Transfigurarea semantică a excepţiei de ...„această lipsă de autoritate de lucru judecat a...

Excepţia de neconstituţionalitate

1

se bucură astăzi

de reputaţia binemeritată de a fi unicul mijloc prin care

se asigură accesul direct al subiectelor individuale de

drept la justiţia constituţională. Cu toate acestea, în lume

sunt cunoscute şi alte forme de control al consti -

tuţionalităţii legilor, care se desfă şoară ca urmare a unei

iniţiative venită din partea aceluiaşi tip de subiecte de

drept şi au ca rezultat posibilitatea lor de a ajunge în faţa

judecătorului constituţional, printre care şi trimiterea

prealabilă

12

(prejudicială). Asemănările dintre excepţia

de neconsti tuţionalitate şi trimiterea prealabilă constau

în aceea că ambele se realizează în mod incidental, adică

în cadrul unui litigiu pendinte pe rolul instan ţelor

judecătoreşti şi cu privire la acte normative deja intrate

în vigoare. Principala diferenţă, însă, este remarcabilă:

în vreme ce excepţia de neconstitu ţionalitate presupune

identitatea dintre judecătorul constituţional şi jude -

cătorul de drept comun, trimi terea prealabilă presupune

o distincţie netă între cei doi judecători, ale căror

competenţe proprii rămân net diferite. Acest lucru

determină şi o altă diferenţă deloc neglijabilă: în vreme

ce excepţia de neconsti tuţionalitate dă expresie unui

control concret, aplicat la cazul particular dedus judecă -

to rului de drept comun, trimiterea prealabilă (preju -

dicială) presupune realizarea unui control mai degrabă

abstract de către un judecător constituţional autonom,

care de cele mai multe ori nu cunoaşte în amănunt

fondul cauzei litigioase care a condus la apariţia

chestiunii de constituţionalitate

3

.

Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2013 3

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Transfigurarea semantică a excepţiei deneconstituţionalitate în România

Prof. univ. dr. Elena Simina TĂ�ĂSESCU*

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

* Mulţumirile cele mai sincere ale autoarei sunt adresate

profesorilor Oliver Bot, Vlad Constantinesco şi Mathieu Disant

pentru lectura prealabilă şi sugestiile constructive formulate

asupra unui material mai amplu din care a fost extras prezentul

articol, precum şi studentei Andreea Armanu, de la Colegiul

juridic franco-român de studii europene, pentru excelenta

traducere efectuată din limba franceză. Opiniile exprimate

angajează doar autoarea.

1

Excepţia de neconstituţionalitate este un act de procedură care

provine de la una dintre părţile din cadrul unui litigiu pendinte şi

căreia instanţa este obligată să îi răspundă printr-o hotărâre

interlocutorie sau printr-un considerent din cadrul hotărârii finale

în respectiva cauză. Ca toate excepţiile procesuale, şi cea de

neconstituţionalitate este, în general, considerată un mijloc de

apărare în cadrul procesului, motiv pentru care efectele sale sunt

inter partes. În cadrul acestei proceduri, subiectele individuale

de drept (persoanele fizice ori juridice) au acces direct la un

judecător ce dispune de competenţă generală, adică inclusiv de

cea de judecător constituţional.

2

Trimiterea prealabilă (prejudicială) este un act autonom şi

motivat în drept, ce provine de la un judecător care, dispunând de

o competenţă generală, este învestit cu fondul unei cauze şi prin

care acesta solicită un alt act autonom, strict delimitat şi

specializat, din partea unui alt judecător. Această procedură dă

expresie unei relaţii de colaborare între judecători distincţi

(aparţinând chiar unor ordini juridice diferite, aşa cum este cazul

întrebării preliminare din dreptul Uniunii Europene) între care

nicio ierarhie nu poate fi stabilită.

3

„Examinarea chestiunii de neconstituţionalitate de către

Tribunalul constituţional ridică […] o problemă legată de natura

controlului exercitat de judecătorul constituţional în acest caz.

Într-adevăr, expresia control concret nu trebuie utilizată în mod

abuziv, căci ea desemnează o realitate care nu are nimic de a face

cu cea de control concret exercitat în sistemele de control difuz

de tip nord-american. Acest tip de control este numit aici concret

numai pentru că este realizat de jurisdicţia constituţională la

sesizarea unui judecător de drept comun ce porneşte de la un

litigiu concret; din acest punct de vedere el este opus controlului

numit abstract care este realizat fără ca punctul său de pornire să

fie o cauză concretă. Însă judecătorul constituțional este în

realitate confruntat doar cu problema obiectivă a conformităţii

normei atacate cu Constituţia [...] şi în niciun moment nu ia în

considerare circumstanţele concrete ale litigiului care este la

originea chestiunii, cu excepţia aspectelor referitoare la

admisibilitatea sa. În aceste condiţii, denumirea devenită clasică

de control este, fără îndoială, improprie, şi s-a susţinut, nu fără

temei, că este vorba de fapt de un control tot aşa de abstract.

Constituţia României intrată in vigoare la 8 de -

cembrie 1991 a instituit un control de constitu -

ţionalitate incident şi a posteriori în privinţa legilor şi

a actelor de delegare legislativă

4

, pe care l-a denumit

„excepţie de neconstituţionalitate”, deşi el este atri -

buit unui judecător specializat şi dotat cu competenţă

limitată (de atribuire), ceea ce duce cu gândul la

trimiterea prealabilă.

5

Într-un stat precum România, în care controlul

de constituţionalitate a apărut pe cale pretoriană

6

în

1912, în absenţa oricărei dispoziţii constituţionale

pertinente – şi a continuat să fie exercitat după

„modelul american”

7

timp de o jumătate de secol –

apariţia – aproape un secol mai târziu, în 1992 – a

unei jurisdicţii constituţionale specializate, specifică

unui control de constituţionalitate de tip european, nu

ar fi trebuit să treacă (şi nici nu a trecut) neobservată.

Cu toate acestea, vocabularul juridic nu pare să fi

ţinut pasul cu timpul şi, relativ surprinzător, excepţia

de neconstituţionalitate a reuşit abia către începutul

secolului XXI să îndeplinească toate funcţiile pe care

ar fi trebuit să le realizeze încă de la începuturi, adică

de pe la sfârşitul secolului XIX.

8

Căci, deşi excepţia

de neconstituţionalitate postdecembristă din România

nu permite accesul direct al cetăţenilor la justiţia

constituţională, aşa cum garantează sistemele juridice

austriac ori german prin recursul direct (beschwerde)şi nu oferă o ultimă posibilitate de contestare a unor

eventuale erori ale puterii judecătoreşti, aşa cum face

amparo spaniol, ea a reuşit să reziste în peisajul

juridic românesc de mai bine de 20 de ani şi a sfârşit

prin a servi ca mijloc procedural de apărare pentru

părţile aflate într-un litigiu pendinte pe rolul instan -

ţelor judecătoreşti.

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2013

precum controlul care poartă acelaşi nume.” (P. Bon

„Présentation du Tribunal constitutionnel espagnol”, „Cahieres

du Conseil Constitutionnel” nr.2/1997, http://www.conseil-

constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/français/cahiers-du-

conseil/cahier-n-2/presentation-du-tribunal-constitutionnel-espag

nol.52867.html.) Controlul de acest tip poartă asupra normelor

şi nu asupra faptelor, chiar dacă aprecierea faptelor este „punctul

de ancorare” al acestui tip de contencios (G. Drago, Contentieux

constitutionnel français, Paris, 2011, p.41-42). De asemenea, în

doctrina română s-a afirmat că legitimitatea constituţională a unor

prevederi legale nu se determină prin raportare la situaţii de fapt,

ci prin raportare numai la dispoziţiile ori principiile

constituţionale (a se vedea G. Vrabie „Réflexions sur la

compétence de la Cour Constitutionnelle de la Roumanie de

résoudre des conflits juridiques de nature constitutionnelle entre

les autorités publiques” în „Les rapports entre les pouvoirs de

l’Etat, Institutul European, Iaşi, 2009, p. 170-171.)”

4

Precum şi unul prealabil, desemnat mai ales înainte de

revizuirea Constituţiei din 2003 prin sintagma „obiecţie de

neconstituţionalitate”. Într-adevăr, potrivit versiunii din 1991 a

Constituţiei (articolul 145) o lege constatată ca fiind

neconstituţională de către Curtea Constituţională înainte de

promulgarea sa obliga Parlamentul să o reexamineze. O astfel de

„obiecţie de neconstituţionalitate” putea fi răsturnată, iar

promulgarea legii devenea obligatorie, dacă Parlamentul adopta

aceeaşi lege în aceeaşi formă cu o majoritate calificată de două

treimi. Adunarea Constituantă din 1991 voise astfel să urmeze

ceea ce considerase drept un model stabilit de tranziţie

democratică poloneză, fără să ştie că în Polonia aceasta fusese o

soluţie de compromis, adoptată pentru a permite apariţia, în 1980,

a controlului de constituţionalitate de tip occidental în condiţiile

unui stat socialist, care funcţiona potrivit dogmei unicităţii puterii

de stat şi a supremaţiei Parlamentului. În fapt, în Polonia,

„această lipsă de autoritate de lucru judecat a deciziilor

Tribunalului Constituţional în materie de constituţionalitate a

legilor era considerat aspectul cel mai vulnerabil al controlului de

constituţionalitate” potrivit lui M. Wyrzykowski, „Presentation

du Tribunal Constitutionnel polonais”, în ,,Cahiers de droit

constitutionnel nr.3/1997, http:/www.conscil-constitutionnel.fr/

conseil- constitutionnel/francais/nouveaux-cahiers-du-conseil/

cahier-n-3/presentation-du-tribunal-constitutionnel-polonais.

52855.html.

5

A se vedea evidentele asemănări cu procedura din dreptul român

care, după 2004, a fost la fel de impropriu desemnată drept

„excepţie de ilegalitate” pentru a descrie relaţia de colaborare

stabilită în cadrul sistemului judiciar dintre secţiile specializate în

contencios administrativ (care au o competenţă limitată, de

atribuire) şi instanţele de drept comun (care rămân învestite cu

competenţa generală) ori cea botezată „trimitere preliminară”

pentru relaţia ce se stabileşte între instanţele de drept comun

naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea şi

I. Rîciu, Procedura contenciosului administrativ – aspecteteoretice şi repere jurisprudenţiale, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2012, p.159; E.C. Mogârzan, �oţiunea de chestiune prejudicialăşi cea de acţiune în terminologia dreptului român şi în cea adreptului Uniunii Europene, în „Dreptul”, nr.5/2007, p.101 şi

urm.

6

G.Jèze, Pouvoir et devoir des tribunaux en général et destribunaux roumains en particulier de vérifié la constitutionnalitédes lois à l’occasion des procès portés devant eux , în „Revue de

droit public et science politique en France et à l’étranger”, 1912,

tom XIX, p.140 şi urm; A. Văleanu, Controlul constituţionalităţiilegilor în dreptul român şi dreptul comparat, Tipografia „Ion C.

Văcărescu”, Bucureşti, 1936, passim.7

G.Conac, Une antériorité roumaine: le contrôle de laconstitutionnalité des lois en Roumanie au debut XXème sièclejusqu’en 1938, în „Revista de drept public” nr.1/2001, p.l şi urm.;

M.Criste, Controlul constituţionalităţii legilor în România –aspecte istorice şi instituţionale, Editura Lumina lex, Bucureşti,

2002, passim.

8

P. Negulescu şi G. Alexianu (Tratat de drept public, Casa

Şcoalelor, Bucureşti, 1942, pag.72) citează chiar un alt precedent,

anterior celui din 1911-1912, dar precizează că este vorba de o

lege care precedase Constituţia căreia îi contravenea; prin

urmare, importanţa acelui precedent era mult mai limitată, căci el

fusese soluţionat pe baza regulilor referitoare la conflictul legilor

în timp.

În ciuda faptului că, din punct de vedere

seman tic, denumirea sa nu corespunde realităţii

juridice, instituţia „excepţiei de neconstituţionalitate”

a cunoscut o evoluţie care tinde să o apropie din ce în

ce mai mult de omonimul său din urmă cu un secol.

Se cuvine, deci, să analizăm lenta dar constanta

metamorfoză a excepţiei de neconstituţionalitate din

România, dintr-o trimitere prealabilă într-o excepţie

de procedură sui generis .Transformarea permanentăLenta dar certa transformare a excepţiei de

neconstituţionalitate poate fi mai bine înţeleasă dacă

analizăm modificările suferite de Legea nr.47/1992

9

referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale. Adoptată la aproape patru luni după

intrarea în vigoare a legii fundamentale tocmai pentru

a pune în aplicare dispoziţiile constituţionale

privitoare la Curtea Constituţională, această lege a

fost modificată prima dată în 1997

10

, pentru a simpli -

fica procedura filtrării excepţiilor de neconstitu -

ţionalitate, a doua oară în 2004

11

, pentru a o pune de

acord cu prevederile Constituţiei revizuite în 2003 şi

pentru a lărgi accesul subiectelor individuale de drept

la excepţia de neconstituţionalitate, şi a treia oară, în

2010

12

, pentru a simplifica din nou procedura de

filtrare a excepţiilor de neconstituţionalitate. Dacă

ţinem seama de faptul că, aproape de fiecare dată,

aceste revizuiri au fost realizate pe baza experienţei

acumulate în cadrul unui control incident de

constituţionalitate care, uneori, a însumat şi mai bine

de 5000 de sesizări, respectiv, 1500 de decizii pe an,

înţelegem uşor impactul lor practic. Intenţia şi

tendinţa generală pare să fi fost aceea de simplificare

a procedurii pentru facilitarea accesului justiţiabililor

la judecătorul constituţional, deşi, cel mai adesea,

efectele produse asupra funcţionării Curţii Constitu -

ţionale ori altor autorităţi statale au fost în bună

măsură ignorate. Însă, pe fond, toate aceste modi -

ficări au contribuit la transfigurarea excepţiei de

neconstituţionalitate româneşti dintr-o trimitere

prealabilă într-o procedură judiciară sui generis.Astfel, schimbarea a operat la mai multe nivele:

sesizarea Curţii Constituţionale (1), autoritatea statală

la nivelul căreia este efectuată filtrarea excepţiilor de

neconstituţionalitate (2) şi procedura conform căreia

este efectuată filtrarea excepţiilor (3).

Sesizarea Curții ConstituționaleÎntre 1992 şi 1997, Curtea Constituţională

putea fi legal sesizată cu o excepţie de neconstitu ţio -

nalitate ce putea fi ridicată numai în faţa instanţelor

judecătoreşti, fie de către una din părţile din cadrul

unui proces pendinte, fie de către instanţă (ex officio)

13

.

O jurisprudenţă constantă pe toată durata acestei

perioade a stabilit că nici jurisdicţiile administrative

(cum ar fi Curtea de Conturi)

14

, nici Secţiile reunite

ale Curţii Supreme de Justiţie

15

, nici alte comisii legal

constituite

16

nu puteau fi titulari ai dreptului de a

sesiza jurisdicţia constituţională.



9

Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.101 din 22 mai 1992 şi republicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010.

10

Legea nr. 138/1997 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.170 din 25 iulie 1997.

11

Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii

nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.502 din 3 iunie 2004.

12

Legea nr.177/2010 pentru modificarea și completarea Legii

nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale a României, a Codului de procedură civilă şi a

Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010.

13

Sublinierile ne aparţin. În practică, faptul că excepţia de

neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de către instanţă a fost

interpretat în sensul că judecătorul de drept comun nu poate

decide să trimită Curţii Constituţionale o excepţie de neconsti -

tuţionalitate fără să o pună în discuţia părţilor. De altfel, articolul

pertinent al legii organice a Curţii (atât înainte, cât şi după

schimbarea procedurii de filtrare) obligă instanţa să sesizeze

jurisdicţia constituţională printr-o încheiere motivată, care trebuie

să conţină argumentele părţilor în cazul în care acestea ridică

excepţia sau propriile argumente însoţite de puncte de vedere

exprimate de părţi în cazul în care excepţia de neconstituţio -

nalitate este ridicată ex officio.

14

La început, o formaţiune de 3 judecători constituţionali

declarase admisibilă o sesizare venită din partea Curţii de

Conturi, dar această primă decizie a fost atatcată cu recurs şi

înlăturată de o formaţiune de 5 judecători în Decizia nr.63/1994,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.299 din

24 octombrie 1994. Apoi, Decizia Plenului nr. II/1995, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.47 din 13 martie

1995, a stabilit regula potrivit căreia prevederea constituţională

şi legală referitoare la „instanţă” înseamnă că numai organele

judiciare îndeplinesc toate criteriile de admisibilitate în faţa Curţii

Constituţionale, cu excluderea oricărui alt tip de jurisdicţie.

Această ultimă decizie avea să fie însoţită de numeroase alte

decizii concordante.

15

Decizia nr. 338/1997, publicată în Monitorul Oficial al


16


României, Partea I, nr.172 din 3 august 1995.

Modificarea din 1997 a legii organice a Curţii

nu a privit statutul titularilor dreptului de sesizare,

deşi jurisprudenţa constituţională din acea perioadă

începuse deja a se arăta tolerantă: sesizări venite din

partea procurorilor în procesele ad quem au fost

considerate admisibile în ciuda absenţei unor dispo -

zi ţii legale pertinente

17

şi, uneori, chiar alţi inter -

venienţi

18

sau reprezentanţii lor legali

19

au putut să se

alăture unei excepţii de neconstituţionalitate ridicată

de părţi.

Revizuirea constituţională din 2003 a introdus

o schimbare semnificativă în privinţa titularilor

dreptului de a sesiza Curtea Constituţională: art.145

al Legii fundamentale vizează de aici înainte

excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţacurţilor de arbitraj comercial alături de cele ridicate înfaţa instanţelor, precum şi excepţiile de neconsti -

tuţionalitate ridicate direct de către Avocatul

Poporului. În consecinţă, legea organică a Curţii, în

varianta modificată în 2004, precizează în art.29

alin.(2) că „excepţia poate fi ridicată la cererea uneia

dintre părţi sau din oficiu de către instanţa sau curtea

de arbitraj comercial”. În plus, legea codifică practica

deja stabilită potrivit căreia „excepţia poate fi ridicată

de către procuror în faţa instanței în cauzele în care

participă”, deşi nu menţionează ceilalţi intervenienţi

în proces. Iar prin articolele 32-33 adaugă: „Curtea

Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de

neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul

Poporului” în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute

pentru excepţiile ridicate în faţa instanţelor jude -

cătoreşti.

În treacăt fie spus, există trei probleme majore

în legătură cu aceste din urmă dispoziţii. În primul

rând, recursul direct

20

al unei autorităţi statale (Avo -

catul Poporului) la o altă autoritate statală (Curtea

Constituţională), fără nicio intervenţie a autorităţilor

judiciare, nu are nimic comun nici cu trimiterea

prealabilă şi nici cu excepţia de neconstituţionalitate

pentru simplul motiv că este vorba despre un recurs

de tip instituţional realizat în mod direct în faţa

judecătorului constituţional.

21

Apoi, un recurs direct nu poate fi guvernat de

acelaşi tip de norme de procedură precum un recurs

incident, mai ales în ceea ce priveşte admisibilitatea,

întrucât acest tip de control posterior nu se produce

cu ocazia unui litigiu pendinte; ar fi fost util, poate, să

fie imaginate condiţii de admisibilitate specifice

pentru această ipoteză de lucru, distincte de cele

prevăzute pentru o procedură de natură judiciară. În

fine, un recurs direct de natură exclusiv instituţională

nu facilitează cu nimic accesul direct al justiţiabililor

la judecătorul constituţional, deşi scopul său poate fi

acela de a proteja drepturile fundamentale ale

acestora.

Independent de aceste consideraţii, trebuie

observat că revizuirea constituţională din 2003 – şi

modificarea în consecinţă a legii organice a Curţii

Constituţionale din 2004 – a determinat o sporire a

numărului celor care au dreptul de a sesiza jurisdicţia



17

A se vedea mai ales Deciziile nr.59/1998, (publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.183 din 18 mai 1998)

sau nr.34/1999, (publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.317 din 2 iulie 1999) în care Curtea Constituţională

a justificat admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate

ridicate de procuror cu argumentul că acesta din urmă „reprezintă

interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum

şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.

18

A se vedea mai ales Decizia nr.1557/2011, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.91 din 6 februarie

2012, ca exemplu pentru o excepţie de neconstituţionalitate

ridicată de un intervenient în faţa instanţei de fond sau Decizia

nr.369/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr.238 din 27 martie 2008) pentru un exemplu de excepţie de

neconstituţionalitate ridicat de o parte în proces care nu fusese

parte a litigiului în fond şi a apărut abia în calea de atatc a

recursului.

19

Pentru ipoteza unui reprezentant legal al unui minor a se vedea

Decizia nr. 277/2006, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.348 din 18 aprilie 2006; pentru ipoteza unui

reprezentant legal al părţii a se vedea Decizia nr. 89/2003,


27 martie 2003; pentru ipoteza unui sindicat ca reprezentant legal

al drepturilor şi intereselor membrilor săi a se vedea Decizia nr.

1615/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.99 din 8 februarie 2012.

20

Recursul direct este un act de procedură prin care o persoană

(fizică sau juridică) ori o autoritate publică sesizează – fără niciun

intermediar – judecătorul constituţional în vederea realizării unui

control de constituţionalitate. Acesta este, în general, supus unor

condiţii de admisibilitate destul de constrângătoare, menite să

împiedice transformarea sa într-o actio popularis. Efectele sale

privesc în principal protecţia drepturilor subiective, astfel cum

sunt prevăzute de Constituţie, dacă el este introdus de subiecte

individuale de drept, dar pot să vizeze şi asigurarea ierarhiei

normative (dreptul obiectiv) în măsura în care el provine de la

actori instituţionali.

21

De altfel, insistând mai degrabă asupra caracterului său abstract

decât asupra trăsăturii sale de a fi exercitat direct în faţa

judecătorului constituţional, însăşi Curtea Constituţională a

început să facă diferenţa între această formă a controlului de

constituţionalitate şi cea vizată de art. 146 lit.d) prima frază din

Constituţie (a se vedea Decizia nr.1167/2001, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.808 din 16 noiembrie

2011: „soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată

direct de Avocatul Poporului se face în cadrul unui control

abstract de constituţionalitate”).

constituţională. Spre deosebire de trimiterea

prealabilă clasică, în cadrul căreia titularul dreptului

de sesizare a Curţii Constituţionale ar fi trebuit să fie

numai instanţa judecătorească (la cererea părţii

interesate), excepţia de neconstituţionalitate de tip

românesc a adăugat acestor titulari, lasând la o parte

Avocatul Poporului, şi anumiţi actori ai justiţiei

private, mai precis curţile de arbitraj comercial, în

timp ce jurisdicţiile administrative continuă să

rămână în afara acestei proceduri. Cu toate acestea,

statisticile arată că nu această creştere selectivă a

titularilor dreptului de sesizare este cea care a generat

o sporire necon trolată a numărului de cauze tratate

de Curtea Constituţională. Între 2005 şi 2010, Avo -

catul Popo rului a sesizat Curtea Constituţională în

medie de 4 ori pe an, iar numărul de sesizări venite

din partea curţilor de arbitraj comercial nu a fost cu

mult mai mare

22

. În realitate, ceea ce a făcut să

„explodeze cifrele”

23

a fost multiplicarea actorilor

care pot ridica excepţii de neconstituţionalitate în faţainstanţelor. Confruntate cu un număr tot mai mare al

participanţilor la proces care pot contesta constitu -

ţionalitatea unei legi, precum şi cu un volum de

muncă din ce în ce mai mare, instanţele au început să

recurgă la trimiteri sistematice ale unor astfel de

excepţii de neconstituţionalitate la Curtea Constitu -

ţională, uneori chiar fără a le mai filtra pe motiv de

inadmisibilitate. Reforma din 2004 a contribuit în

mod considerabil la creşterea numărului de excepţii

ajunse în faţa Curţii Constituţionale, fapt care va avea

un impact direct şi deloc neglijabil asupra vieţii in -

terne a jurisdicţiei şi asupra calităţii deciziilor sale.

24

Cu alte cuvinte, plecând de la o viziune axată

pe complementaritatea dintre competenţa de atribuire

a Curţii Constituţionale în materie de control al

constituţionalităţii legilor şi competenţa generală a

instanţelor în privinţa cauzelor care le sunt deduse

judecăţii, evoluţia excepţiei de neconstituţionalitate

de tip românesc a făcut în aşa fel încât jurisdicţia

constituţională şi-a văzut extins tot mai mult cercul

„apropiaţilor” şi, în consecinţă, numărul de litigii de

soluţionat. În aparenţă, acest lucru face Curtea

Constituţională mai abordabilă, deci „populară”, ceea

ce ar putea fi o măsură a succesului său. În realitate,

acest lucru arată în ce măsură Curtea Constituţională

s-a transformat într-o victimă a propriului succes: a

devenit mult mai vulnerabilă în faţa unui contencios

mai facil, dar mai puţin matur ori cugetat, deşi mai

diversificat şi, uneori, excesiv ori chiar abuziv. Dacă

în 2008 gradul de reuşită al excepţiilor de neconsti -

tuţionalitate ridicate în faţa Curţii Constituţionale era

de 3%, în 2011 atinsese nivelul său cel mai scăzut,

respectiv 0,7% în timp ce în 2010 era de 1,1%, deci

foarte scăzut. Aceste cifre trebuie comparate cu

media anuală de 2,18%, care este stabilită pe

ansamblul celor 20 de ani de existenţă a Curţii

Constituţionale.

Aceasta a antrenat jurisdicţia constituţională

într-o jurisprudenţă destul de paradoxală: în timp ce

legiuitorul era înclinat să lărgească numărul titularilor

apţi să o sesizeze prin intermediul excepţiei de

neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor

judecătoreşti, Curtea Constituţională se străduia să

precizeze cât mai bine limitele acestui drept de

sesizare, inclusiv pentru a îndepărta orice încercare

de a transforma excepţia de neconstituţionalitate

într-o acţiune directă, în ciuda faptului că Avocatul

Poporului era abilitat chiar prin Constituţie să recurgă

la acest procedeu. Astfel, sub sancţiunea inadmi -

sibilităţii, părţile care vor să ridice o excepţie de

neconstituţionalitate trebuie să o motiveze, întrucât

„Curtea Constituţională nu se poate substitui auto -

rului sesizării în ceea ce priveşte invocarea unui

anume motiv de neconstituţionalitate”, altminteri „în

cadrul procedutii de soluţionare a excepţiilor de

neconstituţionalitate, controlul Curţii Constituţionale



22

A se vedea http://www.ccr.ro/Statistici-periodice (consultat pe

12 decembrie 2012).

23

„Dacă în ultimii ani numărul sesizărilor adresate Curţii

Constituţionale crescuse constant, pe durata unui singur an,

anume în 2009, cifrele au explodat: 8888 de sesizări, adică de 4

ori mai mult decât media anuală devenită obişnuită în ultimii ani.

Această schimbare radicală este datorată în exclusivitate

exploziei numărului de excepţii de neconstituţionalitate ridicate

în faţa instanţelor judecătoreşti”. (S. Tănăsescu, Chronique –Roumanie, în „Annuaire International de Justice

Constitutionnelle” XXV, 2009, p.828)

24

„Consecinţa directă constă într-o creştere corespunzătoare a

numărului de sesizări respinse ca inadmisibile de însăşi Curtea

Constituţională, [...] în timp ce motivarea deciziilor sale s-a redus

considerabil, uneori constând într-o simplă referire la

jurisprudenţa asemănătoare anterioară, [...] cu dezavantajul

evident al unei anumite fragilizări a calităţii argumentării

juridice.” (S. Tănăsescu, Chronique – Roumanie, în „Annuaire

International de Justice Constitutionnelle” XXII, 2006, p.882).

A se vedea şi (S. Tănăsescu, Chronique – Roumanie, în

“Annuaire International de Justice Constitutionnelle” XXIV,

2008, p.794)

25 Id est numărul de excepţii de neconstituţionalitate în care

Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea legii care

îi fusese deferită, calculat ca procent din totalul excepţiilor de

neconstituţionalitate ridicate în anul de referinţă.

ar însemna să se exercite nu la sesizare, ci din

oficiu”

26

. De asemenea, instanţele trebuie să motiveze

excepţiile de neconstituţionalitate pe care le ridică din

oficiu în cadrul relaţiilor de colaborare care trebuie

să se stabilească între judecătorul ad quem şi

judecătorul a quo27. Pe aceeaşi linie de gândire,

părţile care au ajuns deja în faţa Curţii Constitu -

ţionale prin intermediul unei excepţii de neconsti -

tuţionalitate nu pot ridica o nouă excepţie direct în

faţa acesteia

28

întrucât „excepţia de neconsti -

tuţionalitate nu poate forma obiectul unei acţiuniprincipale nici în faţa instanţei de judecată sau de

arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de

apărare într-un litigiu în curs de soluţionare, şi nici în

faţa Curţii Constituţionale”

29

.

Explicaţia privitoare la natura excepţiei de

neconstituţionalitate ca „mijloc de apărare într-un

proces pendinte” spune multe despre influenţa dura -

bilă a modelului american de justitţie consti tu ţională

în România. Dar jurisprudenţa constituţională din

această perioadă

30

, constantă şi consistentă, poate fi

interpretată şi ca o ilustrare a ambiguităţii legiu -

itorului în privinţa naturii juridice a unei excepţii de

neconstituţionalitate care poate fi ridicată de cătremai multe feluri de subiecte de drept, dar numai în

faţa unui judecător de drept comun sau al unui

judecător arbitral. Aceasta pune în discuţie şi ches -

tiunea rolului rezervat judecătorului a quo în cadrul

acestui angrenaj: veritabil filtru sau simplă cutie

poştală?

Filtrarea excepțieiO evoluţie la fel de spectaculoasă avea să fie

înregistrată şi în privinţa autorităţii însărcinată să

efectueze filtrarea excepţiilor de neconstitu ţio -

nalitate: de la nivelul judecătorului constituţional

însăşi sarcina filtrării va trece în mâinile judecătorului

judiciar, care este obligat să se conformeze unui

cadru normativ în primă fază riguros, apoi puţin mai

relaxat, şi, în final, complet bulversat de o practică

incoerentă.

Astfel, între anii 1992-1997, înainte ca ex -

cepţia de neconstituţionalitate să poată fi examinată,

ea trebuia să fie declarată admisibilă în faţa

jurisdicţiei constituţionale. Pentru a face acest lucru,

potrivit articolului 24 din Legea nr.47/1992 în

versiunea sa iniţială, preşedintele Curţii Constitu-

ţionale desemna un judecător raportor dintre cei 3 ai

formaţiunii iniţiale ce ar fi trebuit să o tranşeze.

Judecătorul raportor trebuia să studieze dosarul şi să

decidă cu privire la admisibilitatea sa. În cazul în care

judecătorul raportor ajungea la concluzia că excepţia

ridicată suferea de manifesta infondatezza sau

irrilevanza, putea convoca formaţiunea de 3 jude -

cători pentru a o respinge în mod definitiv, fără a cita

părţile şi fără şedinţă publică. Mai puţin arbitrară

decât procedura de certiorari din faţa Curţii Supreme

a Statelor Unite, această procedură de filtraj nu era

lipsită de inconveniente: nu permitea părţilor – care

s-ar fi putut afla la originea excepţiei – să îşi facă

auzită vocea în faţa judecătorului constituţional,

nelăsându-le nicio posibilitate de contestare a soluţiei

finale. Pentru a remedia aceste aspecte, Legea

nr. 138/1997 a modificat procedura de filtrare şi a

învestit judecătorul judiciar cu soluţionarea sa.

În consecinţă, între anii 1997 şi 2004, art.23

din Legea nr. 47/1992 modificată prin Legea nr.

138/1997 enumera cauzele pentru care o excepţie de

neconstituţionalitate putea fi declarată inadmisibilă

şi preciza procedura de urmat de către instanţa

judiciară confruntată cu o astfel de situaţie. Ceea ce

doctrina a numit „cauzele de inadmisibilitate ale

excepţiilor de neconstituţionalitate” vizau relevanţa

şi pertinenţa excepţiei (alineatul 1 al aceluiaşi articol

preciza contestarea dispoziţiilor legale sau ale unui

act de delegare legislativă de care depinde



26


României, Partea I, nr.55 din 22 ianuarie 2004.

27


României, Partea I, nr.693 din 2005. Cu toate acestea, o lectură

atentă a acestei decizii face posibilă plasarea sa şi în categoria

celor care acordă preferinţă accesului cât mai larg al subiectelor

individuale de drept la justiţia constituţională în măsura în care

este citat un considerent dintr-o decizie anterioară (Decizia

nr.17/2005) în care Curtea Constituţională statuase: „lipsa de

diligenţă a autorităţii publice şi culpa sa în îndeplinirea

obligaţiilor izvorâte din lege nu pot reprezenta un impediment în

calea valorificării depline a dreptului la apărare” (a se vedea şi S.

Tănăsescu, Chronique – Roumanie, în „Annuaire International

de Justice Constitutionnelle” XXI, 2005, p.700-702).

28


României, Partea I, nr.980 din 7 decembrie 2006.

29


României, Partea I, nr.8 din 5 ianuarie 2007. De altfel, aşa cum

vom vedea, în aceeaşi decizie judecătorul constituţional a fost

destul de explicit în privinţa naturii juridice ambigue a excepţiei

de neconstituţionalitate, arătând că ea este în egală măsură şi un

mijloc procesual de apărare şi o chestiune prejudicială.

30

Decizia nr. 5/2007, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.74 din 31 ianuarie 2007, Decizia nr. 66/2007,


15 februarie 2007, Decizia nr. 174/2007, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.257 din 17 aprilie 2007, Decizia

nr. 342/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr.308 din 9 mai 2007, etc .

soluţionarea litigiului principal), autorii sesizării

(alineatul 2 al aceluiaşi articol enumera numai părţile

şi instanţa ex officio), precum şi obiectul controlului

(alineatele 1 şi 3 ale aceluiaşi articol limitau

competenţa Curţii Constituţionale doar la legile şi

actele de legislaţie delegată în vigoare şi care nu

fuseseră contestate ca fiind constituţionale printr-un

control prealabil sau ca fiind neconstituţionale

printr-un control posterior). Procedura filtrării consta

în analiza făcută de instanţe cu privire la o excepţie

de neconstituţionalitate prin raportare la aceste trei

criterii. La finalul acestei proceduri, instanţele

trebuiau să tranşeze chestiunea admisibilităţii printr-o

încheiere motivată.

Majoritatea acestor dispoziţii au rămas

valabile şi după 2004, cu o uşoară diferenţă în materie

de rilevanza: alineatul 1 al articolului 29 cere actual -

mente ca legea sau ordonanţa deferită Curţii Consti -

tuţionale să aibă numai „legătură cu solu ţionarea

cauzei”, indiferent de obiectul lui ori faza în care se

află procesul ad quem. În plus, procedura judiciară

referitoare la admisibilitatea unei excepţii de

neconstituţionalitate fiind acum lipsită de două grade

de jurisdicţie, încheierile prin care se constată inad -

mi sibilitatea unei excepţii de neconstituţio nalitate pot

fi supuse căii de atac a recursului. Partea interesată

trebuie să introducă acest recurs în termen de 48 de

ore de la momentul pronunţării soluţiei atacate, iar

instanţa de control judiciar trebuie să îl tranşeze în

maximum 3 zile, printr-o decizie defi nitivă şi ire -

vocabilă.

Apreciate de doctrină drept o „ameliorare a

accesului particularilor la justiţia constituţională”

31

,

în practică aceste modificări legislative au fost

utilizate de către părţi mai degrabă pentru a contesta

mai multe acte normative în acelaşi timp şi cu

predilecţie legea organică a Curţii Constituţionale,

mai precis tocmai „cauzele de inadmisibilitate ale

excepţiilor de neconstituţionalitate”, determinând

astfel o creştere alarmantă a numărului de cauze

tratate de jurisdicţia specializată. În mod paradoxal,

relaxarea condiţiilor legale referitoare la relevanţa

excepţiilor nu a determinat o mai mare vigilenţă din

partea instanţelor ad quem. În loc să potenţeze rolul

lor în trierea excepţiilor şi să le sporească marja de

apreciere în relaţia de cooperare pe care se presu -

punea că o întreţin cu instanţa constituţională

32

, defacto instanţele s-au dezînvestit de acestă atribuţie şi

au început, tot mai des, să trimită sistematic la Curtea

Constituţională aproape toate excepţiile de neconsti -

tuţionalitate ridicate în faţa lor, indiferent de per -

tinenţa ori relevanţa lor reală, determinând astfel

jurisdicţia constituţională să ia atitudine prin apli -

carea la nivelul său a condiţiilor de inadmisi bilitate

care ar fi trebuit verificate la nivelul ad quem.

Dacă la acest fenomen cvasi-generalizat

adăugăm potenţiala „sabie a lui Damocles” pe care o

reprezintă pentru orice judecător nou introdusa cale

de recurs împotriva încheierilor de respingere ca

inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate,

vom înţelege mai bine atitudinea puţin interesată a

judecătorilor ad quem. De vreme ce tendinţa generală

părea să favorizeze democratizarea accesului la

Curtea Constituţională, ar fi fost dificil de conceput

ca tocmai instanţele judecătoreşti să i se opună prin

intermediul inadmisibilităţii. Pe cale de consecinţă,

instanţele şi-au redus ele însele rolul de veritabil filtru

şi s-au transformat, în mod asumat, în simplă „cutie

poştală”. Şi deşi o bună parte din excepţiile de

neconstituţionalitate vădit nefondate sau complet

nerelevante au continuat să fie filtrate la nivelul

instanţelor judecătoreşti

33

, suspendarea obligatorie a

cauzelor ca urmare a trimiterii unei excepţii la Curtea

Constituţională a determinat un adevărat miraj şi o

creştere spectaculoasă a popularităţii procedurii

printre justiţiabili.

La un nivel mai general şi având în vedere

ansamblul cadrului normativ referitor la excepţia de

neconstituţionalitate, este clar că procedura de filtrare

nu poate viza decât excepţiile de neconstituţionalitate

ridicate de către părţi sau procurori în faţa instanţelor

şi nu excepţiile care ar putea fi ridicate ex officio de

către instanţe; într-adevăr, ar fi greu de conceput ca o



31

M. Constantinescu, apud M. Constantinescu, I. Muraru, A.

Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României – explicaţii şicomentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 128.

32

În Decizia nr. 353/2005, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.693 din 2005, judecătorul constituţional

face vorbire expressis verbis despre „legătura ce trebuie să existe

între judecătorul a quo şi judecătorul ad quem în procesul de

soluţionare a excepţiei” care „este manifestă întrucât judecătorul

a quo are chiar un rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate

ridicată de părţi, având obligaţia să respingă ca inadmisibile

excepţiile de neconstituţionalitate care nu îndeplinesc cerinţele

legii”.

33

L. Lefterache, Condiţia interesului în cazul cererii de trimiterea cauzei la Curtea Constituţională în vederea examinăriiconstituţionalităţii unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolulinstanţelor de judecată, în „Curierul judiciar”, nr. 9/2008,

p. 62-66.

instanţă să supună discuţiei părţilor o excepţie de

neconstituţionalitate pe care o consideră inadmi -

sibilă.

34

Însă, prin raportare la aceste excepţii de

neconstituţionalitate se pune problema de a şti dacă

filtrarea lor este doar de competenţa instanţelor

judecătoreşti sau dacă această competenţă este

totuşi partajată cu Curtea Constituţională. În

perioada în care judecătorii constituţionali înce -

puseră să consi dere instanţele drept „parteneri”

35

,

inclusiv în materie de admisibilitate a excepţiilor de

neconstituţio nalitate, doctrina începuse să se întrebe

dacă instanţa constituţională nu îşi depăşea limitele

competenţei de atribuire, de vreme ce respingea ca

inadmisibile excepţii de neconstituţionalitate care

trecuseră de filtrul instanţelor

36

. Confuzia rolurilor

între jude cătorul judiciar şi judecătorul constitu -

ţional nu a fost nicio dată mai mare ca atunci când

criteriile şi procedura filtrării au fost relaxate de un

legiuitor preocupat numai de înlesnirea accesului

subiectelor individuale de drept la justiţia consti -

tuţională, fără a ţine cont de eventualele „efecte

colaterale”. Acest lucru a pro vo cat dificultăţi în

practică şi a favorizat frustrarea instan ţelor jude -

cătoreşti în privinţa ple ni tudinii lor de competenţă,

cu directă referire la anu mite atribuţii care le păreau

a fi exclusiv de re so rtul lor (de ex. filtrarea ex -

cepţiilor de neconstituţio nalitate

37

), permi ţând

totodată Curţii Constituţionale să aprecieze că

dispune de un monopol asupra controlului de

constituţionalitate şi determinând-o să păşească şi

ea pe terenul admisibilităţii în ciuda modificării

procedurii legale din anul 1997 şi a evidentelor

limite care au fost fixate competenţei sale în materie

de către legiuitorul constituant.

În acest context, ezitările practicii judiciare

între formula „respinge excepţia de neconstitu -

ţionalitate” (considerată nepotrivită de către Curtea

Constituţională întrucât putea să însemne că instanţa

nu se mulţumise cu examinarea condiţiilor de

admisibilitate şi a mers mai departe, ajungând chiar la

examinarea excepţiei pe fond) şi „respinge cererea de

sesizare a Curţii Constituţionale” (considerată corectă

de jurisdicţia constituţională) sunt uşor de înţeles.

Apariţia unui dublu grad de jurisdicţie, creat în 2004

numai pentru procedura de respingere ca inadmisibilă

a unei excepţii de neconstituţionalitate, a complicat şi

mai mult situaţia, întrucât instanţa care exercită

controlul judiciar riscă să se găsească în delicata

situaţie de a trebui să trimită Curţii Constituţionale o

excepţie de neconstituţionalitate despre care nu

deţine foarte multe informaţii (nici în privinţa

contextului juridic şi nici în privinţa fondului cauzei),

întrucât dosarul este presupus a rămâne la instanţa

controlată deşi tocmai procesul derulat în faţa

acesteia riscă să fie pus în întârziere prin suspendarea

obligatorie. Din nou sunt de înţeles ezitările practicii

judiciare între casarea cu trimiterea dosarului la

instanţa controlată pentru ca aceasta să sesizeze

Curtea Constituţională (în ciuda faptului că ea decla -

rase anterior printr-o încheiere că nu consideră legal

acest demers) şi casarea cu reţinere şi trimiterea

numai a excepţiei de neconstituţionalitate direct la

Curtea Constituţională (pentru a evita instanţei

controlate o situaţie delicată, dar cu efectul de a sus -

pen da totuşi procedura aflată în desfăşurare în

faţa ei).

În plus, aşa cum am mai menţionat, s-a putut

observa şi o tendinţă a instanţelor judecătoreşti de a

recurge la trimiterea cvasi-automată a excepţiilor de

neconstituţionalitate ridicate în faţa lor tocmai pentru

a evita un control judiciar care, cel puţin teoretic, ar

fi putut ajunge la acelaşi rezultat în privinţa admi -

sibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, dar după

parcurgerea unei căi de atac în plus, susceptibilă să

producă mai degrabă prejudicii (inclusiv în privinţa



34

În schimb, Curtea Constituţională română se consideră

competentă să filtreze ea insăşi excepţiile de neconstituţionalitate

ridicate de instanţe din oficiu şi chiar, aşa cum vom vedea

ulterior, nu fără unele ecouri din partea doctrinei, până şi pe cele

pe care au trecut deja de filtrul instanţelor, dar pe care jurisdicţia

constituţională le consideră, cu de la sine putere, uneori justificat

a fi inadmisibile.

35

C.Doldur, L. Stângu, Controlul concret, a posteriori deconstituţionalitate exercitat prin soluţionarea excepţiilor deneconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreştiprivind legile şi ordonanţele; efectele deciziilor pronunţate deCurtea Constituţională, http://193.226.121.81/events/2000/ro/

DS.pdf (consultat pe 20 octombrie 2012).

36

Inclusiv pe baza criteriului relevanţei sau pertinenţei excepţiei

pentru procesul principal, fără ca jurisdicţia constituţională să

dispună de informaţii detaliate referitoare la cauzele pendinte la

instanţe (în acest sens a se vedea B. Diamant O posibilă analogieîntre dreptul nord-american şi dreptul românesc privind izvoareledreptului, în „Revista de drept public”, nr.2/2009, p.7-8).

37

A.D. Dumitrescu, Consideraţii privind competenţa de analizăa admisibilităţii excepţiilor de neconstituţionalitate, în „Curierul

judiciar” nr.1/2009, p.37-38; M.C. Barbu, Respingerea cererii desesizare a Curţii Constituţionale. Limitele atribuţiilor deverificare ale instanţelor, în „Curierul judiciar” nr.12/2009,

p.700-701.

termenului optim de soluţionare a procesului prin -

cipal). Iar dacă, în ciuda tuturor acestor lucruri,

inadmisibilitatea excepţiei ar fi fost confirmată chiar

şi în calea de atac, ce subtilă diferenţă trebuia

realizată de instanţa de control judiciar între o

„respingere a excepţiei” care ar fi fost găsită inad -

misibilă de două ori de către două instanţe jude -

cătoreşti şi o „respingere a cererii de trimitere a

excep ţiei ca inadmisibilă”, întrucât cele două instanţe

nu erau presupuse a fi competente să verifice

constituţionalitatea legilor.

Toate aceste complicaţii procedurale ar fi putut

fi evitate unui sistem judiciar care era oricum

supraîncărcat şi debordat de inflaţia normativă şi de

surplusul de conflicte sociale inerente unei tranziţii

politice şi economice dificilă. În plus, departe de a

favoriza accesul subiectelor individuale de drept la

justiţia constituţională sau ameliorarea protecţiei

drepturilor lor fundamentale, toată această stare de

lucruri n-a făcut decât să îl facă pe judecătorul

judiciar şi mai conştient de importanţa limitării pe

care o reprezintă, pentru competenţa sa generală,

competenţa limitată, de atribuire, rezervată judecă -

torului constituţional. Însăşi crearea judecătorului

constituţional reprezenta o mărturie destul de tan -

gibilă a neîncrederii pe care o manifesta noua putere

constituantă vis-a-vis de un sistem judiciar moştenit

de la vechiul regim politic.

38

Colaborarea dintre aceşti

doi judecători fusese iniţial creionată în aşa fel încât

marja de manevră a judecătorului judiciar să nu fie

prea mare, dar să îi fie amenajată o oarecare doză de

discreţionaritate. Dacă la început admisibilitatea

excepţiilor de neconstituţionalitate fusese strict şi

limitativ reglementată prin legea organică a Curţii şi

redusă încă şi mai mult de practica jurisdicţiei

constituţionale, relaxarea legislativă a acestei proce -

duri nu a fost făcută cu intenţia de a reconforta

judecătorul judiciar, ci pentru a favoriza un acces din

ce în ce mai facil al subiectelor individuale de drept

la justiţia constituţională. Conştienţi de pericolul pe

care îl reprezenta pentru ei o asemenea evoluţie

normativă, judecătorii de drept comun au reuşit totuşi

să îşi maximizeze profitul în situaţia dată: în paralel

cu sufocarea justiţiei constituţionale prin trimiterea

unui număr tot mai mare de excepţii de neconsti -

tuţionalitate (deseori nici indispensabile, nici perti -

nente), în mod cu totul paradoxal ei au reuşit să îşi

consolideze rolul în derularea procedurii excepţiei de

neconstituţionalitate, mai ales în privinţa procedurii

de filtrare, tocmai prin inactivitate. După 2004 lor le

revine sarcina atât a constatării admisibilităţii, cât şi

a tranşării eventualelor contestaţii cu privire la acest

gen de hotărâri, iar după 2010 nu mai sunt ţinuţi nici

să aştepte răspunsul la întrebarea pe care o adresează

judecătorului constituţional. Pe scurt, judecătorii de

drept comun au reuşit să obţină în privinţa excepţiei

de neconstituţionalitate o autonomie decizională la

care nimeni nu s-ar fi gândit în 1991.

De cealaltă parte, judecătorul constituţional a

afirmat că deşi Italia a servit drept model pentru

legiuitorul român în materie de inadmisibilitate, rolul

judecătorului judiciar din România este diferit, adică

mai redus, întrucât acesta din urmă nu dispune,

potrivit legii organice a Curţii Constituţionale, de

marja de apreciere necesară pentru a putea să

respingă excepţiile de neconstituţionalitate pentru

manifesta infondatezza39, rămânând riguros încadrat

juridic doar de regulile stricte de rilevanza. În plus,

potrivit judecătorului constituţional, inadmisi -

bilitatea excepţiei de neconstituţionalitate rămâne un

aspect de procedură, care permite judecătorului să

tranşeze numai „chestiunea oportunităţii”

40

unei

eventuale sesizări a jurisdicţiei constituţionale şi nu

să se pronunţe pe fondul acestei excepţii. Judecătorul

judiciar rămâne, eventual, cel mai bine plasat pentru

a cunoaşte conexiunea care trebuie să se stabilească

între excepţia de neconstituţionalitate şi litigiul

principal. Şi cu certitudine că aşa stăteau lucrurile la

începutul relaţiei de colaborare ori „parteneriat”

dintre judecătorul de drept comun şi cel consti tu -

ţional. Însă, pe măsură ce excepţia de neconstituţio -

nalitate a început să fie simplificată pentru a fi

democratizată, raporturile dintre cei doi judecători

au devenit tot mai complexe şi au sfârşit prin a se

radi caliza. Confruntat cu pericolul real de a pierde

ceea ce el considera în mod justificat ca revenindu-i

de drept, anume exclusivitatea controlului de consti -

tuţionalitate în privinţa actelor de reglementare



38

P. Santolaya, The Role og the Constitutional Court inStrengthening Constitutional Values: the Spanish Experience, în

„XV

th

Anniversary of the Constitutional Court of Latvia”, Riga,

29-30 September 2011, http://www.venice.coe.int/docs/

2011/CDL-JU(2011)025-e.pdf (consultat la 20 noiembrie 2012).

39


României, Partea I, nr.693 din 2005.

40



primară, judecătorul constituţional a început să

susţină tot mai vehement că doar el deţine mo -

nopolul controlului de constituţionalitate în privinţa

legilor şi actelor de delegare legislativă, fără a mai

face necesară distincţia dintre cele pre- şi post -

constitu ţionale. Astfel se explică luări de poziţie

surprin zătoare precum cea prin care declararea unei

excepţii de neconstituţionalitate ca inadmisibilă de

către o instanţă judecătorească a fost calificată

drept o „depăşire a competenţelor sale constitu -

ţionale”

41

.

În aceste condiţii, faptul că, ulterior, judecă -

torul constituţional a lărgit

42

, cu de la sine putere,

obiectul asupra căruia poartă controlul său, adăugând

la dispoziţiile legale pe care părţile doreau să i le

defere integralitatea actului normativ vizat

43

sau chiar

alte acte normative

44

, fără legătură directă cu sesi -

zarea şi fără să ţină cont de faptul că filtrul jude -

cătorului ad quem nu avea cum să fie realizat într-o

astfel de situaţie, nu trebuie să mai mire, deşi

constituie o gravă nerespectare a legii organice a

Curţii Constituţionale şi o manieră de a reconsidera

cooperararea ce ar fi trebuit să existe între judecătorul

de drept comun şi cel specializat. Odată declanşat,

activismul judecătorului constituţional pare a fi de

nestăvilit, chiar dacă aceasta înseamnă repunerea în

discuţie a cadrului normativ stabilit de puterea consti -

tuantă şi a unor raporturi, tradiţional amiabile, care

existau între sistemul judiciar şi justiţia constitu -

ţională.

Toate acestea îşi au obârşia însă tocmai în

succesivele modificări ale cadrului juridic în care

operează filtrarea excepţiei de neconstituţionalitate, o

procedură care, cel puţin din punct de vedere

semantic, este înşelătoare. Minimizată ca o simplă

modalitate de apărare procedurală, considerată doar

in extremis drept o trimitere preliminară

45

, excepţia

de neconstituţionalitate din România a devenit

terenul pe care judecătorul constituţional şi jude -

cătorul judiciar poartă lupte oarbe pentru putere.

Suspendarea procesuluiÎn fine, procedura după care este soluţionată

dificila chestiune a admisibilităţii „excepţiei de

neconstituţionalitate” înaintea judecătorului consti -

tuţional este, de asemenea, un domeniu în care o

interesantă evoluţie legislativă a putut fi observată:

deşi, aparent, recentele modificări ale legii organice

a Curţii Constituţionale au revenit la situaţia existentă

la data apariţiei justiţiei constituţionale de tip euro -

pean în România, în fapt am asistat la o spirală

descendentă în privinţa marjei de manevră de care

dispune jurisdicţia specializată.

Astfel, între 1992 şi 1997 procedura filtrării

excepţiilor de neconstituţionalitate de către un

judecător raportor din cadrul Curţii Constituţionale era

precedată de ceea ce în doctrină a fost desemnat prin

sintagma „suspendare facultativă”

46

, dar expres

prevăzută de lege. Legea organică a Curţii Constitu -

ţionale în versiunea din 1992 prevedea că invocarea

excepţiei de neconstituţionalitate poate determina

suspendarea procesului principal, dar lăsa această

hotărâre la latitudinea instanţei judecătoreşti în virtutea

faptului că doar ea putea decide cu privire la impactul

pe care acest incident de procedură l-ar fi putut avea

asupra ansamblului cauzei. O eventuală suspendare a

cauzei putea fi atacată cu recurs la instanţa de control

judiciar în termen de 5 zile de la pronunţare. Prin

Legea nr.138/1997, suspendarea procesului principal

s-a transformat din posibilitate în obligaţie.

Deşi doctrina s-a străduit să justifice această

situaţie prin natura juridică de „excepţie de drept



41


României, Partea I, nr.95 din 6 februarie 2008.

42

În ciuda art. 31 alin. (2) din Legea nr.47/1992, republicată,

potrivit căruia atunci când Curtea Constituţională admite o

excepţie de neconstituţionalitate, ea poate să se pronunţe numai

asupra constituţionalităţii altor dispoziţii ale actului normativ

controlat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi separate de

dispoziţiile menţionate în sesizare.

43

Deciziile nr. 51/2008 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.95 din 6 februarie 2008) şi nr. 453/2008

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.374 din

16 mai 2008).

44

Deciziile nr. 731/2009 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.395 din 11 iunie 2009), nr. 732/2009

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.398 din

11 iunie 2009) şi nr.1258/2009 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.798 din 23 noiembrie 2009).

45

„În cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate

se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care, partea care

le ridică, instanţa de judecată din oficiu sau procurorul urmăreşte

împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie

legală neconstituţională. În aceeaşi ordine conceptuală, excepţia

de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică

o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă

soluţionarea litigiului cu care este conexă” (Decizia nr.764/2006,

precitată).

46

B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, ed. a 2-a,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 179.

public”

47

a excepţiei de neconstituţionalitate, situaţia nu

părea a fi mulţumitoare pentru toate părţile implicate.

Dat fiind că în perioada 1992-1997 admisibilitatea unei

astfel de excepţii nu era certă cât timp judecătorul

constituţional nu se pronunţase asupra ei, părea mai

judicios ca litigiul principal să nu fie suspendat. În

ipoteza în care excepţia ar fi fost respinsă, fie ca

inadmisibilă, fie ca nefondată, procesul principal nu ar

fi fost afectat. În cazul în care ea ar fi fost declarată

admisibilă şi ar fi fost soluţionată înaintea finalizării

litigiului principal, rezultatul său putea fi avut în vedere

de judecătorul judiciar. Dar, în cazul în care soluţia

judecătorului constituţional ajungea la judecătorul

judiciar după ce acesta din urmă ar fi făcut cunoscută

propria opinie, reformarea hotărârii judecătoreşti astfel

adoptate nu mai rămânea posibilă decât în cadrul căilor

extraordinare de atac (prevăzute de Codul de procedură

civilă şi de Codul de procedură penală de la acea dată).

Această modalitate de armonizare a efectelor relative,

specifice hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor, cu

efecte erga omnes şi pro futuro ale deciziilor de

neconstituţionalitate permitea autorilor sesizărilor,

direct interesaţi, să profite de propriile eforturi depuse

în beneficiul statului de drept, cu un lejer cost însă

pentru autoritatea de lucru judecat a hotărârilor

judecătoreşti.

Modificarea din 1997 a legii organice a Curţii

Constituţionale a avut drept scop, inter alia48, să

remedieze ceea ce în procedura descrisă anterior

fusese perceput drept o limitare a independenţei

justiţiei prin atingerea adusă autorităţii de lucru

judecat: recurgerea la căile extraordinare de atac nu ar

fi fost necesară dacă procedura derulată în faţa

instanţelor judecătoreşti ar fi putut să aştepte solu -

ţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu atât mai

mult cu cât filtrarea excepţiilor de neconstitu -

ţionalitate nu mai prezenta caracterul aleatoriu din

perioada anterioară, căci fusese transferată din

sarcina judecătorului constituţional în cea a instan -

ţelor judecătoreşti. Această schimbare de competenţe

și proceduri în materie de admisibilitate a excepţiilor

de neconstituţionalitate a fost însoţită şi de o mai

bună recunoaştere a caracterului obiectiv

49

al con -

trolului incident de constituţionalitate, precum şi a

caracterului său de „excepţie de ordine publică”

50

:

suspendarea cauzei pendinte în faţa instanţelor ju de -

cătoreşti a devenit obligatorie. Astfel, în baza noii

repartizări de competenţe în cadrul căreia inadmisi -

bilitatea relevă în principal competenţa instanţelor

judecătoreşti şi numai în subsidiar de cea a juris -

dicţiei constituţionale, legea obligă instanţele ca,

odată ce decideau că o excepţie de neconstituţio -

nalitate era admisibilă şi putea fi trimisă la Curtea

Constituţională, să suspende litigiul în aşteptarea unui

răspuns la întrebarea prejudicială pe care o adresaseră

judecătorului constituţional. Natura juridică de

trimitere prealabilă (prejudicială

51

) a ceea ce în

limbajul juridic român este cunoscut sub titulatura de

„excepţie de neconstituţionalitate” nu a fost niciodată

mai clară decât în perioada 1997-2004.

Schimbarea din 2004 a regimului juridic al

procedurii de filtrare a excepţiei de neconstitu -

ţionalitate nu a afectat suspendarea procesului judi -



47

I. Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1995, p.257

48

Alte scopuri ale acestei modificări legislative au fost

degrevarea Curţii Constituţionale de împovărătoarea operaţiune

a filtrării, eliminarea dublului grad de jurisdicţie în cadrul

jurisdicţiei speciale şi să asigure o mai bună protecţie drepturilor

procesuale ale părţilor care ar ridica excepţii de

neconstituţionalitate şi le-ar vedea respinse fără motivare. Pentru

alte justificări ale acestei modificări legislative a se vedea M.

Constantinescu, I. Moraru, Chronique în „Annuaire International

de Justice Constitutionnelle”, 1997, p.810.

49

Conform Curţii Constituţionale, scopul primordial al

controlului de constituţionalitate este „interesul general al

societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate

de vicii de neconstituţionalitate” (Decizia nr. 1106/2010,


4 octombrie 2010). De altfel, controlul de constituţionalitate

realizat pe calea unor trimiteri prealabile nu este şi nu are cum să

fie concret (căci judecătorul constituţional nu este învestit cu

ansamblul litigiului pentru a putea şti cum va fi pus în aplicare în

mod concret raţionamentul său şi nici măcar nu primeşte întreg

dosarul cauzei pentru a putea cunoaşte în detaliu situaţia de fapt),

ci rămâne unul abstract, de tip obiectiv. În acelaşi sens, dar cu

privire la situaţia din Spania a se vedea P.Bon, La questiond’inconstitutionnalité en Espagne în „Pouvoirs, Revue française

d’études constitutionnelles et politiques” nr.137/2011, p.123-141.

50

Afirmarea caracterului de „excepţie de ordine publică” al

excepţiei de neconstituţionalitate revine cu o oarecare recurenţă

şi chiar regularitate în jurisprudenţa constituţională română (de

ex. Deciziile nr. 73/1996, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.255 din 2 octombrie 1996 şi nr. 1120/2010,


9 noiembrie 2010 prin care s-a decis că părţile nu pot renunţa la

o excepţie odată ce Curtea Constituţională s-a considerat

învestită).

51

„Excepţia de neconstituţionaliate reprezintă o chestiune

prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie

să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă”. Aşa se şi

explică prevederea cuprinsă în art.29 alin. (5) din Legea

nr.47/1992, în conformitate cu care „pe perioada soluţionării

excepţiei de neconstituţionalitate judecata cauzei se suspendă”

(Decizia nr.764/2006 precitată).

ciar, dar noua redactare a art. 29 din legea organică a

Curţii Constituţionale a redus considerabil numărul

excepţiilor ce puteau fi declarate inadmisibile.

Aceasta avea să producă efecte nedorite asupra

articulării funcţionale dintre judecătorul constitu -

ţional şi judecătorul judiciar şi, prin ricoşeu, urma să

aibă un impact şi asupra suspendării judiciare.

Banalizarea justiţiei constituţionale şi reducerea

eficacităţii sale au fost deja menţionate: între 2005 şi

2010 Curtea Constituţională a trecut de la un ritm

mediu de aproximativ 700 de decizii pe an la mai

bine de 1700, cu un grad de reuşită în medie anuală

de 2%. Cu alte cuvinte, într-un interval de doar 15 ani

Curtea Constituţională a devenit o autentică victimă

a propriului succes. În acelaşi timp, impor tantele

modificări suferite de regimul său juridic au făcut în

aşa fel încât, ceea ce la început semăna cu o trimitere

preliminară, adică un mijloc de colaborare inter-

instituţională specific modelului european de justiţie

constituţională, s-a transformat treptat într-un regnumsui generis, mai apropiat de excepţia de ne consti -

tuţionalitate de tip american. Suspendarea obligatorie

a procedurii pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti,

cumulată cu nou introdusa cale de atac (împotriva

încheierilor de respingere ca inadmisibile a excep -

ţiilor) ce a fost pusă la îndemâna părţilor din procese

au determinat o sporire a apetitului subiec telor

individuale de drept pentru excepţia de neconsti -

tuţionalitate, care a început să se transforme – inclusiv

de facto – într-un mijloc eminamente de apărare

procesuală. „Răsfăţate” de un legiuitor interesat mai

mult să protejeze formal accesul cetăţenilor la justiţia

constituţională decât să pună în balanţă toate

posibilele consecinţe asupra funcţionării eficace a

acestui important regulator al societăţii, părţile din

procese au beneficiat din plin de „bricolajul” realizat

în privinţa unei proceduri care le permitea să intro -

ducă importante efecte dilatorii în cadrul procedurilor

judicare

52

. Dat fiind că puteau invoca excepţii de

neconstituţionalitate prin raportare la orice dispoziţie

legislativă incidentă într-un proces şi nu numai prin

raportare la cele pe care se putea fonda soluţionarea

respectivului proces, precum şi pentru că puteau

contesta în justiţie orice decizie care contrazicea

aşteptările lor, mai ales în procesele penale (acolo

unde timpul poate fi un factor preţios) excepţiile de

neconstituţionalitate s-au multiplicat în mod spec -

taculos.

Combinarea tuturor acestor factori a deter -

minat o supraaglomerare a Curţii Constituţionale,

cauzând şi întârzieri în funcţionarea normală a

instanţelor. Această situaţie de nemulţumire generală,

în cadrul căreia devenise evident că excepţia de

neconstituţionalitate era abuzată mai mult prin prisma

efectului său suspensiv, este principala cauză pentru

care s-a recurs la eliminarea caracterului obligatoriu

al suspendării procedurii pendinte în faţa judecă -

torului a quo. Acest lucru a dus aproape imediat la

scăderea spectaculoasă a numărului de sesizări

adresate Curţii Constituţionale până la nivelul

cunoscut înainte de momentul de vârf pe care îl

reprezintă anul 2009. Totuşi, oricât de simplă şi de

curativă a putut să pară această modificare legislativă,

departe de a fi un panaceu, ea s-a ilustrat mai degrabă

drept o spirală descendentă, mai ales dacă lucrurile

sunt analizate prin prisma rolului jurisdicţiei

constituţionale.

Deşi de multă vreme aşteptată atât de sistemul

judiciar cât şi de jurisdicţia constituţională, modifi -



52

Şi chiar, conform afirmaţiilor Curţii Constituţionale, a furnizat

prilej de abuzuri procesuale: „scopul primordial al controlului de

constituţionalitate a fost pervertit într-un scop eminamente

personal, al unor părţi litigante, care au folosit excepţia de

neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei

pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost adus litigiul. Or, Curtea

constată că [...] voinţa legiuitorului este aceea de a elimina

invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel

prevăzut de Constituţie, preîntâmpinând, pentru viitor,

exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual”

(Decizia nr.1106/2010, precitată).

53

În cadrul controlului prealabil care a vizat modificarea din 2010

a legii organice a Curţii Constituţionale jurisdicţia constituţională

a afirmat că „scopul măsurii suspendării de drept a judecăţii

cauzelor la instanţele de fond au fost acelea de a asigura părţilor

o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces

echitabil şi dreptul la apărare, prin eliminarea posibilităţii

judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi

neconstituţională; realitatea a dovedit că această măsură s-a

transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să

tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor

judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept

procesual şi arbitrariul într-o formă care nu poate fi sancţionată,

atâta vreme cât suspendarea procesului este privită ca o

consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la

justiţie. [...] Noua reglementare asigură accesul persoanei la

justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa

constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate

mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi implicit

de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi

satisface interesele în faţa justiţiei.” (Decizia nr.1106/2010,

precitată).

54

A se vedea http://www.ccr.ro/Statistici-periodice (consultat

pe 12 decembrie 2012).

carea legii organice a Curţii realizată către sfârşitul

anului 2010 în paralel cu modificarea Codului de

procedură civilă şi a Codului de procedură penală

merită atenţie sporită. Conform acestei revizuiri

legislative complexe, dacă o excepţie de neconstitu -

ţionalitate trece prin filtrul de admisibilitate prevăzut

de art. 29 al legii organice, instanţele pot să o trimită

Curţii Constituţionale şi să continue procedura

pendinte în faţa lor, fără să se îngrijoreze prea mult de

soarta normei juridice a cărei constituţionalitate

tocmai au constestat-o. Pe de o parte, nimic din noua

formulare a legii organice nu lasă se se înţeleagă că

instanţele ar mai putea decide în privinţa suspendării,

adică aceasta nu mai este facultativă din perspectiva

legii organice. Pe de altă parte, este foarte posibil ca

respectiva normă juridică să fie doar pertinentă, dar

nu şi esenţială pentru soluţionarea procesului aflat pe

rolul instanţelor judecătoreşti. Dacă prezumţia de

constituţionalitate a respectivei norme juridice ar

urma să fie confirmată de judecătorul constituţional,

judecătorul judiciar va fi salvat timp preţios. Dacă

prezumţia de constitu ţionalitate ar urma să fie

infirmată, decizia de neconstituţionalitate va fi comu -

nicată instanţei care se afla la originea sesizării

(art.31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată)

sau celei la nivelul căreia se află litigiul în acel

moment (alin. (5) recent adăugat articolului 31 al

Legii nr.47/1992). În acest fel, măcar problema

întârzierii sistematice a proceselor în faţa instanţelor

judecătoreşti va fi primit o soluţie satisfăcătoare, cel

puţin din punctul lor de vedere.

În acelaşi timp, noi căi de atac extraordinare

au fost introduse în cele două coduri de procedură.

Astfel, un motiv de revizuire a fost introdus de Codul

de procedură civilă (articolul 322) pentru situaţia în

care o decizie definitivă şi irevocabilă ar fi adoptată

pe baza unei dispoziţii declarată neconstituţională;

părţile interesate dispun de un termen de 3 luni

începând cu ziua publicării în Monitorul Oficial a

deciziei Curţii Constituţionale. Acelaşi lucru este

valabil şi în privinţa Codului de procedură penală

(articolul 408

2

) unde revizuirea poate fi introdusă în

acelaşi termen de 3 luni numai dacă sentinţa penală a

fost fondată pe dispoziţia legală neconstituţională sau

pe altă dispoziţie legală „sau pe alte dispoziţii din

actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi

disociate de prevederile menţionate în sesizare”.

Altfel spus, justiţiabilii pot să profite de o eventuală

decizie de neconstituţionalitate pe care ar fi provocat-

o numai în condiţiile de dinainte de 2004; în rest

activismul lor de cetăţean aflat în slujba statului de

drept şi manifestat prin iniţiativa de a identifica

norme juridice neconstituţionale nu va fi profitabil

decât pentru alte persoane, în viitor. Din punctul de

vedere al justiţiabililor, care trebuie, ulterior solu ţio -

nării unei excepţii de neconstituţionalitate, să intro -

ducă o nouă cale de atac, se diminuează garan ţiile

procesuale ale procesului rezonabil şi soluţionat

într-un termen optim (aşa cum expres solicită Curtea

Europeană a Drepturilor Omului); pentru ei modi -

ficarea legislativă din 2010 vine doar să sancţioneze

abuzul de drepturi procesuale manifestat înainte de

această dată.

Cât despre Curtea Constituţională, noua

situaţie nu are decât aparenţa unei ameliorări şi încă

exclusiv din punct de vedere statistic. Noua formu -

lare a legii nu poate să nu amintească de cea din

perioada de început a jurisdicţiei specializate, însă

atunci suspendarea era facultativă, iar filtrarea excep -

ţiilor de neconstituţionalitate era realizată chiar de

Curtea Constituţională, potrivit unor reguli care

favorizau o largă marjă de manevră pentru jude -

cătorul constituţional şi limitau drastic puterea discre -

ţionară a judecătorului judiciar. În plus, la acel

mo ment, criteriile de admisibilitate nu erau încă

relaxate, întreaga procedură a „excepţiei de necons -

titu ţionalitate” din România semănând mult mai bine

cu cea a unei trimiteri prealabile. Recenta modificare

a legii organice a Curţii a făcut ca judecătorul judiciar

să câştige pe lângă competenţa de a filtra excepţiile



55

În practică, unele instanţe au recurs totuşi la suspendare, însă

nu în baza legii speciale, ci a prevederilor generale referitoare la

suspendarea procesului (art. 244) din Codul de procedură civilă.

Per a contrario anterior (1965), în materie penală suspendarea

procesului a devenit imposibilă chiar dacă eventuala condamnare

a învinuiţilor ori inculpaţilor ar depinde de o normă juridică

susceptibilă a fi neconstituţională. S-a adus astfel atingere unui

principiu general în materia drepturilor fundamentale în

conformitate cu care nu este posibilă diminuarea unor garanţii

(procesuale în acest caz) deja dobândite (cliquet arrière-retour).

56

În 2004, legiuitorul a declarat admisibile toate excepţiile de

neconstituţionalitate referitoare la dispoziţii de rang legal „care

au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi

oricare ar fi obiectul acestuia” (alin. (1) al art.29)

57

Între 1997 şi 2004, erau admisibile numai excepţiile de

neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile de rang legal „de

care depindea soluţionarea litigiului principal”.

de neconstituţionalitate şi posibilitatea de a decide

asupra suspendării procedurii pendinte în faţa sa chiar

dacă acest lucru se produce doar în practică şi în afara

unor prevederi exprese în legea specială. Dacă decide

să continue procesul, judecătorul de drept comun

oferă un important indiciu judecătorului constitu -

ţional asupra (lipsei) dubiului său rezonabil în

privinţa potenţialului impact pe care decizia consti -

tuţională l-ar putea avea asupra litigiului prin cipal.

Dacă dimpotrivă, decide în mod suveran să suspende

procedura din faţa sa, judecătorul judiciar semnalează

judecătorului constituţional o posibilă problemă de

constituţionalitate. În orice caz, influenţa pe care

judecătorul constituţional o avea asupra contencio -

sului constituţional în ansamblul său s-a diminuat, iar

marja sa de manevră s-a redus în favoarea celei a

judecătorului judiciar.

Din perspectiva sistemului judiciar, noua mo -

da litate de articulare instituţională dintre judecătorul

constituţional şi cel de drept comun constituie un real

progres prin raportare la toate situaţiile precedente,

întrucât acum îi este permis să exercite un control

efectiv atât asupra filtrării excepţiilor de neconsti -

tuţionalitate, cât şi asupra procedurilor şi termenelor

judiciare. În plus, acest lucru relativizează destul de

mult greutatea pe care ar putea-o avea în cadrul

litigiului principal o eventuală problemă de consti -

tuţionalitate trimisă la Curte. De altfel, dat fiind

succesul destul de limitat de care s-au bucurat ex -

cepţiile de neconstituţionalitate, mai ales de când

numărul lor a sporit exponenţial, pericolul perceput

de instanţele ordinare prin raportare la riscurile de

invalidare normativă este corect apreciat ca fiind

neglijabil. Din 2010, judecătorul ordinar a devenit

mai stăpân pe procedura care se desfăşoară în faţa sa

şi noul titular al procedurii excepţiei de neconstitu -

ţionalitate.

În schimb, regimul juridic al excepţiei de ne -

consti tuţionalitate nu a devenit mai clar. Toate ambi -

guităţile referitoare la natura sa juridică, situată între

trimiterea prealabilă şi excepţia de procedură ca

mijloc pur defensiv, au rămas intacte în măsura în

care denumirea „excepţie de neconstituţionalitate”

continuă să fie utilizată în ciuda evidentei inadecvări

la norme şi realitate, mijloacele de care dispun părțile

din litigiul principal pentru a contesta orice etapă a

soluţionării acestei „excepţii” nu au fost diminuate ci

continuu relaxate, iar judecătorul constituţional şi

judecătorul ordinar sunt de acord că procedura are

„caracter public” ori este „de ordine publică”, deşi

ră mâne cu „finalitate subiectivă”. Modificările succe -

sive ale cadrului normativ al excepţiei de neconstitu -

ţio nalitate au transformat-o într-o procedură suigeneris, în cadrul căreia, în prezent, accentul cade

mai mult pe intervenţia judecătorului judiciar decât

pe cea a judecătorului constituţional. În plus, rolul

excepţiei de neconstituţionalitate în apărarea drep -

turilor fundamentale ale cetăţenilor pare să fi trecut în

plan secund, de vreme ce ea a devenit un teren fertil

mai degrabă pentru ceea ce tinde să devină o

veritabilă luptă dintre doi titani.

Dialogul sau războiul judecătorilor?Ecourile îndepărtate ale „afacerii tramvaielor

din Bucureşti” nu au dispărut complet din dreptul

român, iar transfigurarea suferită de excepţia de

neconstituţionalitate nu este singura dovadă. Nu

numai că trimiterea prealabilă (prejudicială) imagi -

nată de constituantul din 1991 s-a transformat treptat

într-un mijloc de apărare aflat mai degrabă la dis -

creţia judecătorului învestit cu respectiva cauză, dar,

pe acest fond, în realitate am asistat la o confruntare

destul de complexă între judecătorul constituţional şi

judecătorul judiciar, ale cărei victime sigure au fost

justiţiabilii care sperau să îşi vadă drepturile fun da -

mentale mai bine protejate.

Terenul acestei lupte a fost furnizat în mod

aparent de o chestiune tehnică, anume de întrebarea

de a şti dacă judecătorul constituţional este competent

pentru a verifica în ce măsură sunt compatibile cu

Constituţia legi care nu mai sunt în vigoare în mo -

men tul în care prezumţia constituţionalităţii lor este

pusă la îndoială de o parte într-un litigiu pendinte. Cu

toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi,

veritabila miză a acestei aparent benigne şi tehno -

cratice dileme consta în chestiunea mai generală de a

şti dacă acest control incident al constituţionalităţii

actelor de rang legislativ revine, începând cu 1991,

numai Curţii Constituţionale sau dacă el trebuie să

fie partajat între aceasta şi judecătorul judiciar în

virtutea competenţei generale a acestuia din urmă.

Răspunsul oferit la această delicată întrebare în



58

Pentru o trecere în revistă a situaţiei din dreptul comparat a se

vedea S. Tănăsescu, Le label „exception d’inconstitutionnalité”àl’épreuve du droit comparé, în „Romanian Journal of

Comparative Law”, nr.2/2010, p.311-321

cadrul sistemului juridic român

58

este diferit în

funcţie de cel care îl prezintă. Judecătorul judiciar, cu

sprijinul unei părţi a Adunării Constituante din

1991

59

, a susţinut în mod constant că situaţia subîn -

ţeleasă în dreptul românesc încă din 1911 nu ar fi

trebuit să se schimbe, iar apariţia Curţii Consti -

tuţionale în peisajul instituţional nu a făcut decât să

complice lucrurile. Jurisdicţia constituţională a adop -

tat poziţii variabile în timp, oscilând între o atitudine

extrem de coo perantă în privinţa sistemului judiciar

(la începutul existenţei sale) şi ajungând la adver -

sitate făţişă (mai ales în ultima perioadă). Această

schimbare de atitudine este în mare parte efectul

modificărilor succesive ale cadrului normativ propriu

excepţiei de neconstituţionalitate, dar exprimă şi

raporturile de forţă care s-au stabilit de-a lungul

timpului între justiţia constituţională şi sistemul

judiciar ca rezultat al deciziilor politice privitoare la

acestea.

De la cooperare binevoitoare…Constituţia din 1991 a învestit Curtea Consti -

tu ţională cu competenţa de a verifica constituţio -

nalitatea „legilor şi ordonanţelor”, fără alte precizări.

Într-o viziune constructivă şi pedagogică, la începutul

existenţei sale, Curtea Constituţională a decis că, deşi

nu dispunea de această competenţă decât în ultimă

instanţă, confruntată cu o reticenţă greu explicabilă

din partea judecătorilor de drept comun, ea ar putea

să partajeze contenciosul actelor normative preconsti -

tuţionale cu instanţele ordinare, pe baza dispoziţiilor

tranzitorii ale Constituţiei care, în versiunea sa

iniţială, făceau vorbire despre o abrogare implicită a

tuturor legilor şi celorlalte acte normative contrare

noii legi fundamentale

60

. O bogată jurisprudenţă a

anilor 1992-1995

61

ilustrează situaţii în care, pentru

că instanţele nu au făcut ele însele aplicarea directă a

dispoziţiilor abrogatoare ale Constituţiei, jurisdicţia

constituţională a acceptat să fie învestită cu această

sarcină

62

, indicând totodată faptul că ea dispune doar

de o competenţă limitată în această materie, subsi -

diară celei generale care aparţine instanţelor judecă -

toreşti. Curtea a declarat chiar că instanţele sunt

primele autorităţi care trebuie să verifice dacă o

„receptare”

63

a actelor normative preconstituţionale

a operat sau nu şi să deducă de aici toate consecinţele,

inclusiv constatarea abrogării unora, dacă acest lucru

se dovedeşte întemeiat.

Modificările din 1997 şi, respectiv, 2004 ale

legii organice a Curţii i-au permis acesteia să instituie

ceea ce ar putea fi considerată o adevărată politică



59

Preşedintele comisiei de redactare a proiectului Constituţiei din

1991 a afirmat că „alergia unor distinşi, de altfel, jurişti din

Parlamentul nostru şi nu numai din Parlament, ci şi din afară, faţă

de această instituţie care se cheamă Curtea Constituţională”

(Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr.31 din 24 oc -

tom brie 1991, p.29) era fără temei, însă opinia sa nu a fost

imediat împărtăşită de majoritatea celor prezenţi în Adunarea

Constituantă din 1991.

60

Primul paragraf al art.150 din Constituţie în versiunea sa din

1991, intitulat „Conflictul legilor în timp” preciza că „legile şi

toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care

nu sunt contrare prezentei Constituţii.”

61

„Legile şi celelalte acte normative emise înainte de 8 decembrie

1991, într-o ordine constituţională anterioară, puteau fi discu -

tate sub aspectul constituţionalităţii numai în raport cu acea

ordine constituţională şi de organismele pe care Constituţia

atunci în vigoare le prevedea. Acestor acte normative le sunt

aplicabile normele constituţionale actuale numai în măsura în care

supravieţuiesc şi după 8 decembrie 1991” (Decizia nr.15/1993,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.96 din 18

mai 1993); „supremaţia Constituţiei se aplică exclusiv legilor şi

altor reglementări adoptate sub imperiul acesteia, deoarece, pe de

o parte, legiuitorul anterior nu putea fi ţinut de obligaţia de a

respecta dispoziţiile Constituţiei actuale şi, pe de altă parte,

aplicarea dispoziţiilor acestei Constituţii la o lege preconstitu -

ţională ar avea semnificaţia încălcării principiului neretroactivităţii

legii prevăzut de art.15 alin. (2) din Constituţie, ce se aplică şi legii

fundamentale” (Decizia nr.3/1995, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr.245 din 26 octombrie 1995).

62

În cazul în care instanţa nu filtrează ea însăşi o excepţie de

neconstituţionalitate vizând o dispoziţie legală preconstituţională

în baza art. 150 din Constituţie, Curtea Constituţională va accepta

să fie sesizată cu această excepţie şi o va admite pentru a constata

abrogarea sa. Justificarea acestei soluţii rezidă în faptul că o

decizie a Curţii Constituţionale beneficiază de efecte erga omnesşi poate fi opozabilă tuturor instanţelor ordinare, precum şi

tuturor autorităţilor publice (Decizia nr.33/1993, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.278 din 30 noiembrie

1993; Decizia nr.91/1996, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.350 din 27 decembrie 1996; Decizia

nr.408/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr.1054 din 15 noiembrie 2004).

63

În viziunea judecătorului constituţional „receptarea” vechilor

norme juridice în cadrul noului regim constituţional se poate

realiza inclusiv prin modificarea lor, deci prin manifestarea

neechivocă a voinţei legiuitorului, care consideră că dispoziţiile

care au rămas în vigoare după această modificare sunt conforme

Constituţiei (în acest sens a se vedea Decizia nr.39/1995,


17 iulie 1995); „Această modificare dovedeşte atât intenţia legiui -

torului de a menţine în vigoare reglementarea respectivă, cât şi

voinţa sa de a o face aplicabilă tuturor situaţiilor rezultând din

cauzarea de prejudicii de către gestionari, atât proprietăţii pu -

blice, cât şi proprietăţii private”. Pentru o „receptare” în sensul

abrogării implicite a se vedea mai ales Decizia nr.38/1993,


26 iulie 1993 şi Decizia nr. I a Plenului Curţii Constituţionale,


27 septembrie 1993.

jurisprudenţială în materie de filtrare a excepţiilor de

neconstituţionalitate: întrucât art. 29 din legea sa

organică menţiona legile şi ordonanţele „în

vigoare”

64

, în vederea îndeplinirii funcţiei sale

principale care constă în garantarea supremaţiei

Constituţiei prin asanarea legislaţiei care i-ar fi

contrară, jurisdicţia constituţională a decis să se

ocupe numai de excepţiile care vizau acte de rang

legislativ în vigoare în momentul în care era

pronunţată decizia de constituţionalitate

65

şi să ignore

neconstituţionalitatea normelor care nu mai puteau

produce raporturi juridice şi a căror soartă putea fi

reglată de către instanţele judecătoreşti ordinare în

cadrul soluţionării detaliate pe care ele trebuie să o

dea litigiilor ce le sunt deduse.

66

O opinie separată a preşedintelui jurisdicţiei

constituţionale (de la acea vreme), exprimată în

cadrul unei decizii (Decizia nr. 102/2001) care

continua această jurisprudenţă constantă, a pus într-o

nouă perspectivă exigenţa legală referitoare la

necesitatea ca normele juridice contestate să fie „în

vigoare”. În concepţia acelui judecător, excepţia de

neconstituţionalitate era doar un instrument supli -

mentar prin care puteau fi valorificate drepturile

constituţionale ale justiţiabililor, iar refuzul de a

acţiona atunci când o cerere expresă fusese formulată

ar fi echivalat cu o denegare de dreptate din partea

judecătorului constiuţional. Numai că situaţia astfel

descrisă corespunde perfect finalităţii unei veritabile

excepţii de procedură transpusă în cadre constitu -

ţionale, adică sistemului american de control de

constituţionalitate, unde judecătorul fondului este şi

judecătorul excepţiei şi are nu doar posibilitatea ci şi

obligaţia de a soluţiona până la ultimul detaliu litigiul

ce i-a fost dedus întrucât este învestit cu o competenţă

generală. Ori, situaţia controlului incident şi aposteriori de constituţionalitate din România este cu

totul diferită, întrucât modelul european de justiţie

constituţională a fost preferat în dauna celui

american. Contenciosul care se derulează în faţa

Curţii Constituţionale nu este subiectiv, ci obiectiv,

nu este concret, ci abstract

67

şi nu poate fi făcut

prizonier al unor interese private

68

– prin definiţie

variabile şi deseori contradictorii – aparţinând per -

soa nelor care ajung în faţa judecătorului consti -

tuţional, deşi acesta din urmă trebuie să presteze un

serviciu public de împărţire a dreptăţii cât mai

profesional şi onest cu putinţă. Curtea Constituţională

nu este învestită cu fondul litigiului şi nu poate deci

să urmărească raţionamente juridice care ar merge

până la nivelul aplicării la cazul concret a consta -

tărilor sale purtând asupra compatibilităţii dintre

normele controlate şi referenţialul constituţional.

Potrivit procedurii puse în aplicare în România pentru

soluţionarea „excepţiei de neconstituţionalitate”,

judecătorul constituţional nu se ocupă de litigiul

principal şi nu poate să răspundă, în locul instanţei

învestite cu respectiva cauză, la toate cererile părţilor.

Curtea Constituţională nu beneficiază de o com pe -

tenţă generală, ci de o competenţă limitată, de atri -

buire, ale cărei contururi sunt precizate prin chiar

Constituţia pe care este chemată să o apere; ea nu

poate depăşi aceste limite externe decât săvârşind un

abuz de putere

69

.



64

Art. 29 alin. (1) al Legii nr.47/1992 în redactarea sa din 2004

(fost art.23 în redactarea sa din 1997) dispunea: „Curtea

Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa

instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind

neconstituţionalitatea unei legi sau ordonaţe ori a unei dispoziţii

dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu

soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi

obiectul acestuia”.

65

Cu titlu de exemplu, Deciziile nr.135/1998 (publicată în


1999); nr.174/1998 (publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.65 din 16 februarie 1999); nr.86/1999 (publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336 din 15 iulie


Partea I, nr.444 din 8 septembrie 2000) au precizat că excepţiile

de neconstituţionalitate erau inadmisibile dacă vizau norme

abrogate la data la care Curtea Constituţională a fost sesizată.

66

Cu titlu de exemplu, Deciziile nr.135/1998 (publicată în



Partea I, nr.65 din 16 februarie 1999); nr.86/1999 (publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336 din 15 iulie


Partea I, nr.444 din 8 septembrie 2000), Curtea Constituţională a

precizat că excepţiile de neconstituţionalitate erau inadmisibile,

căci vizau norme abrogate la data la care ea fusese sesizată.

67

A se vedea P. Bon, op. cit.; G. Drago, op. cit., passim. În acelaşi

sens şi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii a ICCJ

nr. 1/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.210 din 29 martie 2012) în care se afirmă: „dacă instanţa de

contencios constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi

sau norme, o atare constatare este una în abstract”.

68

După cum avea să sublinieze însăşi Curtea Constituţională mai

târziu, prin Decizia nr. 1106/2010 precitată.

69

D. Tofan Puterea discreţionară şi excesul de putere alautorităţilor publice, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999,

passim.

Cu toate acestea, denumirea de excepţie de

neconstituţionalitate atribuită în mod greşit în 1991

trimiterii prealabile pe care instanţele judecătoreşti o

realizează către Curtea Constituţională a reuşit să

înşele buna credinţă a justiţiabililor şi a juriştilor, în

egală măsură; ea pare să fie responsabilă de nume -

roasele contestaţii care au urmat

70

şi care au vizat nu

atât dispoziţia legii organice care preciza exigenţa ca

legile şi ordonanţele deferite Curţii Constituţionale să

fie „în vigoare” cât şi faptul că părţile din procese nu

puteau obţine răspunsuri la unele cereri datorită

faptului că atât judecătorul constituţional cât şi cel de

drept comun recurgeau tacit la tehnica unui conflict

negativ de competenţă fără ca, în acest caz, să existe

posibilitatea, fie şi ipotetică, a unui regulator extern şi

impaţial. Sesizând fie potenţialul pericol, fie poten ţiala

sursă de noi puteri, în acest context general ambii

judecători au decis să îşi modifice atitudinea şi au

sfârşit prin a ajunga la un conflict pozitiv de compe -

tenţă soldat şi de o parte şi de alta cu eşecuri publice.

…la concurență acerbăLa mai bine de zece ani de la Decizia

nr.102/2001, jurisdicţia constituţională avea să

procedeze la un reviriment expres de jurisprudenţă

71

.

Astfel, ea a decis că „sintagma «în vigoare» din

cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin.(1) şi ale art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în

măsura în care se interpretează în sensul că sunt

supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau

ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe

ale căror efecte juridice continuă să se producă şi

după ieşirea lor din vigoare“. În cadrul unei lungi

expuneri de motive, care a trecut în revistă propria

jurisprudenţă (selectiv aleasă

72

), precum şi unele

cazuri izolate şi puternic conotate politic în care

Curtea Constituţională nu făcuse dovada unei coe -

renţe interne cu propria sa jusrisprudenţă precedentă

73

(nomo auditur suam turpitudinem allegans), precum

şi cu citarea unor jurisprudenţe din dreptul străin şi a

unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor

Omului referitoare la justiţia constituţională a statelor

semnatare ale Convenţiei, Curtea Constituţională a

precizat că excepţia este „chestiune prejudicială,

ridicată în faţa instaţei judecătoreşti”. Totuşi, pe fond,

ea pare să se fi înşelat asupra veritabilei ei naturi

juridice întrucât, în fapt, o tratează ca pe o banală

excepţie de procedură.

Acest reviriment de jurisprudenţă merită însă

analizat din altă perspectivă. Atunci când era fidelă

misiunii sale de jurisdicţie constituţională de tip

european, literei Constituţiei şi jurisprudenţei sale

iniţiale, Curtea Constituţională acceptase implicit că

nu dispune de un monopol absolut asupra controlului

de constituţionalitate al actelor normative de regle -



70

Decizia nr.362/2002 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.132 din 28 februarie 2003); Decizia

nr.690/2005 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr.105 din 3 februarie 2006); Decizia nr.688/2008 (publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.566 din 28 iulie

2008);Decizia nr.1537/2009 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.54 din 25 ianuarie 2010).

71

Decizia nr.766/2011, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011.

72

Primele decizii citate datează din 1998, ca şi cum toată practica

anterioară acestei date ar fi lipsită de relevanţă pentru chestiunea

pusă în discuţie. De altfel, diferenţa dintre situaţia legilor

preconstituţionale (şi implicit partajarea competenţelor pentru

recunoaşterea „supravieţuirii” lor între judecătorul de drept

comun şi cel constituţional la care Curtea Constituţională a

consimţit cu multă bucurie la începutul existenţei sale) şi cea a

legilor postconstituţionale (în privinţa cărora tocmai inflaţia

normativă ce le caracterizează şi viaţa – uneori mult prea –

efemeră a determinat poziţia iniţial adoptată de Curtea

Constituţională) nu a fost deloc menţionată în acest reviriment

de jurisprudenţă, în ciuda faptului că era bine marcată în

jurisprudenţa mai veche şi corect argumentată juridic. De

asemenea, nu a fost pusă în valoare nici distincţia pe care Curtea

o făcuse între sitaţia normelor care au încetat pur şi simplu să

existe prin abrogare (şi care, din acest motiv, nu puteau să mai

facă obiectul controlului constituţional din partea Curţii deşi acest

lucru nu trebuia să împiedice instanţele ordinare să verifice

constituţionalitatea acestora în cadrul plenitudinii de competenţă

de care beneficiază), şi cele ale căror conţinut normativ fusese

preluat într-un alt act normativ (şi al căror conţinut normativ

poate face obiectul controlului de constituţionalitate din partea

Curţii Constituţionale). De altfel, reţinerea doar a Deciziei nr.

108/2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.444 din 8 septembrie 2000) pare greu de explicat în condiţiile

în care este singurul exemplu în care Curtea Constituţională a

refuzat să verifice constituţionalitatea unei norme abrogate, dar

care fusese reluată în cuprinsul normativ al altui act; ulterior,

toate deciziile adoptate de jurisdicţia constituţională au fost în

sens contrar. De altfel, în unele materii pare dificil de stabilit care

ar fi fost poziţia clară a Curţii Constituţionale, căci revirimentele

expres anunţate ori schimbări implicite de jurisprudenţă par să

survină la tot pasul.

73

Deciziile nr.1221/2008 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.804 din 2 decembrie 2008); nr.842/2009

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 6

iulie 2009); nr.984/2009 (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.542 din 4 august 2009) şi nr.989/2009

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.531 din 31

iulie 2009) vizau situaţii particulare în care relaţiile între Parlament

şi Guvern fuseseră grav viciate prin intermediul ordonanţelor de

urgenţă neconstituţionale (a se vedea şi S.Tănăsescu, ChroniqueRoumaine, 2009, cit. supra, p.839-840, mai ales deciziile privind

actele normative privitoare la salariile profesorilor).

mentare primară şi că partajează această competenţă

cu instanţele de drept comun. Urmare a ceea ce pe

drept cuvânt poate fi numit o veritabilă „bătălie judi -

ciară”, în care Curtea Constituţională şi Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie au fost implicate mai ales în

perioada anilor 2008-2009, dar şi ulterior, compe -

tenţele lor respective au fost redefinite

74

.

Dacă la finele anilor ’90 Curtea Constitu ţio -

nală reuşise să impună argumentele şi soluţiile sale

în faţa sistemului judiciar tocmai prin faptul că făcea

dovada unui self restraint salutar reuşind, în acelaşi

timp, să protejeze în mod eficient drepturile funda -

mentale ale cetăţenilor, în ultima perioadă ea şi-a

descoperit o nouă vocaţie şi se remarcă printr-un

activism asumat

75

, a cărui finalitate nu este întot dea -

una foarte clară. De cealaltă parte, un sistem judiciar

ce nu fusese niciodată pe deplin convins de stringenta

necesitate de a pierde controlul asupra constitu -

ţionalităţii legilor şi-a văzut consolidată tot mai mult

nu numai independenţa faţă de orice influenţă poli -

tică, dar chiar autonomia cvasi-autistă faţă de însăşi

societatea pe care este chemat să o servească.

76

În

acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

procedat la adoptarea unor decizii pentru soluţionarea

unor recursuri în interesul legii

77

prin care nu doar a

contrazis făţiş unele poziţii exprimate anterior de

Curtea Constituţională, dar a indus chiar şi unele

dubii în privinţa interesului real urmărit prin astfel de

decizii. Confuzia creată – atât separat, cât şi împreună –

de cele două înalte auto rităţi nu putea decât să

conducă la incertitudine juridică şi reacţii negative

din partea justiţiabililor.

În ceea ce priveşte partajul de competenţă ce ar

fi trebuit să funcţioneze cel puţin ca la începutul

existenţei jurisdicţiei speciale, prin Decizia nr. XXI/

2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ajuns la

concluzia – corectă şi concordantă cu jurisprudenţa

iniţială (1992-1997) a jurisdicţiei constituţionale – că

instanţele de drept comun sunt competente să verifice

constituţionalitatea dispoziţiilor legislative ieşite din

vigoare în virtutea principiului plenitudinii de

competenţă a judecătorului de drept comun, în vreme

ce în Decizia nr. 838/2008 (venită ca răspuns la

precedent citata decizie a ÎCCJ) Curtea Constitu ţio -

nală a negat orice competenţă a instanţelor judecă -

toreşti în acea materie

78

. Revirimentul jurispru denţei

comentat aici (Decizia nr.766/2011) nu face altceva

decât să întărească o poziţie extremă, aproape

absolutistă şi recent adoptată de jurisdicţia consti -

tuţională. Probabil de aceea ea afirmă de o manieră

apodictică: „Referitor la soluţia pronunţată de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Consti tuţională

constată că, potrivit Legii fundamentale, singura

autoritate abilitată să exercite controlul constitu -

ţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instan ţa

constituţională. Prin urmare, nici Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau

alte autorităţi publice ale statului nu au compe tenţa

de a controla constituţio nalitatea legilor sau ordonan -

ţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”.

Interpretarea coro borată a dispoziţiilor Con sti tuţiei

cu dispoziţiile legii sale organice con duce Curtea

Constituţională la concluzia că ea este „singura

autoritate competentă în domeniul contro lului de

constituţionalitate, orice partajare cu instan ţele ordi -nare fiind exclusă (subli nierea noastră)”. Întărirea



74

Contradicţiile dintre jurisprudenţa constituţională şi cea

judiciară nu sunt noi. Ele au apărut încă de la crearea Curţii

Constituţionale şi, într-o primă fază, Curtea Constituţională s-a

dovedit a fi un autentic gardian al drepturilor fundamentale ale

cetăţenilor, indiferent de poziţiile adoptate de legiuitor sau de

judecătorii de drept comun, în special în materie penală (a se

vedea S. Tănăsescu, Constitution et droit pénal – rapport, în

„Annuaire Internationale de Justice Constitutionnelle”, XXVI,

2010, p.346-349). Cu toate acestea, timp de mai bine de un

deceniu, ele nu au depăşit nivelul unui dialog uzual între două

autorităţi ale statului cu poziţii divergente, care însă au reuşit să

îşi armonizeze punctele de vedere fără a periclita statul de drept

ori protecţia drepturilor cetăţenilor (a se vedea S. Tănăsescu,

Roumanie – un système judiciaire entre formalisme excessif etexcès de pouvoir, în „Le pouvoir judiciaire”, Institutul European,

Iaşi, 2011, p.89). În ultima perioadă, însă, raporturile dintre

judecătorul a quo şi judecătorul ad quem s-au radicalizat până la

nivelul de conflict deschis.

75

A. Zegrean, D. Toader La Cour Constitutionnelle de Roumanie,

în „Les nouveaux Cahiers du Conseil Constitutionnel”,

nr.38/2013, p. 259

76

S. Tănăsescu, R. Popescu, Romanian High Judicial Council –Between Analogy of Law and Ethical Trifles, în „Transylvanian

Review of Administrative Science” nr. 36E/June/2012, p.165-

176.

77

Cu titlu de exemplu Deciziile ICCJ nr.XXXVI/2007 şi nr.

XXI/2008 prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale

nr.838/2009 ori Decizia ICCJ nr. 8/2010 şi Decizia Curţii

Constituţionale nr.62/2007 sau Decizia ICCJ nr.12/2011 şi deciziile

Curţii Constituţionale nr.1358/2010 şi nr. 1360/2010 ori Decizia

ICCJ nr. 29/2011 prin raportare la Decizia nr. 871/2010 a Curţii

Constituţionale.

78

„Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să

instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de

lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate a acestora.”

(Decizia nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009).

finală a acestei poziţii (puternic ideologică şi expri -

mând un raport de forţă şi nu de conlucrare

79

) contra -

zice în mod flagrant nu numai un deceniu de

ju ris prudenţă a aceleiaşi Curţi Constituţionale, ci şi

realitatea normativă şi arhitec tura specifică a statului

de drept din România.

Pe de altă parte, în ce priveşte natura juridică

a „excepţiei de neconstituţionalitate”, prin Decizia

nr.1/2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ajunge la

concluzia – corectă – în conformitate cu care con -

trolul realizat de Curtea Constituţională pe cale

posterioară rămâne, esenţialmente, unul abstract

80

.

Însă întrebuinţarea acestei concluzii în economia

cauzei soluţionate ridică unele semne de întrebare în

măsura în care ea tinde să contrazică o jurisprudenţă

cons tantă din perioada 2009-2011 a judecătorului

consti tuţional în materia eşalonării unor plăţi stabilite

prin titluri executorii şi să fie întrebuinţată causamsuam. În această decizie dată pentru soluţionarea unui

recurs în interesul legii (prin urmare nu în cadrul unui

control concret) Înalta Curte de Casație şi Justiţie nu

reuşeşte să disipeze bănuiala că nu aceeaşi i-ar fi fost

soluţia dacă în cauză nu ar fi fost vorba şi de unele

interese proprii, tot aşa cum prin Decizia nr. 873/2010

Curtea Constituţională nu a reuşit să se plaseze

deasupra oricărui dubiu în privinţa unei eventuale

protejări a unor interese de natură corporatistă ce

vizau tocmai pensiile magistraţilor.

De asemenea, merită menţionat şi că, după ce

iniţial

81

a dezavuat soluţia, neconstituţională

82

, prin

care judecătorul constituţional s-a erijat în legiuitor

pozitiv şi a repus în vigoare pe calea unui control

incident a posteriori norme juridice de rang organic

abrogate expresis verbis de legiuitor

83

, Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie a sfârşit prin a afirma apodictic

şi repetitiv, la rândul său, că „prin Decizia nr.62/2007

Curtea Constituţională a înlăturat orice dubii cu

privire la efectele declarării neconstituţionalităţii unor

dispoziţii de abrogare, stabilind că, în cazul consta -

tării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează

efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.147

alin.1 din Constituţie, iar prevederile legale care au

format obiectul abrogării continuă să producă efecte

juridice”. Cu alte cuvinte, în final, un compromis a

putut fi găsit.

Şi lista exemplelor de (recente) provocări şi

retractări dintre cele două înalte autorităţi ar putea

continua dacă ea ar prezenta şi alt interes decât cel al

simplei înregistrări a încă unui conflict la nivel

instituţional în cadrul societăţii române. Din nefe -

ricire, impactul lor nu este şi nu are cum să fie unul

pozitiv: în plan juridic coerenţa sistemului normativ

nu face decât să scadă în mod constant, în plan

instituţional credibilitatea celor două autorităţi este

în permanenţă scădere, iar în plan politic autoritatea

lor – reciprocă şi asupra destinatarilor serviciilor pe

care trebuie să le presteze – se dovedeşte a fi sub -

minată. Această evoluţie poate fi apreciată ca un

rezultat al exacerbării antagonismului care domneşte

nu numai la nivelul scenei politice româneşti, ci şi

între judecătorul constituţional şi cel judiciar, fiind în

egală măsură şi un derivat al atitudinii reciproce pe

care o au cei doi judecători prin prisma regle men -

tărilor referitoare la excepţia de neconstituţionaltate

care, la origine, se bucura de un design mai ase -

mănător ca cel al unei trimiteri prejuciale decât de

unul apropiat de cel al unei excepţii de procedură.

ConcluziiPrecedentul judiciar al „afacerii tramvaielor

din Bucureşti” a reuşit nu doar să plaseze România

printre pionierii controlului incident de constitu ţio -

nalitate a legilor din epocă, ci şi să influenţeze în mod

durabil, la mai bine de un secol distanţă, semantica

juridică. Chiar şi atunci când puterea constituantă a

decis să schimbe fundamental parametrii în care se

realizează controlul incident de constituţionalitate,

terminologia nu s-a schimbat, iar utilizarea ei a ajuns

să greveze evoluţia instituţiei înseşi.

În doar 20 de ani de la înfiinţarea Curţii Cons -

ti tuţionale în România, resentimentele latente ale

unui sistem judiciar gelos pe plenitudinea sa de



79

S. Tănăsescu, Curtea Constituţională şi sistemul judiciar:raporturi de forţă?, în „Analele Universităţii din Bucureşti”,

2012-II, p. 240 şi urm.

80

A se vedea supra, nota nr.3

81

În decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr.8/2010,

ICCJ a afurmat că „faptele de insultă şi calomnie nu au mai fost

incriminate”.

82

În majoritatea opiniilor doctrinare exprimate pe această temă.

A se vedea S. Tănăsescu, Jurisprudenţă. Comentarii, în „Curierul

Judiciar”, nr.4/2007, p.1 şi urm.; D.C. Dănişor, S. Răduleţu,

Jurisprudenţă. Comentarii, în „Curierul Judiciar”, nr.4/2007,

p.14 şi urm.

83

A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.62/2007, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104 din 12

decembrie 2007.

competenţă au reapărut. Ele par a fi alimentate de un

apetit tot mai crescut pentru putere din partea jude -

cătorului constituţional. Revenirea la o relaţionare

armonioasă între justiţia constituţională şi sistemul

judiciar în România nu va fi favorizată de o

escaladare a aroganţelor reciproce. Peren iminenta

revizuire a Constituţiei oferă prilejul exprimării unei

largi palete de opinii atât în privinţa compunerii şi

competenţei Curţii Constituţionale, cât şi cu privire la

rolul instanţelor judecătoreşti în general şi al Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie în particular în materia

controlului constituţionalităţii legilor. Desigur, în

acest moment nu sunt posibile decât speculaţii, însă

o revedere a cadrului normativ al controlului incident

de constituţionalitate, inclusiv la nivel constituţional,

poate că nu ar trebui să ocolească însăşi semantica

textului legii fundamentale.

Ceea ce în mod eronat şi de mai bine de 20 de

ani numim în România excepţie de neconsti tuţio -

nalitate, ar putea redeveni trimiterea prejudicială

riguros juridică, susceptibilă să ofere ocazia unei

adevărate conlucrări în spiritul loialităţii constitu -

ţionale, prezentată ca o nouă mantră a construcţiei

statului de drept.



84

A se vedea iniţiativa prezidenţială de revizuire a Constituţiei

(http://www.presidency.ro/static/Proiect_Lege_de_Revizure_a_C

onstitutiei_Romaniei-1iunie2011.pdf) deja supusă controlului

Consiliului Legislativ şi celui al Curţii Constituţionale,

numeroasele dezbateri publice pe marginea unui revigorat (în

2013) proces de revizuire constituţională (e.g. http://www.icj.ro/)

ori publicaţiile consacrate subiectului în lunga perioadă în care

discuţiile nu s-au finalizat cu vreo revizuire (B. Dima,

S.Tănăsescu, Reforma constituţională: analiza şi proiecţii,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012).

85

A se vedea Avizul Comisiei de la veneţia din 17 Decembrie

2012, p.18 http://www.venice.coe.int/WebForms/documents/

?pdf=CDL-AD(2012)026-e

Revizuirea Constituţiei din 1991, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.669 din 22

septembrie 2003, plebiscitată în 18 şi 19 octombrie

2003 a adus perfecţionări şi reconsiderări de soluţii

cu privire la numeroase teme constitu ţionale, in -

troducând totodată şi reguli constituţionale noi,

determinate de procesul integrării euroatlantice

şi, în special, al aderării României la Uniunea

Europeană.

Este îndeobşte cunoscut că lărgirea Uniunii

Europene, mai cu seamă prin aderarea statelor central

şi est europene, foste comuniste, a indus o seamă de

reconsiderări şi adaptări necesare ale ordinii lor

constituţionale, pentru a o pune de acord cu ordinea

de drept comunitară. Această problemă a cunoscut

soluţii diferenţiate şi extrem de nuanţate în diferite

state candidate la aderare, diversitatea de soluţii fiind

întrutotul explicabilă prin situaţia economică, poli -

tică, geografică şi tradiţia constituţională a fiecăreia

dintre acestea.

Reflectarea acestei problematici în Constituţia

revizuită este localizată în principal în art.44 alin.(2) –

accesul la proprietatea funciară a străinilor

şi apatrizilor – art.137 alin.(2) – introducerea

monedei europene – şi art.148 – integrarea euro-

peană.

Dispoziţiile consacrate în aceste texte cuprind

soluţii care nu întotdeauna sunt la adăpost de critici şi

obiecţii, ele fiind norme originale, iar nu împrumuturi

din Constituţiile altor state care au aderat la Uniune

şi nici preluări ale unor reguli impuse de aceasta,

anumite similitudini putând fi identificate prin

raportare la rezolvările acestor probleme în Constitu -

ţiile slovenă şi lituaniană.

Vom încerca, în cele ce urmează, prezentarea şi

evaluarea critică a textelor referite, cu trimiteri la

soluţiile consacrate în Constituţiile celor două state

membre, mai sus amintite.

1. Accesul străinilor şi apatrizilor la pro -

prietatea funciară

Nu toate Constituţiile europene consacră re -

gula rezervării accesului la proprietatea asupra

terenurilor doar pentru cetăţeni. Chiar dacă, tradi -

ţional, o asemenea viziune este explicabilă, ea recla -

mându-se de la concepţia clasică despre stat ca

articulare a trei elemente – populaţie (cetăţenii), teri -

toriu şi forţa publică – populaţia fiind suportul suve -

ranităţii personale, iar teritoriul cel al suveranităţii

reale, o asemenea regulă trebuie considerată depăşită

istoric, ca urmare a ecloziunii filosofiei drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale, a principiului

egalităţii şi nediscriminării între indivizi, pe niciun

criteriu între indivizi, opunându-se inclusiv discri -

minării între cetăţeni, pe de o parte, şi necetăţeni

(străini şi apatrizi), pe de altă parte. Cu toate acestea,

regula consacrată în art.41 alin.(2) teza a doua,

interzicând cetăţenilor străini şi apatrizilor accesul la

proprietatea funciară, se menţine şi în forma revizuită

a textului actual, art.44 alin.(2), dispoziţia modificată

nefăcând decât să introducă o exceptare, relativ

generoasă, dar fără a suprima interdicţia iniţială.

Într-adevăr, cetăţenii străini şi apatrizii do -

bân desc acces la proprietatea funciară în România

într-un mod foarte restrictiv, anume numai pe calea



Reflecţii asupra modificării Constituţiei după aderarea României la Uniunea Europeană

şi în perspectiva unei noi revizuiri. Studiu comparativprivind Constituţiile slovenă şi lituaniană

Dr. Raluca DI�U

Expert

Consiliul Legislativ, Secţia de Drept Privat

dobândirii prin moştenire legală, acest unic mod de

dobândire a proprietăţii private asupra terenurilor

fiind în afara oricărei discriminări între cetăţeni şi

necetăţeni.

Pentru alte moduri de dobândire, textul

constituţional condiţionează accesul la proprietatea

funciară pentru cetăţenii străini, în sensul că acesta

este posibil numai în condiţiile prevăzute în tratatele

internaţionale la care România este parte şi pe bază

de reciprocitate, ceea ce ar vrea să însemne că soluţia

se dă în funcţie de cetăţenia persoanei interesate,

pentru a vedea dacă între statul căruia aceasta îi este

resortisant şi România există un tratat, ce condiţii

stipulează acesta cu privire la chestiunea în discuţie,

iar apoi trebuie verificată şi existenţa reciprocităţii.

În privinţa reciprocităţii, câtă vreme textul nu

distinge, trebuie reţinut că aceasta poate fi legală,

convenţională sau de fapt.

Cât priveşte expresia „condiţiile rezultate dinaderarea României la Uniunea Europeană”, accesul

la proprietatea funciară nu ar avea să privească decât

pe cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene

(resortisanţi ai Uniunii Europene) şi eventual pe

apatrizii domiciliaţi sau având cel puţin reşedinţa

obişnuită pe teritoriul Uniunii Europene.

Textul constituţional rămâne neclar în privinţa

reciprocităţii, deoarece sintagma „pe bază de reci-procitate” nu s-ar putea logic şi din punct de vedere

al tehnicii legislative referi decât la alte tratate

internaţionale la care România este parte, iar nu la

Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. În acest

fel, apatrizii, alţii decât cei localizaţi pe teritoriul

Uniunii Europene (prin domiciliu şi, în cel mai bun

caz, prin reşedinţa obişnuită) nu intră în sfera textului

constituţional revizuit, decât dacă sunt localizaţi pe

teritoriul unui stat parte la un tratat încheiat cu

România în acest sens, în condiţiile prevăzute de

acesta. Prin urmare, discriminarea subzistă, problema

nefiind integral rezolvată de textul constituţional

modificat.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa cetăţenilor

străini care nu ar fi nici resortisanţi ai Uniunii Euro -

pene şi nici ai unui stat cu care România să aibă

încheiat un tratat în acest sens.

Situaţia acestora, într-o interpretare care să dea

un sens textului în discuţie, mai exact sintagmei „încondiţiile prevăzute prin lege organică” ar urma să

fie rezolvată printr-o viitoare lege organică, ceea ce,

de asemenea, este discutabilă, câtă vreme o problemă

ce se vrea de nivelul legii fundamentale este declinată

spre a fi rezolvată pro parte prin lege organică.

În concluzie, pe lângă faptul că redactarea

textului este ambiguă, soluţia consacrată cu ocazia

revizuirii Constituţiei rămâne parţială, nedesfiinţând

discriminarea, chiar dacă interdicţia nu mai este

stipulată expres, restricţia înlătură prea puţin din

interdicţie prin accesul limitat şi condiţional pe care

îl îngăduie.

Slovenia a fost singura ţară candidată care

permitea cetăţenilor statelor membre ale Uniunii

Europene să dobândească dreptul de proprietate

asupra terenurilor, înainte de a adera la Uniunea

Europeană. Art.68 din Constituţia din 1991 a fost

modificat în sensul că „străinii pot dobândi dreptulde proprietate funciară în condiţiile prevăzute de legesau în tratatul ratificat de Adunarea �aţională, pebază de reciprocitate”. Acest amendament a necesitat

ratificarea Acordului european instituind o asociere

între Comunităţile Europene şi statele lor membre,

care acţionează în cadrul Uniunii Europene, pe de o

parte şi Republica Slovenia, pe de altă parte, fiind

semnat la 10 iunie 1996 şi intrat în vigoare la 1 fe -

brua rie 1999, în special Anexa XIII.

Republica Slovenia a fost ultima dintre ţările

Europei Centrale şi de Est care trebuia să semneze

Acordul European şi nu a făcut acest lucru până în

iunie 1996 din cauza cerinţelor statelor membre ale

Uniunii Europene referitoare la proprietatea funciară.

Rezultatul a fost Anexa XIII la Acordul European sau

aşa-numitul „Compromis spaniol”, care permitea

dobândirea de terenuri, în anumite condiţii, de către

cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene,

înainte de aderarea Sloveniei la Uniunea Europeană.

În această Anexă, Guvernul se angaja să ia măsurile

necesare pentru a permite cetăţenilor statelor membre

ale Uniunii Europene, pe bază de reciprocitate, drep -

tul de a achiziţiona terenuri în Slovenia, în condiţii

de nediscriminare, la sfârşitul celui de-al patrulea an

de la intrarea în vigoare a Acordului European şi să

acorde, pe bază de reciprocitate, cetăţenilor statelor

membre ale Uniunii Europene, având reşedinţa

permanentă pe teritoriul Republicii Slovenia, pentru

o perioadă de trei ani, dreptul de a achiziţiona terenuri

din momentul intrării în vigoare a Acordului



European

1

. Acordul European a fost ratificat de

Parlamentul sloven în luna iulie 1997, după modi -

ficarea constituţională solicitată

2

şi a intrat în vigoare

abia în februarie 1999, din cauza caracterului său

mixt şi a ratificării necesare în toate statele membre

ale Uniunii Europene.

Modificarea Constituţiei era necesară în

Slovenia înainte de ratificare, ca rezultat al opiniei

Curţii Constituţionale – rezultat solicitat de Guvern –

care cerea o evaluare anterioară a constituţionalităţii

anumitor prevederi ale Acordului European, deoarece

Anexa XIII era contrară dispoziţiilor Constituţiei,

conform căreia străinii nu puteau dobândi terenuri

decât prin moştenire şi pe bază de reciprocitate

3

.

Potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională

este împuternicită să decidă asupra conformităţii legii

de ratificare a unui acord internaţional cu Cons -

tituţia

4

. Dacă în procesul unei astfel de evaluări,

Curtea Constituţională apreciază că o dispoziţie a

dreptului internaţional este în conflict cu Constituţia,

poate abroga legea de ratificare, dar o astfel de

decizie are efect numai în ordinea legală internă.

Asemenea decizie nu are niciun efect asupra

obligaţiei statului supus dreptului internaţional, care

rămâne neschimbată.

În opinia Curţii Constituţionale, dispoziţiile

unui acord internaţional sunt integrate în sistemul

juridic intern după ce acesta intră în vigoare. Bineîn -

ţeles, numai cu condiţia ca acordul să fie ratificat în

concordanţă cu dreptul intern sloven. Trebuie, însă,

să ţinem seama că drepturile şi obligaţiile sunt create

de un acord internaţional numai pentru stat, care este

parte la acord şi subiect de drept internaţional public.

Drepturile şi obligaţiile sunt create, de asemenea,

pentru persoane fizice şi juridice dacă prevederile

acestuia fac posibil acest lucru

5

, dar rămâne să fie

stabilit de instanţa competentă pentru fiecare caz în

parte.

Rezumând, revizuirea Constituţiei în Repu -

blica Slovenia a fost realizată cu recunoaşterea

directă sau indirectă a supremaţiei ordinii legale a

Uniunii, având în vedere că aceasta este stat membru

al Uniunii Europene. Însă, acest lucru a fost realizat

înainte de ratificarea Tratatului de aderare, deoarece

o Constituţie revizuită era o precondiţie pentru

ratificare.

În ceea ce priveşte Lituania, supremaţia tra -

tatelor internaţionale ratificate de aceasta nu a

însemnat supremaţia lor asupra Constituţiei naţio -

nale, aşa cum era cazul, potrivit legislaţiei Uniunii

Europene. În consecinţă, problema conflictului de

legi a apărut în special referitor la prevederile consti -

tuţionale ale Lituaniei, care erau problematice din

punctul de vedere al legislaţiei Uniunii, referitor la

incompatibilitatea lor cu acquis-ul comunitar, mai cu

seama art.47 – Dreptul de a dobândi pro prietatea

funciară. În al doilea rând, modelul monistic şi

supremaţia tratatelor internaţionale în ordinea legală

internă a Lituaniei, chiar cu respectarea Tratelor CE

şi UE, nu însemna, în mod necesar, efectul direct al

supremaţiei legislaţiei secundare a Uniunii.

La art.47, paragrafele 1 şi 2 ridicau probleme

în ceea ce priveşte conformitatea lor cu principiul

nediscriminării în relaţia cu trei dintre cele patru

libertăţi fundamentale ale Uniunii Europene: liber -

tatea de circulaţie a persoanelor (inclusiv dreptul de

a-şi stabili reşedinţa), a serviciilor şi a capitalurilor –

art.39, 43, 54, 58 alin.(3). Aceste prevederi stabilesc

limite foarte stricte referitoare la dreptul cetăţenilor

străini şi al corporaţiilor, deopotrivă persoane fizice şi

juridice ale Uniunii Europene, de a dobândi terenuri

în Lituania. Paragraful 1 al art.47 stipula că „tere -nurile, apele teritoriale, pădurile şi parcurile aparţinnumai cetăţenilor şi statului Republicii Lituania, învirtutea dreptului de proprietate.” Această prevedere

nu se aplica nici măcar corporaţiilor. Paragraful 2

permite anumitor categorii de cetăţeni străini şi cor -

po raţiilor să dobândească terenuri nearabile, dar

numai pentru anumite activităţi economice. Mai



1

EU Enlargement – The Constitutional Impact at EU and

�ational Level, A.E. Kellermann, J.W. de Zwaan, J. Czuczai,

2001, T.M.C. Asser Press, Hague, pp.370-371.

2

Articolul 68 a fost modificat în sensul permiterii străinilor de a

dobândi dreptul de proprietate în anumite condiţii.

3

Alte prevederi necesitau o evaluare a constituţionalităţii

referitoare la sucursalele companiilor Comunităţii şi dreptul lor

de a cumpăra şi vinde proprietate funciară (Art.45, par. 7b şi 7c

din Acordul European).

4

Curtea Constituţională îşi exprimă o astfel de opinie, dar numai

pe baza propunerii Preşedintelui Republicii, a Guvernului şi a

unei treimi din numărul deputaţilor Adunării Naţionale. Opinia

Curţii Constituţionale este obligatorie pentru Adunarea

Naţională. (Constituţia Sloveniei, art.160, par.2).

5

Aşa cum este cazul tratatelor de aplicare imediată.

multe dispoziţii sunt detaliate în Constituţia din 1996,

dispoziţii care permit numai cetăţenilor sau corpo -

raţiilor Uniunii Europene, ţărilor asociate, NATO şi

OECD să dobândească teren nearabil în Lituania,

pentru activităţi economice. Conform art.3 paragraful

5, expresia „activităţi economice” înseamnă „acti -vităţi permanente şi nelimitate cu caracter industrial,comercial şi profesional ale meşteşugarilor sau alteactivităţi din Lituania, care au fost stabilite şiînregistrate conform procedurii prevăzute de lege,astfel cum profitul este cerut în concordanţă cuprocedura şi condiţiile stabilite de legile RepubliciiLituania”.

În speţa Comisia contra Republica Elenă(C – 305/1987), Curtea Europeană de Justiţie a

stabilit că dispoziţiile Decretului Preşedintelui

Greciei, prin care se interzicea străinilor (inclusiv

cetăţenilor statelor membre) să dobândească terenuri

în regiunile de frontieră ale Greciei, erau incom -

patibile cu art.39 (libera circulaţie a muncitorilor),

art.43 (dreptul de stabilire) şi art.49 (libera circulaţie

a serviciilor) din Tratatul CE. În cauza Klaus Konlecontra Republica Austria (C – 302/1997), aceeaşi

Curte de Justiţie a subliniat că sistemul de autorizare

anterioară pentru achiziţionarea de terenuri poate fi

justificat pentru interesul public numai în situaţii

excepţionale, cum ar fi, de exemplu, în cazul plani -

ficării locale şi regionale. În ambele cazuri, Curtea a

aplicat principiile proporţionalităţii şi a interesului

public.

Trebuie menţionat, de asemenea, Protocolul

nr.16 al Tratatului CE care prevede o excepţie pentru

Danemarca, ce acordă acesteia dreptul de a limita

dobândirea reşedinţei secundare în Danemarca.

Această excepţie acoperă şi dreptul de a dobândi

terenuri. În privinţa experienţei negocierilor de ade -

rare a altor state membre, trebuie subliniat că este

normal să se negocieze anumite perioade de tranziţie

în această materie, de pildă, Austria, Finlanda şi

Suedia au negociat pentru o perioadă de 5 ani, refe -

ritor la dobândirea reşedinţei secundare, iar Portu galia

o perioadă de 5 ani, în ceea ce priveşte do bân direa de

terenuri arabile.

În final, trebuie relevat că dobândirea de

terenuri de către cetăţenii străini a fost o problemă

constituţională numai în Slovenia şi Lituania, în

vreme ce, în alte ţări, aceste chestiuni erau guvernate

de legi ordinare. Cu toate acestea, Lituania a rămas

singura ţară care prezervă aceste limite constitu -

ţionale în ceea ce priveşte această problemă, întrucât

Slovenia revizuise deja Constituţia sa în 1997, înainte

de a ratifica Acordul European.

Proiectul pentru amendarea Constituţiei pri -

vitor la aderarea Lituaniei la Uniunea Europeană a

fost inclus în Planul de acţiune pentru implementa -rea programului Guvernului Republicii Lituania(1999/2000).

În conformitate cu Planul de acţiune, la 23 oc -

tom brie 2000 Departamentul de Drept European al

Guvernului lituanian a înaintat acestuia din urmă

proiectul, care a fost redactat luând în considerare

opiniile şi comentariile experţilor străini şi lituanieni,

precum şi experienţa lucrărilor preparatorii (travauxpréparatoires).

Astfel, s-au propus, printre altele, două ver -

siuni de modificare ale art.47.

În prima versiune de modificare a paragrafului

1 al art.47 se prevedea că „terenurile, apele teri -toriale, pădurile şi parcurile aparţin cetăţenilor şicorporaţiilor sau persoanelor juridice din RepublicaLituania, statului Lituania, în virtutea dreptului deproprietate, precum şi cetăţenilor sau corporaţiilordin alte state”. (Paragraful 2 al articolului a fost

abrogat).

Cea de-a doua variantă dispunea că „terenurile,apele teritoriale, pădurile şi parcurile aparţin cetă -ţenilor şi corporaţiilor din Republica Lituania,statului Lituania, în virtutea dreptului de proprietate”

(paragraful 1).

„Terenurile, apele teritoriale, pădurile şi par -curile pot aparţine cetăţenilor sau corporaţiilor altorstate, conform ordinii constituţionale a RepubliciiLituania” (paragraful 2). O nouă lege fundamentală

făcea referire, inter alia, la Tratatul de aderare a

Republicii Lituania la Uniunea Europeană.

2. Introducerea monedei europene

Modificarea art.136 alin.(2) este de fapt o

completare a textului în continuarea enunţului iniţial,

conservat ca atare: „Moneda naţională este leul, iarsubdiviziunea acestuia, banul”.

Completarea vizează participarea României la

sistemul monetar european, ştiut fiind, între altele,

„că Uniunea Europeană este şi uniune monetară”.



Totuşi, conform Protocolului nr.10 al Trata -

tului CE, s-a ajuns la o înţelegere potrivit căreia

participarea la cea de-a treia etapă a Uniunii Econo -

mice şi Monetare (UEM) este obligatorie atunci când

un stat membru îndeplineşte cerinţele necesare. De

exemplu, decizia referitoare la Grecia a fost luată în

anul 2001. Danemarca şi Marea Britanie beneficiază

de protocoale speciale – aceste state au dreptul de a

alege dacă participă sau nu. Până acum, Suedia nu

îndeplineşte condiţiile pentru cea de-a treia etapă a

UEM. În acelaşi timp, dacă un stat membru nu

îndeplineşte cerinţele macro-economice impuse (de

exemplu, are un deficit bugetar prea mare), acesta

poate fi sancţionat de Consiliu sau de Banca Centrală

Europeană. Chiar dacă un stat membru nu participă la

cea de-a treia etapă a UEM, el trebuie să evite

deficitele bugetare prea mari.

Faptul stipulării de către Constituţia României

că moneda naţională este leul, rămâne regula, iar

completarea alineatului 2 al textului, devenit art.137

în urma revizuirii, urmăreşte introducerea monedei

unice euro în România, însă redactarea textului este

neclară.

Enunţul textului este defectuos redactat,

lipsindu-i acordul logic şi postulând o antinomie.

Într-adevăr, textul „În condiţiile aderării la UniuneaEuropeană, prin lege organică se poate recunoaştecirculaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea aUniunii Europene” ar părea să spună că, în România,

după aderare, prin lege organică s-ar putea dispune

circulaţia monedei naţionale (RON), oricum existentă

şi funcţionând în temeiul textului constituţional şi în

acelaşi timp înlocuirea acesteia cu euro, ceea ce este

o imposibilitate evidentă.

Termenul „circulaţia” nu trebuia inclus în

enunţ, întrucât creează doar ambiguităţi, iar cuvântul

„înlocuirea” este absolut suficientă, deoarece, intro -

ducând moneda euro în locul RON, este firesc că cea

dintâi are putere circulatorie şi liberatorie, iar din acel

moment, moneda naţională nu mai are putere

circulatorie şi liberatorie.

Art.125 paragraful 2 din Constituţia Lituaniei

prevede dreptul exclusiv al Băncii Naţionale de a

emite bancnote, ceea ce ar putea conduce la o inter -

pretare restrictivă a dispoziţiilor legii fundamentale,

în ceea ce priveşte posibilitatea introducerii unei

singure monede în Lituania.

O analiză a chestiunilor constituţionale în

condiţiile în care Lituania este stat membru al Uniunii

Europene ar fi incompletă fără o examinare a art.125

paragraful 2 din Constituţie, care se referă la politica

monetară şi, de aceea, este relevantă pentru UEM.

Introducerea monedei unice europene reprezintă o

chestiune separată de UEM, care trebuie să fie

distinctă de aderarea la Uniunea Europeană. Totuşi,

trebuie menţionat că prevederile art.125 paragraful 2

din Constituţie ar putea fi interpretate într-o asemenea

măsură, încât să nu permită introducerea unei

monede unice în Lituania

6

.

Această dispoziţie constituţională a fost exa -

minată în legătură cu cea de-a treia etapă a Uniunii

Economice şi Monetare, care a debutat la 1 ianuarie

1999, după înfiinţarea Băncii Centrale Europene, la

1 iunie 1998 şi după crearea Sistemului European al

Băncilor Centrale (SEBC) – care este independent –

sistem ce include Banca Centrală Europeană şi

băncile naţionale. Euro a fost introdus la 1 ianuarie

1999, iar bancnotele euro denominate şi monedele au

fost introduse în circulaţie la 1 ianuarie 2002.

Conform art.127 din Tratatul privind Funcţio -

narea Uniunii Europene (TFUE) – fostul art.105

TCE – , SEBC are următoarele atribuţii: să defi neas -

că şi să pună în aplicare politica monetară a Uniunii

(potrivit Statutului SEBC, principalul element îl

reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor în inte -

riorul Uniunii); să efectueze operaţiunile de schimb

valutar, să deţină şi să administreze rezervele valutare

oficiale ale statelor membre; să promoveze facilitarea

operaţiunilor din cadrul sistemelor de plată. Un stat

membru poate participa la cea de-a treia etapă a UEM

numai dacă satisface anumite cerinţe macro-eco no -

mice. Odată ce un stat membru participă prima dată

la această etapă, acesta dobândeşte dreptul de a par -

ti cipa la procesul luării deciziilor legate de politica

monetară (deopotrivă în cadrul Băncii Centrale Euro -

pene şi in Consiliu). Totuşi, conform Proto colului

nr.10 din Tratatul CE, s-a ajuns la o înţelegere, con -

form căreia participarea la cea de-a treia etapă a UEM

este obligatorie din momentul în care un stat membru

îndeplineşte cerinţele necesare

7

. Astfel cum am



6

A.E. Kellermann, J.W. de Ywaan, J. Czuczai, op. cit., p.362.

7

Decizia referitoare la Grecia a fost luată la Lisabona în 2001.

Până la această dată, Suedia nu îndeplineşte condiţiile pentru a

participa la cea de-a treia etapă a UEM.

afirmat mai sus, chiar dacă statul membru nu parti -

cipă la cea de-a treia etapă a UEM, acesta trebuie să

evite oricum deficitele bugetare prea mari.

Obiectivul principal al SEBC este de a menţine

stabilitatea preţurilor. Fără a aduce atingere obiec -

tivului menţionat, SEBC sprijină politicile economice

generale în Uniunea Europeană, cu scopul de a

contribui la realizarea obiectivelor Uniunii.

Banca Centrală Europeană este instituţia cu

personalitate juridică, singura abilitată să autorizeze

emiterea monedei euro, fiind independentă în exer -

citarea puterilor sale. Instituţiile şi organele Uniunii,

precum şi guvernele statelor membre se angajează să

respecte acest principiu.

Bancnotele emise de Banca Centrală Euro peană

şi de băncile centrale naţionale sunt singurele bancnote

având cursul legal în Uniune. Statele membre pot

emite monede euro, sub rezerva auto ri zării Băncii

Centrale Europene a volumului emi siunii. Consiliul de

miniştri, la propunerea Comisiei, poate adopta regu -

lamente stabilind măsuri pentru armonizarea valorilor

unitare şi reguli tehnice pentru toate monedele des -

tinate circulaţiei, în măsura în care este necesar pentru

a asigura o bună circulaţie a aces tora în Uniune.

Consiliul de miniştri decide după consultarea Parla -

mentului European şi a Băncii Centrale Europene.

Revenind la art.125 din Constituţia Lituaniei,

trebuie subliniat că sintagma „a emite bancnote” este

o problemă de interpretare. Aceasta poate privi numai

moneda naţională (lita) şi, totodată, să nu fie în

contradicţie cu puterile Băncii Centrale Europene de

a emite o singură monedă europeană. În orice caz, în

condiţiile în care Lituania a aderat la Uniunea

Europeană nu înseamnă că aceasta participă automat

la cea de-a treia etapă a UEM. De aceea, dispoziţiile

art.125 nu pot fi privite per se ca fiind incompatibile

cu acquis-ul comunitar, deoarece Lituania este

membră a Uniunii Europene.

3. Integrarea europeană

Articolul 148 vorbeşte la alin.(1) despre ade -

rarea României la tratatele instituţionale ale Uniunii

Europene, în scopul transferării unor atribuţii ce intră

în suveranitatea statului către instituţiile comunitare,

pe de o parte, iar pe de altă parte, despre exercitarea

unor competenţe statale prevăzute în tratatele institu -

ţionale în comun cu celelalte state membre.

Prerogativele de suveranitate sunt exercitate de

instituţiile comunitare, în special de Parlamentul

European şi de Comisia Europeană.

Pe de altă parte, exercitarea unor competenţe

statale în comun cu alte state membre se face tot în

cadrul unor instituţii comunitare (Consiliul Euro -

pean – Consiliul de Miniştri).

Primatul dreptului european faţă de dreptul

naţional, atât al dreptului originar (tratatele institu -

ţionale), cât şi al dreptului derivat (actele obligatorii

ale instituţiilor comunitare – regulamente, directive,

decizii) reiese din economia art.148, nemaifiind

nevoie de alin.(2) al art.11, care prevede că „tratateleratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte dindreptul intern”.

În ceea ce priveşte alin.(3) al art.11 conform

căruia „În cazul în care un tratat la care Româniaurmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrareConstituţiei, ratificarea lui poate avea loc numaidupă revizuirea Constituţiei”, considerăm că art.148

a constituit temeiul suficient pentru aderare, chiar

dacă eventualele dispoziţii din tratatul de aderare

(alin.1) sau din dreptul Uniunii Europene (alin.2 şi 3)

ar fi contrare Constituţiei.

În proiectul de lege privind revizuirea Consti -

tuţiei României, iniţiat de Cancelaria Preşedintelui

României în anul 2011, se prevede modificarea şi

completarea art.148, astfel:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

„România este un stat membru al Uniunii Europeneşi exercită în comun cu celelalte state membrecompetenţele stabilite de tratatele Uniunii”.

După alineatul (1) se introduce un nou alineat,

alin.(1

1

), cu următorul cuprins: „(1

1

) Ratificareaactelor de revizuire a tratatelor constitutive aleUniunii Europene se face prin lege adoptată deParlament, cu o majoritate de două treimi dinnumărul membrilor săi”.

Alineatul (2) va avea următorul cuprins: „Caurmare a aderării României la Uniunea Europeană,prevederile tratatelor constitutive sau de revizuire,precum şi celelalte acte juridice ale Uniunii Euro -pene cu caracter obligatoriu au prioritate faţă dedispoziţiile contrare din legile interne”.

După alineatul (2) se introduce un nou alineat,

alin.(2

1

), cu următorul cuprins: „(2

1

) Ratificarea tra ta -tului privind aderarea unui stat la Uniunea Europeană



se face prin lege adoptată de Parlament, cu omajoritate de două treimi din numărul membrilor săi”.

Alineatele (3) şi (5) sunt propuse spre abrogare.

Aşa cum subliniază Curtea Constituţională în

Decizia nr.799/2011 asupra proiectului de lege

privind revizuirea Constituţiei României

8

, noul text

al art.148, în varianta propusă de Cancelaria

Preşedintelui României, reia soluţia constituţională

referitoare la ratificarea, de această dată, a actelor de

revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Euro -

pene şi a tratatelor privind aderarea unor state la

Uniunea Europeană, prin legi adoptate de Parlament,

cu o majoritate de două treimi din numărul mem -

brilor săi. De asemenea, legea de revizuire reia

soluţia care consacră prioritatea de aplicare a preve -

derilor tratatelor constitutive, precum şi a celorlalte

acte juridice cu caracter obligatoriu faţă de dispo -

ziţiile contrare din legile interne. Curtea reţine că, în

urma aderării la Uniunea Europeană, statele membre

trebuie să respecte un principiu fundamental al ordi -

nii juridice comunitare, şi anume efectul direct al

normelor adoptate de instituţiile Uniunii.

De asemenea, în cuprinsul noului articol nu se

mai regăseşte obligaţia Guvernului de a transmite

Parlamentului proiectele actelor cu caracter obliga -

to riu înainte ca acestea să fie supuse aprobării

instituţiilor Uniunii Europene.

Camera Deputaţilor a respins la 21 mai 2013

proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, cu

41 voturi pentru, 259 împotrivă şi 18 abţineri. În

consecinţă, proiectul de revizuire a Constituţiei nu va

trece în dezbaterea Senatului, întrucât art.151 din

Constituţie prevede că proiectul de modificare a legii

fundamentale trebuie adoptat cu două treimi din

voturile fiecărei Camere şi, în acest caz, acesta a fost

respins. Prin urmare, procedura de adoptare a încetat,

nefiind îndeplinită procedura de revizuire prevăzută

la art.151 din Constituţie.



8

Decizia Curţii Constituţionale nr.799/2011 a fost publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011.


Din mănunchiul de

specialişti ce au fost numiţi

membri, încă de la înfiinţarea

Consiliului Legislativ, în

1926, a făcut parte şi

GEORGE Z. STRAT. Acest

jurist de marcă s-a născut la

4 noiembrie 1894. Tatăl său

se chema Zaharia, iar numele

mamei era Sultana.

A participat la primul război mondial şi s-a

distins în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti. În

timpul marelui război, respectiv în toamna anului

1917, George Z. Strat a plecat, împreună cu doi

camarazi, Jienescu şi Zapan, la Londra, pentru a

urma o şcoală de pilotaj. A fost decorat, în 1917,

cu ordinul „Coroana României” în gradul de

cavaler cu spade. De remarcat că George Z. Strat

a mai primit în cursul timpului, atât pentru

meritele sale militare, cât şi din activitatea civilă,

ordinele: „Steaua României” în gradul de ofiţer,

„Crucea de război cu cinci barete”, Medalia

interaliată „Victoria”, „Meritul Sanitar din Aur”,

„Vulturul Alb al Iugoslaviei” clasa a V-a de

război.

A fost licenţiat al Facultăţii de Drept a

Universităţii din Iaşi cu diploma nr. 2111 din 28

iulie 1919, pentru ca, apoi, să devină bursier al

statului pentru studiul economiei politice în

străinătate, în urma concursului ţinut în anul

1920 la Facultatea de Drept a Universităţii din

Iaşi.

În 1922 şi-a luat doctoratul la Facultatea

de Drept a Universităţii din Paris, în specialitatea

Sciences politiques et économiques, cu diploma

nr. 170 din 10 martie 1923, echivalată de

Universitatea din Bucureşti prin Procesul Verbal

nr.34 din 15 iunie 1923. A devenit laureat al

Facultăţii de Drept a Universităţii pariziene, în

urma concursului tezelor de doctorat din anul

1922–1923, prin hotărârea juriului Facultăţii de

Drept mai sus menţionate, în şedinţa sa din 18

iulie 1923 (Journal Officiel de la République

Française din 11 august 1923). Astfel, teza sa de

doctorat Le rôle du consommateur dansl’économie moderne, pe care a susţinut-o în faţa

juriului compus din profesorii: Germain Martin,

Fernand Faure şi Edouard Dolléans, a fost

premiată de Facultatea de Drept a Universităţii

din Paris în cadrul concursului anual al tezelor

de doctorat susţinute în 1923. „Punctul deplecare al acestei lucrări, arăta George Z. Strat

în „Memoriul asupra titlurilor, lucrărilor şiactivităţii mele ştiinţifice”, aflat în păstrare la

Academia Română, este analiza actului deconsumaţiune, precizarea că actul de consumaţienu trebuie să mai aibă un sens peiorativ, ca pânăastăzi, şi că, prin urmare, capitolul consumaţieideparte de a putea fi exclus din cadrul preo -cupărilor şi cercetărilor economiei politice,

PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVde-a lungul timpului

M e d a l i o n

George Z. Strat – un susţinător fervent al economieiliberale, victimă a represiunilor comuniste

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU

Preşedinte de Secţie

Consiliul Legislativ


rămâne ca o parte esenţială a acestei disciplineştiinţifice. [...] Deşi din punct de vedere teoreticsuntem adepţi ai doctrinei profesorului Ch. Gide[Charles Gide (1847-1932) a fost un renumit

economist şi istoric al gândirii economice

francez. A fost profesor la universităţile din

Bordeaux, Montpellier, Paris şi, în cele din urmă,

la Collège de France. A fondat, în 1887,

publicaţia „Revue d’économie politique”. Scrii -

torul André Gide a fost nepotul său.], care cere oreabilitare ştiinţifică şi practică a consu -matorului în viaţa economică modernă, totuşinoi nu mergem până la o proclamare a„domniei” consumatorului, cum fac eminentulnostru maestru şi unii din elevii săi ca: BernardLavergue, Bancel ori Poisson, pentru că noi nusocotim că economia modernă îşi va găsiadevăratul său echilibru schimbând tiraniaproducătorului pentru tirania consumatorului.Şi orice tiranie sfârşeşte printr-o exploatare,înlăturând astfel colaborarea tuturor factoriloreconomici, fără de care nu este posibil niciprogresul economic şi nici justiţia socială, încare noi cristalizăm adevăratul şi singurulnostru ideal”.

S-a căsătorit cu fiica guvernatorului Băncii

Franţei, Pierre Rabichon, şi a avut un fiu Pierrot,

născut la 15 ianuarie 1926, şi o fiică Francine,

căsătorită ulterior Petrulian. În prezent, cei doi

copii ai lui George Z. Strat trăiesc în Franţa.

George Z. Strat a făcut o frumoasă carieră

în învăţământul juridic superior. Astfel, între anii

1926-1929, a fost conferenţiar suplinitor de

economie politică, iar cu începere de la 1 iulie

1929, titular, la Academia de Drept „Regele

Carol al II-lea” din Oradea. A fost promovat

profesor agregat, la 1 decembrie 1931, şi apoi

profesor titular, la 1 iulie 1934, la Academia

(Facultatea) de Drept mai sus menţionată. De

remarcat că prin înştiinţarea nr. 1241 din 22 iunie

1934 a Universităţii din Bucureşti, profesorii

Constantin Petrescu-Ercea, decan şi Lazăr Iacob

erau chemaţi la şedinţa Senatului universitar pe

data de 26 iunie 1934 pentru discutarea adresei

Facultăţii de Drept din Oradea de ridicare

la rangul de profesor titular a lui Eugeniu

Speranţia, George Z. Strat, George Sofronie,

Alexandru C. Angelescu, Aurelian Ionaşcu,

Tiberiu Moşoiu, Liviu Lazăr.

În adresa Ministerului Instrucţiunii Publice

şi Cultelor, Direcţia Învăţământ Superior cu

nr.117.853 din 3 august 1934, se specifica

numirea domnului profesor George Strat caprofesor titular, pe ziua de 1 iulie 1934, lacatedra de Economie Politică, salarizarea

urmând a se face în conformitate cu prevederile

bugetului în curs şi a legilor financiare în

vigoare; adresa era semnată de ministrul de

resort dr. Constantin Angelescu şi directorul

general din minister, Constantin Kiriţescu.

Ca profesor titular a ocupat catedra de

Economie Politică. Pentru a marca preocupările

ştiinţifice ale profesorului George Z. Strat,

menţionăm că, în cadrul cursului pe care l-a avut

în anul I, a susţinut, după lecţia inaugurală,

următoarele teme: Experienţa Roosevelt;

Economia Politică în ipostaza de ştiinţă; Legile,

metodele ei; Observaţiunea şi experienţa în

Economia Politică; Şcoala liberală din punct de

vedere al metodei; Şcoala matematică şi şcoala

psihologică austriacă; Şcoala istorică germană;

Doctrinele economiei la greci şi romani;

Economia medievală; Mercantilismul; Doctrina

fiziocratică; Adam Smith şi începuturile şcolii

clasice engleze; Malthus; Ricardo; St. Mill;

Şcoala clasică franceză; Say; Bastiat; Danvoger;

Şcolile socialiste; Obiecţionismul; K. Marx;

Neomarxismul; Bolşevismul; Terminologia

economică; Factorii producţiunii şi producţiunea

în general; Teoria fiziocratică a produsului net;

Natura, factor al producţiei; Fenomenul divi -

ziunii muncii; Maşinismul şi industrialismul

modern; Libertatea muncii; Libera concurenţă;

Fenomenul concentraţiunii şi integraţiunii în

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

producţie; Trusturi şi cartele; Magazine generale

şi stabilimente cu sucursale multiple; Despre

schimb şi circulaţia bunurilor; Moneda de hârtie;

Reparaţia bunurilor; Dreptul de proprietate,

evoluţia, legitimitatea ei; Venitul muncii; Salariul

pământului şi agenţilor naturali; Renta, teoriile

ei; Venitul capital; Dobânda.

La cursurile de doctorat, în cadrul catedrei

II de Economie Politică, George Z. Strat a fost

profesor titular, acordând o atenţie deosebită în

cadrul acestui curs unor teme precum: Doctrina

individuală; Viaţa economică antică şi doctrinele

ei; Doctrinele filosofice ale veacului V; Şcoala

socratică şi individualismul; Şcoala platonică şi

Aristotel; Apariţia şcolii sofiste şi rolul ei;

Cugetarea individualistă în dreptul şi juris pru -

denţa romană; Dreptul roman şi contribuţia

jurisprudenţei în formularea drepturilor indivi -

duale; Evoluţia individualismului în epoca

medievală şi opera lui Thomas d’Aquino;

Individualismul în epoca Renaşterii; Doctrina

Părinţilor bisericii; Umanismul şi Renaşterea în

legătură cu bazele juridice ale individualismului;

Contribuţiile lui Bodin, Pufendorf şi Grotius în

formarea ideii de libertate prin dreptul natural;

Locke şi ideea de libertate; Contribuţia lui

Montesquieu la formularea concepţiei de

libertate; Revoluţia franceză şi ideea de libertate

în evoluţia cugetării individualiste.

În urma contopirii, în 1934, a Facultăţii de

Drept din Oradea cu Facultatea de Drept a

Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj,

George Z. Strat a trecut la Facultatea de Drept

din Cluj, unde a funcţionat, până în 1938, în

calitate de profesor titular. În cele din urmă, s-a

transferat, cu începere din 1938, la Facultatea de

Drept a Universităţii din Bucureşti, unde a fost

profesor de istoria doctrinelor economice. De

remarcat că în anii 1928–1930 a fost profesor

suplinitor la catedra de Economie socială şi

legislaţie muncitorească din cadrul Academiei de

Înalte Studii Comerciale şi Industriale din

Bucureşti. Cursul său de Istoria doctrineloreconomice, ca şi cursul de Economie politicăerau scrise într-un stil clar şi atrăgător. A fost de

asemenea conferenţiar al Universităţii Libere din

Bucureşti.

Cu colegii săi din domeniul dreptului,

George Z. Strat a avut relaţii foarte bune. De

pildă, în discursul pe care l-a rostit la înmor mân -

tarea unuia dintre aceşti colegi, I.C. Cătuneanu,

profesor de Drept roman la Facul tatea de Drept





Alături de alţi colegi, George Z. Strat a

solicitat, prin adresa nr. 1230 din 27 decembrie

1933 către rectoratul Universităţii din Bucureşti,

înscrierea sa în listele electorale pentru alegerea

reprezentantului acestei Universităţi în Senatul

ţării, precum şi a rectorului Universităţii din

Bucureşti, conform Legii de organizare a învăţă -

mântului universitar din 22 aprilie 1932 şi a

regulamentului acestei legi din 11 decembrie

1933.

A fost delegat al României la Congresul

Internaţional de Politică Socială, care a avut loc

la Paris, în zilele de 22–31 iulie 1937, fiind ales

raportor general pentru chestiunea Controlulcreditului din punct de vedere social, semn al

preţuirii de care se bucura în cercurile de specia -

litate internaţionale. Acest raport a fost publicat

prin grija Asociaţiei Internaţionale pentru Pro -

gresul Social în revista franceză „Les Documents

du Travail”, din luna iunie 1937. De asemenea, a

luat parte şi la Congresul Internaţional al

Economiştilor, care a avut loc tot în Capitala

Franţei, în perioada 22-27 iulie 1937.

A făcut politică naţional-liberală, fiind

deputat în mai multe legislaturi.

În 1938 a fost numit reprezentantul

României la Liga Naţiunilor de la Geneva.

Între 4 iulie şi 4 septembrie 1940 a activat,

în calitate de subsecretar de stat, la Ministerul

Economiei Naţionale, în guvernul condus de Ion

Gigurtu. A deţinut aceeaşi funcţie şi în perioada

4 – 14 septembrie 1940, în guvernul condus de

Ion Antonescu.

George Z. Strat a fost membru fondator al

Asociaţiei Române pentru Progresul Social şi

al Asociaţiei Generale a Economiştilor din

România. A mai fost, totodată, membru al ur -

mătoarelor societăţi şi instituţii ştiinţifice: Insti -

tutul Social Român (vicepreşedinte al secţiei

economice), Institutul Regal de Ştiinţe Adminis-

trative din România, Ateneul Român.

Era un bun cunoscător al legislaţiei şi al

problemelor muncitoreşti şi agrare şi un susţi -

nător al elitelor sociale. În opinia sa, evidenţiată

în lucrarea Problema elitelor sociale, „Societatearomânească este una dintre cele mai permeabilesocietăţi omeneşti, ea are cultul personali tăţii,iubeşte individualitatea şi dispreţuieşte in stinc -tele gregare... Ea nu are poate în suficientă

Fotografie inedită (din noiembrie 1943): prof. univ. George

Z. Strat (în stânga) la nunta doamnei Marigela Paschievici

(aflată astăzi la venerabila vârstă de 92 de ani) cu Manole

Tătărescu, nepotul de frate al lui Gheorghe Tătărescu

a Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj,

George Z. Strat preciza, referindu-se la fostul său

coleg, că „o întreagă tinerime îi sorbea cuvântulgreu de învăţătură, greu de înţelepciunea rară aumanismului clasic, a cer ce tătorului erudit,care-şi făcuse din cunoaşterea şi frecventareamarilor spirite juridice ale antichităţii latine unadevărat cult al vieţii sale” [Anuarul Uni ver -

sităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj, 1936-1937,

Cluj, Tipografia „Cartea Româ nească”, 1938,

p.178].

A fost numit referent titular al Consiliului

Legislativ pe data de 1 ianuarie 1926, în Secţi -

unea a III-a economico-socială, fiind recomandat

de Consiliul Profesoral al Academiei Juridice din

Oradea. Prin adresa nr. 183.757/5 decembrie

1932, trimisă decanului, din perioada 1930-1934

a Facultăţii de Drept din Oradea, Constantin

Petrescu-Ercea, Ministerul Instrucţiunii Publice

şi Cultelor era de acord ca profesorul George Z.

Strat să-şi păstreze catedra la Facultatea de Drept

din Oradea şi funcţiunea de referent titular al

Consiliului Legislativ detaşat la Oradea. A lucrat

la Consiliul Legislativ, ca referent titular, până

inclusiv în 1934, fiind specializat pe probleme

economice. În 1935 a devenit consilier (onorar)

în aceeaşi secţiune a Consiliului Legislativ. În

anii în care a activat la Consiliul Legislativ,

George Z. Strat a avut prilejul să cunoască şi să

participe la finalizarea mai tuturor legiuirilor cu

caracter economico-social din acei ani. De re -

mar cat că a fost un susţinător fervent al econo -

miei liberale.

măsură simţământul ierarhiei, al disciplinei; eaare o bunătate şi o omenie, o capacitate deadaptare la formele progresului şi civilizaţiei, oînţelegere adâncă a celor mai înalte valorispirituale, un simţ al măsurii şi al echilibrului,al sensului adevărat de cultură şi progres, ogenerozitate de cea mai nobilă calitate, care facdin cel mai umil ţăran al plaiurilor noastre unexemplar de autentică aristocraţie”.

În domeniul publicisticii s-a remarcat ca

preşedinte şi fondator al revistei „Libertatea”. A

scris studii, cronici economice şi recenzii ce au

apărut în publicaţiile: „Viaţa Românească”,

„Pandectele Române”, „Analele Statistice şi

Economice”, „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma

socială”, „Tribuna financiară”, „Administraţia

financiară”, „Excelsior”.

La cererea diverselor instituţii cu caracter

ştiinţific, George Z. Strat a ţinut un mare număr

de comunicări şi conferinţe la Bucureşti, Oradea,

Timişoara, Arad, precum şi în alte oraşe din ţară.

De pildă, în anul universitar 1934-1935, George

Z. Strat a ţinut mai multe conferinţe la Institutul

Social din Bucureşti, Asociaţia Generală a

Economiştilor din România, Uniunea Intelec -

tuală Română din Bucureşti, Academia de

Export din Galaţi, Societatea ASTRA din

Braşov, Asociaţia Profesorilor Secundari din

Ploieşti, Societatea ASTRA din Arad, Societatea

Studenţilor în Filosofie din Cluj.

A elaborat numeroase lucrări, unele dintre

ele de mare actualitate, ca de pildă: Le rôledu consommateur dans l’économie moderne(d’après les doctrines et les faits plus parti -culièrement en France), Paris, 1922; La libertésyndicale en Roumanie (lucrare scrisă la cererea

Biroului Internaţional al Muncii de la Geneva, ca

o contribuţie la alcătuirea marii monografii

internaţionale publicată în anii 1927–1929, fiind

încorporată în volumul al IV-lea, paginile 365-

430. Scopul acestei lucrări era, în primul rând, de

a lămuri conceptul de libertate sindicală (dacă

există o atare libertate în România şi condiţiile în

care ea funcţionează.), Bucureşti, 1927; Econo -mia socială şi legislaţia muncitorească,

Bucureşti, Editura „Socec”, 1929; Industrii şimeserii române, Bucureşti, 1929; Consideraţiuniasupra proletariatului, Bucureşti, Editura

„Socec”, 1930; Evoluţia dreptului de asociaţiune

în România, Bucureşti, Tipografiile Unite, 1930;

Organizaţia Internaţională a Muncii şi viaţaeconomică, Bucureşti, Editura I.E. Torouţiu,

1930; La situation économique des classessociales en Roumanie, Bucureşti, Editura

„Socec”, 1930; Cursul de economie socială şilegislaţie muncitorească, ţinut la Academia de

Înalte Studii Comerciale şi Industriale din

Bucureşti în anii 1928–1930, Bucureşti, Editura

„Hălmu”; Cursul de doctorat asupra doctrineiindividuale liberale, Oradea, 1932-1933; Inter -venţionismul statului în economia naţio nală,

Bucureşti, 1932; Politica şi consumaţiunea,

Bucureşti, 1932; Despre necesitatea unui nouideal naţional, Bucureşti, Tipografia de Artă

Leopold Geller, 1933; Economia americană.Experienţa Roosevelt, Bucureşti, Tipografia de

Artă Leopold Geller, 1934; Intervenţionismulstatului, limitele sale şi munca naţională,

Bucureşti, Editura Torouţiu, 1934; T. R. Malthusşi principiul poporaţiei, Bucureşti, Tipografia de

Artă Leopold Geller, 1934; Problema sfeclei dezahăr la Congresul Internaţional Agricol dinBudapesta. Iunie 1934, Roman, 1934; Imper -ativul industrializării în economia românească,

Bucureşti, Excelsior, 1935; Lipsa criteriului înviaţa economică românească, Excelsior, 1935;

Curs de economie politică, Cluj, Editura Cioflec,



1935; Evoluţia economiei româneşti în cursulultimului veac, Bucureşti, Tipografia de Artă

Leopold Geller, 1935; Curs de istoria doctri neloreconomice. Partea I: Din antichitate şi până laconstituirea liberalismului clasic, Cluj, 1936;

Elogiul libertăţii, Bucureşti, Tipo grafia de Artă

Leopold Geller, 1937; Organizaţia socială amuncitorilor în România, Bucureşti, 1938; Struc -tura generală a individualismului eco nomic;

Bucureşti, 1938; Istoria doctrinelor eco no mice.Doctoratul politico-economic, Bucureşti, 1939;

Politica economică a lui �apoleon, Bucureşti,

1939; Curs de istoria doctrinelor economice.

Anul II licenţă, Bucureşti, 1940; Economia derăzboi, Bucureşti, 1940; Mirabeau, Bucureşti,

1941; Determinarea nivelului consumaţiei înRomânia, Bucureşti, 1942; Problema elitelorsociale, Bucureşti, 1942 şi reeditată în 1943; Cursde istoria doctrinelor economice, Bucureşti,

1943; La un sfert de veac de la marea unire: 1decembrie 1918–1 decem brie 1943, Bucureşti,

1944; Industria româ nească în cadrul economieieuropene, Bucureşti, 1945; Spre ţărmuri însorite.Însemnări de călătorie, Bucureşti, 1945; Cursde economie politică. Introducere generală,

Bucureşti, 1946; Curs de istoria doctrineloreconomice. Partea I, Bucureşti, 1946; Istoriadoctrinelor economice, Bucureşti, fără an;

Zahărul şi cultura sfeclelor în Europa, Roman,

fără an. A colaborat la realizarea volumelor I şi

III ale Enciclopediei României din 1938.

George Z. Strat a scris prefaţa lucrării Pazabună trece primejdia rea. Sfaturi pentru apă ra -rea vieţii şi a sănătăţii muncitorului, ce a apărut

la Bucureşti, în 1939. De precizat că Legeapentru organizarea casei construcţiilor, publi -

cată, în 1939, de Editura ziarului „Universul” din

Bucureşti, a fost însoţită de expunerea de motive

a lui Mihail Ralea, de un cuvânt introductiv al

lui George Z. Strat şi de o prefaţă şi index alfa -

betic realizate de Vintilă F. Pantazopol. George

Z. Strat este, totodată, autorul studiului intro -

ductiv al cărţii lui Anastase Gusti Scrieri sociale,politice şi economice, ce a apărut, în 1940, la

Editura Librăriei Universitare I. Cărăbaş din

Bucureşti.

În urma instaurării regimului comunist în

România, după încheierea celui de al doilea

război mondial, George Z. Strat a fost scos din

învăţământul universitar, a fost arestat, în toiul

nopţii, şi întemniţat pe 6 mai 1950, pentru

implicarea sa în viaţa politică din perioada

interbelică, în penitenciarul de la Sighet, unde au

fost încarceraţi, cam în acelaşi timp, mulţi alţi

foşti demnitari ai ţării. George Z. Strat a fost

transportat de la Bucureşti, fiind îmbarcat din

curtea Ministerului de Interne şi dus la Sighet,

cu duba nr. 16986, în care se mai aflau înghesuite

alte 17 personalităţi, între care şi Mihail Măgu -

reanu, fost preşedinte al Secţiunii I-a a Con si -

liului Legislativ interbelic, care a condus, pentru

scurt timp, ad interim, această instituţie juridică

importantă a ţării, decedat în închisoare la Sighet

în 1951.

Eliberat în iunie 1955, lui George Z. Strat

i s-a fixat domiciliu obligatoriu la Măzăreni, în

Bărăgan.

Pierrot Strat, fiul lui George Z. Strat, a fost,

la rândul său, arestat în aprilie 1952, cu lotul

familiilor foştilor demnitari şi internat în lagărul

Ghencea. A fost condamnat administrativ şi a

fost deţinut în coloniile de muncă de la Spanţov

şi apoi Borzeşti. A fost eliberat în 1954.

La scurt timp după eliberare, lui George Z.

Strat i s-a înscenat un alt proces, sub acuzaţia de

a fi complotat împotriva statului, alături de

Aurelian Bentoiu. De remarcat că Aurelian

Bentoiu, înscris în decembrie 1919 în Baroul

Ilfov, a profesat avocatura, întâi ca secretar al lui

Istrate Micescu, apoi într-un cabinet propriu. A

fost radiat din Barou în 1948, în urma reformei

comuniste a justiţiei. A fost deputat de Ialomiţa

din partea Partidului Naţional Liberal, subse -

cretar de stat la justiţie şi interne în perioada

1935-1937, pentru ca în noiembrie 1939 să-i

urmeze lui Istrate Micescu în funcţia de ministru

al justiţiei, pentru câteva luni. După instalarea

guvernului comunist a fost închis, începând din

noiembrie 1948, timp de 8 ani, în penitenciarele:

Jilava, Galaţi, Piteşti, Sighet, Craiova, Malmaison,

Uranus, Văcăreşti, fără să fi fost condamnat. În

1956 i s-a intentat un proces la Tribunalul Militar

Bucureşti, fiind judecat pentru întreaga sa

activitate interbelică şi achitat. În cele 17 luni de

libertate a transcris poeziile compuse, în gând, în

închisoare. A fost arestat din nou în noiembrie

1957 şi rejudecat câteva luni mai târziu în cadrul

unui mare lot liberal. Condamnat la 25 de ani de



temniţă grea, a supravieţuit doar cinci ani şi a

murit în închisoarea de la Jilava, la 27 iunie

1962. A avut doi copii: Pascal Bentoiu – reputat

compozitor şi muzicolog şi Marta Cozmin –

scriitoare. Annie Bentoiu, soţia fiului său Pascal,

este autoarea a două volume de memorii, de

mare amploare, din perioada instaurării

comunismului în România, apărute în 2000

(volumul I) şi 2006 (volumul II), la Editura

„Vitruviu”, intitulate Timpul ce ni s-a dat.Memorii 1947 -1959. Cele două volume au fost

reeditate de Editura „Humanitas”: volumul I în

2007 şi volumul II în 2009.

Împreună cu George Z. Strat şi Aurelian

Bentoiu a fost arestat şi celebrul avocat şi colec -

ţio nar de artă Hurmuz Aznavorian, epurat din

Barou în 1947, în urma schimbării regimului

politic în ţară. Hurmuz Aznavorian a fost deputat

din partea Partidului Naţional Liberal, dar şi con -

silier temporar al Consiliului Legislativ, calitate

în care şi-a adus contribuţia la finalizarea nouluiCod penal. Între 1950 şi 1953, a fost închis şi tri -

mis la muncă forţată la Canal, iar apoi, pentru un

an, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bucovina.

Alături de cei amintiţi, din lotul respectiv a

făcut parte şi Paul Dimitriu, care se pare că a

contribuit la alcătuirea dosarului procesului în

cauză. Paul Dimitriu a fost avocat, membru al

Partidului Naţional Liberal, redactor la ziarul

liberal „Viitorul”. După instaurarea regimului

comunist i s-a interzis să mai practice avocatura

şi a fost arestat în două rânduri. A emigrat în

Franţa şi s-a stabilit la Nisa, unde a devenit

profesor la Universitatea „Sophia Antipolis”. A

prac ticat de asemenea dreptul în Franţa. A pu bli -

cat două volume de memorii, având titlul

Exerciţii de memorie.

În urma procesului mai sus menţionat,

George Z. Strat a fost condamnat şi întemniţat,

pe rând, la penitenciarele Jilava şi Botoşani. A

decedat la 15 decembrie 1961 în închisoarea de

la Botoşani. În aceeaşi închisoare, a murit, în

urma condamnării la 25 de ani de muncă silnică,

şi prietenul său Hurmuz Aznavorian, la 5 aprilie

1962. Ambii au fost aruncaţi în groapa comună.

Ce ironie a sorţii, ca cel care a scris Elogiullibertăţii să moară în temniţă, ca cel mai odios

dintre criminali.



Colecţia „MARI JURIŞTI ROMÂNI” iniţiată

de Editura Academiei în colaborare cu Editura Uni -

versul Juridic este menită, astfel cum se precizează şi

în Argumentum, să ne prezinte o lume aparte, respectiv

lumea personalităţilor dreptului de-a lungul timpului.

Numeroase nume ale marilor jurişti ai nea -

mului au fost în acelaşi timp cele ale unor oameni de

o cultură vastă, cu preocupări și în alte diferite

domenii ale literaturii, ştiinţelor şi artelor.

Printre aceste nume se regăseşte şi cel al lui

Tudor Radu Popescu, jurist cu o carieră universitară

strălucită şi cu o operă formativă şi de creaţie de

admirat, în special în domeniul dreptului privat

român, membru de onoare al Academiei Române,

fost membru, între anii 1938-1948, al primului Con -

sil iu Legislativ interbelic, distins cu Premiul de

excelenţă al Uniunii Juriştilor din România şi can -

didat la premiul Nobel pentru pace în anul 1996.

Prof. univ. dr. Tudor R. Popescu (1913-2004)

a adus un aport deosebit la dezvoltarea dreptului

privat român din ultima jumătate de veac, îndeosebi

în materia dreptului civil, dreptului internaţional

privat şi dreptului comerţului internaţional.

Se remarcă faptul că profesorul Tudor Popescu

a fost format la marea şcoală juridică românească

inter belică, beneficiind de sprijinul şi de modelul unor

personalităţi precum: Traian Ionaşcu (căruia i-a fost

asistent la Facultatea de drept din Iaşi), Mihail Eliescu

ori Petre Anca (în cadrul Consiliului Legislativ).

După ce i se conferea, în anul 1937, titlul de doctor în

ţară, la Facultatea de Drept din Iaşi, T.R. Popescu

obţine în anul 1940 titlul de doctor şi La Facultatea de

Drept din Paris, sub îndrumarea marelui profesor

René Cassin.

De referinţă în bogata sa activitate ştiinţifică

sunt lucrările şi experienţa sa în domeniul dreptului

comerţului internaţional, domeniu care, în ţară, la

momentul respectiv, era monopol de stat, iar apli -

carea Codului comercial de la 1887 era practic

suspendată.

De asemenea, profesorul Tudor Popescu a fost

un arbitru internaţional de prestigiu, participant activ

la procesul de sistematizare, uniformizare şi dez -

voltare al reglementărilor în materie şi la dialogul

ştiinţific aferent, fiind practic de neconceput ca în

marile procese de arbitraj internaţional să nu fie

invocate păreri, opinii şi idei din lucrările sale.

Acestea au fost unele dintre motivele pentru

care, la data de 22 mai 2013, chiar în ziua împlinirii

centenarului naşterii prof. univ. dr. Tudor R. Popescu,

a fost lansat sub egida Editurii Academiei şi a Editurii

Universul Juridic un volum de evocări ale acestuia,

cuprinzând comunicări dedicate personalităţii şi

activităţii acestuia.

În lucrarea antologică de faţă, viaţa şi opera

savantului sunt prezentate în mod elogios de


NOI APARIŢII EDITORIALE

Lucrarea îngrijită de Ion Dogaru şi Mircea Duţu

MARI JURIŞTI ROMÂNI- centenar -

TUDOR RADU POPESCU

Bucureşti, Editura Academiei Române

în colaborare cu Editura Universul Juridic, 2013, 212 p .

�oi apariții editoriale


specialişti ai lumii juridice care l-au cunoscut, l-au

stimat şi pentru care acesta a reprezentat un model

demn de urmat.

Printre materialele prezentate în lucrarea de

faţă, remarcăm pe cel referitor la opiniile distin sului

profesor T. Popescu privind perioada în care şi-a

desfăşurat activitatea în cadrul primului Consiliu

Legislativ interbelic, instituţie care şi-a pus o serioasă

amprentă asupra viitoarei cariere şi despre care a

păstrat o amintire plăcută pe tot parcursul vieţii,

aspecte întărite de afirmaţia sa: „Consiliul Legislativ

era o instituţie extrem de selectă, cea mai selectă din

ţară”.

Lucrarea a fost îngrijită de prof. univ. dr. Ion

Dogaru, membru de onoare al Academiei Române şi

de prof. univ. dr. Mircea Duţu, directorul Institutului

de Cercetări Juridice.

Astfel cum precizează în cuvintele de apre ciere

ale lucrării de faţă d-nul prof. univ. Dr. Mircea Duţu,

despre profesorul Tudor Popescu se poate vorbi ca

despre un „spirit generos şi elevat”, care „a văzut în cer -

cetarea juridică fundamentul teoretic indispensabil al

activităţii didactice universitare, de legiferare şi aplicare

a dreptului şi i-a acordat consideraţia nece sară”.

Cătălin Ciora

Consilier – Șef de sector

În tot mai dinamica și tumultoasa realitate

românească, discuțiile și polemice în jurul reformei

Constituției constituie un subiect universal și „la

modă” în mediul politic și social actual și, fără

îndoială, în mass-media. Sunt reflectate păreri

diverse, argumente pro și contra schimbării unor

anumite materii sau instituții constituționale –

argumente care, uneori, sunt cel puțin inedite prin

nefundamentarea lor știintifică și prin neraportarea

lor logică la realitatea existentă, concretă și palpabilă

a societății în care trăim.

În acest context, câțiva specialiști ai dreptului

au avut o inițiativă salutară, încercând să explice

rațional problemele structurale și de fond ale legii

fundamentale și să ofere, astfel, un început pentru

conturarea unui cadru juridic coerent și eficient pentru

revizuire. Sub coordonarea asis. univ. dr. Bogdan

Dima și a prof. univ. dr. Elena Simina Tănăsescu,

colectivul de autori care a întocmit Ra portul Comisiei

pentru o nouă Constituție a fost format din prestigioși

juriști și sociologi, respectiv Daniel Barbu, Valentin

Constantin, Manuel Guțan, Gheorghe Piperea, Roberta

Ogaru și Dinu Zamfirescu.

Totodată, este de menționat că întregul proiect,

finalizat în lucrarea de față, a fost inițiat de Fundația

„Horia Rusu”, organizație neguvernamentală, care

susține reformarea societății românești.

Structurată în zece capitole, cartea abordează

temele de impact, intens și viu discutate, privitoare

la iminenta revizuire constituțională, prezentând

pertinent, logic și comparat următoarele subiecte:

sistemul de guvernare: parlamentarism (argumente,

riscuri, nece sitate), prezidențialism sau semipreziden -

țialism?; drepturile și libertățile fundamentale –

valoare supre mă a legii fundamentale; puterea legis -

lativă – Parla mentul României; puterea executivă -

Președintele României, Guvernul României, rapor -

turile dintre Parlament și Președinte, raporturile

dintre Parlament și Guvern; puterea judecătorească,

justiția consti tu țională și constituția economică. În

finalul fiecărui capitol, în urma analizelor minuțioase,

atât a legis lației interne, cât și a altor state, autorii

propun, în mod concret, soluții care pot fi avute în

vedere la iminenta revizuire constituțională.

Este de semnalat și bibliografia interesantă, de

referință pentru materia analizată, dar și pentru

dreptul constituțional în general.

Toate acestea conferă, cu siguranță, volumului

de față, în anatomia juridică actuală, un punct de

plecare documentat științific, obiectiv și pertinent

pentru inițierea oricărei revizuiri constituționale.

Luiza Manea

Consilier, Director



Bogdan Dima, Elena Simina Tănăsescu

(coordonatori)

Reforma constituţională: analiză și proiecţii

Raportul Comisiei pentru o nouă Constituţie

Bucureşti, Universul Juridic, 2012, 214 p.

Încheierea unui contract de credit bancar a fost –

într-o perioadă recentă din istoria noastră – la înde -

mâna tuturor celor care puteau justifica posesia unui

act de identitate. Consecinţele acestui – în aparenţă

insignifiant – act sunt vizibile şi astăzi; uşurinţa în

acordarea împrumutului, asaltul mass-media asupra

potenţialilor clienţi prin reclame de tot felul precum

şi o oarecare „tăcere” din partea organismelor de

control si supraveghere bancară au declanşat – după

unele păreri avizate – criza economică din care

România nu reuşeşte să iasă.

În acest context, lucrarea de fața a apărut cu o

prefaţă semnată de preşedintele Camerei Naţionale

(fosta Cameră de Comerţ şi Industrie a României),

domnul Mihai M. Vlasov, care subliniază că „Ar finecesară o cultură de umanism aplicat, fundamentalbiblică, pentru a atinge gramul de respect al cre -ditorului datorat natural debitorului, fără de careprimul n-ar exista, nici ca instituţie, nici ca obraznicăprosperitate”.

În volumul de faţă autorii, distinse voci ale

mediului juridic: dr. Dumitru A.P. Florescu, judecător

dr. Adrian Bordea şi judecător Roxana Popa, şi-au

propus o privire de ansamblu a acestei specii de

contract, demers pe care îl considerăm salutar,

întrucât din peisajul publicistic românesc lipseşte o

lucrare de asemenea cuprindere.

Capitolul I are ca punct de plecare actele nor -

mative care reglementează contractul de credit, anali -

zând clasificarea, încheierea, efectele şi încetarea

contractului de credit bancar.

Partea cea mai consistentă a volumului este

reprezentată de Capitolul al II-lea, denumit „Clauzele

abuzive în contractele bancare”. Este prezentat aici

inclusiv „modul de evoluţie al teoriilor asupracontractului, de la absolutismul securităţii raportuluijuridic până la intervenţia legiuitorului saujudecătorului asupra acestui raport juridic, în bazajustiţiei contractuale”. Un rol important în aprecierea

unei clauze din contractul bancar ca fiind abuzivă l-a

avut jurisprudenţa, care a apreciat într-un sens larg

viciile de consimţământ la semnarea lui. De ase me -

nea, aprecierea bunei credinţe – principiu nou intro -

dus în materia raporturilor juridice prin intrarea în

vigoare a noului Cod civil – facilitează aprecierea de

către judecător a unei clauze ca fiind abuzivă.

Conţinutul contractului de adeziune, ca varie -

tate a contractului de credit bancar, este supus anali zei

lucrării de faţă, evidenţiindu-se poziţia „părţii slabe”,

care nu are altă alternativă decât semnarea lui – în

condiţiile impuse şi în absenţa totală a negocierii.

Contractul de leasing, ca formă de finanţare,

indiferent de entitatea care îl redactează, este un alt

contract în care lipseşte negocierea individuală,



Dumitru A.P. Florescu,Adrian Bordea, Roxana Popa

Contractul de credit bancar

Bucureşti, Universul Juridic, 2013, 320 p.

forma lui fiind prestabilită şi aplicabilă tuturor

cocontractanţilor, cu posibilitatea de a-l modifica

doar în ceea ce priveşte aspecte minore.

Preocupările la nivelul Uniunii Europene

pentru reglementarea pieţii interne în domeniul

contractelor bancare au dus la adoptarea Directivei

nr.2008/48/CE a Parlamentului European şi a

Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de

credit pentru consumatori; transpunerea în legislaţia

noastră a acestei directive s-a materializat prin

adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr.50/2010, care a

creat cadrul necesar relansării creditării, dar un mediu

concurenţial care să menţină „un grad suficient desolvabilitate atât debitorilor, cât şi creditorilor” se

arată în acest studiu.

Autorii analizează în continuare şi aspectele

terminologice introduse de Legea nr.287/2009 –

Codul civil – criticând soluţia adoptată de legiuitor

care doar înlocuieşte denumirea de „comerciant” cu

cea de „profesionist”, fără însă a-l identifica în mod

concret. Necorelarea între prevederile actelor nor -

mative în vigoare – respectiv Legea nr.193/2000 şi

Ordonanţa de urgenţă nr.50/2010 – în ceea ce priveşte

obligaţia de informare a consumatorului referitoare

la modificarea dobânzii, este, de ase me nea, co -

mentată de autori. Capitolul al II-lea se încheie cu o

bogată jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie.

Capitolul al III-lea este rezervat analizei mo -

dului în care este sancţionată clauza abuzivă inserată în

contractul de credit bancar. Legislaţia comunitară nu

statuează asupra modalităţilor de sancţionare a

clauzelor abuzive, lăsând la latitudinea fiecărei ţări

sancţionarea şi organele competente să le constate. În

schimb, există în jurisprudenţa Curţii Europene de

Justiţie o serie de decizii importante pentru aprecierea

ca fiind „abuzivă” a unei clauze dintr-un contract de

credit, ceea ce constituie un bun ghid pentru jude -

cătorul român. Capitolul are inserate, la sfârşit, câteva

din deciziile Tribunalului Bucureşti, criticate de autori.

Volumul se încheie cu „Concluzii”, în care

autorii evidenţiază dezechilibrul dintre profesionişti

şi consumatori, încă de la semnarea contractului,

când – cel puţin teoretic – părţile ar trebui să fie în

poziţii de egalitate. De aceea, restabilirea unui echili -

bru contractual este necesară, în unele cazuri chiar

prin limitarea libertăţii contractuale a părţii aflate în

poziţie de superioritate.

Apreciem util şi bine documentat acest studiu,

în condiţiile în care creditarea în ţara noastră s-a făcut

adesea în dauna debitorilor; el poate constitui un

instrument util atât profesioniştilor care au legătură

cu acest domeniu, cât şi simplului debitor – cocon -

tractant într-un contract de credit bancar.

Lucica Violeta �iculae

expert



În ziua de 12 mai 2013, în sala mare a Teatrului

„Nottara” din Bucureşti, a avut loc Adu narea generală

a Uniunii Juriştilor din România la care au participat

reprezentanţi ai tuturor categoriilor de jurişti –

magistraţi, avocaţi, notari publici, consilieri juridici,

executori judecătoreşti şi ai altor profesii juridice.

Pe ordinea de zi a Adunării generale a figurat:

prezentarea raportului de activitate; prezentarea

bilanţului contabil pe anul 2012; prezentarea rapor -

tului Comisiei de cenzori pe anul 2012; prezentarea

bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2013;

discutarea şi adoptarea noului Statut al Uniunii

Juriştilor din România, alegerea Consiliului director,

a preşedintelui Uniunii şi a Comisiei de cenzori.

Şedinţa a fost condusă de prof. univ. dr. Ioan

Alexandru, preşedinte interimar al Uniunii, care a

prezentat raportul de activitate şi a supus la vot adop -

tarea acestuia, precum şi noul Statut al Uniunii Juriştilor

din România, discutat, în prealabil, de participanţi.

Una dintre propunerile de amendare a proiec -

tului de Statut a vizat introducerea funcţiei de preşe -

dinte onorific, funcţie care urmează să fie ocupată, în

conformitate cu votul majorităţii participanţilor la

Adunarea generală, de Gavril Iosif Chiuzbaian, fost

preşedinte al Uniunii Juriştilor din România.

La finalul şedinţei a fost ales noul preşedinte al

Uniunii, în persoana domnului conf. univ. dr. Ioan

Chelaru.

De asemenea, a fost ales noul Consiliu di -

rector, din componenţa căruia fac parte şi Sorin

Popescu, Preşedinte de secţie la Consiliul Legislativ,

Mihaela Ciochină, director în cadrul Departamentului

legislativ al Senatului şi Izabella Navroţchi, consilier,

şef de sector la Consiliul Legislativ.


MANIFESTĂRI ŞTIINŢIFICE

Adunarea generală a Uniunii Juriştilor din România –București, 12 mai 2013

La finalul Adunării generale a fost adoptată o

Rezoluţie căreia i s-a dat citire de către preşedintele

Uniunii, domnul conf. univ. dr. Ioan Chelaru. Con -

form acesteia, Adunarea generală a Uniunii Juriştilordin România îşi exprimă speranţa că, în perioada ceurmează, înfăptuirea actului de justiţie se va realizamai aproape de nevoile celor pe care îi slujeşte. Uncelebru dicton afirmă: „Justiţia nu numai că trebuieînfăptuită, dar este necesar să se şi perceapă acestlucru”. Este un deziderat către care trebuie să tindăprofesiile juridice care, împreună, pot forma oautentică „casă comună a justiţiei”, ce trebuie să îicuprindă pe toţi oamenii legii.

*

* *

În ziua de 27 mai a.c. a avut loc, la sediul

Uniunii Juriștilor din România, prima ședință a

Consiliului director al Uniunii, prezidată de conf.dr.

Ioan Chelaru, președintele Uniunii Juriștilor. În

cadrul ședinței, au fost aleși în funcția de vice pre -

ședinte al Uniunii: prof.dr. Ioan Alexandru, prof.dr.

Mircea Duțu, directorul Institutului de Cercetări

Juridice și Sorin Popescu, secretar de stat, președinte

de secție la Consiliul Legislativ; aceștia se alătură

conf. dr. Gheorghe Gheorghiu și prof.dr. Ovidiu

Predescu, care – în calitatea lor de președinte al

Societății „Titu Maiorescu” și, respectiv, director al

revistei „Dreptul” – sunt de drept vicepreședinți ai

Uniunii Juriștilor.

Izabella NavrotchiConsilier, Șef de sector

Manifestăti științifice


La data de

22 mai 2013, chiar

în ziua îm pli nirii

cen te na ru lui naş te -

rii prof. univ. dr.

Tu dor R. Popes cu,

fost mem bru de

onoare al Aca de -

miei Române,

membru al Consi -

liu lui Legislativ

inter belic, a avut

loc, la sediul Bi -

blio tecii Acade miei,

o festivitate dedi cată personalităţii sale, cu prilejul

apariţiei, sub egida „Editurii Aca demiei” şi a Edi -

turii „Universul Juridic”, a unui volum de evocări

ale acestuia.

Volumul a fost îngrijit de prof. univ. dr. Ion

Dogaru, membru de onoare al Academiei Române

şi de prof. univ. dr. Mircea Duţu, directorul Insti -

tutului de Cercetări Juridice, fiind primul dintr-o

serie despre Mari jurişti români.Festivitatea, care a avut loc în prezenţa lui

Nicolae Popescu, fiul prof. Tudor R. Popescu,

precum şi a unui numeros public – jurişti, cerce -

tători, cadre didactice – a fost prezidată de acad.

Marius Sala, vicepreşedinte al Academiei şi în

cadrul acesteia au luat cuvântul: acad. Ion Doga ru;

prof. univ. dr. Mircea Duţu; prof. univ. dr. Ion

Popa, fost preşe dinte al Curţii Constitu ţionale şi al

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Sorin Popescu,

secretar de stat la Con siliul Legislativ.

Cu această ocazie a fost sărbătorit şi profe-

sorul de origine română �icolae Mateescu-

Matte, membru de onoare din străinătate al

Manifestare ştiinţifică omagială, dedicatăcentenarului naşterii prof. univ. dr. Tudor R. Popescu

(1913 – 2009)

Biblioteca Academiei Române

Bucureşti – 22 mai 2013

Academiei Române, cu prilejul împlinirii vârstei

de 100 ani şi al apariţiei, la aceleaşi edituri, a

unui volum omagial.

În cadrul festi -

vităţii desfăşurate la

Biblio teca Academiei

a fost lansat şi vo -

lumul de „Memorii”des pre Tudor Radu

Popescu, scris de ve -

nera bila doamnă Vera

Popescu, soţia aces -

tuia – singura supra -

vie ţuitoare a Con si-

liu lui Legis lativ in -

terbelic – şi de fiul

pro fesorului, Nicolae

Popescu.

Sorin Popescu

Președinte de secție


Articole din revistele de drept străine

intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

- Bibliografie adnotată∗ -

JOUR�AL DU DROIT I�TER�ATIO�AL

1. PA�CRAZI, MARIE-EVE. – L’actif étranger du debiteur en procédure collective = Activul străinal debitorului aflat sub control judiciar. În: Journal du droit international. – nr.1, 2013, p.27-43.

Dreptul întreprinderii aflată în dificultate face eforturi pentru a fi pragmatic. Confruntat cu fenomenul dispersiei patrimoniului

întreprinderii, acest drept îşi proclamă vocaţia naţională asupra bunurilor debitorului „urbi et orbi”. Dar nu este oare şi un soi

de vanitate afişată a acestui imperialism? Considerarea suveranităţii naţionale înclină la această reflecţie. Această circumspecţie

merită a fi relativizată, pe de-o parte pentru că nu are loc în cadrul spaţiului european, şi, pe de altă parte, ordinea juridică străină

n-ar şti să ascundă constrângerile implicate de către o asemenea vocaţie la fel de bine pentru debitor precum pentru creditor

sau organele procedurale.

Subiect: active în străinătate ; creditor ; debitor ; întreprindere ; întreprindere în dificultate

2. SAVADOGO, LOUIS. – Le régime international des câbles sous-marins = Regimul internaţionalal cablurilor sub-marine. În: Journal du droit international. – nr.1, 2013, p.45-82.

Prezentul studiu încearcă să identifice regimul internaţional al acestor bunuri, adică acel ansamblu de reguli cu vocaţie

permanentă care le încadrează. Libertatea „punerii” de cabluri sub-marine a fost consacrată prin Convenţia internaţională

referitoare la protecţia cablurilor sub-marine din 1884, ca şi prin Convenţia de la Geneva din 1958 asupra dreptului mării şi

prin Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării. Corpul normelor juridice este dispersat, iar producerea sa rămâne

tributară consideraţiilor legate de competiţia comercială şi naţionalismului maritim al statelor. Pe acest plan, libertatea

utilizatorilor se găseşte fin îngrădită de reguli prohibitive.

Subiect: cabluri sub-marine ; regim ; reguli ; transport

REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ

3. LAGARDE, PAUL. – Les principes de base du nouveau règlement européen sur les successsions

(1) = Principiile de bază ale noii reglementări europene în materia succesiunilor. În: Revue critique de droit

international privé. – nr.4, 2012, p.691-732.

Această reglementare, care uniformizează în Uniunea Europeană regulile conflictului de legi şi de jurisdicţie în materia

succesiunilor, constituie pentru dreptul francez actual o adevărată revoluţie. Reglementarea în cauză are trei principii de bază:

în primul rând unitatea, unitatea competenţelor judiciare şi legislative, unitatea legii aplicabile mobilelor şi imobilelor,

ataşamentul comun fiind ultima rezidenţă obişnuită a defunctului; apoi autonomia de voinţă, posibilitatea pentru orice persoană

de a supune succesiunea sa legii sale naţionale, posibilitatea pentru cei în drept de a atribui competenţă autorităţilor Statului

membru a cărui lege a fost aleasă de defunct; în sfârşit, continuitatea, garantarea în amonte a reglementării sucesiunii prin

crearea şi recunoaşterea în toate statele membre a unui certificat succesoral european şi, după această reglementare, prin

recunoaşterea şi executarea deciziilor şi a actelor publice referitoare la acesta.

Subiect: bun imobil ; certificat de moştenitor ; defunct ; domiciliu ; moştenitori ; Uniunea Europeană

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

∗Lucrare realizată de Maria Luiza MANEA şi Lucica Violeta NICULAE, Consiliul Legislativ.

4. RALSER, ELISE. – Le statut civil de droit applicable à Mayotte. Un fanotôme de statut

personnel coutumier = Statutul civil aplicabil în Insulele Mayotte. Fantoma statutului personal cutumiar. În:

Revue critique de droit international privé. – nr.4, 2012, p.733-774.

Existenţa unui statut personal cutumiar este consacrat şi protejat de Constituţia din 4 octombrie 1958, ceea ce face ca în cadrul

sistemului juridic francez să existe un conflict de legi cel puţin singular. Diferit de conflictele internaţionale de legi, conflictele

interne de legi pot împrumuta totuşi aceleaşi metode, chiar dacă nu au mereu aceleaşi limite. Este vorba, în cele două cazuri,

de efectuarea unei repartizări între diferitele tipuri de reglementări, natura constituţională a regulii în cazul conflictului, de

principiu, conduce la o apropiere în mod necesar diferită de conflictul intern de legi. Luând statutul personal al locuitorilor din

Insulele Mayotte ca exemplu, studiul de faţă este destinat descrierii dificultăţilor atât în determinarea cât şi în punerea în

aplicare a statutului personal aplicabil, mergând până la punerea lui în discuţie.

Subiect: cutuma ; determinare statut ; Mayotte ; statut civil

REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ

5. KERCHOVE, MICHEL VA� DE. – Les mineurs ayant commis un fait qualifié infraction en

Belgique: à la croisée de quatre modèles principaux d’intervention = Minorii care au comis o faptă calificatăca infracţiune în Belgia: la intersecţia a patru modele principale de intervenţie. În: Revue de science criminelle

et de droit pénal comparé. – nr.4, 2012, p.807-817.

Unul dintre specialiştii protecţiei tinerilor în Belgia a scris acum mai bine de douăzeci de ani că protecţia tinerilor se găseşte

azi „la intersecţie de drumuri”, sugerând că este ţinta tirului între ideea că tânărul delincvent trebuie „ajutat” şi ideea că trebuie

„pedepsit”. Deşi este parţial exact, această prezentare a lucrurilor trebuie lărgită, pentru a nu aluneca spre o simplă opoziţie

de termeni „penalizare-nepenalizare” care riscă fie să restrângă dezbaterea, fie să o situeze la un nivel superficial. Deşi nu sunt

singurele imaginabile, autorul reţine, bazându-se pe un criteriu fundamental „funcţional”, patru modele principale de

intervenţie, despre care se poate discuta o calificare precisă, pe care le numeşte, după o terminologie relativ consacrată: un

model „protector”, un model „răzbunător”, un model „reparator” şi un model „conciliator” care determină patru „stiluri de

control social”, diferite parţial.

Subiect: infracţiune ; minor ; pedeapsă ; protecţie

6. MARTI�-CHE�UT, KATHIA. – L’internalisation des droits de l’homme et le modèle

d’intervention à l’égard de „l’enfance en conflit avec la loi” = Internaţionalizarea drepturilor omului şimodelul de intervenţie în privinţa „minorului în conflict cu legea”. În: Revue de science criminelle et de droit

pénal comparé. – nr.4, 2012, p.789-806.

Fenomenul internaţionalizării dreptului, cu o mai mare dezvoltare în a doua jumătate a secolului al XX-lea – care favorizează

o oarecare armonizare a sistemelor juridice naţionale în diverse sectoare – a afectat de o manieră deloc neglijabilă domeniul

minorităţii. Acest studiu, insistând asupra interacţiunilor dintre procesul de internaţionalizare a drepturilor copilului şi

transformările politicilor penale naţionale aplicabile delicvenţei juvenile, încearcă să evidenţieze un model de intervenţie care

a fost creionat în sfera internaţională şi că acest model se bazează pe o oarecare experienţă rezultată din dreptul comparat.

Dreptul comparat joacă un rol important în procesul de internaţionalizare a dreptului; el se realizează în conexiune cu dreptul

comparat, care este sursa dreptului internaţional.

Subiect: copilărie ; drept comparat; drept penal; drepturile omului; internaţionalizarea dreptului; minor

7. TRÉPA�IER, JEA�. – Les transformations du régime canadien relatif aux mineurs délinquants:

un regard sur le droit et les pratiques = Transformările regimului canadian referitoare la minorii delincvenţi:privire asupra dreptului şi a practicilor. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé . – nr.4,

2012, p.819-855.

Cu adoptarea de către Parlamentul federal a Legii asupra sistemului de justiţie penală pentru adolescenţi din 2002, Canada a

schimbat direcţia în ceea ce priveşte tratamentul delincvenţilor minori. După ce Legea asupra tinerilor delincvenţi din 1908 a

instaurat o protecţie a copilăriei, în ce priveşte aceşti minori, Parlamentul canadian a subscris – prin Legea asupra tinerilor

delincvenţi din 1984 – unei abordări educative, care reţinea importante elemente ale modelului protectiv, limitând totuşi

diversele abuzuri pe care acest model le putea antrena. Pentru motive absolut politice, Parlamentul canadian a făcut un pas

important în 2002 pentru apropierea justiţiei pentru minori la justiţia penală pentru adulţi, mai mult decât a făcut-o vreodată

în cursul ultimului secol. Autorul trece în revistă evoluţia legilor anterioare, pentru ca apoi să se oprească asupra unor aspecte

esenţiale ale legii actuale şi la unele practici cărora li se aplică legea.

Subiect: Canada ; delincvent ; infractor minor ; infracţiune ; lege penală ; minor

Referințe bibliografice


REVUE FRA�ÇAISE DE DROIT CO�STITUTIO��EL

8. CARDE�ES, A. AUGUSTI�. – Le régime présidentiel argentinian: des discours sur

l’atténuation de la présidentialisation à la réalité de sa consécration définitive = Regimul prezidenţialargentinian: de la discursurile asupra atenuării acestui regim la realitatea consacrării sale definitive. În: Revue

française de droit constitutionnel. – nr.93, 2012, p.11-36.

Istoria construcţiei regimului prezidenţial argentinian se confundă – şi nu poate fi explicată fără istoria consolidării Statului-

naţiune argentinian. Introducerea delegării legislative în textul Constituţiei Argentinei este la originea unei duble probleme: o

dată, pentru că delegarea este un mecanism care contravine principiului separaţiei stricte a puterilor, şi a doua, pentru felul în

care constituantul din anul 1994 a recunoscut delegarea legislativă, care a avut ca urmare un dezechilibru în favoarea

executivului. Ca urmare, fie prin raportare la domeniile pentru care se poate delega legiferarea – dinainte de reforma din 1994,

fie raportat la stabilirea de noi delegări de către Congres – dintre care unele au fost în favoarea şefului de cabinet, iar altele în

favoarea preşedintelui – reglementarea constituţională a instituţiei delegării a avut un efect nociv asupra echilibrului puterilor

executive şi legislative.

Subiect: Argentina ; constituţie ; delegare legislativă ; guvern ; preşedinte ; putere legislativă

9. DO��ARUMMA, MARIA ROSARIA. – Le régime semi-présidentiel. Une anomalie française

= Regimul semi-prezidenţial. O anomalie franceză. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.93, 2013,

p.37-66.

Ultima revizuire constituţională din anul 2008 nu a adus atingere enormei puteri a şefului statului şi ambiguitatea de fond a

sistemului care împrumută elemente tipice de regim parlamentar şi regim prezidenţial. Reforma confirmă orientarea către

acesta din urmă, fără a introduce garanţiile minimale de separare, echilibru şi control reciproc între puteri, menite a reduce riscul

de periculoasă derivă de autoritate. Comisia Balladur, creată în 2007 cu scopul unei „reflecţii de ansamblu” asupra textului

constituţional şi propunerea de „modernizare şi reechilibrare a instituţiilor celei de-a V-a Republici”, a recunoscut că singura

soluţie teoretică valabilă pentru a pune capăt ambiguităţilor regimului consistă în a face o alegere netă între „regimul pur

parlamentar” şi „regimul de natură prezidenţială”, soluţie pentru care mai mulţi membri s-au arătat favorabili, dar n-au avut

curajul de a opta pentru al doilea tip, dat fiind că în acest caz trebuiau suprimate câteva puteri ale şefului statului, aceasta fiind

şi opţiunea previzibilă a principalelor forţe politice.

Subiect: Constituţie ; Franţa ; preşedinte ; regim semi-prezidenţial

10. GARDE, FRA�ÇOIS. – La Constitution des Auckland = Constituţia Insulelor Auckland. În:

Revue française de droit constitutionnel. – nr.93, 2013, p.3-10.

Articolul porneşte de la naufragiul goeletei Grafton, aducând la ţărmul insulelor Auckland 5 marinari de naţionalităţi diferite,

care, datorită acestei împrejurări, au trebuit să găsească resursele supravieţuirii. Această întâmplare este descrisă de Français

Raynal în povestirea „Naufragiaţii din Insulele Auckland”; dar ceea ce este important de subliniat este modul de organizare al

celor 5, felul cum au reuşit să adopte o normă de convieţuire numită „constituţie”, cum au găsit, până la părăsirea insulelor,

calea de a se accepta, de a se ajuta şi a supravieţui până când au fost capabili să ajungă din nou în lumea din care plecaseră.

Concluzia articolului de faţă subliniază necesitatea unei Constituţii care, chiar dacă nu este cea mai bună pentru toţi, răspunde

unei anume necesităţi, în raport de timpul, locul şi cei care au redactat-o. Astăzi, Constituţia Insulelor Auckland este alta decât

cea din poveste, dar, prin felul în care se validează referendumurile – nu cu unanimitate, dar cu o largă majoritate, poartă ecoul

epopeii de care am vorbit, petrecută într-o epocă uitată.

Subiect: Acordul de la Nouméa ; Auckland ; constituţie ; referendum ; validare

11. HAUUY, CÉDRIC. – Le président de la République, vu par la doctrine publiciste, sous la IIIe

République = Preşedintele Republicii, văzut prin prisma doctrinei publiciste, în ce-a de-a III-a Republică. În:

Revue française de droit constitutionnel. – nr.93, 2013, p.67-82.

Preşedintele este analizat aici ca fiind un element al puterii executive de acelaşi nivel cu Guvernul. Pentru a diferenţia pe Şeful

Statului de Şeful Guvernului, autorii au recurs la noţiuni ca elementul „stabil” al regimului, în timp ce Guvernul este elementul

„schimbător” al regimului, întrucât reflectă tendinţele politice ale Parlamentului. Din acest punct de vedere doctrina este

unanimă asupra menţinerii şi necesităţii sale. Analizând funcţia prezidenţială, doctrina a adoptat mai întâi un discurs parlamentar

clasic, asimilându-l pe Preşedintele Republicii cu şeful unui stat parlamentar. Dar, în faţa evoluţiei constituţionale, ea

concluzionează că Preşedintele Republicii nu mai are culoare politică.

Subiect: a III-a Republică ; constituţie ; doctrină ; Franţa ; Preşedintele Republicii

12. SA�TOLI�I, THIERRY. – La question prioritaire de constitutionnalité au regard du droit

comparé = Chestiunea prioritară de constituţionalitate în lumina dreptului comparat. În: Revue française de

droit constitutionnel. – nr.93, 2013, p.83-105.

În ţările care au adoptat controlul incident de constituţionalitate, două sunt condiţiile care s-au impus în ceea ce priveşte

admisibilitatea chestiunii prejudiciale. Judecătorul „a quo” trebuie să se asigure că neconstituţionalitatea pusă în discuţie este

pertinentă pentru soluţionarea litigiului şi că prezintă în acelaşi timp un caracter suficient de serios. Această a doua condiţie,

concepută iniţial pentru a împiedica ajungerea în faţa judecătorului constituţional întrebări fanteziste sau inconsecvente, a

antrenat progresiv afundarea într-un control difuz de constituţionalitate.

Subiect: judecător ; neconstituţionalitate ; QPC



13. TEODOROVA, MARIETTE. – Le Conseil d’Etat, conseiller du Parlement: premier bilan =

Consiliul de Stat – Consilier al Parlamentului: un prim bilanţ. În: Revue française de droit constitutionnel. –

nr.93, 2013, p.125-148.

De la crearea sa, Consiliul de Stat a fost abilitat să „redacteze proiecte de legi, regulamente ale administraţiei publice şi să

rezolve dificultăţile ridicate în materie administrativă”. Cu timpul, instituţia a suferit modificări, dar nu de mare importanţă.

Această funcţie de consilier nu se întindea până la Parlament, care nu avea cunoştinţă de avizele emise de Consiliul de Stat.

Astfel, funcţia de consilier pentru autorităţile publice a rămas multă vreme ataşată „emiterii de avize la cererea Guvernului”.

Astăzi, în urma unor modificări succesive în ceea ce priveşte atribuţiile sale, Consiliul de Stat este autorizat să formuleze „un

aviz asupra proiectelor de lege apărute fie ca urmare a iniţiativei parlamentare, fie din iniţiativa guvernamentală, pe care

Adunarea naţională le solicită.

Subiect: aviz ; Consiliul de Stat ; iniţiativă legislativă

14. VOIZARD, KARL-HE�RI. – Réflexions autour de la légitimité du Conseil fédéral suisse =

Reflecţii asupra legitimităţii Consiliului federal elveţian. În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.93,

2013, p. 148-174.

“Autoritatea directorială şi executivă supremă a Confederaţiei” este compusă din 7 membri aleşi de Autoritatea ferală (compusă,

la rândul ei, din Consiliul naţional şi Consiliul Statelor), după un algoritm politic bine stabilit. Dar, începând cu anii 1990, o nouă

formaţiune politică – cea a agrarienilor – şi-a făcut loc în sfera politicii elveţiene. Având în spate o puternică susţinere a maselor,

această formaţiune a dorit să facă parte din clubul select al celor 7 membri ai Autorităţii directoriale şi executive supreme a

Confederaţiei, iar acest lucru a dat naştere unor confruntări de idei şi provocări. Articolul este construit în jurul oportunităţii

menţinerii acestei structuri, întrucât este clar că elementele care au stat la baza înfiinţării ei nu mai corespund datelor actuale.

Subiect: Confederaţia elveţiană ; Parlament ; partid

REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ

15. BIERSCHE�K, LARS. – La protection des droits de la personnalité en droit allemand: quelle

procédure? = Protecţia drepturilor personale în dreptul german: care este procedura? În: Revue internationale

de droit comparé. – nr.1, 2013, p.35-50.

Dreptul german, caracterizat printr-un înalt nivel de abstractizare în ce priveşte dispoziţiile legale, nu dispune de o bază care

să garanteze în mod expres protecţia drepturilor personale. Totuşi, în cursul ultimelor decenii, protecţia drepturilor personale,

şi mai precis protecţia contra difuzării de informaţii personale, a devenit o chestiune importantă în practica instanţelor germane.

Articolul prezintă o analiză a fundamentului juridic al drepturilor personale în dreptul german. O atenţie particulară este

acordată diferitelor mecanisme ce vizează asigurarea protecţiei drepturilor personalităţii la nivelul procedurii penale.

Subiect: drept civil german ; drepturi personale ; protecţie

16. DESCHEEMAEKER, ERIC. – De la structure de la responsabilité: réflexions comparatistes

autour de „Torts and Rights” = Structura responsabilităţii: reflecţii comparatiste în jurul lucrării „Torts andRights”. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.1, 2013, p.51-74.

Acest articol are ca temă „Torts and Rights” – lucrare a lui Robert Stevens, fără îndoială cea mai importantă lucrare de drept

englez al răspunderii civile, apărut în ultimii zece ani. Punctul de vedere al domnului Stevens este acela că responsabilitatea

(torts) se analizează în ansamblu, ca şi încălcarea drepturilor primare (rights). Această teză are consecinţe considerabile, mai ales

în ce priveşte vinovăţia pentru neglijenţă, care depăşeşte tradiţia „common law”. Autorul acestui articol analizează teza domnului

Stevens în contextul istoric, apoi propune o critică care pleacă de înţelegerea greşită – în respectiva lucrare – a noţiunii de drepturi.

Subiect: drept ; responsabilitate ; Robert Stevens

17. FUMAGALLI, HE�RY. – Le président du Conseil des Ministres italien de 1848 à 1900: de

l’avènement de la monarchie limitée à la „crise de fin de siècle” = Preşedintele Consiliului de Miniştriitalian între 1848 şi 1900: de la apariţia monarhiei limitate la „criza sfârşitului de secol”. În: Revue

internationale de droit comparé. – nr.1, 2013, p.119-155.

Rod al introducerii în dreptul piemontez al Statutului fundamental al Regatului, Carta albertină şi la sfârşitul regimului

monarhiei absolute în 1848, Preşedintele Consiliului de Miniştri italian îşi datorează existenţa a doi factori principali. Pe de-o

parte regula britanică care impunea ca Regele să nu guverneze singur: „The king cannot act alone”, şi pe de altă parte apariţia

monarhiei limitate, care instaura o diminuare a prerogativelor regale în favoarea Camerelor. În timpul primei faze a istoriei sale,

conducerea Consiliului a avut competenţe limitate de influenţa regală şi de un statut fragil. Evoluţia instituţiei se datorează unei

liberalizări progresive a regimului rezultat din Carta albertină, din practica sa, al cărui precursor fundamental a fost Camillio

Benso, conte de Cavour. După unirea italiană şi decesul lui Cavour, succesorii lui au perpetuat această viziune a Cartei

Albertine, culminând cu restricţii din ce în ce mai importante în ce priveşte competenţele regale. Dintre acestea, cea din urmă

a fost Preşedintele Consiliului – adevăratul şef al guvernului şi „cureaua de transmisie” între Camere – cu rol din ce în ce mai

important, cabinet şi rege. Această asimilare a cunoscut punctul culminant în regimul fascist.

Subiect: Carta albertină ; Consiliu de Miniştri ; regatul italian ; Rege



18. PASSOS MARTI�S, THOMAS. – La juridiciarisation de l’action politique au Brésil et la

migration des acteurs sociaux vers la Cour Suprême = Supunerea controlului judecătoresc a acţiunii politiceîn Brazilia şi migrarea actorilor sociali către Curtea Supremă. În: Revue internationale de droit comparé. – nr.1,

2013, p.7-33.

De la adoptarea Constituţiei Braziliei din 1988, rolul Curţii Supreme în cadrul sistemului politic brazilian s-a mărit treptat.

Având ca funcţie principală verificarea conformităţii actelor guvernanţilor cu texteul constituţional, această instanţă dispune

de un veritabil drept de veto (uneori chiar dreptul de a propune amendamente) referitoare la legislaţia adoptată de legislativ,

ceea ce face din această instituţie un actor politic al cărui rol nu poate fi trecut cu vederea în punerea în aplicare a politicilor

publice. De altfel, câştigarea în importanţă a acestei instanţe a avut loc din momentul alternanţei politice începând cu anul 2002.

Funcţia sa politică a crescut considerabil în ultimii zece ani, conducând grupările sociale în strategia lor de influenţare a acţiunii

publice, şi orientându-le din ce în ce mai mult către Curtea Supremă, în dauna instanţelor politice specializate. Acest studiu

îşi propune să analizeze fenomenul migrării societăţii civile către spaţiul judiciar în Brazilia, fenomen ce ar putea fi calificat

ca „judiciarizarea” politicii.

Subiect: constituţionalitate ; Curtea Supremă din Brazilia ; juridiciarizare ; legislativ

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

19. A�TIPPAS, JEREMY. – De la bonne foi précontractuelle comme fondement de l’obligation de

maintien de l’offre durant le délai indiqué = Buna credinţă pre-contractuală ca fundament al obligaţiei demenţinere a ofertei pe durata anunţată. În: Revue trimestrielle de droit civil. – nr.1, 2013, p.27-45.

Pentru explicarea obligaţiei ofertantului care a indicat în mod voluntar o durată de valabilitate a ofertei sale şi menţinerea

acesteia pe durata indicată, doctrina contemporană invocă, aproape unanim, angajamentul unilateral de voinţă al ofertantului.

Şi totuşi, se pare azi, cu prilejul diferitelor proiecte de reformă şi de armonizare ale dreptului obligaţiilor, că această explicaţie

ar trebui reexaminată. Din acest punct de vedere, nu lipsesc criticile, cu atât mai mult cu cât un alt fundament juridic pare să

prevaleze: buna credinţă pre-contractuală. De aici decurg unele consecinţe referitoare la regimul ofertei valabilă un anumit timp

– decis în mod voluntar de ofertant – mai ales în ceea ce priveşte revocabilitatea şi caducitatea ofertei.

Subiect: buna credinţă ; menţinerea ofertei ; ofertant ; ofertă ; termen ; valabilitate

20. DECHEEMAEKER, ERIC. – Quasi-contrats et enrichissement injustifié en droit français =

Cvasi-contractele şi îmbogăţirea nejustificată în dreptul francez. În: Revue trimestrielle de droit civil. – nr.1,

2013, p.1-26.

Dintre cele patru clase de obligaţii, conform clasificării justiniene – ex contractu, quasi ex contractu, ex delicto et quasi ex

delicto – categoria cvasi contractelor este cea care a rezistat cel mai mult eforturilor de reglementare. Acest articol îşi propune

să găsească justificarea înlocuirii acestei ultime categorii prin cea a îmbogăţirii nejustificate, care este singura posibilă.

Recunoaşterea acestei realităţi obligă totuşi la un oarecare număr de ajustări.

Subiect: cvasi-contracte ; drept francez ; îmbogăţire ; nejustificată

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT

ÉCO�OMIQUE

21. BERTRA�D, BRU�ESSE�. – Les blocs de jurisprudence = Blocuri de jurisprudenţă. În: Revue

trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2012, p.741-770.

Dacă Curtea de justiţie continuă să emită hotărâri marcante, a devenit necesar, pentru cunoaşterea poziţie sale, interpretarea

unei serii de hotărâri care se completează şi uneori se contrazic. La marile decizii, Curtea pare să prefere serii de decizii. Pentru

a cunoaşte o decizie a Curţii, trebuie să se cunoască „contextul” jurisprudenţial; hotărârile, mari sau mici, nu sunt decât parte

a unui tot. Pentru a analiza acest obiect constituit din seria de hotărâri, trebuie căutate noi instrumente de analiză. Ideea de bloc

de jurisprudenţă pare a fi un instrument adaptat pentru găsirea sensului acestor serii jurisprudenţiale. Blocul de jurisprudenţă

acţionează ca un revelator asupra unei fotografii care permite devoalarea unei imagini încă invizibilă; blocul de jurisprudenţă

transformă o jurisprudenţă neexprimată într-o jurisprudenţă inteligibilă. Blocul de jurisprudenţă este deci cadrul în care

introducem o hotărâre pentru a face să apară adevărata ei incidenţă.

Subiect: bloc de jurisprudenţă ; Curtea de justiţie ; hotărâre

22. BEY�EIX, ISABELLE ; HEBERT, SYLVIE. – La prise en compte de l’entrepreneuriat par le

droit = Luarea în considerare de către drept a antreprenoriatului. În: Revue trimestrielle de droit commercial

et de droit économique. – nr.4, 2012, p.674-691.

Pentru a da o definiţie a antreprenoriatului, trebuie mai întâi să se identifice noţiunea de întreprindere în drept, mai precis

aceea de întreprindere mică şi mijlocie. Până în present, aceste noţiuni n-au mai fost definite în drept, ci numai cu ajutorul



mediului economic. Antreprenoriatul are în mod natural originea în începerea unei activităţi economice, sub forma socială sau

sub formă individuală. Antreprenoriatul pare, a priori, să privească numai întreprinderile mici şi mijlocii. Noţiunea este adesea

asimilată, în mod greşit celei de întreprindere lato sensu, când în realitate existenţa ei se leagă numai de întreprinderile mici

şi mijlocii. Întreprinderea poate fi definită ca fiind un ansamblu de bunuri exploatate de o manieră independentă, sau sub

umbrela unei forme sociale, este în continuare chemată să evolueze, deşi în prezent a atins maturitatea economică.

Întreprinderile mici şi mijlocii sunt supuse aceloraşi criterii, dar încep o activitate economică care trebuie să dovedească

eficienţă şi să dureze.

Subiect: antreprenoriat ; întreprindere ; mică ; mijlocie

23. MEZE�, CHA�TAL. – La vente de produits agricoles: un contrat nommé de distribution en

matière agricole = Vânzarea produselor agricole: un contract numit de distribuţie în materie agricolă. În:

Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2012, p.693-704.

Legea de modernizare a agriculturii din 27 iulie 2010 este un text important sub mai multe aspecte, dar în mod special pentru

crearea unui nou contract numit: contractul de vânzare de produse agricole. Acest contract este rezultatul voinţei de echilibra

poziţia contractuală defavorabilă în care s-a aflat producătorul în faţa exigenţelor distribuţiei en gross. Protecţia producătorilor

se face prin încheierea unui contract de vânzare de produse agricole, al cărui conţinut este reglementat de legiuitor, dar şi de

organizaţiile interprofesionale ale producătorilor acolo unde s-au constituit. Se ajunge, astfel, la standardizarea contractului.

Demersul acesta ar fi fost remarcabil dacă legiuitorul ar avut grijă să prevadă un regim sancţionator suficient de puternic

pentru ipoteza încălcării dispoziţiilor legale.

Subiect: contract de distribuţie ; distribuţie en gross ; materii agricole ; produse agricole

24. POUMARÈDE, MATTHIEU. – La sanction de l’embauche déloyale d’un salarié d’une

entreprise concurrente: aux confins du droit des affaires et du droit du travail = Sancţiunea angajăriineloiale a unui salariat al unei întreprinderi concurente: la limitele dreptului afacerilor şi al dreptului muncii.În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique. – nr.4, 2012, p.651-670.

Pentru că privesc angajatorii succesivi al aceluiaşi salariat, acţiunile intentate de fostul angajator contra celui nou cu ocazia

angajării salariatului respectiv, se situează la întâlnirea a două ramuri de drept: dreptul afacerilor şi dreptul muncii. Aceste

acţiuni sunt supuse de fapt, unui dublu registru jurisdicţional şi normativ care tinde să protejeze salariatul şi vechiul angajator,

adesea în detrimentul noului angajator – pradă a prescripţiilor dreptului muncii, conjugate cu rigoarea acţiunii de concurenţă

neloială. Cu o privire critică asupra jurisprudenţei camerelor comerciale şi sociale ale Curţii de Casaţie, în acest studiu autorul

propune arătarea că menţinerea intereselor noului angajator, şi deci a libertăţii de muncă şi a concurenţei, care trebuie să fie

principiul, este posibilă, fără a fi sacrificate interesele salariatului şi ale fostului angajator.

Subiect: concurenţă neloială ; conflict ; dreprul muncii ; dreptul afacerilor ; fost angajator ; noul angajator ; salariat

25. STOFFEL-MU�CK, PHILIPPE. – L’autonomie du droit contractuel de la consommation:

d’une logique civiliste à une logique de régulation = Autonomia dreptului contractual al consumului: de lao logică civilistă la o logică reglementară. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique.

– nr.4, 2012, p.705-720.

Regulile proprii ale contractelor de consum sunt atât de autonome încât să fie cuprinse într-un cod specific? Răspunsul la

această întrebare este divers și diferit de la ţară la ţară. Ce motive ar putea justifica o codificare separată? Cu siguranţă

cunoaşterea drepturilor pe care le au consumatorii. Există culegeri de texte legislative, care, prin grija editorilor sunt aduse la

zi, inclusiv cu jurisprudenţa în materie, dar au un inconvenient: costă bani şi timp. În Franţa, textele legislative sunt puse la

dispoziţia publicului în mod gratuit, pe internet, pe site-ul „Legifrance.gouv.fr”, astfel că acestea sunt accesibile tuturor. Nu

este puţin lucru, dar nu rezolvă aceasta problema de fond a codificării, pentru că ea depinde de autonomia faţă de dreptul civil.

De fapt, dacă un drept este codificat în parte, atunci înseamnă că nu are autonomie.

Subiect: cod de consum ; consum ; consumator ; legifrance.gouv.fr ; reglementare

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE�

26. DA COSTA CERQUEIRA, VIEIRA. – Pour une interprétation autonome de la notion de

„raison d’interêt public” dans le régime des opérations transfrontalières concernant la société anonyme

européenne = Pentru o interpretare autonomă a noţiunii de „motive de interes public” în planul operaţiunilortransfrontaliere privind societatea anonimă europeană. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.4, 2012,

p.771-800.

Regulamentul (CE) nr.2157/2001 du 8 octombrie 2001 referitor la statutul societăţii europene facilitează fuziunile

transfrontaliere şi transferul sediului social. Totuşi, el acordă Statelor membre dreptul de a se opune acestui lucru, pentru

motive de interes public. Când acest drept de opoziţie este bine precizat, reglementarea nu spune prea multe în legătură cu

definirea termenului de „motive de interes public”. Lipsa preciziei asupra sitaţiilor avute în vedere poate da naştere unei

varietăţi naţionale considerabile şi la distorsiuni ale mecanismului. Cu scopul reducerii riscului denaturării factorului european



al societăţii europene, al îndepărtării oricărei incertitudini şi insecurităţi juridice legate de această lipsă, o definiţie autonomă

a noţiunii de „motive de interes public” care justifică dreptul la opoziţie statală pentru unele operaţiuni transfrontaliere

referitoare la societăţile europene se impune cu necesitate. În aşteptarea unei decizii a Curţii de justiţie în această problemă,

principii directoare pot fi de pe acum propuse.

Subiect: motive de interes public ; operaţiuni transfrontaliere ; societate ; societate anonimă europeană

27. SEIFFERT, ACHIM. – L’effet horizontal des droits fondamentaux = Efectul pe orizontală aldrepturilor fundamentale. În: Revue trimestrielle de droit européen. – nr.4, 2012, 801-826.

Efectul pe orizontală al drepturilor fundamentale este un mecanism recunoscut de multă vreme, chiar dacă baza sa juridică,

întinderea exactă şi limitele lui n-au fost încă lămurite de o manieră definitivă. Această constatare este valabilă atât pentru

dreptul naţional cât şi pentru cel european. Articolul de faţă analizează, legând perspectiva comparativă şi europeană,

dezvoltarea, conceptele, şi domeniile afectate în mod deosebit de efectul orizontal în drepturile naţionale din Europa, pentru

a aborda mai apoi problema aplicabilităţii drepturilor fundamentale între particulari la scară europeană (Convenţia CEDO şi

Carta drepturilor fundamentale ale UE).

Subiect: drept comparat ; drepturi fundamentale ; drepturile omului ; efect orizontal

28. BERGÉ, JEA�-SYLVESTRE. – De la hiérarchie des normes au droit hiérarchisé: figures

pratiques de l’application du droit à différents niveaux = Ierarhia normelor în dreptul ierarhizat: figuripractice de aplicare a dreptului la diferite nivele. În: Journal du droit international. – nr.1, 2013, p.3-25.

Aplicarea dreptului în context naţional, internaţional sau european îl poate conduce pe jurist să opereze cu un număr de structuri

de tipul „ierarhia normelor”, elaborate într-o manieră mai mult sau mai puţin completă, de către sistemele juridice existente

la aceste nivele. Pentru a identifica dificultăţile practice rezultând din acest tip puţin particular de situaţie, acest studiu îşi

propune să deosebească două etape ale raţionamentului. O primă etatpă constă în aceea de identificare a ipotezei concrete de

trecere de la o ierarhie a normelor la alta. O a doua etapă caută să identifice circumstanţele precise în care aplicarea dreptului,

într-un context dat, se referă la un drept ierarhizat, aplicat într-un alt context.

Subiect:aplicare ; drept ; drept naţional ; ierarhia normelor

29. SAVO�ITTO, FLORIA�. – L’absence de double filtrage des questions prioritaires de

constitutionnalité. Argument pour sa suppression? = Absenţa dublului control al chestiunilor prioritare deconstituţionalitate. Argument pentru suprimarea instituţiei? În: Revue française de droit constitutionnel. – nr.93,

2013, p.107-123.

Consiliul Constituţional nu poate, în principiu, să se pronunţe asupra unei chestiuni prioritare de constituţionalitate, decât dacă

aceasta a făcut obiectul unui dublu filtru: primul trebuie făcut de judecătorul de fond al primei instanţe sau în apel, iar al doilea

de către cel al unei curţi supreme (Consiliul de Stat sau Curtea de Casaţie). Această procedură ar putea părea suficientă, întrucât

ar asigura constituţionalitatea ordinii juridice, permite cetăţenilor să-şi valorifice drepturilor constituţionale şi asigură

supremaţia Constituţiei. Şi totuşi, în ciuda bilanţului pozitiv schiţat de actorii participanţi, dispozitivul dublului filtru este

contestat.

Subiect: constituţionalitate ; filtru ; judecător ; QPC



Cărţi recent achiziţionate deBiblioteca Consiliului Legislativ

Bibliografie indexată*1 – Centenar Tudor Radu Popescu / sub îngrijirea: Ion Dogaru; Mircea Duţu. – Bucureşti: Editura

Academiei Române, 2013. – 212 p. – ISBN 978-973-27-2302-9: 25 lei

SUBIECT: Popescu, Tudor Radu (despre);.

34/C34

2 – CLIPA, CRISTIA�. – Organe şi proceduri administrativ-jurisdicţionale: introducere în studiul

administraţiei publice jurisdicţionalizate / lect.univ.dr. Cristian Clipa. – Bucureşti: Editura Hamangiu, 2012. –

524 p. – ISBN 978-606-522-894-8: 67,50 lei

SUBIECT: jurisdicţie administrativă specială; procedură administrativă; act administrativ-jurisdicţional; control administrativ-

jurisdicţional; organ administrativ-jurisdicţional

342.9/C57

3 – Contractul de leasing / Dumitru A.P. Florescu; Monica Rotaru; Mihaela Olteanu; Gabriela Spătaru;

Adina Dersecanu. – Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2013. – 262 p. – ISBN 978-973-127-970-1: 27,20 lei

SUBIECT: leasing; contract de leasing

347.7/C68

4 – Current problems of legal theory and comparative law: international conference: Cluj �apoca,

October 26, 2012 / coord. Veronica Rebreanu. – Cluj Napoca: Cordial Lex, 2012. – 676 p. – ISBN 978-606-

8245-75-1: 25 lei

Omagiu Profesorului universitar doctor Gheorghe Boboş.

SUBIECT: teoria generală a dreptului; drept comparat

34/C95

5 – DRĂGUŞI�, CLAUDIU. – Comentariile codului civil: posesia, uzucarpiunea (art. 916-952) /

Claudiu Drăguşin. – Bucureşti: Editura Hamangiu, 2012. – 436 p. – ISBN 978-606-522-860-3: 47,70 lei

SUBIECT: Codul civil; posesie; uzucapiune; ocupaţiune; jurisprudenţă

347/D80

6 – FLORESCU, DUMITRU A�DREIU PETRE ; ROTARU, MO�ICA; OLTEA�U, MIHAELA.

– Exproprierea pentru cauză de utilitate publică / Dumitru A.P. Florescu; Monica Rotaru; Mihaela Olteanu;

Marieta Safta; Andreea Martinescu. – Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2013. – 190 p. – ISBN 978-973-127-

973-2: 20 lei

SUBIECT: expropriere de utilitate publică; despăgubire; drept de proprietate

349.4/E97

7 – GAVRILĂ, SIMO�A PETRI�A. – Instituţii de dreptul familiei în reglementarea noului Cod

civil / conf.univ.dr. Simona Petrina Gavrilă. – Bucureşti: Editura Hamangiu, 2012. – 236 p. – ISBN 978-606-

522-849-8: 26,10 lei

SUBIECT: dreptul familiei; noul Cod civil; logodnă; căsătorie; regim matrimonial; filiaţie; adopţie; autoritate parentală

347.6/G26

8 – GRIGORIE-LĂCRIŢA, �ICOLAE. – Majorări, penalităţi, amenzi şi sesizări penale: toate

aplicate pentru aceeaşi faptă de neplată a obligaţiilor fiscale cu reţinere la sursă: neajunsuri în

reglementare, soluţii practice de rezolvare / Nicolae Grigorie-Lăcriţa. – Bucureşti: Indaco, 2012. – 316 p. –

ISBN 978-606-93313-0-9: 36,90 lei

SUBIECT: penalităţi; sesizare penală; executare silită; obligaţie fiscală; reţinere la sursă; dobânda; contravenţie; amendă

contravenţională; O.G. nr.92/2003; Legea nr.76/2002; Legea nr.95/2006

343.27/G84



∗ Lucrare realizată de Mihaela BORA, Consiliul Legislativ.

9 – Legile administraţei publice / lect.univ.dr. Ovidiu Podaru. – Ediţia a 3-a, actualizată la 20 februarie

2013. – Bucureşti: Editura Hamangiu, 2013. – 719 p. – ISBN 978-606-522-790-3: 13,50 lei

SUBIECT: Legea nr.554/2004; Legea nr.90/2001; Legea nr.340/2004; Legea nr.215/2001; Legea nr.393/2004; Legea

nr.213/1998; Legea nr.33/1994; Legea nr.255/2010; O.U.G. nr.27/2003; O.U.G. nr.34/2006; O.U.G. nr.54/2006; Ordonanţa Guvernului

nr.27/2002; contencios administrativ; guvern; minister; achiziţii publice

342.9/L40

10 – LEŞ, IOA�. – �oul cod de procedură civilă: comentariu pe articole: art. 1-1133 / Ioan Leş. –

Bucureşti: Editura C. H. Beck, 2012. – 1419 p. – ISBN 978-606-18-0126-8: 179,41 lei

SUBIECT: noul Cod de procedură civilă; Legea nr.2/2013; O.U.G. nr.4/2013

347.9/L52

11 – MAZÂLU, IO�UŢ. – Ordinea publică. Legislaţie contravenţională / Ionuţ Mazâlu. – Moşoaia:

Editura „Pământul”, 2013. – 624 p. – ISBN 978-606-541-074-9: 20 lei

SUBIECT: ordine publică; contravenţie; O.G. nr.2/2001

343.27(094)/M53

12 – MÎ�ERA�, MIHAELA. – Cartea funciară: jurisprudenţă comentată şi reglementarea din

noul Cod civil / Mihaela Mîneran. – Bucureşti: Editura Hamangiu, 2013. – 306 p. – ISBN 978-606-522-913-

6: 34,20 lei

SUBIECT: carte funciară, înscrieri; noul Cod civil

349.4(094)/M75

13 – MOLDOVA�, CARME�. – Libertatea de exprimare: principii, restricţii, jurisprudenţă /

Carmen Moldovan. – Bucureşti: Editura C.H. BECK, 2012. – 444 p. – ISBN 978-606-18-0114-5: 29,94 lei

SUBIECT: libertate de exprimare; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; jurisprudenţă

342.7/M87

14 – �EGRILĂ, DA�IELA. – Moştenirea în noul Cod civil: noţiuni introductive: moştenirea

legală: studii teoretice şi practice / Daniela Negrilă. – Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2013. – 318 p. –

ISBN 978-973-127-967-1: 28 lei

SUBIECT: moştenire; moştenire legală; noul Cod civil

347.6/N41

15 – �oua legislaţie penală: tradiţie, recodificare, reformă, progres juridic. Conferinţă cu

participare internaţională (2012, Bucureşti) / Institutul de Cecetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”,

Academia Română. – Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2012. – 2 vol. – ISBN 978-973-127-964-0

Volumul I / Institutul de Cecetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, Academia Română. – Bucureşti:

Editura Universul Juridic. – 2012. – 246 p. – ISBN 978-973-127-965-7: 28 lei

Volumul II / Institutul de Cecetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, Academia Română. – Bucureşti:

Editura Universul Juridic. – 2012. – 302 p. – ISBN 978-606-673-909-9: 33,60 lei

343/N89

16 – �oul cod de procedură civilă: note, explicaţii, corelaţii / Gheorghe Piperea; Cătălin Andronache;

Petre Piperea... – Bucureşti: Editura C. H. Beck, 2012. – 1123 p. – ISBN 978-606-18-0075-9: 119,40 lei

SUBIECT: noul Cod de procedură civilă; Legea nr.206/2012

347.9/N89

17 – POPA, �ICOLAE. – Teoria generală a dreptului / Prof.univ.dr. Nicolae Popa. – ediţia a 4-a. –

Bucureşti: Editura ALL BECK, 2012. – 254 p. – ISBN 978-606-18-0088-9: 29,94 lei

SUBIECT: drept; teoria generală a dreptului; stat; normă juridică; tehnică legislativă; raport juridic; răspundere juridică

340.1/P79

18 – Reforma constituţională: analiză şi proiecţii: raportul Comisiei pentru o nouă Constituţie /

Coordonatori: Bogdan Dima, Elena Simina Tănăsescu. – Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2012. – 214 p.

– ISBN 978-973-127-901-5: 23,20 lei

Proiect iniţiat de Fundaţia Horia Rusu. Autori: Daniel Barbu, Valentin Constantin, Manuel Guţan,

Gheorghe Piperea, Roberta Ogaru, Dinu Zamfirescu..

SUBIECT: reformă constituţională; revizuire constituţională

342.4/R39

19 – RUSU, IO�. – Analiza critică a actelor Curţii Constituţionale / conf.univ.dr. Ion Rusu. –

Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2012. – 264 p. – ISBN 978-973-127-999-2: 28 lei

SUBIECT: Curtea Constituţională; excepţie de neconstituţionalitate; constituţionalitate; constituţionalitate, lege; referendum;

revizuire constituţională



Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711

Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,

Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare

�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat

Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei

cu Reglementările Uniunii Europene

�Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Maria Luiza Manea

Svetlana Baciu

Lucica Violeta �iculae

Mihaela Bora

� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei,

ci doar opinii personale ale autorilor.

ISSN 1583-3178

Transfigurarea semantică a excepţiei de ...„această lipsă de autoritate de lucru judecat a...

Documents

Transcript of Transfigurarea semantică a excepţiei de ...„această lipsă de autoritate de lucru judecat a...