UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

REFERAT

COORDONATOR DISCIPLINĂ: INTRODUCERE ÎN LOGOPEDIE

Profesor

STUDENT:

ANUL

TIMIȘOARA

2015

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

TULBURAREA DE LIMBAJ SCRIS-CITIT

DISLEXO-DISGRAFIA

COORDONATOR DISCIPLINĂ: INTRODUCERE ÎN LOGOPEDIE

Profesor

STUDENT:

ANUL

TIMIȘOARA

2015

CUPRINS

1. Introducere………………………………………………………………12. Cauzele dislexiei- disgrafiei………………………………………….....2

3. Clasificarea dislexiei……………………………………………………3

4. Clasificarea disgrafiei……………………………………………………45. Indicatii terapeutice…………………………………………………...…56. Bibliografie …………………………………………………………….

1.Introucere

În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi exprimare

orală, de scriere şi de mimică şi articulare. Sau: orice tulburare, indiferent de forma sa, care să

răsfrîngă negativ asupra emisiei limbajului, face parte din categoria tulburărilor de limbaj.

(Jucău, E., Jucău, N., 1999, pag. 16).

Tulburările de limbaj scris-citit fac parte din catergoria tulburărilor de limbaj care afectează

vorbirea şi/sau scrisul.

“E. Verza (1983) arată că tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în

învăţarea şi formarea deprinderilor de scris- citit, denumite alexie- agrafie, ori incapacităţi

parţiale numite dislexie- disgrafie, ce apar ca urmare a unor factori psihopedagogici

necorespunzători sau neadecvaţi în structura psihică a copilului, a insuficienţelor în dezvoltarea

psihică a personalităţii, a modificărilor morfofuncţionalităţii sistemului nervos central şi a

deteriorării unor funcţii, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a nedezvoltării

vorbirii, apariţia unor confuzii între grafemele asemănătoare, inversiuni, adăugiri şi substituiri de

cuvinte, deformări de grafeme, plasarea lor defectoasă în spaţiul paginii, neînţelegerea completă

a celor scrise sau citite, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris, în final, neputinţa de a-şi forma

abilităţi corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei”. (apud Pană, L., Perţa,

A.,2008, pag. 55)

Dislexia şi disgrafia fac parte din tulburările limbajului scris-citit. Sindromul dislexic-

disgrafic este o tulburare de integrare fonetică, reprezintă insuficienta capaciate de discriminare a

sunetului în cuvântul auzit şi a semnelor grafice în cuvântul scris, ceea ce duce pe de o parte la o

ortografie greşită în dictare şi o citire greşită a scrierii. (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V.,

Bâscă, A., Brândas A., Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag.1,2)

Dislexia este definită ca dificultatea de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul perceptiei

auditive, optice şi al celei kinestezice, ca semne revelatoare. Dificultatea în însuşirea citirii se

referă la principalele calităţi şi anume:

- citirea corectă;

- citirea conştientă;

- citirea cursivă;

- citirea expresivă (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A.,

Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 2).

Disgrafia se referă la tulburările ce apar în actul grafic. Scrisul copilului are propria sa

devenire şi evoluţie. Învăţarea lui, ca proces complex şi de durată, este destul de dificilă. În actul

grafic, tulburările disgrafice care intervin nu reprezintă simple oscilaţii ale procesului de

cunoaştere, ci o incapacitate de examinare care are drept particulariate constantă pe o perioadă

mai lungă. În cadrul tulburărilor scrisului sunt incluse:

- agrafia;

- disgrafia;

- disortografia;

- disfonografiile;

- discaligrafiile (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A., Munteanu,

F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 2,3).

2. Cauzele dislexiei-disgrafiei

Cauzele dislexiei-disgrafiei pot fi grupate în doua categorii ( Lascus, E., 1996):

- cauze care aparţin subiectului – deficienţe senzoriale, slaba dezvoltare psiho-motorie,

incapacitatea cognitivă,nedezvoltarea limbajului, tulburări de vorbire, leziuni ale creierului, slaba

dezvoltare a auzului fonematic;

- cauze care aparţin mediului- nivelul socio-cultural scăzut al familiei, locul ocupat de copil în

cadrul familiei, precum şi metodele şi procedeele necorespunzătoare utilizate în învăţarea scris-

cititului pot favoriza apariţia acestei tulburări;

- bilingvismul – poate determina apariţia tulburării datorită supraîncărcării. (apud Pană, L., Perţa,

A.,2008, paag. 55, 56).

3. Clasificare dislexiei

După criteriul etiologic, vorbim despre:

- dislexie pură ( apare la copiii cu inteligenţă şi comportamente normale, fără tulburări de

lateralitate, de schemă corporală);

- pseudodislexie sau dislexie afectivă, deficienţe în citire şi scriere datorându-se efectelor

mediului familial, şcoala, socio-cultural;

- paradislexia determină dificultăţi de exprimare orală, vocabular redus, stil infantil,

dizortografii etc.;

- dislexia instrumentală cauzată de deficienţe al percepţiei.

După criteriul simptomatologic deosebim:

- dislexia fonematică (slaba dezvoltare a auzului fonematic);

- dislexia optică (deficienţe ale percepţiei vizule);

- dislexia literală (nerecunoaşterea literelor);

- dislexia verbală (incapacitatea de a efectua operaţii de anliză şi sinteză a cuvântului).

După localizarea cauzelor incriminate avem:

- dislexii primre (spatio-temporale, deficienţe şi confuzii perceptiv-periferice);

- dislexii secundare ( de simbolizare, inabilităţi în activitatea logico-simbolică a zonelor

corticale aferente).

După gradul de manifestare (amploare), ca şi la disgrafii se disting:

- dislexii lejere;

- dislexii medii;

- dislexii grave;

- dislexii foarte grave (M. E. Hvatţev, 1957), (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V.,

Bâscă, A., Brândas A., Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag.21,

22).

4. Clasificarea disgrafiei

C. Păunescu ( 1967, pag 14) clasifica disgrafiile astfel (apud Anucuţa, L., Anucuţa, V., Bâscă,

A.,Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag 29):

- disgrafia specifică (propriu-zisă, cand elevul nu se poate exprima în scris, recunoaşte

literele dar nu poate scrie după dictare);

- disgrafia de evoluţie ( structurală, confuzii între fonemele înrudite);

- disgrafia motrică;

- dizortografia;

- disfonografia.

După predominarea structurilor tulburate C. Stănică, E. Vrăşmaş, I. Musu, (1994) identifică:

- disgrafii auditive (disfuncţii ale auzului bazal şi fonematic);

- disgrafii optice ( disfuncşii ale văzului);

- disgrafii cauzate de tahilalie ( rapiditatea vorbirii nu permite analiza fonematică);

- disgrafii ( determinate de ritmul acustico-verbal);

- singrafii ( scrisul în oglindă);

După gradul de manifestare diferenţiem:

- disgrafii lejere;

- disgrafii grave;

- disgrafii foarte grave;

- disgrafii simple;

- disgrafii semnificative;

- disgrafii severe. (apud Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A.,

Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 29,30).

5. . Indicaţii terapeutice

Scrisul reprezintă o activitate foarte complexă, fiind strâns legată de buna funcţionare a celor

trei analizatori ( vizual, auditiv şi kinestezic), de limbaj oral, gândire, memorie, personalitate etc.

iar tulburările cuprind o arie foarte vastă, unele negăsindu-şi nici până în prezent o explicaţie,

metodele şi procedeele terapeutice trebuie să fie şi ele foarte diversificate, utilizându-se în acelaşi

timp metode:

- kinestezice;

- fonetice;

- fonomimice;

- de perceptie vizuala;

- lingvistice etc.( Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A., Munteanu,

F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 54).

În stabilirea programului terapeutic trebuie să aibă în vedere:

- simptomatologia;

- diagnosticul diferenţial;

- vârsta copilului;

- etiologia;

- nivelul percepţiilor auditive şi vizual-kinestezice;

- orientarea spaţio-temporală;

- personalitatea etc. (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A.,

Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 54, 55).

Întreaga terapie logopedică va fi orientată spre formarea deprinderilor corecte, stimularea

activităţilor psihice, dezvoltarea personalităţii. Tehnicile terapeutice trebuie adaptate la

particularităţiile logopatului şi nu invers ( canalizăm şi formăm subiectul pentru a face faţă

cerinţelor metodologice). Tehnicile terapeutice trebuie alese astfel încât să se potrivească

particularităţilor logopatului de care este necesar să ţinem seamă. Totodată, logopatul trebuie

directionat astfel încât să fie capabil în mod activ să redirecţioneze influenţele terapeutice şi să-şi

adapteze întregul comportament la eficacitatea acestora. De aici un program favorabil în dislexie

şi disgrafie ce depinde şi de priceperea logopedului, de pregătirea, de dăruirea şi de competenţa

sa profesională, care devine, în ultima instanţă, elemente hotărâtoare ale terapiei logopedice ( E.

Verza, 1983, pag 199-200), (apud Jucău, E., Jucău, N., 1999, pag. 125).

BIBLIOGRAFIE

Jurcău, E., Jurcău, N., (1999). Învățăm să vorbim corect. Cluj-Napoca: Editura

PRINTEK.

Pană, A., Perţa, L., (2008). Repere metodice în activitatea logopedică.Timișoara: Editura

Eurostampa.

Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A., Munteanu, F., Olosz, M.,

Văran, L., Viziteu, M., (2008). Modalități de intervenție logopedică în terapia dislexiei-

disgrafiei. Timișoara: Eurobit.