UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE

CONSTANŢA

Specializarea: DREPT

Disciplina: DREPT PROCESUAL CIVIL II

Conducătorul disciplinei: Conf. univ. dr. GHEORGHE DINU

SINTEZE

CAP.X. ETAPA DEZBATERILOR

X.1. Şedinţa de judecată

Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă cea de a doua etapă a procesului

civil.

În această etapă a procesului civil, un rol important revine revine completului de

judecată, prezidat, de regulă de judecătorul desemnat, după caz, de preşedintele instanţei

sau al secţiei. Şedinţa de judecată este condusă de preşedinte care exercită poliţia

şedinţei, putând lua măsurile necesare pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe.

X.2. Principalele momente în desfăşurarea judecăţii

• Deschiderea şedinţei de judecată se face de preşedintele completului de

judecată. Pricinile se judecă în ordinea stabilită pe lista afişată, având

prioritate cele urgente, rămase în divergenţă (atr.125alin.2C.proc.civ.) şi cele

amânate din lipsă de timp (art.157C.proc.civ.).

• Înainte de începerea dezbaterilor, părţile pot solicita amânarea pricinilor care nu pot

fi judecate, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri (art.126C.proc.civ.).

• Înainte de a se intra în dezbateri, instanţa are obligaţia de a încerca stingerea

conflictului de drepturi prin împăcarea părţilor.

• Un moment procesual important îl constituie susţinerea cauzei de către părţi, scop în

care instanţa va da mai întâi cuvântul reclamantului, apoi pârâtului.

• În desfăşurarea acestei etape a procesului civil, un moment esenţial îl constituie

prima zi de înfăţişare. Prima zi de înfăţisare este termenul la care părţile legal citate, pot

pune concluzii (art.134C.proc.civ.). A pune concluzii în sensul art.134, nu înseamnă a

pune efectiv concluzii, ci a avea posibilitatea să se pună concluzii, ceea ce înseamnă că

această cerinţă este îndeplinită chiar în lipsa părţii legal citată. Din punct de vedere

procedural, prima zi de înfăţişare prezintă importanţă deosebită, deoarece până în acest

moment se pot exercita anumite drepturi procedurale şi pot interveni modificări în

structura acţiunii civile. Astfel, din punct de vedere probatoriu, până la această dată

părţile pot pronune probe, dacă nu au propus prin cererea de chemare în judecată sau prin

întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Până la prima zi de înfăţişare pot fi admise cereri

de modificare a acţiunii, ulterior acestui termen admiterea cererii este condiţionată de

consimţământul pârâtului. De asemenea, în anumite situaţii, cadrul procesual poate fi

lărgit numai până la acest termen.

• Când instanţa apreciază că au fost lămurite toate aspectele de fapt şi de drept ale

cauzei declară închiderea dezbaterilor, urmând a se retrage pentru deliberare.

X. 3.Excepţiile procesuale reglementate de Codul de procedură civilă şi

caracteristicile acestora

Excepţiile procesuale se clasifică după mai multe criterii .

1. După obiectul lor excepţiile procesuale sunt excepţii de procedură şi excepţii de fond.

Această clasificare este consacrată în art. 137 C.proc.civ..

Excepţiile de procedură au în vedere încălcarea regulilor de procedură

referitoare la compunerea instanţelor şi competenţa de judecată a acestora. Fac parte din

această categorie spre exemplu excepţia de incompatibilitate, abţinere, recuzare,

necompetenţă, excepţia de conexitate, etc.

Excepţiile de fond au în vedere lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la

acţiune. Sunt excepţii de fond excepţia de prematuritate, a lipsei de interes, excepţia

lipsei de calitate procesuală sau de capacitate procesuală, prescripţia dreptului de a

obţine condamnarea pârâtului, excepţia autorităţii lucrului judecat, excepţia

imunităţii de jurisdicţie, excepţia privind caracterul subsidiar al acţiunii în

constantare a acţiunii faţă de acţiunea în realizare. Excepţia de fond se aseamănă cu

excepţia de procedură sub raportul terenului pe care se plasează dezbaterile,

deoarece partea care invocă excepţia nu contrazice dreptul ce face obiectul

judecăţii, dar nici nu-l recunoaşte, altfel spus invocarea excepţiei nu pune în discuţie

fondul dreptului.

2. După efectul procedural pe care tind să-l realize, excepţiile procesuale se

clasifică în excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii.

Excepţiile dilatorii sunt acelea care determină doar o amânare a soluţionării

cauzei. Fac parte din această categorie spre exemplu excepţia de incompatibilitate,

excepţia de recuzare, excepţia lipsei de citare, etc.

Excepţiile peremptorii sau dirimate sunt acele excepţii care tind la împiedicarea

judecăţii pe fond. Se include în această categorie excepţia puterii lucrului judecat, lipsei

calităţii sau a capacităţii procesuale, perimarea, etc.

3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate excepţiile pot fi

absolute şi relative.

Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme juridice de ordine publică.

Acestea pot fi invocate de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă

din oficiu în orice fază a procesului.

Excepţiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive, putând fi invocate

numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen, de regulă, la prima zi de

înfăţişare sau la primul termen următor termenului la care s-a săvârşit neregularitatea

procedurală.

Soluţionarea excepţiilor procesuale-a se vedea art. 137 alin 1 C.proc.civ.

CAP.XI. PROBELE

XI. 1. Noţiune şi clasificare. Subiectul, obiectul şi sarcina probei

Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt

juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile.

Probele sunt administrate în procesul civil pentru a ajuta pe judecător să-şi

formeze convingerea în legătură cu faptele cercetate. Rezultă că subiectul probei este

judecătorul.

Obiectul probei este format din actele ori faptele juridice care sunt izvoare ale

raporturilor juridice concrete, actele ori faptele juridice care au dat naştere la dreptul

subiectiv civil şi obligaţia corelativă.

Sarcina probei este reglementată în art.1169C.civ.:”Cel ce face o propunere

înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

XI.2.Proba prin înscrisuri. Înscrisurile autentice. Înscrisurile sub semnătură

privată. Administrarea probei prin înscrisuri

Prin înscris se înţelege, de asemenea, orice declaraţie despre un act juridic sau un

fapt juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere,

imprimare pe hârtie sau pe orice material.

A. Înscrisurile autentice

Definiţia înscrisului autentic este prevăzută în art.1171C.civ.::”Actul autentic este

acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are

dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Uneori forma autentică este cerută

ad validitatem, însă de cele mai multe ori părţile recurg la ea pentru avantajele pe care le

prezintă:

B. Administrarea probei prin înscrisuri

Părţile vor alătura la cererea de chemare în judecată şi întâmpinare copii

certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă, sau le vor depune la prima zi

de înfăţişare.

Părţile sunt datoare să aibă asupra lor în şedinţă originalul înscrisului sau să-l

depună mai înainte în păstrarea grefei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris

(art.139alin.1C.proc.civ.). Depunerea originalului în păstrarea grefei dă posibilitatea

părţii adverse să consulte înscrisul.

XI.3. Proba prin declaraţia de martori. Persoane care pot fi ascultate ca martori.

Administrarea probei cu martori. Aprecierea probei cu martori.

Martorii sunt persoane străine de interesele în conflict, care relatează în faţa

instanţei de judecată fapte sau împrejurări referitoare la pricina ce se judecă, fapte ce ar

putea servi la soluţionarea ei. Mijlocul de probă este depoziţia martorului, în care se

materializează cunoştinţele acestuia despre faptele trecute pe care le-a recepţionat şi

memorat, iar nu martorul.

Regulile şi excepţiile, referitoare la probarea actelor juridice prin declaraţiile

martorilor sunt prevăzute în art.1191-1198C.civ.

Persoane care pot fi ascultate ca martori

De regulă, orice persoană poate fi ascultată ca martor, excepţiile fiind

prevăzute expres de lege în art.189C.proc.civ.

Administrarea probei cu martori

Martorii se propun de părţi prin cererea de chemare în judecată şi prin

întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă proba se solicită în cursul

judecăţii, în condiţiile art.138pct.2 şi 4 C.proc.civ., lista martorilor se va depune, sub

sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare (art.186 alin.2C.proc.civ.).

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul. Fiecare martor va fi

ascultat separat, cei neascultaţi neputând fi de faţă.

IX.4. Mărturisirea. Noţiunea şi caracterele juridice ale mărturisirii.

Clasificare. Administrarea probei mărturisirii. Interogatoriul.

Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care

adversarul său îşi întemeiază pretenţiile şi care este de natură să producă efecte probatorii

împotriva celui ce a făcut-o. Mărturisirea nu se confundă cu mărturia întrucât ea provine

de la una din părţile litigante şi nu de la un martor, persoană ce nu este implicată direct în

proces.

În prezent mărturisirea are aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte mijloace de

probă.

XI.5. Prezumţiile. Noţiune. Clasificare.

Prezumţiiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt

cunoscut la unul necunoscut (art.1199 C.proc.civ.).

XI.6. Expertiza. Sediul materiei. Admisibilitatea şi administrarea expertizei.

Forţa probantă.

Expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile pot recurge

atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de

specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Expertiza este reglementată în art. 201 – 214 C.proc.civ.

XI.7. Cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este considerată o probă judiciară directă şi

reprezintă mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri,

de situaţia unui imobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea importanţă pentru

soluţionarea litigiului.

Cercetarea la faţa locului, se solicită de partea interesată sau se dispune din oficiu

de instanţă prin încheiere.

XI.8. Asigurarea dovezilor

Potrivit art.235 alin.1C.proc.civ.:”Oricine are interes să constate de urgenţă

mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile, sau

să dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere

administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de

administrat în viitor”.

De regulă, asigurarea dovezilor poate fi dispusă în condiţiile în care există

primejdie ca acestea să dispară sau să fie mai greu de administrat în viitor. Prin excepţie

de la regulă art.235alin.2 prevde că:”cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie

în întârziere, în cazul în care pârâtul îşi dă învoirea”.

CAP.XII. INCIDENTE PROCESUALE CE POT SĂ APARĂ ÎN

CURSUL JUDECĂŢII

XII.1. Suspendarea judecăţii. Noţiune. Forme. Procedura suspendării şi

efectele ei. Încetarea suspendării.

Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului acesteia, datorită apariţiei

unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, sau

independent de voinţa lor, fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la

judecată .

Cazurile generale de suspendare sunt reglementate în art. 242 – 244 C.proc.civ.

XII. 2. Perimarea. Definiţia şi natura juridică. Delimitarea de decădere.

Domeniul de aplicare şi condiţiile perimării. Constatarea şi efectele perimării.

Perimarea reprezintă sancţiunea procedurală ce determină stingerea procesului în

faza în care se găseşte, datorită rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp

anume prevăzut de lege.

Potrivit art.248alin.1C.proc.civ.:”Orice cerere de chemare în judecată,

contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se

perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii

timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină când actul urma să fie îndeplinit din

oficiu.”.

XII. 3. Actele de dispoziţie ale părţilor. Renunţarea la judecată şi la drept.

A. Achiesarea. Tranzacţia

Principiul disponibilităţii, conferă părţilor dreptul ca prin acte procesuale de

dispoziţie să dispună de soarta procesului. Astfel, reclamantul poate renunţa la judecată

sau la dreptul pretins, pârâtul are posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului

sau la hotărârea pronunţată împotriva sa, sau părţile pot pune capăt litigiului, prin

încheierea unei tranzacţii.

A. Renunţarea la judecată şi la drept

Renunţarea la judecată este actul de dispoziţie al reclamantului prin care acesta

renunţă la acţiunea formulată prin cererea de chemare în judecată.

C. Tranzacţia

Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau

preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări

reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul

renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Tranzacţia este reglementată în Codul civil (art.1704-1717) şi în Codul de

procedură civilă (art.271-273).

CAP.XIII. ETAPA DELIBERĂRII

XIII.1. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

După închiderea dezbaterilor urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce urmează să

fie pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi.

Deliberarea se realizează, în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu. După

deliberare, dacă completul este format din mai mulţi judecători, preşedintele completului

adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel

din urmă (art.256C.proc.civ.).

Dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se judecă din nou în complet

de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile (art.257alin.1C.proc.civ.). Completul de

divergenţă are atribuţii limitate, la cercetarea chestiunilor asupra cărora judecătorii

completului obişnuit nu s-au putut pune de acord. Dacă, după judecarea divergenţei, vor

fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai mult, sunt datori

să se unească într-o singură părere (art.257alin.3C.proc.civ.). După soluţionarea

punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea

continua judecarea pricinii (art.257alin.5).

După încheierea deliberării, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se

semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători şi în care se va arăta, când este

cazul, opinia separată a judecătorilor rămaşi în minoritate. Dispozitivul se pronunţă, în

numele legii, de preşedinte în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor (art.258alin.1 şi 2

C.proc.civ.). După pronunţarea minutei, urmează redactarea hotărârii, cu respectarea

exigenţelor prevăzute în art.261C.proc.civ.

Hotărârea se redactează în două exemplare originale şi se comunică părţilor în

copie în cazul în care de la comunicare începe să curgă termenul de exercitare a apelului

sau recursului.

XIII.2. Hotărârea judecătorească

Hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin

care se soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi.

După obiectul lor, hotărârile judecătoreşti se clasifică în sentinţe, decizii şi

încheieri. Sentinţele sunt hotărârile prin care instanţele rezolvă fondul cauzei în primă

instanţă sau prin care prima instanţă se dezinvesteşte în temeiul unei excepţii procesuale.

Deciziile sunt hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în

interesul legii. Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc

încheieri (art.255 C.proc.civ.).

După durata acţiunii lor, există hotărâri propriu-zise, care soluţionează fondul

pricinii şi au de regulă, o acţiune nelimitată în timp, şi hotărâri provizorii, cu efecte

limitate în timp.

Conţinutul hotărârii-a se vedea art. 261C.proc.civ.

XIII.3. Termenul de graţie

Urmărirea silită începe la cererea creditorului şi numai după obţinerea la cererea

acestuia a titlului executoriu, însă instanţa poate acorda debitorului o amânare sau

eşalonare pentru executarea hotărârii. În acest sens

art.1101alin.2C.civ.dispune:”..judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să

acorde mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile

în starea în care se găsesc”. Termenul de graţie se acordă în situaţii deosebite pentru a

nu fi prejudiciat creditorul care a câştigat procesul.

XIII.4. Cheltuielile de judecată

Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să

le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală şi se compun din taxa judiciară

de timbru şi alte cheltuieli făcute de părţi.

XIII.5. Investirea cu formulă executorie

Pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare silită, este necesară

îndeplinirea unei formalităţi, respectiv investirea cu formulă executorie.

Investirea cu formulă excutorie se face de prima instanţă

(art.374alin.2C.proc.civ.), chiar dacă hotărârea sa a fost modificată sau casată în căile de

atac. Instanţa are obligaţia de a verifica dacă hotărârea este definitivă sau irevocabilă,

deoarece, de regulă, numai acestea pot fi puse în executare silită. Instanţa se pronunţă

prin încheiere, dată fără citarea părţilor.

Formula executorie este prevăzută în art.269C.proc.civ.

XIII. 6. Execuţia vremelnică

Prin excepţie, de la regula potrivit căreia numai hotărârile definitive sau

irevocabile pot fi puse în excutare silită, se pot pune în executare şi hotărâri nedefinitive

dacă se bucură de execuţie vremelnică. Executarea vremelnică se prezintă sub două

forme: executare vremelnică de drept şi judecătorească. A se vedea art.278-280

C.proc.civ.

CAP.XIV. APELUL

A. Noţiuni generale privind apelul

Apelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia oricare dintre părţi

poate solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de

fond.

În raport cu dispoziţiile care-l reglementează, apelul poate fi caracterizat ca o cale

de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.

B. Elementele apelului. Subiectele apelului. Obiectul apelului

Subiectele apelului

Subiectele apelului sunt părţile care s-au judecat în faţa primei instanţe. Au

calitate de părţi şi succesorii în drepturi ai părţilor, precum şi persoanele sau organele

cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă, alături de titularii drepturilor, în

cazul în care au sesizat prima instanţă de fond.

Obiectul apelului

Pot fi atacate cu apel, potrivit art.282C.proc.civ., hotărârile date în primă instanţă

de judecătorie şi tribunal.

Regula este că pot fi atacate cu apel toate hotărârile date de judecătorii şi tribunale

în primă instanţă, indiferent dacă s-au pronunţat sau nu în fond, apelul fiind, calea

obişnuită de atac, care permite judecarea în faţa unei instanţe superioare, în al doilea grad

de jurisdicţie.

De la această regulă, legea prevede anumite excepţii. Astfel, nu pot fi atacate cu

apel:

-hotărârile pronunţate în ultimă instanţă sau în primă şi ultimă instanţă, pe care

legea le declară fără drept de apel: renunţarea la dreptul pretins se constată printr-o

hotărâre dată fără drept de apel (art.247alin.4C.proc.civ.); hotărârea care consfinţeşte

învoiala părţilor se dă fără drept de apel (art.273C.proc.civ.) ori prevede că împotriva lor

se exercită recursul: hotărârile pronunţate asupra conflictelor de competenţă

(art.22alin.final.C.proc.civ.); hotărârile pronunţate asupra perimării (art.253

alin.2C.proc.civ.); hotărârea de anulare a acţiunii arbitrale (art.366 alin.2C.proc.civ.);

-hotărârile date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind

pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv,

atât în materie civilă cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la

înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, precum şi în alte

cazuri prevăzute de lege (art.2821 alin.1C.proc.civ.); Dacă aceste cereri sunt formulate pe

cale accesorie sau incidentală, în lumina principiului “accesorium sequitur principale”

soluţia dată asupra lor este supusă căilor de atac prevăzute pentru cererea principală.

-hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva

hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor

organe cu astfel de activitate, dacă legea nu prevede altfel (art.2821 alin.2 C.proc.civ.).

Împotiva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul,

în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Apelul împotriva hotărârii se

socoteşte făcut şi împotriva încheierilor (art.282alin.2 şi 3C.proc.civ.). Dacă hotărârea

finală este inapelabilă acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare.

C. Termenul şi formele apelului. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de apel.

Termenul pentru exercitarea apelului. Cererea de apel

• Potrivit art.282 alin.1 C.proc.civ. hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt

supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă la tribunal sunt supuse

apelului la Curtea de Apel. Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face

apel decât odată cu fondul, afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

Termenul de apel reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia se poate exercita

calea de atac a apelului şi este reglementat în art.284-286C.proc.civ.

Termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel (art.284 alin.1C.proc.civ.).

Cererea de apel

Cererea de apel –a se vedea art.287 C.proc.civ:

D. Efectele apelului

Cererea de apel produce următoarele efecte, specifice acestei căi de atac:

- investeşte instanţa de apel cu judecarea apelului. Dacă în cazul judecăţii în

prima instanţă, în mod excepţional, instanţa se poate sesiza din oficiu, instanţa

de apel nu se sesizează niciodată din oficiu. Din momentul sesizării instanţei

de apel, dobândeşte dreptul şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei.

- efectul suspensiv de executare. Efectul suspensiv de executare este o

trăsătură este o trăsătură definitorie a hotărârilor susceptibile de apel, acetea

neputând fi puse în executare silită cât timp sunt susceptibile de apel şi nici pe

perioada judecării cererii de apel. Efectul suspensiv de executare nu se

produce în cazul hotărârilor care sunt executorii de drept (art.278C.proc.civ.)

şi nici în cazul celor pronunţate în conformitate cu art.279C.proc.civ. Însă,

potrivit art.280C.proc.civ., instanţa de apel poate încuviinţa suspendarea

execuţiei vremelnice, cu darea unei cauţiuni, al cărei cuantum îl va fixa

instanţa. Dacă prima instanţă a respins cererea pentru încuviinţarea execuţiei

vremelnice, această cerere poate fi reiterată în apel. De asemenea, efectul

suspensiv al apelului, nu se produce în acele cazuri în care apelantul a achiesat

expres sau tacit la hotărârea pronuţată împotriva sa;

- efectul devolutiv, în sensul că apelul provoacă o nouă judecată în fond a

pricinii, cu privire la problemele de fapt şi de drept. Efectul devolutiv al

apelului cunoaşte două limite: instanţa de apel va cerceta cauza numai cu

privire la motivele indicate de apelant în cererea de apel; prin apel nu se poate

lărgi cadrul prorcesual stabilit în faţa primei instanţe.

Efectul devolutiv al apelului vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima

instanţă, nefiind admise modificări cu privire la calitatea părţilor, obiectul sau cauza

cererii de chemare în judecată şi nici formularea unor cereri noi. În acest sens, art.294

alin.1C.proc.civ.prevede că:”În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de

procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

Procedura de judecată a apelului. Principalele momente în desfăşurarea

judecăţii. Probele în apel. Soluţii în apel

După primirea dosarului, la instanţa de apel se desfăşoară o procedură o

procedură prealabilă soluţionării cauzei în şedinţă publică. Procedura prealabilă vizează

în primul rând fixarea termenului de judecată şi asigurarea contradictorialităţii şi a

dreptului de apărare în faţa instanţei de apel.

Termenul de judecată se fixează astfel încât, de la primirea citaţiei, intimatul să

aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente,

cel puţin 5 zile. Dacă intimatul preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin

citaţie, intimatul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde

urmează a i se face comunicările privind procesul (art.1141 alin.4C.proc.civ.).

Preşedintele va dispune să se comunice intimatului, odată cu citaţia, o copie după

cererea de apel, împreună cu copiile de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost

înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune întâmpinare cu

cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată (art.289 alin.2C.proc.civ.).

În cazul în care intimatul nu a primit în termenul prevăzut de art.1141,

comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de

înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună întâmpinare. Dacă intimatul lipseşte la

prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost communicate, va

dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost

communicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor

art.1141 alin.3 sau 4, după caz (art.291 C.proc.civ.).

Apelurile făcute vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel

(art.289alin.4C.proc.civ.). Dacă apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost

repartizate la secţii deosebite, preşedintele ultimei secţii investite va dispune trimiterea

dosarului la secţia cea dintâi investită.

În ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, judecarea apelului se

face, în complet de doi judecători.

Apelul se judecă după regulile de la judecata în prima instanţă având în vedere şi

dispoziţiile speciale în materia apelului (art.298C.proc.civ.). Astfel, se vor aplica şi în

apel dispoziţiile privitoare la înfăţişări şi dezbateri, la condiţiile în care părţile pot fi

reprezentate în justiţie, la invocarea şi soluţionarea excepţiilor, administrarea dovezilor,

deliberarea şi pronunţarea hotărârii, renunţarea, achiesarea, tranzacţia, cu condiţia să nu

contravină dispoziţiilor din materia apelului.

O primă dispoziţie specială în materia apelului, este prevăzută în

art.292alin.1C.proc.civ.:”Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte

motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât de cele invocate la prima instanţă sau

arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi

administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Art.292

alin.2C.proc.civ.obligă instanţa de apel să se pronunţe, în fond, numai pe baza celor

invocate la prima instanţă în cazul în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului

sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.

De asemenea, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Altă dispoziţie specială, prevăzută în art.295alin.1C.proc.civ., stabileşte limitele

în care instanţa de apel va cerceta fondul pricinii. Astfel, potrivit art.295

alin.1C.proc.civ.:”Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea

situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot

fi invocate şi din oficiu”.

E. Soluţii în apel

În legătură cu soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, Codul de

procedură civilă prevede în art.296 Teza I C.proc.civ. că instanţa de apel poate păstra ori

schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în

propria cale de atac o situaţie mai gra decât aceea din hotărârea atacată.

Păstrarea hotărârii atacate echivalează cu respingerea cererii de apel.

Respingerea apelului are ca efect menţinerea sentinţei împotriva căreia s-a exercitat calea

de atac. Această soluţie se pronunţă de instanţa de apel atunci când motivele invocate de

apelant au fost găsite neîntemeiate.

Instanţa de apel poate admite cererea de apel schimbând hotărârea atacată în tot

sau în parte. În acest caz este însă necesar să se arate de instanţa de apel că s-a admis

apelul şi să se reproducă soluţia dată de instanţa de apel pe fond.

În cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în

judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel găsind apelul întemeiat, a

anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre

definitivă (art.297alin.1C.proc.civ.). Hotărârea pronunţată, fiind definitivă va putea fi

atacată numai cu recurs.

Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru încălcarea normelor referitoare la

competenţă, instanţa de apel anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare

instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul

când constată propria sa competenţă. În acest caz, precum şi atunci când există vreun alt

motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau

în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare

(art.297alin.2C.proc.civ.). În acest caz, hotărârea pronunţată va putea fi atacată cu apel,

dacă prin lege nuse prevede altfel.

CAP. XV. RECURSUL

A. Noţiuni generale privind recursul

Recursul este cale extraordinară de atac, prin care partea interesată sau procurorul

solicită, în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri dată

fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională, urmărindu-se în

principiu să se dispună o rejudecare a fondului sub aspectul motivului de casare.

B. Elementele recursului. Subiectele, obiectul şi motivele recursului

În recurs, partea care exercită calea de atac poartă denumirea de recurent,

iar cea împotriva căreia se exercită recursul. Poate avea calitate de recurent sau de intimat

oricare dintre părţi indiferent de poziţia procesuală avută în faţa instanţei de fond.

Obiectul recursului

Sunt hotărâri susceptibile de recurs, potrivit art.299alin.1C.proc.civ-hotărârile

date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege,

hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.

În prima categorie se încadrează acele sentinţe care au fost pronunţate fără drept

de apel. Aceste cazuri sunt limitativ prevăzute de lege: în cazul conflictelor de

competenţă (art.22alin.5C.proc.civ.); hotărâri de expedient (art.273C.proc.civ.); hotărârea

prin care instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv

(art.247alin.4C.proc.civ.); hotărâri pronunţate în revizuire pentru contrareitate de hotărâri

(art.328alin.2C.proc.civ.).

Principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs sunt cele pronunţate în

apel, indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa de apel. Recursul nu poate fi însă

exercitat, omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului. Hotărârea dată în primă

instanţă care nu a fost atacată cu apel nu mai poate fi atacată nici cu recurs, ea devenind

irevocabilă la expirarea termenului de apel.

În cazul hotărârilor pronunţate într-o contestaţie în anulare, revizuire sau

contestaţie la executare, regula este că acestea pot fi atacate cu recurs numai dacă şi

hotărârile pronunţate asupra fondului erau susceptibile de recurs.

Încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai o dată cu fondul cauzei,

cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii în faţa instanţei de apel.

Încheierile prin care s-a dispus suspendarea judecăţii pot fi atacate separat cu

recurs. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării

procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva

încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol (art.2441C.proc.civ.).

Motivele de recurs

Simpla nenulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea

pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci recurentul are obligaţia să-şi

întemeieze recursul pe cel puţin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.

A se vedea art.304C.proc.civ.,

• Când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale

• Când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la

dezbaterea în fond a pricinii

• Când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe

• Când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti

• Când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute

sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2

• Dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut

• Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii

• Când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat

natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia

• Când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greşită a legii

C.Termenul şi formele recursului. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de

recurs. Termenul de recurs. Cererea de recurs

Potrivit art.299 alin.2 C.prov.civ., recursul se judecă de instanţa imediat

superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.

Potrivit principiului colegialităţii, recursul se judecă de un complet format din trei

judecători.

D.Termenul de recurs

Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel (art.301C.proc.civ.).

Termenul de 15 zile prevăzut de art.301C.proc.civ.constituie dreptul comun în

materia recursului. De la această regulă există excepţii atât în ceea ce priveşte durata

termenului, cât şi în ceea ce priveşte punctul de la care termenul începe să curgă.

În ceea ce priveşte durata termenului de recurs, Codul de procedură civilă instituie

anumite termene speciale de recurs, constituind excepţii de la regula menţionată:

-termenul de recurs împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de

competenţă este de 5 zile (art.22alin.5C.proc.civ.);

-termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale este de 5 zile

(art.582alin.3C.proc.civ.);

-termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile

(art.619C.proc.civ.).

E. Cererea de recurs –a se vedea art. 3021 C.proc.civ.

F. Procedura de judecată a recursului

După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei

hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul împreună cu dovezile de

îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii (art.306alin.6 C.proc.civ.).

La termenul stabilit pentru judecata recursului, preşedintele completului va da mai

întâi cuvântul recurentului, iar apoi intimatului (art.309alin.1C.proc.civ.). Dacă

procurorul este parte principală (când a pornit acţiunea în temeiul art.45 alin.1C.proc.civ.)

sau recurent va avea primul cuvântul, iar în celelalte cazuri va vorbi ultimul.

Inainte de a se trece la dezbaterea motivelor de casare, instanţa va soluţiona

excepţiile de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a recursului.

Instanţa, prin soluţionarea recursului, nu rejudecă pricina în fond, ci controlează

hotărârea atacată în raport de motivele de casare invocate de recurent.

Dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi

atacată cu apel, instanţa de recurs va examina cauza sub toate aspectele.

Art.305C.proc.civ. consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs, cu

excepţia înscrisurilor. Această regulă se întemeiază pe o raţiune precisă, anume aceea că

esenţialmente recursul nu este o cale devolutivă de atac, ci un mijloc procedural prin care

se realizează doar un examen al hotărârii atacate.

Limitarea privitoare la probele ce pot fi administrate există numai pentru etapa

recursului, după casare putând fi administrată orice probă necesară soluţionării cauzei.

Şi în etapa recursului pot apare incidente de procedură, de natură să întrerupă sau

să stingă cursul judecăţii sau să modifice soluţia. Astfel, recursul: poate fi suspendat

pentru motivele prevăzute de art.242-244C.proc.civ.; se poate perima, dacă a rămas în

nelucrare din vina recurentului, timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie

comercială; se poate stinge prin actele de dispoziţie ale părţilor.

G.Soluţii în recurs

Potrivit art.312alin.1C.proc.civ.:”Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge

sau anula ori poate constata perimarea lui”.

În cazul admiterii recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în

tot sau în parte (art.312 alin.2C.proc.civ.).

Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art.304pct.

6, 7, 8, şi 9C.proc.civ., iar casarea, pentru cele prevăzute de art.304pct. 1, 2, 3, 4 şi 5

C.proc.civ., precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a

soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este

posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. În scopul asigurării unei judecăţi

unitare, dacă instanţa găseşte întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag

modificarea, iar altele casarea, va dispune casarea totală a hotărârii atacate

(art.312alin.3C.proc.civ.).

Casarea poate fi totală, atunci când vizează întreaga hotărâre atacată, sau parţială,

când se desfiinţează numai o parte din hotărârea atacată.

Distincţia dintre casarea totală şi parţială, prezintă importanţă pentru stabilirea

limitelor în care se va rejudeca fondul după casare.

Din punct de vedere al instanţei care va judeca pricina după casare se face

distincţie între casarea cu reţinere şi casarea cu trimitere.

Recursul poate fi respins ca:

- nefondat, când instanţa de recurs constată că hotărârea atacată este legală şi

temeinică;

- fiind tardiv introdus, caz în care hotărârea devine irevocabilă la expirarea

termenului de recurs;

- inadmisibil, în situaţia în care este este exercitat omisso medio, împotriva unei

hotărâri de primă instanţă neapelată, deşi partea avea la îndemână calea de atac a

apelului;

- neavenit, în situaţia în care recursul a fost exercitat de intervenientul accesoriu,

fără ca partea în favoarea căreia s-a intervenit să fi declarat recurs;

- nesusţinut, în materia divorţului, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul

(art.612alin.2C.proc.civ.).

Recursul mai poate fi anulat, spre exemplu, ca netimbrat sau insuficient timbrat

ori ca fiind introdus de o persoană, fără calitate procesuală.

Hotărârea pronunţată de instanţa de recurs este irevocabilă chiar dacă prin aceasta

s-a soluţionat fondul pricinii (art.377alin.2 pct.4 C.proc.civ.). Fiind irevocabilă, această

hotărâre nu mai poate fi atacată cu un nou recurs, ci numai prin intermediul contestaţiei în

anulare sau revizuirii, pentru motivele prevăzute expres de lege.

H. Judecata în fond după casare

Art.315C.proc.civ.stabileşte limitele în care instanţa va rejudeca pricina după

casare.

Instanţa care rejudecă fondul are obligaţia de a respecta îndrumările date de

instanţa de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate de aceasta şi cu privire la

necesitatea de a clarifica anumite împrejurări de fapt prin administrarea unor probe.

Această regulă trebuie respectată atât de instanţa sesizată după casarea cu trimitere spre

rejudecare, cât şi de instanţa de recurs, în caz de casare cu reţinere.

Judecata după casare se realizează cu respectarea împrejurărilor care au

determinat casarea, instanţa de fond, ţinând seama de toate motivele invocate şi având

deplină putere să aprecieze probele şi să stabilească faptele, ţinând seama de indicaţiile

date prin decizia care a admis recursul. Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea

formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat (art.315alin.2C.proc.civ.).

În caz de casare parţială, instanţa care rejudecă fondul are un câmp de judecată

restrâns, din obiectivul acesteia retrăgându-se acele capete de cerere şi acele probleme

care au rămas rezolvate irevocabil.

În cazul casării totale, instanţa care rejudecă fondul, va judeca procesul în

întregime.

După casarea hotărârii devin aplicabile şi prevederile art.296C.proc.civ.care

consacră principiul potrivit căruia, recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac

o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el

consimte la aceasta… Principiul “non reformatio in pejus”nu are caracter de ordine

publică, de vreme ce recurentul poate consimţi să i se creeze o situaţie mai grea în propria

cale de atac. Având în vedere consecinţele la care se expune, recurentul trebuie să-şi

manifeste consimţământul la agravarea situaţiei în propria cale de atac, în mod expres.

CAP. XVI. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se

cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de

lege, şă îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Codul de procedură civilă consacră în art.317-318 două forme ale contestaţiei în

anulare, care se deosebesc între ele prin condiţiile de admisibilitate şi prin motivele

diferite pentru care pot fi exercitate.

A. Contestaţia în anulare obişnuită. Motive şi condiţii de admisibilitate

Contestaţia în anulare obişnuită este calea extraordinară de atac prin intermediul

căreia partea interesată poate obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile

pentru motivele expres prevăzute de art.317C.proc.civ., dar numai dacă motivele nu au

putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Potrivit art.317C.proc.civ., contestaţia în anulare poate fi exercitată în următoarele

cazuri:

• când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;

• când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică

privitoare la competenţă.

B. Contestaţia în anulare specială. Motive şi condiţii de admisibilitate

Contestaţia în anulare specială este calea extraordinară de atac prin intermediul

căreia partea interesată poate obţine retractarea unei hotărâri pronunţate de instanţa de

recurs pentru motivele expres prevăzute de art.318C.proc.civ.:

• când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale;

• când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală

să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

CAP. XVII. REVIZUIREA

A. Noţiune. Obiectul revizuirii

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensivă de

executare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti

definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege.

Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac, motivele pentru

care poate fi exercitată fiind expres prevăzute de lege.

Art.322alin.1C.proc.civ. limitează obiectul revizuirii la hotărârile rămase

definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, şi la hotărârile instanţei de recurs atunci

când evocă fondul.

B. Motivele de revizuire

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea este admisibilă numai în cazurile

expres şi limitativ prevăzute de art.322pct.1-9C.proc.civ.:

C. Subiectele revizuirii

În revizuire partea care exercită calea de atac poartă denumirea de revizuient, iar

cea împotriva căreia se introduce cererea, intimat. Revizuient poate fi oricare din părţille

care a figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, cu condiţia de a justifica

un interes. Calea de atac a revizuirii poate fi exercitată şi de procuror, indiferent dacă a

participat sau nu la judecată.

D. Instanţa competentă

Potrivit art.323alin.1C.proc.civ., competenţa soluţionării cererii de revizuire

revine instanţei care a soluţionat cauza în fond. De regulă, revizuirea este o cale de atac

de retractare, de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Dacă revizuirea se cere pentru contrareitate de hotărâri, ea devine o cale de atac de

reformare, astfel încât competenţa va aparţine instanţei mai mare în grad faţă de instanţa

sau instanţele care au pronunţat hotărâri potrivnice.

E. Termenul de revizuire

Codul de procedură civilă instituie trei termene în care ar putea fi exercitată

revizuirea, respectiv termenul de drept comun cu durata de o lună, termenul de 6 luni în

cazul motivului prevăzut de art.322pct.6C.proc.civ., termenul de 15 zile în cazul

întemeiat pe art.322pct.8C.proc.civ. şi termenul de 3 luni pentru motivul prevăzut la

art..322pct.9C.proc.civ.

F. Judecata cererii de revizuire

Deoarece legea nu stabileşte reguli speciale referitoare la conţinutul cererii de

revizuire se vor aplica dispoziţiile generale prevăzute de art.82-84 şi 112C.proc.civ..

CAP. XVIII. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scop

realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Exercitarea acestei căi

extraordinare de atac urmăreşte să fixeze jurisprudenţa asupra problemelor de drept care

au fost soluţionate în mod diferit, în scopul de a asigura o interpretare şi aplicare

uniformă a legii cu efecte numai pentru viitor.

Recursul în interesul legii, este reglementat în art.329 C.proc.civ.

Deşi în reglementarea actuală, deciziile date asupra recursului în interesul legii nu

mai sunt obligatorii pentru instanţe, rezolvarea dată de instanţa supremă unei probleme de

drept se va impune prin valoarea argumentelor invocate pentru justificarea soluţiei

respective.

CAP. XIX. PROCEDURI SPECIALE

I. Ordonanţa preşedinţială

Procedura ordonanţei preşedinţiale este reglementată în art.581-582C.proc.civ. şi

se înfăţişează ca o procedură specială reglementată de lege în scopul luării unor măsuri

vremelnice în cazuri urgente.

A. Admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale

Pentru admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale se cer a fi îndeplinite atât condiţiile

generale necesare pentru exercitarea oricărei acţiuni, cât şi anumite condiţii speciale care

rezultă din dispoziţiile legale incidente în materie.

Potrivit art.581alin.1C.proc.civ.:”Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri

grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei

pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu

prilejul unei executări”.

B. Domeniu de aplicare

Dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, calea ordonanţei preşedinţiale poate fi

folosită în orice litigiu şi indiferent dacă instanţa este sau nu sesizată asupra fondului. Ordonanţa

preşedinţială îşi găseşte aplicare în special în materia raporturilor de familie, de vecinătate şi

proprietate, locative, comerciale şi de executare silită.

C. Procedura de judecată a cererii de ordonanţă preşedinţială

Instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de ordonanţă preşedinţială este instanţa

competentă să soluţioneze pricina în fond (art.581alin.2Cproc.civ.).

Sesizarea instanţei se realizează prin cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de partea

interesată, care va cuprinde menţiunile prevăzute de art.112C.proc.civ. Având în vedere caracterul

sumar al procedurii, cererea de ordonanţă preşedinţială nu trebuie să cuprindă toate elementele pe

care legea la prevede pentru cererea de chemare în judecată, ci numai elementele esenţiale ale

actului de sesizare, respectiv măsura solicitată, justificarea urgenţei, probele invocate pentru

susţinerea cererii şi semnătura.

Judecata se desfăşoară potrivit dispoziţiilor de drept comun, cu derogările prevăzute de lege.

Judecata cererii de ordonanţă preşedinţială se face cu sau fără citarea părţilor şi chiar atunci

când există judecată asupra fondului (art.581alin.3tezaI C.proc.civ.). Regula o reprezintă citarea

părţilor, lipsa citării fiind expresia urgenţei şi nu a încălcării drepturilor procesuale ale părţilor.

În privinţa probelor, se aplică regulile generale privind admisibilitatea, administrarea şi

aprecierea acestora. Însă, având în vedere urgenţa soluţiei ce trebuie pronunţată şi caracterul

vremelnic la măsurii ce trbuie dispusă, instanţa nu va înciviinţa administrarea acelor probe care ar

tergiversa judecata.

Hotărârea pronunţată în această procedură specială poartă denumirea de ordonanţă

preşedinţială şi va cuprinde toate elementele unei hotărâri judecătoreşti. Ordonanţa preşedinţială este

vremelnică şi executorie. Instanţa poate hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea

unui termen (art.581alin.4C.proc.civ.).

Ordonanţa preşedinţială se bucură de putere de lucru judecat relativă, numai faţă de o nouă

cerere de ordonanţă preşedinţială, în care sizuaţia de fapt şi de drept este identică, nu şi faţă de

procesul în fond.

Hotărârea pronunţată este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat

cu citarea părţilor, şi de la comunicare dacă s-a dat fără citarea lor.

II. Procedura divorţului

De regulă, căsătoria se încheie pe viaţă, mijlocul firesc de încetare a acesteia fiind decesul

unuia din soţi. Dar, căsătoria se poate desface şi prin divorţ dacă există motive temeinice care au

vătămat grav raporturile dintre soţi.

În acest sens, art.38 alin.1C.fam. dispune că :”Instanţa judecătorească poate desface

căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav

vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

Divorţul este supus unei proceduri speciale, reglementate în art.607-619 C.proc.civ., care

cuprinde anumite reguli derogatorii de la procedura de drept comun, în ceea ce priveşte competenţa,

conţinutul cererii de divorţ, regimul probelor, procedura de judecată şi căile de atac.

A. Competenţa în materia divorţului

În ceea ce priveşte competenţa în materia divorţului, art.607 Teza I C.proc.civ., prevede

că:”Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă

domiciliu comun al soţilor”.

Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în

circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, competenţa aparţine

instanţei de la domiciliul pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă

judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului (art.607 Teza II C.proc.civ.).

Cererea de divorţ va cuprinde pe lângă elementele prevăzute de art.112 C.proc.civ. numele

copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din

căsătorie. Dacă nu există copii minori născuţi din căsătorie se va face menţiune în acest sens (art.612

alin.1 şi 2C.proc.civ.). La cererea de chemare în judecată se va alătura certificatul de căsătorie şi

certificatele de naştere ale copiilor minori născuţi din căsătorie sau care au aceeaşi situaţie legală

(art.612 alin.3C.proc.civ.).

B. Procedura de judecată în faţa instanţei de fond. Elemente derogatorii de

la procedura de drept comun

Potrivit art.612 alin.4 C.proc.civ.:”Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare,

se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei”.

Preşedintele instanţei are obligaţia de a-i da reclamantului sfaturi de împăcare, iar dacă

acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei (art.613C.proc.civ.).

Nerespectarea acestei obligaţii trebuie dovedită de reclamant care, pentru a obţine anularea hotărârii,

va trebui să invoce îndeplinirea cerinţelor art.105 alin.2C.proc.civ.

Prin excepţie de la dreptul comun, care îngăduie părţilor să-şi exercite drepturile procedurale

personal sau prin reprezentant, în materia divorţului, art.614 C.proc.civ. instituie regula înfăţişării

personale a părţilor în faţa instanţelor de fond. Părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar, numai

dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este

pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate.

Potrivit art.616 C.proc.civ.:”Dacă la termenul de judecată în primă instanţă, reclamantul

lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută”. Prin

această dispoziţie, derogatorie de la dreptul comun, se instituie o sancţiune procedurală specială-

respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută-ce are drept temei culpa procesuală dedusă din

neînfăţişarea reclamantului la termenul de judecată, în primă instanţă. Sancţiunea operează numai

atunci când, cumulativ, lipsa reclamantului este nejustificată şi doar pârâtul se înfăţişează la judecată

şi se bazează pe prezumţia legală de renunţare la judecată.

Legea procesuală, dă posibilitatea şi soţului pârât să ceară desfacerea căsătoriei prin cerere

reconvenţională, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare în şedinţă publică, pentru faptele

petrecute înainte de această dată. Nerespectarea termenului privind introducerea cererii

reconvenţionale atrage sancţiunea decăderii, soţul pârât nemaiputând cere divorţul pentru motivele

proprii avute până atunci.

Pentru faptele petrecute după prima zi de înfăţişare, pârâtul va putea face cerere

reconvenţională până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului (art.608

Teza a-II-a C.proc.civ.).

Cererea reconvenţională se face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea

reclamantului, fără a fi posibilă disjungerea, chiar dacă la data formulării ei cererea principală era în

stare de judecată.

Pentru motivele de divorţ ivite după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce

judecata primei cereri se afla în apel, prin derogare de la art.294 alin.1C.proc.civ., art.609C.proc.civ.

acordă posibilitatea soţului pârât de a formula cerere reconvenţională direct la instanţa investită cu

judecarea apelului.

Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prevăzute de lege atrage decăderea

soţului pârât din dreptul de a cere divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă

şi motivele divorţului s.au ivit în urmă (art.610C.proc.civ.).

În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ invocate

de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina soţului

reclamant. În situaţia în care, în urma administrării dovezilor, instanţa constată vina ambilor soţi,

poate pronunţa divorţul, chiar în lipsa cererii reconvenţionale (art.617alin.1C.proc.civ.).

De asemenea, prin cererea de divorţ sau prin cererea reconvenţională, se poate solicita

soluţionarea unor cereri accesorii, referitoare la: încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor

minori şi contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire

profesională a acestora (art.42C.fam.); încuviinţarea purtării numelui avut în timpul căsătoriei şi

după desfacerea acesteia (art.27C.fam.); partajul bunurilor comune; plata pensiei de întreţinere, în

condiţiile art.41C.fam.; beneficiul contractului de locaţiune.

În materia probelor, derogarea de la dreptul comun se prezintă sub două aspecte:

-mijloace de probă neadmise în dreptul comun, dar admise în materia divorţului. În acest

sens, art.190C.proc.civ., prevede posibilitatea audierii ca martori a rudelor şi afinilor până la gradul

al treilea inclusiv, în afară de descendenţi;

-mijloace de probă admise în dreptul comun, dar neadmise în materia divorţului.

Interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de divorţ (art.612alin.6C.proc.civ.).

Interogatoriul este însă admisibil pentru soluţionarea cererilor accesorii. Pentru soluţionarea cererii

accesorii privind încredinţarea copiilor minori, se vor asculta părinţii, autoritatea tutelară şi minorul

dacă a împlinit vârsta de 10 ani (art.42C.fam.). Ascultarea copilului minor se va face în camera de

consiliu, iar în funcţie de împrejurări, dacă instanţa găseşte potrivit, va asculta copilul fără ca părţile

sau alte persoane să fie de faţă (art.144*C.proc.civ.).

Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa va putea să dispună judecarea în

camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare

a probelor. În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică (art.615C.proc.civ.).

C. Hotărârea de divorţ

În procesul de divorţ deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se fac, în general, după

regulile dreptului comun.

Instanţa de divorţ poate pronunţa următoarele soluţii:

-respingerea cererii de divorţ.

Cererea de divorţ ca nesusţinută, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul

(art.616C.proc.civ.). Divorţul poate fi respins şi în situaţia în care din dezbateri rezultă vina

exclusivă a soţului reclamant, iar soţul pârât nu a cerut desfacerea căsătoriei prin cerere

reconvenţională.

-desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi.

Această soluţie se aplică în cazul care divorţul se pronunţă pe baza acordului soţilor în

condiţiile art.38alin.2C.fam. Deşi art.617alin.3C.proc.civ. are în vedere numai divorţul pronunţat în

condiţiile art.38alin.2C.fam., soluţia se aplică şi în cazul divorţului remediu reglementat de

art.38alin.3C.fam., în cazul divorţului cerut de oricare dintre soţi, când starea sănătăţii sale face

imposibilă continuarea căsătoriei.

-desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului pârât sau din vina ambilor soţi.

În principiu, în cazul dovedirii motivelor de divorţ, acţiunea va fi admisă din vina exclusivă a

soţului pârât. În cazul în care, soţul pârât a formulat cerere reconvenţională este posibilă desfacerea

căsătoriei din vina exclusivă a soţului reclamant sau din vina ambilor soţi.

Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă ambele părţi solicită

instanţei aceasta (art.617alin.2C.proc.civ.).

În conformitate cu art.39alin.1C.fam.:”Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin

care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă”.

Referitor la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii de divorţ, art.619C.proc.civ.,

instituie anumite derogări de la dreptul comun.

O altă particularitate, în materia divorţului, se referă la respingerea apelului sau, după

caz, ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul şi la posibilitatea judecării apelului

introdus de pârât, chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul.

Hotărârea de divorţ pronunţată în condiţiile art.6131alin.1C.proc.civ., este definitivă şi

irevocabilă în ce priveşte divorţul (art.619 alin.5C.proc.civ.). Aceste hotărâri pot fi atacate cu apel

sau cu recurs, numai penrtu cererile accesorii.

Indiferent de soluţia dată în fond, hotărârea în materie de divorţ nu este supusă revizuirii, în

schimb se poate folosi calea extraordinară de atac a revizuirii.

BIBLIOGRAFIE

1. Ghe. Dinu -Drept procesual civil-curs universitar, ediţia a II-a, Editura Tipp.Slobozia

2008

2.V. M. Ciobanu s.a., Drept procesual civil. Acte normative esentiale pentru judecatori,

avocati, notari publici, consilieri juridici si executori judecatoresti, Bucuresti, Editura

Global Lex, 2003.

3. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila. Editia a II-a, Editura

"National", 1998 (vol. I si II).

4. G. Boroi "Codul de procedura civila comentat si adnotat", vol. I, Editura "All Beck",

Bucuresti, 2007.

5. M. Condoiu, Drept procesual civil, note de curs I, Editura Fundatiei de Maine,

Bucuresti 2007

6. M. Condoiu, Drept procesual civil, note de curs II, Editura Fundatiei de Maine,

Bucuresti 2007