Universul operei lui Ioan Slavici

I.1 Scurtă prezentare a operei lui Ioan Slavici

Contribuția lui Slavici la dezvotarea culturii și literaturii noastre izbește, prin

dimensiunile ei: aproximativ o sută de nuvele, schițe și povestiri, șapte romane, cinci piese de

teatru, aproape douzeci de povești, trei volume de memorialistică, zeci de bucăți didactice pentru

copii, numeroase tratate de istorie, sociologie, morală și pedagogie, câteva monografii, o

corespondență dintre cele mai întinse, traduceri, studii și articole de istorie și critică literară.

Scriitorul a debutat în literatură ca dramaturg. El este autorul a cinci piese, dintre care

patru publicate în timpul vieții și una publicată postum: Fata de birău, Toane, sau vorbe de

clacă, Polipul unchiului, Gaspar Gratiani, domnul Moldovei și Bogdan-vodă.

Slavici a scris șapte romane, între 1894-1925: Mara, 1894 ( integral în volum 1906);

Luca, primul volum din Din bătrâni, 1902; Manea, cel de-al doilea volum, în 1905; Corbei, în

1906-1907 ( neapărut în volum); Din două lumi, în 1908-1909 ( în volum va apărea în 1921); Cel

din urmă armaș, în 1923; Din păcat în păcat, în 1924-1925 (neapărut în volum).

A fost colaborator, în cei peste cincizeci de ani de activitate, la aproape toate publicațiile

marcante: Convorbiri literare, Familia, Sămănătorul, Luceafărul, Viața românească, Gândirea,

Adevărul literar și artistic. De asemenea, a fost conducătorul unor publicații de prestigiu ale

presei românești, între care se impun Timpul, Tribuna, Vatra și Minerva.

Un loc important în activitatea literara a lui Slavici îl ocupă și scrierile memorialistice:

Amintiri, Lumea prin care am trecut, Închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din alta

lume, Fapta omeneasca, Scrisori adresate unui om tânar.

Opera lui Slavici se impune prin unitate și armonie compozițională, prin echilibru între

forțele antrenate și prin promovarea frumosului, care nu poate fi valorizat decât în funcție de bine

și adevăr.

Talentul său nicăieri nu s-a exprimat mai deplin însă, ca în nuvelistică.

Ioan Slavici este „ acel maestru realist” , care desăvârșind nuvela, al cărei drum fusese

deschis de Costache Negruzzi, o impune ca specie literară. Prin proza sa, el dovedește că nuvela

deschide creatorului o largă arie tematică, dându-i posibilitatea de a cuprinde deplin o acțiune ce

se succede în mai multe momente, de a desfășura conflicte complexe, construite la o înaltă

tensiune dramatică, de a crea „caractere”. Slavici se dovedește fidel metodei sale de creație

realiste, oglindind viața societății transilvănene pe care o cunoștea îndeaproape, transmițând

nealtereată nota specifică vieții satului de peste munți într-un moment istoric.

De aici izvorăște spiritul popular care pulsează puternic în opera sa, respectând relitățile

și păstrând culoarea locală a mediului social descris. Principala sursă de inspirație a lui Slavici

este societatea transilvăneană, în special satul, pe care îl scrutează cu ochiul scriitorului dar și al

etnografului, consemnând ca într-o monografie locuri și oameni, obiceiuri, costume.

Așa cum afirma N. Xenopol, Slavici „ a cercat să pătrundă în viața intima a poporului

roman ș-a pătruns astfel precum n-a izbutit să o facă nimeni până astăzi. Cu d. Slavici te simți

într-o lume, pe care puțini au cunoscut-o până acum, într-o lume deosebită de toate celelalte, într-

o lume, în sfârșit, despre care poți zice: aceștia sunt țărani români, așa trăiesc, așa simțesc, așa

gândesc ei.” 1

Crezul artistic al lui Slavici se subsumează celui moral. Slavici a înțeles arta ca un mijloc

de moralizare a oamenilor, ca un instrument de educație civică și socială.2

Slavici avea deplina convingere că „ poporul român gândește frumos, și gândirea

frumoasă apare într-o formă frumoasă” și, în cel mai autentic spirit popular românesc, la el,

frumosul din plan estetic, corespunde binelui, din plan moral, iar urâtul corespunde răului.

Abordând, dintr-o perspectivă românească , probleme morale eterne, categorii esențiale

ale conștiinței, Slavici aduce în câmpul artei elemente definitorii ale etnopsihologiei noastre ,

grefate pe realități concrete, în contexte etnologice dintre cele mai semnificative, capabile să ne

definească specificul national.

În viziunea prozatorului Binele, Adevărul, și Frumosul sunt valori complementare care se

justifică și se explică reciproc. Aceste valori sunt o expresie a năzuinței omenești spre o viață tot

mai desăvârșită.3

În opera literară a lui Slavici apare bogat ilustrată concepția sa despre bine și rău și

criteriul de apreciere a acestora. Ei sunt frământați când săvârșesc răul și, dimpotrivă, simt

satisfacția faptelor bune. „Fănică din Prințesa , Ghiță și chiar Lică Sămădăul, din Moara cu

noroc , simt mereu mustrarea conștiinței pentru faptele lor rele și, uneori, trăiesc adevărate

chinuri. Faptele rele își au grave consecințe. Hubăr din Mara e sugrumat de Bandi, fiul său

nelegitim, tocmai în momentul în care împăcarea dintre Persida și Națl prevestea instalarea

1 N. Xenopol, Bibliografie, în “Românul”,XXVI, 7 febr. 1882,p.3, 2 Pompiliu Marcea, Slavici, Editura Facla, Timișoara, 1978, p. 1673 Ion Dodu Bălan, Ioan Slavici, Editura Albatros, București, 1985, p.91.

fericirii în căminul familial; Lică Sămădăul își curmă zilele într-un mod năpraznic; Safta, mama

lui Huțu din Budulea Taichii , ispășește păcatul de a-și fi părăsit soțul, prin suferința ce i-o

produce dârzenia propriului său copil. Alteori, copiii sunt aceia care ispășesc păcatele părinților.

Dimpotrivă, pentru faptele bune, săvârșite din propriul îndemn și cu inima curată, răsplata este

mulțumirea, pacea și liniștea pe care ele o toarnă în suflet. În această privință, Popa Tanda este o

realizare elocventă. Scena care încheie nuvela se transpune în atmosfera de liniște senină care

urmează unei vieți de muncă și de zbucium închinată ridicării satului de la sărăcie la belșug.”4

Slavici ilustrează în scrierile lui, în special în nuvele, diverse idei morale. Una din cele

mai scumpe lui a fost ideea de cumpătare, de măsură care asigură adevărata mulțumire

sufletească. El pleacă de la constatarea că trebuințele omului n-au limite și de aceea este essential

să știm până unde să admitem satisfacerea lor. Altfel, cădem în abuzuri, devenim robi tentației, a

ispitei, pierzându-ne omenia, dezechilibrându-ne. Semnificativă este, în acest sens nuvela

„ Comoara”.

Bunul cumpăt capătă la Slavici o importanță etică fundamentală, de el depinde fericirea

sau nefericirea omului, viețuirea în moralitate sau imoralitate, în virtuți sau viciu. Pentru Slavici ,

calități precum cumpătarea, dreapta măsură, limpezimea minții izvorăsc din însăși firea

poporului roman și sunt vitale pentru menținerea și dezvoltarea lui. El afirmă: „Nu s-ar fi putut

susține neamul nostru timp atât de îndelungat și în împrejurări atât de grele , dacă n-ar fi avut o

rânduială bine chibzuită în ceea ce privește viețuirea și pregătirea viitorilor oameni pentru ea. Nu

din întâmplare e românul om cumpătat și cumpănit în toate ale lui, nu din întâmplare caută

măsura dreaptă și nu din întâmplare îi este mintea limpede: el așa vrea să fie pentru că așa e

îndrumat din părinți, buni și străbuni și în îndrumarea aceasta constă puterea de viață a neamului

nostrum, pe care nici reaua tocmeală, nici lipsa de rânduială morală, nici ideile de civilizațiune,

nici sistemele pedagogice n-au putut încă să o distrugă. ”5

Omul cumpătat este stăpânul lui însuși, capabil să evite viciul degradant care duce la

nefericire, pe când cel lacom, necumpătat va cădea pradă propiei neînfrânări. Aceasta este lecția

morală pe care o oferă „ Moara cu noroc”, capodoperă a prozei lui Slavici. În nuvelele „ Popa

Tanda” sau „ Budulea Taichii” se conturează ideea cu scop educativ că prin muncă perseverentă

se pot învinge orice piedici în viață.

4 Teodor Gal, Ioan Slavici. Despre educație și învățământ, Editura Didactică și pedagogică, București 1967, p.825 Slavici, I., Educația rațională, Biblioteca Minerva, București, 1909, p.63

Caracterul morlizator al scrisului lui Slavici se exprimă, între altele, prin tendința

permanent a scriitorului de a formula judecăți asupra oamenilor și a faptelor. S-ar putea extrage,

din întreaga operă a lui Slavici, un adevărat dictionar de maxime și cugetări, nu puține dintre ele

de o adâncime indiscutabilă.6

Valoarea estetică a literaturii lui Slavici se menține și astăzi, fiind unul dintre scriitorii

care au trecut proba timpului. Interesul lui pentru o problematică morală a vieții îl păstrează în

actualitate, precum și consistența și acuitatea observației, susținute de vocația de a construi epic

și de a crea tipuri umane memorabile.7

I.2 Receptarea critică a operei lui I. Slavici

Puține personalități ale scrisului românesc au fost mai contestate în actele și faptele

biografice, cum a fost autorul Marei, și puțini creatori s-au împărtășit mai mult de popularitatea

operei, paradoxal, văduvită de exegeza critică serioasă. Supraviețiuitor al unui veac în care

personalitatea lui se împletea cu a lui Eminescu și Caragiale, a lui Maiorescu și Nocolae Iorga,

prin prietenie ideală și controversă politică, Slavici s-a izbit în primele decenii ale veacului al

XX-lea de neînțelegerea unei critici orientate spre alte orizonturi estetice, de refuzul acesteia de

a-i mai urmări scrierile târzii, de reflexele erorilor și justificărilor lui printre contemporanii

marelui război și al Unirii din 1918.8

Luptător pentru cauza națională a românilor, Slavici a încercat, prin mijloace oneste, să-și

justifice crezul său, prin tot ceea ce a întreprins. Acest fapt a atras asupra omului Slavici și

asupra datoriei de cetățean loial statului român, atacuri vehemente, cu implicații profunde și

asupra condiiei sale artistice. Astfel, se înregistrează atacuri severe atât asupra omului, a cărui

atitudine rămânea nepermisă și de neîneles, cât și asupra scriitorului, a cărui operă a fost ținta

unor critici mai mult sau mai puțin justificate. În această direcție, primul care opinează asupra

scrisului lui Slavici, este Pompiliu Constantinescu, al cărui articol devine o etichetă depreciativă

la adresa scriitorului și a creației sale. „Dintre ultimii supravieuitori ai bătrânei Junimi, d. Slavici

n-a încetat să scrie, chiar la cea mai înaintată vârstă; actual prin continuitatea scrisului, totuși e de

mult un scriitor perimat; vremea a trecut nepăsătoare peste opera sa, scrisă în același spirit ca și

acum un sfert de veac; d. Slavici nu s-a înnoit cu nimic de la primele rânduri până la ultima-i

6 Pompiliu Marcea, op. cit., p. 3487 Pavel Monica, Tradiție și modernitate în opera lui Ioan Slavici, Oradea, 2009, p.288 Mircea Zaciu, Slavici. Evaluări critice, Editura Facla, Timișoara, 1977, p.9

carte. Unitatea de spirit îi constituie o fizionomie ușor de caracterizat, dar îi evidențiază tot atât

de izbitor și defectele”9. Pentru criticul modernist Mara nu există ca roman, întrucât „tara

iremediabilă” a cărții e latura pronunțat etică, care îi anulează valoarea, iar personajele

„acționează pentru a ilustra o idee aprioric stabilită: nefericirea căsniciei nebinecuvântate în fața

lui Dumnezeu! Gesturile lor sunt gesturi mecanice, de manechine; în dosul hotărârilor stă

autorul”10. În încercarea de a justifica nerealizarea romanului, aduce în prim plan existența a doi

scriitori, respectiv paralelismul dintre aceștia: „scriitorul stângaci, plin de platitudini ofensatoare,

ce vrea să construiască un roman psihologic, și povestitorul poporanist Slavici, autorul lui Popa

Tanda și Budulea Taichii. Unul se luptă cu celălalt, dar nici unul nu biruiește, iar contopiți

formează o existență hibridă.”11

Generația dintre 1880-1900 aproape a ignorant proza lui Slavici, în ciuda unor

recomandări entuziaste. Chiar Iorga, în 1893, făcând o paralelă între Gane și Slavici stabilea că

primul ar fi „ mai durabil”. Novelele din popor au trebuit să aștepte unsprezece ani până a se

retipări, apoi au fost reluate după cincisprezece ani, în timp ce, de pildă, într 1885-1911, nuvelele

lui Delavrancea , inferioare, se retipăresc de zece ori, ca și proza lui Vlahuță. Explicația constă în

faptul că generația lui Slavici era familiarizată cu romantismul sentimental, elogiat peste tot, cu

excepția lui Caragiale. Realismul obiectiv al lui Slavici, de factură modernă , nu era gustat și nici

înțeles. În 1925, Octav Botez, critic de altfel cultivat, făcea afirmația, bizară astăzi, că Mara ar fi

sub nivelul lui Dan și al Vieții de la țară. Gherea nu s-a ocupat de Slavici și nici Ibrăileanu, sau

Lovinescu, spre a pomeni câțiva critici de frunte. 12

În ceea ce privește adevărata recunoaștere și prețuire a operei lui Slavici, aceasta are loc

relativ mai târziu. Acest lucru se va face la mai bine de un deceniu de la dispariția scriitorului

când asistăm la o nouă deplasare a opiniilor critice, în a-i recunoaște scriitorului ardelean

originalitatea și autenticitatea operei sale.

Nume mari ale istoriei și criticii literare românești vor descoperi în Slavici și opera sa

manifestări artistice valoroase pentru literatura și cultura noastră. Nicolae Iorga, G. Călinescu,

Ion Breazu, Dumitru Vatamaniuc, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, Magdalena Popescu, Ion

Dodu Bălan au, în acest sens, contribuții importante.

9 Pompiliu Constantinescu, Ioan Slavici: Mara, în Scrieri, 4, Editura Minerva, București, 1970, p.59510 Ibidem, p.59511 Ibidem, p.59612 Pompiliu Marcea, op. cit., p. 346

Extrem de important pentru dosarul de receptare critică a scriitorului Ioan Slavici este

capitolul dedicat acestuia de G. Călinescu în Istoria sa, unde va acorda atenția cuvenită

scriitorului, a cărui operă, în specia nuvelistică, reprezintă un episod semnificativ în evoluția

prozei românești.

„ Slavici n-are nimic din spiritul de înfrumusețare a vieții rurale, atribuit mai târziu

semănătoriștilor. Țăranii lui observați fără cea mai mică părtinire, după metoda de mai târziu a

lui Reebreanu, sunt egoiști, avari, îndărătnici, dușmănoși și totodată iertători și buni, adică cu

acel amestec de bine și de rău ce se află la oamenii adevărați. Atâta vreme cât autorul rămâne în

marginile experienței sale, ochiul lui este de o rară ascuțime în zugrăvirea eroilor, care toți

trăiesc cu o vigoare extraordinară.” 13

Recunoașteri numeroase au venit din partea unor scriitori ardeleni, care și-au descoperit

maestrul. Iată ce spune Agîrbiceanu: „ Proza literară ardeleană își are începutul în nuvelele lui

Ion Slavici. El este și fondatorul ei prin valoroasa, vasta și trainica operă ce ne-a lăsat. (...) Prin

vigurosul său talent, printr-o singură orientare de la început către cea mai serioasă realitate de la

noi, satul românesc, prin zugrăvirea realistă a tăranului și a micului industriaș de la apusul

Carpaților, prin veridica analiză psihologică, printr-un stil șlefuit în lungă practică gazetărească,

Ioan Slavici ne-a dat întâia proză literară autentică, de zugrăvire a caracterelor, de luptă pentru

propășire, de o rară moralitate: întâia literatură în proză a realismului critic”14.

Critici ca Tudor Vianu sau Pompiliu Marcea subliniază rolul important pe care acesta l-a

avut în promovarea analizei psihologice în proza românească.

„ (...) nimeni nu poate contesta contribuția excepțională adusă de scriitorul ardelean la

adâncirea analizei psihologice a personajelor, la descifrarea stărilor sufletești, la înțelegerea

extrem de nuanțată a mișcărilor afective. Mai puțin interesant când ne înfățișează exteriorul,

cadrul, Slavici intră în elementul său când luminează resorturile lăuntrice. Prin aceasta,

posteritatea scrisului său este deosebit de bogată și până astăzi Slavici a rămas un maestru al

analizei psihologice în literatura noastră.”15

„ Ioan Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă. În Popa

Tanda...întâmpinăm formele orale și zicerile tipice care alcătuiesc pecetea stilistică a

povestitorului ardelean. Ceea ce apare nou și fără asemănare în epoca începuturilor lui este

13 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, Ed. Minerva, București, 1982, p. 51114 Ion Agirbiceanu, Ion Slavici, 11 dec. 1959, portret compus pentru Muzeul Ioan Slavici din Șiria15 Pompiliu Marcea, op. cit., p. 352

analiza psihologică pe care slavici o practică într-un limbaj abstract....Dar chiar cu aceste

mijloace sărace izbutește Slavici să dea personajelor lui viață interioară, surprinsă într-o

adâncime care nu-l ispitise niciodată pe Creangă. Povestitorul vede oamenii lui dinăuntru, în

sentimentele sau crizele lui morale, ba chiar în procesele lor intelectuale....Imaginația lingvistică

a lui Slavici este deopotrivă cu fantezia lui vizuală. Puține cuvinte îi stau la dispoziție, cu toate

împrumuturile pe care se întâmplă a le face zicerilor populare. În genere el evită însă cuvântul

particular. Nici provizia de termeni ai regiunii în care copilărise și din care păstra atâtea amintiri,

nici îndeletnicirile oamenilor de pe-acolo nu îmbogțesc vocabularul lui. Claritatea fiind ținta pe

care o urmărește adesea , Slavici va întrebuința de preferință cuvântul general repetându-l ori de

câte ori va fi nevoie , chiar înlăuntrul acelorași fraze , fără să se lase stânjenit de ucigătoarea

monotonie care rezultă. ” 16

Fptul că opera lui Slavici a trecut proba timpului reiese și din lucrarea lui Ioan Dodu

Bălan-Monografii.Ioan Slavici. Acesta afirmă: „ Ioan Slavici face parte din constelația de aur a

literelor românești. El nu e un clasic a cărui operă se mai citește doar în clasă, din obligații strict

didactice. Lectura operei sale nu e punițiune sau un exercițiu aspru de voință, ci dimpotrivă o

încântare, o întâlnire cu viața din viață, structurabilă în durabilă creație. Opera lui de un realism

rosbust, popular, viață din viață adevărată, nu a rămas doar un capitol ilustru de istorie literară ,

înghesuită în manuale școlare sau o arhivă prăfuită, în care nu mai scormonesc decât șoarecii de

bibliotecă. Ea nu e doar un document al unor vremuri revolute, nici numai mărturia moartă a

unei anume etape din evoluția literaturii române. Ea este o relitate vie, organic încorpoprată în

fluxul spirituslității noastre, un pisc al geniului creator românesc (...). Încărcată de viață și de

valori artistice nepieritoare, mereu deschisă unor întrebări noi, creație majoră în toată puterea

cuvântului, opera lui Ioan Slavici a tăiat cu diamantele ei de colț de stea zăgazurile vremelniciei,

curgând prin vreme ca un izvor de apă vie, din care s-au adăpat toate generațiile de cititori din

ultimele opt decenii.”17

16 T. Vianu, Arta prozatorilor românii, București, Ed. Contemporană, 194117 Ion Dodu Bălan, op.cit, p.11