Recenzii

Recenzii şi notiţe bibliografice

353

Sabino Chialà, Isaac Sirianul – asceză singuratică şi milă fără sfârşit, trad. Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2012, 508 p. + 8 planşe, ISBN 978-973-7859-83-9

Sabino Chialà, siriacist, monah la Bose, realizează în monografia de faţă un unic şi remarcabil turn de forţă în descrierea învăţăturii Sfântului Isaac Sirul, unul dintre cei mai îndrăgiţi autori duhovniceşti, descris de Irenée Hausherr „cel mai mare dintre mistici, cel mai profund dintre filosofi, dascălul mai universal decât oricare altul”.

Cartea se compune din patru mari părţi: în prima parte este creionat fundalul istorico-geografic (p. 23-71), în partea a doua este expusă viaţa şi opera Sfântului Isaac (p. 75-152), în partea a treia sunt oglindite cele mai importante teme ale gândirii sale (p. 157-361), iar în ultima parte se schiţează tabloul posterităţii, adică al influenţelor pe care le-a exercitat în Răsăritul şi Occidentul creştin, respectiv în lumea islamică, Isaac Sir(ian)ul (p. 377-414).

Biserica siro-orientală sau „Biserica Asiriană a Răsăritului” constituie mediul în care a trăit şi şi-a compus opera Sfântul Isaac Sirianul sau al Ninivei. Trăsăturile caracteristice ale acestei bogate şi originale tradiţii creştine – tradiţie, din păcate, destul de puţin cunos-cută – sunt marcate de izolare geografico-politică faţă de Imperiul Bizantin, respectiv de o afirmare de sine a teologiei antiohiene care vor conduce în cele din urmă la neacceptarea hotărârilor sinodale de la Calcedon (451). Secolul al VII-lea va cunoaşte o înflorire a literaturii mistico-spirituale prin nume ca: Dadisho Quatraya, Simon d’Taibuteh şi Isaac însuşi (această înflorire se va continua şi la începutul secolului al VIII-lea prin Ioan din Dalyata şi Iosif Hazzaya). O reformare a monahismului sirian are loc prin Avraam din Kashkar (de reţinut este că, deşi scrise pentru o comunitate cu un regim semi-eremitic, regula insistă mult pe dimensiunea comunitară a vieţii monastice, vezi p. 57-58). Un alt subcapitol are ca subiect viaţa monahală din centrul unde a vieţuit Isaac: muntele Matut, în regiunea Bet Huzaye (vezi p. 59-71).

Puţinele date biobibliografice pe care le avem despre Isaac Sirul provin, pe de o par-te, din propriile sale scrieri, iar pe de altă parte, din informaţiile transmise de alţi scriitori. Date incerte avem şi în ceea ce priveşte scrierile Sfântului Isaac, un erudit despre care se spune că „din pricina citirilor şi a ascezei şi-a pierdut lumina ochilor”. În originalul siriac, opera recunoscută ca aparţinând lui Isaac numără cinci cărţi (vezi p. 93-101), la care se adaugă alte opere îndoielnice sau neautentice (p. 102-107). Lucrările Sfântului Isaac au un caracter preponderent anahoretic; el se adresează membrilor comunităţii din care face chiar el parte şi de care vedem, din apelativele scrierilor sale, era legat printr-o afecţiune fraternă (p. 109-110).

Universul teologic al lui Isaac se cristalizează pe baza a două surse principale: pe „contemplarea Scripturii” şi pe învăţătura „oamenilor adeveriţi”, adică a Sfinţilor Părinţi (o a treia sursă, cea a experienţei proprii, este subînţeleasă, desigur). Utilizarea respec-tivelor surse nu reprezintă însă un act pur imitativ; „maeştrii” sunt citiţi, asimilaţi, in-teriorizaţi şi reformulaţi, ba uneori chiar şi contestaţi de Sfântul Isaac, la fel cum însuşi textul Scripturii este cercetat, interogat, interpretat, ba uneori chiar depăşit într-un anumit sens (p. 119-120). Cel mai îndatorat în scrierile sale rămâne Sfântul Isaac faţă de Teodor

Recenzii

354

al Mopsuestiei, „fericitul tâlcuitor”, şi Evagrie Ponticul, „luminătorul minţii”, la care se mai adaugă „fericitul Ioan din Apameia” (sau Singuraticul), „fericitul episcop Vasile” (cel Mare al Cezareei) şi „fericitul Marcu Monahul” (sau Ascetul) (vezi p. 124 ş.u.). Fără a fi un gânditor sistematic, Isaac Sirianul ne-a lăsat o operă care e călăuzită totuşi de o coerenţă (p. 155). Marile teme ale gândirii sale sunt identificate de S. Chialà a fi: asceza, smerenia, rugăciunea, mila, creaţia şi eshatologia.

Tema cunoaşterii este prima analizată de autor (după care urmează alte două, una hristologică şi una antropologică). Sfântul Isaac se dovedeşte a fi un asiduu susţinător al lecturii, mai ales a Scripturii, „hrana” singuraticului şi a oricărui creştin. Esenţială este ope-ra „hermeneutică” prin care, prin meditaţie şi luminare a Duhului Sfânt, intelectul (nous) ajunge să înţeleagă adevărul care e înăuntrul Scripturilor. Printr-o lucrare numită de Chialà „lectură interioară”, Sfântul Isaac insistă asupra discernământului în lecturarea textului bi-blic. Astfel, în mod paradoxal, omul duhovnicesc poate ajunge la un dincolo de Scriptură, dar aflat încă în aceasta (p. 161). Această cunoaştere „din interior” a Sfintei Scripturi recla-mă în mod absolut necesar curăţia inimii, credinţa şi liniştea; de asemenea, lectura textului biblic este „izvorul rugăciunii” (p. 165). În fapt, pot fi identificate în opera Sfântului Isaac mai multe trepte ale cunoaşterii: o cunoaştere „naturală”, o cunoaştere „duhovnicească” şi o cunoaştere „supranaturală” sau „necunoaştere” (dacă primele două ţin de natura omului, cea de-a treia e mijlocită de Duhul Sfânt). Ultima treaptă a cunoaşterii reprezintă, aşadar, un dar pur al harului, ceea ce îl situează pe Isaac în tradiţia teologiei apofatice. „Ne-cunoaşte-rea” este sinonimă pentru el cu tăcerea sau cu „uimirea” (p. 184-186).

Viziunea lui Isaac asupra experienţei umane este obiectivă şi nu idilică. El identifică o serie de realităţi care limitează şi slăbesc puterile omeneşti; ele sunt numite „slăbiciuni”, „patimi”, „gânduri”, „ispite”, „păcate” sau „tulburări”. Din propria experienţă, Isaac ajun-ge să vadă în acestea veritabile daruri, prilejuri de progres duhovnicesc. Aşadar patimile au un caracter ambivalent: sunt deopotrivă „boli” şi „puteri” ale sufletului şi ale trupului; căi ale morţii, dar şi ale creşterii, de care nu trebuie să ne temem.

Evagrie Ponticul subliniase că lupta duhovnicească este constitutivă vieţii creştine, iar această idee caracterizează şi scrierile Sfântului Isaac. În ambele cazuri, o importanţă covârşitoare a avut-o propria experienţă ascetică a celor doi monahi. Ceea ce caracterizea-ză expunerea lui Isaac asupra ascezei este perseverenţa în luptă, şi respectiv fidelitatea faţă de măsură (p. 230). De asemenea, creşterea duhovnicească autentică presupune în mod necesar libertatea care se conjugă cu ascultarea (p. 232-233). În chip paradoxal, ascultarea presupune şi invită la îndrăzneală (p. 233-234).

Practicarea virtuţilor nu este lipsită de primejdii. Printre relele vieţii duhovniceşti amintite de Isaac se situează mânia, akedia, mândria ş.a. (p. 263 ş.u.). Este cauza pentru care Sfântul Isaac va vorbi chiar despre „tăierea ramurilor virtuţilor”. Deşi poate părea paradoxală, o asemenea cerinţă se bazează pe convingerea că virtutea e o „povară” pe care numai smerenia o poate purta fără să devină o pagubă. Doar iubirea e un „loc în care să rămâi”; virtutea nu e un loc în care să te complaci, ci doar un prilej de a continua să mergi către Dumnezeu (p. 269). Este implicată aici o trăsătură eshatologică, căci roadele ascezei sunt momente de har, prilejuri în care creştinul „gustă”, în mod fragmentar şi prefigurat,

Recenzii

Recenzii şi notiţe bibliografice

355

din deplinătatea Împărăţiei lui Dumnezeu (p. 274). În capitolul de faţă sunt amintite unele daruri duhovniceşti: „darul lacrimilor”, prilej de curăţire şi renaştere (p. 274-277), curăţia unită cu „limpezimea”, care se situează deja dincolo de posibilităţile omeneşti şi e pură lucrare a duhului (p. 277-279), şi bucuria nestăvilită, care nu e o formă exterioară de en-tuziasm, ci trimite la aşa-numita „beţie trează” şi „nebunie pentru Hristos” (p. 279-284). În ceea ce priveşte rugăciunea, smerenia şi mila, ele sunt analizate de autorul cărţii într-o secţiune separată, datorită importanţei excepţionale pe care o au în scrierile lui Isaac din Ninive (p. 289).

Rugăciunea implică o dublă acţiune, mai întâi de „golire”, iar mai apoi de „orien-tare”, ambele având un unic scop: de a arunca „un pod şi o scară” între Dumnezeu şi om (p. 289-290). Pe schema deja amintită, Sfântul Isaac propune triada rugăciune, rugăciune curată şi non-rugăciune. Primele două forme de rugăciune se întrepătrund, ţinând mai mult de osteneala omului. Adeziunea la cuvintele rugăciunii îl face pe cel ce se roagă să intre într-o mişcare de cunoaştere de sine şi de curăţire (p. 294). În ceea ce priveşte ultimul sta-diu al rugăciunii, acesta este caracterizat ca un dar pur al harului. Originalitatea concepţiei despre rugăciune a lui Isaac Sirul în mediul misticii greceşti şi siro-orientale este evidentă. Autorul respinge însă opinia exprimată de Irenée Hausherr, după care afirmaţiile lui Isaac despre non-rugăciune ar fi fost cauzate printr-o greşită interpretare a traducerii unui text evagrian (vezi p. 298 ş.u.). Dimpotrivă, autorul demonstrează că această concepţie nu este rodul unei lecturi defectuoase a lui Evagrie, ci se află în acord cu întregul sistem isaachian.

O altă temă majoră în gândirea Sfântului Isaac Sirul e reprezentată de smerenie. Aceasta este o adevărată „haină a lui Dumnezeu” pe care omul smerit o poartă deoarece se face asemănător purtării lui Dumnezeu. Dimensiunea hristologică este mai mult decât evidentă: ea este „haina dumnezeirii” pentru că în ea s-a îmbrăcat Cuvântul făcut om. Prin-tr-un act de kenoză, Fiul lui Dumnezeu Se întrupează şi conferă astfel o „putere tainică” celui care Îl urmează pe El. Smerit e deci cel care străbate aceeaşi cale ca Hristos: „Calea smereniei e calea lui Hristos în întruparea Sa, desăvârşirea ei e efectul sălăşluirii Duhului în inima omului” (p. 309). Lipsa smereniei face să apară gravul pericol pe care îl reprezintă akedia. Dimpotrivă, atunci când e prezentă în om, smerenia atrage mila.

Adevărul lui Dumnezeu, dragostea Sa desăvârşită se descoperă şi se concretizează la nivel uman prin intermediul milei şi compasiunii. Adevărata milă este un dar al lui Dumnezeu, căci numai iubirea divină poate hrăni iubirea omului pentru Dumnezeu Însuşi şi pentru ceilalţi oameni. Isaac Sirul atestă necesitatea fricii de Dumnezeu ca „început al virtuţii” şi „fiică a credinţei”. Dar frica de Dumnezeu îndeplineşte doar o funcţie prope-deutică spre iubire. Acest caracter tranzitoriu îl posedă de altfel şi dreptatea, fapt care ne trimite la o altă temă fundamentală a gândirii Sfântului Isaac Sirul, cea eshatologică.

Declarată a fi „o temă atât de delicată”, viziunea eshatologică a Sfântului Isaac este cu siguranţă o temă extrem de sensibilă şi chiar controversată în raport cu învăţătura Bi-sericii Ortodoxe. Premisa afirmaţiilor eshatologice isaachiene e reprezentată de neschim-babilitatea naturii lui Dumnezeu şi, de aici, de atotmilostivirea Sa. Iubirea lui Dumnezeu e, aşadar, desăvârşită şi nu e condiţionată de timp. Nici o creatură nu e capabilă de un rău care să poată învinge mila lui Dumnezeu şi să poată să schimbe iubirea divină faţă de ea:

Recenzii

356

Dumnezeu „cunoaşte o singură treaptă de iubire desăvârşită şi nepătimaşă faţă de toţi şi o singură purtare de grijă atât pentru cei care au căzut, cât şi pentru cei care nu au căzut” (p. 348). După cum comentează S. Chialà, discursul lui Isaac despre iubirea veşnică şi neschimbabilă a lui Dumnezeu produce uimire şi scandalizează fiindcă consecinţele sale trimit numaidecât la tema atât de discutată a apocatastazei. La baza acestor consideraţii eshatologice stă o învăţătură antropologică care afirmă că păcatul şi gheena sunt rodul libertăţii de voinţă a omului, în timp ce moartea face parte din planul providenţial al Cre-atorului şi e destinată să aibă un sfârşit. Gheena e astfel înţeleasă ca o realitate temporară, un loc de curăţire ce constă în lipsa bucuriei Împărăţiei. Isaac vorbeşte despre un „timp din iubire” ce are un sens pedagogic, care, în pofida a ceea ce par să spună Scripturile, nu e o formă de răzbunare. Judecata finală are ca scop restabilirea creaţiei, căci ea e făcută „pentru” şi nu „împotriva” ei. „Restaurarea” (apocatastaza) preconizată de Isaac Sirul nu e una la condiţia originară, la starea paradisiacă, ci o actualizare în deplinătate a planului lui Dumnezeu cu privire la om, care ţine însă cont de întregul drum al omenirii şi al creaţiei (vezi p. 351-355). Încă din timpul vieţii Sfântului Isaac s-au ridicat anumite obiecţii la adresa viziunii sale eshatologice (mai ales din partea lui Daniel Bar Tubanita), şi aceasta în special din cauza implicaţiilor etice ale acestei viziuni. Trebuie însă spus că această vi-ziune eshatologică nu îndeamnă şi nu justifică păcatul; ea nu îndeamnă la relaxare, ci este menită să facă să crească nădejdea. Cea mai mare realizare a credinciosului este că, în ca-litate de fiu, iubeşte pe Dumnezeu numai pentru el însuşi, aşadar nu datorită unei frici faţă de El şi nici datorită unei răsplăţi viitoare. Dragostea universală se află, aşadar, în centrul gândirii Sfântului Isaac Sirianul.

Partea a patra a cărţii lui Sabino Chialà abordează posteritatea şi influenţele exerci-tate de Sfântul Isaac asupra Răsăritului creştin (mediul siriac, greco-bizantin şi rusesc), asupra occidentului creştin (ordinele monahale franciscan, dominican sau benedictin), asupra tradiţiei liturgice şi iconografice, precum şi asupra lumiiislamice, în special asupra sufismului. Lucrarea se încheie cu un inventar al multiplelor versiuni, în limbile: greacă, arabă, georgiană, slavă, etiopiană şi latină, ca şi în alte limbi moderne, ale scrierilor Sfân-tului Isaac. Este o întreprindere dificilă, deoarece atribuirea paternităţii lui Isaac asupra scrierilor ce au circulat sub numele său implică un efort de reconstituire a contextului is-toric şi teologic, precum şi analizare manuscriselor în care s-au păstrat aceste opere. Utilă este deci concordanţa cuvintelor Părţii I isaachiene de la p. 478-481.

Monografia realizată de Sabino Chialà, monah la Bose, asupra mediului, vieţii şi operei Sfântului Isaac Sirul este una de neegalat până acum. Este o întreprindere exempla-ră şi meritorie ce atestă afinitatea exegetului modern cu scrierile acestui profund autor du-hovnicesc din secolul al VII-lea. De salutat este şi iniţiativa cotraducătorului şi editorului cărţi, arhid. Ioan I. Ică jr, de a prezenta în teologia românească tradiţia atât de puţin cunos-cută, dar atât de valoroasă a Bisericii siro-orientale. În finalul recenziei noastre amintim principalele realizări ale acestei întreprinderi: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singura-tici despre viaţa Duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată. Partea a doua recent descoperită (ed. I, 2003, ed. a II-a, 2007), Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici. Partea a treia recent regăsită (ed. I 2005, ed. II 2007), Sebastian Brock, Efrem Sirul. I.

Recenzii

Recenzii şi notiţe bibliografice

357

Ochiul luminos. Viziunea spirituală a lumii la Sfântul Efrem Sirul. II. Imnele despre Para-dis (1998) şi Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului (2010), Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii (ed. I, 1999, ed. a II-a 2010), Imnele Naşterii şi Arătării Domnului (ed. I, 2000, ed. a II-a, 2010).

Ciprian Iulian Toroczkai

Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creştină, traducere Marinela Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, 334 p., ISBN 978-973-136-219-9

Iubirea (agapé, eros) e însăşi esenţa (însumarea şi plinirea) vieţii creştine [Sf. Sime-on Noul Teolog]. Aşa îşi începe studiul Despre iubirea creştină (Variations sur la charité, 2007) deja cunoscutul teolog francez Jean-Claude Larchet. „Citindu-i pe Părinţi, vedem cu uimire că ei vorbesc puţin despre iubire, care e însăşi inima credinţei noastre. Şi aceasta, mai întâi pentru că iubirea nu stă în frumoasa grăire, ci în faptele cele bune ale omului lă-untric şi ale celui din afară. Apoi, pentru că «iubirea de Dumnezeu nu se învaţă» [Sf. Vasile cel Mare]. Şi încă, pentru că iubirea, cu chipul ei ceresc, e o negrăită taină. Şi, în sfârşit, pentru că iubirea de Dumnezeu se arată în împlinirea voii Sale” (p. 22).

„Cu adevărat, multe iubiri numim iubire: şi dragostea de Dumnezeu, şi dragostea de oameni şi de lucruri; iubire spunem şi dragostei trupeşti, şi celei duhovniceşti şi sfinte. […] Iubirea creştină e însă un alt soi: e o stare sfântă în care e de faţă şi lucrează întreaga făptură a omului; e simţire, dar e şi ceva mai mult” (p. 9). Încă din începutul părţii întâi a volumului – Iubirea creştină şi iubirile unite cu ea –, autorul afirmă că iubirea se arată în trei chipuri, toate înfrăţite: iubirea de Dumnezeu (prima verigă a iubirii de aproapele), iubirea curată de sine (a doua verigă a iubirii aproapelui) şi iubirea aproapelui. Iar iubirea de aproapele înseamnă a iubi pe toţi până la unul, fără deosebire. Acesta este şi însem-nul iubirii creştine. Autorul argumentează apoi – prin seria de referinţe patristice – cum iubirea este rod al vieţuirii duhovniceşti dar şi care sunt roadele duhovniceşti ale iubirii. Nu sunt trecute cu vederea nici practicile caritabile în Biserica Ortodoxă. O altă parte a studiului este cea dedicată iubirii de vrăjmaşi – semnul desăvârşirii în iubire. Aici autorul reflectează asupra unor chestiuni de subtilitate teologică: 1. Cine sunt vrăjmaşii noştri, 2. Felul, chipurile şi treptele iubirii de vrăjmaşi, 3. Treptele iubirii de vrăjmaşi, 4. Cum se câştigă iubirea de vrăjmaşi, 5. Rodirile duhovniceşti ale iubirii de vrăjmaşi, 6. Iubirea de vrăjmaşi, semnul şi măsura desăvârşirii duhovniceşti. Teme precum judecarea aproapelui şi judecarea de sine sau iubirea soţilor – iubire creştină vin să întregească tabloul iubirii. Dacă partea a doua tratează (cum reiese şi din titlu) anumite Chipuri ale iubirii în învăţă-tura câtorva părinţi duhovniceşti răsăriteni ai vremurilor noastre [Nicolae Velimirovici, Cuviosul Iosif Isihastul, Părintele Serghie (Şevici), Sf. Siluan Athonitul şi Părintele Por-firie], cea de-a treia (şi ultima) face obiectul unei antologii de texte comentate (în număr de 38) care vizează iubirea în viziunea biblică nou-testamentară, dar şi în a celor mai cunoscuţi Sfinţi Părinţi.

Prezentul studiu despre iubire are, până la urmă, menirea de a ne convinge că iubirea, cu multele ei chipuri, e una şi nedespărţită. Treptele ei arătate aici au numai „rostul să ne înveţe că… multe se cer de la om ca s-o câştige, şi nu-i cu putinţă să aibă parte de ea fără