Universitatea Academiei de Ştiinţe a MoldoveiFacultatea: Limbi şi literaturi

Catedra: Ştiinţe socio-umanistice

Dicusar Cristina

Povestirile obscure ale lui E. A. Poe în viziunea existențialistă a lui S. Kierkegaard

Teză de anSpecialitatea: Limba şi literatura română/limba engleză

Conducător științific:Cristei, Tamara,

Lector universitar

Autor: Dicusar, Cristina,grupa L21

Admis la susţinereŞef catedră:________________________

Chişinău 2014

1

CUPRINS

Adnotare 3

Introducere 4

1. Capitolul I - Situarea povestirilor obscure în contextul literar universal.

1.1. Scurtă biografie 51.2. Apartenența Povestirilor obscure la anumite (sub)curente literare 61.3. Preromantismul și Existențialismul. E. A. Poe și S. Kierkegaard 7

2. Capitolul II – Edgar Allan Poe și filosofia anxietății la Kierkegaard

2.1 Anxietate vs. Frică 82.2 Anxietate vs. Vină 10

3. Concluzii şi recomandări 124. Referinţe 135. Bibliografie 14

2

ADNOTARE

Numele şi prenumele autorului: Dicusar Cristina

Denumirea proiectului de an: „ Povestirile obscure ale lui E. A. Poe în viziunea existențialistă

a lui S. Kierkegaard”

Cuvinte cheie: existențialism, anxietate, preromantism, horror, literatura monștrilor, horror-ul-de-personalitate, narațiune gotică, romantismul obscur, horror psihologic, horror biologic, ficțiunea bizară.

Structura tezei: Teza este scrisă în limba română și constă din introducere, două capitole,

concluzii, recomandări și bibliografie.

Domeniile de studiu: Literatura universală, filosofie, teorie literară.

Scopul și obiectivele lucrării: să analizeze, în prima parte, „Povestirile obscure” ale lui E.A. Poe din perspectiva teoriei literare și similitudinile concepției preromantice a lui Poe cu concepția existențialistă a lui S. Kierkegaard, iar în a doua parte, să le analizeze în mod practic din perspectivă existențialistă apelând la opera filosofului danez.

Obiective:

- analiza dintr-o nouă perspectivă a narațiunii obscure a lui Poe;

- prezentarea bazei teoretice pentru studiul operei acestuia ;

- observarea elementelor existențiale în unele dintre povestiri;

- analiza conceptelor de anxietate și vină comparând viziunea lui Poe și Kierkegaard;

Noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor obținute: Până acum nu s-a mai făcut

paralela între cei doi gânditori și nu s-au determinat noțiuni comune, cum ar fi vina și anxietatea

și care, fiecare le abordează dintr-o altă perspectivă. Acest fapt facilitează analiza Povestirilor

obscure într-un mod inedit și facil, întrucât concepția lui Kierkegaard ne oferă cheia de lectură.

3

Introducere

Lucrarea de față își propune să analizeze, în prima parte, „Povestirile obscure” ale lui E.A. Poe din perspectiva teoriei literare și, în a doua parte, să le analizeze în mod practic din perspectivă existențialistă apelând la opera filosofului danez Soren Kierkergaard.

Utilitatea acestei lucrări constă într-o abordare inedită a prozei lui Poe, observând elemente existențiale în lucrările preromantice ale prozatorului. Suprapunerea celor două viziuni, cea a lui Poe și cea a lui Kierkergaard, vor putea oferi o viziune amplă asupra conceptului de anxietate. Studiul teoretic din primul capitol al tezei va oferi suportul teoretic și terminologic necesar pentru studiul practic efectuat în a doua parte a lucrării.

Determinarea noțiunilor comune acestor abordări diferite ale anxietății. Acest fapt facilitând

analiza Povestirilor obscure într-un mod inedit și facil, întrucât concepția lui Kierkegaard ne

oferă cheia de lectură.

La fel, una dintre problemele teoretice fundamentale în povestirile lui Poe constă in a determina dacă avem de-a face cu anxietatea (adusă până la angst-ul kierkegardian) sau cu frica însăși, întrucât acești doi termeni au o deosebire fundamentală, mai ales în ceea ce ține de literatură. Iar această lucrare se ocupă cu delimitarea acestor termeni și legătura între aceștia doi și conceptul vinei a lui Kierkegaard, prezent și în opera lui Poe.

Pentru o mai ușoară analiză din perspectivă filosofică, lucrarea își propune să situeze opera lui Poe într-un anumit context teoretic, descriind principalii termeni care se referă la Povestirile obscure.

4

CAPITOLUL I

Scurtă biografie

Edgar Allan Poe s-a născut la 19 ianuarie 1809, în Boston.

Este un scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar.

Precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică. În patruzeci de ani ai unei vieți halucinante, scriitorul a izbutit să publice multe volume de versuri, de proză, estetică și teorie literară, făcând dovada unei forțe de creație extraordinare. A dus o viață de boem și a sfârșit tragic în mizerie, opium și alcoolism, dar tocmai din acest infern al existenței sale s-au născut multe dintre creațiile ce aveau să impună literaturii universale norme de evaluare estetică necunoscute până atunci.

S-a născut la Boston dintr-o familie de actori și rămâne orfan de ambii părinți la vârsta de 3 ani și este adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond și primește numele de Edgar Allan Poe.

Studiile secundare și le face în Liverpool (Anglia) și în Richmond, se înscrie în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit să o părăsească după un an, lipsit de mijloace materiale și înglodat în datorii, în urma unei vieți extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv. Poe încearcă să facă o carieră militară, dar este exclus din academia militară din West Point pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă publică fără prea mult succes primele sale poezii. În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câștigând concursul organizat de revista Saturday Visitor din Baltimore. Se stabilește în Baltimore, după ce se căsătorise în 1836 cu verișoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar pierde postul după scurt timp datorită exceselor sale alcoolice. Apariția nuvelei "Povestea lui Arthur Gordon Pym" (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atenția publicului și a criticilor, Poe devine editor asistent la revista Burton's Gentlemen's Magazine, trece după un an la revista Graham's Magazine, unde publică numeroase articole, povestiri și eseuri, aducându-i reputația unui critic competent și sever. În 1839 apare în două volume un ciclu de nuvele "Povestiri ale Grotescului și Arabescului" (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public dar fără succes material.

În ianuarie 1845 publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzație. Îmbolnăvirea și moartea soției sale Virginia în 1847 îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existență tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică și spirituală. Hotărât să se recăsătorească, îmbibat cu opium și alcool, a plecat să-și aducă fosta soacră la nuntă, dar nu a mai ajuns la destinație. După o dispariție de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849 este găsit căzut pe un trotuar în orașul Baltimore, în stare de confuzie mintală. Moare patru zile mai târziu într-un spital din Baltimore, la 7 octombrie 1849, cauza morții - ca într-o poveste de suspans de E. A. Poe - a fost rabia (turbare).

5

Apartenența Povestirilor obscure la anumite (sub)curente literare

Pentru a determina locul povestirilor obscure în literatură ar trebui determinat dacă macabrul lui Poe aparține tipului de narațiune gotică sau romantismului obscur, horror-ului psihologic sau literaturii monștrilor.

Așadar, narațiunea gotică a apărut „în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca o reacție la pragmatismul burghez, ca o încercare de a elibera imaginația. Având ca punct de plecare interesul pentru medievalism – „cadru” ideal pentru întâmplări pline de neprevăzut, bântuite de fantome, palpitând de mister și înfiorare de groază” și „reprezintă, în fond, preromantismul în proză. Acțiunea lor se petrece, de preferință, în castelele străvechi, printre ruine sumbre, printre morminte, sub lumina spectrală a lunii. Accentul pe mister, pe inexplicabil este o reacție antiraționalistă, o dovadă de insatisfacție și preaplin de nuanță romantică.” [1, p.50]

De obicei, ficțiunea lui Poe este atribuită curentului gotic și romantismului obscur. Însă povestirile obscure nu se limitează doar la acestea din urmă, având numeroase elemente de groază psihologică, inducând starea de frică sau șoc.

Literatura monștrilor (Monster literature) este un gen de literatură care combină binele și răul și are intenția să provoace senzații de groază și teroare în cititor prin reprezentarea părții răului în forma unui monstru.

Temele principale ale acestui tip de literatură sunt:

Știința și iluminismul – abordarea căreia se concentrează asupra creării și distrugerii ființelor supranaturale malefice.

Izolarea și singurătatea – de regulă, personajele sunt lăsate în singurătate și sunt prezentate ca fiind lipsite de orice ajutor și comunicare.

Dualismul – este cultivat contrastul șocant al comportamentului unuia și aceluiași personaj.

Horror-ul biologic (biological horror) este un tip de ficțiune de groază în care groaza este derivată din distrugerea și degenerarea corpului. Asemenea lucrări au de-a face adesea cu boli, decădere, parazitism, mutații etc.

Horror-ul-de-personalitate (Horror-of-personality) Este o subcategorie specifică genurilor thriller și horror. În opoziție cu violența excesivă sau prezența ființelor supranaturale malefice, asemenea narațiuni evocă groază și/sau suspans prin personaje care sunt perfect normali în aparență, dar au personalități îngrozitoare. Fiecare narațiune va povesti despre calea unei persoane dezechilibrate către nebunie, sau va urmări manifestarea unui psihopat ucigaș.

Ficțiunea bizară este un subgen al ficțiunii speculative. Întrucât nu au fost delimitate anumite convenții stilistice și de gen, ficțiunea bizară îmbină mai multe elemente: supranaturalul, misticul și chiar științificul. Lovecraft ne dă o definiție a ficțiunii bizare în cartea sa "Supernatural Horror in Literature": „The true weird tale has something more than secret murder, bloody bones, or a sheeted form clanking chains according to rule. A certain atmosphere of breathless and unexplainable dread of outer, unknown forces must be present; and there must be a hint, expressed with a seriousness and portentousness becoming its subject, of that most terrible

6

conception of the human brain--a malign and particular suspension or defeat of those fixed laws of Nature which are our only safeguard against the assaults of chaos and the daemons of unplumbed space.” (Adevărata ficțiune bizară are ceva mai mult decât o asasinare secretă, oase însângerate sau lanțuri care sună, așa cum se obișnuiește de obicei. Trebuie să fie prezentă o anume atmosferă de suspans și groază inexplicabilă, forțe neștiute trebuie să fie prezente, și trebuie să fie un hint, exprimat cu seriozitate și care devine un subiect pertinent.) [2, p. 30]

Horror-ul psihologic are scopul de a creea discomfort prin relevarea fricilor și influențelor cărora omul este supus în mod constant, așa părți a psihologiei umane, pe care omul se vede nevoit să le suprime sau să le nege. Lucruri precum: nesiguranța în sine, suspiciunile, paranoia, neîncrederea etc. Aceste stări devin importante părți ale caracterelor personajelor de vreme ce ele fac față unor situații excepționale. Situații care, însă, nu ajung în zona fantasticului, ci sunt descrise realist.

Apartenența lui Poe la curentul gotic este, desigur, pur convențională și se datorează, mai ales, unei analize superficiale ale operelor acestuia, întrucât în povestirile sale întâlnim, în egală măsură, elemente ale ficțiunii bizare, ale horror-ului psihologic și biologic, foarte des este folosit și horror-ul-de-personalitate, iar procedeele folosite depășesc cadrul gotic influențând apariția literaturii științifico-fantastice.

De asemenea, ar trebui făcută distincția fundamentală dintre groază și teroare în cadrul operei lui Poe. Intenția căruia este, aproape în toate povestirile sale, similară scriitorului Stephen King, acesta din urmă spune: “I recognize terror as the finest emotion and so I will try to terrorize the reader. But if I find that I cannot terrify, I will try to horrify, and if I find that I cannot horrify, I'll go for the gross-out. I'm not proud.” [3] (Eu recunosc în teroare cea mai bună emoție așa că eu voi încerca să terifiez cititorul. Dar dacă eu nu voi putea teroriza cititorul, atunci eu voi încerca să-l îngrozesc și dacă eu nu voi putea să-l îngrozesc atunci nu voi fi mândru de mine.) Așadar, teroarea este de obicei descrisă drept un sentiment de anticipare a experienței de groază. Pe când groaza este sentimentul de aversiune și este legată de starea de șoc.

Distincția dintre groază și teroare a fost descrisă de autoarea gotică Ann Radcliffe. În opinia ei, teroarea este caracterizată prin obscuritate și ambiguitate în anticiparea posibelelor evenimente de groază. Ea consideră că anume ambiguitatea deschide calea către sublim.

Preromantismul și Existențialismul. E. A. Poe și S. Kierkegaard

Preromantismul, în opinia lui Romul Munteanu este „Refuzul optimismului într-o epocă de masive transformări, receptivitatea unor scriitori preromantici față de filosofia mistică și teologie, oroarea față de civilizația cu caracter agresiv, adversitatea față de tirania rațională, replierea în imensitatea naturii calme – reprezintă coordonatele pe care va evolua literatura preromantică (...)

De aceea trebuie să precizăm că, dacă poeții preromantici au descoperit pitorescul peisajului, acesta nu reprezintă pentru ei decât un pretext de meditație melancolică despre condiția umană, concepută ca un itinerar inevitabil spre moarte (...) Peisajul preromantic este decorat cu ruine, morminte și cimitire. Lumina care îl străbate este de natură selenară. Meditația provocată de prezența poetului în acest context vizează gloria srăbună apusă de multă vreme, eternitatea morții, solitudinea anxioasă într-o lume efemeră, în care gestul creator pare a fi, în cele din urmă zadarnic (...)

Viziunea aceasta pesimistă despre efemeritatea oamenilor și a lucrurilor pune în lumină o temă de largă circulație în liteartură, fortuna labilis („soarta schimbătoare”)”. [4, p.75]

În ce mod însă este legat preromantismul de existențialism?7

Punctul-cheie care unește aceste două curente rezidă în angst, sentimentul de frică nedirecționată, fără obiect, angoasă – starea de bază în povestirile obscure ale lui Poe și, de asemenea, rezidă în cultivarea ambiguității (From the very beginning, existentialism defined itself as a philosophy of ambiguity. [5, p. 24] (De la bun început, existențialismul și-a definit filosofia ca una a ambiguității) Spunea Simone de Beauvoir în The Ethics of Ambiguity), cauza acesteia fiind, de asemenea, angst-ul și starea permanentă de incertitudine. Diferite fiind doar soluțiile care, în cazul existențialismului, sunt mai complexe și au o orientare optimistă iar în cazul preromantismului se rezumă la constatarea acestor stări și la o interpretare pesimistă a lor.

Cu toate acestea, nu putem vorbi la Poe doar despre o simplă constatare, cum nici n-am putut vorbi doar despre narațiune gotică în cazul Povestirilor obscure. Poe adoptă mai multe direcții literare, mai multe viziuni filosofice, axându-se pe starea unică de anxietate. Astfel, putem urmări povestiri în care rolul principal îl joacă macabrul îmbinat cu ironie: în Bon-bon; sau unde horror-ul psihologic se îmbină cu narațiunea de tip gotic: Portretul oval, Ligeia etc. Diferența de bază între curentul existențialist și direcția aleasă de Poe constă mai ales în soluția oferită de existențialism, care este, conform lui Kierkergaard, „to be clear in my mind what I am to do, not what I am to know, except in so far as a certain knowledge must precede every action. The thing is to understand myself, to see what God really wishes me to do: the thing is to find a truth which is true for me, to find the idea for which I can live and die.” [6, p. 48](Pentru a-mi fi clar ce trebuie să fac, nu ce trebuie să știu, cu excepția faptului că fiecare acțiune trebuie să preceadă o anumită cunoaștere. Sensul constă în a mă înțelege pe mine, să văd ce Dumnezeu vrea ca eu să fac: sensul constă în a găsi un adevăr care este adevărat pentru mine. Să găsesc ideea pentru care voi putea trăi și muri.) Adică, alături de o existență terifiantă, singuratică, aflăm ființarea, care este individualizată, fiecare alcătuindu-și scopul propriei existențe. Însă Poe neagă ființarea, fiind profund pesimist el reprezintă ideea că existența nu atât precede ființarea (idee regăsită și la existențialiști), cât o neagă, fără a mai exista speranța regăsirii sensului sau, în orice caz, existența având un sens ascuns, de neînțeles iar omul nu are forța să schimbe ceva substanțial, fiind mereu o victimă a existenței.

8

CAPITOLUL II

Anxietatea vs. frica

Una dintre problemele teoretice fundamentale în povestirile lui Poe constă in a determina dacă avem de-a face cu anxietatea (adusă până la angst-ul kierkegardian) sau cu frica însăși, întrucât acești doi termeni au o deosebire fundamentală, mai ales în ceea ce ține de literatură.

Anxietatea este frica întoarsă asupra celui care o simte și este, așadar, fără obiect. Când ne temem, atunci ne temem de ceva prezent în lume, fugim de ceva/cineva care ne pune în pericol. Pe când în cazul anxietății, încercăm să fugim de starea în care ne aflăm, care nu este un obiect/ființă definită. Ceea ce urmărim însă în „Povestirile obscure”, ca și în orice alte lucrări literare care implică elementul horror, este o simulare a fricii, un spectacol imaginat în care anxietatea se transformă în frică prin intermediul textului. Textul are, prin urmare, forța necesară pentru a înlocui stările latente prin „obiecte” textuale (acțiuni, personaje) pe care un cititor și le poate imagina, așadar prin procedee care produc efect asupra lui.

Raportul dintre anxietate și frică este similar, prin urmare, raportului dintre realitate și ficțiune. Frica este echivalentă ficțiunii și, cum spune și Zizek, ceea ce rămâne, sentimentul real este anxietatea.

Spre exemplu, în Metzengerstein urmărim starea generală de angoasă a lui Frederick, un tânăr de 18 ani căruia i-au murit părinții și care rămâne singur să administreze numeroasele bogății care i-au rămas de la părinți, dar în numai trei zile de la moartea lor, după cum remarcă și autorul, „îl întrece și pe Irod în dezmăț” [7, p. 20]. Simbolul și întruchiparea angoasei baronului Frederick devine calul „uriaș, de o culoare nefirească, ce aparținuse unui strămoș maur al rivalului său. (...) gura deschisă a calului întărâtat lăsa să i se vadă toți dinții sepulcrali și dezgustători.” [8, p. 22] Unele dintre sugestiile textuale că armăsarul nu reprezintă decât un simbol/o stare a eroului este că de când a văzut calul, baronul nu mai vorbea cu nimeni și nu avea nici un prieten și „nu-i dăduse nici un nume ciudatului animal, deși toți ceilalți cai din herghelia sa purtau câte unul.” [9, p. 22] Calul așadar este nu altceva decât starea interioară a baronului, stare pe care acesta nu o poate controla, stare care îl depășește și, cum spune și Kierkergaard „Then the assaults of anxiety, even though they be terrifying, will not be such that he flees from them. For him, anxiety becomes a serving spirit that against its will leads him where he wishes to go.” (Atunci, atacurile anxietății, chiar dacă sunt terifiante, nu vor fi motive pentru ca el să fugă de ele. Pentru el, anxietatea devine un spirit servitor care, contrar voinței lui, îl duce acolo unde vrea să ajungă) [10, p. 158-159] Baronul însă, nu este obișnuit cu. La sfârșitul povestirii, castelul în care trăia baronul a luat foc, iar „călărețul era dus, fără putință de îndoială, împotriva voinței lui – groaza ce i se așternuse pe chip, sforțările disperate ale trupului, erau mărturia unei lupte supraomenești; dar nici un sunet, în afară de un singur țipăt, nu scăpă de pe buzele sale însângerate, pe care din când în când și le mușca în culmea teroarei”.[11, p. 25] Era dus spre castel, iar după câteva secunde după pătrunderea calului și călărețului „în vârtejul de foc”, acesta s-a stins. Pojarul poate fi însă interpretat nu doar ca moartea fizică a baronului, ci și ca asumarea de către baron a propriei angoase, a propriei posibilități de consumare a vieții (fortuna labilis) și, poate chiar, un act al depășirii de sine, odată cu acceptarea moții ca fiind de neevitat.

De asemenea, în Pisica neagră, putem observa stările personajului principal prin prisma celor două pisici, care sunt și ele, la fel ca în povestirea precedentă, alter egouri ale protagonistului și simboluri ale vinei și anxietății acestuia. Kierkegaard spune: „life offers sufficient phenomena in which the individual in anxiety gazes almost desirously at guilt and yet fears it.” (Viața ne oferă suficiente fenomene în care un individ anxios privește vina ca pe ceva care-și dorește și, în același timp, ca pe ceva de care se teme.) [12, p. 104] Putem însă spune că scopul protagonistului este să scape de anxietate prin obiceiul de a bea, iar odată cu anxietatea, dispare și sentimentul

9

vinei, de aceea el nu are nici o remușcare atunci când își ucide pisica neagră, și nici atunci când își asasinează soția. Sugestiv este faptul că a doua pisică pe care și-o ia fiindu-i dor de prima, rămâne în viață și îl urmărește mereu oriunde ar merge, ceea ce ne sugerează continuitatea stărilor de angoasă a personajului. Ideea lui Kierkergard cum că fiecare trebuie să-și asume responsabilitatea pentru viața pe care o trăiește este exprimată aici printr-un antiexemplu iar pisica, animalul pe care protagonistul îl iubise, simbolizează, în același timp, și viața lui renegată de dinainte.

În povestirea Bon-bon, urmărim destinul unui birtaș-filosof care se întâlnește cu diavolul, intră cu el în discuție fiind frapat de onoarea care îi este acordată, îl servește cu vin și începe și el să bea. Nu prea are ce să-i spună diavolului pentru că acesta știe dinainte toate replicile și răspunde, mai degrabă, gândurilor lui Bon-bon. Tot ceea ce i se întâmplă filosofului îl surprinde într-atât de mult încât, până la urmă, acesta „luă hotărârea să nu se mire de nimic...”.

În această povestire remarcăm starea protagonistului, un filosof și un bucătar „de geniu”, care pe tot parcursul narațiunii se află într-o stare de continuă „amețeală”, atât din cauza vinului, cât și din cauza mirării față de necunoscutul care i se deschide în forma ciudată și îngrozitoare a diavolului. Cum spune Kierkegaard „Anxiety may be compared with dizziness. He whose eye happens to look down the yawning abyss becomes dizzy. (...) Hence, anxiety is the dizziness of freedom, which emerges when the spirit wants to posit the synthesis and freedom looks down into its own possibility, laying hold of finiteness to support itself. Freedom succumbs to dizziness. Further than this, psychology cannot and will not go.”(Anxietatea poate fi comparată cu amețeala. El, acel care se uită la abisul căscat în fața lui, amețește. (...). Deci anxietatea este amețeala libertății ) [13, p.61] Care însă sunt posibilitățile birtașului și este el oare într-adevăr liber?

Cu toate că, aparent, birtașul-metafizician are o revelație, acesta o ratează din cauza emoțiilor și, mai ales, a băuturii. Așadar revelația birtașului ia forma unui diavol care, reieșind din discuție, avea de gând să-i mănânce sufletul lui Bon-bon. Birtașul i-a spus că i-l cedează, pentru că sufletul lui nu este decât „tocană și friptură împănată” [14, p. 30] însă discuția se termină într-un mod neașteptat. Diavolul, acela care, conform povestirii, a mâncat sufletele atâtor filosofi, refuză să mănânce sufletul lui Bon-bon, argumentând că starea acestuia „în clipa de față, e respingătoare și nevrednică de un gentleman.” [15, p. 30]. Diavolul pleacă lăsându-l pe Bon-bon în singurătate iar acesta face un gest neatent și, prin urmare, „lanțul ce atârna din tavan se rupse, și lampa se prăbuși doborându-l pe metafizician.”[16, p.30].

Nu putem nega caracterul moralist al povestirii, naratorul însă nu adoptă o poziție negativă față de protagonist ci, din contra, accentuează caracterul lui de „geniu”: „ar fi fost cu neputință să vezi pântecele lui rotund fără a încerca un sentiment de grandoare, care aproape că atingea sublimul.” [17, p.28]. Suprapunând povestirea cu afirmația de mai sus a lui Kierkegaard putem presupune că poziția naratorului este că birtașul încearcă mai degrabă o simulare a anxietății și, deci, o simulare a libertății și nu își explorează întregul spectru de posibilități, de aici și caracterul moralist al povestirii. Anxietatea o descoperim nu atât în protagonist ci în (auto)ironia moralizatoare a lui Poe. Iar anxietatea, ca și în Pisica neagră, se manifestă prin intermediul unui antiexemplu.

Anxietatea vs. Vina

Elementul vinei și păcatului are o influență crucială atât pentru povestirile, cât și pentru filosofia lui Kierkergaard și, lăsând la o parte morala , păcatul devine una dintre condițiile principale ale existenței anxietății.

„Hence, for Kierkegaard, guilt feeling is always a concomitant of anxiety (...)” (Deci, pentru Kierkegaard, vina este concomitentă anxietății (...)) [17, p. 40]

10

Și, de asemenea, una dintre stările principale regăsite în opera lui Poe este vina, însă, în mare parte, nu vină Kierkegaardiană, o vină infinită și fără obiect, ci una având un obiect creeat artificial, textual, însă care servește mai mult ca pretext pentru starea de anxietate.

Cea mai reprezentativă în acest sens este povestirea Hruba și pendulul, protagonistul este condamnat de către inchiziție la moarte, însă autorul refuză să spună motivul, să spună care este vina eroului și, pe parcursul povestirii urmărim cum eroul este torturat de către torționari nevăzuți, în camera sa din temnița inchiziției. Torturile se deosebesc printr-o groaznică ingeniozitate și sunt efectuate mereu cu răbdare și sânge rece, iar protagonistul cere să moară repede.

Această povestire ne poate duce spre o interpretare alegorică și anume, aceste torturi, din perspectivă kierkegaardiană nu reprezintă, prin analogie, altceva decât angoasa și vina fără obiect. Torturile care nu se mai termină și eroul care, prin noroc sau ingeniozitate reușește de fiecare dată să scape de moarte nu reprezintă, în cazul dat decât lupta interioară, sisifică, lipsită de scop și cauză, lupta existențială.

În Metzengerstein, vina baronului, nedeclarată, pentru ura pe care o simțea, pentru moartea părinților săi, pentru iresponsabilitatea cu care administra bogățiile și mai ales pentru dușmănia pe care o purta tot rodul său pentru familia rivală și, pe de altă parte, dezvoltarea angoasei acestuia se manifestă treptat ca și relația sa cu armăsarul diabolic.

So it is also in relation to guilt, which is the second thing anxiety discovers. Whoever learns to know his guilt only from the finite is lost in the finite, (…). Whoever learns to know his guilt only by analogy to judgments of the police court and the supreme court never really understands that he is guilty, for if a man is guilty, he is infinitely guilty. [18, p. 161] (Al doilea lucru pe care îl descoperă anxietatea este relația sa cu vina. Oricine învață să-și știe vina doar din perspectiva finită, este pierdut în finitudine. (...) Oricine învață să-și știe vina din perspectiva judecății poliției și curții supreme nu înțelege niciodată că este vinovat, pentru că atunci când omul este vinovat, el este infinit de vinovat.)

De asemenea, elementul vinei se mai întâlnește și în povestirile Masca morții roșii, Inima care-și spune taina, Portretul oval, Bernice, Morella elemente care declanșează, în fiece caz, angoasa și, în ceea ce ține de text, anume vina slujește ca pornire pentru a scrie, într-un mod de fiecare dată confesiv, povestirea.

11

Concluzii și recomandări

Opera narativă a lui Poe are numeroase valențe iar felul în care o interpretăm devine crucial pentru înțelegerea ei.

Astfel, pentru a analiza într-un mod inedit opera lui Poe, am apelat la viziunea existențialistă a lui S. Kierkergaard, ceea ce a influențat apariția unor noi înțelesuri și a facilitat analiza narațiunii obscure a lui Poe.

Analiza din punct de vedere filosofic al operei literare a deschis abordarea a noi noțiuni (anxietate, frică, vină), iar transpunerea lor în spațiul textual a dat noi răspunsuri pentru istoria literaturii preromantice și pentru multitudinea teoriilor apărute la analiza povestirilor obscure.

Am observat numeroase similarități între teoria existențialistă și preromantismul lui Poe.

Nu în ultimul rând, e de remarcat posibilitatea interpretărilor filosofice actuale a operei lui Poe, ceea ce deschide un nou spațiu de cercetare.

Recomandarea mea ar fi lectura textelor literare din perspectivă filosofică, practică ce ar înlesni interpretarea și înțelegerea multor texte și, în paralel, a multor concepții filosofice.

12

Referințe:

1. Petraș I., Curente literare. București: Editura Demiurg, 1992. 111 p.2. Lovecraft H. P., Supernatural horror in literature. New York: Dover Publications, 1973.

124 p.

3. Wikipedia. [online] http://wikipedia.org/. 22 iun. 2014.

4. Petraș I., Curente literare. București: Editura Demiurg, 1992. 111 p.5. De Beauvoir S., The ethics of ambiguity. New York: Citadel Press, 1948. 164 p.6. Kierkegaard S., The concept of anxiety. New Jersey: Princeton University Press, 1980.

274p.7. Poe E. A., Scrieri Alese. București: Editura Pentru Literatură Universală, 1969. 604 p.8. Poe E. A., Scrieri Alese. București: Editura Pentru Literatură Universală, 1969. 604 p.9. Poe E. A., Scrieri Alese. București: Editura Pentru Literatură Universală, 1969. 604 p.10. Kierkegaard S., The concept of anxiety. New Jersey: Princeton University Press, 1980.

274p.11. Poe E. A., Scrieri Alese. București: Editura Pentru Literatură Universală, 1969. 604 p.12. Kierkegaard S., The concept of anxiety. New Jersey: Princeton University Press, 1980.

274p.13. Kierkegaard S., The concept of anxiety. New Jersey: Princeton University Press, 1980.

274p.14. Poe E. A., Scrieri Alese. București: Editura Pentru Literatură Universală, 1969. 604 p.15. Poe E. A., Scrieri Alese. București: Editura Pentru Literatură Universală, 1969. 604 p.16. Poe E. A., Scrieri Alese. București: Editura Pentru Literatură Universală, 1969. 604 p.17. Kierkegaard S., The concept of anxiety. New Jersey: Princeton University Press, 1980.

274p.18. Kierkegaard S., The concept of anxiety. New Jersey: Princeton University Press, 1980.

274p.

13

Bibliografie:

Poe E. A., Scrieri Alese. București: Editura Pentru Literatură Universală, 1969. 604 p.

Kierkegaard S., The concept of anxiety. New Jersey: Princeton University Press, 1980. 274p.

Petraș I., Curente literare. București: Editura Demiurg, 1992. 111 p.

Poe E. A., Mellonta Tauta, București: Editura Tineretului, 1968.192 p.

Rață-Dumitru N., Bratu S., Sincu A., Mihăilă E., Crețulescu I., Șerban I.V., Tudorică A., Analiză și interpretare. București: Editura Științifică, 1972. 442 p.

Smeu G., Previzibil și imprevizibil în epică. București: Editura Academiei Republicii Sovietice Socialiste România, 1972. 192 p.

De Beauvoir S., The ethics of ambiguity. New York: Citadel Press, 1948. 164 p.

Lovecraft H. P., Supernatural horror in literature. New York: Dover Publications, 1973. 124 p.

14