TREI PIEDICI EXISTENŢIALE ALE OMULUI MODERN

Pr.prof.univ.dr. Dumitru Megheşan

Lumea aceasta se aseamănă cu o cină la care atunci când totul este pregătit cu minuţiozitate, Dumnezeu, asemenea unui stăpân mărinimos, ne cheamă să luăm parte. E o chemare pentru a participa la cina dragostei şi a bucuriei Sale, deoarece ea depăşeşte întru totul orice încercare de a o asemăna cu alte astfel de ocazii. Ea este o cină de fapt, care are o dimensiune în primul rând transcedentală şi în acelaşi timp una comunitară ce ne cuprinde pe toţi în ea şi care ne adună sub dragostea acestui Stăpân, aşa cum îl descrie Sfânta Evanghelie când ne invită să participăm la cina darurilor spirituale ale Sale. Cina respectivă se deosebeşte de toate banchetele care au avut loc în decursul istoriei. Ea este un banchet spiritual şi se aseamănă într-o oarecare măsură cu banchetele cunoscute în istoria filosofiei vechi, dar aici ea are însă cu totul altă dimensiune, o dimensiune nupţială a celebrării unei nunţi pascale în sensul întâlnirii dintre sufletul omenesc şi Mirele Hristos în cămara de nuntă. Evanghelia de la Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Dumnezeu cheamă pe cei invitaţi la această cină minunată. Aşadar textul evanghelic ne mărturiseşte că cina este făcută de un om care invită pe cei ce a voit să-i cheme, spunându-le: „Veniţi că, iată toate sunt gata” (Lc. 14, 18). Cu toată dragostea invitaţiei, aceştia însă refuză, fiecare în felul lui. Cel dintâi a zis: „Ţarină mi-am cumpărat şi trebuie să mă duc să o văd, te rog, iartă-mă” şi altul a zis: „Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc, te rog iartă-mă” şi altul a zis iar: ”Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Lc. 14, 18-20).

1

Interesant sunt aici cele trei scuze care credem că sunt trei piedici mari ce ne împiedică şi pe noi astăzi să participăm la invitaţia pe care Dumnezeu o face perpetuu în decursul istoriei. În primul rând cina aceasta este o cină a spiritului. Aici se săvârşeşte o cină şi o stare spirituală la care suntem invitaţi. Prima piedică interesantă de a participa la această cină materialismul ce ne abate de la această cină. Materialismul cu toate faţadele este lui este piedica cea mai elocventă pentru omul modern ce îi deturnează intenţiile bune de a fi alături de Dumnezeu. Materialismul este o racilă ce bântuie lumea noastră, şi care de fapt a transformat pe om din stăpân al materiei şi al creaţiei în rob al acesteia. Ar fi multe de spus despre această materie deoarece ea a fost metamorfozată, nu în sensul voit de Dumnezeu, ci în sensul voit de om. De fapt omul a fost metamorfozat de către materie. Aici este marea tragedie a omenirii, când materia transformă omul şi acesta devine fără nici o voinţă, un sclav, un ascultător şi supus al ei, ce face cu el orice voieşte. De aici lipsa de perspectivă a omului modern, lipsa de direcţie clară şi încurcarea lui în acest labirint al creaţiei, al unei mişcări circulare, monotone şi plictisitoare. Am mai spus aceasta şi repet şi aici: una dintre problemele grozave cu care se confruntă omul este tocmai monotonia din viaţă. Ca să scape de această monotonie face lucruri de multe ori incredibile. Monotonia ucide, fiindcă duce în primul rând la lâncezeala sufletească şi apoi va îndemna pe om să iasă din aceasta făcând şi ajungând la cele mai abjecte lucruri. Materia netransformată şi neluminată este aşadar potrivnică omului şi o piedică din cele mai importante în calea desăvârşirii acestuia. A doua piedică este şi ea foarte interesantă şi anume, este acea bătălie sau asalt pe care iraţionalul îl face împotriva omului de astăzi. Animalele de aici, respectiv cele cinci perechi de boi, reprezintă de fapt iraţionalitatea. Ceea ce apare aici demn

2

de remarcat este faptul că cele cinci perechi de boi constituie, cum spuneam, iraţionalul care vine şi ne dă o iluzie care duce la o înşelăciune a simţurilor noastre. Cele cinci simţuri sunt într-o iluzie totală, ceea ce face să se producă o răsturnare a valorilor. Nimic nu mai este cum a fost, tocmai din cauza asaltului dintre iraţionalul care biciuieşte şi denaturează direcţia normală a simţurilor noastre şi care de fapt ne oferă imagini cu totul greşite. Dacă ne gândim de exemplu că fiecare simţ al nostru ne pune în contact cu raţionalitatea creaţiei acesteia atunci e normal că aceste simţuri produc în noi nişte imagini. Deci toate duc senzaţiile pe care le preiau din jurul nostru, le prelucrează în anumite imagini destul de variate desigur, şi apoi se produce o luare de poziţie a omului tocmai prin raţiunea care este în el. Ei bine, dacă aceste imagini sunt contorsionate, atunci informaţia pe care o primim şi ea este la fel de contorsionată şi falsă. Dacă ne gândim de exemplu la văz şi imaginile pe care iraţionalul care este din nefericire în creaţie, fiindcă este foarte mult iraţional, atunci acesta ne informează greşit, adică, toate scenele şi imaginile care el ni le pune în faţa noastră şi pe care apoi noi le luăm, le trimitem în mintea noastră care le prelucrează cu siguranţa că acolo se produce o răsturnare a adevărului, adică o pervertire în cel mai autentic sens. Aceasta ne duce şi la un comportament al nostru iraţional, nefiresc. Dacă auzul nostru la fel este denaturat de iraţionalitatea din jurul nostru, informaţia noastră care este directă şi imaginile care sunt la fel şi pe care le proiectăm în mintea noastră cu ajutorul „tehnologiei” pe care o avem în noi, şi ele vor fi denaturate şi se va produce o pervertire a adevărului, o schimonosire a lui, ceea ce contribuie de fapt la un dezechilibru total al fiinţei umane. Apoi celelalte trei simţuri, mirosul, pipăitul, gustul olfactiv, toate acestea sunt confruntate cu această teribilă iraţionalitate care s-a instaurat în lume tocmai prin păcatul strămoşesc şi prin depărtarea omului de raţiunea pe

3

care Dumnezeu a pus-o în noi ca să lucrăm după ea, potrivit firii noastre, care provine din Raţiunea Supremă. Toate acestea fac ca omul să se dezechilibreze, de aceea spuneam că cele cinci perechi de boi reprezintă iraţionalitatea care ne schimonoseşte cele cinci simţuri. Aşa neadevărul devine adevăr, imoralitatea devine o normalitate, aşa înşelătoria, necinstea devine la fel o normalitate, ceea ce de fapt duce la grave prejudicii, atât în fiinţa umană cât şi în universul acesta. Pentru acesta iraţionalitatea este o maladie teribilă în fiinţa umană şi în lumea aceasta – fapt pentru care asistăm la un război nu mai puţin grozav între cele raţionale şi iraţionale care la Sfinţii Părinţi se numeşte „Războiul nevăzut”1 A treia piedică atunci când sufletul omenesc vrea să se apropie de Creatorul său este aceea a plăcerilor necontrolate, a plăcerilor neverificate de o morală care se vrea autonomă. Trebuie să amintim aici că în istorie, mai ales după Descartes, în perioada modernă, omul ajunge şi vrea să se elibereze de orice tutelă, fie transcedentală, fie mai puţin transcedentală, de orice principii morale, ajungând la concluzia că raţiunea sa nu trebuie să mai depindă de Raţiunea supremă, ceea ce este cu totul fals. Dacă raţiunea noastră este despărţită total de această Raţiune supremă a doua Persoană a Sfintei Treimi şi de la care noi primim putere să ne „hrănim” raţiunea noastră atât de limitată, raţiunea noastră devine cu totul lipsită de un orizont a unei percepţii adevărate. Deci în primul rând omul a vrut să aibă o raţiune autonomă, crezând că prin aceasta se eliberează de orice autoritate transcedentală. Aceasta a fost însă un dezastru. Omul s-a eliberat de această „cenzură transcedentală”, dar de fapt s-a robit materiei şi în special raţionalităţii. A fost numai o iluzie. Nu se poate înlocui Raţiunea transcedentală, fiindcă nu ai cu ce să o înlocuieşti. Raţiunea umană atât de limitată şi adeseori 1 Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Bucureşti,1991,p.20-25.

4

neputincioasă, funcţionează doar atât cât este în contact direct cu Raţiunea supremă, cu această Inteligenţă cosmică ar spune fizicienii şi nicidecum ea nu poate să funcţioneze autonom. În al doilea rând omul a urmat această cale a degradării sale, ajungând la morala autonomă, un punct negru în istoria existenţială a lui. O morală individuală, s-o numim aşa, care nu este coordonată de o morală universală, o morală supremă care este peste această creaţie necontingentă în nici un fel, nu poate să funcţioneze. Oamenii sunt prea slabi, vorba lui Dostoievski, „prea bicisnici” ca în ei să funcţioneze o morală autonomă, o morală de sine stătătoare. Tocmai prin faptul acesta se minimalizează şi păcatul şi se ajunge la un indiferentism atât de prezent astăzi. Omul modern se confruntă cu această teribilă maladie şi anume a indiferentismului religios. Acesta este mai rău decât ateismul, fiindcă el este foarte distructiv, o maladie care anchilozează spiritul. Aşadar, deci nu putem vorbi şi nici accepta o raţiune autonomă. Ea ne face insensibili faţă de păcat, faţă de legile morale naturale şi faţă de principiile pe care trebuie să le avem ca şi creştini. E adevărat că probabil şi aici se întrezăreşte un ideal extraordinar dar la care omul, din nefericire, nu are cum să ajungă. Interesant este aici că Mântuitorul Iisus Hristos cu siguranţă că a avut în gândul Lui un asemenea om când a refuzat să urmeze cele trei ispite. El a vrut ca oamenii să fie maturi, ei să nu fie forţaţi de nimic. Aşa ni se prezintă în opera ”Marele Inchizitor” problema aceasta a ispitei şi a maturităţii omului şi neconstrângerea lui de către nimic. Principiile morale sunt împotriva acestor gâlcevi care de fapt sunt lipsite de orice moralitate. Biserica binecuvântează căsătoria creştină, legătura dintre bărbat şi femeie, dar este împotriva unui vagambodaj sentimentalist şi a unei neorânduieli care pot intervenim atunci când lipsesc principiile morale. Iată a treia piedică ce derutează sau denaturează direcţia omului spre desăvârşire. Sunt plăcerile care astăzi sunt atât de

5

mult întâlnite în societatea modernă. Omul modern vrea de fapt numai plăcere. Dacă facem o incursiune în istoria bietei omeniri vedem că omul „a pendulat” tot timpul între plăcere şi durere2. Mai ales oamenii pătimaşi sunt cuprinşi de această pendulare. Interesant este că omul modern pendulează tot timpul între plăcere şi durere. Dar mai interesant este faptul că el a inventat tot felul de surogate de plăceri, de fapt, el a uitat că plăcerea se află doar atunci când sufletul nostru se hrăneşte cu Dumnezeu, fiindcă El ca şi Creator ne-a pus în noi tendinţa de a-L căuta, iar sufletul nu are odihnă decât atunci când îl caută pe El şi-L găseşte într-o oarecare măsură3. Surogatul este o mare înşelăciune. Prin el intervine acel iraţional. Toate sunt contorsionate în acest iraţional şi deci surogatul este pus în locul lucrului clar, lucrului original, pe când surogatul nu poate face ceea ce cere sufletul omenesc. Omul are o foame teribilă după Dumnezeu, „un apetit sacru”4. Acest apetit poate însă a fi deturnat. Tocmai prin aceste surogate, în societatea noastră dacă observăm este foarte mult surogat, un surogat al kitsch-ului. Acesta are o istorie interesantă în acest mediu al modernităţii5.

2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste în Filocalia vol. II trad.de Pr.Prof. dr. Dumitru Stăniloaie, Sibiu 1947 p. 38-39, 41, 52-61; Ambigua, trad. Pr. Prof. dr.Dumitru Stăniloie în E. I. B.M.B.O.R.,1982,p.48 Teologia Dogmatică Ortodoxă. Vol. III, Bucureşti 1978,p.84; Lars Turnberg , Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, E.I.B.M.B.O.R. Bucuresti,1999. p. 177-180 3 Sf. Grigore de Nissa,Viaţa lui Moise,în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Bucureşti, 1982,p.50; Fr.Augustin, Confessiones- Mărturisiri , trad. de Nicolae Barbu,in “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, Bucureşti,1981,p.64. 4 Mircea Eliade, Le sacre et le profane, Ed.Gallimard, 1965, p.22. 5 Mihaela Palade, Iconoclasmul în actualitate, de la ”Moartea lui Dumnezeu” la moartea artei, Ed. Sofia Bucureşti, 2005, p.132-142; Karl Rosenkranz, O estetică a urâtului, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1984,p.57-67.

6

El vrea să se impună ca şi autentic, ceea ce însă nu se poate. Kitsch-ul nu hrăneşte niciodată, nu împlineşte, pe când autenticul înseamnă împlinire, acea pleromă personală existenţială. Ei bine, kitsch-ul sau surogatul este tocmai la polul opus. Oamenii au inventat tot felul de kitsch-uri ca surogate ale plăcerii. Să luăm de exemplu drogurile care constituie un surogat al fericirii. De ce consumă oamenii droguri. Ei vor să fie fericiţi, dar fără Dumnezeu. Aici este marea tragedie a omenirii. Fără Dumnezeu nu este posibil acest lucru, poate o mulţumire, o stare benefică, dar numai atât. Fericirea adevărată se află numai şi numai în Dumnezeu. De aceea această piedică este atât de periculoasă. Apoi, plăcerile sunt şi în alte direcţii: alcoolismul, desfrâul ce a cuprins o pătură întinsă din rândurile tinerilor în primul rând mândria şi alte lucruri care sunt desigur, denaturate. Toate acestea nu fac altceva decât să ne ofere imagini contorsionate, imagini frânte care duc la dezechilibrul nostru fiinţial,fiindcă pofta numai după cele pământeşti nu se satură niciodată:”Când te saturi de ceva şi treci la altceva,după o vreme te simţi gol de ceea ce te-ai săturat înainte şi te întorci iarăşi spre aceea,săturat de lucrul spre care te-ai îndreptat după săturarea de cel dintâi.E o lărgire care se goloşte îndată ce nu-i mai dai ceea ce doreşte ea.Te-ai săturat de desfrâu,tinzi spre băutură.Intre timp ţi s-a golit lărgimea poftei umplută de desfrâu şi te întorci iarăşi la el.Sunt nişte pofte alternative,pe care le saturi pe rând şi se golesc pe rând.Dar în niciuna nu poţi înainta la nesfârşit,ca în cunoştinţă şi virtute,care îţi aduc mereu ceva nou,care nu-ţi oferă aceleaşi lucruri,ţinându-te pe loc.Varietatea păcatelor suferă totuşi de omare monotonie,pe când identitatea cunoştiinţei şi a virtuţii este de o noutate continuă.De aceea ,departe de a înainta la infinit prin satisfacerea poftelor,te întorci mereu în loc,sau în aceleaşi locuri,rămânând într-o monotonie de superficială varietate şi de repetare a câtorva”leit-motive”,care nu reprezintă nici un progres real,sau adevărată schimbare.E o nesăturare

7

infinită în monotonie.E o infinitate de platitudini,o infinitate cenuşie a aceloraşi câteva sunete repetate mereu în mod alternativ.” 6 Ei bine, parabola despre care vorbim se încheie atât de frumos când stăpânul spune slujitorului: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să mi se umple casa” (Lc.14, 23). Este vorba aici de „iubirea nebună” a lui Dumnezeu, o iubire care trece peste înţelegerea noastră atât de segmentată şi trunchiată. Dar aici învăţăm că Cina Domnului este o realitate. Despre ea s-a scris mult încă din Vechiul Testament. Omul a fost creat la sfârşitul tuturor fiinţelor cum citim în Scriptura sfântă şi inspirată, ceea ce ne arată că el este coroana creaţiei, „logosul creaţiei”7. Adus la existenţă tocmai ca să ia în primire creaţia lui Dumnezeu, după cum spune textul evanghelic de la Sfântul Evanghelist Luca, că „totul era gata” (Lc. 14, 18). Era pregătit totul pentru această cină minunată şi extraordinară ca el să celebreze împreună cu Dumnezeu dragostea, sau, cum spuneam, “iubirea nebună” a Sa pe altarul creaţiei, înconjurat de fiinţele existente în ea. Lui i se încredinţează această mare responsabilitate ca să preia creaţia şi să o conducă mai departe spre desăvârşire. Aşa el devine partenerul lui Dumnezeu la această cină minunată. Dumnezeu îl invită să participe la ea şi să se înfrupte din toate bunătăţile pe care Dumnezeu le-a pregătit, aşa cum stă scris în Sfânta Scriptură. Toate erau gata, totul era o armonie, nu lipsea decât coroana creaţiei, omul care trebuia să vină şi să-şi ia locul lui, un loc de demnitate în această

6.Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Nota 18b la”Viaţa lui Moise” în P.S.B.vol.I,p.50. 7.Pr.prof.dr. D.Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, p. 398; Christos Yannaras, Prsoanăşieros, Ed. Anastasia,Bucureşti, 2000, p. 102-103; Jean Kovalevschi, TainaOriginilor, Ed. Anastasia, 1996, p.68

8

frumuseţe a creaţiei. Dumnezeu îl pune pe om în faţa acestei armonii a lumii de tot felul: de la regnul mineral la cel vegetal, de la cel animal şi până la el. Toată această armonie ne arată frumuseţea acestei orânduieli speciale din creaţie într-o dimensiune nupţială, chiar. În această stare omul trebuia să se desăvârşească. E o invitaţie la această cină minunată prin faptul că Dumnezeu îi spune atât de frumos că poate mânca din tot ce a lăsat El, putându-se împărtăşi din toate bunătăţile acelea, numai dintr-un pom nu putea mânca, ceea ce înseamnă de fapt, taina lui Dumnezeu. Cu atât mai frumos era în această creaţie care avea dimensiunea ei de cină cu totul spirituală, încât era oprit ca să mănânce din acest pom. Domnul îi invită pe primii oameni la această cină spunându-le următoarele cuvinte: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1, 31). E vorba aici de o folosire a tuturor celor create într-un mod frumos şi voit de Dumnezeu, dar în acelaşi timp e vorba şi de o masă cu o dimensiune raţională, fiindcă putem vedea aici şi un ospăţ al raţiunii. Omul trebuia să procedeze în acest fel şi să se apropie tot mai mult de Logosul divin sau Raţiunea supremă, de fapt acesta era ţelul primar al existenţei umane. Faptul că ei nu s-au apropiat de Raţiunea supremă este un incident care s-a petrecut în creaţie, este drama creaţiei, când acest demers extraordinar a fost omis care trebuia să-l ducă pe om spre Raţiunea supremă. Deoarece vedem că primul om cheamă pe toate fiinţele la sine şi le pune nume care erau în creaţie, ca şi logos al lor, trebuie să ne dăm seama că această cină era o cină a raţiunii luminată de darul lui Dumnezeu. Ea era cu totul deosebită. Acolo s-a petrecut ceva extraordinar şi anume: chipul Cuvântului suprem sau Chipul Chipului lui Dumnezeu ce avea o legătură specială cu acesta denumeşte pe fiecare fiinţă din creaţie după esenţa ei proprie. Era o denumire specială, nu era o denumire nominală cum facem noi astăzi, chiar dacă nu a fost probabil prin cuvinte strict omeneşti, ci era mai mult o denumire

9

întru spirit. Noi astăzi avem o limbă aproape convenţională, ceea ce ne face să recunoaştem că ea nu exprimă întru totul ceea ce este esenţa lucrului pe care îl definim. Nu suntem adepţii lui E. Kant privind agnosticismul său, adică neputinţa cunoaşterii lucrului în sine, dar oricum trebuie să vorbim de o dimensiune criptică a unor existenţe, un fel de apofatism pe care cu siguranţă (vorba lui L. Blaga) îl întâlnim în lumea aceasta. E o taină a lui Dumnezeu pe care o întâlnim şi de aceea nu vrem să distrugem tainele, dar în acelaşi timp nu putem fi chiar nepăsători faţă de aceste realităţi. Noi denumim astăzi foarte multe lucruri printr-o formă convenţională pe când ele nu sunt aşa. Denumirea şi limbajul convenţional de astăzi este doar o palidă reflexie a unui limbaj care a fost în creaţia primordială. Oricum era o masă sau o cină specială, era un model pentru comuniunea care trebuie să se instaureze în creaţie. Ei bine, aşa trebuie să înţelegem această chemare pe care Dumnezeu o adresează aşadar primilor oameni după ce îi crează spre a participa la această cină specială, spus desigur metaforic, care trebuie să se instaureze în creaţie. În cartea Facerii la capitolul 18 citim cum Domnul i se arată lui Avram la stejarul Mamvri pe când el şedea la uşa cortului său într-o zi la amiază:”Şi ridicându-şi el ochii s-a uitat şi iată trei oameni îi stăteau în faţă şi decum i-a văzut a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ şi a zis: !”Doamne dacă am aflat har în ochii Tăi nu ocoli pe robul Tău!, să se aducă puţină apă, spălaţi-Vă picioarele şi odihniţi-Vă sub acest copac. Eu mai aduc pâine şi Veţi mânca după care vă Veţi duce în calea voastră de vreme ce aţi trecut pe la robul Vostru”. Zis-au Aceia: „Fă precum ai zis!” Şi a alergat Avram în cort la Sarra şi a zis: „Ia repede trei măsuri de făină de grâu frământată şi fă azime!” Apoi Avram a dat fuga în cireadă, a luat un viţel fraged şi frumos şi l-a dat slugii care a dat zor să-l gătească. Şi a luat Avram unt, lapte şi viţelul pe

10

care-l gătise şi le-a pus înaintea Lor şi ei au mâncat în timp ce el stătea alături de Ei sub copac” (Facerea, 18, 1-8). Iată deci o masă sau o cină la care omul de data aceasta îl cheamă pe Dumnezeu să participe la ea. Interesant este aici că poporul român a surprins o chestiune foarte interesantă şi anume de a-L chema pe Dumnezeu la masă cu el8. 8 Costin Nicolaescu, Elemente de Teologie ţărănească, Bucureşti, 2005, p.222: ”Una dintre dorinţele dragi ale ţăranului (român-n.n.) este aceea de a-L avea pe Dumnezeu cu el la masă. Într-o serie de basme şi poveşti, eroul este pus, de boierul asupritor şi hapsân la încercarea supremă şi, aparent, imposibilă, să i-L aducă pe Dumnezeu la masă. Căci ţăranul consideră că Dumnezeu poate fi atât de prezent în viaţa sa încât să-i fie comesean, ca altă dată pelerinilor la Emaus (Luca 24,30) : ” Eu aştept pe Dumnezeu \ Dumnezeu cu soţul Său,\ Să-mi petrec cina cu ei ! “. Cine este soţul lui Dumnezeu ? Orice creştin cumsecade .Ţăranul consideră că-L poate avea pe Dumnezeu la masa sa prin rugăciune. În rugăciunea megleno-românilor de la masa din seara de Ajun se spune:”Doamne, Doamne\ Vin să cinăm”. Şi se lasă o porţie pentru Dumnezeu. De altfel, acum, la Crăciun, ţăranul îl vede pe Dumnezeu prezent cu ceata colindătorilor, şi ospătându-i pe aceştia consideră că-l ospătează chiar pe Dumnezeu şi că petrec împreună cu El: Dumnezeu care-mi-i sosia\ Intră-n casă \ Lângă masă\ Găsi-n casă\ Mese-ntinse\ Şi-mprejur lumini d-aprinse. Masa are în mare măsură un caracter comunitar. Ea nu este numai o legătură cu Dumnezeu, dar şi un prilej de a fi împreună cu oamenii. În jurul mesei se adună în primul rând familia. E o pauză între două alergături, o scurtă împreună-bucurare, oricât de puţină ar fi mâncarea. În jurul mesei te întâlneşti cu prietenii, punându-le în faţă ce ai mai bun. Este şi aceasta, desigur, unul din motivele pentru care aleargă ţăranul cu primele sale roade, cu fruntea lor ,la biserică, spre binecuvântare şi sfinţire, spre afierosire, pentru că nu există prieten mai credincios şi mai prezent decât Dumnezeu. Dumnezeu pe care Îl poate găsi lesne la oamenii cei mai umili din jurul său, împărţind cele aduse. Poate de aceea imaginea pe care şi-o face ţăranul despre Dumnezeu în rai este imaginea unei nesfârşite mese la care Acesta petrece cu prietenii Săi-sfinţii: ”La Dumnezeu că mergea/ La masă-L găsea,/ Cu sfinţii şedea, sau ”La Dumnezeu se ducea/ Şi la masă îl găsea/ Cu toti sfinţii-alăturea ”. A chema pe cineva la masă este un mare pas întru întâmpinarea lui, o deschidere îmbrăţişare. Când vrea românul să omenească pe cineva, îl pune la masa lui, tot aşa după cum Dumnezeu, vrând să ne îndumnezeiască, ne chemă la masa Lui. Şi tot la masă se deapănă poveşti şi

11

Se anticipează oarecum într-un mod vag invitaţia de la Cina supremă la care Dumnezeu cheamă toate neamurile. Aşa citim în cartea profetului Isaia: „În zilele de pe urmă, fi-va muntele Domnului cu casa lui Dumnezeu la vederea pe culmea munţilor şi se va înălţa deasupra colinelor şi toate neamurile vor veni la El. Şi multe neamuri vor merge şi vor zice: veniţi să ne suim în muntele Domnului în casa Dumnezeului lui Iacob, El ne va spune nouă calea Sa şi noi vom merge pe ea, căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2, 3-4). La acest ospăţ al cinei Dumnezeu îi va hrăni e oameni cu cărnuri grase, ne spune Profetul şi cu măduvă, ceea ce de fapt înseamnă bogăţia de daruri care vin de la Dumnezeu, daruri ce rourează chipul omului şi cu aceasta existenţa umană. Interesant că tot în Vechiul Testament vedem atât de frumos legat de o cină spirituală şi anume în cartea Psalmilor găsim lucruri excepţionale ca: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi, la loc de păşune acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a odihnit, sufletul mi l-a întors la sineşi. El m-a călăuzit pe cărările dreptăţii, de dragul numelui Său chiar dacă mai umblă prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Masă ai pregătit înainte-mi de faţă cu cei ce mă necăjesc. Uns-ai cu untdelemn capul meu în paharul Tău mă- se pun la cale, după spusa lui Cantemir, din cuţite şi pahară, multe ale vieţii. A fi comesen cu Dumnezeu implică însă şi înscrierea într-o rânduială, într-o sincronie cu istoria mântuirii şi cu marile ei evenimente, deci cu actele justificatoare şi sfinţitoare ale Mântuitorului, al cărui nume ţăranii îl poartă cu mândrie…O mărturie spune despre ţăran că: ”El posteşte de bucurie. Şase săptămâni ar fi gata să nu mănânce nimic ca să poată mânca cu bucuria Crăciunului. Nu de altceva”. (pag.222-227).

12

mbată de parcă-ar fi prea tare şi mila Ta să mă urmeze în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului întru toate zilele vieţii mele” (Ps. 22, 1-6). Profetul Isaia vede din nou această extraordinar de frumoasă imagine a purtării de grijă a lui Dumnezeu.” Ca la o cină aleasă, ca un păstor îşi va paşte turma şi cu braţul Său îşi va aduna mieii iar pe cele îngreunate le va linişti” (Isaia, 40, 11). La fel profetul Ieremia vede atât de frumos, eshatologic chiar, un fel de ospăţ sau o cină în care poporul va fi păstorit aşa cum păstorul îşi conduce turma lui. „Şi voi aduna înlăuntru rămăşiţa poporului Meu din fiecare ţară în care i-au alungat şi-i voi aşeza în păşunea lor şi vor creşte şi se vor înmulţi şi le voi ridica păstori care îi vor hrăni şi nu se vor mai teme şi nici nu se vor mai înfricoşa, zice Domnul” (Ier, 23, 3-4). Iată aşadar, deci e vorba aici de o restabilire într-o păşune ce se aseamănă unei cine deosebite spirituale. Profetul Iezechiel vorbeşte şi el atât de frumos tot despre această realitate când zice: „Iată Eu îmi voi căuta oile şi le voi cerceta aşa cum păstorul îşi socoteşte turma la negură şi iar, când el se află în mijlocul oilor răzleţe, tot aşa îmi voi căuta Eu oile albe şi le voi mâna din fiecare loc unde s-au risipit la vreme de nor şi de negură şi le voi scoate de printre oameni şi le voi aduna de prin ţări şi le voi duce în ţara lor şi le voi paşte în munţii lui Israel şi în mări şi în fiecare loc locuit al pământului, la păşune bună le voi paşte, în muntele cel înalt al lui Israel şi stânele lor acolo vor fi şi ele acolo se vor culca şi acolo se vor odihni întru desfătarea cea bună şi vor paşte păşune grasă în munţii lui Israel. Eu îmi voi paşte oile Mele şi le voi odihni şi ele vor cunoaşte că Eu sunt Domnul” (Iez. 34, 11-15). În Noul Testament această imagine apare şi mai frumoasă atunci când Mântuitorul spune: „Eu sunt păstorul ce bun, păstorul cel bun sufletul şi-l pune pentru oi, dar simbriaşul şi cel ce nu este păstor şi cel ce nu este stăpân al

13

oilor vede lupul venind şi lasă oile şi fuge şi lupul le răpeşte” (Ioan 10, 11-12). Sfântul Apostol Petru încearcă şi el să ne dea o imagine frumoasă când spune: „Eraţi ca nişte oi rătăcite, dar v-aţi întors la păstorul şi la veghetorul sufletelor voastre” (1 Petru 2, 25). Apocalipsa în care erau aşa de multe imagini, ne redă un tablou cu totul minunat: „Fiindcă Mielul care stă în mijlocul tronului Îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge toată lacrima de pe ochii lor” (Apoc. 7, 17). Mântuitorul Iisus Hristos este cel ce a apreciat întotdeauna rolul cinei şi a onorat invitaţiile la care a fost chemat. Cina pentru El era prilejul de a rosti cuvântul lui Dumnezeu. Acolo, la fiecare cină El converteşte, mustră, răsplăteşte şi transformă hrana cea pentru trup în hrană pentru suflet. În fiecare casă unde intră, El ştie că va avea de îndeplinit o misiune sfântă. Cu tactul Său divino-pedagogic Mântuitorul caută să vindece o neputinţă ce exista în familia respectivă. Dacă luăm fiecare ocazie unde El a fost invitat la cină vom vedea aceste lucruri foarte clar. Aşa, citim în Sfânta Scriptură a Noului Testament cum îl vindecă pe vameşul Zaheu bolnav de cele materiale şi de egoismul său feroce cu care a trăit până atunci, apoi îl vindecă pe Simon de anumite prejudecăţi şi mai ales pe femeia păcătoasă care trece de la păcat la virtute. Mântuitorul face la asemenea ocazii minuni, cum este cazul la nunta din Cana Galileii şi multe altele pe care le-am spus în altă lucrare9. Deci din toate acestea vedem că Mântuitorul ştia să producă această metamorfozare extraordinară când „bucatele deveneau şi cuvinte bune de mâncat”10.

9 Pr. Prof. dr. Dumitru Megheşan, Teologia Pâinii, în „Orizonturi teologice” nr. 3-4, 2004, p. 5-38. 10 Ruben Alvez, Cartea cuvintelor bune de mâncat cu bucătăria ca parabolă teologică, Ed. Deisis Sibiu, 1998, p. 96.

14

Pentru Mântuitorul bucatele trebuiau să hrănească nu numai trupul dar şi sufletul. Oarecum se anticipează aici marea Cină euharistică la care de fapt suntem cu toţii chemaţi, care este Sfânta Liturghie, Cina euharistică sau Cina universală, Cina de Taină din Joia Patimilor cu puţin timp înainte de Jertfa supremă a lui Dumnezeu devenit om. Acesta, după cum o arată şi numele este cu adevărat o Cină de Taină, pentru că aici este taina şi planul lui Dumnezeu. La această cină Dumnezeu cel întrupat stă la masă cu oamenii şi încearcă să se adreseze lumii prin apostolii Săi. El vrea să-i convingă pe ei şi pe toţi ce vor veni după ei că El este Fiul lui Dumnezeu. El instituie de acum o nouă Împărăţie a spiritului, în care El rămâne prezent tocmai prin prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi sângele Său când spune: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu….şi beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu” (Mt. 26, 26). El se lasă pe Sine însuşi ca şi cap al noii creaţii sau se instituie pe Sine şi în acelaşi timp lasă creaţia să meargă spre desăvârşire după capul care este El. La Cina de Taină se petrece o transformare virtuală a creaţiei. Aceasta începe să fie pusă înaintea lui Dumnezeu în starea de jertfă. De fapt aici este taina şi măreţia planului lui Dumnezeu cum materia lumii acesteia care este înrudită ontologic cu trupul lui Hristos luat din Fecioară este în virtualitatea transfigurării Sale tocmai din trupul lui Hristos transfigurat. Acolo de fapt se restabileşte voinţa iniţială a Creatorului ca această lume să se asemene cu o cină. Cina de Taină este preludiul jertfei supreme, jertfă care a marcat istoria cum nici un eveniment n-a marcat-o. Ea aduce ceva nou în istorie, o marchează pe aceasta, o dinamizează şi pune creaţia în starea de jertfă, fiindcă la Cina de Taină nu participă doar simplele elemente de pâine şi vin, ci ele reprezintă materialitatea lumii acesteia ce participă într-un mod special la acest eveniment. Creaţia care este chemată să se „umple” cu Hristos, iar din ea o parte – pâinea şi vinul – sunt elemente care apoi se vor preface în spaţiul nou al Împărăţiei

15

Spiritului în trupul şi sângele Domnului, într-un mod real, dar nesângeros. Ei bine, aceasta constituie taina Cinei celei sfinte ca început al „Ospăţului Împărăţiei”11. Tot la această cină se produce o metamorfozare tainică şi sfântă prin puterea lui Dumnezeu cum am afirmat, o metamorfozare a lumii acesteia, a hranei oamenilor care până în timpul acela hrănea doar trupul. De acum pâinea devine şi o hrană pentru suflet. Pâinea şi vinul ca materii universale sau ca reprezentante ale materialităţii cosmosului se transformă în carne şi sânge, dar nu o carne ca orice carne şi sânge ca orice sânge ce hrănesc doar partea fizică a omului, ci o hrană ce va hrăni de fapt mai mult sufletul, o hrană ce devine vie şi îndumnezeitoare, un medicament împotriva morţii12, fiindcă la Cina cea de Taină se începe omorârea morţii. E o Cină de Taină unde misterul se adânceşte mai mult, dar în acelaşi timp se revelează ca realitate ce mărturiseşte că pâinea şi vinul devin trupul şi sângele Domnului. Cina de Taină, Cina Sfântă la care Dumnezeul Cel Întrupat invită toată omenirea, fiindcă ea nu a fost realizată numai pentru anumiţi invitaţi, chiar dacă Evanghelia ce mărturiseşte de chemarea la cină spune că stăpânul a invitat doar anumite persoane, este universală, cosmică, fiindcă invită tot cosmosul să participe într-o oarecare măsură la ea ceea ce înseamnă că aceasta este baza Sfintei Euharistii. De atunci începe Sfânta Euharistie ca Cină specială a Domnului care apoi se va continua la Emaus ca prima Cină în Împărăţia nouă realizată prin patimile şi învierea Logosului întrupat şi care apoi continuă în mod nesângeros în toate veacurile şi va continua până la sfârşitul lumii acesteia. Ei bine, noi suntem invitaţi la

11 Vl. Lossky, Teologia mistică a Bisericii din Răsărit, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1990, p.267-279. 12 Nicolau von Arseniev, Ostkirche und Mystik, Munchen, 1943, p.3, 74, 83; Ignatius von Antiochien, Epheserbrief, 8-9, editat de F.X.Funk, Tubingen, 1906, p.86.

16

acestă Cină Euharistică în mod special. E invitaţia ca să ne apropiem de Hristos care este o realitate. El este Mielul cel înjunghiat şi ne cheamă pe fiecare din noi la Cina Sa tainică. Aceasta se petrece atunci când preotul iese cu sfintele şi dumnezeieştile daruri şi face invitaţia în numele Mielului înjunghiat: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” (Sfânta Liturghie). Această invitaţie înseamnă de fapt marea iubire pe care Dumnezeu ne-o arată şi ne cheamă şi pe noi să intrăm în această iubire. Pe Sfânta Masă se află în mod real, în chip nesângeros Hristos prezent. Nu e o prezenţă imaginată, ci e o prezenţă cu totul reală. De acolo El ne cheamă la Cina Sa tainică care este sfânta şi dumnezeiască Liturghie ca să ne unim cu El şi să devenim purtători de Hristos şi în acelaşi timp să-L luăm în noi ca merinde pentru viaţa cea de veci ca medicament pentru suflet. Pe Sfânta Masă iată, foarte interesant, apare Mielul înjunghiat. Un tablou grandios îl descrie în acest sens textul din Cartea Sfântă numită Apocalipsă: „După aceea m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul celui dintâi cel pe care-l auzisem vorbind cu mine ca o trâmbiţă mi-a zis: suie-te aici şi îţi voi arăta ce trebuie să fie după acestea. Purtat am fost în duh şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea cineva ce semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu de înfăţişarea smaraldului şi împrejurul tronului douăzeci şi patru de tronuri şi pe tronuri şezând douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în veşminte albe şi pe capetele lor cununi de aur şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri de tunete şi în faţa tronului ardeau şapte făclii de foc care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Şi în faţa tronului ca o mare de sticlă asemenea cristalului şi în mijlocul tronului şi împrejurul tronului patru fiinţe pline de ochi dinainte şi dinapoi şi fiinţa cea dintâi asemenea leului, a doua fiinţă asemenea juncului, a treia fiinţă cu faţa ca a unui om,

17

iar a patra fiinţă asemenea vulturului care zboară. Şi cele patru fiinţe au fiecare din ele câte şase aripi, de jur împrejur şi pe dinăuntru sunt pline de ochi şi odihnă nu au ziua şi noaptea zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu Atotţiitorul Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine”. Şi când acele fiinţe îi da slavă, cinste şi mulţumită Celui ce şade pe tron, Celui ce este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni căzând înaintea Celui ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea tronului zicând: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au zidit” (Apoc. 4, 1-11). Ridicându-şi ochii Ioan privitorul tainelor a văzut un Miel ca înjunghiat: „Şi am văzut la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel ca înjunghiat şi care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul” (Apoc. 5, 6). Acest Miel purtând în sine urmele aducerii Sale ca jertfă este însă fără îndoială ceea ce a spus mai demult Sfântul Ioan: „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (I. 1,29), adică Mântuitorul nostru Iisus Hristos care acum la Liturghie se află înjunghiat şi în stare de jertfă. El se află într-o jertfă perpetuă care va dura cât vor fi veacurile, de aceea oftatul atât de profund al lui Pascal este atât de actual şi astăzi. Hristos, spunea el, va suferi şi va rămâne în stare de jertfă până la sfârşitul veacurilor. Singur aici în textul Apocalipsei El este arătat vrednic să deschidă cartea poruncilor lui Dumnezeu, căci aducându-se pe Sine jertfă pentru păcatele oamenilor, Însuşi s-a arătat ca unul ce a împlinit aceste porunci pentru mântuirea neamului omenesc. Mai mult, cea din urmă pecete a cărţii deschise de El arată deplina împlinire a poruncilor dumnezeieşti de către Fiul lui Dumnezeu cel unul născut ca mântuitor al firii omeneşti: „Şi a venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce

18

şedea pe tron. Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 5, 7-8). Mielul a luat cartea de la cel care şedea pe tron şi de îndată cele patru fiinţe serafimi şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înainte închinându-se. „Alăutele” pe care le purtau în mâini înfăţişează cântarea armonioasă a sufletelor, „cupele de aur pline cu tămâie” sunt rugăciunile sfinţilor ne spune Averchie Tauşev13. Tămâia închipuie aici jertfa cea de bună mireasmă a credinciosului adusă printr-o viaţă neprihănită căci, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel „suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos” (2 Cor. 2, 15). Apoi citim despre impresionanta expunere tronului slavei lui Dumnezeu: „Şi cântau o cântare nouă zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul; şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi şi vor împărăţi pe pământ. Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii, zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea. Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor! Şi cele patru fiinţe ziceau: Amin! Iar bătrânii căzură şi se închinară” (Apoc. 5, 9-14). E vorba aici de o Liturghie cerească şi cu totul măreaţă slujită de corurile îngereşti acolo din care de fapt se săvârşeşte şi aici în sfântul altar. În 13 Averchie Tauşev, Pr. Serafim Rose, Apocalipsa în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Icos. Bucureşti, 2000, p. 108.

19

împărăţia cerească, aproape de tronul şi împrejurul tronului dumnezeiesc se petrece această Liturghie cu totul impresionantă, iar Hristos rămâne în stare de jertfă cu veşnica invitaţie de a ne apropia de Cina Lui. Un comentator al cărţii numită Apocalipsă spunea atât de frumos: „Tradiţia creştină a subliniat întotdeauna faptul că ceea ce face Biserica în Liturghie şi mai ales în Liturghia euharistică împrumutată de la îngeri şi ne uneşte cu celebrarea care are loc necontenit în cer. Liturghia nu este doar ceva ce săvârşim noi înşine în adunările noastre la un moment dat şi într-un anumit loc, ci suntem uniţi cu acţiunea atât de măreaţă încât timpul şi spaţiul nu o pot cuprinde”14. Sfântul Ioan Evanghelistul descrie deci o liturghie cerească şi cu totul impresionantă. Întotdeauna el împleteşte liturghia cu istoria, mai mult, chiar ne spune un comentator am putea cu cât este mai dificilă trăirea creştină pentru sfinţi în condiţii istorice inumane, cu atât liturghia cerească este prezentă în culori mai solemne. Acest lucru are ca scop încurajarea eshatologică şi întărirea credincioşilor. Liturghia cerească ca pregustare a liturghiei în curtea lui Dumnezeu exprimă sufletul luptei celei drepte împotriva puterilor potrivnice. Bogăţia liturgică a Bisericii îşi găseşte justificarea nu în puterea sau în bogăţia vreunei împărăţii lumeşti care ar fi sprijinit oarecum Biserica; justificarea acesteia se află numai în măreţia Liturghiei cereşti care poate transforma sărăcia şi suferinţa acestei lumi în fapte mari de viaţă şi de libertate, dreptate spre cetatea lui Dumnezeu. Liturghia cerească „a căzut” şi s-a închinat în faţa Mielului, natura întreagă aduce închinare lui Dumnezeu şi Mielului nu numai în Apocalipsă ci şi astăzi în sfânta Liturghie.

14 Wilhelm Riley, Aventura spirituală a Apocalipsului, Bucureşti 2000, p. 59

20

Ioan îndreptăţeşte Biserica pentru hristologia şi soteorologia ei, accentuând faptul că nu putem separa pe Dumnezeu de Miel15. La această Liturghie participă Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul Iisus Hristos, fiinţele cereşti, reprezentanţi ai celor două Testamente, întreaga Biserică aflată în ceruri. În acest fel Sfântul Ioan ne spune că lucrurile înfricoşătoare ce vor urma în lume şi vor avea legătură cu lumea întreagă, mai precis sfârşitul ei nu exprimă numai voinţa divină, ci constituie de asemenea cerinţa îngerilor şi a sfinţilor aflaţi în lume, cerinţa istoriei sfinte şi că aceasta se determină doar aici în timpul Liturghiei. Ne pregătim pentru această Liturghie măreaţă tocmai prin participarea la Sfânta Liturghie de aici pe pământ la care ne cheamă atât de frumos Mântuitorul Iisus Hristos. Liturghia cerească arată că ea este sursa Liturghiei din biserică. Un mare teolog scria în acest domeniu: „Oricât ar fi îndrăgit amintirile despre splendoarea acelor vechi liturghii, creştinii au vrut un act de cult care depăşea pe departe riturile de la templu ca sens nu ca fast. Ioan pare să se fi inspirat şi de aici. Aspectul tronului lui Dumnezeu flancat de fiinţe misterioase şi înconjurat de bătrâni se potriveşte despre ceea ce ştim cum arăta clerul la unele celebrări creştine timpurii: Scaunul episcopului flancat de diaconi şi înconjurat de prezbiterii concelebranţi. Cele mai multe mărturii existente indică faptul ca strigătul întreit de Sfânt în diferite forme constituia o aclamaţie importantă a adunării în cele mai vechi liturghii euharistice ale Bisericii16. Cultul nu are pentru Sfântul Ioan doar o simplă manifestare religioasă, Liturghia şi celebrările ei aveau în ochii lui un potenţial cu adevărat cutremurător. Cultul adus de poporul lui Dumnezeu era pentru el expresia cea mai importantă a împărăţiei lui Dumnezeu şi o participare la venirea Lui. Ca mare 15 Savvos Agouridis, Comentariu la Apocalipsă, Ed Bizantină, Bucureşti, 1997, p. 154. 16 Wilhelm Riley, op.cit. p. 54.

21

preot, Hristos este slujitorul marii jertfe şi Cel care acum conduce o mare procesiune din istoria umană în viitorul lui Dumnezeu. Cei care îl urmează pe marele Preot cu strigăte voioase sunt împărăţiei pentru Dumnezeu. Cultul este inima unei religii care îmbină angajarea creştină, acţiunea şi credinţa cu realităţile împărăţiei veşnice ale lui Dumnezeu. Privind imaginea lui Hristos din cap. 1, v. 19-20, nu putem trece cu vederea atmosfera care era acolo, de sfeşnicele menţionate la începutul şi sfârşitul vedeniei şi care sunt identificate ca fiind şapte Biserici din Asia Mică. Relaţia dintre Hristos şi Biserică are pentru Sfântul Ioan mai multe aspecte şi acestea sunt arătate atât de clar17. Mielul despre care ne vorbeşte Sfântul Ioan nu este însă un miel obişnuit de jertfă, El este mai întâi vestit ca leu, nu ca miel şi aclamat ca biruitor aşa cum vedem în Apocalipsa 5, 5. Vizionarul nu a uitat vedenia cu Iisus marele Preot. Mielul se înfăţişează Celui ce şade pe tron cap. 5, 5-7 şi astfel se arată a fi şi preot şi victimă. Mielul nu e însă numai victimă de jertfă ci şi acela care aduce jertfa. Dar El aduce o jertfă total diferită de cele care s-au adus şi se vor aduce ,fiindcă Sfânta Liturghie este jertfa cea nesângeroasă. Ea este Cina cea specială şi sfântă a Domnului, deosebită de orice cină şi orice jertfă, fiindcă jertfele nu pot fi privite ca gestul de a lua ceva ce este al meu şi a-l dărui lui Dumnezeu. Dumnezeirea Mielului e arătată în multe feluri în acest text, El se află în mijlocul tronului ceresc şi are şapte coarne, semnul deplin al dumnezeirii, şapte ochi care aparţin lui Dumnezeu şi duhul înşeptit al lui Dumnezeu. Aşadar, sfântul Ioan şi viziunea pe care a avut-o el se înfăţişează ca o Liturghie cosmică – supremă dar în acelaşi timp, aşa cum spuneam este şi modelul Liturghiei noastre. Acelaşi Miel înjunghiat ne aşteaptă pe toţi aici la Sfânta Liturghie18.

17 Idem,p.28 18 Idem, p.57.

22

Mielul înjunghiat pe tronul slavei lui Dumnezeu adună în Apocalipsă toate făpturile din cer şi de pe pământ care se unesc într-un singur imn de slavă înălţat Celui ce stă pe tron şi deci inclusiv Mielului. Întreaga scenă a acestui aclamatio universal se încheie cu Amin-ul celor patru fiinţe şi prosternarea bătrânilor. Deci Liturghia cerească descrisă aici şi cea văzută şi în Sfânta Liturghie este imaginea dezintegrării ordinii stabilite a lumii, pe de o parte, iar pe de altă parte, de mare bucurie a cerului şi a celor drepţi pentru venirea cetăţii lui Dumnezeu. La Liturghia din sfânta biserică de pe pământ anticipăm doar acest nou Ierusalim, această restabilire a dreptăţii lui Dumnezeu. În Apocalipsa Sfântului Ioan imaginea Mielului înjunghiat reprezintă ambele feţe ale creştinismului: pe cea a îngăduinţei, a umilinţei şi jertfei şi pe cea a dreptăţii şi a puterii dumnezeieşti.19 Aşa am putea vorbi aici de o universalitate a lui Hristos ca Miel care este jertfit şi stă pe Sfântul Altar astăzi şi tot timpul. El este capul trupului Său tainic, iar noi suntem toţi mădulare ale acestui trup. Este vorba de un trup tainic universal care va pune în faţa noastră o desăvârşire eshatologică. Aceasta desăvârşeşte şi priveşte lumea în întregimea ei, de aceea în faza a treia a aclamării în spaţiul acesta imnologic întreaga lume vine, toate făpturile însufleţite dar şi creaturile neînsufleţite ale creaţiei. Aşa de fapt ne amintim despre cuvântul din Filipeni: „Pentru ca-ntru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi a celor dedesupt” (Fil. 2, 10). De aici înseamnă că nimic din ceea ce există în ceruri, în pământ sau sub pământ, în această casă a lumii cu trei etaje nu rămâne în afara imnului de slavă care se aduce Celui ce stă pe tron şi Mielului. Celor trei expresii de cinstire, binecuvântare şi slavă se adaugă stăpânirea în vecii vecilor, adică stăpânirea în înţelesul timpului nesfârşit care începe odată cu deschiderea 19 Savvos Agouridis, op.cit., p.149

23

cărţii. Întreaga scenă măreaţă care se petrece nu numai în cartea Apocalipsei dar care în mod proleptic se întâmplă şi la noi aici pe pământ la Sfânta Liturghie, se încheie cu Amin-ul celor patru fiinţe şi închinarea adusă Mielului. Amin-ul acesta cu care se încheie Liturghia este tocmai Amin-ul Liturghiei noastre pe care o celebrăm aici, când toţi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că ne-am unit fiinţa noastră cu fiinţa Mielului. Mulţumim lui Dumnezeu că am gustat lumina cea adevărată, am primit la fel, credinţa cea adevărată. Eshatologic înseamnă deschiderea celei de-a şaptea punte, cântecul celei de-a şaptea trâmbiţe şi care prefigurează trecerea dintre prezentul nostru şi misterul eshatologic. Deci, cu alte cuvinte, trebuie să spunem că deosebirea dintre scena Mielului înjunghiat descrisă atât de minunat în Apocalipsă şi cea a realităţii Mielului înjunghiat din Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie pe care o săvârşim în Sfântul Altar nu este mare. Sunt aici două scene şi două timpuri diferite dar de fapt, în timpul lui Dumnezeu, deoarece în faţa Sa nu este timp. În faţa Domului cele două scene nu sunt depărtate una de alta, numai noi le despărţim. În mistogogia Sfintei Liturghii, în realitatea Mielului înjunghiat de pe Sfântul Altar şi în chemarea pe care o adresează nouă la Cina cea tainică a Domnului, în special în Evanghelia de la Sfântul Luca de la care am pornit cu reflexiile noastre, se pune într-o lumină eshatologică în care se întâlnesc cele două scene mistice privind realitatea lui Hristos. Răspunsul la chemarea Mielului înjunghiat este cel pe care îl aşteaptă Dumnezeu de la noi.

24

DREI EXISTENTIELE HINEDRNISSE DES MODERNEN MENSCHEN

Pr.prof.univ.dr. Dumitru Megheşan

Das Evangelium von Luka zeigt und ein Bild.Es geht hier um eine Einladung zu einem Abendessen.Dort sind von einem Herr drei verschiedene Gaste eingeladen : Zu erst sind eingeladen einige leute,die diese Einladung abgelehmt haben.Sie haben geantwortet :Lanschaft habe ich mir gekauft und kann nicht kommen. Die Anderen haben sich entschuldigt :Tiere habe ich mir gekauft,kann ich nicht kommen.

Die letzten haben auch gesagt:Eine Frau habe ich mir genomen,kann ich nicht kommen.

Landschaft bedeutet hier das Materialisamus.Tiere bedeuten die Irationalitat,die viele schlechten Einflussen in der Welt bringen.Eine Frau bedeutet hier alle unmoralische Vergnugen.

Alle sind drei existentiele Hindernisse ,die jetzt in der Welt sehr verbreitet sind.

25

ALE OMULUI MODERNDES MODERNEN MENSCHEN