Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, tratatul CEE - text original (versiune

neconsolidată)

Tratatul CEE, semnat la Roma în 1957, reuneşte Franţa, Germania, Italia şi Beneluxul într-o Comunitate care are drept scop integrarea prin intermediul schimburilor în vederea dezvoltării economice. În urma Tratatului de la Maastricht, CEE devine Comunitatea Europeană, exprimând astfel voinţa statelor membre de a extinde competenţele comunitare dincolo de domeniile economice. NAŞTERE Prin instituirea Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) intrată în vigoare în iulie 1952, Europa supranaţională înregistrează primul său mare succes. Pentru prima dată, cele şase state membre ale acestei organizaţii renunţă, într-un domeniu totuşi încă limitat, la o parte din suveranitatea lor în favoarea Comunităţii.

Acest prim efort în vederea integrării şi-a demonstrat repede limitele prin eşecul Comunităţii Europene de Apărare (CEA) în 1954.

În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferinţa de la Messina din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o serie de alte reuniuni care au reunit miniştri şi experţi. La începutul anului 1956 este creat un comitet pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei pieţe comune europene. Acesta se reuneşte la Bruxelles, sub preşedinţia lui P.H. Spaak, ministrul belgian al Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de două proiecte care corespund celor două opţiuni alese de către state:

crearea unei pieţe comune generalizate;

crearea unei Comunităţi a Energiei Atomice.

Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957. Primul instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate Europeană a Energiei Atomice, cunoscută şi sub denumirea de Euratom.

Diversele ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958.

Prezenta fişă de sinteză este consacrată doar Tratatului CEE. OBIECTIVE

În urma eşecului CEA, domeniul economic, mai puţin afectat de opoziţiile naţionale decât alte domenii, devine terenul consensual al cooperării supranaţionale. Prin instituirea CEE şi prin crearea pieţei comune sunt urmărite două obiective. Primul urmăreşte transformarea condiţiilor economice în care se realizează schimburile şi producţia pe teritoriul Comunităţii. Cel de-al doilea, mai politic, face din CEE o contribuţie la construcţia funcţională a Europei politice şi constituie un pas către o unificare mai largă a Europei.

În Preambul, semnatarii tratatului se declară:

„- hotărâţi să pună bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene;

- decişi să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al ţărilor lor, prin eliminarea barierelor care divizează Europa;

- propunându-şi ca scop esenţial al eforturilor lor îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale popoarelor lor;

- gata să recunoască faptul că eliminarea obstacolelor existente necesită o acţiune concertată în vederea garantării unei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate şi a unei concurenţe loiale;

- preocupaţi să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure o dezvoltare armonioasă prin reducerea decalajului dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate;

- dornici să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale comune, la eliminarea treptată a restricţiilor din schimburile internaţionale;

- dispuşi să confirme solidaritatea dintre Europa şi ţările de peste mări şi dorind să asigure dezvoltarea prosperităţii acestora, în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite;

- hotărâţi să consolideze... pacea şi libertatea şi invitând şi celelalte popoare ale Europei, care le împărtăşesc idealul, să se alăture efortului lor...”.

Intenţiile lor s-au concretizat prin crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi prin elaborarea unor politici comune.

CONTRIBUŢIILE TRATATULUI

Tratatul CEE prevede crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi elaborarea unor politici comune. Articolele 2 şi 3 din tratat abordează în mod direct aceste trei teme. Acestea precizează că cea dintâi misiune a Comunităţii constă în instituirea unei pieţe comune şi prezintă în mod detaliat acţiunile pe care aceasta din urmă va trebui să le întreprindă pentru a o realiza. Instituirea unei pieţe comune

Articolul 2 din Tratatul CEE stipulează următoarele: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”.

Această piaţă comună are la bază faimoasele „patru libertăţi”, care sunt libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a bunurilor şi a capitalurilor.

Ea instituie un spaţiu economic unificat, introducând libera concurenţă între întreprinderi. Piaţa comună pune bazele apropierii condiţiilor economice de comercializare a produselor şi a serviciilor, cu excepţia celor la care fac deja referire alte tratate (CECO şi Euratom).

Articolul 8 din tratatul CEE prevede că realizarea pieţei comune se va face pe durata unei perioade tranzitorii de 12 ani, divizată în trei etape a câte patru ani fiecare. Fiecărei etape i-a fost atribuit un ansamblu de acţiuni care trebuie întreprinse şi urmărite. Sub rezerva exceptărilor şi a derogărilor prevăzute de tratat, expirarea perioadei tranzitorii constituie termenul de intrare în vigoare a tuturor normelor referitoare la instituirea pieţei comune.

Piaţa fiind fondată pe principiul liberei concurenţe, tratatul interzice înţelegerile între întreprinderi, precum şi ajutoarele oferite de stat (cu excepţia derogărilor prevăzute de tratat), care pot afecta comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect să împiedice, să limiteze sau să distorsioneze concurenţa.

În final, ţările şi teritoriile de peste mări sunt asociate la piaţa comună şi la uniunea vamală, în scopul intensificării schimburilor şi al continuării eforturilor comune de dezvoltare economică şi socială. Instituirea unei uniuni vamale

Tratatul CEE suspendă drepturile vamale între state şi contingentele la schimbul de mărfuri dintre acestea.

Tratatul instituie un Tarif Vamal Comun extern, un fel de barieră externă pentru produsele din statele terţe, care înlocuieşte tarifele anterioare ale statelor membre. Această uniune vamală este completată de o politică comercială comună. Această politică gestionată la nivel comunitar şi nu la nivel naţional face diferenţa între uniunea vamală şi o simplă asociaţie de liber schimb.

Efectele desfiinţării restricţiilor vamale şi ale eliminării restricţiilor cantitative la nivelul schimburilor în cursul perioadei de tranziţie sunt pozitive, permiţând comerţului intracomunitar şi schimburilor dintre CEE şi statele terţe să se dezvolte în mod semnificativ. Elaborarea politicilor comune

Anumite politici sunt prevăzute în mod formal în cadrul tratatului, cum ar fi politica agricolă comună (articolele 38 la 47), politica comercială comună (articolele 110 la 116) şi politica transporturilor (articolele 74 la 84).

Alte politici pot fi elaborate în funcţie de nevoi, după cum se precizează în articolul 235: „În cazul în care, în cadrul funcţionării pieţei comune, o acţiune a Comunităţii apare ca necesară pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut atribuţiile necesare în vederea acţionării în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate cu privire la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, adoptă dispoziţiile corespunzătoare”.

Începând cu Reuniunea la nivel înalt de la Paris, din octombrie 1972, recurgerea la acest articol a permis Comunităţii să realizeze acţiuni în domeniul politicii mediului, al politicii regionale, sociale şi industriale.

Dezvoltarea acestor politici este completată de crearea Fondului Social European, al cărui scop este îmbunătăţirea condiţiilor de ocupare a forţei de muncă pentru lucrători şi ridicarea nivelului lor de trai, precum şi instituirea Băncii Europene de Investiţii, menite să îmbunătăţească dezvoltarea economică a Comunităţii prin crearea de noi resurse. STRUCTURĂ

Tratatul CEE cuprinde 240 de articole şi este structurat în şase părţi distincte, precedate de un Preambul.

prima parte este consacrată principiilor care susţin instituirea CEE prin intermediul

pieţei comune, a uniunii vamale şi a politicilor comune;

a doua parte se referă la fundamentele Comunităţii. Aceasta cuprinde patru titluri

consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, agriculturii, liberei circulaţii a persoanelor,

a serviciilor şi a capitalurilor şia transporturilor;

a treia parte se referă la politica Comunităţii şi cuprinde patru titluri cu privire la

regulile comune, la politica economică, la politica socială şi la Banca Europeană de

Investiţii;

a patra parte este consacrată asocierii ţărilor şi teritoriilor de peste mări;

a cincea parte este consacrată instituţiilor Comunităţii, cu un prim titlu care se

referă la dispoziţiile instituţionale şi cu un al doilea care se referă la dispoziţiile

financiare;

ultima parte a tratatului se referă la dispoziţiile generale şi finale.

Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite poziţii tarifare, la produse agricole, la tranzacţii invizibile şi la ţările şi la teritoriile de peste mări.

La tratat au fost anexate şi douăsprezece protocoale. Primul se referă la statutul Băncii Europene de Investiţii, iar următoarele la diferite probleme specifice unui anumit stat membru (Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) sau unui anumit produs, precum uleiurile minerale, bananele, cafeaua verde.

Au mai fost anexate la actul final şi nouă declaraţii. INSTITUŢII

Tratatul CEE creează instituţii şi mecanisme decizionale care permit exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituţional are la bază un „triunghi” format din Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, care colaborează între ele. Consiliul elaborează normele, Comisia formulează propunerile, iar Parlamentul are un rol consultativ. În plus, există un alt organ care are un rol consultativ în cadrul procesului decizional, şi anume Comitetul Economic şi Social.

Comisia, un colegiu independent de guvernele statelor membre, numită de către acestea printr-un acord comun, reprezintă interesele comune. Aceasta deţine monopolul iniţiativei legislative şi face propuneri de acte comunitare Consiliului de Miniştri. Gardian al tratatelor, ea veghează la aplicarea acestora şi a dreptului derivat. Comisia dispune, în acest sens, de numeroase mijloace pentru a controla statele membre şi întreprinderile. În cadrul misiunii sale, Comisia dispune de putere executivă în vederea aplicării politicilor comune.

Consiliul de Miniştri este compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi deţine cea mai mare parte a competenţelor decizionale. Acesta este asistat de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care îi pregăteşte lucrările şi execută sarcinile care îi sunt atribuite.

Adunarea Parlamentară nu dispune, iniţial, decât de putere de decizie, iar membrii săi nu sunt aleşi încă prin vot universal direct.

Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curţi de Justiţie.

Conform Acordului privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie sunt comune Tratatelor CEE şi Euratom.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Fuziune în 1967, Consiliul şi Comisia devin instituţii comune celor trei Comunităţi (CECO, CEE şi Euratom) şi se instituie principiul unităţii bugetare. MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Prezentul tratat a fost modificat prin următoarele tratate: Tratatul de la Bruxelles, numit „Tratatul de Fuziune” (1965)Acest tratat

înlocuieşte cele trei Consilii de Miniştri (CEE, CECO şi Euratom), pe de o parte, şi

cele două Comisii (CEE, Euratom) şi Înalta Autoritate (CECO), pe de altă parte, cu

un Consiliu unic şi o Comisie unică. Pe lângă această fuziune administrativă, se

instituie şi un buget de funcţionare unic.

Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii bugetare (1970)Acest tratat

înlocuieşte sistemul de finanţare a Comunităţilor din contribuţiile venind din partea

statelor membre cu cel alresurselor proprii. Acesta instituie, de asemenea, un buget

unic pentru Comunităţi.

Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare (1975)Acest tratat

conferă Parlamentului European dreptul de a respinge bugetul şi de a da Comisiei

descărcarea de gestiune pentru executarea acestuia. Tratatul instituie o Curte de

Conturi unică pentru cele trei Comunităţi, organism de control contabil şi de

gestiune financiară.

Tratatul privind Groenlanda (1984)Acest tratat pune capăt aplicării tratatelor pe

teritoriul Groenlandei şi stabileşte relaţii speciale între Comunitatea Europeană şi

Groenlanda, după modelul regimului aplicabil teritoriilor de peste mări.

Actul Unic European (1986) Actul Unic European constituie prima modificare

semnificativă adusă tratatelor. Acesta permite extinderea domeniilor în care votul

în cadrul Consiliului se face cu majoritate calificată, creşte rolul Parlamentului

European (procedura de cooperare) şi lărgeşte competenţele comunitare. Actul

Unic European introduce obiectivul pieţei interne, care trebuie realizat până în

1992.

Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht”

(1992) Tratatul de la Maastricht reuneşte sub acelaşi acoperiş Uniunea Europeană,

cele trei Comunităţi (Euratom, CECO, CEE) şi cooperarea politică

instituţionalizată în domeniul politicii externe, al apărării, al poliţei şi al justiţiei.

Acesta redenumeşte CEE, care devine CE. În plus, acest tratat instituie uniunea

economică şi monetară, introduce noi politici comunitare (educaţie, cultură) şi

consolidează competenţele Parlamentului European (procedura de codecizie).

Tratatul de la Amsterdam (1997)Tratatul de la Amsterdam permite extinderea

competenţelor Uniunii prin crearea unei politici comunitare de ocupare a forţei de

muncă, prin transferul către Comunitate a unei părţi din problemele relevante

anterior în cadrul cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, prin măsurile

menite să apropie Uniunea de cetăţenii săi şi prin posibilitatea unor cooperări mai

strânse între anumite state membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta

extinde procedura de codecizie, precum şi votul cu majoritate calificată şi

simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.

Tratatul de la Nisa (2001) Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte

„reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi anume problemelor instituţionale privind

extinderea, care nu au fost soluţionate în 1997. Este vorba despre componenţa

Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul Consiliului şi despre extinderea

domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea

procedurii de cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.

Tratatul de la Lisabona (2007)Tratatul de la Lisabona introduce largi reforme

instituţionale. Acesta elimină vechea arhitectură instituţională introdusă de Tratatul

de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană.

Tratatul introduce, de asemenea, modificări semnificative cu privire la modul de

funcţionare al instituţiilor europene, la procesul decizional şi la repartiţia

competenţelor între UE şi statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului

de adoptare a deciziilor într-o Europă extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la

Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne şi externe ale UE. Acesta

permite în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri în domenii politice

noi.

Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare: Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit (1972), care

creşte numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la şase la nouă.

Tratatul de aderare a Greciei (1979) Tratatul de aderare a Spaniei şi Portugaliei (1985), care creşte numărul statelor

membre ale Comunităţii Europene de la zece la douăsprezece.

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei (1994), care creşte numărul

statelor membre ale Comunităţii Europene la cincisprezece.

Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei,

Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei şi Slovaciei (2003).Acest tratat creşte

numărul statelor membre ale Comunităţii Europene de la cincisprezece la douăzeci

şi cinci.

Tratatul de aderare a Bulgariei şi României (2005). Acest tratat creşte numărul

statelor membre ale Comunităţii Europene de la douăzeci şi cinci la douăzeci şi

şapte.

Referinţe

Tratate Data

semnării

Intrarea în

vigoare

Jurnalul Oficial

Tratatul de instituire a Comunităţii

Economice Europene (CEE)

25.3.1957 1.1.1958 Nepublicat

Tratatul de Fuziune 8.4.1965 1.7.1967 JO 152 din

13.7.1967

Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii

bugetare

22.4.1970 1.1.1971 JO L 2 din

2.1.1971

Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii

financiare

22.7.1975 1.6.1977 JO L 359 din

31.12.1977

Tratatul privind Groenlanda 13.3.1984 1.1.1985 JO L 29 din

1.2.1985

Actul Unic European 28.2.1986 1.7.1987 JO L 169 din

29.6.1987

Tratatul privind Uniunea Europeană

(Tratatul de la Maastricht)

7.2.1992 1.11.1993 JO C 191 din

29.7.1992

Tratatul de la Amsterdam 2.10.1997 1.5.1999 JO C 340 din

10.11.1997

Tratatul de la Nisa 26.2.2001 1.2.2003 JO C 80 din

10.3.2001

Tratatul de la Lisabona 13.12.2007 1.12.2009 JO C 306 din

17.12.2007

Tratate de aderare Data

semnării

Intrarea în

vigoare

Jurnalul Oficial

Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei

şi Regatului Unit

22.1.1972 1.1.1973 JO L 73 din

27.3.1972

Tratatul de aderare a Greciei 28.5.1979 1.1.1981 JO L 291 din

19.11.1979

Tratatul de aderare a Spaniei şi Portugaliei 12.6.1985 1.1.1986 JO L 302 din

15.11.1985

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei şi

Suediei

24.6.1994 1.1.1995 JO C 241 din

29.8.1994

Tratatul de aderare a celor zece noi state

membre

16.4.2003 1.5.2004 JO L 236 din

23.9.2003

Tratatul de aderare a Bulgariei şi României 25.4.2005 1.1.2007 JO L 157 din

21.6.2005

See also Pentru mai multe informaţii: a se vedea textele fundamentale ale Uniunii Europene