor săi, dăruind publicului un repertoriu din care singură Năpasta, reluată pentru un spectacol, a însemnat un moment de artă autohtonă care a putut să mulţumească exigenţele unei critice artistice, maturizată în vechea am­bianţă clujană. Spectacolele de balet, brodate pe canavaua celor trei partiţiuni : Divertismentul rustic de Sabin V. Drăgoi, Ivan Turbincă de V. Ijac şi Icoană strămoşească de Gh. Pavel, ne-au dăruit, mai ales prin lucrarea a doua pomenită, o în­cercare de teatru dansant românesc, în defavoarea căruia se citează totuşi atât subiectul basmului lui Ion Creangă, cu virtuţi coreografice minime, de care se resimte şi partitura tânărului compozitor, vag conturată in partea ei ritmică, deşi nu fără câteva momente simfonice frumoase, cât şi o mon­tare şi o execuţie — bogate mai ales în aproximaţii arti­stice, dacă ni se permite această formulă de critică „pozi­tivă", spre a nu jigni interesele nimănui. Intr'o cronică mu­zicală, apărută peste o pagină întreagă în cotidianul „Dacia", d-na prof. Ana Voileanu-Nicoară şi-a exprimat mai ales bucuria de a descoperi în d-1 Vasile Ijac un merituos elev al Academiei clujene. Alături de dd. Eugen Lazăr şi Emil Cuteanu — primul excelând ca dirijorul lucrărilor lui Puccini, al doilea primviolinist al cvartetului de coarde ce-i poartă numele, — şi aceştia foşti elevi ai Academiei clujene, d-1 Vasile Ijac întrupează una dintre speranţele muzicale mari ale dsale.

Singura îmbogăţire a repertoriului Operii Române din Cluj la Timişoara din această stagiune, pe linia marei tra­diţii artistice a fondatorilor săi, s'a făcut totuşi sub condu­cerea muzicală a mai tânărului Mircea Popa Este Enoch Arden, drama muzicală în patru tablouii, pe care Ottmar Gerster, profesorul de violă a Şcolii de muzică din Essen, a compus-o pe un livret de Levetzow, după poema lui Tennyson. Partitura acestei drame muzicale excelează printr'o savantă ponderare a mijloacelor simfonice, care îi însoţesc acţiunea, — relativ sumară în primele două tablouri, intro­duse printr'o uvertură mai de grabă în stilul poemelor sim­fonice de Franz Liszt, utilizând motivele conducătoare ale lucrării într'o prezentare directă, susţinută generos de corpul suflătorilor, care intervin cu aceleaşi virtuţi plasticizante şi în interludiul ce precedă tabloului al treilea. Acesta curmă în mod neaşteptat evoluţia stilistică a lucrării. Dacă în ta­bloul întâi predomină o tehnică simfonică desăvârşit wag­neriană, întreruptă totuşi — ca în povestea pescăruşului, încadrată partidei de soprană a Annemariei, — de culori tipic impresioniste, care, în continuare, birue absolut în ta­bloul următor, cu cântecele şi duetele sale între morarul Klaas şi Annemarie, tabloul al treilea aduce în mod ne­aşteptat adevărata dramă. Captivează şi ineditul situaţiei,

până când fondul adânc social rămâne acelaşi format în anii primei tinereţi. Intru cât raportul dintre social şi estetic, implicând o interpenetrare de valori în anumite cazuri con­crete — opere şi scriitori — poate să favorizeze sau să păgubească unul sau altul dintre cele două aspecte, rămâne o problemă pentru investigaţiile de laborator psihologic.

P. DRÄOHICI

acţiunea lui întreagă fiind susţinută, timp de aproape 20 mi­nute, de un singur cântăreţ. Acest tablou : Enoch pe o in­sulă din Oceania, nu reprezintă însă şi culmea dramei, care creşte mereu şi în tabloul următor: In faţa morii lui Klaas, unde se consumă tragedia lui Enoch, in cele două duetté mari cu morarul şi cu Annemarie şi în monologul ce ur­mează. Impresia sguduitoare a acţiunii din aceste ultime două tablouri este continuu alimentată de procedeele vo­cale şi orchestrale. Compozitorul apropie aici limbajul me­lodic al lui Richard Strauss din perioada medie, mărind tensiunea, care naşte din întrebuinţarea continuă a unor intervale, socotite nemelodioase, după legile stilului clasic, printr'o întrebuinţare cât se poate de rafinată a suflătorilor, în deosebi a trompetelor în poziţie acută. întreg procedeul câştigă încă în plasticitate, încadrat între corurile marina­rilor, care apropie foarte mult stilul oratoriului german din epoca supremei sale înfloriri.

Lipsită de unitatea stilului, partiţiunea lui Ottmar Ger­ster este totuşi străbătută de un suflu al continuităţii graţie unui element, de aparenţă secundară : un cântec în ritm ternar, in stilul jocurilor marinare, care parcurge leitmotivic întreaga lucrare. Este dansul pe care s'au cunoscut Enoch Arden şi Annemarie. Această melodie constituie de altfel singura concesie pe care Ottmar Gerster o face tendinţei spre arta populară, spre care înclină mai toţi compozitorii tineri ai Germaniei de astăzi. Distribuţia rolurilor, anga-jându-i pe dd. Ursulescu, A. Almăşanu şi Busuioc în rolul Enoch, Klaas şi al primarului, a fost bine secondată de foarte muzicala apariţie în rolul Annemarie a d-nei Livia Pop. In rolul băiatului Enoch Arden, d»na Silvia Florea, cu fru­moasele sale însuşiri vocale.

Continuând tradiţia celor 56 de concerte simfonice, pe care Societatea Filarmonică „Gh. Dima" le-a realizat la Cluj în cei 20 de ani delà înfiinţarea Operii române din Cluj, orchestra acesteia, sporită de profesorii Conservatorului mu­nicipal, a dat în decursul stagiunii 1942/43 totuşi numai un singur concert simfonic, sub conducerea d-lui prof. Gh. Pavel, având în program, între Uvertura Ia „Freischütz" de C. M. v. Weber şi Simfonia VII în Do-major de Haydn, Con­certul pentru pian şi orchestră de Sabin V. Drăgoi, partea solistică fiind susţinută şi cu această ocazie de d-na E. Cionca. Scris, după chiar notiţa autorului care îi precedă, în anii 1940—41 şi orchestrat în vara anului 1941, Concertul acesta înseamnă o primă reuşită într'adevăr apreciabilă a maestrului Drăgoi delà „Năpasta" încoace, fiindu-i din punct de ve­dere orchestral chiar superioară. Compus astfel ca să por­nească simplu de tot — ca măsură, ritm, mişcare, melodie, armonie, factură şi orchestraţie - ca apoi să se complice şi accelereze treptat până la sfârşit, lucrarea aceasta, pe lângă certe virtuţi arhitectonice, mai prezintă şi valoarea

Cronica muzicala „Enoch Arden" de O. Gerster la Opera Româna din Cluj. — „Concert de pian şi orchestra" de Sabin V. Drăgoi

270

unor teme populate, majorate în ţesătura lui, de o frumu­seţe incomparabilă. Partea întâia — Largo — conţine ele­mente de muzică sacră (păgână şi creştină ortodoxă), mu­zică lirică în partea mijlocie (mişcare de cântec de nuntă) şi peste tot are caracter solemn. Partea a doua — An­dante — are caracter epic, pastoral şi descriptiv. Conţine elemente de baladă, colindă şi muzică câmpenească. Partea a treia — Allegro — are caracter exuberant. Conţine mu­zică de dans şi o scurtă reminiscenţă din partea întâia. Acestea fiind intenţiile şi materialele folosite, mărturisite de autor, este bine să urmărim munca lui prin ţesătura parti-ţiunii.

Partea întâia — Largo solemn — aduce motivul întâi, de patru măsuri, în cvartetul de coarde, sprijinit de doi clari-neţi şi de fagot. Intră cu tonuri calde, de atmosferă religioasă, cvartetul de coruii, sporind impresia de calm spiritual, pe care dintr'odată o întrerupe pianul cu o cadenţă de o măsură ce revine din patru în patru măsuri, până ce orchestra de coarde nu atacă adevăratul motiv principal — largo — în Do-major, peste care pianul intervine cu o broderie de triolete. Modulând apoi în Mi-major, cu in­trarea altei teme a violoncellilor — con calore — de un lirism copleşitor, pianul-solo reia motivul religios. Evoluând, motivul se întrerupe pe neaşteptate, când suflătorii de lemn (flauţi, oboi, clarineţi şi fagoţi) aduc un alt motiv în la­minor. Partea întâia se termină în mod caracteristic cu un acord de Do-major, susţinut de violinele I şi II divizate, când timpanul, intervenind cu o lovitură în ff, tonifică im­presia acordului delà violine (ţinut longa) cu care rămâne auditorul.

Partea a doua începe cu motivul principal — de co­lindă — adus de clarinetul solo, simplu, chiar sărăcăcios. După patru măsuri acesta capătă amploare, când e luat de cvintetul de coarde cu o cvartă inferioară. Acest motiv este tratat continuu, în timp ce pianul se amestecă cu mici bro­derii în această ambianţă rustică-pastorală. Urmează o in­tercalare, un Allegretto în 5/8, tot motiv de colindă, pre­zentat de piano-solo. Acest motiv de 5/8 primeşte o nouă formă la intrarea orchestrei, prin intercalări de măsuri ter­nare, motivul principal rămânând continuu în pian. Ondu-laţia melodică uşoară şi continuă a acestei părţi trece uşor în măsură de 3/8, ca aparenţă scrisă binară, trecând în alt motiv : Andantino, motivul principal rămânând tot timpul la pian. Orchestraţia însă aduce figuraţii şi contrapunctul

O Istorie a A apărut in fine Istoria Românilor, a cărei lipsă era

viu simţită, mai. cu seamă în vremurile acestea când trebue să legăm mereu prezentul de trecut, ca să scrutăm viitorul şi să dovedim acelora care nu ştiu, sau nu vor să ştie, ce vrem şi cine suntem.

Ea a ieşit de sub pana unui strălucit cărturar, care în peste 20 de ani de activitate a îmbogăţit istoriografia cu valoroase lucrări asupra trecutului nostru. D-l profesor uni­versitar Constantin C. Giurescu — despre d-sa fiind vorba — intrat de foarte de tânăr în învăţământul superior, n'a căutat să scrie ca sä i se judece operele pur şi simplu după număr. Niciodată nu s'a împăcat cu gândul să fie beneficiarul ostenelii altora, fără să aducă ceva nou. Cercetările şi le-a îndreptat mereu spre acele colţuri din istorie care zăceau

5 '

când la flaute, când la clarinet, când la viole, ca după această desvoltare să revină tot motivul principal al clari­netului, de data aceasta adus de instrumentele de coarde. Acestui motiv reexpus ii urmează o cadenţă a pianului-solo, bazată tot pe motivul iniţial. încheierea cadenţei se face printr'un contrapunct între pian, coarde şi flaut, iar delà schimbarea de mişcare în Allegretto, motivul iniţial se aude la trompete şi trombouri. La o nouă schimbare de mişcare, indicată cu Meno mosso, pianul foarte subtil acompaniat de cvintetul de coarde şi în contrapunct cu violina I şi cu flautul, aduce ultima temă de colindă în Sol-bemol Major. La sfârşitul acestui motiv, clarinetul se afirmă din nou, sus­ţinut de fagot, reexpunând patru măsuri ale motivului dintâi, trecând apoi prin diferitele motive şi schimbări de măsură până aici cunoscute. Partea aceasta aduce noutăţi în coloritul orchestral. Această intercalare — un fel de „coda" — respiră un aer generos de recreaţie spirituală, ducând printr'un pocco a pocco alargando şi diminuendo încheierea în coloritul frumos al tonalităţii Mi-bemol-Major.

Partea a treia începe cu un motiv, adus mai întâi în trompete, foarte bine ritmat şi sincopat. Pianul intră numai după ce orchestra a expus şi a imprimat bine ca­racteristicul motiv principal, intonându-1 şi el cu aceleaşi accente de exuberanţă rustică. Acest motiv este în conti­nuare prelucrat de pian şi orchestră, modulând în diferite tonalităţi şi dându-i chiar altă nuanţare. Un al doilea motiv în Do-major vine la pian, producând o impresie de grotesc (este scris cu mâni încrucişate). Exuberanţa acestei părţi este întreruptă brusc de un Lento (pătrimea : 40) în Mi-major, aducând la corno-solo, acompaniat principal de cvin­tetul de coarde, amintita reminiscenţă din partea întâia. Contrastul între acesta şi motivele precedente este atât de mare, încât subsemnatul autor al prezentării de faţă a în­registrat o schimbare de impresie ca delà un roşu, vioiu mişcat, la un albastru adânc, deşi strălucitor. Cu tema ace­stui motiv în con, orchestra atacă subit, motivul principal fiind la pian, un ultim Allegro con brio, care continuă cres­când, revărsându-se cu mare bravură pianistică, susţinută de orchestra ff, în cadenţa finală.

Prezentarea aceasta, redactată după trei audiţii suc­cesive ale Concertului, urmate de o lectură scurtă a parti­turii, ţine loc de orice critică.

ANDREI A. LILLIN

Românilor în umbră, sau în acele direcţii in care controversa părea mai acută.

Dotat c'un spirit clar, c'o intuiţie fără greş şi c'o mare putere de pătrundere, în totdeauna a desvăluit adevărul şi a elucidat problema. A înţeles că istoria nu se poate re-zima pe simple afirmaţii şi nici nu poate trăi din păreri. De aceea a controlat şi a apelat într'una la document, epui­zând toate argumentele care se puteau aduce. Lucrând astfel, nu se putea ca prestigiul său să nu sporească zi de zi.

Dar d-l Const. C. Giurescu nu s'a mulţumit să cuprindă numai fragmentar trecutul nostru istoric. Luminarea tuturor compartimentelor istoriei este punctul de plecare pentru un istoric; fără o privire de ansamblu, el rămâne cel mult un preţios meşter al unui monument în care s'a îmbinat osârdia

271

multora, pe când în timp nu stăruie decât faima construc­torului care a creiat, coordonând osteneala tuturor.

Spirit analitic, dar şi sintetic în acelaşi timp, cu largi perspective, d-1 Constantin C. Giurescu, ca o rotunjire a activităţii de până acum, şi-a îndreptat atenţia spre o operă de ansamblu, dând la iveală, în plină maturitate, lucrarea sa de căpetenie : Istoria Românilor, menită să-i lege pentru totdeauna numele de ştiinţa românească.

Mai avem o istorie a lui Xenopol, apoi pe a lui lorga, începută după a d-lui Constantin C. Giurescu, dar terminată mai repede, în ritmul de lucru accelerat care-1 caracteriza pe autor. Istoria Românilor a d-lui Const. C. Giurescu este însă cea mai închegată istorie a noastră. A lui Xenopol nu mai putea fi acceptată în întregime fiindcă noile cercetări şi descoperiri o depăşiseră; a lui lorga nu era unitară şi metodică. Toate aceste neajunsuri a venit să le împlinească d-1 Const. C. Giurescu. Informat de tot ceea ce s'a scris, ştiind să culeagă din imensitatea materialului amănuntul caracte­ristic, ferindu-se de tot ce e romantic, care poate fi gustat şi poate înflăcăra, dar păcătueşte faţă de adevărul ştiinţific, ne-a dat o operă desăvârşită. Nu numai sub raportul trăi-niciei în viitor, prin scrutarea riguroasă a dovezilor, ci şi sub raportul formei, d-1 Giurescu având ua adevărat cult al metodei, al expunerii limpezi şi sobre, într'o limbă su­culentă şi sugestivă.

Această istorie însă, prin proporţiile ei, prin materialul pe care-1 aducea, nu poate fi folosită decât de specialişti, sau de pasionaţii de istorie. Pentru elevii depăşind media comună a sârguinţii şi curiozităţii ştiinţifice, pentru studenţi şi pentru cărturarii care doreau să se informeze „repede şi exact", să aibă o imagine clară şi de ansamblu asupra Istoriei Românilor, trebuia o carte mai completă decât ma­nualele de şcoală de până acum, dar fără amănuntele unei istorii de vaste proporţii. D-1 Const. C. Giurescu ne-a dat-o acum de curând.

Intr'un volum de peste 500 de pagini, tipărit în con­diţii tehnice care ne fac cinste, bogat şi frumos ilustrat, cu numeroase hărţi, acest tratat de Istorie a Românilor este cartea care ne trebuia. Nu-i lipseşte nimic din aparatul şti­inţific, să lase vreo îndoială asupra vranei părţi, sau să nu poată fi folosită şi de cercetătorii pretenţioşi.

Istoricul nostru nu s'a ocupat numai de înşirarea fap­telor de arme, care nu lămuresc decât parţial trecutul is­toric, ci şi-a lărgit cercetările, ocupându-se de vieaţa econo­mică, artistică, religioasă, de organizaţia militară, de clasele sociale, de obiceiuri şi de mentalităţi, tot atâtea aspecte din care se încheagă istoria unui neam. Nu avem aşa dar în faţă o istorie a unor căpetenii care prin rolul jucat îşi au importanţa lor firească, ci avem o istorie a întregului popor românesc, Înregistrând aspectele de vieaţă şi evoluţia deo­potrivă a muncitorului, a meşteşugarului, a boierului şi a domnului.' Toate manifestările de ordin social, toată vieaţa

acestui neam care a luptat fără răgaz pentru crezul lui, e prinsă în tot ce are mai izbitor şi mai caracteristic.

Istoric de luminoase orizonturi, d-1 Const. C. Giurescu a înţeles însă că un neam nu-şi croeşte o vieaţă închisă, fără să sufere înrâurirea popoarelor cu care a venit în con­tact sau să nu exercite asupra lor influenţe. De aceea n'a desprins Istoria Românilor din istoria universală, ci a cer­cetat cauzal, în sensul cel mai deplin al cuvântului, fiecare fenomen, arătând cum s'au repercutat evenimentele timpului asupra noastră şi cum ara reacţionat noi faţă de ele. Toate acestea ne fac să înţelegem că avem în d-1 Const. C. Giu­rescu un vrednic continuator al acelor figuri care ne-au creiat faima peste hotare.

Dar d-1 Const. C. Giurescu nu este dintre oamenii de ştiinţă seci şi uscaţi. Opera sa e străbătută de un suflu cald, viu, care pasionează şi înalţă. Fără să cedeze rigorii ştiinţifice, s'a aplecat asupra trecutului nostru c'o dragoste care i-a mărit înţelegerea; 1-a redat aşa cum era: impresi­onant prin statornicia şi dârzenia cu care s'a păstrat intre hotarele sale milenare. Mereu conştient că face operă de ştiinţă, nu a idealizat nimic, dar a aruncat o lumină atât de puternică asupra istoriei prin felul cum a înfăţişat-o, încât ne stăpâneşte o legitimă mândrie când ne dăm seama că înfipţi aici, la graniţa dintre apus şi răsărit, am stăvilit toate relele şi furtunile.

Numai un om care iubeşte cu patimă trecutul neamului îl poate reînvia cu atâta vigoare. Şi totuşi, într'o vreme, nu prea îndepărtată, atitudinea şi crezul său au fost răstăl­măcite, întoarse, de unii care n'au avut altă atitudine decât negarea faţă de valori.

Istoria Românilor a d-lui Const. C. Giurescu este fără îndoială un important eveniment cultural din ultimii ani. Nu este numai o carte reconfortantă, dar e un puternic sprijin moral în aceste vremuri de izbelişte şi un piedestal solid croit, de pe care se profilează trecutul românesc, des­făşurat între eroism şi înţelepciune.

Nu putem încheia aceste rânduri fără să amintim despre o altă lucrare monumentală „Siebenbürgen" apărută de cu­rând din iniţiativa d-lui Prof. Const. C. Giurescu, care con­ţine studii de adâncă seriozitate, bazate pe documente, în­deosebi streine. »Siebenbürgen" este catehismul drepturilor româneşti, în care am dovedit lumii întregi, până la evi­denţă, că Transilvania este indisolubil legată de România prin situaţia ei geografică, prin vieaţa ei economică, prin manifestările ei culturale şi prin tot trecutul ei.

D-1 Const. C. Giurescu prin aceste opere a adus un atât de însemnat aport culturii româneşti, încât, oricum l-am preţui, ar fi prea puţin. Credem că acestui spirit de elită, care a deschis zări noi neamului său, i se vor deschide în curând porţile Academiei Române. Ar fi singura răsplată pentru o vieaţă de muncă atât de impunătoare prin rezul­tatele ei.

VASILE OIONEA

272

Î N S E M N Ă R I S I R E C E N Z I I 9

Răsfoind revistele vechi Deunăzi răsfoind revista Familia a lui Iosif Vulcan, ne-am

oprit la partea redacţională a ei, niciodată semnată, dar aşa de viu şi pitoresc scrisă. Cuprinzând nu numai informaţia literară propriu zisă, dar trecând prin situaţia politică a vremii, aceste note şi însemnări conţin date şi chestiuni de ordin social sau monden. Anonimul redactor, care poate va fi fost chiar directorul, era aşa de bine orientat în tot ceea ce se petrecea în ţară şi in cele mai îndepărtate locuri ale continentelor, încât el ar face gelos până şi pe cel mai is­cusit gazetar şi scriitor din zilele noastre.

Revistele de azi dau prea puţină însemnătate eveni­mentelor dinafară vieţii literare. înseşi notele care privesc literatura sunt trecute pe plan secundar. Partea beletristică întrece covârşitor, prin spaţiul ce ocupă, însemnarea scurtă. Aşa zisa „bucătărie" a revistelor literare de odinioară se lasă tot mai mult în seama cotidianelor.

Evident, chiar un săptămânal de literatură nu poate strânge între paginele lui toate noutăţile de pe faţa glo­bului. Tocmai aci e meritul Familiei: de a fi ştiut alege esenţialul, care, înfruntând anii, să ajungă să fie cetit cu interes şi de cel mai exigent lector.

Din toate aceste note se poate face o părere despre atmosfera şi starea de lucruri a epocei. înlănţuirea faptelor mărunte, care altfel ar trece neobservate, constitue pentru cetitorul atent un tablou al întregului. Ziarul se pierde uşor, şi bibliofilul, fie el cât de zelos, găseşte izvorul mult mai greu decât atunci când are la îndemână colecţia de reviste.

Familia lui Iosif Vulcan sub acest raport o socotim model. Paginile ce încheiau fiecare număr sunt pline de ştiri din toate domeniile de manifestare ale spiritului. Titlurile lor ne vor spune mai bine cam despre ce se vorbea în ele : Noutăţi literare ; Teatru ; Biserica şi şcoala ; Industrie şi co-merciu ; Societăţi şi institute ; Suvenirea morţilor ; Sezonul băilor ; Bomboane (mici anecdote sau maxime) ; Flamura lui Hymen ; Tribunalul etc.

Transcriem din numărul cu data de 21 Februarie 1875 următoarea notă întitulată Carnevalu, străduindu-ne a-i păstra, pe cât e posibil, ortografia ;

Baiu in Ar adu. La 14 Fauru, in sér'a deschiderii si­nodului electoralii, se tienu la Aradu unu baiu romanescu. Spaciós'a sala a otelului „Crucea alba", unde se tienu acesta petrecere, fu îndesuită de unu publicu romanescu forte nu-merosu şi elegantu. între óspeti, vediuramu şi pe Esc. Sa mé­tropolite Miron Romanu. Şi mai departe : Dantiurile nóstre nationale ,Roman'a" şi „Ardelén'a" au fost jucate mai de multe ori şi cu multa gratia. Asia numilulu „ciardaşiu" nu s'a jucatu niciodată.

Şezâtorile literare Mai ales tn vremurile de mari prefaceri, scriitorul co­

boară în arenă, transformat în luptător care ţine trează con­ştiinţa naţională. Stăruie încă in amintirea multora sărbă­toreasca primire a cântăreţilor ce veneau de peste munţi, in părţile ardelene, înainte de marea unire. Ei erau solii,

harnici ambasadori ai graiului şi simţirii româneşti. In jurul lor se strângeau toţi cei care aveau un crez şi acelaşi ideal.

Aici şezătorile literare sunt din ce în ce mai dese, îm­pânzind întreg cuprinsul ţării. Sunt mai multe echipe de scriitori. E mai întâi mănunchiul de poeţi mai vârstnici : Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Pan Halippa, Alexandru Ca-zaban, Al. Philippide. Sunt apoi mai tinerii delà gazetele Ministerului Propagandei Naţionale : Matei Alexandrescu, George A. Petre, Virgil Carianopol, Teodor Al. Munteanu, Ovid Caledoniu, Teodor Scarlat. Ziarul „Ardealul" îşi tri­mite şi el talentele grupate pe lângă el, în mare parte scrii­tori refugiaţi : Iustin Ilieşiu, Const. Hagea, V. Copilu-Cheatră, Lucian Valea, Petre Bucşa, Gabriel Ţepelea şi alţii.

Dar un mai interesant stol de cântăreţi, fiind o fuzio­nare de bănăţeni şi ardeleni, şi-a luat sborul recent. In fruntea lui se găseşte de astădată o poetă, în ale cărei ver­suri bate inimă de moţ dârz, aspru, hotărît : doamna Flo-rica Ciura-Ştefănescu. La apelul ei au răspuns prompt : Grigore Bugarin, Petru Sfetca, Const. Miu-Lerca, Al. Negură, Lucian Emandi, Const. Jaleş, Petre Pascu. Alături de ei se prezintă pe scenă şi artişti de-ai Teatrului şi Operii din Cluj-Timişoara : Iosif Vanciu, Stela Simonetti, Florica Istrati, şi Ion Dinculescu.

George Vaidq împrejurări potrivnice au făcut să nu ne putem întâlni

niciodată cu George Vaida. Dar ni-1 închipuim măreţ, falnic, de vreme ce a jtiut să moară aşa de frumos. E unul din darurile făcute de Apollo, zeului războinic. George Vaida nu s'a mulţumit să fie numai inimă. A vrut să fie şi braţ care să înfrunte primejdia morţii. Portretul pe care i-1 face d-1 Teodor Al. Munteanu în „Convorbiri literare" e sfâ­şietor de emoţionant : „II revedeam la fiecare pas, suplu ca o tulpină de crin, în vestonul acela totdeauna nou, sub care se ascudea, lângă buzunarul stâng, o inimă de aur, gata în orice moment să se dăruiască prieteniei şi artei, fără de care George Vaida nu putea concepe vieaţa. De o sinceri­tate angelică, încrezător în oameni, pe care îi socoate după măsura sufletului său curat, delicat în gesturi şi cumpănit în cuvinte mai ales când trebuia să se pronunţe asupra cuiva. Poetul erou George Vaida manifesta în relaţiile cu semenii aceeaşi suavitate delà masă de scris, când razele lunii inundă paginile, brumându-Ie".

Nu ştim dacă în volumul „Mătrăgună", d-1 Mihail Chir-noagă a tipărit o poezie Şearpele. Ea ne-a fost trimisă de George Vaida, în Aprilie 1939, însoţită de o frumoasă scri­soare, pentru a fi publicată într'o revistă. 0 reproducem aici, mai cu seamă că ne era prezentată ca fiind cea mai recentă poezie a lui. „Am făcut-o acum o oră" — adăuga autorul :

Şearpele

Da, e aşa de mult de atunci Când mama-mi spunea mânioasă : — Am să-ţi rup urechile, şearpe, Mi-ai răsturnat întreaga casă.

275

Seara, când venea tata din oraş Inima mi se făcea cât un bob de linte Ochii lui mari îmi frigeau obrajii Şi toate bunătăţile mi se 'nvârteau înainte.

Numai mama zâmbea Cu toate cicorile câmpului în ochi, Iar eu, prins de-odată de linişte, Ascultam foşnetul mătăsoasei rochi.

Apoi, târziu, când toată casa dormea Şi luna cobora voaluri de geam, Simţeam mâinile mamii deasupra Mângâindu-mi fruntea ca un ram.

Şi parcă mi se umezeau ochii I Doamne, e mult de atunci şi nu mai ţin minte. Dar ştiu c ă i puneam în palmă Să poată dormi, — bobul de linte.

Bucovina Literară

E un vechi obiceiu ca unele ziare să aibă din când în când, la etape fixe, câte un supliment, în care să se desbată probleme ce ţin de literatură şi să se publice lucrări de preferinţă de-ale localnicilor Un astfel de adaos al ziarului „Bucovina" e şi revista despre care ne ocupăm acum. Sunt nume cu totul noui în cuprinsul celor opt pagini. Un singur poet a mai rămas acolo din falanga „iconarilor" : d-1 George Drumur, care se îngrijeşte de redactare şi conduce cronica literară.

In afară de materialul beletristic, se dau în fiecare număr şi reproduceri de pictorii cernăuţeni. Sunt frumoase aceste peisagii, nu e vorba, dar noi am vrea să vedem cât mai des portrete de-ale răz?şilor sau chipuri de tinere buco-vinence Ne gândim la realizări tip Georg von Lowendal.

Dar dacă d-1 George Drumur a rămas credincios pro­vinciei lui, ce s'a făcut cu ceilalţi arborosieni : Traian Che-lariu, Mircea Streinul, E. Ar. Zaharia ?

Au uitat Bucovina ? Petre Pascu

Comemorări

Din toate părţile ţării vin ecouri despre pioase serbări de comemorare a marilor înaintaşi. Cu deosebire scriitorii se învrednicesc de cinstirea contimporanilor. Căci tot ei ne pun la dispoziţie, prin opera lor literară, instrumentele cele mai potrivite pentru asemenea întoarceri la trecut şi la ma­rile lui virtuţi constructive. Astfel, cutare organizaţie de refugiaţi ardeleni a aşezat în miezul programului unui fes­tival — cu care a făcut un turneu regional — piesa „Zorile" de Şt. O. Iosif.

Comemorările acestea nu se fac numai în provincie, ci şi în capitala ţării. Intr'o singură zi — 27 Iunie — au avut loc în Bucureşti două manifestări pentru cinstirea memoriei marilor noştri scriitori din trecut. Una a fost prilejuită de desvelirea celor 12 bùsturi cari împodobesc rotonda de aleasă linie clasică a Cişmigiului. Iniţiativa ridicării acestor marmore a avut-o însuşi ministrul culturii naţionale, prof. Ion Petrovici, care a prezidat şi festivitatea desvelirii lor. Se ştie de altfel că prof. Ion Petrovici este „un îndrăgostit

274

al amintirilor şi al cultului lor", după cum remarcă d-1 Pe-ricle Martinescu într'un număr mai vechiu al „Basarabiei Literare". Iar a doua manifestare a fost organizată de Căminul cultural „Avram Iancu" al refugiaţilor ardeleni, pentru co­memorarea poetului Ştefan 0 . Iosif şi a criticului Ilarie Chendi, la 30 de ani delà moartea lor. S'au rostit cuvântării, s'au recitat versuri, s'au executat melodii inspirate de poezii ale lui Şt. O. Iosif, iar la urmă s'a reprezentat aceeaşi mişcă­toare dramă „Zorile", pe care Teatrele Naţionale nu s'au gândit s'o înscrie în repertoriul lor, acum când reprezen­tarea ei răspunde unei necesităţi sufleteşti a poporului nostru.

Căci toate aceste serbări de comemorarea răspund unei necesităţi de moment Avem nevoie să simţim cotul cu predecesorii noştri, ca să fim în stare a înfrunta cu ma­ximum de vrednicie încercările vremii. Şi lucrul acesta Iau simţit în rândul întâi scriitorii Nu chiar toţi, e adevărat, pentrucă în concepţia unora — dacă nu greşim numindu-i „scriitori" — cultul amintirii este o dovadă de prost gust şi o stavilă în calea progresului. Mihai Eminescu pe vre­muri a dedicat înaintaşilor săi o înflăcărată odă, în care preamărea cu asupra de măsură pe unii modeşti versuitori, aşezându-i alăturea de marii lor contimporani. Această în­chinare nu 1-a împiedecat totuşi pe Eminescu să se înalţe mai târziu la culmile de poezie pe care le contemplă cu unanimă admiraţie un neam întreg, şi — ceea ce mi se pare şi mai semnificativ — cinstirea înaintaşilor nu 1-a îm­piedecat să compună o operă poetică profund deosebită în ansamblul ei de aceea a înaintaşilor. Dar Eminescu avea en­tuziasmul generos al tinereţii, care pe semne nu este dat fiecărui muritor, şi avea în supremul grad darul poeziei, o virtute pe care deasemenea providenţa nu o risipeşte în mod nesocotit.

Plugarii condeieri

Antologia „plugarilor condeieri din Banat", publicată de curând de d-1 Gabriel Ţepelea în editura „Cercului Bă­năţenilor" din Bucureşti, a uimit pe cititori şi a provocat discuţii în cercurile „condeierilor" delà oraş. Discuţiile vor mai urma fără îndoială, căci fenomenul este neobişnuit. Pentru întâia dată se prezintă ţăranii în formaţie strânsă la porţile literaturii şi cer dreptul de a pătrunde în miracu­loasa cetate. Şi cum cetatea aceasta nu se resimte — cel puţin în zilele noastre — de fenomenul îngrijorător al de-natalizării, era firesc ca aceia care au pătruns mai de mult dincolo de ziduri să privească cu oarecare rezervă pe noii solicitanţi.

Şi totuşi fenomenul nu ţine de domeniul miraculosului, oricât de surprinzător ar părea la prima vedere. Astăzi se ştie — şi d-1 Gabriel Ţepelea se referă la acest adevăr în introducerea antologiei — că literatura populară nu este un produs misterios, al colectivităţii ţărăneşti ca atare, ci ea este la început tot opera unor anumite persoane, ca şi literatura cultă. Deosebirea este că amintirea acestor autori nu se păstrează şi opera lor străbate veacurile in mod au­tonom şi anonim, suferind modificări ce se datoresc tot unor persoane anumite, vrednice să poarte titlul de poeţi, întâia constatare care se desprinde din cercetarea lucrării d-lui Ţepelea, este că d-sa ne oferă prilejul să cunoaştem o literatură ţărănească împreună cu autorii ei în vieaţă.

De sigur, între literatura populară aşa cum o cunoaştem din trecut şi aceea pe care ne-o înfăţişează d-1 Ţepelea

este o deosebire. Deosebirea nil constă în faptul că aici avem o aderare la toate genurile literaturii culte : poezie, proză şi teatru, căci spiritul popular a plăsmuit şi în trecut drame, ex. Irozii, iar basmele şi snoavele populare sunt proză artistică. Aspectul nou al fenomenului îl desprindem din asemănarea mare cu literatura cultă. Dar antologia ne lămureşte suficient fi acest aspect, prin schiţele biografice ale condeierilor plugari. Despre poetul Paul Târbăţiu bu­năoară d-1 Ţepelea ne spune că „pe lângă agricultură, îi plăcea din cea mai fragedă vârstă să citească" ; poetul Miron Ghita mărturiseşte singur : „primul contact cu lumea cărţilor l-am avut la şcoala primară din sat, având ca prieten pe fiul regretatului meu dascăl, am răsfoit şi cărţile d-sale de studii. De atunci cititul cărţilor a fost pentru mine o necesi­tate si o plăcere" ; iar prozatorul şi dramaturgul Petre Pe-trica declară : „am citit majoritatea lucrărilor scriitorilor noştri din domeniile literaturii, criticii, sociologiei etc. şi posed actualmente o modestă bibliotecă cu cărţi cumpărate cu bani câştigaţi cu mult amar şi sudori, reţinuţi delà gura familiei mele".

Oamenii aceştia participă deci la vieaţa culturii, într'un fel asemănător cu scriitorii delà oraş : ei citesc cărţi şi pu­blicaţii periodice cu caracter literar, desvoltă activitate de publicişti, uneori la gazete sau reviste literare înfiinţate chiar de ei, şi îşi formează biblioteci particulare pentru hrana sufletului lor, făcând sacrificii la fel cu atâţia din intelectualii idealişti, boemi, inadaptabili ce duc o vieaţă de privaţiuni în cuprinsul oraşelor. Că nu au studii superioare şi nici măcar secundare, e adevărat. Dar dece numai auto­didactul unei mansarde urbane ar putea să devină scriitor, nu şi fratele său delà ţară ?

încât singura îndatorire ce se impune pentru critica literară este să caute să stabilească valoarea artistică a acestor opere literare şi pe urmă să cerceteze ce date nouă se desprind din lucrarea acestor plugari condeieri pentru problema structurii operei literare în general şi a finalităţii ei.

Printre altele, d-1 Ţepelea ne invită şi la această cer­cetare.

Autorul antologiei de care ne-am ocupat face parte din categoria acelor scriitori care, în timp ce-şi cioplesc pietrele propriului lor templu de artă, nu pregetă să se ocupe de destinul operei literare a semenilor lor. După un volum de epigrame, în care talentul şi nota personală erau vădite, d-I Gabriel Ţepelea s'a consacrat unor genuri lite­rare mai substanţiale Drama sa „Bat tunurile şi bate inima ,." este printre puţinele piese inspirate de actualul războiu care întrunesc calităţi de artă, deoarece ea nu se mărgi­neşte să îmbrăţişeze simple scene de actualitate ci pătrunde în semnificaţia mai adâncă a unor, momente sufleteşti. De curând a încredinţat tiparului un volum de nuvele, gen în care a fost relevat de concursul literar de acum doi ani al ziarului „România Nouă". Preocupări ca acelea din care a ieşit antologia plugarilor condeieri din Banat ii fac cinste d-lui Ţepelea.

Scriitorul Victor Papilian Sub acest titlu, d-1 Gherghinescu Vania publică intr'un

recent număr al ziarului „Tribuna" din Braşov (29 August 1943) un articol scris „cu prilejul apariţiei ultimului volum de nuvele ; Manechinul lui Igor", al d-lui V. Papilian. Este semnalarea unei opere literare de mare valoare şi mai mult decât atât. Poate că rândurile scrise despre volumul de nu­

vele Manechinul lai Igor sunt de importanţă secundară pë lângă celelalte. Cu aceasta nu intenţionăm câtuşi de puţin să diminuăm valoarea articolului, ci dimpotrivă. Să ne explicăm.

Cei ce au urmărit activitatea publicistică a delicatului poet delà Braşov, ştiu foarte bine că d-sa serveşte mişcarea literară în diferite feluri. încurajează bucuros pe tinerii scriitori cari au un sâmbure de talent, şi îi lansează ; de­şteaptă interesul în jurul operelor literare tipărite, lăudând bucuros şi cu toată inima atunci când are prilejul să o facă ; cu tot atât de multă hotărîre apoi critică şi condamnă când este cazul. Dar mai face ceva ; ceva care, oricât de vulgar ar părea termenu', numai aşa poate fi numit : poliţie a mo­ravurilor noastre literare. Şi nu sunt puţine moravurile de înfierat din republica literelor.

De astă dată e rândul criticii, a criticii care-şi admi­nistrează diabolic perfidia. Dar să-1 lăsăm pe d-1 Gherghi­nescu Vania să vorbească: „Aşa o fi peste tot, dar mai ales la noi : niciodată nu poţi afla exact valoarea unei opere şi a unui autor, interesându-te acolo unde aceste valori se stabilesc. Oficiile noastre literare lansează, cu aceeaşi lipsă de scrupul cu care condamnă. Dar mai există o vină a cri­ticii — un nărav despre care s'a vorbit adesea, dar pe care nu-1 voiu relua acum : ignorarea.

Intre scriitorii nedreptăţiţi, mai vinovat nedreptăţit decât Victor Papilian nu pare a fi altul. Am căutat o explicaţie valabilă şi nu o găsesc. E adevărat că Victor Papilian stă deoparte şi nu întinde nicio mână şi nu face niciun semn. . . Dar semnul operelor cu care îmbogăţeşte câmpul literar nu ajunge, oare ?"

Iar „Victor Papilian se numără printre cei mai mari nuvelişti ai literaturii noastre".

D-1 Gherghinescu Vania atinge aici o problemă dintre cele mai grave : tentativa criticii literare de a distruge o operă — sau un scriitor — prin tăcere. Aceasta a fost me­toda aplicată scriitorului V. Papilian de majoritatea criticii literare din Capitală, cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună : era evitată sistematic orice discuţie despre fie­care nou volum apărut. Critica e liberă în judecata ei : poate elogia, poate condamna, după criteriile ei proprii, am zice — după conştiinţa fiecărui critic. E datoria ei însă să ia atitudine. Iar conspiraţia tăcerii e nedemnă de această profesiune. Ea a fost practicată totuşi în cazul d-lui V. Papilian. Noroc că acesta nu s'a intimidat, pentrucă simţea o vocaţie şi puterea sufletească de a sluji această vocaţie. Şt în felul acesta s'a adăugat volum lângă volum, până la cel de astăzi : Manechinul lui Igor, iar oricine a fost pus în situaţia, de a se pronunţa despre opera sa literară, n'a putut face acest lucru decât cu multă consideraţie şi cele mai adeseori cu multă admiraţie. Talentul, valoarea, când există cu adevărat, răzbesc şi se impun. împotriva tuturor. . . răutăţilor.

Evident, articolul d-lui Gherghinescu Vania mai pune şi alte probleme ; el merge până la o încercare de explicare a sensului propriu al operei d-lui Papilian. Este un articol care trebue citit. Olimpiu Boitoş

Provincia culturală

Dintre revistele ardelene, după Luceafărul locul imediat următor îl ocupă cu siguranţă revista de aleasă ţinută lite­rară Pagini literare delà Turda, a d-lui Teodor Murăşanu, apreciatul poet al graţiozităţii inefabile. Incetându-şt anul trecut apariţia, cadenţa vieţii culturale a Ardealului a su-

275

ferit un desacord, resimţit evident. De aceea reapariţia Pa­ginilor literare, revistă în ale cărei pagini am întâlnit în de­cursul celor nouă ani de vieaţă ai ei cele mai proeminente personalităţi ale scrisului transilvănean, ne-a surprins pe toţi intr'un mod cât se poate de plăcut. Urmându-i cu viu interes conţinutul celor şase numere din anul în curs, am întâlnit nume noi, neapărute până în prezent pe ecranul literelor ardelene, al căror scris însă dovedeşte bogate re­surse de inspiraţie şi expresivitate originală. Debutul pro­miţător al acestor tineri condeeri se datoreşte în locul întâi solicitudinii afectuoase care îl caracterizează atât de bine pe neobositul mentor al generaţiilor succesive de tinere ta­lente. Căci d-1 Teodor Murăşanu a fost totdeauna întâiul -care a dat posibilităţi de lansare tinerilor scriitori. Reţinem dintre numele întâlnite cu regularitate lunară în paginile revistei pe acelea ale d-lor: Ion Bunea, Ion Ţigara (acesta, un poet de reale posibilităţi, dovedind o nuanţată sensibi­litate poetică), Letiţia Papu, Vasile I. Rusu, Mihail Iosivaş, Victor Felea, Al. Husar şi Virgil Petrişin.

Tot la Turda apare sub îngrijirea pricepută a d-lui Gabriel Brumă o minunată revistă a învăţătorilor : Ogorul Şcoalei. Contribue simţitor această revistă la orientarea li­terară a intelectualilor satelor noastre, cari găsesc în rân­durile ei substanţiale hrană sufletească cu adevărat.

Pentru vulgarizarea literaturii moţeşti, tribunul Moţilor loan Popa-Zlatna, şi poetul Munţilor Apuseni V. Copilu-Cheatră au dat fiinţă unui periodic întitulat atât de sugestiv Detunata. Scrisă într'un limbaj accesibil înţelegerii ţăranului, cuprinzând variate teme literare, insistându-se asupra as­pectului legendar al vieţii muţeşti, Detunata poate fi consi­derată ca o publicaţiune unică în acest sens.

De sigur provincia noastră numără şi alte însemnate publicaţiuni periodice, a căror valoare nu poate fi tăgăduită. Nu putem uita ospitalitatea largă pe care ziare ca Ţara, Tribuna, Gazeta Transilvaniei, Telegraful Român, etc. o acordă cu multă înţelegere problemelor de otdin literar.

Vieaţa culturală a Ardealului cunoaşte în momentul de faţă o fervoare impresionantă, doveditoare a adevărului că spiritualitatea românească e activă, creeatoare şi capabilă de a se susţine în linia militantismului literar, amplificându-i posibilităţile realizărilor valoroase. /. Cârja-Fagădaru

însemnări plastice Z. E. Giotta Frunză expune în sala „Universul". Este

o pictură colorată, simplă iar uneori chiar transparentă. Predilecţie spre studiul florilor, dar nu întotdeauna reuşită. Interesante garoafele roşii, pline de vieaţă şi trandafirii albi

cari aduc o atmosferă de seninătate. Tendinţa spre peisaj se accentuiază mereu, dar natura fizică sub penelul artistei este prea simplistă, nefiind prinsă în elementele ei esen­ţiale. Un peisaj nu impresionează puternic şi nu întreţine corespondenţe cu sufletul contemplatorului. Lipsită de ex­presivitate, pictura artistei Giotta Frunză este ceva leneş şi de multe ori uşurinţă. O singură natură moartă, paralitică şi ea, tocmai prin neglijenţa construcţiei ; iese din comun, dar numai în ce priveşte inspiraţia şi nicidecum realizarea pe plan artistic.

G. Baron von Löwendal se impune atenţiei publice prin masivitate. Delà început eşti copleşit de imensitatea tablou­rilor expuse. Dar nu-i mai puţin adevărat că această bogăţie numerică dăunează calităţii artistice. Portretele artistului sunt în bună parte nerealizate. Unele seamănă foarte bine cu fotografia sau exemplarul pozat. Dar nu aceasta este arta adevărată. Pictorul n'are nevoie în această privinţă să con­cureze arta fotografică. El se poate impune prin altfel de mijloace. Portretul romancierului Liviu Rebreanu nu spune nimic, dar absolut nimic I Este o copie sterilă de caricatură fără semnificaţie.

Totuşi atunci când pictorul încearcă diverse capete de ţărani sau ţărance bucovinence, mi se pare că reuşeşte să dovedească ceva personal. Sunt câteva capete de expresie cari merită toată lauda. De o sinceritate necontestată, ele dovedesc o calitate a artistului. Trăsăturile feţei sunt bine redate şi cu puternică expresivitate.

In peisaj şi acvarele pictorul nostru alunecă în loc comun şi platitudine. „Schiţele" dovedesc iarăşi o uşoară abilitate, dar care n'are putinţa să se realizeza pe plan ar­tistic. In ceea ce priveşte succesul material, G. Baron Lö­wendal îl are din plin. Aproape toate tablourile expuse au fost reţinute. Cel puţin această mulţumire, dacă ceealaltă n'a venit.

/. A. Terebeşti

Redacţionale

Revista noastră n'a apărut în lunile Iulie şi August, fiindcă sorocul ei este să apară în zece numere la an In anul trecut am făcut o abatere delà această rânduială, pen-trucă în luna Iulie 1942 se împlineau 40 de ani delà înte­meierea vechiului "Luceafăr", la Budapesta, şi nu puteam lăsa acest moment nerelevat. După pauza din timpul verii, „Luceafărul" îşi reia deci apariţia normală, lunară.

Tăcerea este puterea care face sä rodească şi să crească orice gând bun.

276

Bibliografie Victor Papilian, Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire. „Funda­

ţiile Culturale Regale", 1943. Dragoş Vitencu, Caiet de Duminecă. Colecţia Societăţii Scriitorilor Buco­

vineni, Cernăuţi 1943. Constantin Loghin, Aron Pumnul — Mihai Eminescu. Cernăuţi 1943. Ep. Bucevschi — la o sută de ani delà naştere. Pagini comemorative.

Cernăuţi 1943. Gheorghe Lică Olt, Note bibliografice asupra activităţii literare a scriito­

rului Lucian Costin. Caransebeş 1943. Emil Giurgiuca, Dincolo de pădure. Fundaţia regală pentru literatură şi

artă. Bucureşti 1943. Magda Isanos, Poezii. Iaşi 1943, Tip. „Brawo". Lucrările Şcoalei de Arhivistică. Nr. 2. Lecţii de deschidere. Bucureşti 1943. Dr. Constantin Lacea, Termini economici cu tâlc. Braşov 1943, Tip. „Astra". Eminescu şi Bucovina. Cernăuţi 1943. Ed. „Mitropolitul Silvestru". Gabriel Ţepelea, Plugarii condeieri din Banat. Ed. „Cercului Bănăţenilor",

Bucureşti.

In editura „Casa Şcoalelor" :

Alexandru Gh. Budiş, Bulgaria. N. Mihăescu, Valori literare în opera lui Filimon. E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui (V. Alecsandri, M. Emi­

nescu, A. D. Xenopol). Petre Staţi, Chemarea soarelui. Poeme. P. Ispirescu, Basmele Românilor. Radu Cosmin, Drumuri de lumină.

Al. Papiu-Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară. Tom. III. Pu­blicat de Ştefan Pascu. Sibiu 1943.

Nicolae Ivan, Fericitul zburător Căp. av. Alexandru Damşescu. Ed. „Fruncea", Timişoara 1940.

Petre Sergescu, Despre valoarea etică a ştiinţei. Timişoara 1943, G. Matheiu.

Mihail Sadoveanu, L'auberge d' Ancoutza Traduit du roumain par Yves Auger. Libr. H. Didier, Paris.

i. L. Caragiale, Théâtre. Trad, par Edmond Bernard. Ibidem. Gh. Chiper, Târgul trăsniţilor. Ed. „Cartea Moldovei" Iaşi. Mihai Negruzzi, Nimic... Ed. „Cartea Moldovei" Iaşi. A. C. Cuza, Generaţia delà 48 şi era nouă. Ediţia II. „Cartea Moldovei" Iaşi. P. N. Krassnov, Delà drapelul imperial la cârpa roşie. „Cartea Moldovei" Iaşi. Axente Oprişanu, Altare noui. Versuri. Cernăuţi 1943. Mama, copilul şi căminul familiar în poezia românească. Antologie cu

o prefaţă de Ion Breazu. Sibiu 1943. S. Reli, Mănăstirea Putna. Cernăuţi, edit. „Bucovina Literară". Alexandru Roşea, Selecţia valorilor. Sibiu 1943. I. Lupaş, Zur Geschichte der Rumänen. Aufsätze und Vorträge. Sibiu 1943. Ovidiu Papadima, Probleme de construcţie în dramă. Bucureşti 1943. Ion Ojog, Stema din vâltoare. Poeme. Editura Naţională Gh. Mecu. I. M. Raşcu, Setea liniştei eterne. Cugetarea — Georgescu Delafras, I. M. Raşcu, La Lisieux, cu Sfânta Tereza. Ed. II. Bucureşti 1943, O.

Bianchi. Mihai Constantinescu, Mormântul uriaşilor. Iaşi, ed. „Cetatea Moldovei". Ion Munteanu, Spitalul 2 de Campanie. Cernăuţi, ed. „Cultura Bucovinei". V. Beneş, Semn rău. Nuvele fantastice. Ed. Gorjan, Bucureşti 1943. Const. C. Giurescu, Istoria Românilor. Cugetarea — Georgescu Delafras.

LUCEAFĂRUL REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ Şl CULTURĂ GENERALĂ

ANUL ill, Nr. 7. Septemvrie 1943.

SUMARUL Iosif Moruţan : Aş vrea . . . (versuri) Pag. 237 Eugenia Mureşanu: Tineri scriitori ardeleni „ 238 Marina Stroici: In noapte (versuri) „ 2 4 1 Dimitrie Danciu: Tu inimă, stăpână eşti; Neştiute plecări;

Stele ascunse (poeme) . „ 242 Sandu Frumuşianu : Stăpâna mică (nuvelă) „ 244 Ion Ţigara: Aşteptare (versuri) „ 249 Corneliu Axente: Unde-s munţii? (versuri) „ 249 Petre Hossu : Mirele (un act) . „ 250 G. I. Oltean : Mărturisiri : Satul ; Destin ; îndemn (versuri) . . „ 254 Virgil Nistor: Doină de pribegie (versuri) „ 255 Virgil Petrişin : Poveste cu doi morţi (nuvelă) ' . „ 256

TEXTE, SCRISORI ŞI AMINTIRI A. P. Bănuţ: „Luceafărul"... în 1902 (VI. încheiere) 258

GÂND ŞI FAPTĂ R. Cândea: I. Lupaş: Zur Geschichte der Rumänen , 264 / Olimpiu Boitoş: Cassiu Maniu „ 267

CRONICI P. Drăghici : Două romane de Ion Agârbiceanu („Licean... odi­

nioară" şi „In pragul vieţii") 268 Andrei A. Lillin : Cronica muzicală („Enoch Arden" de O. Gerster ;

„Concert de pian şi orchestră" de Sabin V. Drăgoi) . „ 270 Vasile Gionea: O Istorie a Românilor . . 2 7 1

ÎNSEMNĂRI ŞI RECENZII Răsfoind revistele vechi ; Şezătorile literare ; George Vaida ; Bucovina Lite­rară (Petre Pascu). — Comemorări; Plugarii condeieri; Scriitorul Victor Papilian (Olimpiu Boitoş). — Provincia culturală (I. Cârja-Fâgădaru). — în­

semnări plastice (I. A. Terebeşti) — Redacţionale.

EXEMPLARUL LEI 6 0 —