1. Concediere disciplinară. Sustragerea de către salariat a unor bunuri din depozitele angajatorului. Răspunderea penală şi răspunderea disciplinară. Distincţii

Art. 61 lit. a) C. muncii

Chiar dacă răspunderea penală a salariatului faţă de societate nu a fost stabilită de către organele de cercetare penală, răspunderea disciplinară a acestuia a fost legal şi temeinic reţinută de către angajator, câtă vreme cele două forme de răspundere au un izvor diferit (răspunderea penală îşi are temeiul în încălcarea legii penale, iar răspunderea disciplinară în încălcarea contractului de muncă intervenit între salariat şi angajatorul său).

Câtă vreme salariatul şi-a încălcat obligaţia de fidelitate pe care o avea faţă de angajator, abaterile disciplinare săvârşite au un caracter suficient de grav pentru a justifica cea mai gravă sancţiune disciplinară prevăzută de dispoziţiile Codului muncii, respectiv concedierea disciplinară.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dec. civ. nr. 6307/R din 5 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr.791/F din data de 09 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – Secţia Civilă, în dosarul nr.1009/98/2009, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul C.C. în contradictoriu cu pârâta SC „L.” SRL Galaţi şi fost obligat reclamantul către pârâtă la plata sumei de 301,60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr.698/30.03.2009 a fost desfăcut contractul individual de muncă al reclamantului C.C., în baza art.61 lit. a) din Codul muncii.

S-a constatat că decizia de concediere a fost legal emisă de pârâtă pentru săvârşirea unor abateri grave de către contestator de la regulile de disciplină a muncii stabilite prin Regulamentul Intern, cu referire la art.263 - 268 din Codul muncii.

Astfel, din referatul întocmit de şeful departamentului audit la data de 21.03.2009, a rezultat că a fost descoperită o lipsă în gestiune la depozitele unde îşi desfăşura activitatea reclamantul, iar sustragerea mărfurilor din aceste depozite s-a făcut prin intermediul salariaţilor C.C., S.V. şi P.F.

S-a apreciat din Nota explicativă dată de salariatul P.F. în cadrul cercetării disciplinare prealabile efectuate de pârâtă, că marfa sustrasă din depozite era transportată cu maşinile societăţii pârâte la diverşi clienţi, de către reclamantul C.C.

1

S-a menţionat că, la dosarul cauzei, pârâta a depus plângerea penală formulată împotriva reclamantului C.C. şi a altor 3 salariaţi pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare.

S-a constatat că, potrivi art. 61 lit. a) din Codul Muncii: ”angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară”.

S-au avut în vedere şi prevederile art.263 alin.2 din Codul Muncii: „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”.

Faptele reţinute în sarcina reclamantului respectiv, lipsa constatată în gestiune, transportul şi comercializarea de marfă fără documente legale şi fără aprobarea conducerii societăţii, contrar susţinerilor acestuia, reprezintă abateri disciplinare, fiind săvârşite în legătură cu munca sa.

S-a reţinut caracterul ilicit al faptelor săvârşite de contestator, dat de încălcarea art.172 alin.1, art.174 şi art.199 din Regulamentul intern, reclamantul contestator prejudiciind societatea pârâtă prin fapte constând în sustragerea de mărfuri şi comercializarea acestora fără documente legale.

În consecinţă, s-a apreciat că decizia de concediere a fost temeinic emisă de către pârâtă pentru săvârşirea cu vinovăţie de către reclamantul C.C. a unor abateri disciplinare grave, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, iar aceste abateri sunt suficient de grave pentru a atrage măsura dispusă de pârâtă, respectiv desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către reclamantul C.C., care a criticat-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ., recurentul a arătat că,instanţa fondului, motivând respingerea contestaţiei formulate a avut în vedere actul depus de pârâta S.C. "L." SRL Galaţi din care rezultă că s-a formulat o plângere penală împotriva sa şi a altor 3 salariaţi ai societăţii pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, deşi pe tot parcursul procesului acesta a insistat solicitând relaţii de la organele de cercetare penală în privinţa calităţii în care figurează în ancheta acestora, însă fără nici o motivare aceasta cerere s-a respins, deşi astfel s-ar fi putut dovedi că în dosarul penal menţionat este audiat în calitate de martor şi nu ca făptuitor, nefiind vinovat de săvârşirea infracţiunii de delapidare

Recurentul a mai arătat că instanţa fondului, fără nici o probă, a tras concluzia ca recurentul ar fi săvârşit abateri disciplinare grave care ar justifica măsura disciplinară de desfacere a contractului individual de muncă.

2

La dosarul cauzei s-au depus ca probe noi în recurs adresele nr. 564495/A din 23.09.2009 şi 396.086/A din 24.09.2009 ale Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ialomiţa şi citaţia emisă în dosarul penalnr.859/P/2009.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., cât şi din oficiu, conform art.3041 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Prin decizia nr.698/30.03.2009 contestată în prezenta cauză, intimatul-pârât a dispus sancţionarea recurentului reclamant încadrat la societate în funcţia de agent de livrare la punctul de lucru din Ialomiţa al acesteia, cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în baza art.61 lit. a) din Codul muncii; intimata a reţinut în sarcina recurentului săvârşirea unor abateri disciplinare constând în scoaterea mărfurilor din depozitele societăţii fără documente legale, în lipsa unor atribuţiuni de serviciu în acest sens şi fără aprobarea directorului punctului de lucru şi comercializarea mărfii societăţii fără documente legale, fapte prin care salariatul a încălcat dispoziţiile art.172 alin.1, art.174 şi art.199 din Regulamentul intern.

Din coroborarea ansamblului probelor administrate în cauză, respectiv fişele de post ale recurentului, Regulamentul intern al S.C. "L." SRL,nota explicativă dată în cursul cercetării disciplinare de către gestionarul P.F., referatul nr.34/17.03.2009 întocmit de către directorul operaţii tranzacţii al punctului de lucru Slobozia al societăţii, referatul nr.34/17.03.2009 întocmit de şeful departamentului audit la data de 21.03.2009, ce învedera existenţa unei lipse în gestiune constatată la depozitul unde îşi desfăşura activitatea salariatul şi documentele de verificare contabilă a gestiunii punctului de lucru Slobozia al societăţii ,contrar susţinerilor recurentului ce apar ca nefondate, rezultă cu certitudine vinovăţia acestuia în săvârşirea abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa.

Potrivit fişelor de post, recurentul avea ca atribuţii de serviciu obligaţia de a livra marfă către clienţi numai în baza documentelor fiscale, de a recepţiona marfa pe baza facturii şi/sau avizului de expediţie şi să se comporte ca un bun proprietar faţă de bunurile societăţii angajatoare.

Din cuprinsul referatelor nr.34/17.03.2009 întocmit de către directorul operaţii tranzacţii al punctului de lucru Slobozia al societăţii, şi al celui înregistrat sub nr.34/17.03.2009 întocmit de şeful departamentului audit la data de 21.03.2009, se aducea la cunoştinţa conducerii intimatei existenţa unei lipse în gestiune constatată la depozitul unde îşi desfăşura activitatea salariatul iar potrivit documentelor de inventariere aflate la filele 51-144 din dosarul instanţei fondului, societatea angajatoare a înregistrat un prejudiciu de 49.499,4 lei plus TVA ca urmare a sustragerii unor bunuri aflate în depozitul acesteia de către salariaţii acesteia printre care se afla şi recurentul şi comercializarea acestora în interes propriu.

3

Mai mult, din cuprinsul notei explicative date în cursul cercetării disciplinare de către gestionarul P.F., acesta a arătat că marfa constatată ca fiind lipsă în gestiunea punctului de lucru Slobozia al societăţii S.C. "L." SRL a fost scoasă din depozitele angajatorului şi comercializată de către recurent cu maşina societăţii în beneficiul unor clienţi mai vechi ai societăţii.

Or, câtă vreme recurentul, căruia îi revenea obligaţia de a se comporta ca un bun proprietar faţă de bunurile societăţii angajatoare, asumată în mod expres de către acesta prin semnarea fişei postului, în înţelegere cu gestionarul P.F. a înţeles să scoată bunurile aflate în depozitul societăţii pe care să le valorifice în interes propriu, producând angajatorului un prejudiciu substanţial, încălcându-şi obligaţia de fidelitate pe care o avea faţă de acesta, abaterile disciplinare săvârşite au un caracter suficient de grav pentru a justifica cea mai gravă sancţiune disciplinară prevăzută de dispoziţiile Codului muncii, respectiv concedierea disciplinară, nefiind fondate nici sub acest aspect criticile formulate de către recurent la adresa hotărârii atacate.

Împrejurarea că potrivit adreselor nr. 564495/A din 23.09.2009 şi 396.086/A din 24.09.2009 ale Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Ialomiţa şi citaţiei emis în dosarul penal nr.859/P/2009 al Poliţiei Ialomiţa recurentul figurează ca martor iar nu ca făptuitor nu poate conduce instanţa de judecată la concluzia că recurentul nu ar fi săvârşit faptele ce au fost reţinute în sarcina sa, câtă vreme acestea au fost dovedite cu probele administrate în cauză; totodată, chiar dacă răspunderea penală a recurentului faţă de societate nu a fost stabilită de către organele de cercetare penală răspunderea disciplinară a acestuia a fost legal şi temeinic reţinută de către intimat în sarcina primului câtă vreme cele două forme de răspundere au un izvor diferit (răspunderea penală avându-şi temeiul în încălcarea legii penale, iar răspunderea disciplinară în încălcarea contractului de muncă intervenit între salariat şi angajatorul său), şi sub acest aspect nefiind fondate criticile formulate de către recurent.

Drept consecinţă, văzând şi dispoziţiile art.312 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art.274 C.pr.civ., va fi obligat recurentul la plata sumei de 298,4 lei, cheltuieli de judecată către intimată reprezentând cheltuieli de deplasare.

2. Demisie. Preaviz. Renunţarea la demisie. Manifestarea de voinţă neechivocă a angajatorului în sensul acceptării renunţării la demisie

Art. 55 lit. c) şi art. 79 alin. 1 şi 4 C. muncii

Demisia, ca orice alt act unilateral, este irevocabilă. Din momentul în care a ajuns la cunoştinţa unităţii, salariatul nu mai poate reveni asupra manifestării

4

sale de voinţă decât cu acordul expres sau tacit, dar obligatoriu neechivoc, al angajatorului.

Or, în cauză, un acord expres nu a fost exprimat, iar acordul tacit nu ar putea fi dedus din împrejurările pricinii. Astfel, din materialul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine dacă salariata a continuat activitatea în temeiul raporturilor de muncă după expirarea termenului de preaviz sau dacă prezenţa sa a fost justificată de efectuarea unor lucrări impuse de predarea serviciului, ceea ce face ca manifestarea de voinţă a angajatorului în sensul acceptării renunţării la demisie să fie echivocă.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dec. civ. nr. 5795/R din 21 octombrie 2009

Prin sentinţa civilă nr.218 din data de 02.03.20099, pronunţată în dosarul nr.144/116/2009, Tribunalul Călăraşi – Secţia Civilă, în fond după casare, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Oraşului B. invocată de pârâtul Primarul Oraşului B.; a admis acţiunea formulată de reclamanta G.C. împotriva pârâţilor Primăria şi Primarul Oraşului B.; a dispus anularea dispoziţiei nr.73/08.02.2006 emisă de Primarul Oraşului B.; a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia publică deţinută anterior emiterii dispoziţiei nr.73/08.02.2006; a obligat pârâţii la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care aceasta ar fi beneficiat în perioada de la 08 februarie 2006 şi până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Reclamanta a fost salariată în cadrul Primăriei Oraşului B. începând cu data de 01.11.1993 în calitate de funcţionar cu Starea civilă. La data de 16.12.2005 a depus la Primarul Oraşului B. o cerere de demisie prin care anunţa intenţia că va demisiona şi prin acordul instituţiei - fără preaviz. Ulterior, în data de 27.12.2005 reclamanta a depus o nouă cerere prin care anunţa Primarul Oraşului B. că revine asupra demisiei şi renunţă la aceasta având emis un concediu medical pentru perioada 16-23.12.2005.

Prin dispoziţia nr.73/08.02.2006, Primarul Oraşului B. a luat act de cererea de demisie înregistrată la data de 16.12.2005 sub nr. 13470, şi a dispus încetarea cu data de 09.02.2006 a contractului individual de muncă.

Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Oraşului B., invocată de primar, întrucât contractul individual de muncă nr.312/01.02.2005 a fost încheiat între pârâta Primăria Oraşului B. reprezentată de Primar şi reclamantă, iar la capitolul 21 Dispoziţii finale - se stipulează că prevederile contractului se completează cu dispoziţiile Legea

5

nr.53/2003 Codul muncii. Prima instanţă a constatat, în concluzie, că angajatorul este Primăria B. ca semnatar al contractului, ceea ce-i atrage calitatea procesuală pasivă.

S-a mai reţinut că demisia este actul unilateral al salariatului şi că termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru funcţionarii cu funcţii de execuţie.

Salariatul îşi poate retracta demisia numai cu acordul unităţii. Acest acord poate fi expres sau tacit, exprimat prin faptul că permite persoanei să îşi continue activitatea după data la care aceasta şi-a manifestat voinţa de a înceta contractul.

Tribunalul, având în vedere că perioada 16-27.12.2005 reclamanta a acoperit-o cu concediu medical, a reţinut că angajatorul era îndreptăţit ca, la prezentarea salariatului la serviciu, să ia act de demisie, mai ales că în cerere s-a făcut menţiunea fără preaviz, iar contractul individual de muncă nu prevedea nici un termen. Or, în cauză, nu numai că nu s-a emis decizia de desfacere a contractului de muncă prin demisiei dar tacit a fost aprobată renunţarea la demisie pentru că reclamanta a lucrat până la data de 08.02.2006.

Prin această atitudine, a stabilit Tribunalul, angajatorul a achiesat la cererea de renunţare la demisie a reclamantei iar contractul de muncă nu şi-a încetat valabilitatea.

Prin urmare, emiterea ulterioară a deciziei este ilegală deoarece cererea de demisie nu mai poate produce efecte după acceptarea renunţării.

Concluzia primei instanţe a fost în sensul că desfacerea ulterioară a contractului de muncă este un abuz al angajatorului şi apare ca un act juridic unilateral de desfacere a contractului de muncă fără temei legal.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs motivat, în termenul legal, Primarul Oraşului B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, acesta a arătat, în esenţă, următoarele:

În fapt, la data de 16.12.2005 sub nr. 13470 a fost înregistrată la Primăria B. demisia intimatei G.C. din funcţia de referent de stare civilă din cadrul aparatului propriu al Primăriei Oraşului B.

Raportul de muncă dintre părţi s-a născut din contractul individual de muncă nr. 3297/01 noiembrie 1993, în temeiul căruia intimata îndeplinea funcţia de casier.

Ulterior, prin Dispoziţia nr. 32/27.02.1997 acest contract de muncă a fost modificat prin trecerea intimatei pe postul de referent II stare civilă, fapt reconfirmat şi prin dispoziţia nr. 40/23.02.2001.

Ca urmare a acestor modificări la 01 iulie 2005 a fost actualizat contractul individual de muncă pentru funcţia sa de referent stare civilă, iar atribuţiile

6

intimatei au fost stabilite prin fişa postului semnată de cele doua părţi. Deşi a semnat de luare la cunoştinţa de atribuţiilor ce-i revin, la data de 07 septembrie 2004, intimata depune o cerere prin care îi atrage atenţia primarului că, în cazul în care va fi "obligată să rămână în concediul de odihnă", solicită închiderea biroului de stare civilă pe perioada concediului, justificat de faptul refuzului de a preda altui funcţionar activitatea şi documentele de stare civilă.

Pe fondul acestei atitudini, la 16 decembrie 2005 a intervenit actul de demisie al intimatei, după care, până la 27 decembrie 2005, aceasta a părăsit postul, blocând activitatea de stare civilă.

La data de 27 decembrie 2005, intimata a înregistrat cererea prin care a arătat că "revine" asupra demisiei sale, urmând să-şi desfăşoare activitatea în continuare, iar pentru perioada 16-23.12.2005 a justificat neprezentarea la serviciu prin Certificatul de concediu medical nr. 716145/21.12.2005.

A făcut referire recurentul la dispoziţiile art. 79 din Codul muncii şi ale art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora demisia nu trebuie motivata si produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, prevederi cu privire la care s-a susţinut că au fost nesocotite de instanţa de fond.

A mai arătat recurentul că, deşi intimata avea cunoştinţă de obligaţia legală ce-i revenea privind predarea "lucrărilor şi bunurilor", nu şi-a îndeplinit-o, astfel că, la data de 08 februarie 2006, a fost emisă Dispoziţia nr. 73 prin care s-a constatat încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a producerii efectelor demisiei.

S-a mai arătat că nu există un acord scris sau tacit al angajatorului privind renunţarea la demisie, cum eronat a interpretat instanţa de fond, ci pentru că intimata a refuzat să predea lucrările cu regim special, fapt care s-a întâmplat abia la 10 februarie 2006, a fost necesară chiar sesizarea organelor de poliţie cu privire la sustragerea de către salariat a documentelor oficiale cu regim special.

Legiuitorul, a mai susţinut recurentul, nu a prevăzut nici o procedură de "aprobare tacită" a unei cereri de revenire asupra unei comunicări scrise de demisie. Dimpotrivă actul demisiei, astfel cum este definit prin art.79 din Codul muncii, este un act irevocabil.

Intimata nu a depus întâmpinare.În recurs, nu au fost administrate probe.Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma

criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin decizia nr. 2198 din 16.10.2008, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de G.C., în contradictoriu cu intimaţii Primăria şi Primarul Oraşului B., a casat sentinţa civilă nr. 726/16.04.2008 a Tribunalului Călăraşi şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în complet specializat de litigii de muncă, reţinând,

7

în esenţă, că reclamanta este nemulţumită de încetarea contractului său de muncă prin demisie, astfel încât competenţa revine instanţei specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, iar nu instanţei de contencios administrativ.

Curtea reţine că nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, câtă vreme intimata a avut cu Primăria Oraşului B. raporturi de muncă, iar nu de serviciu, izvorâte din contractul individual de muncă a cărui încetare s-a dispus prin dispoziţia nr. 73/8.02.2006, emisă de Primarul Oraşului B., în temeiul art. 55 lit. c) şi art. 79 alin. 1 din Codul muncii.

Intimata a fost, iniţial, încadrată în funcţia de casier, pentru ca, ulterior, partenerii contractuali să îşi exprime acordul în sensul modificării felului muncii, aceasta urmând a exercita funcţia de referent stare civilă, conform contractului individual de muncă nr. 312 din 1.07.2005.

Situaţia de fapt a fost corect stabilită de Tribunal, care a reţinut că, la data de 16.12.2005, a fost înregistrată demisia intimatei salariate; în cuprinsul acestei cereri, salariata a făcut menţiunea expresă că solicită „demisia fără preaviz”.

La data de 27.12.2005, salariata a revenit asupra demisiei, arătând că înţelege să renunţe la ea şi să îşi continue activitatea, justificând absenţa din perioada 16-23.12.2005, prin depunerea unui certificat de concediu medical.

În mod eronat, însă, prima instanţă a constatat că, tacit, a fost aprobată de către angajator renunţarea la demisie, concluzie desprinsă din împrejurarea că salariata a continuat să lucreze până la data de 08.02.2006, astfel încât desfacerea ulterioară a contractului de muncă este un abuz al angajatorului şi apare ca un act juridic unilateral de desfacere a contractului de muncă fără temei legal.

Potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. 1 din Codul muncii, demisia reprezintă actul unilateral de voinţă al salariatului, care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea termenului de preaviz, care este stabilit în favoarea angajatorului.

Pentru a-şi produce efectele, demisia trebuie să îmbrace forma scrisă, fără a fi necesar ca aceasta să fie aprobată de angajator.

Angajatorul este protejat împotriva denunţării intempestive a contractului individual de muncă de către salariat, prin obligaţia pe care o are salariatul de a respecta preavizul prevăzut de lege, pe durata căruia contractul continuă să îşi producă efectele. Prin urmare, demisia îşi produce efectele şi contractul individual de muncă încetează la expirarea termenului de preaviz a cărui durată este reglementată de art. 79 alin. 4 din Codul muncii, termen la beneficiul căruia angajatorul este acela care poate renunţa printr-o manifestare de voinţă expresă, iar nu salariatul. Chiar şi într-o astfel de ipoteză, însă, temeiul încetării raporturilor de muncă este actul unilateral al salariatului, respectiv demisia.

Din rezoluţia înscrisă pe cererea de demisie a intimatei, rezultă fără dubiu că angajatorul a luat act de manifestarea unilaterală de voinţă a salariatei, astfel

8

încât aceasta şi-a produs efectele la expirarea perioadei de preaviz prevăzute de lege.

Curtea reţine că, prin Dispoziţia nr. 73/2006, nu s-a dispus încetarea raporturilor de muncă ale intimatei, ci doar s-au constatat efectele demisiei acesteia.

În plus, se reţine că demisia, ca orice alt act unilateral, este irevocabilă. Din momentul în care a ajuns la cunoştinţa unităţii, salariatul nu mai poate reveni asupra manifestării sale de voinţă decât cu acordul expres sau tacit, dar obligatoriu neechivoc, al angajatorului.

Or, în cauză, un acord expres nu a fost exprimat, iar acordul tacit nu ar putea fi dedus din împrejurările pricinii, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă. Astfel, din materialul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine dacă salariata a continuat activitatea în temeiul raporturilor de muncă după expirarea termenului de preaviz sau dacă prezenţa sa a fost justificată de efectuarea unor lucrări impuse de predarea serviciului, ceea ce face ca manifestarea de voinţă a angajatorului în sensul acceptării renunţării la demisie să fie echivocă.

3. Transferul întreprinderii. Inserarea în contractul individual de muncă încheiat cu angajatorul cesionar a unei clauze privind perioada de probă. Încetarea raporturilor de muncă în perioada de probă

Art. 31, art. 32 C. munciiLegea nr. 67/2006

Angajatorul cesionar avea obligaţia sa preia contractul individual de muncă al salariatului transferat, astfel cum acesta fusese încheiat cu angajatorul cedent. Consecinţa imediată este aceea ca angajatorul cesionar nu avea dreptul s[ insereze în noul contract individual de muncă niciun fel de clauză referitoare la perioada de probă.

Pentru asigurarea protecţiei reale a salariatului, aceasta clauză se consideră a fi nelegală şi, prin urmare, încetarea contractului individual de muncă în baza notificării făcute în perioada de probă este, la rândul ei, nelegală.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dec. civ. nr. 6246/R din 4 noiembrie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr.28662/3/2008 la data de 25.07.2008 reclamantul B.A. a chemat in judecata pe

9

parata S.C. A. S.R.L, solicitand urmatoarele: anularea adresei nr. 1019/23.06.2008, emisa de parata; anularea deciziei de incetare a contractului individual de munca al reclamantului si reintegrarea in functia avuta anterior datei de 25.06.2008; obligarea paratei la plata drepturilor salariale cuvenite pana la data reintegrarii efective, actualizata cu rata inflatiei.

Prin sentinta civila nr. 4329/21.05.2009 pronunţata de Tribunalul Bucureşti-Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr.28662/3/LM/2008 a fost admisa in parte aceasta contestatie, s-a dispus anularea deciziei de incetare a contractului individual de munca nr. 751/9.07.2008 si adresei nr. 1019/23.06.2008, reluarea raporturilor de munca de la data incetarii acestora si obligarea intimatei la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data incetarii raporturilor de munca si pana la data reluarii efective a raporturilor de munca. Au fost respinse in rest celelalte cereri. Prin aceeasi sentinta, a fost obligata intimata la plata sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut urmatoarele:Contestatorul a fost initial salariatul companiei C.-C., in perioada martie

1992-12.06.2008, asa cum rezulta din copia carnetului de munca. Ulterior, aceasta societate a adus la cunostinta salariatilor intentia de externalizare a serviciilor de distributie pentru Bucuresti, prin intermediul societatii intimate, incheind in acest sens cu aceasta contractul nr.912/05.06.2008, asigurand salariatii ca vor fi preluati cu respectarea tuturor drepturilor si cu incheierea unor contracte individuale de munca pe durata nedeterminata.

Societatea intimata a încheiat cu contestatorul contractul individual de muncă nr. 1046879/02.07.2008, pe durata nedeterminata, incepand cu data de 13.06.2008 pentru functia de sofer autocamion si avand obligatiile mentionate in fisa postului, semnata de acesta la data de 02.07.2008.

Desi in contractul individual de munca si in fisa postului semnate de catre contestator era prevazuta o perioada de proba de 30 de zile, societatea intimata nu i-a adus la cunostinta salariatului intentia de a-l supune unei perioade de proba pentru verificarea aptitudinilor.

Prin notificarea nr.1019/23.06.2008, necomunicata personal contestatorului, salariatul a fost instiintat cu privire la intentia angajatorului de a inceta contractul individual de munca in cadrul perioadei de proba, incepand cu data de 25.06.2008.

Prin decizia nr.751/09.07.2008, intimata a decis incetarea raporturilor de munca, potrivit art.31 al.4/1 C.muncii, incepand cu data de 25.06.2008, motivata de necorespunderea profesionala a salariatului constatata in cadrul perioadei de proba.

Decizia de incetare a contractului de munca a avut la baza si o evaluare facuta salariatului in urma careia acesta a obtinut un punctaj de 17 puncte, ce a determinat acordarea calificativului ,,suficient".

10

Prin contestatia inregistrata pe rolul instantei la data de 25.07.2008 salariatul a contestat masura luata, solicitand anularea deciziei de incetare a contractului individual de munca pe considerentul ca, a fost indus in eroare cu ocazia angajarii, fiind incredintat ca va fi preluat de noua societate cu respectarea tuturor drepturilor si fara a fi instiintat cu privire la necesitatea parcurgerii unei perioade de proba, desi anterior in cadrul societatii C.-C. lucrase o perioada de aproximativ 13 ani si indeplinise aceeasi functie.

Potrivit art.32 alin.4/1 din Codul muncii, pe durata sau la sfarsitul perioadei de proba, contractul individual de munca poate inceta numai printr-o notificare scrisa, la initiativa oricareia dintre parti.

Ca atare, fara a avea relevanta momentul in care survine o atare notificare din partea angajatorului, sau a salariatului - pe durata sau la sfarsitul perioadei de proba - contractul de munca poate inceta, chiar si numai pe baza unei simple notificari.

Legea este foarte clara sub acest aspect, folosirea termenului ,,numai" denotand clar intentia legiuitorului de a exclude orice alta formalitate, cum ar fi acordarea preavizului, intr-o atare situatie.

Oricare dintre parti poate avea, potrivit legii, initiativa incetarii contractului, sau chiar ambele, in ultimul caz, contractul incetand prin manifestarea unui acord de vointa ca si in cazul incheierii contractului, potrivit principiului simetriei juridice.

Continuarea raporturilor de munca dupa expirarea perioadei de proba este apanajul angajatorului, daca salariatul corespunde exigentelor postului si face fata cu profesionalism atributiilor incredintate, dar si la latitudinea salariatului, daca doreste sa-l ocupe in continuare si sa-si desfasoare activitatea pe acel post.

Legea nu conditioneaza incetarea raporturilor de munca in timpul perioadei de proba de oferirea unui preaviz, de efectuarea unei evaluari sau a unei cercetari, sau de oferirea unui alt post sau instiintarea unei autoritati, singura formalitate necesara fiind instiintarea celelilalte parti cu privire la intentia de incetare.

Legea nu prevede nici obligativitatea de a emite o decizie care sa constate incetarea raporturilor de munca, existenta unei notificari comunicate fiind suficienta, si nici obligativitatea motivarii intentiei de incetare.

A considera altfel, ar insemna o adaugare nepermisa la lege, cu atat mai mult cu cat textul este clar si nesusceptibil de interpretari.

In cazul de fata, salariatul si-a inceput activitatea in cadrul intimatei la data de 13.06.2008, perioada de proba de 30 de zile prevazuta in contract urmand sa expire dupa 30 de zile calendaristice.

Notificarea nr.1019/23.06.2008 nu a fost comunicata salariatului personal, ci unei alte persoane la data de 24.06.2008 si apoi transmisa salariatului, insa rezulta ca a fost emisa si comunicata inainte de expirarea propriu-zisa a perioadei de proba.

11

Intimata a incalcat insa prevederile art.17 C.muncii care impun angajatorului anterior incheierii sau modificarii contractului individual de munca, obligatia de a informa angajatul cu privire la clauzele esentiale pe care intentioneaza sa le inscrie in contract sau sa le modifice, savarsind un abuz de drept.

Aceasta obligatie s-a impus in dreptul roman prin implementarea Directivei nr.91/533/CEE/14.10.1991, ca un mijloc de protectie al salariatului impotriva abuzurilor comise de angajatori.

In cazul de fata, intimata a profitat de necunoasterea si lipsa de pregatire a salariatului, precum si de faptul ca acesta nefiind familiarizat cu clauzele obisnuite ale unui contract individual de munca, nu a sesizat inserarea in contractul tipizat pus la dispozitie, clauza vizand existenta unei perioade de proba de 30 de zile si nici nu l-a informat despre aceasta, procedand intr-o maniera abuziva si netransparenta.

Respectarea acestei obligatii se impunea cu atat mai mult cu cat, in cazul necorespunderii profesionale constatate in cadrul perioadei de proba, contractul de munca poate inceta printr-o simpla notificare comunicata celeilalte parti si fara a fi necesara indeplinirea vreunei alte formalitati.

In cazul in care angajatorul nu respecta obligatia de informare prevazuta de art.17 si 18 din C.muncii, salariatul are dreptul de a sesiza instanta competenta si de a solicita despagubiri corespunzatoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutarii de catre angajator a obligatiei de informare(art.19 C.muncii).

Pe cale de consecinta, considerand ca intimata se face vinovata de nerespectarea obligatiei de informare a salariatului, in temeiul art.17 si 19 C.muncii, tribunalul a dispus anularea deciziei de incetare a contractului individual de munca nr. 751/9.07.2008 si adresei nr. 1019/23.06.2008 si a dispus reluarea raporturilor de munca de la data incetarii acestora cu obligarea intimatei la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care arfi beneficiat salariatul, de la data incetarii raporturilor de munca si pana la data reluarii efective a raporturilor de munca.

In privinta acordarii daunelor morale in cuantum de 10.000 lei, Tribunalul a aratat urmatoarele:

Aceste daune morale au fost justificate de faptele abuzive si discriminatorii comise de intimata in urma carora salariatul si-a pierdut locul de munca si statutul social, de suferintele fizice si psihice aduse, prin crearea unui disconfort psihic acestuia si familiei, insa instanta apreciaza, raportat la solutia pronuntata asupra contestatiei, ca acestea nu sunt justificate si nici nu au fost dovedite.

Potrivit art.269 al.1 din C.muncii angajatorul este obligat in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa-l despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din

12

culpa angajatorului, in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul."

Ca urmare, acordarea unor daune morale este conditionata de producerea unui minimum de probe si de indicii din care sa rezulte atat existenta prejudiciului moral adus salariatului, cat si intinderea acestuia, intrucat nu se poate prezuma existenta, nici intinderea prejudiciului personal nepatrimonial din insasi masurii incetarii contractului de munca.Pe de alta parte, pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie sa aiba o anume gravitate, sa se datoreze culpei angajatorului care sa-l fi sanctionat pe nedrept si sa fi rezultat in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu servciul. Simpla sustinere a contestatorului in sensul lezarii imaginii si producerii unor consecinte negative pe plan social, chiar plauzibila in astfel de situatii, nu poate fi primita, in conditiile in care, instanta, prin anularea masurii incetarii contractului individual de munca si reintegrarea in functia detinuta anterior, cu plata tuturor drepturilor salariale, i-a acordat o justa si suficienta reparatie a prejudiciului suferit.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs recurenta-pârâtă SC A. SRL, intemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. criticand hotararea pentru urmatoarele motive:

Aprecierea instantei referitor la savarsirea de catre societatea recurenta a unui abuz de drept e total nejustificata. Prin contractul individual de munca inregistrat la ITM Prahova sub nr. 1046879/02.07.2008, reclamantul B.A. a fost salariatul societatii in functia de sofer, in perioada 13.06.2008 - 25.06.2008, contractul fiind incheiat pe durata nedeterminata, insa cu clauza „perioada de proba de 30 zile”. Acesta face parte dintr-un grup de salariati care au solicitat angajarea la SC A. SRL prin cereri semnate personal si care au fost aprobate de conducerea societatii.

Mai mult decat atat, nu au avut loc negocieri cu privire la externalizarea serviciului de distributie, implicit a preluarii personalului C.-C.; fostii angajatii C.-C. au solicitat ei insisi angajarea in cadrul companiei recurente, formuland astfel cereri de angajare, aprobate de catre conducatorul unitatii.

Singurul contract ce a fost incheiat cu C.-C. este contractul nr. 912/05.06.2008 depus la dosarul cauzei, contract ce are ca ca obiect executarea serviciilor din teritoriu, respectiv livrarea de catre societatea recurenta a produselor C.-C., fara a fi vorba de preluarea angajatilor C.-C.

Mai arata recurenta ca intre C.-C. si A. s-a incheiat contractul nr. 912/05.06.2008 prin care s-a preluat distributia produselor C.-C.

Reprezentantii legali ai C.-C. au propus societatii recurente ca, o data cu preluarea distributiei, sa angajeze si fostii salariati C.-C., pentru a preintampina efectuarea de concedieri colective, societatea recurenta fiind de acord sa preia acesti salariati, bineinteles la cererea acestora, fapt discutat intr-un cadru organizat la sediul C.-C. cu acesti salariati ce urmau a fi disponibilizati, pentru care recurenta a optat angajarea acestora cu contract de munca pe durata

13

nedeterminata, dar cu perioada de proba de 30 zile, conform art. 31 al. 1 din Codul muncii.

B.A. impreuna cu ceilalti salariati au ridicat problema modalitatii de angajare la A., fata de care reprezentantii societatii au raspuns ca li se vor incheia contract individual de munca pe durata nedeterminata, dar cu respectarea unei perioade de proba, rezultand ca incheierea contractului de munca cu o perioada de proba a fost cunoscuta anterior de incheierea contractului de munca.

Mai mult decat atat, fostului salariat i s-a facut o oferta de munca valabila pana la data de 13.06.2008, oferta ce contine informatii cu privire la locul de munca, functia, salariul lunar si alte beneficii, durata contractului de munca inclusiv clauza referitoare la perioada de proba.

Obligatia de informare a salariatului a fost indeplinita de catre societate la momentul semnarii contractului individual de munca de catre salariat, conform art. 17 al. 1 indice 1 din Codul muncii.

In pofida obligatiei de informare care a fost preluata din dreptul comunitar, respectiv din Directiva nr. 91/533/CEE/1991, legiuitorul roman a omis sa preia si modalitatea de realizare a informarii, astfel ca semnarea contractului de munca satisface cerintele impuse de art. 17 Codul muncii.

Intrucat, in conformitate cu dispozitiile art. 16 din Codul muncii, contractul de munca se incheie in forma scrisa, semnarea acestuia reprezinta indeplinirea obligatiei de informare prevazuta de art. 17 Codul muncii.

Analizand sentinta recurata prin prisma criticilor formulate, Curtea retine urmatoarele:

Intre compania C.-C. si recurenta parata SC A. SRL a intervenit un veritabil transfer partial de intreprindere, astfel cum este acesta definit in cuprinsul Directivei Consiliului Comunitatilor Europene nr. 2001/23/CE din 12 martie 2001 privind apropierea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unităţi sau părţi de întreprinderi sau unităţi.

Acest aspect rezulta cu claritate din cuprinsul inscrisurilor privind conditiile generale de contractare nr. 912/05.06.2008 convenite intre SC “C.-C.” S.R.L. si S.C. “A.” S.R.L. Concluzia evidenta care se desprinde este aceea ca prin acest contract au fost externalizate serviciile de distributie a produselor C.-C. pentru zonele Bucuresti, Ploiesti si Constanta.

Mai mult decat atat, contractul individual de munca al reclamantului incheiat cu compania C.-C. a incetat la data de 12.06.2008, iar activitatea in baza noului contract de munca incheiat cu recurenta SC A. SRL a inceput la data de 13.06.2008 (ziua imediat urmatoare), cu acelasi salariu in cuantum de 1458 lei. In aceeasi situatie a fost nu numai reclamantul, ci si alti salariati, astfel cum rezulta din inscrisul de la fila 84 din dosarul de fond.

Conform art. 1 din directiva mai sus mentionata, aceasta se aplică în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unităţi sau al unei părţi de întreprindere

14

sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenţionale sau al unei fuziuni.

La art. 2 sunt definite notiunile, astfel: (a) "cedent" reprezintă orice persoană fizică sau juridică care, printr-un transfer în sensul articolului 1 alineatul (1), îşi pierde calitatea de angajator în ceea ce priveşte întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau de unitate; (b) "cesionarul" reprezintă orice persoană fizică sau juridică care, printr-un transfer în sensul articolului 1 alineatul (1), dobândeşte calitatea de angajator în ceea ce priveşte întreprinderea, unitatea sau partea de întreprindere sau unitate;

Dispozitia esentiala si cu relevanta in speta de fata este cea cuprinsa in art. 3 alin. 1 din directiva, conform careia “drepturile şi obligaţiile cedentului care decurg dintr-un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului.”

Aceasta inseamna ca recurenta parata, in calitate de cesionar, avea obligatia sa preia contractul de munca al intimatului reclamant astfel cum acesta fusese incheiat cu compania C.-C. Din punct de vedere practic, dat fiind faptul ca transferul de intreprindere a operat numai partial, recurenta a optat pentru incheierea unui nou contract individual de munca, prin care ar fi trebuit sa preia toate drepturile si obligatiile din fostul contract individual de munca, incheiat intre reclamant si compania C.-C.. Consecinta imediata este aceea ca recurenta parata nu avea dreptul sa insereze in noul contract individual de munca niciun fel de clauza referitoare la perioada de proba.

Pentru asigurarea protectiei reale a salariatului, aceasta clauza urmeaza a fi considerata nelegala si, prin urmare, incetarea contractului individual de munca in baza notificarii facute in pretinsa perioada de proba este, la randul ei, nelegala.

Acestea sunt considerentele care justifica mentinerea solutiei pronuntate de prima instanta privind anularea deciziei nr. 751/2008 de incetare a contractului de munca si reluarea raporturilor de munca, cu obligarea paratei la plata de despagubiri.

Fata de argumentele expuse, Curtea apreciaza ca nu se mai impune analizarea motivelor de recurs invocate de recurenta, referitoare la asigurarea informarii salariatului cu privire la inserarea in contract a clauzei referitoare la perioada de proba, cata vreme insasi aceasta clauza este apreciata ca fiind nelegala.

Curtea mai noteaza faptul ca Directiva Consiliului Comunitatilor Europene nr. 2001/23/CE din 12 martie 2001 a fost transpusa in legislatia romaneasca prin adoptarea Legii nr. 67/2006, aspect esential care permite anularea masurii concedierii si obligarea angajatorului la plata de despagubiri, intrucat in lipsa unei astfel de transpuneri salariatul afectat ar fi putut sa se indrepte numai impotriva statului, in virtutea efectului direct vertical al directivei.

15

Nu va fi retinuta nici apararea recurentei, in sensul ca nu ar fi avut loc negocieri cu privire la externalizarea serviciului de distributie, implicit a preluarii personalului C.-C. si ca fostii salariati C.-C. ar fi solicitat ei insisi angajarea in cadrul companiei recurente, formuland cereri de angajare. Dupa cum s-a aratat mai sus, reclamantul a lucrat pentru C.-C. pana la data de 12.06.2008, iar incepand cu 13.06.2008 a inceput sa lucreze pentru recurenta, in baza aceluiasi salariu. Imprejurarea ca fostii salariati C.-C. au formulat cereri de angajare la SC A. SRL nu este relevanta, intrucat aceasta a fost modalitatea care le-a fost comunicata ca trebuie urmata. In hotararea din 15.06.1988 pronuntata de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene in cauza Bork International c. Foreningen af Arbejdsledere I Danmark, 101/87 s-a statuat ca, pentru a determina daca concedierea a fost motivata prin simplul fapt al transferului, trebuie luate in considerare circumstantele obiective in care concedierea a intervenit, precum, mai ales, si faptul ca si-a produs efectul la o data apropiata celei a transferului, iar lucratorii in cauza au fost reangajati de catre cesionar. Curtea a statuat ca, intr-o astfel de situatie, sunt aplicabile prevederile directivei, iar consecinta care se impune este aceea ca obligatiile angajatorului fata de salariat sunt transferate de plin drept de la cedent la cesionar.

Prin urmare, nu are relevanta faptul ca s-a optat pentru incheierea unor noi contracte de munca cu fostii salariaţi (aspect care nu conduce cu necesitate la concluzia ca nu ar fi existat transfer de intreprindere), ci trebuie analizate ansamblul imprejurarilor şi intregul context în care s-au derulat actiunile partilor, iar in urma acestei analize Curtea constata ca recurenta a incalcat prevederile Legii nr. 67/2006 privind protectia drepturilor salariatilor in cazul transferului intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acestora.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, in baza art. 312 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

4. Pensie de urmaş. Stabilirea cuantumului acesteia prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susţinător, iar nu asupra cuantumului pensiei susţinătorului decedat

Art. 71 alin 1 lit. a) şi art. 76 alin. 1 din Legea nr. 19/2000

În conformitate cu prevederile art. 71 alin 1 lit. a) din Legea nr. 19/2000, „Pensia de urmaş se calculează, după caz, din: a) pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat”, iar potrivit dispoziţiilor alin. 2 ale aceluiaşi text legal, „Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte în condiţiile art. 76, prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susţinător, aferent pensiei prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel: a) pentru un singur urmaş - 50%”.

16

Dispoziţiile art. 76 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 sunt în sensul că începând cu data înscrierii la pensie cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie.

Prin urmare, cuantumul pensiei de urmaş în mod corect a fost stabilit prin aplicarea procentului de 50% prevăzut de art. 76 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 19/2000 la punctajul mediu anual realizat de susţinătorul decedat şi nu la cuantumul pensiei acestuia, astfel cum s-a solicitat.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dec. civ. nr. 7233/R din 9 decembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr.5034 din data de 10.06.2009, pronunţată în dosarul nr.32205/3/AS/2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis acţiunea formulată de reclamanta D.V. în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti; a anulat decizia nr.59074 din 10.07.2008; a obligat pârâta să emită o decizie prin care să stabilească în favoarea reclamantei, retroactiv, începând cu data de 01.12.2007 o pensie de urmaş în cuantum de 215 lei; a obligat pârâta la plata către reclamantă a diferenţei dintre pensia cuvenită potrivit sentinţei şi cea efectiv încasată în perioada 01.12.2007 la zi, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Contestatoarea este beneficiară a unei pensii de urmaş, ca soţie supravieţuitoare, începând cu data de 01.12.2007, conform deciziei nr.59074/10.07.2008 emisă de intimată, de pe urma soţului decedat D.V.V. care, la data decesului - 21.11.2007, era beneficiar al unei pensii pentru limită de vârstă stabilită încă din anul 1977, conform deciziei nr.59074/24.06.1977. Prin decizia contestată, intimata a stabilit că pensia de urmaş cuvenită contestatoarei este de 124 lei.

Instanţa de fond a reţinut că autorul contestatoarei obţinea o pensie lunară de 430 lei la data decesului, după cum atestă cuponul de pensie emis pe luna octombrie a anului 2007, intimata neopunând nicio dovadă că ar fi fost efectiv mai mic acest cuantum al pensiei, astfel că menţiunea unei pensii de 248 lei a susţinătorului decedat, efectuată de pârâtă în decizia atacată, este nereală. Mai mult, a constatat Tribunalul, chiar şi în imaginea plăţii pensiei soţului decedat, întocmită de pârâtă, este înscrisă, în anul 2007, pensia lunară a acestuia de 430 lei.

Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 71 şi 76 din Legea nr.19/2000.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurenta Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru

17

nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 şi 304/1 din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat, în esenţă, că sentinţa instanţei de fond este criticabilă sub aspectul analizării probelor administrate şi al aplicării greşite a prevederilor legale, fiind dată cu nesocotirea dispoziţiilor art.129 alin.5 din Codul de procedură civilă.

Totodată, a mai arătat recurenta, sentinţa este pronunţată cu interpretarea eronată a prevederilor art.71 coroborat cu art.76 din Legea nr.19/2000.

Astfel, instanţa de fond a aplicat numai prevederile alin. 1 ale art.71 din Legea nr.19/2000, deşi în considerente reţine dispoziţiile alin. 2 ale acestui articol, fără a observa că pensia de urmaş se calculează prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susţinător, aferent pensiei prevăzute la alin. (1.) lit. a) si b). Prin urmare, pensia de urmaş se calculează ca procent din punctaj şi nu din sumă.

Astfel, Ia data de 01.12.2007, punctajul susţinătorului aflat în plată era de 0,45728 puncte, într-adevăr, aferent unui cuantum de 430 Iei la data de 01.12.2007 la valoarea punctului de pensie de 541 lei.

Pensia de urmaş rezultată la data de 01.12.2005 se calculează astfel: 50% din punctajul susţinătorului decedat, respectiv 50% din 0,45728 puncte; adică 0,45728 puncte: 2 = 0,22864 puncte pentru pensia de urmaş a reclamantei la data de 01.12.2005; 0,22864 puncte x 541 lei reprezentând valoarea punctului de pensie la data de 01.12.2007 = 123.69 lei, rotunjit conform dispoziţiilor art.76 alin.3 la 124 lei.

În raport de acest calcul, recurenta a susţinut că, la data de 01.12.2007, reclamantei i s-a stabilit în mod corect un cuantum al pensiei de 124 Iei.

Intimata nu a formulat întâmpinare.În recurs, nu au fost administrate probe.Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma

criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 304/1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Nu poate fi reţinut motivul de modificare subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, întrucât criticile aduse sentinţei atacate nu se circumscriu acestui text, referindu-se la interpretarea greşită a probelor, iar nu la interpretarea greşită a vreunui act dedus judecăţii, care să fi fost denaturat de prima instanţă.

Se reţine, însă, că sunt întemeiate criticile privind interpretarea eronată pe care instanţa de fond a dat-o prevederilor legale incidente în cauză.

Astfel, susţinătorul decedat al reclamantei a beneficiat de o pensie pentru limită de vârstă în cuantum de 430 lei, cum corect a reţinut prima instanţă, stabilită pe baza unui punctaj de 0,45728 puncte.

În conformitate cu prevederile art. 71 alin 1 lit. a) din Legea nr. 19/2000, „Pensia de urmaş se calculează, după caz, din: a) pensia pentru limită de vârstă

18

aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat”, iar potrivit dispoziţiilor alin. 2 ale aceluiaşi text legal, „Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte în condiţiile art. 76, prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susţinător, aferent pensiei prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel: a) pentru un singur urmaş - 50%”.

Art. 76 din Legea nr. 19/2000 dispune în sensul că „(1) Începând cu data înscrierii la pensie cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie.

(2) Cuantumul pensiei stabilit conform alin. (1) se majorează cu suma corespunzătoare contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii.

(3) La determinarea cuantumurilor pensiei conform alin. (1) şi (2) fracţiunile de leu se întregesc la un leu în favoarea pensionarilor.”

Din formularea dispoziţiilor legale mai sus evocate, rezultă fără dubiu că, în cauză, în mod corect recurenta a calculat cuantumul pensiei contestatoarei prin aplicarea procentului de 50% prevăzut de art. 76 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 19/2000 la punctajul mediu anual realizat de susţinătorul decedat, respectiv 0,45728 puncte, având în vedere valoarea unui punct de pensie de 541 lei, fiind greşită interpretarea dată de prima instanţă prevederilor art. 71 şi art. 76 din Legea nr. 19/2000, în sensul că, prin decizia contestată, pensia contestatoarei ar fi trebuit să fie stabilită prin aplicarea procentului de 50% la cuantumul pensiei susţinătorului decedat de 430 lei, rezultând un cuantum al pensiei de urmaş de 215 lei, iar nu de 124 lei, cum a fost determinat prin decizia nr. 59074/10.07.2008.

Cum pensia de urmaş se calculează ca procent din punctaj, iar nu din sumă, Curtea reţine că, prin decizia contestată, recurenta a stabilit cuantumul pensiei de urmaş la care este îndreptăţită intimata-contestatoare cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul şi va modifica în tot sentinţa recurată, în sensul că va respinge contestaţia, ca neîntemeiată.

5. Pensie militară de stat. Actualizare. Neincluderea în baza de calcul a pensiei a primei de clasificare şi a primei de zbor. Plafonarea pensiei actualizate la baza de calcul avută în vedere pentru actualizarea pensiei

Art. 25 şi art. 48 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 19/2000

19

Actualizarea pensiilor militare, aplicabilă şi în cazul pensiilor recalculate în baza art. 79 din Legea nr. 164/2001 se realizează conform art. 48 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 164/2001, ori de câte ori se majorează solda de grad şi/sau solda funcţiei maxime ale cadrelor militare în activitate, potrivit gradului militar şi funcţiei exercitate, avute la data trecerii în rezervă, în raport cu procentul de stabilire a pensiei. Celelalte elemente care fac parte din baza de calcul a pensiei rămân neschimbate, astfel încât nu se poate reţine că între acestea sunt cuprinse primele orare de zbor sau primele de clasificare.

Faţă de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 164/2001, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 77/2007, nu există temei legal care să permită actualizarea pensiei peste plafonul de 100%.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 78 alin. 1 din Legea nr. 164/2001, în forma modificată prin Legea nr. 14/2008, rezultă că recurentul este beneficiarul unei singure pensii – aceea militară de stat, iar contribuţia la fondul de pensie suplimentară se concretizează numai într-un spor procentual la această pensie, care nu poate fi mai mare decât baza de calcul avută în vedere la stabilirea/actualizarea pensiei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dec. civ. nr. 6902/R din 25 noiembrie 2009

Prin sentinţa civilă nr.2689/31.03.2009, Tribunalul Bucureşti Secţia a VIIl - a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul C.T., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale; a obligat pârâtul să revizuiască drepturile de pensie ale reclamantului, prin includerea în baza de calcul a pensiei a primei de clasificare şi a primei de zbor, începând cu data de 18.08.2005 până la data de 01.02.2007; a obligat pârâtul la plata diferenţelor de drepturi de pensie cuvenite conform sentinţei, începând cu data de 18.08.2005; a respins acţiunea sub celelalte aspecte, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Reclamantul este beneficiarul unei pensii militare stabilite în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 164/2001, astfel cum rezultă din recunoaşterea pârâtului prin întâmpinarea depusă la dosar.

Tribunalul a constatat că, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamantul a solicitat, în fapt, revizuirea drepturilor de pensie prin valorificarea primelor şi a faptului că a contribuit la pensia suplimentară, precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 164/2001 modificată.

20

Fiind vorba de o revizuire a drepturilor de pensie, aceasta nu se poate efectua decât în termenul general de prescripţie de trei ani, calculat de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, Tribunalul a analizat dacă în baza de calcul a pensiei plătită reclamantului trebuie reţinute primele menţionate în cererea introductivă.

S-a reţinut că reclamantul este beneficiarul procesului de recalculare reglementat prin dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 164/2001.

Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 79 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 164/2001, ale art. 3 din Legea nr. 138/1999, cele înscrise la pct. IA şi IB din Anexa 3 a Legii nr. 138/1999 şi la pct. IV din aceeaşi anexă, precum şi prevederile art. 62 alin. 1 şi art. 65 din Legea nr. 24/2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 138/1999 cadrele militare în activitate şi militarii angajaţi pe bază de contract au dreptul la o soldă lunară, compusă din: solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă, gradaţii şi indemnizaţia de dispozitiv.

Concluzia Tribunalului a fost în sensul că, în speţă, are relevanţă faptul că dispoziţiile pct. IV din anexa nr. 3 a Legii nr. 138/1999 au fost abrogate expres de pct.3 din Ordonanţa nr. 15/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariate personalului civil din aceste instituţii.

Aşadar, a mai arătat prima instanţă, abrogarea explicită a dispoziţiilor pct. IV din anexa nr. 3 a Legii nr. 138/1999, doar prin O.G. nr. 15/2007, este de natură să confirme faptul că, până la data abrogării, dispoziţia legală respectivă a fost în vigoare şi trebuie să producă efecte juridice.

Din întâmpinare, a reţinut instanţa de fond, rezultă că reclamantul a beneficiat de prima de clasificare şi prima de zbor.

Celelalte capete de cerere au fost considerate neîntemeiate, întrucât drepturile de pensie astfel revizuite nu se pot acorda şi ulterior abrogării exprese a dispoziţiei legale respective, deoarece nu mai există fundamentul juridic care să justifice un astfel de mod de calcul pentru viitor, ci doar pentru perioada în care reglementarea legală era funcţională până la data abrogării.

Altfel, s-ar ajunge în situaţia în care ar exista o discriminare pozitivă în favoarea celor pensionaţi anterior abrogării exprese a dispoziţiei legale, faţă de cei pensionaţi ulterior şi care la rândul lor au beneficiat de prime de clasificare şi prime orare de zbor, dar pentru care acestea nu se pot reflecta în calculul pensiei.

În ceea ce priveşte cererea referitoare la obligarea pârâtului la plata pensiei suplimentare ca drepturi băneşti ce i se cuvin, la plata diferenţelor de drepturi de pensie rezultate din includerea sporului de 9% în perioada în care acest spor nu a fost acordat şi indexarea şi dobânda legală pentru aceste diferenţe, Tribunalul a constatat că nu este întemeiată, pentru următoarele motive:

21

Analiza cererii a fost realizată sub două aspecte, legate de forma în vigoare a actului normativ până la modificarea acestuia prin Legea nr. 14/2008, şi ulterior intrării în vigoare a menţionatei legi.

Potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. 1 din Legea nr. 164/2001 anterior modificării prin Legea nr. 14/2008, pentru cadrele militare în activitate care se pensionează în condiţiile prezentei legi şi care au contribuit la fondul de pensie suplimentară se acordă, la stabilirea pensiei, în condiţiile art. 22 - 24, un spor procentual de: a) 3% pentru o vechime a contribuţiei între 5 - 15 ani; b) 6% pentru o vechime a contribuţiei între 15 - 25 de ani; c) 9% pentru o vechime a contribuţiei peste 25 de ani.

Actualizarea drepturilor de pensie, se face conform art. 48 alin. 1 lit. a) ori de câte ori se majorează solda de grad şi/sau solda funcţiei maxime ale cadrelor militare în activitate, potrivit gradului militar şi funcţiei exercitate, avute la data trecerii în rezervă, în raport cu procentul de stabilire a pensiei în condiţiile prevăzute la art. 22 - 24; cadrele militare pot opta pentru baza de calcul cea mai avantajoasă luată în considerare la calculul pensiei.

Tribunalul a avut în vedere şi dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 164/2001, reţinând, în concluzie, că, din definiţiile date prin lege celor două operaţiuni - stabilirea pensiei şi actualizarea pensiei - rezultă că ele sunt diferite şi suportă prin urmare un regim juridic diferit.

În condiţiile în care legiuitorul a prevăzut că actualizarea se face în raport cu procentul de stabilire a pensiei în condiţiile prevăzute la art. 22 – 24, faţă de împrejurarea că la art. 22 se prevede că procentele se aplică la baza de calcul (baza de calcul fiind cea definită în art. 21), fără să facă trimitere şi la dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 164/2001 şi la majorarea procentului prevăzut de acest text de lege şi cum actualizarea drepturilor de pensie este un beneficiu acordat pensionarului, dar a cărui exprimare în practică diferă de procedura de stabilire a drepturilor de pensie, pârâtul nu poate fi obligat la actualizarea drepturilor de pensie prin includerea procentului de contribuţie la pensia suplimentară, anterior datei de intrare în vigoare a O.U.G. nr. 77/2007.

Prin Legea nr. 14/2008, atât dispoziţiile art. 78 alin.1 cât şi dispoziţiile ari. 48 alin. 1 din Legea nr. 164/2001, au fost modificate.

A mai reţinut Tribunalul că, în forma modificată prin acest act normativ, dispoziţiile art. 78 alin.1 din Legea nr. 164/2001, sunt în sensul că pentru cadrele militare care au contribuit la fondul de pensie suplimentară se acordă la stabilirea sau la actualizarea pensiei, în condiţiile art. 22 - 24 şi ale art. 78 alin. (1), un spor procentual, a cărui valoare este menţionată expres în lege.

Prin Legea nr. 14/2008 prevederile art. 48 din Legea nr. 164/2001, au fost modificate, fiind în sensul că actualizarea cuantumului pensiilor militare se realizează după cum urmează: ori de câte ori se majorează solda de grad şi/sau solda funcţiei maxime/salariul de bază al funcţiei îndeplinite/indemnizaţia lunară ale cadrelor militare în activitate, potrivit gradului militar şi funcţiei maxime avute la data trecerii în rezervă, în raport cu procentul de stabilire a pensiei în

22

condiţiile prevăzute la art. 22 -25, 33 şi art. 78 alin. (1). Cadrele militare pot opta pentru baza de calcul cea mai avantajoasă luată în considerare la calculul pensiei.

Aşadar, a conchis instanţa de fond, după intrarea în vigoare a Legii nr. 14/2008, există temei legal pentru ca la actualizarea pensiei să fie avut în vedere şi procentul de contribuţie la pensia suplimentară.

Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 164/2001, modificate prin O.U.G. nr. 77/2007, pensia militară de stat stabilită şi actualizată în condiţiile prezentei legi nu poate fi mai mare decât baza de calcul avută în vedere la stabilirea/actualizarea pensiei. Cum baza de calcul este raportată la un întreg, respectiv 100%, iar, în speţă, şi fără aplicarea procentului aferent contribuţiei de la pensia suplimentară, aceasta ar fi de 108% şi cu procentul de 9% referitor la contribuţia la pensia suplimentară ar determina un procent de 117%, cererea nu poate fi admisă, deoarece nu există un temei legal care să permită actualizarea pensiei peste plafonul de 100%.

Tribunalul a apreciat că în mod corect pârâtul a reţinut în întâmpinare că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 164/2001 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 14/2008 se aplică doar de la prima actualizare efectuată în data de 01.04.2008, doar că şi în această privinţă trebuie avute în vedere şi respectate dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 164/2001 modificată prin O.U.G. nr. 77/2007.

În ceea ce priveşte cererea referitoare la obligarea pârâtului de a ţine cont de sporurile specifice grupei de muncă, Tribunalul a constatat că există perioade reţinute ca fiind prestate în grupele de muncă în baza cărora procentul care se aplică la baza de calcul a pensiei se modifică în conformitate cu acestea.

În termenul legal, împotriva acestei sentinţe au formulat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond a aplicat greşit legea când a limitat în timp includerea primei de clasificare şi a primei de zbor în baza de calcul a pensiei, deşi soluţia s-ar fi impus şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 14/2008, în raport de decizia Curţii Constituţionale nr. 440 din 10 mai 2007, reţinând în mod eronat că s-ar face o discriminare.

Privitor la pensia suplimentară, a mai arătat recurentul-reclamant, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că pensia suplimentară se include în pensia militară de stat, care împreună nu pot depăşi baza de calcul a pensiei, înfrângând dispoziţia legală care prevede expres că pensia militară de stat nu poate fi mai mare decât baza de calcul avută în vedere la stabilirea sau actualizarea pensiei.

Netemeinică a fost considerată şi motivaţia potrivit căreia pârâtul nu poate fi obligat la actualizarea drepturilor de pensie prin includerea procentului de contribuţie la pensia suplimentară anterior datei la care a intrat în vigoare O.U.G. nr. 77/2007, câtă vreme nu există nici o legătură între pensia

23

suplimentară şi O.U.G. nr. 77/2007. Au fost invocate în acest sens soluţii jurisprudenţiale.

A mai susţinut recurentul că este de competenţa serviciului de pensii al pârâtului să calculeze cu exactitate pensia militară de stat, astfel încât să nu depăşească baza de calcul, instanţa de fond modificând prevederile legii prin eliminarea unora dintre drepturile legal cuvenite. Chiar dacă rezultatul final ar fi acelaşi, instanţa nu este abilitată de lege să suprime drepturi cuvenite legal pensionarului.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a criticat sentinţa pentru următoarele motive:

Reclamantul a trecut în rezervă la data de 31.07.1998, prin aplicarea prevederilor art. 85 lit. e) din Statutul cadrelor militare.

În baza datelor înscrise în fişa de pensie a fost emisă decizia de pensie nr. ****/10.11.1998, prin care reclamantul a fost înscris la pensia militară de stat în baza dispoziţiilor din Decretul nr. 214/1977.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2001, pensiile militare stabilite în baza Decretului nr. 214/1977 se recalculează conform dispoziţiilor art. 79 alin. (1) lit. a) din această lege, având ca bază de calcul solda lunară brută aşa cum este definită la art. 3 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.

Actualizarea pensiilor militare de stat, în conformitate cu dispoziţiile art.48 alin. (1) din Legea nr. 164/2001 se face pe baza aceloraşi elemente ale soldei lunare.

Prevederile art. 3 din Legea nr. 138/1999 dispun că solda lunară se compune din următoarele elemente: solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă, gradaţii şi indemnizaţia de dispozitiv.

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, indemnizaţia de clasificare precum si indemnizaţia de zbor de care reclamantul a beneficiat in perioada cât a fost cadru militar activ nu fac parte din solda lunară brută pentru efectuarea actualizării pensiei militare de stat şi, ca urmare, nu există temei legal ca la actualizarea pensiei militare să fie avute în vedere aceste sporuri.

2. Sistemul public de pensii din România (din care face parte şi Legea nr.223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviaţia civilă din România) face parte din pilonul I de securitate socială. Acesta este un sistem legal de pensii, bazat pe principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

24

Sistemul pensiilor militare de stat din România, reglementat de Legea 164/2001, este un sistem ocupaţional care se încadrează în pilonul al II-lea privind schemele ocupaţionale (profesionale) guvernate de Directiva 86/378/EEC, modificată prin Directiva 97/96/EC. Acest sistem de pensii nu este un sistem contributiv conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2001; fondurile necesare pentru plata pensiilor militare de stat se asigură de la bugetul de stat.

În concordanţă cu prevederile Directivei 86/378/EEC, unul din elementele definitorii ale sistemelor ocupaţionale îl reprezintă faptul că baza de calcul pentru stabilirea pensiei este ultimul salariu, respectiv solda lunară brută, în cazul pensiilor militare de stat.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, conform dispoziţiilor art. 304/1 din Codul de procedură civilă, Curtea retine următoarele:

Referitor la recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale, se reţine că este fondat, astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi al art. 312 C.proc.civ., urmează a fi admis pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

Reclamantul a fost trecut în rezervă în anul 1998, iar drepturile de pensie i-au fost stabilite în baza Decretului nr. 214/1977. Potrivit art. 11 din acest decret, baza de calcul a pensiei era constituită din media retribuţiilor tarifare din 5 ani consecutivi, la alegere, din ultimii ani 10 premergători ieşirii din cadrele permanente, la care se adaugă solda gradului avut la data ieşirii din cadrele permanente.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2001 stabilirea, recalcularea şi actualizarea pensiilor militare de stat se realizează prin raportare la nivelul soldelor cadrelor militare în activitate.

Curtea reţine că reclamantul a învestit instanţa cu prezenta cerere la data de 18.08.2008, astfel încât în mod corect instanţa de fond a procedat la analiză pe o perioadă de trei ani anterioară acestui moment.

Recalcularea pensiilor, realizată în baza art. 79 din Legea nr. 164/2001, a vizat şi pensia reclamantului, care a fost stabilita ca procent dintr-o bază de calcul, determinată numai în raport de anumite elemente prevăzute limitativ de art. 3 din H.G. nr. 1188/2001, între care nu figurau primele orare de zbor sau primele de clasificare.

Actualizarea pensiilor militare, aplicabilă şi în cazul pensiilor recalculate în baza art. 79 din Legea nr. 164/2001 se realizează conform art. 48 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 164/2001, ori de câte ori se majorează solda de grad şi/sau solda funcţiei maxime ale cadrelor militare în activitate, potrivit gradului militar şi funcţiei exercitate, avute la data trecerii în rezervă, în raport cu procentul de stabilire a pensiei. Celelalte elemente care fac parte din baza de calcul a pensiei rămân neschimbate, astfel încât nu se poate reţine că între acestea sunt cuprinse primele orare de zbor sau primele de clasificare.

25

Aşa fiind, este întemeiată critica recurentului în sensul că actualizarea pensiilor militare de stat, în conformitate cu dispoziţiile art.48 alin. (1) din Legea nr. 164/2001 se face pe baza aceloraşi elemente ale soldei lunare.

Prevederile art. 3 din Legea nr. 138/1999 dispun că solda lunară se compune din următoarele elemente: solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă, gradaţii şi indemnizaţia de dispozitiv.

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, indemnizaţia de clasificare precum si indemnizaţia de zbor de care reclamantul a beneficiat in perioada cât a fost cadru militar activ nu fac parte din solda lunară brută pentru efectuarea actualizării pensiei militare de stat şi, ca urmare, nu există temei legal ca la actualizarea pensiei militare să fie avute în vedere aceste elemente.

Prin urmare, sub acest aspect, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii.

Curtea mai constată că, la intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2001, au fost abrogate, prin efectul art. 88 din acest act normativ, orice dispoziţii legale contrare, inclusiv prevederile înscrise la pct. IV din anexa 3 a Legii nr. 138/1999, care prevedea includerea în baza de calcul a pensiei a primelor menţionate.

Aceleaşi dispoziţii au fost abrogate expres prin O.G. nr. 15/2007, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui temei legal pentru includerea în baza de calcul a pensiei reclamantului a primelor orare de zbor şi a primei de clasificare.

Pentru considerentele expuse, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 312 din Codul de procedură civilă, urmează să admită recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale şi să modifice în parte sentinţa recurată, în sensul respingerii cererii privind includerea în baza de calcul a pensiei a primei de clasificare profesională, primelor orare de zbor şi a altor sporuri, ca neîntemeiată.

În ce priveşte recursul declarat de reclamant, Curtea constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Deşi recurentul invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act dedus judecăţii, care să fi fost denaturat de prima instanţă.

Curtea constată că nici criticile subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă nu pot fi primite.

Astfel, în ce priveşte limitarea nejustificată în timp, până la data de 1.02.2007, a dreptului de recalculare a pensiei prin includerea primei de clasificare şi a primei de zbor în baza de calcul, se reţine că sunt neîntemeiate criticile recurentului pentru motivele expuse în cadrul analizei recursului declarat de Ministerul Apărării Naţionale, ce nu vor mai fi reluate.

În ce priveşte cea de a doua critică, vizând pensia suplimentară şi includerea sa în mod nelegal de către Tribunal în pensia militară de stat, cu consecinţa limitării lor, împreună, la un procent de 100% din baza de calcul,

26

Curtea reţine că dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 164/2001, în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 77/2007, aprobată prin Legea nr. 14/2008, erau în sensul că actualizarea cuantumului pensiilor militare se realizează ori de câte ori se majorează solda de grad si/sau solda funcţiei maxime ale cadrelor militare în activitate, potrivit gradului militar şi funcţiei exercitate, avute la data trecerii în rezervă, în raport cu procentul de stabilire a pensiei în condiţiile prevăzute la art. 22-24; cadrele militare pot opta pentru baza de calcul cea mai avantajoasa luata in considerare la calculul pensiei.

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 77/2007, aprobată prin Legea nr. 14/2008, se face referire expresă nu numai la art. 22-24, ci şi la art. 25, art. 33 si art. 78, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Curtea îşi însuşeşte concluzia instanţei de fond potrivit căreia, după intrarea în vigoare a actului normativ mai sus menţionat, există temei pentru ca, la actualizarea pensiei, să fie avută în vedere şi pensia suplimentară, astfel încât dreptul recurentului reclamant nu este suprimat de Tribunal, astfel cum se susţine.

În mod corect, însă, Tribunalul a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 164/2001, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 77/2007, nu există temei legal care să permită actualizarea pensiei peste plafonul de 100%.

Lipsită de suport este şi susţinerea recurentului în sensul că pensia suplimentară nu trebuie introdusă în pensia militară de stat, astfel încât plafonul de 100% nu trebuie stabilit prin raportare la pensia militară de stat şi pensia suplimentară împreună, ci doar pentru pensia militară de stat, faţă de împrejurarea că fondul de pensii suplimentare este un fond contributiv.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 164/2001, în forma modificată prin Legea nr. 14/2008, pentru cadrele militare care au contribuit la fondul de pensie suplimentară se acordă la stabilirea sau la actualizarea pensiei, în condiţiile art. 22 - 24 şi ale art. 48 alin. (1), un spor procentual de: 3% pentru o vechime a contribuţiei între 5 - 15 ani; 6% pentru o vechime a contribuţiei între 15 - 25 ani; 9% pentru o vechime a contribuţiei peste 25 de ani.

Din interpretarea acestei dispoziţii legale, rezultă fără dubiu că recurentul este beneficiarul unei singure pensii – aceea militară de stat, iar contribuţia la fondul de pensie suplimentară se concretizează numai într-un spor procentual la această pensie, care, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nu poate fi mai mare decât baza de calcul avută în vedere la stabilirea/actualizarea pensiei.

Pentru considerentele expuse, Curtea, văzând şi dispoziţiile art. 312 din Codul de procedură civilă, urmează să respingă recursul declarat de recurentul C.T., ca nefondat.

27

28