UNITATEA 2

SITUAȚIA PROIECTIVĂ

CUPRINS

Obiective............................................................................................................... 2

Resurse necesare și recomandări de studiu. ........................................................... 2

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ..................................................... 2

SITUAȚIA PROIECTIVĂ .................................................................................... 2

2.1 Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică ........................................................ 3

2.2 Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv ................................... 5

2.3 Efecte ale situației proiective ........................................................................... 6

Cuvinte cheie ........................................................................................................ 7

Teste de autoevaluare ............................................................................................ 8

Concluzii............................................................................................................... 8

Obiective La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să descrie caracteristicile situației proiective; - să înțeleagă procesul prin care subiectul formulează un răspuns la o probă

proiectivă; - să explice rolul fiecărui participant la situația proiectivă ;

Cunoștințe preliminarii • Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihodiagnozei, psihologiei experimentale, psihologiei clinice .

Resurse necesare și recomandări de studiu. Resurse bibliografice obligatorii:

• Anzieu, D, Chabert C. (2010), Metodele proiective, Ed. Trei, Bucureşti

• Dumitraşcu, N. (2005), Tehnicile proiective în evaluarea personalităţii, Ed. Trei, Bucureşti.

• Minulescu, M. (2001), Tehnici proiective, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti.

• Élisabeth Roudinesco (2002), Michel Plon, Dicţionar de psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti

Durata medie de parcurgere a unității de studiu Este de două ore.

SITUAȚIA PROIECTIVĂ

Din perspectiva tehnicilor proiective, personalitatea nu mai este văzută ca o sumă de trăsături, ci ca un proces dinamic de organizare a experienţei, de structurare a spaţiului vieţii conform lumii particulare, unice a individului. Personalitatea individului, cu propria selectivitate perceptivă, tipare de răspuns şi sentimente, interacţionează cu obiectele, evenimentele şi celelalte persoane din mediu, selectează stimulii, îi organizează şi răspunde la ei sub forma propriului tipar idiosincratic. Abordând personalitatea din această perspectivă, ca proces dinamic de organizare a experienţei, s-a pus problema modului în care am putea ajunge la aceste lumi private de semnificaţii, tipare de reacţie şi sentimente.

2.1 Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică Situaţia testului proiectiv poate fi definită ţinând cont de asemănările şi

deosebirile faţă de situaţia psihanalitică.

Libertatea de expresie şi libertatea de timp constituie cele două principii comune curei psihanalitice şi administrării testelor proiective. Dar aceste două principii au particularităţi diferite.

Deosebiri în privinţa duratei. Pacientul care întreprinde o psihanaliză este invitat să vorbească liber; nu i se dau nici teme de pornire, nici instrucţiuni; îşi exprimă ideile, sentimentele, imaginile mentale, afectele, pe măsură ce acestea îi apar în conştiinţă. În plus, pacientul beneficiază de un interval de timp nedefinit: dacă durata fiecărei şedinţe este aceeaşi (în jur de patruzeci şi cinci de minute), numărul de şedinţe nu este fixat dinainte.

Subiectul supus unui test proiectiv se află într-o situaţie asemănătoare în ceea ce priveşte libertatea, dar diferită din punct de vedere al duratei, fapt care antrenează două diferenţe suplimentare: introducerea unui material anterior, care să declanşeze asociaţiile libere şi a unei anchete ulterioare

Libertatea răspunsurilor. Subiectul testat are libertate deplină în ceea ce priveşte răspunsurile, este liber să spună sau să facă orice doreşte pornind de la materialul prezentat şi de tipul de activitate propusă. I se spune că nu există răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite; prima idee care îi trece prin cap este ideea bună. Ca şi în psihanaliză, ceea ce contează este ceea ce apare spontan în conştiinţă. Multă vreme s-a afirmat, cam în pripă, că materialul proiectiv nu era structurat, sau că era foarte slab structurat. Însă între timp s-a ajuns la concluzia că materialul proiectiv include structuri foarte precise, dar care sunt de natură afectivă şi fantasmatică (cf. de pildă diferite lucrări: Shentoub şi Debray despre planşele TAT,

p. 204, Dahan şi Cosnier despre planşele Rorschach, p. 115, Chabert, C. despre planşele Rorschach, p. 109 — 112). Planşele sunt, într-adevăr, susceptibile să suscite reprezentări şi afecte mobilizate de conţinuturile lor latente.

Număr limitat de şedinţe. Diferenţa faţă de psihanaliză constă în faptul că, pentru un test proiectiv, dispunem de un număr limitat de şedinţe, în general una (zece pentru testul Szondi): de unde şi expresia "proces psihanalitic scurt". Dar durata aplicării unui test proiectiv nu este, în general, limitată: subiectul poate fi informat chiar că dispune de tot timpul de care are nevoie.

În cazul testului proiectiv, totul se întâmplă într-o şedinţă (sau într-un număr foarte mic de şedinţe). "Asocierile libere" ale subiectului trebuie, prin urmare, provocate. De aici decurge necesitatea de a-i prezenta un material care să declanşeze aceste asocieri. Materialul este cât se poate de inform sau ambiguu: pete de cerneală, gravuri vagi, desene abia schiţate, cuvinte cu mai multe sensuri. Instrucţiunile trimit subiectul la propria sa dorinţă: să deseneze un arbore sau un personaj aşa cum doreşte; să aranjeze cartonaşele colorate sau elementele unui joc de construcţii aşa cum doreşte; să aleagă, dintre mai multe fotografii, pe cele care îi plac şi pe cele care nu îi plac.

De asemenea, în finalul testului este nevoie de o anchetă, prin care să se identifice pe viu dinamica psihică personală care a condus subiectul la răspunsurile pe care tocmai le-a dat.

Regula de nonomitere şi regula abstinenţei. Ca şi în situaţia psihanalitică, acea instrucţiune care îi lasă subiectului cea mai mare libertate este, în acelaşi timp, o constrângere pentru el. Subiectul este condamnat să fie liber, adică să se reveleze lui însuşi. Ce înseamnă a fi liber altceva decât a fi exterior liber să îţi realizezi dorinţele? Dar această perspectivă mobilizează simultan la subiect angoasa produsă de apariţia dorinţelor interior interzise, vertijul dat de câmpul posibilităţilor, frica de libertate. Constrângerea într-o astfel de situaţie se exprimă, în psihanaliză, prin două reguli fundamentale, regula de non-omitere (subiectul se angajează să încerce să nu trieze în mod voluntar materialul psihic care îi vine în conştiinţă) şi regula de abstinenţă (subiectul se angajează să încerce să îşi exprime dorinţele în faţa psihanalistului fără a încerca să le realizeze cu acesta). Cele două reguli se regăsesc implicit în situaţia proiectivă. De exemplu, în cazul testului Rorschach, instrucţiunile îi cer persoanei testate "să spună tot ce se poate vedea" în petele de cerneală, instrucţiune care corespunde regulii de non-omitere; ancheta permite colectarea, după aplicare, a răspunsurilor care au rămas neformulate în timpul testului. Regula abstinenţei rămâne, în general, subînţeleasă: testatul nu poate face decât ceea ce i se propune — să povestească sau să deseneze sau să construiască ceea ce îşi imaginează sau simte, şi nimic altceva; dacă se îndepărtează în mod deschis de aceste instrucţiuni, el va fi adus înapoi la situaţia de testare.

Neutralitatea. Cel care aplică testul provoacă frustrare: el obligă subiectul să îşi dezvăluie dorinţa, dar, mai departe, refuză să îşi asume rezolvarea acesteia.

Utilizatorul testului adoptă o atitudine de neutralitate binevoitoare caracteristică psihanalistului; între persoana testată şi persoana care administrează testul se creionează o relaţie transferenţială mai mult sau mai puţin manifestă şi mai mult sau mai puţin scurtă care, în funcţie de tipul ei (pozitivă sau negativă), stimulează producţiile sau blocajele subiectului şi stă la baza conţinutului anumitor răspunsuri. Diferenţa faţă de cura psihanalitică constă în faptul că materialul propus subiectului constituie o mediere între cel care aplică testul şi cel care este testat. Subiectul nu îşi dezvăluie dorinţa psihologului decât indirect; el îi vorbeşte prin elaborarea pe care o face materialului prezentat. Persoana testată rămâne mai liberă în raport cu transferul decât pacientul din analiză: se implică repede, intens, dar pentru o perioadă scurtă de timp, se simte mai liniştit datorită faptului că poate să se desprindă de îndată ce testul s-a terminat. De altfel, este mai bine aşa. Un transfer care s-ar stabili masiv şi pe termen lung, fără un travaliu ulterior care să permită lămurirea lui, ar fi inutilizabil. Cu excepţia cazurilor excepţionale, în care un psihoterapeut administrează el însuşi un test proiectiv înainte de a lua subiectul în terapie, persoana care aplică testul îi transmite implicit subiectului că nu se va ocupa de el pe termen lung, fapt care introduce frustrarea dorinţelor trezite în acesta chiar de libertatea situaţiei.

Regresia. În general, în psihanaliză pacientul stă întins, pe când subiectul testului stă aşezat. Astfel, regresia psihică legată de poziţia corpului în spaţiu este mai profundă în psihanaliză. Această diferenţă referitoare la spaţiu merge în aceeaşi direcţie cu diferenţa referitoare la durată: persoana testată este invitată să facă o scurtă scufundare în inconştient: i se pun la îndemână mijloacele pentru a-şi reveni rapid.

2.2 Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv

Punctele comune ale tuturor testelor proiective:

• calitatea particulară a materialului propus, în acelaşi timp concret şi ambiguu • solicitarea de asocieri verbale pornind de la acest material • crearea unui câmp relaţional original între subiect şi examinator, în prezenţa

unui obiect mediator reprezentat de test. Instrucţiunile — şi variantele lor, oricare ar fi acestea, în funcţie de test şi de clinician — reiau, în general, această cerinţă esenţială, de a imagina pornind de la ceea ce se vede, susceptibilă să declanşeze mobilizarea comportamentelor perceptive şi proiective. Testele proiective verifică astfel calitatea raportului cu realul şi, în acelaşi timp, integrarea unei realităţi psihice în sistemul de gândire al subiectului. Acesta se găseşte confruntat cu exigenţele unor presiuni externe şi interne: ne va arăta în ce măsură şi cum anume se organizează pentru a face faţă în acelaşi timp lumii sale interioare şi mediului; situaţie caracteristică imaginii vieţii, căci este vorba

despre a se conforma limitelor impuse de realitate lăsând loc, în acelaşi timp, posibilului, imaginarului, fantasmelor şi afectelor.

Putem considera că situaţia proiectivă este susceptibilă să solicite comportamente care se înrudesc cu fenomenele tranziţionale. Asemeni lor, testul proiectiv se defineşte prin apelul la un mod dublu de funcţionare: referire la real, recurs la imaginar. Obiectele reprezentate pe planşe sunt identificate ca forme banale, apropiate de real şi în acelaşi timp investite ca suport al unui scenariu fantasmatic, al unui sistem de reprezentări şi afecte a căror conotaţie subiectivă şi apartenenţă la domeniul iluziilor sunt admise de subiect.

Dincolo de indiciile care permit evaluarea capacităţilor unui subiect de a se situa într-o zonă tranziţională şi de a funcţiona într-un sistem de reprezentări şi de afecte susceptibile de a fi dramatizate pe o scenă mentală, testele proiective îşi joacă rolul de test: ele propun situaţii cu variabile definite, obiectul de cercetare fiind reacţia subiectului şi mijloacele pe care le va folosi pentru a răspunde cerinţei, acestea dovedind modalităţile particulare ale funcţionării sale psihice

2.3 Efecte ale situației proiective Structurarea inconştientă a materialului, libertatea în ceea ce priveşte

răspunsurile şi intervalul de timp, instrucţiunile oarecum neclare, toate fac din situaţia proiectivă o situaţie relativ "goală", vid pe care subiectul trebuie să îl umple, făcând apel nu atât la aptitudini şi inteligenţă, cât mai ales la resursele profunde ale personalităţii sale. Acest vid are ca efect, la subiectul testat, trezirea conflictelor psihologice, declanşarea anxietăţii şi a regresiei.

Anxietatea este asociată cu reprezentări fantasmatice inconştiente, care transpar în conţinutul răspunsurilor subiectului, în timp ce mecanismele de apărare ale Eului împotriva angoasei şi a fantasmelor se manifestă mai degrabă în caracteristicile formale ale răspunsurilor.

În general, situaţia proiectivă, ca şi situaţia psihanalitică, provoacă regresia, în aparatul psihic, de la procesele secundare, fondate pe identitatea de gândire şi pe principiul realităţii, la procesele primare, fondate pe identitatea de percepţie şi pe principiul plăcerii-neplăcerii.

În funcţie de tipul de test proiectiv, regresia poate fi mai mult sau mai puţin profundă. Există două niveluri de regresie care trebuie distinse.

Conform ipotezei lui V. Shentoub1, în TAT, procesul de elaborare a povestirii se desfăşoară astfel: este perceput conţinutul manifest, conţinutul latent al imaginii şi cerinţa de a imagina declanşează o regresie şi apariţia unor reprezentări inconştiente asociate cu afecte; acest complex de reprezentări-afecte, neorganizat, va fi captat sau nu la nivel preconştient-conştient pentru a fi simbolizat prin limbaj. Povestirea spusă 1 V. Shentoub şi N. Rausch de Traubenberg, Tests de projection de la personalité, Encycl. Med. Chir., 1982, 37190 A 10, 1–14.

arată compromisul făcut de subiect pentru a satisface imperativele conştiente şi inconştiente.

Imaginile din TAT oferă scene destul de clar figurate. Accentul se pune mai mult — aceasta fiind sarcina care îi revine subiectului — pe punerea în relaţie a personajelor (conflictualizarea relaţiilor), tot aşa cum spunerea unei povestiri presupune o înlănţuire sintactică. Dramatizarea este obligatorie şi, chiar dacă necesită repere stabile, identitatea psihică şi cea corporală nu sunt iniţial repuse în discuţie.

În acest sens, s-a putut afirma că nivelul de regresie indus de TAT era mai puţin profund decât în cazul testului Rorschach, care, într-adevăr, nu oferă o reprezentare clară a imaginii umane. Aceasta este brusc foarte solicitată dar cere să fie construită pornind de la date puţin structurate, prin amplasarea succesivă a reprezentărilor mai mult sau mai puţin organizate.

La copil, Eul se formează în cursul experienţelor care pun în joc corpul şi funcţiile incipiente ale acestuia în relaţia cu mama sa, apoi în relaţia cu persoanele şi obiectele din anturaj. Primele reprezentări parţiale pe care şi le face copilul despre propriul corp antrenează formarea a ceea ce psihanaliştii de copii au numit pre-eul corporal. Acesta pare în primul rând a fi constituit din fantasmele corpului fragmentat, înainte de a-şi găsi unitatea narcisică, în stadiul oglinzii, cu recunoaşterea, de către copil, a imaginii din oglindă ca fiind propria imagine, fapt care coincide cu prima fază a însuşirii cuvintelor.

Cuvinte cheie • Proiecție

• Cadru

• Regresie

• Neutralitate

Teste de autoevaluare

1. Definiți personalitatea din perspectiva tehnicilor proiective 2. Care sunt asemănările dintre situația psihanalitică și situația proiectivă? 3. Explicați apariția anxietății în timpul administrării unui test proiectiv 4. Care sunt nivelele la care apare regresia în timpul testării? 5. Definiți noțiunea de neutralitate

Concluzii

Structurarea inconştientă a materialului, libertatea în ceea ce priveşte răspunsurile şi intervalul de timp, instrucţiunile oarecum neclare, toate fac din situaţia proiectivă o situaţie relativ "goală", vid pe care subiectul trebuie să îl umple, făcând apel nu atât la aptitudini şi inteligenţă, cât mai ales la resursele profunde ale personalităţii sale. Acest vid are ca efect, la subiectul testat, trezirea conflictelor psihologice, declanşarea anxietăţii şi a regresiei