Ursul brun de la conflict la conservare POP IM
Transcript of Ursul brun de la conflict la conservare POP IM
Pop Ioan Mihai
URSUL BRUN de la conflict la conservare
Sfântu Gheorghe, 2011
ISBN 978-973-0-11584-0
Foto copertă: Leonardo Berezcky
Editat cu sprijinul Asociaţiai pentru Conservarea Diversităţii Biologice
CUPRINS
Introducere pag. 2
Contextul, scopul şi obiectivele studiului pag. 3
Contextul social pag. 3
Managementul preventiv aplicat pag. 6
Scopul şi obiectivele prezentului studiu pag. 7
Metoda utilizată în cadrul studiului pag. 8
Informaţii necesare pag. 8
Etape în realizarea studiului pag. 9
Zona studiată pag. 10
Descrierea zonei pag. 10
Distribuţia efectivelor de urs în zona studiată pag. 13
Date privind şeptelul în zona de studiu pag. 15
Ursul brun, aspecte de biologie şi etologie pag. 18
Aspecte privind biologia ursului brun pag. 18
Aspecte privind etologia ursului brun pag. 20
Analiza factorilor favorizanţi pag. 24
Identificarea unor tipare în apariţia pagubelor pag. 24
Distanţa faţă de pădure pag. 32
Distanţa faţă de localităţi pag. 34
Utilizarea terenurilor pag. 37
Managementul cinegetic pag. 40
Identificarea zonelor de risc maxim pentru apariţia conflictelor pag. 48
De la conflict la conservare. Primii paşi. pag. 53
Mulţumiri pag. 64
Bibliografie pag. 65
Hărţi pag. 68
1
Ursul brun de la conflict la conservare
2
Ursul brun de la conflict la conservare
INTRODUCERE
Orice spaţiu în care convieţuiesc oameni şi carnivore este un spaţiu în care conflictele sunt
o realitate a vieţii cotidiene. Conflictele om-urs au fost studiate în diferite zone puternic
antropizate precum S.U.A., Canada, Suedia, Austria, zone în care au fost studiaţi factorii
favorizanţi ai apariţiei conflictelor, comportamentul urşilor şi al oamenilor. În România,
până în prezent, nu au fost realizate studii ample referitoare la conflictele om-urs. Au fost
realizate studii privind urşii gunoieri şi sporadic au fost studiate cazuri izolate de atacuri
ale urşilor asupra omului.
Niciunul dintre studiile realizate în România nu s-a axat strict pe analiza factorilor
favorizanţi ai apariţiei conflictelor/pagubelor sau pe interpretarea ştiinţifică a unui set mai
complex de date. Informaţiile deţinute până în prezent sunt informaţii perimate, mai mult
presupuneri şi bănuieli decât certitudini, ca atare şi măsurile de diminuare a conflictelor
fiind superficiale sau doar formale. Studiul îşi propune să prezinte în termeni tehnici dar
accesibili publicului larg şi cu justificări cuantificabile, acele aspecte intuite în ceea ce
priveşte apariţia pagubelor provocate de urs.
Prezentul studiu îşi propune să identifice factorii favorizanţi ai apariţiei conflictelor, să
analizeze relaţiile de interdependenţă dintre factori şi să identifice modalităţi de anulare a
complexului de factori favorizanţi cu scopul reducerii conflictelor.
Autorul
3
Ursul brun de la conflict la conservare
CONTEXTUL, SCOPUL ŞI OBIECTIVELE STUDIULUI
Contextul social
Spaţiul rural din zona Carpaţilor României,precum și areale semnificative din
zona geografică a Subcarpaților, se suprapune cu arealul de distribuţie al ursului
brun. Cu mici excepţii, habitatul natural al ursului a fost modificat mai mult sau
mai puţin evident, în funcţie de amplitudinea exploatării resurselor şi de
activităţile antropice specifice spaţiului rural. Activităţile silvice, exploataţiile
agricole şi silvice, unele activităţi industriale (minerit, industrie energetică etc.) au
contribuit la apariţia unor presiuni asupra populaţiei de urs şi asupra habitatului
acestuia. Ca reacţie ursul, animal prin excelenţă oportunist, cu o capacitate
remarcabilă de adaptare faţă de situaţii anormale, a început să folosească în
propriul interes rezultatele activităţilor umane.
Astfel, simpla prezenţă în acelaşi spaţiu a omului şi a ursului, a devenit
fundament în apariţia şi ulterior dezvoltarea „conflictului om-urs”. Pentru a
înţelege acest fenomen, nu este suficient să analizăm doar habitatul ursului şi
comportamentul acestuia. Este necesar să înţelegem şi evoluţia aspectelor sociale
şi economice din spaţiul rural şi cu mici excepţii din spaţiul urban (situaţia
municipiului Braşov), ce conduc la favorizarea apariţiei pagubelor respectiv a
conflictelor. Având această abordare, putem constata că fiecare conflict în parte
reprezintă o situaţie nouă, o problemă diferită faţă de cele deja cunoscute. În multe
situaţii soluţia aplicată este universală (ex. împuşcare, relocare), finalitatea fiind
stingerea conflictului, însă, fără a identifica sursa problemelor, soluţia va produce
efecte pe termen scurt sau în cel mai bun caz pe termen mediu. În alte situaţii,
conflictul nu este gestionat deloc, iar odată paguba provocată, nu se
implementează măsuri de protecţie, nu se întreprind acţiuni de identificare a
ursului şi eventual monitorizarea acestuia, în vederea evaluării
comportamentului. În aceste cazuri, gospodarul îşi ia singur măsuri de protecţie,
precum paza cu câini, laţuri (deşi e evident că odată ursul prins în laţ devine un
pericol pentru siguranţa omului), diferite alte sisteme „tradiţionale” precum
scânduri înţesate cu cuie, ce se amplasează pe potecile frecventate de urs sau în
vecinătatea gospodăriilor etc.
În practică nevoile omului şi ale ursului pleacă de la acelaşi necesităţi şi anume
asigurarea hranei, menţinerea integrităţii individuale şi/sau a familiei, asigurarea
unui adăpost şi nu în ultimul rând perpetuarea speciei. În fapt, părţile incluse în
conflict urmăresc acelaşi ţeluri, situaţie în care se poate afirma faptul că fenomenul
se dezvoltă în jurul concurenţei interspecifice. Ambele specii acţionează şi
4
Ursul brun de la conflict la conservare
reacţionează în baza programului de supravieţuire individual şi al programului
„superior” şi anume de supravieţuire a speciei.
Cadrul social uman în relaţie cu prezenţa ursului s-a dezvoltat şi se menţine în
jurul a trei grupe mari de factori interesaţi:
� Proprietari, administratori de exploataţii agricole şi zootehnice;
� Autorităţi publice centrale (ministere) şi locale (agenţii, primării, alte
instituţii);
� Organizaţii implicate în managmentul ursului (inclusiv vânători,
organizaţii neguvernamentale pentru protecţia mediului şi agenti
economici)
În situaţia dată, relaţiile dintre cele trei mari grupuri nu funcţionează în reţea,
neputând fi identificate trei „tabere”. În general alianţele create depind de
contextul în care ele produc efecte directe, favorabile şi pe termen scurt pentru
fiecare grup implicat. Aceste alianţe vizează strict stingerea conflictului,
neurmărind şi eliminarea cauzelor reale generatoare de conflict, accepţiunea
generală fiind aceea că prezenţa ursului reprezintă cauza.
Pe departe cel mai „afectat” grup este reprezentat de proprietarii şi administratorii
de exploataţii agricole şi zootehnice. Pierderile materiale, financiare provocate de
o pagubă realizată de către un exemplar de urs, conduc la apariţia unui nivel
ridicat de nervozitate. Tensiunile la rândul lor se răsfrâng asupra celorlalte două
grupuri, acestea fiind obligate să reacţioneze într-o formă sau alta. Astfel, un
conflict între două specii se transformă într-un conflict social, care în ultimă
instanţă se reflectă asupra populaţiei locale de urs. În timp, conflictele sociale
devin conflicte instituţionale şi mai apoi politice, iar conflictele politice în general
pot contribui la implementarea unor măsuri drastice, cu efecte greu de cuantificat,
orientate împotriva întregii populaţii de urs brun.
Dacă conflictele individuale om-urs au un istoric de mii de ani, conflictele sociale
şi politice, generate în urma neînţelegerii conceptului de coexistenţă om –
carnivor, sunt mai recente şi au avut efecte devastatoare asupra populaţiilor de
carnivore, respectiv a ursului. Exemple negative sunt în acest sens ţări precum
Germania, Franţa, Austria de unde carnivorele au dispărut cu desăvârşire, sau ţări
precum S.U.A., Suedia în care populaţiile de carnivore au fost salvate de la
extincţie în ultimul moment, ţări ce au investit resurse umane şi financiare pentru
dezvoltarea unei coexistenţe om – carnivor.
Istoria recentă a României a oferit un cadrul social deosebit faţă de ţările
dezvoltate, prin prisma faptului că în perioada 1950-1990, exploataţiile agricole au
fost, cu mici excepţii, proprietatea statului. În acest context, pagubele provocate de
5
Ursul brun de la conflict la conservare
carnivore culturilor şi fermelor, reprezentau un procent minor din economia
agricolă, mesajul general transmis de autorităţi fiind „ne permitem să hrănim
câţiva urşi”. De asemenea regimul silvic restrictiv, care limita accesul oamenilor
în fond forestier la reprezentanţii câtorva „bresle” precum silvicultorii, vânătorii,
cercetătorii, a creat un cadru favorabil ursului.
Odată cu schimbarea ordinii sociale şi revenirea la „normalitate” a societăţii
româneşti, proprietatea a devenit esenţială pentru locuitorii din spaţiul rural.
Culturile agricole şi animalele au devenit principalul mijloc de supravieţuire şi
principala sursă de venituri. Ca rezultat, ursul a devenit o „problemă” pentru
fermieri. Decizia guvernului de a asigura protecţia ursului a devenit astfel o
problemă socială şi indirect una politică. Fermierul poate să accepte obiectivele
asumate de politic, respectiv stabilirea statutului de protecţie, însă condiţionează
această acceptare de aceea a obţinerii unui sprijin din partea statului pentru a nu
avea pagube sau pentru a-i fi despăgubite pierderile suferite. Din nefericire
fermierul nu are susţinători în rândul celorlalte grupuri. Susţinerea acestora se
face prin declaraţii pompoase în presă, comunicări inutile inter-instituţionale, ba
chiar mai grav în unele situaţii problema fermierului devine instrument electoral.
O altă categorie socială reprezentată de vânători, sau mai precis de gestionarii
fondurilor cinegetice, a transformat problema ursului într-o problemă socială şi
politică în vederea susţinerii obiectivelor economice proprii. În cazul gestionarilor
„recoltarea” unui exemplar de urs reprezintă conform propriilor declaraţii o
problemă de supravieţuire a organizaţiei. Conform declaraţilor făcute de
reprezentanţi ai acestor organizaţii, fără minim un urs recoltat pe sezon, intră în
faliment, iar unele declaraţii au mers până la a afirma că, daca nu există profit nu
exista interes pentru conservare. Acest grup social are reprezentanţi influenţi în
rândul politicienilor sau oamenilor de afaceri , fiecare grup urmărindu-şi propriile
interese, dovadă fiind modificările numeroase făcute în perioada 2009-2011
legislaţiei în domeniu precum şi suplimentarea la nivel local a numărului de
intervenţii (cotă) pentru urs, realizată preponderent neechitabil sau, chiar mai rău,
nefundamentat de realităţile din teren.
În această situaţie, instituţiile publice cu responsabilităţi intervin ca un alt element
de forţă, prin modificări legislative precum ordinul privind aplicarea derogărilor
pentru speciile de carnivore, hotărâre de guvern pentru asigurarea despăgubirilor,
întâlniri de lucru cu experţi. Însă, din nefericire, acţiunile lor ţintesc la nivelul
politic sau „strategic”, nu la cel social şi cu atât mai puţin la nivel individual.
Împreună cu reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale, instituţiile publice
acţionează direct doar pentru a modela/forma, îndeosebi pentru a satisface
6
Ursul brun de la conflict la conservare
cerinţele Comisiei Europene, fără a încerca să rezolve probleme reale ce ţin de
reducerea conflictelor om-urs, iar atenţia e în general orientată spre mărimea
populaţiei de urs.
Astfel, la nivel local este simţit ca un conflict individual sau social, la nivel
regional devine un conflict social, economic şi politic, iar la nivel naţional este
social doar declarativ fiind în fond unul economic şi politic. Este evident că în
această ecuaţie ursul reprezintă cantitatea neglijabilă, deşi efectele lipsei de
fermitate în luarea deciziilor creează nişe prin care ursul devine o prezenţă certă
atât în spaţiul fizic şi psihologic în care e clădită societatea umană.
Managementul preventiv aplicat
Din păcate nivelul de informare al fermierilor privind mijloacele individuale de
protecţie a fermelor şi gospodăriilor a fost şi este destul de redus (în ciuda unor
proiecte pilot implementate în diferite zone, de ex. Vrancea, Braşov), iar în acest
context greutatea asigurării coexistenţei cade integral pe umerii organizaţiilor
implicate în managementul ursului. Soluţia cea mai la îndemână a fost şi încă este
vânătoarea, având drept scop declarat menţinerea unei populaţii de urs care să
asigure un nivel redus al pagubelor. Această abordare specifică unui management
reactiv, combinată cu informaţii superficiale în ceea ce priveşte mărimea, structura
şi distribuţia populaţiei de urs brun din Carpaţii României, pot conduce într-o
perioadă relativ scurtă la destructurarea şi degradarea populaţiei de urs.
Este evident că prevenţia reprezintă în principal responsabilitatea proprietarului
sau a administratorului, nefiind atribuţia directă a instituţiilor sau altor organizaţii
din domeniu. Însă această categorie socială aşteaptă soluţii din partea altor
instituţii sau organizaţii. În anul 2010 în cadrul unui studiu întocmit de Asociaţia
pentru Conservarea Valorilor Naturii, în contextul implementării proiectului
LIFEURSUS, opinia persoanelor intervievate în spaţiul rural în judeţele Covasna şi
Harghita privind motivele şi responsabilităţile privind apariţia pagubelor,
confirmă cele afirmate anterior. Situaţia răspunsurilor se prezintă după cum
urmează: 14,37% identifică ca fiind vinovaţi „Asociaţia Vânătorilor – sau vânătorii”,
30,17% identifică vinovat „Omul în general”, 0,86% identifică ca vinovat „Animalul
în sine”, 8,91% identifică „Guvernul, statul în general” ca fiind vinovat, 12,93%
identifică ca vinovate „Autorităţile responsabile”, 29,89% declară ca „nu ştiu” cine
este responsabil şi 2,87% identifică alte categorii de responsabili (Anexa la
Inception Report project LIFEURSUS, 2010). Aceste rezultate indică clar faptul că
grupul social cel mai afectat aşteptă soluţii de la specialişti sau de la instituţiile
abilitate, ori, din aceste tabere, soluţiile oferite au un caracter reactiv sau lipsesc cu
7
Ursul brun de la conflict la conservare
desăvârşire.
Sursele bibliografice ce tratează subiectul coexistenţei indică clar faptul că
intervenţiile ulterioare apariţiei pagubei/conflictului au un caracter temporar,
nefiind un instrument util pentru asigurarea unu cadrul propice atât omului cât şi
ursului.
Scopul şi obiectivele prezentului studiu
Contextul social actual ne obligă să adoptăm soluţii preventive, menite să asigure
un nivel ridicat de siguranţă gospodăriilor şi fermelor. Metode noi de prevenţie
precum gardurile electrice, substanţe repelente, mijloace sonore, vin să susţină
metodele clasice de prevenţie precum câinii de pază. Acestea sunt cu atât mai
benefice în contextul în care câinii de pază de la stâne, rasele autohtone de câini
„buni la urs”, s-au pierdut sau au devenit extrem de scumpe. Însă aplicarea
oricăror măsuri preventive, cu randament ridicat în prevenţie, presupune analiza
în detaliu a fenomenului prădării, pe lângă aspectele comportamentale ale ursului
de interes fiind şi analiza factorilor ce intervin în apariţia şi escaladarea unui
conflict respectiv a factorilor favorizanţi în apariţia unei pagube.
Înainte de implementarea măsurilor de prevenţie, care uneori pot fi destul de
costisitoare, este necesară identificarea unor reguli minime de prevenţie, ce pot fi
respectate cu un efort redus din partea factorilor interesaţi.
Lucrarea de faţă îşi propune să identifice şi să analizeze factorii favorizanţi ai
apariţiei unor conflicte, respectiv modul de utilizare a terenurilor, modul în care
se realizează păstoritul, de asemenea realizându-se o analiză a zonelor şi
sezoanelor critice din punctul de vedere al frecventei pagubelor provocate
şeptelului, precum şi o scurtă analiză a manifestării unui comportament de
prădare specializat.
Ca rezultat al analizei factorilor interesaţi, pe baza informaţilor deţinute s-a
realizat harta zonelor cu potenţial ridicat de apariţie a pagubelor, pe teritoriul
judeţelor Covasna, Harghita şi Vrancea.
Lucrarea de faţă se bazează pe date obţinute în cadrul proiectului LIFE08/NAT/
RO/000500 – LIFE URSUS, derulat în parteneriat de către Agențiile pentru
Protecția Mediului din județele Vrancea, Covasna, Harghita, Asociaţia pentru
Conservarea Diversităţii Biologice şi Asociaţia pentru conservarea Valorilor
Naturii. O componentă importantă a proiectului vizează managementul
conflictelor, prin aplicarea de măsuri preventive cu caracter demonstrativ.
8
Ursul brun de la conflict la conservare
METODA UTILIZATĂ ÎN CADRUL STUDIULUI
Informaţii necesare
Informaţiile necesare realizării analizei au fost obţinute în perioada martie 2010 -
februarie 2011. Metoda folosită pentru a identifica pagubele provocate de urs
şeptelului din judeţele Covasna, Harghita şi Vrancea a fost interogarea
autorităţilor locale prin transmiterea unei solicitări de informaţii privind pagubele
înregistrate oficial sau neînregistrate pentru perioada 2008-2010.
Tabelul cu informaţiile solicitate prezentat în figura 1, urmărea informaţii privind
locaţia unde a avut loc paguba, specia de animal domestic atacată, numărul de
animale ucise, activitatea animalelor în momentul atacului, distanţa faţă de
pădure, metode de protecţie utilizate, numărul persoanelor prezente, istoricul
pagubelor. Informaţiile transmise de către autorităţile locale au fost verificate cu
informaţiile deţinute de Agenţiile pentru Protecţia Mediului, cu constatarea
faptului că peste 80% din cazuri semnalate de autorităţi au fost înregistrate şi la
agenţii, informaţiile transmise fiind corecte.
Astfel, au fost validate un număr de 206 incidente dintre care 205 au avut ca
victime specii de animale domestice şi un incident în care a fost implicată o
persoană. Ţinând cont că incidentul a avut loc în gospodăria aflată în intravilan,
am considerat si acest incident ca fiind important în studiu.
Informaţiile astfel obţinute au fost prelucrate pentru a fi compatibile în format GIS,
tabelul fiind completat cu informaţii privind distanţa amplasamentului unde a
avut loc incidentul faţă de localitate şi de asemenea cu categoria de utilizare a
terenului, conform clasificării Corinne Land Cover, clasificare având o precizie
satisfăcătoare pentru studiul propus, ţinând cont că informaţia este pusă la
dispoziţie gratuit.
Prin solicitarea acestor informaţii şi prelucrarea unor date cu sprijinul
programului Arc Map 9.3, a fost posibilă analiza pagubelor din perspectiva
selecţiei speciei pradă şi din perspectiva modului de creştere a animalelor şi
utilizare a terenurilor de către fermieri. La aceste informaţii a mai fost adăugat în
analiză şi elementul de management cinegetic reprezentat de numărul de urşi
recoltaţi pe fonduri de vânătoare în perioada 2008-2010. Am urmărit îndeosebi
identificarea tiparelor de apariţie a pagubelor şi modul de gospodărire a
şeptelului, evidenţiind acele măsuri minime importante pentru prevenirea
pagubelor dar şi efectele managementului reactiv asupra nivelului de apariţie a
pagubelor.
9
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 1 Formatul tabelar de solicitare a informaţiilor transmis autorităţilor locale
Astfel, factorii favorizanţi ai apariţiei pagubelor luaţi în considerare sunt:
Tabel 1. Factori favorizanţi luaţi în studiu
Etape în realizarea studiului
În prima etapă a studiului au fost analizate informaţiile referitoare la momentul
atacului, specia prădată şi activitatea pastorală. În etapa a doua au fost interpretate
datele privind distanţa faţă de pădure şi faţă de localităţi precum şi datele
referitoare la utilizarea terenurilor, respectiv categoria de teren pe care au avut loc
conflictele. În această etapă au fost realizate corelaţii simple (tip Pearson şi
Spearman) între numărul de incidente şi distanţe, precum şi între numărul de
incidente şi utilizarea terenurilor. În cea de a treia etapă a fost analizat efectul
măsurilor de ordin cinegetic asupra nivelului pagubelor, în vederea adaptării
acestor măsuri la prevenirea conflictelor şi reducerea pagubelor. De asemenea s-au
realizat corelaţii simple între variabilele luate în considerare, respectiv efectivele
estimate, nivelul pagubelor, nivelul recoltei pe fiecare fond cinegetic în parte. În
cea din ultima etapă a fost dezvoltată o hartă a zonelor cu risc major de apariţie a
pagubelor pe întreaga suprafaţă a judeţelor vizate, ţinându-se cont de rezultatul
Factor Tip variabilă
Distanţa faţă de pădure Discontinuă
Distanţa faţă de localităţi Discontinuă
Utilizarea terenurilor Continuă
Prezenţa ursului Logic (0/1)
Numărul de urşi recoltaţi Discontinuă
10
Ursul brun de la conflict la conservare
analizelor statistice, utilizarea terenurilor şi prezenţa sau absenţa urşilor de pe un
anumit areal.
Analiza realizată se bazează pe informaţii obţinute de la autorităţi publice şi nu
direct de la fermieri. Analizând distribuţia incidentelor în cadrul zonei studiate,
am constatat faptul că o parte importantă din zona montană de păşunat nu este
reprezentată în distribuţia pagubelor. Este greu de crezut că în această zonă
nivelul conflictelor tinde spre zero, de aceea am considerat că rezultatele obţinute
au un caracter parţial, fiind vizate doar acele zone în care producerea unei pagube
se poate dezvolta în apariţia unui conflict om-urs, prin alterarea semnificativă a
comportamentului ursului brun.
Pentru analiza factorilor luaţi în considerare au fost folosite softuri de specialitate
care permit analiza datelor spaţiale şi a legăturilor funcţionale între variabile.
Astfel, pentru prelucrarea statistică am folosit programul IBM SPSS Statistics 19,
iar pentru analiza datelor spaţiale am folosit programul Arc Map 9.3 creat pe
platforma ESRI Arc Gis.
ZONA STUDIATĂ
Descrierea zonei
Aria de implementare a proiectului se suprapune arealului central şi sud-estic al
Carpaţilor Orientali, remarcabil prin prezenţa habitatelor favorabile carnivorelor
mari, ce cuprinde nucleul de concentrare maximă din România a populaţiei de
Ursus arctos. Regiunea, dezvoltată pe direcţie generală nord-vest sud-est,
corespunde din punct de vedere administrativ arealelor montane ale judeţelor
Harghita, Covasna şi Vrancea.
Suprafaţa totală a celor trei judeţe care se suprapune peste arealul proiectului este
de 1.520.603 hectare (15.206 km2). În cadrul acestei suprafeţe, cca. 590.000 de
hectare (5.900 km2) sunt acoperite de pădure şi se constituie ca şi habitat principal
al ursului brun. Suprafaţa astfel analizată reprezintă cca. 10 % din întregul areal al
ursului din Carpaţii României. Tabel 2. Suprafaţa ocupată de pădure la nivelul zonei studiate (sursa: proiect LIFEURSUS)
Judeţ Suprafaţa judeţ -ha-
Suprafaţă pădure -ha-
Pădure %
Covasna 370.980 173.557 47
Harghita 663.920 232.545 35
Vrancea 485.703 188.600 39
Total 1.520.603 594.702 39
11
Ursul brun de la conflict la conservare
Judeţul COVASNA (sursa: proiect LIFEURSUS)
Este situat în sud-vestul Carpaţilor Orientali ocupând o suprafaţă de 3709 kmp.
Munţii Harghita – situaţi în nord-vestul judeţului, cu altitudinea cuprinsă între
520 – 1558 m, panta între 10 –50 %, suprafaţa de 33900 ha (9% din suprafaţa
judeţului), au pe teritoriul judeţului Covasna următoarele subdiviziuni: etajul
conurilor vulcanice (Cucu, Pilisca, Ciomadu şi Murgu), etajul platoului vulcanic,
depresiunea Ozunca –Bixad. În sud se dezvoltă ramurile Munţilor Bodoc - 1240
m, cu o suprafaţă de 40.500 ha şi ale Munţilor Baraolt -1019 m, având o suprafaţă
de 44.000 ha (12%), ce pătrund către Depresiunea Braşovului. Munţii Nemirei–
1640 m, cu o suprafaţă de 27.600 ha , includ trei subunităţi: munţii Nemirei care
înglobează versanţii din depresiunea Tg.Secuiesc, depresiunea Cărpineni şi
Depresiunea Apa Roşie. Suprafeţe reduse ale munţilor Vrancei, Buzăului şi
Depresiunii Braşovului ocupă regiunile de răsărit şi de sud ale judeţului.
Judeţul HARGHITA (sursa: proiect LIFEURSUS)
Este situat în partea central-vestică a Carpaţilor Orientali, fiind al treisprezecelea
ca mărime din România, având o suprafaţă de 6.639 km2, ce reprezintă 2,8 % din
teritoriul ţării. Liniile majore ale reliefului sunt date de cele două şiruri de munţi
desfăşurate pe direcţie nord-vest sud-est. În partea centrală se impune pe cca. 150
km lungime şirul munţilor vulcanici Călimani (2100 m) - Gurghiu (1778 m) -
Harghita (1800 m); în partea estică se întinde şirul munţilor zonei cristalino-
mezozoice şi a flişului cretacic - Bistricioarei (1689 m), Giurgeului (1575 m),
Hăşmaşului (1792 m), Ciucului (1490 m) şi Nemirei. Cele două şiruri muntoase
sunt despărţite prin depresiunile intramontane Bilbor, Borsec, Giurgeului,
Ciucului şi Casinului. În partea vestică a lanţului vulcanic, relieful, prin
intermediul unui vast platou vulcanic şi a unui şir de dealuri subcarpatice interne,
coboară până în Podişul Târnavelor, situat în partea sud-vestică a judeţului,
cuprinzând o mică parte din Depresiunea Transilvaniei.
Relieful prezintă o mare varietate de forme şi altitudini, înălţimi de peste 2000 m
(vârful Iezerul Călimanului 2031 m) şi numai 400 m (în lunca Târnavei Mari).
Judeţul VRANCEA (sursa: proiect LIFEURSUS)
Dispus în trepte ce scad în altitudine de la vest spre est, relieful judeţului Vrancea
cuprinde: Munţii Vrancei (cu bazintele intramontane Greşu şi Lepşa), dealurile şi
depresiunile subcarpatice, Câmpia Siretului Inferior, mărginită de Podişul
Moldovei (Colinele Tutovei) la nord-est şi Câmpia Râmnicului la sud–est. Munţii
Vrancei sunt munţi de încreţire, alcătuiţi din culmi ce provin din fragmentarea
12
Ursul brun de la conflict la conservare
platformei de eroziune de 1700 m . (Goru - 1785m , Lăcăuţi – 1777m, Giurgiu –
1720m, Pietrosu – 1672m, Zboina Frumoasă – 1657m ) şi a celei de 1300 m (Zboina
Neagră - 1349m, Tisaru – 1268m, Frumoasele - 1213m, Lapoş - 1250m). Principalele
subunităţi ale Munţilor Vrancei sunt: ramura vestică sau aliniamentul crestei
apusene, creasta mediană ce se aliniază pe aceeaşi direcţie generală cu creasta
apuseană (nord-est sud –vest) cu 5-7 km mai la est, paralel cu aceasta, pe cca. 40 de
km lungime şi bordura montană, cea mai estică ramură a structurii majore a
reliefului. La acestea se adaugă Masivul Coza (1626 m.) cu o poziţie central sudică
şi tratat ca individualitate.
Treapta dealurilor subcarpatice include şi depresiunile intra-colinare şi dealurile
de podiş, care cuprind dealurile înalte vestice sau interne, depresiunile
intradeluroase, dealurile estice sau externe, care realizează spre răsărit racordul la
treapta joasă a câmpiei. Treapta joasă este reprezentată de Câmpia Siretului
Inferior şi Câmpia Râmnicului.
Fig. 2 Harta zonei studiate
13
Ursul brun de la conflict la conservare
Distribuţia efectivelor de urs în zona de studiu
Conform literaturii de specialitate, din perioada 1960-1970, din România, habitatul
ursului ocupă cca. 28.000 km2 (Micu, 1998). Planul de management al populaţiei
de urs brun din România realizat în anul 2004 indică faptul că suprafaţa
habitatului ursului în România ocupă peste 65.000 km2. Literatura de specialitate
din Europa evaluează aria de distribuţie a ursului în România ca ocupând cca.
38.500 km2 (Zedrosser et al., 2001).
Cert este că în anul 2011, ursul a fost semnalat în tot lanţul Carpatic, atât în
pădurile din zona montană cât şi în cele din zona de dealuri şi colinară, ceea ce
reprezintă cca. 60.000 km2 de pădure. Arealul ocupat de urs este ocupat de păduri
de foioase, amestecuri de foioase cu răşinoase şi păduri pure de răşinoase. În
condiţiile din România, s-au constatat de-a lungul timpului concentrări în
perioada septembrie - octombrie, a exemplarelor de urs în zonele ocupate de
păduri de foioase (Quercus sp. şi Fagus sylvatica), concentrări depăşind 80 de
exemplare pe 10 km2 (după Micu, 1998).
Fig. 3. Graficul evoluţiei efectivelor de urs brun în Carpaţii României.(sursa: Micu, 1998)
Conform evaluărilor realizate înainte de aderarea României la Uniunea
Europeană, populaţia de urs din România este estimată la cca. 6000 de exemplare.
Cu toate acestea doar estimarea efectivelor nu constituie un indicator relevant
privind statutul de conservare, chiar dacă cifrele sunt optimiste, deoarece de-a
lungul istoriei, au fost perioade scurte de 5-10 ani, în care efectivele au scăzut
semnificativ (cu peste 20%), iar în unele zone până aproape de declin.
Conform evaluării realizate în anul 2007 de către experţi ai Large Carnivores
Initiative for Europe, utilizând criteriile din Lista Roşie IUCN pentru mamifere,
14
Ursul brun de la conflict la conservare
populaţia de urs din Munţii Carpaţi are statutul de populaţie vulnerabilă, iar în
unele zone acesta este chiar de populaţie periclitată.
În prezent managementul populaţiei de urs brun în România, la nivel naţional, se
realizează de către Ministerul Mediului şi Pădurilor, având ca bază legislativă
Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2007, prin care sunt transpuse prevederile Directivei
Comisiei Europene „Habitate” 92/43/EEC şi Legea vânătorii nr. 407/2006.
În practică managementul ursului brun este realizat de către gestionarii fondurilor
cinegetice (asociaţii de vânătoare) care au contracte semnate cu Ministerul
Mediului şi Pădurilor, autoritatea responsabilă pentru silvicultură şi vânătoare.
Managementul actual se realizează în baza legislației existente, deciziile la nivel
central fiind bazate parțial pe un plan de management întocmit în anul 2004 de
către un grup de lucru creat în contextul colaborării, din acel moment, dintre
Ministerul Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului.
Realizarea planului de management, a fost impusă de obiectivele României din
perioada 2003-2007 şi anume aderarea la spaţiul comunitar european, el nefiind
însă aprobat printr-un act legislativ (ordin comuna al celor două ministere).
Momentul aderării a adus schimbări majore în cadrul obiectivelor privind
conservarea ursului, schimbări ce au influenţat semnificativ cadrul legislativ.
La nivel local managementul ursului se face de către gestionarii fondurilor
cinegetice. Activitatea acestora se desfăşoară în baza unor planuri de management
aprobate de autorităţile responsabile. Conform acestor planuri realizate în anul
2000, gestionarii au şi obligaţia hrănirii exemplarelor de urs, a monitorizării
acestora, a diminuării pagubelor şi conflictelor.
În baza evaluărilor efectivelor, a nivelului pagubelor şi a trendului populaţiei la
nivel local, Ministerul Mediului alocă un număr maxim de intervenţie fiecărui
gestionar stabilind astfel nivelul de recoltă pe fiecare fond cinegetic. Recoltarea
unor exemplare de urs se face în baza derogărilor de la Directiva Habitate.
România are obligaţia ca la un interval de doi ani să raporteze Comisiei Europene
modul în care aceste derogări au fost aplicate şi care este rezultatul acţiunilor.
În prezent, sistemul de acordare a despăgubirilor nu este funcţional, deşi există
acte de reglementare în acest sens. Nu există informare suficientă în rândul
fermierilor privind metodele utilizate pentru prevenţia pagubelor. Nu există o
monitorizare la nivel naţional a conflictelor om-urs prin intermediul căruia
alocarea numărului maxim de intervenţie să se facă în zonele în care numărul
conflictelor este în creştere. Creşterea conflictelor este pusă pe seama creşterii
efectivelor de urs. Zonele cu importanţă deosebită, din punct de vedere al
efectivelor dar şi al problemelor apărute în managementul ursului sunt judeţele
15
Ursul brun de la conflict la conservare
Braşov, Covasna, Harghita, Argeş, Mureş.
Estimările realizate de gestionarii fondurilor cinegetice, pe tot arealul zonei studiate
indică efective ale populaţiei de urs de cca. 2000 exemplare.
În aceste condiţii, densitatea medie a acestei populaţii pe arealul proiectului este de 4,1
ursi /1.000ha (10 km2). Această densitate variază de la un anotimp la altul sau de la o
anumită zonă la alta. În arealul proiectului, sezonier pot fi înregistrate şi densităţi de
peste 10 urşi/1.000 hectare (informaţie neverificată), condiţionate de către fructificaţia
abundentă de fag şi gorun în anumite zone.
Pe suprafaţa studiată sunt constituite 123 de fonduri cinegetice. Prezenţa ursului brun
este confirmată pe 97 de fonduri cinegetice, numărul maxim de urşi evaluaţi pe un fond
fiind de 65 de exemplare.
Tabel 3. Media şi abaterea standard a numărului de urşi pe fonduri cinegetice
Conform hărţii din figura 4, realizată pe baza informaţilor raportate de gestionarii
fondurilor cinegetice, se poate observa că există diferenţe semnificative între judeţe dar
chiar şi între gestionari în ceea ce priveşte densitatea urşilor, chiar dacă habitatul în
general este aproape similar. Astfel, zona studiată deşi ocupă 10 % din suprafaţa
habitatului ursului la nivel naţional, adăposteşte cca. 30 % din populaţia estimată de
urşi.
Numărul total de urşi evaluaţi de către gestionari în anul 2010 este de 2494 exemplare,
singura valoare oficial înregistrată la nivelul celor trei judeţe fiind aceasta, deşi alte
studii realizate la solicitarea Ministerului Mediului şi Pădurilor, nepublicate însă, par să
indice valori mult inferioare. Există o probabilitate mare ca această evaluare să fie
afectată de erori umane semnificative, efectivele pe zonă nefiind mai mari de 2000 de
exemplare, valoare ce este luată în calcul pentru întreg studiul.
Date privind şeptelul în zona de studiu
Judeţele Covasna, Harghita şi Vrancea sunt zone caracterizate de o tradiţie specială în
creşterea animalelor, cu practici tradiţionale mai mult sau mai puţin unicat în spaţiul
Carpatic (ex. zona Ghimeş, unde animalele nu sunt păzite pe timpul zilei).
Media Număr fonduri Abaterea standard
25.71 97 13.552
16
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 4. Distribuţia efectivelor de urs în zona studiată conform raportărilor gestionarilor fondurilor
cinegetice
17
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 5. Ciurdă de vaci nepăzită pe timpul zilei (foto: Pop Ioan Mihai)
Pentru caracterizarea şeptelului din zona studiată, datele au fost preluate de pe
site-ul Institutului Naţional de Statistică şi sunt date prelucrate pentru anul 2008.
Tabelul 4 Şeptelul evaluat în zona de studiu
Între cele trei judeţe există diferenţe semnificative în cazul numărului de bovine,
porcine şi caprine, numărul de ovine fiind relativ egal distribuit între judeţe.
În afară de cele patru grupe de specii de animale domestice, s-au mai înregistrat
pagube produse cabalinelor, păsărilor, iepurilor şi stupinelor.
Judeţ Bovine Porcine Ovine Caprine
Covasna 40.080 70.658 169.724 10.345
Harghita 72.258 52.084 165.344 13.220
Vrancea 59.569 106.360 177.733 23.868
Total 171.907 229.102 512.801 47.433
18
Ursul brun de la conflict la conservare
URSUL BRUN ASPECTE DE BIOLOGIE ŞI ETOLOGIE
Aspecte de biologia ursului brun
Ursul brun din ţara noastră (Ursus arctos arctos Linnaeus, 1758) aparţine phylumul-
ului Chordata, Subphylum Vertebrata, Clasa Mammalia, Infraclasa Eutheria,
Ordinul Fissipeda, Suprafamilia Canoidea, Familia Ursidae.
În cadrul Familiei Ursidae sunt incluse şase genuri (Ursus, Melursus, Helarctos,
Tremarctos, Selenarctos şi Ailuropoda) incluzând mai multe specii cum ar fi:
Ursus arctos,Ursus americanus, Selenarctos tibetanus, Ursus maritimus, Helarctos
malaysus, Melsurus ursinus.
Ursul brun este în prezent cel mai mare carnivor din spaţiul Carpatic. Înălţimea la
umăr, la exemplarele mature, măsurată de la talpă la punctul cel mai înalt al
umărului, variază între 90-150 cm. Înălţimea în picioare, la greabăn, este de până
la 250 cm (100-135 cm la femele şi 150-200 cm la masculi). Lungimea măsurată de
la vârful nasului la vârful cozii, variază între de 150-165 cm la femele şi 170-200 cm
la masculi (Mertens şi Ionescu, 2001).
Greutatea indivizilor din acelaşi habitat variază funcţie de starea de sănătate a
individului, vârstă, sex, abilitatea de a localiza hrana şi de a digera anumite
alimente, abilitatea de a surmonta efectul antropizării habitatului. Pot apare şi
fluctuaţii sezoniere ale greutăţii individului, toamna (înainte de intrarea în bârlog)
urşii au o greutate mult mai mare decât primăvara (ieşirea din bârlog). Greutatea
medie a urşilor din România este de 100-200 kg la femele şi 140-320 kg la masculi
(Mertens şi Ionescu, 2001). În România, culoarea ursului variază de asemenea de
la brun deschis până la brun închis, puii putând avea un guler de culoare deschisă
spre alb) sau alte pete care de obicei dispar după primii ani de viaţă.
Ursul este un animal plantigrad, în afară de locomoţie, labele fiind adevărate
„unelte” pentru vânătoare, hrănire, săpat, apărare etc. Ghearele sunt curbate,
nonretractile, mai scurte la labele din spate şi mai lungi la cele din faţă. Craniul
este masiv, lung, fruntea bombată, cu bot proeminent şi muşchi faciali puternici
(în special cei masticatori). În combinaţie cu dentiţia, structura caracteristică este
aceea a unui animal carnivor cu unele modificări specifice omnivorelor. (după
Micu,1998; Mertens şi Ionescu, 2001) .
Mirosul este cel mai important simţ al ursului, fiind fundamental pentru apărare şi
atac, în cazul ursului având un rol mult mai important decât ochii sau auzul.
Mirosul dezvoltat al ursului este util la detectarea perechii, a prezenţei omului, a
altor urşi, a puilor, a surselor de hrană. După mai mulţi autori ursul este capabil să
detecteze urme ale prezenţei umane la mai mult de 40 de ore de la trecere.
19
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 6. Ursus arctos - Ursul brun. (Foto: Pop Ioan Mihai)
Somnul de iarnă durează 3-6 luni, în funcţie de condiţiile meteo şi de starea
animalului. Bârlogul este săpat în sol sau este amenajat în cavităţi naturale, sub
stânci sau în unele situaţii chiar are formă de cuib construit pe sol (construcţie
tipică pentru Scandinavia). Unii urşi pot rămâne activi tot timpul anului în
condiţiile în care găsesc hrană suficientă. Intrarea şi ieşirea cu succes din somnul
de iarnă este condiţionată de cantitatea de grăsime pe care ursul o poate acumula
înainte de venirea iernii, ca resursă energetică de consum pe perioada somnului de
iarnă. După unii autori, pierderea în greutate pe perioada somnului de iarnă
variază între 8-20% pentru unităţile nereproductive şi 25-40% pentru femele cu pui
(după Linnell et al., 2001).
Dieta urşilor este de tip omnivor, dovadă fiind aparatul digestiv al ursului şi
dentiţia acestuia. Ursul brun are canini puternici, folosiţi pentru apărare, omorârea
prăzii dar şi dezmembrarea carcaselor. Premolarii mici şi postcarnasierii prezintă
zone mari de contact şi sunt asociaţi cu o dietă constând în principal din hrană
vegetală şi nevertebrate. Ierburile şi mugurii sunt consumate cu precădere
primăvara sau la începutul verii. Vara şi la începutul toamnei consumă ciuperci şi
fructe (zmeură, mure, afine, mere, prune şi pere). (după Micu,1998; Mertens şi
Ionescu, 2001)
20
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 7. Strat de grăsime acumulat pentru trecerea iernii. (Foto: Pop Ioan Mihai)
Toamna târziu, dar şi iarna, urşii consumă ghindă şi jir. Insectele, în special
Hymenopterele (furnici, albine, viespi) pot constitui sezonier o sursă de hrană
importantă, în special datorită proteinelor pe care le conţin.
Urşii trăiesc circa 25-30 ani, fiind din acest punct de vedere animale de longevitate
medie. Vârsta urşilor poate fi clasificată pe clasele de vârsta ale urşilor (Micu
1998): clasa 0 (pui), clasa I (2-5 ani sau juvenili), clasa II (5-10 ani sau foarte tineri),
clasa III (10-15 ani sau tineri), clasa IV (15-20 de ani sau maturi) şi clasa V (20 de
ani şi peste).
Ursul brun ajunge la maturitate sexuală la vârste ridicate, astfel datele indică
faptul că femelele dau naştere primilor pui la 4-6 ani. După fertilizare, embrionul
se dezvoltă până la stadiul de blastocist, apoi dezvoltarea este sistată până la
sfârşitul lunii noiembrie, când are loc implantarea şi începe dezvoltarea
embrionului. Perioada efectivă de gestaţie este de 6-8 săptămâni, iar femela dă
naştere la 1-4 pui. (după Micu,1998).
Aspecte de etologie a ursului brun
În cadrul analizei propuse de prezenta lucrare, au fost luate în considerare doar
acele elemente comportamentale ale ursului care conduc la apariţia unei pagube
21
Ursul brun de la conflict la conservare
sau a unui conflict om–urs respectiv:
� Comportamentul de hrănire
� Comportamentul de apărare
� Comportamentul agresiv
Comportamentul de hrănire este un comportament de bază, fiind subordonat
comportamentului pentru sine (după Micu, 1998). Pentru urs, spre deosebire de
alte specii, hrănirea este esenţială pentru supravieţuire, din cauza perioadei de
iarnă în care resursa trofică este limitată, perioadă în care în somnul de iarnă,
individul este obligat să consume rezerva de energie acumulată sub formă de
grăsime în perioada de vară-toamnă. Faza apetitivă a comportamentului de
hrănire este declanşată de senzaţia de foame ce reprezintă un stimul endogen
(Micu, 1998).
Odată identificată sursa de hrană, stimulului endogen i se alătură şi stimulul
exogen reprezentat de prezenţa hranei. În asemenea situaţii comportamentul de
hrănire este dominant.
În manifestarea comportamentului de hrănire intervine şi comportamentul de
explorare, ce se manifestă prin analiza tuturor informaţiilor primite în vederea
identificării unor surse de hrană. Probabil motivul principal pentru care ursul este
atras spre comunităţi este concentrarea de resurse de hrană ce pot fi găsite aici
(Davis, Wellwood & Ciarnello, 2002), context în care analiza unui conflict trebuie
să plece de la identificarea atractantului. Totodată trebuie precizat că ursul are o
capacitate extraordinară de a învăţa şi o excelentă memorie pe termen lung,
memorând locaţiile cu resurse de hrană (Dolson 2007), acestea fiind elemente
importante în analiza unui conflict şi în alegerea măsurilor de prevenţie.
Modelul comportamental de hrănire, se asociază în mod obligatoriu cu modelul
comportamental de autoapărare (Micu, 1998), în funcţie de context unul dintre
comportamente devenind prioritar.
În timpul hrănirii, ursul îşi va întrerupe activitatea la orice stimul extern, moment
în care analizează mediul înconjurător pentru a identifica sursa potenţială de
pericol. În cazul în care pericolul identificat este unul real, comportamentul de
autoapărare devine dominat, iar comportamentul de hrănire trece în plan secund.
În cazul ursului, autoapărarea se poate manifesta în două sensuri şi anume
autoapărarea prin fugă sau autoapărarea prin agresiune (Micu, 1998).
În general, comportamentul de apărare se manifestă prin retragerea din zona de
conflict, deoarece aceasta presupune un consum redus de energie, fiind totodată
preferată unui conflict ce poate presupune si rănirea individului, caz în care
şansele de supravieţuire se reduc simţitor.
22
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 8. Comportament de autoapărare. (Foto: Pop Ioan Mihai)
Cu toate acestea fuga nu exclude şi apariţia agresivităţii (ex. în cazul în care
individul este încolţit) iar agresivitatea nu exclude fuga (ex. în contextul în care
individul simte că conflictul nu se termină). În ceea ce priveşte cele două sensuri în
care comportamentul de autoapărare se poate manifesta, un rol esenţial îl joacă
sexul, vârsta, dimensiunea, condiţia fizică şi temperamentul fiecărui individ
(Dolson, 2007), având o strânsă legătura cu factorul dominanţă, existent în cadrul
populaţiilor de urşi.
Conflictele om–urs, nu pot fi diferenţiate pe categorii de oameni sau urşi. Astfel,
orice urs poate fi implicat de-a lungul vieţii lui într-un conflict. Această afirmaţie
nu concluzionează că orice urs este un pericol, ci că utilizarea comună a aceluiaşi
spaţiu de către oameni şi urşi creează conjunctura apariţiei unor conflicte.
Din punct de vedere al modelului comportamental anormal, deosebim două
categorii de urşi, caracterizaţi de elemente evident atipice ale comportamentului şi
anume „urşi habituaţi” şi „urşi condiţionaţi de mâncare”( Davis et. al, 2002;
Dolson, 2007,; Herrero et. al, 2005) . Ambele modele comportamentale, sunt
definite ca „urşi problemă”, conform limbajului comun, prin care se stabileşte din
start că nu există o problemă, ci un animal problemă.
Pentru a putea afirma că un anumit exemplar se încadrează în modelul
comportamental al urşilor habituaţi sau al urşilor condiţionaţi de mâncare,
comportamentul lor trebuie analizat şi interpretat individual.
23
Ursul brun de la conflict la conservare
Pentru a defini termenii de habituare şi condiţionare faţă de mâncare plecăm de la
conceptul de toleranţă. Toleranţa poate fi definită ca nivelul de bază de la care un
animal este dispus să coexiste cu oamenii sau cu dezvoltările antropice, înainte de
a se obişnui cu acestea datorită procesului de învăţare (Herrero et. al, 2005, Smith
et al. 2005). Concret toleranţa se referă la nivelul de acceptanţă faţă de om, cu care
un individ de urs se naşte (Dolson, 2007).
Un urs habituat este un urs care în urma contactelor repetate cu omul, fără a avea
experienţe negative, poate învăţa să accepte prezenţa omului. În acest caz nivelul
de toleranţă fiind depăşit este foarte probabil ca ursul să nu se mai retragă în
prezenţa omului. Nu este obligatoriu ca ursul să îşi fi pierdut frica faţă de oameni,
ci foarte probabil s-a obişnuit cu atitudinea umană, cu poziţia corpului uman,
învăţând astfel să anticipeze reacţia umană (Dolson, 2007). În general un urs
habituat nu se va feri de prezenţa omului, va urmării aparent indiferent activitatea
umană de la o distanţă relativ sigură pentru integritatea sa, însă în realitate va
supraveghea permanent şi discret activitatea umană. Această situaţie poate fi
observată cu uşurinţă în cazul observatoarelor de urs, la care frecvent ursul
aşteaptă în imediata vecinătate ca hrana să fie administrată sau la urşii gunoieri.
La urşii habituaţi nivelul de încredere faţă de prezenţa oamenilor este mai ridicat
decât nivelul normal. Habituarea este primul nivel de alterare a
comportamentului natural al unui urs, însă modelul comportamental poate fi
uneori reabilitat, prin aplicarea de tehnici adversive, implementarea unor măsuri
preventive şi repelente. Experimentarea unor şocuri neplăcute generate de
contactul cu omul sau elementele antropice, pot influenţa uneori în sens pozitiv
comportamentul unui urs habituat.
Un exemplu negativ ce conduce nu doar la habituare dar şi la condiţionarea faţă
de mâncare, sunt zonele turistice în care diverse persoane oferă hrană urşilor
pentru a-i atrage aproape de turişti. Această practică complet eronată, contribuie
la alterarea definitivă a comportamentului normal al ursului şi direct la creşterea
riscurilor la care sunt expuşi turiştii.
Etapa următoare în alterarea comportamentului normal este condiţionarea faţă de
mâncare. Un urs condiţionat de mâncare (food-conditioned) este un urs care prin
învăţare asociativă, a identificat sursele de hrană antropică (deşeuri menajere,
animale domestice etc.) ca fiind facil de utilizat, necesitând eforturi reduse pentru
a o obţine (Micu, 1998; Dolson, 2007). „Urşii gunoieri” sunt exemplu tipic la
ursului condiţionat faţă de mâncare. În general urşii juvenili, femelele cu pui au o
predispoziţie ridicată de a se hrăni în zone locuite, din cauza faptului că în multe
situaţii accesul lor la hrana naturală este limitată de prezenţa urşilor masculi
24
Ursul brun de la conflict la conservare
dominanţi (Micu, 1998). Modelul comportamental al urşilor condiţionaţi faţă de
mâncare reprezintă un model ce ridică riscuri mari pentru siguranţa oamenilor,
deoarece exemplarele condiţionate au tendinţa de a trece peste orice barieră
antropică, de a se apropia cât mai mult de locuinţe sau anexele gospodăreşti.
Aceşti urşi au un comportament diferit de urşii habituaţi, riscurile fiind mai
ridicate deoarece distanţa om urs devine din ce în ce mai redusă, fiind principalii
actori în manifestarea conflictelor.
Cele două modele comportamentale descrise mai sus sunt comportamente
anormale, din perspectiva biologiei şi etologiei speciei dar şi din perspectiva
socială, deoarece presupun apariţia unor riscuri pentru siguranţa gospodăriilor
sau chiar a omului.
ANALIZA FACTORILOR FAVORIZANŢI
În cadrul analizei am plecat de la analiza spaţială a distribuţiei incidentelor.
Utilizând softul Arc Map 9.3., a fost calculată distanţa medie a punctelor
învecinate pentru a estima probabilitatea ca distribuţia incidentelor să fie aleatorie.
Rezultatul obţinut astfel confirmă faptul că
distribuţia punctelor nu este aleatorie,
existând o probabilitate de sub 1% ca
repartiţia acestora în arealul studiat să fie
întâmplătoare. În acest context prezentul
studiu se dezvoltă în jurul ipotezei că
distribuţia spaţială a incidentelor este
influenţată de diverşi factori. O altă ipoteză
de lucru este reprezentată de modelul
comportamental al ursului, prin manifestarea unui comportament atipic,
caracterizat de un nivel ridicat de acceptanţă a prezenţei umane, respectiv de
manifestare a unui comportament habituat.
Identificarea unor tipare în apariţia pagubelor
Anterior am arătat că distribuţia pagubelor nu este aleatorie, ea fiind influenţată
de anumiţi factori. Principalul factor care fundamentează apariţia unui conflict
este prezenţa ursului şi a omului în acelaşi spaţiu. De aici derivă caracteristici ale
incidentelor care diferă în funcţie de activitatea omului şi activitatea ursului,
necesară utilizării resursei trofice disponibilă în cadrul home-range-ului.
25
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 9. Locaţile pagubelor şi identificarea modului de distribuţie a acestora în zona studiată
Din analiza datelor primare s-a constatat că în perioada 2008-2010 nu au fost
înregistrate pagube în perioada ianuarie-februarie, deşi au fost sesizate mişcări
diurne ale urşilor în arealul proiectului (zona munţilor Harghita, Bodoc). Nu este
clar dacă deplasările observate sunt determinate de existenţa unei resurse trofice
în zonă sau este influenţată de deranjul la bârlog, datorat îndeosebi, activităţilor
de exploatare silvică. De asemenea am constatat că perioada cu cele mai multe
incidente este perioada iunie-septembrie, perioadă care se suprapune doar parţial
cu perioada de hiperfagie (iulie-noiembrie). Această perioadă se caracterizează
printr-o lipsă a resurselor trofice în perioada iunie-iulie, dar şi cu o dinamică mai
ridicată a deplasărilor diurne ale urşilor în vederea procurării hranei.
Minimul pagubelor a fost înregistrat în luna decembrie iar maximul incidentelor
în luna septembrie, lună asociată cu atingerea unui maxim în declanşarea
fenomenului de hiperfagie. Conform datelor obţinute în cadrul proiectului
LIFEXTRA, derulat de Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din
Braşov, 47% din atacurile provocate de carnivore au avut loc în perioada august–
septembrie (LIFEXTRA Report A7 Romania.pdf, 2011). În situaţiile analizate în
prezentul studiu, 35% dintre pagube au fost provocate în această perioadă. Dacă
ţinem cont de faptul că analiza realizată în cadrul proiectului derulat de
Universitatea Transilvania Braşov include în procentul de 47% şi pagubele
26
Ursul brun de la conflict la conservare
provocate de lup, estimate ca fiind mai numeroase, putem afirma că perioada
critică pentru apariţia pagubelor provocate de urs este perioada iulie-
septembrie. Iar rezultatele obţinute în cadrul proiectului, cu cele ale prezentului
studiu sunt comparabile.
Tabelul 5 Număr atacuri pe specii şi luni
Din analiza datelor, se poate constata că un procent semnificativ de incidente au
implicat prădarea bovinelor (73 incidente din 206). Acest aspect poate fi explicat
prin prisma modului de gospodărire a bovinelor, păşunat în zone de deal si zone
submontane, înnoptare liberă a animalelor etc. Într-un procent egal de 19%
incidentele implică prădarea ovinelor şi porcinelor. Ca număr de victime însă, în
cazul bovinelor au fost înregistrate 80 de animale ucise sau rănite, în trei cazuri
fiind atacate 2 exemplare şi în două cazuri 3 exemplare.
În cazul porcinelor au fost înregistrate 38 de incidente şi 56 de victime, frecvenţa
incidentelor în care au fost atacate mai multe victime fiind mai ridicată (10 cazuri
albine
bovine
cabaline
caprine
iepuri
ovine
păsări
porcine Total
Ianuarie 0 0 0 0 0 0 0 0
Februarie 0 0 0 0 0 0 0 0
Martie 0 0 0 0 0 0 2 0 2
Aprilie 0 7 0 0 0 6 1 0 14
Mai 3 3 0 2 0 2 0 1 11
Iunie 5 11 0 0 0 8 0 14 38
Iulie 7 15 1 1 0 6 0 12 42
August 2 10 0 1 0 6 0 3 22
Septembrie 1 21 0 2 5 6 7 8 50
Octombrie 0 3 0 0 2 3 8 0 16
Noiembrie 1 3 0 0 3 0 2 0 9
Decembrie 0 0 0 0 0 1 0 0 1
Total 19 73 1 6 10 38 20 38 205
27
Ursul brun de la conflict la conservare
spre deosebire de 5 la bovine). Aceeaşi situaţie este valabilă şi în cazul ovinelor şi
caprinelor.
Fig. 10 Frecventa pagubelor pe luni (prelucrare SPSS)
Fig. 11 Distribuţia pagubelor pe categorii de animale
S-a constatat că numărul victimelor este invers proporţional cu dimensiunea lor,
recordul de 38 de animale ucise fiind înregistrat la caprine însă nu toate animalele
au fost atinse de urs, unele murind din cauza aglomerării produse în grajd.
Pagube pe categorii de animale9%
35%
0%
3%5%
19%
10%
19%
albine bovine cabaline caprine
iepuri ovine pasari porcine
28
Ursul brun de la conflict la conservare
Tabelul 6. Frecventa numărului de victime (prelucrare SPSS)
Se constată faptul că în 63,6% din cazuri, ursul a atacat unul sau două animale,
mai rar trei şi foarte rar 4 sau mai multe. Spre deosebire de lup, unde au fost
înregistrate frecvent atacuri cu multe victime, ursul brun nu ucide decât foarte rar
mai multe animale. Victime multiple se înregistrează în cazul animalelor de mici
dimensiuni (iepuri, păsări), caz în care uciderea are loc în spaţii mici, iar mişcările
animalului sunt ample. Putem afirmă că, spre deosebire de lup, atacurile ursului
nu sunt la fel de precise din perspectiva muşcăturii, atacul ursului fiind mai
brutal şi mai dezorganizat, însă acesta se finalizează odată cu obţinerea victimei.
În continuare s-a urmărit dacă există o corelaţie între perioada în care a avut loc
Nr. victime Frecvenţa Procent
0 1 0.5
1 108 52.4
2 23 11.2
3 17 8.3
4 8 3.9
5 11 5.3
6 5 2.4
7 6 2.9
8 4 1.9
9 4 1.9
10 7 3.4
11 1 0.5
12 2 1.0
13 1 0.5
14 1 0.5
15 2 1.0
16 1 0.5
25 1 0.5
30 1 0.5
36 1 0.5
38 1 0.5
Total 206 100.0
29
Ursul brun de la conflict la conservare
atacul şi numărul victimelor. Această analiză este importantă din perspectiva
perioadei din an care se poate suprapune cu perioade de hiperfagie sau hipofagie,
perioade în care comportamentul de hrănire a ursului se manifestă prin consum
ridicat sau minim de calorii.
Tabelul 7. Corelaţia simplă între luna şi numărul victimelor (prelucrare SPSS)
Corelaţie de tip Pearson este o corelaţie simplă, sensibilă la o relaţie liniară între
două variabile, iar coeficientul de corelaţie se calculează prin împărţirea
covarianţei celor două variabile la produsul abaterilor standard.
Formula utilizată pentru calculul coeficientului Pearson este :
Unde x – luna; y – numărul victimelor; n - numărul incidentelor, s – abaterea
standard
În urma analizei (r= 0.079, pentru n=206) se constată că nu există o corelaţie
semnificativă între perioada în care a avut loc incidentul şi numărul victimelor.
Putem deci afirma că numărul victimelor în cazul unui atac nu este determinat
de perioada în care acesta are loc. Un semn de întrebare rămâne în urma
constatării faptului că lunile octombrie şi noiembrie sunt perioade în care resursa
trofică naturală se reduce treptat şi nivelul pagubelor scade.
Un alt element luat în considerare în această analiză este activitatea animalelor
domestice în momentul atacului. Astfel, din totalul de 206 incidente, 146 (71% din
incidente) au avut loc în perioada de repaus a animalelor şi 60 (29% din incidente)
au avut loc în perioada activă de păşunat, adăpat etc. Putem concluziona că
prădarea, în cazul ursului, nu se manifestă ca în cazul speciilor de felide prin
pândirea şi selectarea speciei pradă. În cazul ursului prădarea se manifestă ca un
Luna Nr. victime
Luna Pearson Correlation 1 0.079
N 206 206
Nr. victime Pearson Correlation 0.079 1
N 206 206
30
Ursul brun de la conflict la conservare
act de „hoţie”, nefiind vorba de un act de selecţie, ca în cazul lupului. Prădarea
are loc în acele condiţii care oferă siguranţă maximă ursului.
În cazul incidentelor analizate, am mai observat apariţia unor tipare clare în actul
de prădare. Astfel, a fost observată o specializare a unor exemplare de urs în cazul
a 70 (34%) de incidente raportate. Specializarea şi atacurile în spaţiul urban
continuu sau discontinuu (conform clasificării Corrine Land Cover) indică
alterarea comportamentului şi creşterea toleranţei faţă de prezenţa omului.
Din cele 70 de incidente 54, respectiv 77%, au avut loc în spaţiul urban
discontinuu, în toate cazurile ursul fiind nevoit să depăşească mai multe obstacole,
garduri, câini, geamuri, uşi şi oameni. În general în incidentele din spaţiul urban
discontinuu au fost preferate ca victime animale de talie mică (păsări, iepuri, porci,
oi), adică a acelor animale care pot fi scoase din zona de risc pentru urs. De
asemenea am constatat faptul că frecvenţa atacurilor scade pe măsură ce se
apropie de perioada de fructificaţie a arborilor forestieri. În anumite situaţii
(localităţile Oituz, Valea Mare), au fost semnalate mai multe incidente în aceeaşi
noapte. În majoritatea cazurilor, gospodăriile sunt amplasate în vecinătatea
pădurii (ex. Turia, Valea Mare, Zagon), sau modul de utilizare a terenului a
permis apropierea ursului la adăpostul vegetaţiei arbustive sau arborescente. Din
totalul pagubelor înregistrate, 33% (Tabelul 12) au fost înregistrate în spaţiul urban
discontinuu, 77% din acestea fiind provocate de „ursi specializaţi”.
Fig. 12 Incidente în zona Întorsura Buzăului – Barcani – Zagon
(baza cartografică portalul proiectului LIFEURSUS)
31
Ursul brun de la conflict la conservare
O altă specializare semnalată este reprezentată de atacurile în păşuni secundare
(31%), indicând o forma atipică de specializare, dominată de caracteristicile
habitatului. În cazul nostru, habitatul este reprezentat de păşuni secundare, parţial
împădurite, cu arbuşti, vizibilitate redusă. Asemenea habitate favorabile pentru
pândă nu sunt specifice ursului, ele fiind caracteristice pândei felidelor. În aceste
cazuri habitatul este factorul favorizant, iar oportunismul ursului este valorificat
la maxim.
Fig. 13 Distribuţia incidentelor considerate specializări în raport cu utilizarea terenurilor
Numărul urşilor identificaţi ca ”urşi specializaţi”, este de 10-12 exemplare, în
condiţiile în care specializarea nu s-a manifestat pe o perioadă lungă de timp (în
unele situaţii atacurile au avut loc pe o perioadă mai scurtă de o lună). Astfel, dacă
considerăm o populaţie de 2000 de exemplare de urs în cadrul zonei studiate,
procentul urşilor „specializaţi” sau „problemă” este de 0,5%. Aceste exemplare de
urs sunt caracterizate de un nivel ridicat al toleranţei faţă de oameni, manifestând
un comportament de hrănire atipic. Din perspectiva existenţei acestor urşi
problemă, putem afirma că peste 60% din incidente sunt accidentale, în sensul în
care prădarea este favorizată de anumiţi factori, cel mai frecvent fiind modul de
gospodărire a şeptelului. După unii autori (Linnel et al., 1996), doar un procent
redus de indivizi dintr-o populaţie de carnivore mari este responsabilă de
provocarea mai multor pagube, astfel încât în unele situaţii este suficientă
prezenţa unui număr redus de exemplare de prădători pentru a avea un nivel
ridicat al pagubelor (Bereczky, 2010). Din această perspectivă managementul
5%
1%
4%
6%
9%
0%
7%1% 4%
32%
31%
Spatiu urban discontinuu
Terenuri arbile neirigate
Livezi
Pasuni secundare
Zone de culturi complexe
Terenuri predominant agricole
Paduri de foioase
Paduri de conifere
Paduri mixte
Pajisti naturale
Zone de tranzitie cu arbusti
32
Ursul brun de la conflict la conservare
cinegetic ar trebui să rezolve cu prioritate aceste situaţii, înainte de a se orienta
spre acţiuni de vânătoare aducătoare de venituri.
Distanţa faţă de pădure
Din analiza realizată anterior, modul de gestiune a şeptelului are un rol important
în apariţia incidentelor, respectiv a conflictelor. Unul dintre elementele principale
este distanţa faţă de pădure a ţarcurilor de înnoptare sau a traseelor de păşunat,
sau adăpat. Este evident că apropierea de pădure creşte riscul apariţiei pagubelor,
nefiind necesară o analiza în acest sens, însă din perspectiva metodelor de
reducere a pagubelor rămâne întrebarea „Care este distanţa optimă pentru a avea
pagube minime?”.
Pentru a analiza în ce măsură distanţa faţă de pădure este importantă, a fost
analizată frecvenţa incidentelor în funcţie de distanţa faţă de pădure.
Tabelul 8. Număr de incidente faţă de distanţa faţă de pădure.
Rezultatele analizei nu sunt de loc surprinzătoare în contextul în care habitatul
principal al ursului este reprezentat de pădure. Importantă în această analiză este
identificarea distanţei la care incidenţa pagubelor este mai ridicată în vederea
Distanta fata de pădure Nr. incidente
0-100 42
101-250 52
251-500 66
501-750 8
751-1000 23
1001-1250 4
1251-1500 5
1501-2000 3
2001-3000 2
3001-4000 0
4001-5000 1
Total 206
33
Ursul brun de la conflict la conservare
identificării zonelor cu risc major de producere a pagubelor. Astfel am constatat că
78% dintre incidente au avut loc la o distanţă mai mică de 500 m faţă de liziera
pădurii, media calculată pentru cazurile analizate fiind de 449.08 m.
Pentru a avea certitudinea că există o corelaţie între distanţa faţă de pădure şi
numărul pagubelor am calculat coeficientul de corelaţie Pearson valoarea calculată
fiind r= - 0.668 (pentru n=206 şi p=95%), valoare ce ne indică o corelaţie liniară
semnificativă între cele două variabile.
Tabelul 9. Corelaţia simplă între variabilele număr de incidente şi distanţa faţă de pădure
Fig. 14 Frecvenţa pagubelor în raport cu distanţa faţă de pădure (prelucrare SPSS)
Nr. incidente Distanţe
Nr. incidente Pearson Correlation 1 -0.668*
N 11 11
Distanţe Pearson Correlation -0.668* 1
N 11 11
*. Correlation is significant at the
0.05 level
34
Ursul brun de la conflict la conservare
Concluzia evidentă este că probabilitatea de apariţie a unei pagube este mai mare
cu cât distanţa faţă de pădure scade (semnul negativ al coeficientului r), iar
distanţa până la care riscul este maxim este de 500 metri. Amplasarea ţarcurilor de
înnoptare în imediata vecinătate a pădurii este un factor favorizant al apariţiei
pagubelor. Această distanţă de 500 m, a fost luată în calcul pentru identificarea
zonelor cu risc major de apariţie a pagubelor. Amplasarea ţarcurilor de înnoptare
în imediata vecinătate a pădurii favorizează îndeosebi atacurile considerate
accidentale şi nu atacurile ca rezultat al unui comportament deviat al ursului. În
aceste situaţii, vina principală pentru apariţia pagubei este a celor care decid
amplasarea ţarcurilor de înnoptare.
Distanţa faţa de localităţi
Cel de-al doilea element esenţial în conflictul om-urs este prezenţa omului. Paguba
este, în cazul nostru, definită ca pierderea materială suferită de o persoană. În
acest sens un element important în analiza pagubelor este distanţa faţă de
localităţi. Această variabilă oferă informaţii importante asupra gradului de
apropiere a urşilor faţă de zonele locuite. În condiţiile unei monitorizări pe termen
lung, ar putea fi folosită ca indicator pentru identificarea ritmului de creştere a
gradului de toleranţă a urşilor faţă de oameni.
Din datele analizate am constatat că 70% dintre incidente s-au produs la distanţe
mai mici de 2 km faţă de localităţi, iar 21 % au avut loc la distanţe mai mici de 100
de metri.
Fig. 15 Frecvenţa pagubelor în raport cu distanţa faţă de localităţi (prelucrare SPSS)
35
Ursul brun de la conflict la conservare
Tabelul 10. Numărul incidentelor în raport cu distanţa faţă de localităţi
Media calculată pentru distanţa faţă de localităţi este 1766 metri. Apropierea la
distanţe mai mici de 100 de metri de gospodăriile din intravilan semnalizează un
nivel ridicat al toleranţei ursului faţă de om. În condiţiile în care atacurile în
aceleaşi zone au fost repetate, se poate concluziona faptul că în aceste situaţii
incidentele sunt rezultanta unui comportament habituat, comportament dobândit,
condiţionat de resursa trofică disponibila în zonele antropizate.
Şi în cazul acestei variabile s-a calculat coeficientul de corelaţie între distanţa faţă
de localităţi şi numărul incidentelor. Coeficientul calculat r= - 0.674, (pt. n=206),
indică existenţa unei corelaţii semnificative între variabilele analizate.
Distanta fata de localităţi Nr. incidente
0-100 45
101-250 34
251-500 10
501-750 13
751-1000 13
1001-1500 18
1501-2000 12
2001-3000 13
3001-4000 11
4001-5000 5
5001-6000 18
6001-7000 11
7001-8000 2
8001-9000 0
9000-10000 1
Total 206
36
Ursul brun de la conflict la conservare
Tabelul 11. Corelaţia simplă între variabilele număr de incidente şi distanţa faţă de localităţi
Se poate afirma astfel că şi distanţa faţă de localităţi este un factor care contribuie
la apariţia pagubelor. Cu cât distanţa faţă de localitate este mai mică, cu atât
frecvenţa pagubelor este mai mare, corelaţie dată în fapt de nivelul intensităţii
activităţilor umane, mai redus la distanţe mari faţă de localităţi.
Ca şi în cazul distanţei faţă de pădure, analiza distanţei faţă de localităţi ar putea fi
considerată ca o analiză inutilă, în contextul în care este evident că paguba este
legată de prezenţa activităţii umane. În acest caz analiza distanţei faţă de localităţi
a locaţiilor pagubelor este utilă în identificarea unor comportamente anormale.
Distanţe mici faţă de localitate indică creşterea toleranţei ursului faţă de oameni,
indicând posibilitatea prezenţei unui exemplar de urs habituat în zonă. În aceste
situaţii este esenţial ca în zonă să fie implementate urgent măsuri adversive, sau Tabelul 12. Frecvenţa incidentelor pe categorii de utilizare a terenurilor
Nr. incid Distanţa
Nr. incid Pearson Correlation 1 -0.674**
N 15 15
Distanţa Pearson Correlation -0.674** 1
N 15 15
**. Correlation is significant at the 0.01 level
Cod CLC
Categoria de folosinţă Frecvenţa incidentelor
Procent
112 Spaţiu urban si rural continuu şi discontinuu 69 33.5
211 Terenuri arabile neirigate 3 1.5
222 Livezi 2 1.0
231 Păşuni secundare 61 29.6
242 Zone de culturi complexe 6 2.9
243 Terenuri predominant agricole 21 10.2
311 Păduri de foioase 15 7.3
312 Păduri de conifere 2 1.0
313 Amestecuri de foioase cu răşinoase 11 5.3
321 Pajişti naturale 2 1.0
324 Zone de tranziţie cu arbuşti 13 6.3
411 Mlaştini 1 .5
Total 206 100.0
37
Ursul brun de la conflict la conservare
după caz exemplarul să fie extras din populaţie.
În corelaţie cu distanţa faţă de pădure şi aşa cum vom vedea în continuare,
împreună cu modul de folosinţă al habitatelor, variabila este utilă în a identifica
zonele cu risc de conflict, astfel, existând posibilitatea implementării unor
activităţi de conştientizare în ceea ce priveşte măsurile optime de protecţie.
Complementar, cartarea zonelor de risc poate fi utilă şi din perspectiva modului
de utilizare a terenurilor în jurul localităţilor şi din perspectiva amenajării
unităţilor administrativ teritoriale. Din perspectiva conflictelor om-urs,
construirea de locuinţe sau ferme în acele zone identificate ca fiind zone de risc, ar
trebui evitate sau, dacă acest lucru nu este evitabil, planurile şi proiectele ar trebui
completate cu măsuri de prevenire a pagubelor, precum gestiunea eficientă a
deşeurilor, protecţia adecvată a gospodăriilor.
Un alt aspect util în ceea ce priveşte analiza acestei variabile este ca locurile de
hrănire pentru animale sălbatice, îndeosebi pentru urs, să fie amplasate la distanţe
mai mari de 2 km faţă de localităţi pentru a evita alterarea comportamentului
animalelor.
Utilizarea terenurilor
Un alt aspect analizat este categoria de utilizare a terenurilor pe care au avut loc
incidente. În cadrul analizei s-au folosit date preluate din Corrine Land Cover
(CLC), varianta 2000. Pentru identificarea categoriei de folosinţă, utilizând softul
Arc Map 9.3, a fost suprapus stratul tematic cu categoriile de folosinţă CLC şi
stratul tematic cu locaţiile incidentelor. S-a constatat că principale zone în care au
fost semnalate atacurile sunt zonele din spaţiul urban, păşunile secundare (foste
zone împădurite, transformate în păşuni) precum şi terenurile predominant
agricole. Acestea sunt zone cu activitate umană intensă. În 13,3% din cazuri
prădarea a avut loc în pădure, habitatul principal al ursului. În asemenea situaţii
principala cauză este neglijenţa umană şi nerespectarea regulilor de păşunat.
În urma suprapunerii, situaţia pagubelor pe categorii de folosinţă a terenurilor
este prezentată în tabelul 12. Modul de utilizare a terenurile este de asemenea un
element important. Păşunile secundare din vecinătatea localităţilor precum şi
păşunile montane au fost abandonate, în prezent ele fiind în curs de împădurire,
terenurile agricole fiind ameninţate de aceeaşi problemă, îndeosebi prin apariţia
arbuştilor fructiferi. În aceste condiţii, ursul găseşte acces sigur spre localităţi şi
spre fermele situate la limita acestora.
38
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 16 Harta utilizării terenurilor conform categoriilor CLC 2000
39
Ursul brun de la conflict la conservare
În analiza datelor, putem constata că 28% din incidente au avut loc în zone
împădurite. În aceste situaţii problema poate fi explicată în două moduri. În prima
situaţie, animalele au fost pierdute în pădure sau, în a doua situaţie, traseele de
păşunat şi/sau adăpat nu au fost atent alese. În ambele situaţii considerăm că vina
Tabel 13 Frecvenţa pagubelor pe fonduri cinegetice
pentru apariţia pagubei este a îngrijitorilor de animale.
Pagubele numeroase din păşunile secundare pot fi explicate de asemenea prin
suprafeţele reduse ale acestor păşuni ce nu permit utilizarea eficientă a terenului,
prin modul de creştere a animalelor (în cazul vitelor, în anumite zone sunt lăsate
libere), fie prin abandonul acestora şi utilizarea necorespunzătoare de către
crescătorii de animale. În toate situaţiile responsabilitatea revine proprietarilor şi
administratorilor de terenuri.
În unele situaţii însă, observatoarele pentru vânat sau locurile de hrănire a
animalelor sălbatice sunt amplasate în apropierea păşunilor secundare sau a
zonelor de tranziţie. Acest aspect ar putea influenţa semnificativ creşterea
toleranţei ursului faţă de prezenţa umană, respectiv apropierea de resursa trofică
Frecvenţa pagubelor Număr fonduri Procentul
0 63 64.9
1 9 9.3
2 4 4.1
3 4 4.1
5 2 2.1
8 4 4.1
9 1 1.0
11 1 1.0
13 3 3.1
14 2 2.1
15 1 1.0
16 1 1.0
17 1 1.0
18 1 1.0
Total 97 100.0
40
Ursul brun de la conflict la conservare
de origine antropică.
Management cinegetic
Managementul cinegetic presupune întreg ansamblul de activităţi, orientat spre
menţinerea unor populaţii viabile a speciilor de interes vânătoresc. Ursul brun nu
reprezintă în acest moment o specie de interes cinegetic, fiind inclus în anexa doi a
Legii vânătorii nr. 407/2006. Cu toate acestea gestionarii fondurilor cinegetice au
obligaţia de a întreprinde măsuri pentru a menţine populaţia la un nivel stabil.
Principalele măsuri aplicate sunt asigurarea hranei complementare în vederea
menţinerii exemplarelor de urs în habitatul natural, organizarea de acţiuni de
prevenire a pagubelor sau a unor măsuri adversive şi recoltarea sau relocarea unor
exemplare. Recoltarea sau relocarea sunt acţiuni ce se întreprind ca derogare de la
regimul de protecţie a ursului brun, justificarea principală fiind prevenirea
pagubelor şi conflictelor.
În prezentul studiu am analizat doar două elemente rezultate din activităţile
cinegetice şi anume: rezultatele evaluării efectivelor pe fonduri cinegetice realizate
de gestionari (ultima actualizare din primăvara anului 2010) şi numărul de
exemplare recoltate pe fond cinegetic în perioada 2008-2010.
Ca obiective ale analizei, am propus următoarele:
- identificare unei corelaţii între numărul de urşi estimaţi pe fond şi nivelul
pagubelor,
- identificarea unei corelaţii între numărul de urşi recoltaţi şi nivelul
pagubelor.
Pentru analiza acestor corelaţii am utilizat acelaşi coeficient Pearson care identifică
existenţa unei corelaţii liniare între variabilele analizate precum şi reprezentări
grafice ale datelor spaţiale.
În cadrul studiului am plecat de la numărul de urşi estimaţi de către gestionari pe
fiecare fond cinegetic din zona studiată. Din totalul de 97 de fonduri cu urs
(informaţie disponibilă pe pagina de internet www.carnivoremari.ro ), pe 10
fonduri reprezentând 10 %, gestionarii au declarat mai puţin de 10 exemplare de
urs. La polul opus efective de peste 40 de exemplare au fost declarate pe 15
fonduri reprezentând 15 % din totalul fondurilor (fig. 17). Media calculată pentru
efectivele de urs pe fond cinegetic este de 25,71 exemplare/fond pentru care s-a
calculat o abatere standard de 13,55. Deoarece valoarea abaterii standard este
destul de ridicată, s-a calculat coeficientul de variaţie S%. Valoarea acestui
coeficient este de 52,7 ceea ce ne indică neomogenitatea valorilor analizate.
Acest rezultat sugerează o distribuţie spaţială anormală a exemplarelor de urs în
41
Ursul brun de la conflict la conservare
cadrul fondurilor cinegetice.
Fig. 17 Frecvenţa urşilor pe fonduri cinegetice (prelucrare SPSS)
Din totalul de 97 fonduri cinegetice în care a fost înregistrată prezenţa ursului în
63 (64.9%), nu a fost înregistrată nici o pagubă în perioada 2008-2010. Din această
analiză putem presupune existenţa mai multor situaţii:
- pe aceste fonduri proprietarii de animale nu au raportat autorităţilor
pagubele suferite (un scenariu realist în situaţia în care datele din alte
proiecte indică un nivel dublu al pagubelor provocate ovinelor – Planul de
management al ursului brun în România);
- sunt implementate măsuri eficiente de prevenţie (puţin probabil ţinând
cont de analiza datelor obţinute);
- prădările nu au un caracter accidental, ci sunt rezultatul unor schimbări
comportamentale ale unor exemplare de urs în anumite regiuni sau sunt
rezultanta unor factori favorizanţi (confirmă ipoteza că pagubele nu sunt
aleatorii)
Toate cele trei scenarii converg spre semnalarea unor deficienţe ale sistemului
de management al ursului brun, din perspectiva obiectivelor de reducere sau
menţinere a conflictelor la un nivel redus.
După colectarea datelor s-a procedat la stabilirea corelaţiei între numărul de urşi
evaluaţi pe fond şi numărul pagubelor raportate. Ipoteza de la care am plecat este
că un număr mare de urşi pe un fond cinegetic generează un număr mai mare de
pagube, iar legătura dintre variabile este una liniară.
42
Ursul brun de la conflict la conservare
După prelucrarea datelor cu softul SPSS, valoarea coeficientului de corelaţie este
foarte apropiată de 0, fiind r=0.054 (pentru n=97, p=95%) indicând lipsa unei
legături liniare între numărul urşilor estimaţi şi numărul incidentelor.
Analizând hărţile realizate cu softul ArcMap 9.3, se poate observa aceeaşi lipsă a
unei dependenţe între variabilele analizate.
Fig. 18 Frecvenţa pagubelor în cadrul fondurilor cinegetice (prelucrare SPSS)
Tabelul 14 Corelaţia dintre numărul de urşi evaluaţi si numărul incidentelor
Plecând de la premisa că orice urs poate provoca cel puţin un incident pe
parcursul vieţii sale, putem din nou concluziona că modelul de apariţie a
pagubelor nu este unul accidental ci este rezultanta unor factori favorizanţi sau
a unor schimbări comportamentale ale unor exemplare de urs brun. De
asemenea se poate afirma că densitatea urşilor nu este, cel puţin pentru zona şi
perioada studiată, un element definitoriu al apariţiei pagubelor, sugerând
existenţa unor alţi factori favorizanţi, cu o influenţă mai mare.
Managementul ursului în România are ca obiectiv menţinerea sub control a
Ursi evaluaţi Pagube
Ursi evaluaţi Pearson Correlation 1 0.054
N 97 97
Pagube Pearson Correlation 0.054 1
N 97 97
43
Ursul brun de la conflict la conservare
populaţiei şi diminuarea pagubelor prin aplicarea de „derogări”. În zona studiată,
în sezoanele de vânătoare 2007-2008, 2008-2009, 2009-2010 şi jumătate din sezonul
2010-2011, au fost recoltaţi un număr de 300 de urşi.
Activităţile de vânătoare ar trebui să acţioneze ca un factor adversiv, reducând
nivelul de toleranţă al ursului. De asemenea este de aşteptat ca un nivel ridicat al
numărului de intervenţie (cotă), realizat în zona de studiu să contribuie la
diminuarea pagubelor.
Fig. 19 Harta comparativă a frecvenţei pagubelor şi a efectivelor estimate pe fonduri cinegetice
Rezultatele obţinute ridică semne de întrebare asupra efectului vânătorii şi a
modului în care populaţia de urs este gestionată. În judeţul Vrancea, nivelul de
intervenţie (echivalentul cotei) este extrem de redus comparativ cu restul
judeţelor, nu se asigură hrană suplimentară urşilor iar cu toate acestea pagubele
sunt şi ele la un nivel redus. În judeţele Covasna şi Harghita fenomenul este
diametral opus fiind caracterizat de un nivel mare de intervenţie, asigurarea de
hrană suplimentară în cantităţii mari şi un nivel ridicat al pagubelor.
Din totalul fondurilor cu urs (n=97), în 19 fonduri nu au fost realizate acţiuni de
recoltare a vreunui exemplar de urs. Media urşilor recoltaţi pe fonduri cinegetice
este de 3.09 exemplare pe fond.
Tabelul 15 Repartiţia urşilor recoltaţi pe fonduri cinegetice
44
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 22. Frecvenţa urşilor recoltaţi pe fonduri cinegetice (prelucrare SPSS)
Am menţionat faptul că unul dintre obiectivele planului de management al
ursului brun este menţinerea sub control a populaţiei de urs. Atingerea acestui
obiectiv presupune recoltarea cu preponderenţă a urşilor în zone cu densităţi
Nr. urşi recoltaţi Număr fonduri Procent
0 19 19.6
1 16 16.5
2 10 10.3
3 16 16.5
4 14 14.4
5 7 7.2
6 3 3.1
7 4 4.1
8 3 3.1
9 2 2.1
10 1 1.0
11 1 1.0
16 1 1.0
Total 97 100.0
45
Ursul brun de la conflict la conservare
ridicate.
Tabelul 16 Corelaţia între numărul de urşi evaluaţi şi numărul de urşi recoltaţi
Coeficientul de corelaţie simplă r=0.624 (n=97, p=95%), ne semnalizează existenţa
unei legături liniare între variabilele analizate. Corelaţia uşor semnificativă între
variabile indică faptul că activităţile de recoltare a urşilor au fost orientate spre
zone cu densităţi mari ale efectivelor de urs. Din totalul de 300 de urşi recoltaţi, 61
exemplare reprezentând 20%, au fost exemplare recoltate pe fonduri în care
numărul urşilor evaluaţi a fost sub media de 25,71 exemplare/fond (fig. 17).
După mai mulţi autori (Micu, 1998, Linnel et al., 1999), pagubele sunt produse
preponderent de exemplare mascule, exemplare marginalizate în perioadele de
concentrare sezonieră(exemplare cu vârste cuprinse între 2 şi 10 ani). Daca
analizăm graficele din fig. 20 şi 21, putem constata că majoritatea exemplarelor
recoltate (aşa cum sunt declarate de gestionari) se încadrează în tiparul urşilor care
produc pagube. Cu toate acestea rezultatele indică o lipsă a efectelor vânătorii.
Fig. 20 Exemplare de urs recoltate pe sexe (%)
Ursi evaluaţi Ursi recoltaţi
Ursi evaluaţi Pearson Correlation 1 .624**
N 97 97
Ursi recoltaţi Pearson Correlation .624** 1
N 97 97
**. Correlation is significant at the 0.01 level
Recolta pe sexe
84%
16%
Masculi
Femele
46
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 21 Exemplare de urs recoltate pe categorii de vârstă (%)
Activitatea de recoltare a exemplarelor de urs, vizează şi prevenirea pagubelor
prin extragerea din populaţie a exemplarelor care produc pagube. S-a încercat
stabilirea existenţei unei corelaţii liniare directe între numărul incidentelor pe fond
cinegetic şi numărul exemplarelor de urs recoltate de pe fond, pentru a evalua
efectul aplicării derogărilor asupra nivelului pagubelor. Ca ipoteză de lucru am
presupus că existenţa unei corelaţii semnificative între numărul de urşi recoltaţi şi
numărul de urşi evaluaţi (Tabelul 16), ar trebui să asigure o legătură liniară şi între
numărul de urşi recoltaţi pe fonduri şi numărul incidentelor, chiar dacă între
numărul urşilor evaluaţi şi nivelul incidentelor nu am putut identifica o corelaţie
semnificativă (Tabelul 14). Pentru această analiză am considerat ca variabile
frecvenţele absolute ale pagubelor pe cele 97 fonduri cinegetice şi numărul de urşi
recoltaţi pe fonduri în funcţie de frecvenţa pagubelor.
Tabel 17 Numărul de urşi recoltaţi pe fonduri funcţie de frecvenţa incidentelor
Ursi recoltati in perioada 2007-2011 pe categorii de
varsta
14%
50%
24%
9%3%
2-5 ani
6-10 ani
11-15 ani
16-20 ani
peste 20 ani
Număr pagube/fond
Urşi recoltaţi Număr pagube Urşi recoltaţi
0 166 11 4
1 27 13 14
2 25 14 12
3 5 15 1
5 9 16 7
8 18 17 5
9 0 18 7
47
Ursul brun de la conflict la conservare
Putem observa că 55% din exemplare au fost recoltate pe fonduri unde nu au fost
semnalate incidente. Reprezentarea cartografică a acestei afirmaţii poate fi
interpretată în fig. 23, harta obţinută fiind prelucrată cu softul ArcMap 9.3.
Fig. 23 Harta comparativă a frecvenţei pagubelor şi a frecvenţei urşilor recoltaţi
Tabelul 18 Corelaţia dintre numărul incidentelor şi numărul urşilor recoltaţi
Valoarea coeficientului corelaţiei simple este r=0.249 (n=97), la un interval de
încredere de 95% , indică existenţa unei corelaţii semnificative slabe între
variabilele analizate. Ipoteza propusă de noi este parţial corectă (nivel de
semnificaţie redus), indicând faptul că acţiunile de derogare au fost orientate spre
Pagube
Ursi recol-
taţi
Pagube Pearson Correlation 1 0.249*
N 97 97
Ursi recoltaţi Pearson Correlation 0.249* 1
N 97 97
*. Correlation is significant at the 0.05 level
48
Ursul brun de la conflict la conservare
zone cu nivel ridicat al pagubelor, dar nu neapărat asupra exemplarelor ce au
produs pagubele.
Un alt aspect ce ridică semne de întrebare asupra efectelor vânătorii asupra nivelul
pagubelor este generat de faptul că peste 40% din exemplare au fost recoltate prin
metoda la goană, metodă deloc selectivă în raport cu exemplarele problemă. De
asemenea perioadele stabilite pentru vânătoare (15 septembrie-31 decembrie şi 15
martie-14 mai), stabilite funcţie de calitatea trofeelor, nu permit identificarea şi
recoltarea exemplarelor problemă, pentru acestea fiind în permanenţă nevoie de
avize speciale pe perioada de vară toamnă.
Astfel nu doar locaţiile în care se realizează acţiuni de vânătoare dar şi modul de
realizare a acesteia precum şi perioada în care se realizează, nu contribuie la
reducerea conflictelor. Singurul avantaj este reprezentat de relaxarea factorilor
interesaţi în sezonul de vânătoare declanşată de reducerea nivelului pagubelor şi
estomparea conflictelor şi de existenţa aprobărilor pentru aplicarea de derogări.
Identificarea zonelor de risc maxim pentru apariţia conflictelor
Interpretarea datelor realizată în capitolele anterioare oferă informaţii asupra
existenţei unor zone predispuse la apariţia incidentelor din perspectiva modului
de utilizare a habitatelor şi a modului de gospodărire a şeptelului.
Astfel, în cartarea zonelor de risc major şi maxim, au fost luate în considerare
următoarele elemente:
- prezenţa ursului – plecând de la premisa că orice individ poate provoca o
pagubă (Linnel et al.,1996);
- distanţa faţă de pădure – factor ce implică de asemenea prezenţa ursului;
- distanţa faţă de localităţi – factor ce caracterizează prezenţa sau absenţa
activităţii umane;
- modul de utilizare a terenurilor – factor ce caracterizează de asemenea
activitatea umană dar şi prezenţa ursului ca specie cu home-range mare.
Cartarea zonelor de risc s-a realizat prin metode GIS, prin crearea de straturi
tematice şi suprapunerea lor cu ajutorul softului Arc Map 9.3. Cartarea s-a realizat
în următoarele etape:
I. Crearea stratului tematic al distribuţiei ursului în zona studiată
Deoarece nu s-a identificat o corelaţie între numărul de urşi pe fonduri şi frecvenţa
pagubelor, s-a considerat că simpla prezenţă a ursului este suficientă pentru a
generat un risc minim.
49
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 24 Prelucrare GIS a fondurilor cu prezenţa ursului
II. Crearea stratului tematic pentru distanţa faţă de pădure
Fig. 25 Prelucrare GIS a zonelor împădurite (extras din CLC)
Am considerat că distanţa medie de 450 m faţă de pădure, calculată pentru datele
deţinute este distanţa optimă pentru a delimita zona cu risc major de producere a
50
Ursul brun de la conflict la conservare
pagubelor. În cadrul prelucrării s-a creat un buffer la distanţa de 450 m faţă de
cartarea habitatelor forestiere, extrase din stratul cu informaţiile Corrine Land
Cover 2000.
III. Crearea stratului tematic pentru distanţa faţă de localităţi
Fig. 26 Prelucrare GIS a zonelor din vecinătatea localităţilor
Distanţa medie calculată anterior, privind distanţa faţă de localităţi a incidentelor,
este de 1766 m. Am considerat că distanţa optimă pentru a delimita zona cu risc
major de apariţie a pagubelor este de 2000 m faţă de zonele locuite. Stratul tematic
al zonelor locuite a fost de asemenea extras din stratul Corrine Land Cover, iar
zona de risc maxim a fost delimitată prin crearea unui buffer de 2000 m.
IV. Crearea primei hărţi a zonelor de risc, fără luarea în considerare a utilizării
terenurilor
Identificarea zonelor de risc major s-a realizat prin suprapunerea straturilor
generate anterior, luând în considerare doar acele zone comune tuturor straturilor.
Harta obţinută reprezintă o zonare în care singurele habitate de care se ţine cont
sunt habitatele forestiere.
51
Ursul brun de la conflict la conservare
Fig. 27 Suprapunerea straturilor tematice şi crearea zonelor de risc major
V. Includerea stratului tematic al modului de utilizare a terenurilor
Ultimul strat tematic, care a inclus în prelucrare şi categoriile de folosinţă CLC cu
frecvenţe mari a incidentelor, a redus semnificativ zona de risc cu peste 60 % din
suprafaţă. În aceste condiţii considerăm că aceste zone sunt zone de risc maxim.
Fig. 28 Crearea zonelor de risc maxim cu luarea în considerare a categoriilor de utilizare a terenurilor pe
care au fost înregistrate cele mai mult pagube
52
Ursul brun de la conflict la conservare
Zonele de risc major s-au definit ca fiind acele zone în care incidentele pot fi
generate datorită oportunismului ursului brun dar şi a prezentei unor urşi
problemă, în timp ce zonele de risc maxim sunt acele zone în care conflictele sunt
generate în principal de urşii problemă, deoarece presupun o apropiere maximă
faţă de zonele puternic antropizate (spaţiu urban, păşuni secundare, terenuri
agricole).
Această zonare este una teoretică, bazată pe setul de date colectat pentru acest
studiu. Ar fi de dorit ca zonarea să includă şi alţi factori favorizanţi ai apariţiei
pagubelor, precum distribuţia spaţială a resursei trofice, informaţii certe asupra
structurii populaţiei, istoricul incidentelor pe o perioada mai lungă de timp.
Zonarea propusă este una teoretică, o modelare mai consistentă care se includă şi
probabilităţi de apariţie a pagubelor şi alţi factori fiind mult mai precisă şi mai
utilă, mai ales dacă se realizează la o scară mai mică.
Fig. 29 Harta finală a zonelor de risc
53
Ursul brun de la conflict la conservare
DE LA CONFLICT LA CONSERVARE. PRIMII PAŞI.
În prezentul studiu s-a încercat identificarea elementelor de bază care influenţează
nivelul pagubelor prin analiza a 206 cazuri de prădare identificate în arealul
judeţelor Covasna, Harghita şi Vrancea. Datele au fost colectate pentru o perioadă
de 3 ani, prin chestionarea autorităţilor locale asupra incidentelor, precum şi prin
verificări la faţa locului. Setul de date astfel obţinut a oferit informaţii asupra
locaţiilor unde a avut loc prădarea, însă informaţiile asupra modului de protecţie a
şeptelului, detalii asupra modului în care a avut loc prădarea, nu au fost
considerate suficient de solide pentru a fi incluse în studiu.
Ursul brun este, prin biologia şi etologia sa, un animal oportunist aflat la
concurenţă pentru resursa trofică cu alte specii de carnivore şi in ultimele decenii
cu specia umană. În contextul alterării continue a habitatului ursului datorită
prezenţei umane, coexistenţa om–urs devine un element esenţial pentru
asigurarea conservării speciei pe termen lung. În prezent zonele sălbatice au
dispărut aproape cu desăvârşire iar animalele sălbatice, printre care şi ursul
trebuie să împartă habitatul cu omul aflat într-o continuă dezvoltare şi modificare
a peisajului (Kaczenski, 2000). În timp ce toleranţa ursului faţă de oameni pare a fi
în continuă creştere, toleranţa oamenilor faţă de urs este în continuă scădere, iar
aceste aspecte reprezintă o ameninţare pentru obiectivele de conservare ale
ursului.
În fapt, motivaţia studiului pleacă de la necesitatea de a identifica cauzele ce
converg spre favorizarea prădării, îndeosebi în contextul creşterii toleranţei
ursului faţă de oameni. Literatura de specialitate referitoare la analiza prădărilor şi
respectiv a conflictelor, creează prezumţii pentru două situaţii de prădare din
perspectiva urşilor problemă. În cazul primei prezumţii, în lipsa specilor pradă
domestice, accidentalul creează individul problemă. În cazul celei de a doua
prezumţii ce implică prezenţa în acelaşi spaţiu al animalelor domestice şi a
ursului, individul problemă este creat de numărul de pagube pe care le provoacă.
Prezumţia finală este aceea că doar un număr redus de indivizi sunt responsabili
pentru un număr mare de pagube (Linnel et. al., 1999). Studiul prezent nu şi-a
propus să valideze prezumţiile menţionate anterior, însă rezultatele susţin ipoteza
că majoritatea pagubelor sunt produse de indivizi specializaţi, indivizi problemă.
Prădarea, sursă de conflict
Din analiza datelor, am identificat perioada critică pentru apariţia pagubelor
provocate de urs ca fiind perioada iulie-septembrie. Aceeaşi perioadă a fost
54
Ursul brun de la conflict la conservare
semnalată şi de alţi autori (Iojă et. al, 2003; Ambarli, 2006; LIFEXTRA Report A7,
2011). Perioada se suprapune cu escaladarea comportamentului de hrănire în
perioada de hiperfagie, premergătoare somnului de iarnă şi cu perioada în care
distanţele zilnice parcurse de urşi se dublează (Bereczky, 2010).
De asemenea, am constatat că numărul victimelor rezultate în urma unui atac nu
este determinat de perioada în care atacul are loc. Prădarea multiplă nu are în
acest caz ca justificare necesitatea de acumulare a caloriilor. Prădarea multiplă este
considerată ca fiind rezultatul adaptării la existenţa unei oportunităţi de a
acumula hrană (Linnel et al., 1999), în perspectiva consumului pe o durată lungă
de timp. În cazurile analizate, prădarea multiplă a avut loc în cazul speciilor pradă
de dimensiuni mici, şi foarte rar în cazul speciilor de dimensiuni mari (vite, cai).
Din analiza atacurilor, s-a constatat că atacurile ursului nu sunt la fel de precise
din perspectiva muşcăturii, cum este de exemplu atacul lupului sau al râsului,
atacul ursului fiind mai brutal şi mai dezorganizat, însă acesta se finalizează odată
cu obţinerea victimei, şi foarte rar ursul ucide mai multe animale. Se poate afirma
că prădările multiple analizate pot fi caracterizate ca accidente datorită spaţiului în
care a avut loc atacul (grajduri, ţarcuri) ce favorizează aglomerarea animalelor
domestice. De asemenea, s-a constatat că prădarea are loc în acele condiţii ce oferă
siguranţă maximă ursului, prin existenţa posibilităţii de a se retrage rapid în
habitatul ce îi oferă adăpost. Foarte rar prădările au avut loc în zone deschise la
distanţa mai mari de 1000 m faţă de pădure sau zone cu arbuşti.
Ursul este un animal cu o capacitate extraordinară de memorare şi adaptare la
situaţii noi (Davis, 2002; Dolson, 2007). Referitor la urs şi apariţia conflictelor nu
putem aborda problema referindu-ne individual la unul sau mai mulţi factori ce
au favorizat producerea unei pagube sau generarea şi dezvoltarea unui conflict.
Abordarea pleacă în principal de la alimentaţia omnivoră a ursului precum şi de la
necesitatea obţinerii unei cantităţi suficiente de hrană pentru a supravieţui
somnului de iarnă. În cazul ursului discutăm despre un complex de factori care
favorizează apariţia şi dezvoltarea conflictelor. Ca factori favorizanţi ai apariţiei
pagubelor prezentul studiu a analizat doar o parte dintre factori, respectiv locaţiile
activităţilor umane, utilizarea terenurilor din perspectiva antropizării continue şi
prezenţa sau absenţa resurselor trofice antropice.
Factori favorizanţi
Locaţiile în care sunt amplasate stânele, ţarcurile de înnoptare au un rol
determinant în favorizarea apariţiei pagubelor. Concluzia studiului este că
probabilitatea de apariţie a unei pagube este cu atât mai mare cu cât distanţa faţă
55
Ursul brun de la conflict la conservare
de pădure scade (semnul negativ al coeficientului r), iar distanţa până la care
riscul este maxim este de 500 metri. De asemenea, din datele analizate am
constatat faptul că 70 % dintre incidente au avut loc la distanţe mai mici de 2 km
faţă de localităţii
Am constatat că zonele principale în care au fost semnalate atacurile sunt zonele
din spaţiul urban (33%), păşunile secundare (foste zone împădurite, transformate
în păşuni) precum şi terenurile predominant agricole. Acestea sunt zone cu
activitate umană intensă .
În general urşii sunt din ce în ce mai predispuşi să utilizeze habitate de calitate
superioară ca resursă trofică din vecinătatea zonelor antropizate, în condiţiile în
care activitatea umană este redusă, utilizând drumuri şi poteci artificiale în
general noaptea (Gibeau et al., 2002). Procentul mare de pagube din imediata
vecinătate a localităţilor, peste 30%, confirmă afirmaţia anterioară. Acesta este un
semnal al posibilităţii prezenţei în zonele studiate a unor exemplare de urs
habituaţi, cu comportament în tranziţie spre urşi condiţionaţi de mâncare.
Din totalul de 97 fonduri cinegetice în care a fost înregistrată prezenţa ursului în
63 (64.9%) nu a fost înregistrată nicio pagubă în perioada 2008-2010. Din această
analiză, plecând de la trei prezumţii identificate în cadrul studiului, se conturează
existenţa a două ipoteze:
- pe aceste fonduri, proprietarii de animale nu au raportat autorităţilor
pagubele suferite (un scenariu realist în situaţia în care datele din alte
proiecte indică un nivel dublu al pagubelor provocate ovinelor – Planul de
management al ursului brun în România).
- prădările nu au un caracter accidental ci sunt rezultatul unor schimbări
comportamentale ale unor exemplare de urs în anumite regiuni sau sunt
rezultanta unor factori favorizanţi (confirmă ipoteza că pagubele nu sunt
aleatorii)
Ipoteza existenţei unor măsuri eficiente de protecţie, propusă ca ipoteză de lucru,
este infirmată chiar de către informaţiile colectate din teren. Astfel, doar în două
situaţii s-au folosit garduri electrice (1% din cazurile de pagubă semnalate) şi în 27
de cazuri au fost utilizaţi câini de pază (10%). În restul situaţiilor, măsurile de
protecţie au fost ineficiente în faţa unui prădător de talia ursului brun.
Interpretarea rezultatelor confirmă faptul că modelul de apariţie a pagubelor nu
este unul accidental, ci este fie rezultanta unor factori favorizanţi, fie rezultanta
unor schimbări comportamentale ale unor exemplare de urs. Numărul atacurilor
în grajduri (27 de pagube, reprezentând 13% din incidente), identificarea a 10
cazuri de urşi „specializaţi” sau urşi „problemă”, reprezentând 0,5 % din
56
Ursul brun de la conflict la conservare
populaţia de urşi estimaţi, ce au fost identificaţi ca responsabili pentru 77 % din
pagubele din zone locuite, indică cu certitudine tendinţa crescătoare a nivelului de
toleranţă a ursului faţă de oameni, în zona studiată.
Riscurile
Este evident că fenomenul de habituare generează riscuri majore pentru
conservarea speciei. În mod direct, habituarea reprezintă o evoluţie anormală care
contribuie la reducerea şanselor de supravieţuire a individului pe termen scurt şi a
speciei pe termen lung. În mod indirect, aşa cum am mai precizat anterior, nivelul
toleranţei sociale faţă de prezenţa ursului scade cu fiecare nou incident sau conflict
apărut în jurul comunităţilor umane. Tendinţa minimizării toleranţei ameninţă
fără dubiu orice efort de conservare a speciei (obiectiv comun al instituţiilor
statului, al organizaţiilor vânătoreşti şi al organizaţiilor pentru protecţia
mediului). Din această perspectivă se dezvoltă o a două formă de coexistenţă.
Coexistenţa om-urs, în acest context, nu implică doar menţinerea unui nivel redus
al conflictelor între cele două specii, ci şi asigurarea unui consens în rândul
factorilor interesaţi, o „coexistenţă” om-om. Simpla existenţă a ursului şi
managementul teoretic şi aplicat al acestei specii este generatoare de conflicte în
interiorul societăţii. Grupurile de factori interesaţi care gravitează în jurul ursului
brun, sunt într-o dinamică permanentă, pentru a-şi atinge propriile deziderate.
Studiile realizate până în prezent de fiecare parte implicată, pot fi interpretate cu
subiectivism de ambele părţi, iar ceea ce este descurajator este faptul că în multe
situaţii argumentul ştiinţific lipseşte sau este omis intenţionat. În această situaţie
este necesar a fi stabilit un echilibru prin ajungerea la un consens, prin care
coexistenţa om-urs să nu fie ameninţată de „coexistenţa”om-om.
Abordarea soluţiilor pentru prevenirea conflictelor
Deşi conflictele par a fi identice, este recomandabil ca fiecare incident să fie tratat
individual din perspectiva îmbunătăţirii managementului preventiv. Măsurile de
reducere a conflictelor ar trebui să urmeze calea firească construită pe ierarhizarea
intervenţiilor după cum urmează:
Faza 1: Managementul preventiv – având cel mai important rol. În orice zonă
predispusă la apariţia pagubelor, managementul preventiv ar trebui să fie o
prioritate, iar eforturile ar trebui coordonate în acest sens. Implementarea
metodelor moderne de protecţie, eliminarea atractanţilor, respectarea unor reguli
de gospodărire a şeptelului sunt măsuri ce definesc managementul preventiv.
Faza 2: Managementul aversiv – necesar pentru a limita manifestarea
57
Ursul brun de la conflict la conservare
comportamentului de habituare sau condiţionare faţă de mâncare. Măsurile
aversive trebuie implementate sub atenta supraveghere a specialiştilor, deoarece
aplicate eronat pot avea efecte negative. Managementul aversiv, este indicat a fi
implementat după apariţia primelor incidente, necesitând o bună evaluare a
contextului în care a avut loc prădarea.
Faza 3: Managementul reactiv – ultima redută în faţa problemelor. Se pot diferenţia
două tipuri de acţiuni şi anume relocarea indivizilor, acţiune care se realizează de
către specialişti şi doar în contextul în care se consideră că acţiunea are şanse de
reuşită, iar cea de a doua acţiune este extragerea definitivă din populaţie, respectiv
uciderea individului problemă. În cazul relocării, şansele de reuşită cresc simţitor
în contextul relocării într-un mediu bogat în resursă trofică, la distanţe mari faţă
de localităţi şi de preferinţă prin utilizarea metodei „soft release” (extrem de greu
de aplicat). În ceea ce priveşte uciderea indivizilor problemă în cadrul numărului
maxim de intervenţie aprobat de autorităţi şi alţi autori sugerează că în situaţia
din România este, dacă nu prioritară, cel puţin recomandată această abordare
(Micu et al., 2010).
În teorie, ponderea principala este atribuită managementului preventiv în timp ce
managementul reactiv are o pondere scăzută. În practică, la nivelul zonei studiate
piramida este inversă, ponderea principală fiind a managementului reactiv.
Din interpretarea GIS a datelor obţinute din analiza statistică a informaţilor, reiese
faptul că zona cu probabilitatea cea mai mare de apariţie a conflictelor, în
regiunea studiată, este reprezentată aproape integral de zona colinară şi
submontană. Ţinându-se cont şi de restul concluziilor, aceste areale sunt zonele în
care tendinţa de habituare a urşilor trebuie monitorizată, iar aplicarea măsurilor
preventive (indiferent de categoria acestora) trebuie implementate cu prioritate.
Vânătoarea, instrument de reducere a conflictelor
Din interpretarea datelor referitoare la managementul cinegetic principala
concluzie este lipsa unei legături liniare între numărul urşilor estimaţi şi numărul
incidentelor. Această concluzie nu elimină însă ipoteza că prezenţa unui număr
mai mare de urşi este generatoare de conflicte. Efectivele mari de urşi în anumite
zone sunt un factor favorizant al pagubelor prin prisma marginalizării unor
indivizi din cadrul populaţiei. Dominanţa intraspecifică este un factor generator
de conflicte, îndeosebi în perioadele cu resursă trofică redusă, exemplarele
dominate fiind tentate să identifice alte resurse în zone vecine habitatului natural.
Ca măsură de management, vânătoarea este instrumentul prin care exemplarele
„problemă”, pot fi extrase din populaţie, vânătoarea fiind în aceste situaţii o
58
Ursul brun de la conflict la conservare
manifestare punitivă. Efectele produse de vânătoare asupra nivelului pagubelor
nu poate fi evaluat cert numai din setul de date interpretat, chiar dacă analiza
corelaţiei (cu un nivel de semnificaţie redus) dintre exemplarele recoltate şi nivelul
pagubelor, confirmă faptul că acţiunile de derogare au fost orientate parţial spre
zone, nu spre indivizi problemă, cu nivel ridicat al pagubelor. Daca ţinem cont de
faptul că prădările sunt realizate preponderent de către exemplare mascul (Linnel
et al., 1999) iar exemplarele recoltate în perioada 2007-2010 sunt în proporţie de 84
% exemplare de sex masculin, putem afirma că vânătoarea ar avea un rol
preventiv, însă numărul mare de urşi recoltaţi de pe fonduri în care nu s-au
înregistrat pagube, pun sub semnul întrebării rezultatele acţiunilor şi motivaţia
gestionarilor de fonduri cinegetice de a menţine sub control nivelul pagubelor.
Evitarea recoltării exemplarelor dominante poate fi de asemenea o măsură de
managementul conflictelor. Literatura de specialitate indică fără urmă de îndoială
faptul că prădarea intraspecifică reprezintă un mecanism important în reglajul
intrapopulaţional. Masculii dominanţi din clasele III-V de vârstă ucid din motive
diferite precum forţarea femelei de a intra la ovulaţie sau protejarea prăzii, a
surselor de hrană, alte exemplare de urs în general pui sau exemplare juvenile.
Astfel, protejând exemplarele mature, dominante, se creează premisa menţinerii
populaţiei de urs la un nivel acceptabil, în condiţii naturale. De asemenea se
creează premisa ieşirii din populaţie, pe căi naturale, a exemplarelor juvenile,
considerate ca fiind principalii actori ai producerii daunelor şi elemente ale
populaţiei mai predispuse la habituare.
Managementul ursului brun în România, aşa cum e el definit în Planul de
management realizat în anul 2006, stabileşte ca obiectiv principal menţinerea
populaţiei de urs la un nivel optim. Acest nivel optim, din punct de vedere
administativ (numărul urşilor raportaţi partenerilor europeni), este chiar nivelul
actual al populaţiei de urs brun. Ca principiu, atingerea acestui obiectiv prin
acţiuni de vânătoare ar presupune extragerea unor indivizi, pe clase de vârstă
proporţional cu structura pe vârste actuală a populaţiei.
Ca exerciţiu, să revenim la graficul din figura 21, unde putem constata că în zona
Covasna, Harghita şi Vrancea, din totalul de urşilor recoltaţi în perioada 2008-
2010, 36% reprezintă exemplare din clasele de vârstă III-V (conform declaraţilor
gestionarilor fondurilor cinegetice). Dacă luăm în considerare faptul că
vânătoarea are un caracter aleatoriu (deşi vânătorii au tendinţa de a alege
animalul cel mai mare) şi considerăm că acest procent se reflectă în structura
populaţiei pe clase de vârstă, ar fi normal ca 64 % din numărul maxim de
intervenţie să fie alocat pentru exemplare din clasele I şi II de vârstă. Această
59
Ursul brun de la conflict la conservare
alocare pe clase de vârstă ar trebui realizată de către autorităţile responsabile.
Totuşi, din perspectiva intenţiei de a menţine sau reduce treptat populaţia de urs
şi indirect de a menţine un nivel scăzut al pagubelor, procentul de urşi dominanţi
propuşi pentru a fi recoltaţi ar trebui să fie semnificativ mai redus faţă de
proporţia estimată în cadrul populaţiei.
Este evident că prin abordarea actuală, obiectivul declarat al vânătorii nu poate fi
atins, iar vânătoarea în forma şi modul în care se realizează în prezent, nu
reprezintă o unealtă de management eficient, din prisma dorinţei de menţinere a
populaţiei sub control (nu este de dorit să revenim la cifrele de recoltă din
perioada 1990-1996, perioadă când populaţia de urs a scăzut semnificativ).
Stabilirea unor reguli clare pentru vânătoarea la urs precum în Slovacia (începând
cu 1998, 90% din permise au fost emise pentru urşi mai mici de 100 de kg, 10%
pentru urşi între 100 şi 150 de kg şi nici unul pentru urşi mai mari de 150 kg) ar
putea contribui semnificativ la atingerea obiectivului asumat în planul de
management.
Din perspectiva perioadelor în care se realizează în prezent, vânătoarea nu poate fi
considerată ca unealtă utilă în reducerea pagubelor deoarece sezonul de
vânătoare, aşa cum este el stabilit în legislaţie, se suprapune cu perioada de
apariţie a pagubelor (mai-octombrie) doar pentru o perioadă scurtă de timp, fiind
astfel dificilă acţiunea de identificare şi monitorizare a exemplarelor problemă.
În ceea ce priveşte vânătoarea şi conflictele, există o singură certitudine şi anume
că aceasta realizată corespunzător poate fi un instrument util pentru
managementul conflictelor, iar protecţia speciei şi obiectivele de conservare nu
presupun, în arealul studiat, interzicerea activităţii.
Hrănirea urşilor - pro sau contra?
Un semn mare de întrebare, ce rămâne neatins de rezultatele studiului, este
diferenţa semnificativă dintre nivelul pagubelor în zona montană şi de deal din
judeţul Vrancea în care intensitatea acţiunilor de vânătoare este mult inferioară
faţă de zonele similare din judeţele Covasna şi Harghita. După unii autori (citaţi
de Swenson, 1999), în zonele în care vânarea ursului se realizează permanent,
chiar şi la locuri de hrănire, urşii manifestă o toleranţă mai scăzută faţă de
prezenţa umană, îndeosebi şi contextul în care accesul urşilor, la resursa trofică de
origine antropică este limitat. În cazul judeţelor Covasna şi Harghita, nu există
indicii că vânătoarea ar influenţa nivelul de toleranţă al urşilor în sens negativ.
Disponibilitatea resursei trofice de origine antropică, incluzând în această
categorie şi hrana suplimentară, ar putea contrabalansa efectul adversiv al
60
Ursul brun de la conflict la conservare
activităţilor de vânătoare. Există din această perspectivă suspiciunea că punctele
de hrănire permanentizate pentru a menţine ursul în habitatul său, au exact efectul
invers (în judeţul Vrancea, zona cu cele mai puţine pagube, hrănirea la puncte
special amenajate se mai face în aproximativ 10% din locaţiile utilizate în urmă cu
un deceniu, în timp ce în celelalte două judeţe analizate cca. 80% din ele mai sunt
folosite, iar nivelul pagubelor este semnificativ mai mare).
Hrănirea urşilor la observatoare propusă ca metodă de evaluare a populaţiei,
reprezintă o activitate de management cinegetic cu istoric de decenii în România.
Activitatea în sine nu trebuie abordată cu superficialitate, ci trebuie făcută
corespunzător (Micu, et al., 2010), prin respectarea unor reguli clare, bazate pe
principii ecologice, în caz contrar existând premisa modelării unei dependenţe
comportamentale faţă de punctele de hrănire, adică a habituării. Stabilirea
punctelor de hrănire ar trebui făcută pe criterii ecologice şi pe criterii ce ţin de
biologia şi etologia speciei. Zonele de hrănire ar trebui amplasate în zone liniştite,
unde hrana lipseşte în perioade cheie din viaţa ursului. Este de dorit ca hrana
oferită să fie cât mai apropiată de resursa existentă în habitatul ursului, nefiind
recomandată utilizarea de ciocolată sau hrană granulată. De asemenea, nu este
recomandată utilizarea dispozitivelor de hrănire specifice animalelor domestice,
iar accesul oamenilor să fie limitat la strictul necesar. Din păcate aceste reguli nu
sunt respectate integral. Observatoarele sunt amplasate în vecinătatea drumurilor
forestiere, în unele situaţii chiar la mai puţin de 2 km de localităţi, fiind vizitate de
terţe persoane, utilizându-se hrană inadecvată (fie din raţiuni economice, fie
deoarece ursul manifestă o preferinţă accentuată pentru anumite categorii precum
ciocolata, diferite tipuri de concentrate), hrana fiind oferită în dispozitive
improvizate din cauciuc, metal, lemn etc.
Unii autori consideră că hrănirea artificială a ursului este necesară pentru a
compensa intruziunea umană în habitatul ursului. Din punctul meu de vedere
hrănirea artificială este o intruziune în habitatul, biologia şi etologia speciei.
Sugestia că în schimbul pierderii habitatului trebuie să susţinem cu hrană
populaţia de urs, par a se apropia de un management ex situ al speciei asemănător
grădinilor zoologice. Abordarea corectă din perspectiva speciei este limitarea
degradării habitatului şi reglementarea clară a modului de utilizare a acestor
habitate şi nu oferirea de compensaţii de care specia nu are nevoie. Conservarea
speciei trebuie realizată in situ prin protecţia habitatului şi prin asigurarea liniştii
şi adăpostului necesar supravieţuirii speciei.
Personal consider, e drept fără a putea prezenta dovezi cu caracter ştiinţific, că la
modul în care este realizată, hrănirea artificială nu este eficientă din perspectiva
61
Ursul brun de la conflict la conservare
managementului conflictelor, ba chiar poate induce apariţia unui comportament
habituat. Rezultatele preliminare ale unor studii realizate de către cercetători din
cadrul Universităţii din Ljubljana Slovenia, Facultatea de Biotehnologii,
Departamentul Păduri, sugerează că hrănirea suplimentară afectează distribuţia
anuală şi sezonală a urşilor, în timp ce efectele asupra conflictelor om-urs sunt
neglijabile sau chiar contraproductive (IBA Conference, 2011).
Dacă ţinem cont de studiile realizate de profesorul dr. ing. Ion Micu, prezentate în
lucrarea „Eco-etologia ursului brun din România”, 84 % din exemplarele
observate la punctele de observaţie sau hrănire au fost masculi. Clasificarea pe
clase de vârstă se prezintă după cum urmează: 26% clasa I, 47% clasa a II-a, 24%
clasa aIII-a, 1% clasa a IV-a şi 2 % clasa aV-a. Astfel, putem afirma că principalii
beneficiari ai observatoarele respectiv a hranei complementare sunt exemplarele
din clasa I şi II de vârsta (până la 10 ani) de sex masculin, adică exact acea
categorie de exemplare bănuită că ar provoca cele mai multe pagube.
Este evident că hrănirea suplimentară a contribuit la supradimensionarea
populaţiei de urs, fiind cunoscut faptul că înainte de anul 1989 se transporta
mâncare în cantităţi mari la punctele de hrănire, ori acest fenomen a contribuit la
crearea unei populaţii semiartificiale de urs brun. Supradimensionarea populaţiei
poate fi considerată ca factor favorizant al apariţiei pagubelor din perspectiva
resursei trofice disponibile, prin împingerea exemplarelor juvenile şi a femelelor
cu pui spre marginea habitatului.
Reducerea sau oprirea hrănirii artificiale ar „afecta” în principal exemplarele
juvenile (considerând rezultatele studiului realizate de prof. Ion Micu), a căror
prezenţă la observatoare este majoritară. În lipsa hranei de la punctele de hrănire,
competiţia intraspecifică ar începe să funcţioneze având ca efecte mărirea home
range-ului spre zone libere şi apariţia concurenţei pe resursa trofică naturală.
Efecte negative ar fi resimţite şi de femele, existând premisa ca numărul de pui
fătaţi să se reducă. Dispersia naturală a exemplarelor juvenile şi a femelelor cu pui
ar trebui să fie un lucru normal şi util pentru existenţa unei distribuţii normale a
ursul în spaţiul carpatic, însă în cadrul dispersiei există riscul ca aceste exemplare
să se apropie de zonele locuite şi să adopte un comportament habituat. Este
evident, din această ultimă perspectivă, că oprirea hrănirii artificiale trebuie
realizată în urma unor studii de specialitate astfel încât apariţia conflictelor în
zonele cu hrănire intensă la observatoare să fie evitată.
Sugestii
Prezenţa ursului în pădurile din Carpaţi este o certitudine a prezentului iar
62
Ursul brun de la conflict la conservare
obiectivele pe termen lung vizează menţinerea acestei certitudini. Dezvoltarea
societăţii umane este însă generatoare de presiuni asupra populaţiei de urs.
Apariţia pagubelor şi a fenomenului de habituare sunt efecte neprevăzute ale
dezvoltării activităţilor umane şi a invadării habitatelor naturale. De asemenea
trebuie ţinut cont de faptul că spaţiul Carpatic este unul dintre puţinele refugii ale
ursului brun în cadrul Europei şi datorită unui nivel acceptabil al toleranţei
omului faţă de specie, toleranţă datorată unei experienţe trecute în gospodărirea
animalelor, experienţă ce în multe zone începe să se piardă.
În acest context coexistenţa om-urs devine şi în România provocarea următoarei
decade.
Toate informaţiile prezentate converg spre semnalarea unor deficienţe ale
sistemului de management al ursului brun, din perspectiva obiectivelor de
reducere sau menţinere a conflictelor la nivel redus. Eforturile realizate până în
prezent, nesemnificative cantitativ şi calitativ, nu oferă rezultate vizibile.
Informaţiile din prezentul studiu argumentează parţial necesitatea adaptării
managementului la realităţile de la nivel local, indicând necesitatea intensificării
eforturilor atât din partea autorităţilor cât şi din partea factorilor interesaţi
(vânători, fermieri etc.).
Rezultatele studiului indică necesitatea îmbunătăţirii sistemului actual de gestiune
a şeptelului. Următoarele măsuri ar fi esenţiale:
- stabilirea regulilor de amplasare a stânelor şi ţarcurilor de înnoptare;
- stabilirea cu exactitate a traseelor de păşunat;
- asigurarea unor măsuri eficiente de protecţie precum garduri electrice şi
câini specializaţi, utilizarea de substanţe repelente;
- implementarea unor măsuri adversive.
Gestionarii fondurilor cinegetice ar trebui să îşi coordoneze şi intensifice
activităţile pentru:
- recoltarea cu prioritate a exemplarelor de urs habituate; sau condiţionate
de mâncare;
- scoaterea din funcţiune a observatoarelor de urs şi eliminarea punctelor de
hrănire care sunt amplasate în interiorul sau vecinătatea zonelor de risc;
- monitorizarea zonelor de concentrare sezonieră îndeosebi în perioada
august-octombrie.
Organizaţiile de cercetare şi autorităţile responsabile ar trebui să crească nivelul de
informaţii referitoare la:
- distribuţia efectivelor de urs şi utilizarea habitatelor în zonele de risc;
- identificarea factorilor favorizanţi şi identificarea soluţiilor pentru
63
Ursul brun de la conflict la conservare
eliminarea acestora;
- promovarea soluţiilor preventive şi adversive;
- trecerea de la managementul populaţiei de urs orientat pentru menţinerea
populaţiei la un nivel acceptabil, la un management proactiv, orientat spre
rezolvarea problemelor specifice fiecărei zone din Carpaţi;
- reducerea presiunilor exercitate asupra habitatului ursului.
Ca măsură de management, autorităţile ar trebui să asigure implementarea unui
sistem eficient de compensare a pagubelor, ţinând cont de faptul că nivelul
general al acestora nu depăşeşte 0,3% din şeptel pe zona studiată. De asemenea,
trebuie susţinută informarea continuă a fermierilor privind măsurile de protecţie
şi eliminarea atractanţilor.
În plus este necesară identificarea unor căi de comunicare şi conlucrare între cele
trei mari grupuri de interes, identificate ca fiind definitorii pentru contextul social.
Marea provocare este identificarea şi implementarea unor mecanisme necesare
pentru asigurarea unui echilibru între partea socială şi cea economică. Astfel,
asigurarea unei protecţii eficiente a gospodăriilor nu trebuie omisă în favoarea
beneficiilor economice, reciproca fiind de asemenea valabilă. Pentru aceasta este
esenţial ca factorii de decizie să se asigure că acţiunile întreprinse pentru obţinerea
unor venituri din vânătoarea ursului nu se realizează prin defavorizarea acţiunilor
necesar a fi întreprinse pentru protecţia comunităţilor, respectiv pentru obiectivele
de conservare a speciei.
La nivel local, realizarea şi utilizarea unor hărţi de risc reprezintă un element ce
poate asigura eficienţa activităţilor preventive. Zonele de risc identificate în
prezentul studiu conţin doar elemente primare. O zonare mai complexă, prin
includerea şi a altor factori precum structura populaţiei, utilizarea habitatelor de
către urs, distribuţia resurselor trofice, ar contribui semnificativ la organizarea,
stabilirea şi implementarea măsurilor de reducere a nivelului pagubelor.
Studiul nu şi-a propus să clarifice toate aspectele referitoare la factorii favorizanţi
ai apariţiei pagubelor, la efectele managementului cinegetic, aşa cum nu şi-a
propus să ofere soluţii concrete pentru reducerea conflictelor. Intenţia a fost aceea
de a contribui cu informaţii la îmbunătăţirea managementului ursului brun şi
reducerea conflictelor. Orice colectare de date pe perioade mai lungi de timp sau
orice altă analiză a incidentelor realizată în aceeaşi zonă sau zone diferite poate
oferii rezultate identice sau complet diferite. De asemenea, orice prelucrare mai
avansată a datelor din prezentul studiu ar putea oferi informaţii suplimentare, sau
ar putea lămuri aspecte ce au rămas neclare, referitoare la factorii favorizanţi ai
apariţiei pagubelor.
64
Ursul brun de la conflict la conservare
Prezentul studiu este doar un pas mărunt în diseminarea informaţiilor privind
managementul conflictelor om-urs, în urma lucrărilor deja editate îndeosebi pe
problematica urşilor gunoieri din zona Braşovului. Pentru a ajunge la nivelul de
cunoştinţe dorit şi pentru a asigura pe termen lung reducerea conflictelor om-urs
şi a conservării speciei, este obligatoriu ca studiile să fie continuate şi în alte zone
şi de alte echipe, iar rezultatele ar trebui utilizate în vederea identificării soluţiilor
optime pentru susţinerea unei coexistenţe om-urs.
Mulţumiri
Efortul depus pentru realizarea acestui studiu nu ar fi fost posibil fără suportul familiei
mele. Le mulţumesc din suflet pentru răbdarea arătată şi pentru încurajări.
Datele utilizate au fost colectate în cadrul proiectului LIFE08NAT/RO/000500 finanţat de
Comisia Europeană prin programul LIFE+. Deplasările în teren şi logistica pentru
colectarea şi prelucrarea datelor au fost realizate cu suportul partenerilor din proiect,
Agenţiile pentru Protecţia Mediului Covasna, Harghita şi Vrancea. Colegilor din cadrul
proiectului LIFEURSUS le mulţumesc pentru sprijinul acordat în colectarea, verificarea şi
validarea datelor ce au stat la baza studiului.
Colegilor din Asociaţia pentru Conservarea Diversităţii Biologice din Focşani şi din
Asociaţia pentru Conservarea Valorilor Naturale din Bălan, le mulţumesc pentru sfaturile
oferite şi sugestile bibliografice.
Mulţumesc gestionarilor de fonduri cinegetice din zona judeţelor Covasna, Harghita şi
Vrancea pentru discuţiile avute în nopţile de pândă sau la constatarea şi evaluarea
pagubelor.
Doresc să le mulţumesc, cu deosebită consideraţie, profesorilor de la Colegiul Dragoş Vodă
din Sighetul Marmaţiei şi de la Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din
Braşov, pentru sfaturile bune oferite pe perioada anilor de studii.
65
Ursul brun de la conflict la conservare
BIBLIOGRAFIE
AMBARLI, H. – Analyses of human-bear conflict in Zusufeli, Artvin, Turkey, Master thessis, Middle
East Technical University, Turkey, 2006
BERECZKY L., POP M., CHIRIAC S., - Studii legate de eco-etologia ursului brun, bazate pe
monitorizarea post eliberatorie a puilor de urs orfani reabilitaţi Satu Mare – Studii şi
Comunicări Seria Ştiinţele Naturii Vol. X-XI (2009-2010) pp: 149-160, 2010.
BERECZKY L., POP M., CHIRIAC S., ANEGROAIE X.,– „ A comparision of home range size,
movements, habitat use and activity patterns of released orphan brown bears and wild
captured brown bears in the Carpathian mountains of Romania”, 19th International
Conference on Bear Research and Management, Maz 16-22, Tbilisi, Georgia, IBA 2010
Conference
BERECZKY L., Practical application of a bear rehabilitation centre in the scientific studies related
with the specie behavior and ecology, Master Thessis, University of West Hungary, Institute
of Wildlife Management and Vertebrate Zoology, Sopron, 2010.
BERECZKY L., POP I.M., CHIRIAC S., - Analyze of brown bear populations regulating factors in the
Romanian Carpathians based on a case study on survival rate and mortality cause of
rehabilitated and re - introduced brown bears, Poster at the 20th International Conference on
Bear Research and Management, July 17-22, Ottawa, Canada, 2011
CHIRIAC S., SANDU R., CHIRIAC NADIA, - Reteaua ecologica de protectie a carnivorelor mari din
judetul Vrancea”, ISBN: 978-973-0-06505-3, editor APM Vrancea, proiect LIFE05NAT/
RO/000170, 2009
CHIRIAC S., POP I.M., RADU G., SANDU R.M. Metodologie pentru implementarea sistemelor de
protecţie a culturilor agricole, şeptelului şi stupinelor în vederea reducerii pagubelor produse
de urşi, Focşani, 2010. ISBN 978-973-0-09167-0
DAVIS H., WELLWOOD D., CIARNELLO L. - "Bear Smart" Community Program: Background
Report, march 2002
DOLSON S.- Responding to human-black bear conflict. A guide to non-lethal bear management
techinques. Prepared by Geet Bear Smart Society, 2007
GIBEAU M.L., CLEVENGER A.P., HERRERO S., WIERYCHOWSKI J. – Grizzly bear response to
human development and activities in the Bow River Watershed, Alberta, Canada, Biological
Conservation 103(2002) 227-236, 2002
GREVE, P. M. K - Behavior of the Scandinavian brown bear (Ursus arctos) when approached by
people on foot. 2008
HERRERO, S., T. SMITH, T.D. DEBRUYN, K. GUNTHER, and C. A. MATT. 2005. From the Field:
Brown bear habituation to people.safety, risks, and benefits. Wildlife Society Bulletin, 33
(1):362.373.
IOJĂ, C., CHIRIAC, S., SANDU, R.M.- Relaţia dintre activităţile de păstorit şi carnivorele mari în
vestul judeţului Vrancea. Comunicări de Geografie 7: 487–490., 2004
KACZENSKI P., Co-existence of brown bear and men in Slovenia. Teză Doctorat, Universitatea
Tehnică Munchen, 2000.
LINNELL, J. C. D., ODDEN J., SMITH M. E., AANES R., SWENSON J. E.. Large carnivores that kill
livestock: do “problem animals” really exist? Wildlife. Society Bulletin 27:698-705. 1999.
MANOLACHE, S., ROZYLOWICZ, L., CHIRIAC, S., SANDU, R.M.: Parcul Natural Putna–Vrancea.
66
Ursul brun de la conflict la conservare
Element cheie în conservarea carnivorelor mari. Agenţia pentru Protecţia Mediului Vrancea,
Focşani, Romania, 2009
MERTENS A., PROMBERGER C., PREDOIU G. 2002. Testing and implementing the use of electric
fences for night corrals în Romania. Carnivore Damage Prevention News 5: 2–5.
MERTENS A., IONESCU O., Ursul – ecologie, etologie, management. Haco International. 2001
MICU I., Ursul brun, aspecte eco-etologice, Editura Ceres, Bucuresti, 1998
MICU I., GĂRGĂREA P., POPESCU V. Eco-etologia ursului brun din România, Editura Ceres,
Bucureşti, 2010
POP I. M. „Scurta analiză a situaţiei populaţiei de urs în judeţul Covasna” - Studii şi Comunicări
Seria Ştiinţele Naturii, vol. VIII (2007) pp:29-35, Muzeul Judeţean Satu Mare,.
POP I. M., CHIRIAC N. –Risk Assessment Team – a tool for human-bear conlficts management in
the Romanian eastern carpathians - Poster, 19th International Conference on Bear Research
and Management, May 16-22, Tbilisi, Georgia, IBA 2010 Conference
POP I.M., BERECZKY L., CHIRIAC S.,–Analyses of the Romanian south-eastern Carpathian
human-bear conflicts based on bear damages, human opinion, bear hunting, Poster at the
20th International Conference on Bear Research and Management, July 17-22, Ottawa,
Canada, 2011
POP I.M. Studiul pagubelor provocate de urs septelului din zona judeţelor Covasna, Harghita şi
Vrancea, Braşov, 2011, Lucrare de disertaţie, Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere.
RADUCH J. , Prevention of problemn with nuisance bear through protecting their biotope. în The
integrated solution to the problem of nuisance bears (Ursurs arctos). Rigg R., Balekova K.,
Conference proceedings, Nova Sedlica, Slovakia, 2002.
ROZYLOWICZ, L., CHIRIAC, S., IVANOF, N.: Large Carnivore Protection în Vrancea Country. Ars
Docendi, Bucharest, Romania., 2004
SHIVIK J. A., TREVES A., CALLAHAN P. 2003. Nonlethal techniques for managing predation:
primary and secondary repellents. Conservation Biology 17: 1531–1537.
SMITH M. E., LINNELL J. D. C., ODDEN J., SWENSON J. E. 2000. Review of methods to reduce
livestock depredation: I. Guard animals. Acta Agriculturae Scandinavica, Sect. A, Animal Sci.
50: 279–290.
SMITH M. E., LINNELL J. D. C., ODDEN J., SWENSON J. E. 2000. Review of methods to reduce
livestock depredation: II. Aversive conditioning, deterrents and repellents.
SMITH, T .S, HERRERO, S. and DEBRUYN, T. D. 2005. Alaskan brown bears, humans, and
habituation. Ursus 16(1):1.10 (2005).
SWENSON, J.E. Does hunting affect the behavior of brown bears in Eurasia?, Ursus 11:157-162, 1999.
ZEDROSSER, A., DAHLE B., SWENSON J.E., GERSTL N. Status and management of the brown bear
in Europe, Ursus 12:9-20, 2001.
***AUSTRIAN BEAR EMERGENCY TEAM. 2006. JJ1 „Bruno“ în Austria and Germany 2006. –
Protocol and Risk Assessment, Vienna, Austria
***USDA. 1994. A producers guide to preventing predation of livestock. United States Department of
Agriculture, Animal and Plant Health Inspection Service, Agriculture Information Bulletin
650.
***WSPA (2009): Principles of Human - Bear Conflict Reduction. Human - Bear Conflict Working
Group, Istanbul.
****Proiectul LIFE+ Nature LIFE08/NAT/RO/000500 „Cele mai bune practici şi acţiuni
demonstrative pentru conservarea populaţiei de Ursus arctos din zona central estică a
67
Ursul brun de la conflict la conservare
Carpaţilor Orientali”, 2010, Metodologie pentru evaluarea riscurilor ridicate de prezenţa urşilor în
zone locuite” , www.lifeursus.carnivoremari.ro
****Proiectul LIFE Nature LIFE02/NAT/RO/8576 „Conservarea în situ a carnivorelor mari din
judeţul Vrancea”, 2004, Studiul de fezabilitate pentru Reţeaua ecologică de protecţie a carnivorelor
mari din judeţul Vrancea, www.carnivoremari.ro
****Proiectul LIFE Nature LIFE05/NAT/RO/000170 „Îmbunătăţirea sistemului de protecţie a
carnivorelor mari din judeţul Vrancea” – Raport de monitorizare prin telemetrie a carnivorelor
mari – 2006, www.carnivoremari.ro
****Proiectul LIFEXTRA – Report A5, Report A7, Report A9, Braşov, 2010 www.lifextra.it ,
www.unitbv.ro/silvic
**** IBA 20th International Conference on Bear Research & Management, Program and Abstracts
July 17 - 23, 2011 Ottawa, Ontario, Canada
68
Ursul brun de la conflict la conservare
HĂRŢI
69
Ursul brun de la conflict la conservare
70
Ursul brun de la conflict la conservare
71
Ursul brun de la conflict la conservare