1

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Relatii Internationale si Studii Europene

METODE DE CERCETARE SOCIALĂ ŞI POLITICĂ

Titular : Conf.univ. dr. LUDMILA ROTARI

2

CUPRINS

1. DEFINIREA DOMENIULUI DE STUDIU AL ŞTIINŢELOR POLITICE

II. PRINCIPII, REGULI ŞI TEHNICI ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

III. ELABORAREA UNEI LUCRĂRI ÎN DOMENIUL ŞTIINŢELOR

SOCIOUMANE

IV. IDENTIFICAREA ŞI ORGANIZAREA IDEILOR ÎNTR-UN PROIECT

DE CERCETARE

V TEHNICA DOCUMENTĂRII

VI VALORIFICAREA PROIECTELOR DE CERCETARE

VII. NORME DE REDACTARE ŞI FINISARE A LUCRĂRII

3

1. DEFINIREA DOMENIULUI DE STUDIU AL ŞTIINŢELOR POLITICE

Ştiinţa politică este un amalgam de trecut şi prezent, atât ca substanţă cât şi ca

metodologie, fără un acord general privind frontierile sale faţă de alte discipline, privind preocupările de bază sau metodologia de cercetare. Disputa din rândul diferitelor şcoli şi tradiţii contribuie la definirea domeniului de studiu al ştiinţelor politice şi identificarea principiilor şi metodelor care permit studierea unui fenomen sau probleme. Behavioraliştii pledează pentru consolidarea legăturilor cu alte discipline ale ştiinţelor sociale, pentru împrumutarea metodelor acestora, a conceptelor şi datelor. Tradiţionaliştii, deşi nu se opun abordării interdisciplinare, sunt înclinaţi să împrumute materiale de substanţă, nu metode. Unii practicanţi caută substanţă politică în toate felurile de grupuri sociale; alţii se preocupă de sistemele politice care pretind monopolul folosirii legitime a forţei fizice şi care elaborează decizii obligatorii pentru întreaga societate. Analiştii politici sunt divizaţi în ceea ce priveşte scopurile urmărite. Unii caută cunoaşterea de dragul cunoaşterii, într-un context eliberat de valori sau cu valori sociale date. Alţii caută aplicaţiile practice ale problemelor de politică publică şi de elaborare a programului politic. Aceste căutări demonstrează, pe de o parte, complexitatea definirii domeniului de studiu al ştiinţelor politice, pe de altă parte, explică necesitatea elaborării unei metodologii proprii de cercetare. În continuare vom încerca să conturăm domeniul de studiu al ştiinţelor politice şi vom evidenţia caracterul interdisciplinar al acestuia.

Definiţii şi concepte În vederea definirii principiilor şi regulilor cercetării ştiinţifice, vom evoca unele

definiţii ale conceptelor ştiinţă şi ştiinţe politice pentru a contura aria de aplicare a acestor principii şi reguli. Conform definiţiei date de autorii Dicţionarului de analiză politică, ştiinţa este un ansamblu sistematizat de cunoştinţe sau metodele şi presupunerile ce caracterizează căutarea cunoştinţelor verificabile şi transmisibile. Funcţia ştiinţei este de a dezvolta teoria ce va ajuta să explice şi să anticipeze evenimentele din lumea observabilă. Ştiinţa aplicată aspiră să folosească cunoaşterea ştiinţifică pentru a atinge scopuri umane. Multe dintre metodele elaborate pentru ştiinţele naturale şi sociale se aplică şi în ştiinţa politică.

Ştiinţa politică constă, prin tradiţie, dintr-un ansamblu mult sau mai puţin sistematizat de cunoştinţe, inclusiv o varietate de teorii explicative. În ultimele decenii, s-a constatat o preocupare concertată în cadrul disciplinei de a elabora teorii care să fie verificate empiric de o manieră ştiinţifică. Conform Dicţionarului de politică, Oxford, ştiinţa politică are ca obiect studierea statului, a guvernării şi politicii.

De-a lungul mai multor secole, ideea că studierea politicii trebuie să fie „ştiinţifică” a stârnit numeroase controverse. Dezbaterea din secolul al XX-lea cu privire la ştiinţa politică a fost o parte din disputa largă privind metodologia ştiinţelor sociale. Cei care au căutat să facă din studiul politicii o ştiinţă au fost preocupaţi să pună bazele

4

unei discipline care să îndeplinească două cerinţe: să fie obiectivă şi să dea explicaţii cuprinzătoare şi sistematice ale evenimentelor. Principalul candidat la rolul de metodologie esenţială a ştiinţei politice a fost behavioralismul (comportamentalism), care îşi extrage modelul său stimul-răspuns din psihologia behavioristă şi este preocupat să stabilească anumite „corelaţii” între fenomenele de intrare, fie ele „politice” sau nu, şi consecinţele politice.

Behaviorismul (comportamentism) este o şcoală de psihologie, bazele căreia au fost puse de John B.Watson, care consideră observarea obiectivă a comportamentului, ca şi măsurarea reacţiilor la stimuli, drept singurul obiect de studiu adecvat şi singura bază pentru teoria sa, fără vreo referire la experienţa conştientă. Pentru ei numai datele clare, sub formă de stimuli sau reacţii, sunt semnificative pentru analiză, în timp ce factorii mentali cum ar fi atitudinile, opiniile şi convingerile sunt lipsite de înţeles.

În ştiinţele politice « revoluţia» behaviorală are rădăcini adânci, a apărut ca o forţă semnificativă în anii ’50, consolidându-şi poziţia în cadrul disciplinei politice în anii ’60. În perioada controverselor dintre suporterii şi detractorii săi, behavioralismul a fost descris în diverse moduri: «paradigmă a ştiinţei politice», «ştiinţa politicii», «scientism pur», «dogmă intelectuală» sau, pur şi simplu, «o modalitate» ori o «abordare». Treptat, a devenit clar că behavioralismul era mai mult decât o nouă abordare, că era oarecum legat direct de valorile şi de obiectivele de bază ce privesc natura disciplinei şi de felul cum trebuie dirijată cunoaşterea despre ştiinţa politicii. Pe măsură ce această revoluţie se maturiza, un nou accent behavioral, pus pe metodologie şi pe folosirea instrumentelor cantitative de analiză, a traversat domeniul ştiinţei politice, devenind tot mai mult focarul eforturilor specialiştilor. Până la începutul anilor ’70 se observă o reacţie la ceea ce mulţi considerau o exagerare a accentului pus pe metodologie în dauna substanţei, fenomen care a fost denumit «revoluţia postbehaviorală a relevanţei». În prezent se poate spune că modificările produse în cadrul disciplinei politice de accentul behavioral pus pe metodele ştiinţifice şi pe perspective sunt bine consolidate. Dar, cu toate aceste frământări din anii ’60-’70, s-a recunoscut pe scară largă faptul că relevanţa politicii este de asemenea valoroasă şi că abordările tradiţionale în studiul politic şi-au păstrat mult caracterul lor valabil şi eficient.

Înarmat cu instrumente moderne de cercetare, prin eşantionare şi sondare, behavioralismul s-a îndepărtat de la studierea constituţiilor şi de la a spune cum trebuie să fie conduse statele, optând pentru studierea comportamentului agenţilor politici şi pentru afirmaţii despre modul în care statele sunt realmente conduse. Behavioriştii au fost atraşi de subiecte despre care puteau obţine date cantitative. Astfel, studierea comportamentului politic de masă a fost promovată în dauna studierii elitelor.

Principalul rival al behavioralismului, mai ales după anul 1970, a fost teoria alegerii raţionale - o diviziune sau abordare a studiului politicii, care tratează agentul individual ca pe unitatea de bază a analizei şi modelează politica de bază, ipotezei că indivizii se comportă raţional, sau cercetează care ar fi consecinţa politică a unui comportament raţional.

5

Ştiinţele politice sunt un domeniu interdisciplinar de investigaţie, preocupat de aplicarea unor metode şi analize ştiinţifice pentru îmbunătăţirea ştiinţelor publice şi pentru soluţionarea problemelor publice. Ştiinţele politice reprezintă în primul rând aspectele „aplicate”, spre deosebire de cele ale „ştiinţei pure” în cadrul unor discipline relevante.

Disciplinele direct implicate în abordarea ştiinţelor politice sunt: sociologia, dreptul, managementul, istoria şi administraţia publică. Ştiinţele politice utilizează şi introspecţii provenind din domenii precum analiza sistemelor, cercetarea operaţională, cibernetică, teoria jocurilor şi teoria generală a sistemelor, care traversează frontierele tradiţionale ale disciplinelor.

Specialiştii în domeniul ştiinţelor politice sunt preocupaţi mai ales de procesul prin care se elaborează deciziile în politica publică. Aceştia analizează problemele pentru a clarifica ţelurile, a evalua alternativele, a identifica tendinţele şi a analiza situaţia politică. Ştiinţele politice nu emit valori fundamentale, ci se preocupă mai ales de propoziţiile faptice supuse investigaţiei ştiinţifice. Specialiştii în domeniul ştiinţelor politice contribuie la alegerea ţelului, făcând judecăţi despre fezabilitatea mijloacelor, despre amplitudinea alegerilor posibile şi despre consecinţele posibile ale unor alternative în alegere.

Ştiinţa politică se ocupă în mod special de studierea sistematică a guvernului şi a politicii, de elaborarea şi implementarea politicii publice prin intermediul deciziilor, considerate ca având autoritate şi obligativitate pentru societate. Ea este un amalgam de trecut şi prezent, atât ca substanţă, cât şi ca metodologie, fără un acord general privind frontierele sale faţă de alte discipline. În secolul al XIX-lea, această disciplină a trecut de la accentul pus pe instituţiile oficiale şi pe relaţiile juridice la preocuparea pentru procese, pentru comportamentul indivizilor şi grupurilor şi pentru relaţiile neoficiale. Criteriile preferate pentru a identifica un subiect de ştiinţă politică au trecut de la conceptele instituţionale de stat şi guvern la procesul sau la conceptele relaţionale de putere, luare de decizie şi sistem politic.

În viziunea unor autori, „limbajul precis este primul instrument ştiinţific”. În acest sens, şi în domeniul ştiinţelor politice s-a constatat faptul că limbajul inadecvat a devenit o barieră serioasă în activitatea ştiinţifică. Pentru a depăşi această barieră este necesar un limbaj tehnic, un cadru conceptual care care să poată descrie în mod adecvat toate fenomenele specifice, să contribuie la cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, specialiştii nu trebuie să ignore folosirea unor termeni de specialitate – de exemplu, paradigme, clivaje, concepte, parametri, dar, totodată, este important ca ei să fie utilizaţi corect.

Orice domeniu ştiinţific se constituie dintr-un corp bine delimitat de cunoştinţe asupra unui sector precis, delimitat al realităţii posibile ca formă de existenţă. El este exprimat printr-un vocabular de specialitate, care reprezintă un anumit tip de limbaj, capabil să denumească şi să-i comunice conţinutul acestui domeniu, dar şă să-i definească şi să-i fixeze caracteristicile acestuia.

Limbajul ştiinţific exprimă, pe de o parte, conţinutul domeniului ştiinţific respectiv, iar pe de altă parte exprimă « ce şi cum gândeşte » cercetătorul respectiv

6

despre « obiectul cunoaşterii sale ». Orice limbaj ştiinţific urmăreşte să redea prin intermediul conceptelor următoarele aspecte :

a) impresiile de ordin preceptiv şi imediat despre obiectul cercetat ca urmare a observării acestuia (imaginea obiectului);

b) ideile despre obiectul cercetat. Limbajul ştiinţific este alcătuit din două părţi distincte : limbajul empiric care

denumeşte obiectul cunoaşterii şi limbajul conceptual, explicativ, care reprezintă partea tehnică a vocabularului utilizat. Limbajul empiric ia în considerare obiectul cunoaşterii aşa cum este în realitate, îl observă şi-l denumeşte. Limbajul conceptual desemnează obiectul cunoaşterii după ce el a fost delimitat sau gândit.

Limbajul ştiinţific se prezintă nu numai ca instrument al comunicării între specialişti, ca formă de prezentare a cunoştinţelor din domeniul ştiinţific, ci şi ca un purtător al cunoştinţelor ştiinţifice dintr-un anumit domeniu.

Din punct de vedere metodologic, ştiinţa politică a completat analiza predominant juridică, istorică şi descriptivă din perioada mai veche cu metodele şi perspectivele ştiinţei behaviorale moderne. Frontierele specializării interdisciplinare nu sunt stabilite rigid, subdomeniile principale includ, în general, structura guvernamentală la nivel naţional şi local, analiza comparativă sau în secţiune naţională, politică şi comportamentul legilor publice şi comportamentul juridic, teoria politică, administraţia publică şi comportamentul organizaţional, precum şi relaţiile internaţionale. Concluzii Delimitarea domeniului de studiu al ştiinţelor politice şi identificarea metodelor şi principiilor necesare pentru cercetarea ştiinţifică reprezintă sarcina principală a cercetătorilor care se ocupă de studirea statului, a guvernării şi politicii. Dezbaterile constructive dintre cei preocupaţi de aceste aspecte contribuie la elaborea unei metodologii proprii care permite consolidarea domeniului de studiu al ştiinţelor politice. Un rol important în abordarea subiectelor din domeniul ştiinţelor politice îl joacă cunoştinţele oferite de diverse discipline, implicate direct sau indirect în procesul de cercetare. In acest sens, specialiştii trebuie să identifice care sunt limitele subiectului cercetat şi să apeleze la metodele şi principiile oferite de alte domenii ce permit o cercetare ştiinţifică a fenomenului.

II. PRINCIPII, REGULI ŞI TEHNICI ALE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE Ştiinţa politică a rămas în urma majorităţii ştiinţelor sociale în procesul elaborării

unei tehnici metodologice. În cazul acestui domeniu, metodologia este direct legată de nivelul progresului în dobândirea de noi cunoştinţe. Unii politologi consideră metodologia ca fiind prea îngust restrânsă la metodele de cercetare şi la tehnicile folosite în analizarea datelor. Alţii politologi consideră metodologia ca preocupându-se nu numai de tehnică, ci şi de chestiuni mai ample, cum ar fi proiectul de cercetare, alegerea de moduri inductive sau deductive de raţionament, criterii pentru identificarea variabilelor relevante şi standard pentru dovezi şi explicaţii acceptabile. În cadrul ştiinţei politice s-a depus un efort metodologic pentru a se adapta tehnici de cercetare folosite în cadrul altor discipline. În continuare vom delimita cadrul conceptual al

7

cercetării ştiinţifice, prezentând aspecte care definesc metodologia, tehnicile de cercetare, metodele de cercetare.

Semnificaţia conceptului de metodologie Metodologia, spre deosebire de metodă, are semnificaţii mai complexe.

Conceptul de metodologie desemnează un ansamblu de cunoştinţe şi tehnici specifice procesului şi presupunerilor din domeniul cercetării ştiinţifice dintr-o anumită disciplină. Metodologia se preocupă de culegerea, analizarea, măsurarea, evaluarea şi folosirea datelor.

Ea desemnează: – ansamblul legilor şi principiilor ce stau la baza analizei şi interpretării ştiinţifice; – totalitatea metodelor şi tehnicilor folosite într-o anumită ştiinţă sau ramură ştiinţifică; – modalitatea distinctă de analiză şi interpretare logică a realităţii; – analiza în scopuri evaluative, a întregului demers ştiinţific, pentru a verifica gradul de valabilitate a metodelor folosite, gradul de corectitudine a raţionamentelor şi procedurilor, precizia informaţiei, fidelitatea şi validitatea tehnicilor de cercetare, consistenţa logică a teoriilor etc.

Metodologia este echivalentă cu logica procesului de cunoaştere şi cu analiza căilor unei cât mai bune cunoaşteri. Din acest punct de vedere, metodologia nu este numai o simplă „colecţie” de metode şi tehnici aplicative.

În viziunea filosofului german K.Popper, metodologia constă în diferite reguli şi norme prin intermediul cărora omul de ştiinţă poate ajunge la descoperire, iar pentru F.Machlup, ea este studiul principiilor care orientează pe oamenii de ştiinţă dintr-un anumit domeniu de cunoaştere pentru a decide dacă trebuie să accepte sau să respingă anumite enunţuri ca parte a corpului ordonat de cunoaştere în general sau a propriei lor ştiinţe.

Fiecare domeniu ştiinţific deţine propria metodologie. Astfel, metodologia cercetării sociologice se defineşte prin totalitatea demersurilor teoretice, tehnice şi epistemologice pe care le întreprinde cercetătorul faptelor sociale (sociolog sau psiholog) pentru a putea cunoaşte geneza, evoluţia şi dispoziţia acestui gen de fapte.

Tehnici de cercetare Tehnica de cercetare desemnează un anumit instrument sau procedeu operator de

înregistrare (recoltare) şi interpretare a datelor, rezultate din cercetarea ştiinţifică. Ea este o operaţie concretă de identificare sau manipulare a datelor realităţii în interesul cunoaşterii.

Orice metode cuprind un ansamblu de tehnici sau procedee operaţionale prin intermediul cărora metoda poate fi transpusă în practică şi care alcătuiesc împreună latura operaţională a acesteia.

De exemplu, metoda statistică cuprinde o serie de procedee sau tehnici de calcul şi măsurare. Deosebirea dintre metodă şi tehnică constă în caracterul procedural sau operaţional, tehnica nefiind o cale logică spre adevăr, ci o unealtă de lucru care evidenţiază realitatea prin măsurare, calcul şi evaluare. Sociologul McKinney aprecia, în acest sens, că „orice tehnică de cercetare constituie o operaţie specifică de descoperire şi manipulare a faptelor”.

8

Tehnicile de cercetare sunt subordonate metodelor fiecărei ştiinţe. Dintre aceste tehnici sau procedee se pot menţiona, de exemplu, procedeele statistice, tehnicile experimentale, calculele matematice etc.

Tehnica de cercetare trebuie să corespundă mai multor exigenţe, dintre care două sunt principale: a) fidelitatea – cerinţa ca măsurările (evaluările) repetate ale aceluiaşi fapt să ofere rezultate identice care să nu varieze decât în limite rezonabile, restrânse sau previzibile; b) validitatea – exigenţa conform căreia operaţia de măsurare (evaluare) a realităţii, prin intermediul tehnicilor respective, să fie legată printr-o relaţie semnificativă de obiectul (tema) cercetării, adică să măsoare (evalueze), într-adevăr, ceea ce şi-a propus.

Între metodă, metodologie şi tehnicile de cercetare există o legătură foarte strânsă, determinată de necesitatea elaborării unei modalităţi optime de investigare a realităţii. Alegerea unei metode, respectiv, a tehnicilor care i se asociază, are o influenţă decesivă asupra rezultatelor obţinute. Dacă faptele se pot gândi metodic, ele pot şi trebuie să fie abordate în mod tehnic.

Metode de cercetare Metoda. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de metodă provine din

termenul grecesc methodos, care înseamnă calea sau drumul cunoaşterii spre adevăr. Metoda este, deci, calea pe care o urmează procesul de cunoaştere pentru elaborarea unor cunoştinţe despre realitate, drumul de la ipotezele cu privire la fapte la culegerea faptelor.

Orice metodă are un caracter normativ, oferă indicaţii, reguli, procedee şi norme asupra modului cum trebuie abordat obiectul cunoaşterii, pentru ca informaţiile obţinute să fie cât mai asemănătoare cu datele obiective ale realităţii.

Metoda este, în ansamblul ei, o modalitate sistematică şi riguroasă de desfăşurare a procesului cognitiv, de a investiga într-un mod convenţional realitatea, astfel încât acest proces să ofere o imagine cât mai exactă a evenimentelor, faptelor, fenomenelor sau proceselor care alcătuiesc aria cercetării. Caracterizată de mijloace şi procedee distincte, metoda garantează obiectivitatea cunoaşterii.

Orice metodă trebuie să se definească prin următoarele caractere: – valabilitate – capacitatea de a surprinde cât mai veridic şi mai riguros realitatea; – precizie – informaţiile culese prin intermediul metodei să fie cât mai exacte, în aşa fel încât un anumit om de ştiinţă care utilizează această metodă să obţină rezultate identice (relativ identice) ori similare (cvasisimilare) cu cele obţinute de un alt om de ştiinţă; – corectitudinea raţionamentelor şi procedurilor – instrumentele cognitive şi uneltele practice folosite de metoda respectivă trebuie să fie de aşa natură elaborate încât să evite orice fel de distorsiuni, deformări şi false interpretări ale realităţii; – adecvarea metodei la scopul précis - capacitatea ei de a rezolva cât mai adecvat obiectivele cercetării cu eforturi minime; – compatibilitatea între metodă şi teoria problemei impusă de o anumită cercetare. Orice metodă trebuie bazată pe o teorie prealabilă a realităţii.

9

Metoda este calitatea fundamentală şi definitorie a oricărei ştiinţe. Orice metodă este o convenţie cu caracter cultural prin care producerea, transformarea, verificarea şi critica informaţiilor despre realitate se desfăşoară în condiţii şi după reguli bine stabilite.

Metoda ştiinţifică Metoda ştiinţifică are rigoare, universalitate şi capacitatea de sistematizare,

permiţând omului de ştiinţă să ţină sub control exigent întreg procesul de cunoaştere. Metoda ştiinţifică este considerată un mod de exprimare a investigaţiei specializate, în general înţelegându-se că ea urmăreşte o cercetare lipsită de prejudecăţi a adevărului, folosind metode repetabile de alţii care doresc să verifice rezultatele.

Unii autori au identificat o serie de trepte sau operaţii, considerate esenţiale, ale metodei ştiinţifice. Deşi variază de la un grup la altul, ele sunt în general următoarele:

– identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată; – formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile; – raţionarea deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga

implicaţiile problemei şi caracterul său logic adecvat; – culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei; – analiza cantitativă şi calitativă a datelor; – acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezelor. În ştiinţa politică, în pofida unor progrese înregistrate, metoda ştiinţifică nu s-a

aplicat aşa de riguros şi aşa de mult ca în ştiinţele naturale. Aceasta este, în parte, o consecinţă a tradiţiei juridice, istorice şi umaniste din care a apărut ştiinţa politică. În parte, este şi o consecinţă de natură subiectivistă. Cu toate acestea, metoda ştiinţifică este esenţială în elaborarea unor generalizări empirice valabile pentru viaţa politică.

Crearea unei baze de utilizare mai larg a ştiinţei politice se face prin observaţii preştiinţifice, prin descriere şi măsurare, creându-se totodată instrumentele de cercetare adecvate.

Elemente de bază ale metodei ştiinţifice. Funcţia ipotezelor

O condiţie de bază a aplicării metodei ştiinţifice constă în definirea clară a conceptelor. În acest context, un rol aparte îl are teoria.

Teoria este o idee sau un ansamblu de gândire ce aspiră să explice, să prezică sau să prescrie în orice domeniu de cercetare. În ştiinţa empirică, teoria se referă la un set de propoziţii logic relaţionate, care statuează relaţii dintre variabile în scopul de a explica, de a prevedea sau în ambele scopuri.

O propoziţie teoretică bine stabilită este numită lege. Axioma este o propoziţie al cărei adevăr este considerat evident sau stabilit. Preocupările ştiinţei politice se extind atât spre teoria empirică(cunoaşterea prin observaţii şi experimentări), cât şi spre cea normativă (ceea ce ţine de o judecată de valoare sau de standarde).

Teoria politică este un ansamblu de gândire care aspiră să evalueze, să explice şi să prevadă fenomenele politice. Teoria politică este un subdomeniu al ştiinţei politice, preocupat de studierea ideilor, valorilor şi conceptelor politice, precum şi de explicarea şi anticiparea comportamentului politic. Teoria politică, în acest sens larg, are două ramificaţii principale. Una este filosofia politică sau teoria normativă, cu preocupările sale axiologice, analitice, istorice şi speculative.

10

Cealaltă este teoria empirică, ce face eforturi să explice, să anticipeze şi să ghideze cercetarea, precum şi să organizeze cunoaşterea prin formularea unor modele abstracte şi a unor propoziţii verificabile ştiinţific. Orice disciplină viabilă necesită un ansamblu teoretic, care să ordoneze, să concentreze şi să explice subiectul.

Teoria empirică se preocupă de legăturile observabile, ea se deosebeşte de teoria filosofică, care se preocupă de judecăţile de valoare (teoria normativă), precum şi de discernerea realităţii prin raţionament a priori. Teoriile empirice sunt testate în raport cu situaţiile faptice pe care aspiră să le explice sau să le prevadă.

Teoria serveşte la ordonarea faptelor, dându-le un sens clar şi precizând şi direcţia urmăririi lor. Faptele asamblate, ordonate şi care au o relaţie între ele formează o teorie. Teoria nu este o speculaţie, ea este construită pe fapte care pot fi analizate în mod logic, unele fapte putând fi şi deduse.

Acest lucru este posibil dacă deducţiile sunt corecte şi a fost formulată o ipoteză care poate fi verificată. Relaţia dintre ipoteză şi teorie este foarte strânsă. Teoria fixează relaţia logică dintre fapte. Din teorie pot fi deduse alte enunţuri care pot fi adevărate dacă prima relaţie rezistă la verificare. Aceste enunţuri sunt ipoteze.

Ipoteza este o afirmare a legăturii aşteptate dintre variabilele ce pot fi testate empiric pentru a determina valabilitatea acesteia. De regulă, o ipoteză precizează ce vrem să urmărim. O ipoteză este un enunţ a cărui valabilitate poate fi testată. Ea poate apărea contrară sau în acord cu sensul comun care i s-a dat. Ipoteza poate fi corectă sau incorectă. Deseori, ea duce la un test empiric.

Fiecare sens al teoriei permite formularea unor noi ipoteze. Acestea sunt apoi testate, confirmate sau infirmate şi constituie, la rândul lor, viitoare teste ale teoriei originale. Ele fac posibile existenţa teoriei şi formularea altor ipoteze. Formularea ipotezelor este unul dintre cei mai grei paşi ai metodei ştiinţifice.

Probleme în formularea ipotezelor. Fără ipoteze cercetarea nu are obiect şi devine o rătăcire empirică hazardată. Ipoteza este legătura necesară dintre teorie şi investigaţia care duce la descoperirea şi adăugarea altor cunoştinţe. Dificultăţile principale în formularea ipotezelor obişnuite sunt:

1) absenţa cunoaşterii unui cadru teoretic clar; 2) imposibilitatea de a utiliza cu abilitate acest cadru teoretic; 3) absenţa unei tehnici de cercetare care să ducă la o exprimare corectă a

ipotezelor. La debutul fiecărei investigaţii trebuie să formulăm o ipoteză. La început, ea nu

poate fi foarte specifică; putem formula, de asemenea, o ipoteză de lucru care poate fi modificată în procesul de cercetare.

Utilizarea unei ipoteze este totuşi necesară pentru anumite rezultate valoroase ale investigaţiei. O ipoteză poate rezulta din observaţie, dedusă dintr-un ansamblu mai cuprinzător de teorii sau se poate baza pe o evidenţă pe care cercetătorul doreşte să o folosească drept ipoteză provizorie de lucru. De regulă, o ipoteză este prezentată ca o afirmaţie sau aserţiune ce urmează a fi confirmată sau negată.

11

În domeniul ştiinţelor politice, elaborarea ipotezelor şi testarea lor ulterioară contribuie la edificarea unei teorii politice empirice cam în acelaşi fel în care metoda ştiinţifică este utilizată în alte discipline.

Atunci când datele sprijină ipoteza, aceasta poate fi utilizată ca un ansamblu teoretic; atunci când datele nu o sprijină, ansamblul teoretic din care aceasta a derivat este pus sub semnul întrebării. În oricare din cazuri, se accentuează cunoaşterea acţiunilor şi a evenimentelor politice, deoarece ipoteza conduce la detalierea şi la amplificarea teoriilor existente, în timp ce faptele îl obligă pe specialist să reexamineze teoriile.

Metode de cercetare Metoda analizei şi sintezei reprezintă o metodă compusă ce are la bază două

metode – metoda analizei şi metoda sintezei. Metoda analizei este un proces de separare mentală a unui obiect cercetat în părţile sale constitutive pentru a-i studia natura şi a determina legătura reciprocă dintre părţi, ca şi relaţia lor faţă de întreg. Analiza poate include măsurători, explicaţii şi anticipări. Analiza politică include, la rândul său, metode diverse, cum ar fi folosirea datelor printr-o varietate de tehnici statistice, dezvoltarea unor modele matematice sofisticate ş.a.

Metoda sintezei presupune integrarea mentală a părţilor descompuse ale obiectului cercetat iniţial prin analiză, în contextul dat, şi emiterea unor concluzii.

Cele două metode atunci când sunt utilizate împreună formează metoda analizei şi sintezei. În unele situaţii analiza presupune şi o comparaţie dintre părţile subiectului fapt care demonstrează derivarea ei în metoda analizei comparate, o metodă importantă care presupune evidenţierea trăsăturilor distincte ale fenomenului sau subiectului cercetat în comparaţie cu altul similar sau care are trăsături comune. Cercetătorul implicat în procesul de cercetare trebuie să ţină cont şi de asceste aspecte care permit elaborarea unui raport de cercetare reuşit.

Metoda inductiv-deductivă reprezintă o altă metodă compusă, alcătuită din metoda inductivă şi metoda deductivă. Trebuie menţionat faptul că problema inducţiei şi deducţiei a constituit de-a lungul timpului obiectul unor dispute aprinse. În cursul acestei polemici s-a ajuns la o precizare a conceptului de inducţie şi deducţie şi, drept urmare, la stabilirea raportului lor reciproc. Interpretarea tradiţională a deducţiei este „trecerea de la adevărurile mai generale la adevăruri mai puţin generale” şi a inducţiei ca ceva contrar. S-a atras atenţia asupra sensului mai larg sau mai restrâns al celor două concepte. În sens restrâns, deducţia sau inducţia sunt moduri deosebite de a ajunge la concluzii, iar în sens larg, ele sunt echivalente ale metodelor de cercetare, care se caracterizează prin obţinerea rezultatelor fie pe cale deductivă, fie pe cale inductivă (pentru a stabili faptele singulare şi cele compuse şi pentru a valida afirmaţiile dintre ele). În toate ştiinţele empirice, printre care se numără istoria, ştiinţele politice, izvorul cunoştinţelor despre realitate este observaţia (directă sau indirectă).

Această cale este identificată adesea cu inducţia sau metoda inductivă fapt ce generează neînţelegeri. Polemica dintre deducţionişti şi inducţionişti constă în faptul că primii subliniază rolul important al teoriei, care depăşeşte observaţiile date, iar ceilalţi postulează cel mult generalizarea timidă a unor judecăţi ce au la bază observaţia. De

12

altfel, această polemică poate fi continuată, dar trebuie să menţionăm că între cele două metode există un raport reciproc, care stă la baza metodei inductiv-deductive.

Alte metode de cercetare ce pot fi aplicate în domeniul ştiinţelor politice sunt metoda directă şi indirectă de stabilire a faptelor, metoda geografică sau spaţială,

metoda analizei comparate, metoda regeresivă şi metoda progresivă, metoda statistică. De asemenea, în domeniul ştiinţelor socioumane se mai folosesc metoda experimentală, metoda observaţiei sociologice.

III. ELABORAREA UNEI LUCRĂRI ÎN DOMENIUL ŞTIINŢELOR SOCIOUMANE

În procesul de cercetare emiţătorul trebuie să se facă înţeles prin capacitatea sa de a analiza sau de sinteză. Neglijarea principiilor metodologice comune în vederea elaborări unui raport de cercetare generează o serie de probleme care apar în procesul de comunicare, de transmitere a informaţiilor adunate. Cel care transmite trebuie să incerce să-şi facă mesajul cât mai inteligibil şi la nivelul cerinţelor impuse de metodologia domeniului de cercetare. Emiţătorul trebuie să respecte principiile metodologice comune atunci când trebuie să elaboreze o lucrare, caută şi organizează ideile, comunică rezultatele cercetării. Respectarea acestor principii permite transmiterea şi prezentarea rezultatelor cercetării în diverse moduri: prin rezumate şi comentariu; într-o sinteză; prin dizertaţii; prin expunerea orală şi prin conversaţii. Ne propunem în acest capitol să elucidăm principalele reguli ce trebuie respectate în procesul de elaborare a unui proiect de cercetare şi a modalităţilor de evitare a capcanelor ce apar în acest proces.

Proiectul de cercetare Un loc aparte în cercetare îl ocupă proiectul de cercetare – planul general, care

specifică ce îşi propune să facă cercetătorul şi cum. De regulă, un proiect de cercetare include:

– prezentarea problemei de cercetat (întrebările ce trebuie puse sau ipotezele ce trebuie testate);

– definiţiile operaţionale ale conceptelor importante (cel puţin ale variabilelor în orice ipoteză);

– felurile şi izvoarele de date şi cum au fost obţinute; – metodele de analiză a datelor ce urmează a fi folosite cu ocazia răspunsurilor la

întrebări sau la testarea ipotezelor. Proiectele pentru testarea ipotezelor pot fi experimentale sau ex post facto.

Proiectele experimentale permit cercetătorului să mânuiască una sau mai multe variabile independente. În proiectele ex post facto, cercetătorul nu poate administra vreun tratament subiecţilor, dar consideră drept variabile independente evenimentele care au avut deja loc.

Pe măsură ce ştiinţa politică s-a preocupat tot mai mult de metodologie, s-a accentuat şi importanţa unui proiect de cercetare bun.

Sunt încă frecvente şi utile proiectele istorice, comparative şi de studiu de caz. Se acordă o atenţie sporită proiectelor de cercetare pentru testarea ipotezelor. Din cele două

13

tipuri de proiecte experimental şi ex post facto, se poate da o mai mare încredere rezultatelor celui dintâi, din cauza abilităţii cercetătorului de a folosi variabile independente. În cazul cercetării ex post facto, investigatorul observă variabila dependentă, apoi caută un eveniment din trecut (variabila independentă), care o poate explica pe cea dintâi.

Formularea ipotezelor înaintea analizării datelor şi testarea ipotezelor alternative sunt căi de sporire a încrederii cercetătorului că relaţiile descoperite prin cercetarea ex post facto sunt autentice, nu false. Asemenea controale sunt deosebit de importante în cercetarea politică, deoarece – exceptând simulările – proiectele experimentale pot fi doar rareori aplicate în studiul politicii.

Principii metodologice comune ale scrisului şi oralului Odată elaborat un proiect de cercetare, el trebuie să fie prezentat într-o formă

adecvată. Insuficienţele constatate în exprimarea scrisă provin de cele mai multe ori dintr-o înţelegere necorespunzătoare sau din definirea incorectă a subiectului. De asemenea, şi în cazul lucrărilor scrise sau al examenelor orale apar astfel de deficienţe. Decalajul între întrebare şi răspunsul dat poate fi foarte mare.

Pentru a evita astfel de situaţii este important: – să se înţeleagă ceea ce se cere în formularea subiectului; – să se reflecteze la oportunitatea unei luări de poziţie personală; – să se stabilească, printr-o încadrare corespunzătoare, limitele subiectului

abordat. Capcane care trebuie evitate: – graba de a căuta idei sau stabilirea planului fără o lectură atentă a subiectului

(decalaj posibil); – referirea strictă la domeniul de studiu sau privilegierea directivă în defavoarea

temei căreia îi aparţine (atenţie la revărsarea de noţiuni şi la divagaţii). Metode preconizate: – lectura şi analiza atentă a întrebării care trebuie tratată; – înţelegerea corectă a ceea ce se cere, recurgând la reformulare şi, eventual, la

reprezentarea unui tabel. Reformularea este o metodă ce se poate dovedi foarte utilă. Acest procedeu

trebuie folosit cu atenţie, pentru a evita orice deformare. Atunci când chestiunea este complexă sau delicată, centrarea pe subiect poate fi

uşurată printr-o reprezentare schematică a noţiunilor cheie şi a relaţiilor dintre ele. Schema redată în continuare oferă o mai bună percepţie a datelor problemei şi

deschide drumul către cercetarea ideilor. Acelaşi rol îl are şi elaborarea fişelor concept. Definiţie Noţiuni înrudite Caracteristici posibile

Situaţii adecvate (exemple/contraexemple)

Problematica Autori şi referinţe bibliografice

Situarea pe o poziţie personală

14

În unele cazuri, cel care concepe o lucrare are unele dificultăţi dacă vrea să se raporteze la subiect: trebuie să se comporte ca un observator exterior sau să analizeze şi să explice noţiunile şi mecanismele în maniera cea mai obiectivă (sau, mai curând, cea mai puţin subiectivă) cu putinţă? A doua variantă poate fi determinată de interesul de a interpreta datele, afişându-şi preferinţele, avansând şi propria opinie.

În acest caz, este important ca el să poată trece de la judecata realului (abordarea „obiectivă”) la judecata de valoare (abordarea „subiectivă”).

În anumite cazuri, redactarea cere o luare de poziţie, atunci când enunţurile conţin expresii de tipul „Ce credeţi voi despre…?”, „Vi se pare … ?”, „După voi …?”. În acest caz a nu-ţi dezvălui punctul de vedere ar echivala cu refuzul de a „trece obstacolul” şi ar reprezenta o lacună de nedorit. Argumentaţia dezvoltată trebuie să ajungă la un răspuns precis şi personal în legătură cu problema pusă, originalitatea trecând pe planul doi.

Alte enunţuri nu solicită o implicare. Raţionamentul este construit independent de această perspectivă, iar contribuţia trebuie să se limiteze la câteva rânduri.

Capcane care trebuie evitate în aceste condiţii: – a pierde din vedere să-ţi exprimi poziţia, atunci când acest lucru este cerut în mod expres (lipsă în raport cu scopul vizat); – a avea o contribuţie subiectivă, a-ţi pune în valoare prea des opinia proprie în condiţiile în care aceasta nu este cerută (riscul revărsării de noţiuni).

Metode preconizate pentru a evita astfel de capcane: – a citi cu atenţie enunţul caracterizat prin formule ca „După părerea voastră”, „Credeţi că…”, „Estimaţi că?”; – a te baza pe redactarea subiectului şi, dacă este nevoie, a te implica doar la sfârşitul expunerii sau la concluzie.

Verbele utilizate sunt de natură să informeze pe cel ce scrie asupra strategiei ce trebuie adoptată: – a descrie, a defini: cererea are în vedere căutarea caracteristicilor esenţiale ale noţiunii tratate; – a compara: obiectivul urmărit încearcă să utilizeze asemănările şi deosebirile; – a demonstra: se cere o argumentaţie serioasă; – a studia, a expune: este importantă analiza obiectivă a unei întrebări, a unei problematici, sprijinită mai ales pe legătura situaţie/cause/consecinţe/soluţii; – a explica: dispoziţia este foarte asemănătoare cu cea precedentă, accentul trebuie pus pe factorii explicativi; – a aprecia, a critica, a discuta, a evalua: nu se poate merge pe ocolite şi no comment-ul nu este recomandat.

Delimitarea temei Limitele problemei discutate pot fi foarte diverse, însă determinarea lor are în

vedere metode comparabile. În procesul de delimitare a temei, trebuie respectate mai multe criterii:

• Semnificaţia temei şi a directivei care o însoţeşte. Atunci când terminologia corespunde unui conţinut precis, este normal să nu se poată atribui unui anumit termen un sens restrictiv, prea larg, sau a fortiori diferit de accepţia uzuală, sub ameninţarea de

15

a comite un nonsens. În alte cazuri, cel ce redactează se bucură de un spaţiu de mişcare mai întins. • Dimensiunea spaţio-temporală

Un aspect important al procesului de elaborare a unei lucrări îl constituie delimitarea câmpului de studiu. Este o cerinţă care condiţionează eficacitatea comunicării. Emiţătorul trebuie să ţină cont de două situaţii: – subiectul formulat trimite la unele concepte, epoci sau locuri precis definite; – enunţul prezintă un grad de libertate şi oferă celui care redactează posibilitatea să specifice cadrul de analiză şi perspectiva abordării. În această situaţie, trebuie dejucate anumite capcane şi adoptată o metodologie potrivită.

Capcane ce trebuie evitate: – a atribui termenilor enunţului (mai ales temei şi directivei) un sens diferit de cel

dat de obicei; – a nu ţine cont de obligaţiile impuse; – a limita (lărgi) un subiect deja restrâns (vast); – a pierde din vedere perioada recomandată: a dezvolta aspecte istorice, a te

consacra unor exerciţii de prospectivă atunci când nu este necesar; – a căuta să citezi toate ţările sau a nu te interesa decât de una dintre ele. Metode preconizate pentru a depăşi aceste capcane:

– în caz de nesiguranţă, să se verifice sensul conceptelor (în dicţionare, manuale); – a citi şi a reciti redactarea; – a limita cu bună ştiinţă domeniul de cercetare ţinând cont de context; – a te concentra pe datele-cheie şi a repera accentele sau modificările de tendinţă; – a privilegia spaţiul cel mai cunoscut (începând cu propria ţară) sau cel mai

adecvat, fără a neglija comparaţiile internaţionale. În procesul de elaborare a unei lucrări în domeniul ştiinţelor socioumane un rol aparte îl ocupă proiectul de cercetare. Eninţătorul trebuie să respecte o serie de reguli şi principii metodologice pentru evitarea capcanelor şi depăşirea obstacolelor care apar pe parcurs. In unele cazuri cercetătorul pentru a concepe o lucrare trebuie să se situieze pe poziţii personale atunci când enunţul conţine anumite expresii de tipul „Ce credeţi voi despre ...”, „Vi se pare că... „. Este important în aceste condiţii folosirea unei argumentaţii care să permită formularea unui răspuns corect, precis, personal, fără a devia de la sarcina iniţială. În delimitarea temei pentru un proiect de cercetare trebuie să se respecte anumte criterii: delimitarea spaţială şi temporală a subiectului ceretat, semnificaţia temei pentru domeniul de cercetare, rolul teoriei şi a cadrului conceptual. Important pentru cercetător ete de a evita capcanele şi de a cunoaşte metodele ce permit depăşirea lor.

16

IV. IDENTIFICAREA ŞI ORGANIZAREA IDEILOR ÎNTR-UN PROIECT DE CERCETARE

Căutarea şi organizarea ideilor reprezintă etapa cea mai importantă şi cea mai delicată pentru cel ce are de redactat o lucrare scrisă sau de pregătit un răspuns oral. În acest caz, trebuie parcurse două stadii succesive: – căutarea faptelor, argumentelor sau părerilor, folosind toate cunoştinţele şi informaţiile disponibile; – organizarea acestor elemente după un plan logic, clar şi solid.

Faza de căutare În centrul procesului cognitiv se află gândirea; ea permite adunarea elementelor a

căror prezenţă este indispensabilă şi face posibilă exploatarea lor. În acest sens, trebuie alese în mod adecvat metodele de căutare.

Metodele cele mai practice de căutare sunt: • Metoda interogativă – întrebările concise permit acumularea informaţiilor necesare pentru analizarea unui subiect pe toate feţele. Întrebările pot fi formulate astfel: La cine se referă? (persoanele), Ce? (obiectul, datele întrebării), Când? (timpul, cronologia), Care sunt consecinţele?, Care sunt soluţiile?, Unde? (loc, spaţiu), Cum? (modalităţi, metode), Cât? (cantitate, măsură), De ce? (cauze), Pentru ce? (obiective, scopuri). • Metoda unghiurilor de abordare. O temă poate fi studiată făcând apel la diverse criterii care constituie tot atâtea unghiuri de acces ce încearcă să clarifice mizele sau controversele: – diferitele aspecte ale problemei, fiecare dintre ele fiind în raport cu un câmp de investigaţie sau cu o disciplină specifică: istoria, geografia, sociologia, economia, finanţele, dreptul, lingvistica, ştiinţele politice, psihologia; – punctele de vedere, adesea prea puţin cunoscute, ale partenerilor avuţi în vedere: salariaţi/patroni, fabricanţi/utilizatori, producători/consumatori, indivizi/ societate, instituţii publice/ cetăţeni; – perspectiva analitică: punerea în relief a principalelor componente, categorii sau subdiviziuni; – lanţul de explicaţii de tipul cauze – fapte - consecinţe; – timpul: trecut/prezent/viitor, înainte şi după o dată fixată ca reper, termen scurt/termen lung; – spaţiul:interior/exterior,naţional/internaţional; – articularea teorie/practică: principii/aplicare, apel la exemple pentru a îmbogăţi o discuţie; – nivelul la care ne situăm: general/particular, participanţi/sistem, micro/mediu/macro; – contradicţiile şi opoziţiile: avantaje/dezavantaje, poli pozitivi/ poli negativi; – calea de rezolvare, care poate fi exprimată prin secvenţă: problemă, dificultăţi-soluţii, remedii-rezultate; – raţionamentul comparativ: se vor marca asemănările sau punctele comune, deosebirile sau dezacordurile;

17

– abordarea cantitativă şi calitativă: prima are în vedere volumele, efectivele, seriile statistice, în timp ce a doua vizează calităţi materiale sau estetice, norme sau precripţii; – opticile obiective sau subiective în care se regăseşte aici separarea (clivajul) judecată a faptelor/judecată de valoare.

Organizarea ideilor O comunicare, pentru a fi corectă, presupune:

- o regrupare a noţiunilor şi conceptelor pe categorii omogene; - alegerea unui plan în funcţie de răspunsul aşteptat la întrebarea pusă.

Exigenţa unei structurări ordonate este considerată drept o normă, o convenţie, dar şi o necesitate. În situaţia emiţătorului, o structurare ordonată permite transmiterea corectă a mesajului, textului, proiectului. În situaţia destinatarului, a cititorului, acest fapt permite o mai bună înţelegere.

Selectarea ideilor în procesul de documentare a dus la apariţia unei varietăţi de elemente, deseori îndreptate în diferite direcţii. În continuare, emiţătorul sau cercetătorul trebuie să treacă la raţionalizarea lor, ceea ce implică selectarea celor mai reprezentative dintre ele, apoi să efectueze o regrupare pe categorii, familii. Aceste procedee contribuie nemijlocit la procesul de elaborare a planului.

Pentru a elabora un plan reuşit, trebuie îndeplinite unele condiţii: – planul trebuie adaptat obiectivului urmărit şi naturii subiectului cercetat. Dacă

acesta trasează directiva de a aprecia, de a lua poziţie, planul trebuie să aibă o structură argumentativă sau dialectică;

– planul trebuie să fie coerent în ceea ce priveşte îmbinarea dintre părţile sale şi organizarea internă a fiecărei secvenţe;

– planul trebuie să fie echilibrat. Planul concretizează parcursul logic al procesului de gândire şi conduce la

răspunsul aşteptat, la soluţia propusă, deci şi la concluzii. El se bazează pe o structură ce corespunde unor criterii precise. Planul poate fi: - cu caracter analitic, bazat pe descompunerea întrebării în mai multe

subansambluri; - să se sprijine pe o opoziţie sau o alternativă de tipul avantaje/ inconveniente,

aspecte positive/aspecte negative. Pot apărea şi alte distincţii care trebuie reţinute: individ/colectivitate, calitativ/cantitativ, teorie/practică, soluţia A/soluţia B. Acest tip de demers acordă un loc important argumentării, mai exact capacităţii de a explica, de a critica, de a sintetiza;

- fondat pe raţionament. În acest caz, se disting mai multe posibilităţi: – raţionamentul poate fi cauzal şi pot fi „lanţuri explicative”: cauze-situaţie şi/sau

probleme; situaţie şi/sau problemă - consecinţe; soluţii - rezultate; obiective - mijloace sau cauze - situaţie şi/sau problemă – soluţii – rezultate ;

– raţionamentul poate fi deductiv sau inductiv: de la general la particular sau invers;

– raţionamentul poate fi comparativ: două realităţi sau două noţiuni sunt relaţionate pentru a determina asemănările şi diferenţele;

18

– raţionament prin reducere la absurd: folosit în matematică, se bazează, pentru a demonstra importanţa unui element, pe ceea ce s-ar fi întâmplat dacă acel element nu exista;

– raţionament dialectic: teză/antiteză/sinteză. Teza examinează aspectele positive, avantajele, antiteza tratează inconvenientele, partea negativă, iar sinteza trebuie să conţină aprecierea personală motivată.

Planul poate fi linear, bazat pe împărţirea spaţiului geografic sau cronologic. În ultimul caz, faptele, evenimentele, operaţiile sunt expuse în ordinea producerii lor.

Alegerea tipului de plan depinde de temă şi de directivă, verbele utilizate în enunţ putând servi drept mijloc de orientare. Tabelul următor oferă câteva exemple în acest sens: Verbe utilizate în enunţ (directive)

Tip de plan

a analiza, a caracteriza, a defini, a descrie

Plan analitic (studiul principalelor componente, al diferitelor aspecte, al punctelor de vedere) sau linear (timp, spaţiu)

a aprecia, a comenta Plan bazat pe o opoziţie şi plan analitic a studia, a explica o situaţie

Plan bazat pe raţionament cauzal

a demonstra Structură inductivă sau deductivă a compara A şi B Raţionament comparativ aplicat unui plan

analitic. a discuta, a critica, ce credeţi despre …?

Plan de tip analitic sau dialectic

Planul este constituit pe două categorii de criterii: principale şi secundare.

Structura planului depinde de importanţa lucrării; în unele cazuri se practică divizarea părţii secundare în sub-părţi. Numărul părţilor nu îl condiţionează pe cel al părţilor.

V TEHNICA DOCUMENTĂRII Un loc aparte în procesul de elaborare a unui proiect de cercetare în domeniul

ştiinţelor socio-umane îl ocupă documentarea. Care sunt sursele unei lucrări ştiinţifice? De cele mai multe ori, obiectul de studiu este o carte, iar instrumente sunt alte cărţi. După identificarea obiectului cercetării este important de rezolvat problema identificării surselor. Se acceptă un subiect dacă se ştie că există posibilităţi reale de documentare, există acces la surse, dacă cercetătorul este capabil să le valorifice.

Literatura de specialitate Materialul bibliografic are o mare diversitate şi o amplă sferă de cuprindere.

Bibliografia poate fi generală şi specializată. Bibliografia generală are rolul de a orienta pe student sau cercetător în problematica generală teoretică, dar şi de utilitate practică, privind configuraţia generală a fenomenului pe care îl studiază, etapă de la care poate începe şi studiul analitic, particular al fenomenului.

19

Pe baza acestui material bibliografic, cercetătorul, studentul în special selectează, sintetizează şi formulează teze, idei, premise care sunt în măsură să asigure o bază teoretică aspectelor practice pe care le dezvoltă în continuare, să orienteze şi să justifice concluziile teoretice şi practice la care s-a ajuns.

Pentru a obţine informaţiile de care avem nevoie şi pentru a face aceste date direct aplicabile în scopul rezolvării întrebării puse, trebuie parcurse mai multe stadii. În primul rând, identificăm sursele de documentare. Sursele sunt divizate în două categorii - surse primare şi surse secundare. Surse primare pot fi lucrările ce aparţin unui autor dacă intenţionăm să studiem concepţiile şi teoriile emise de el, iar cărţile despre acest autor constituie surse secundare sau literatura critică.

Sursele de documentare sunt divizate în categorii disttincte : – Instrumente de lucru uzuale: dicţionare, enciclopedii, atlase, gramatici. Astfel,

se pot verifica etimologia, ortografia sau semnificaţia unui cuvânt, se rezolvă o chestiune de sintaxă, se completează o notă biografică, se reface cronologia unui eveniment important;

– Manualele de bază; căutările se vor simplifica, oferind ocazia de a asimila mai bine o anumită parte a unui curs;

– lucrările de informare, gen monografii, studiu de caz, care prezintă o perioadă, o ţară, un grup social sau o chestiune de actualitate;

– marile opere, cele scrise de „părinţii fondatori”. De asemenea, în vederea strângerii de noi elemente este bine să se formeze

deprinderi de a consulta periodicele, majoritatea conţinând adesea un dosar tematic sub formă de articole, note critice, recenzii. În funcţie de subiectul sau specialitatea cercetătorului, trebuie început cu revistele circumscrise domeniului de interes.

La dispoziţia celor interesaţi să cerceteze subiectul pe verticală sunt diverse anuare şi repertorii realizate de asociaţiile profesionale, societăţile de savanţi, laboratoare sau institute. Mai sunt la dispoziţia cercetătorului şi alte instrumente de lucru, precum tabele, buletine analitice, bibliografiile.

În cazul când obiectul studiului este un fenomen real - este un proiect de cercetare experimental, se bazează pe date culese în perioada experimentului –, nu există surse sub formă scrisă, datele şi textele inserate vor fi surse documentare sau primare. În text se inserează date statistice, rezultatele unor sondaje, uneori fotografii sau alte informaţii din surse audiovizuale. Aceste surse vor fi completate cu literatura critică. În categoria surse primare se înscriu şi volumele de documente, documentele emise de organizaţiile internaţionale ce nu au fost incluse în volume aparte.

Cunoaşterea bibliografiei generale este o premisă indispensabilă demarării studiului concret al problemei. Fără cunoaşterea de ansamblu a sferei de cuprindere a temei este imposibil să se creeze o imagine conştientă asupra problematicii şi asupra cerinţelor studiului respectiv.

În această situaţie, cercetătorul, studentul nu se pot angrena în deplină cunoştinţă de cauză în desfăşurarea planului de cercetare.

Bibliografia generală are un rol major în faza de redactare, când trebuie să încadreze aspectele concrete ale cercetării, propriile consideraţii în stadiul de concepere

20

şi orientare a evoluţiei fenomenului şi tendinţelor sale, din punct de vedere teoretic, metodologic şi conceptual.

Bibliografia consultată reprezintă măsura documentării. În viziunea profesorului Septimiu Chelcea, chiar dacă în prezent se pot obţine relativ uşor prin Internet liste cvasicomplete cu lucrări ce tratează problema studiată, trecerea în revistă a literaturii de specialitate nu constituie o operaţie mecanică, de înşiruire cronologică a unor titluri de cărţi şi a unor nume de autor. Selecţia contribuţiilor este o sarcină prioritară, iar a pune pe acelaşi plan, în acelaşi rând, autori clasici şi autori obscuri, este nu numai o impietate la adresa primilor, dar şi semnul evident al superficialităţii.

În acest sens, autorul sus-amintit prezintă o listă cu imperativele trecerii în revistă a literaturii de specialitate, evocând astfel meritul autorului american Chris Hart, de care ar trebui să ţină cont toţi cei ce se implică într-un proiect de cercetare: – Să identificăm şi să discutăm studiile cele mai relevante în legătură cu tema ce ne preocupă. – Să includem cât mai multe materiale moderne, de ultimă oră. – Să acordăm atenţie detaliilor, cum ar fi transcrierea numelor proprii. – Să evaluăm critic materialele consultate şi să arătăm cum le-am analizat. – Să dăm citate şi exemple pentru a justifica evaluările şi analizele făcute. – Să fim analitici, evaluativi şi critici faţă de literature consultată. – Să orientăm informaţiile obţinute prin trecerea în revistă a literaturii de specialitate. – Să facem lizibilă trecerea în revistă a literaturii prin claritate şi coerenţă, procedând sistematic. Chris Hart atrage atenţia asupra a ceea ce nu trebuie să facă un cercetător – indicaţii importante pentru toţi cei interesaţi să evite greşeli în procesul de documentare: – Să omitem lucrările clasice sau relevante din domeniu. – Să discutăm lucrări depăşite, vechi, neactuale. – Să scriem incorect numele autorilor sau să greşim datele bibliografice. – Să utilizăm termini afectogeni sau concepte fără a le defini. – Să facem apel la termenii din jargon şi la un limbaj discriminatoriu pentru a justifica puncte de vedere limitate. – Să înşirăm idei fără să le comentăm: o listă nu echivalează cu trecerea în revistă a literaturii problemei. – Să acceptăm orice punct de vedere sau credinţă ce se regăseşte în literatura consultată. – Să descriem doar conţinutul lucrărilor citite, fără a-l evalua. – Să includem informaţii necontrolate, inexacte. – Să transcriem incorect termenii, în special paronimele. – Să utilizăm un limbaj pretenţios.

Dacă apar dificultăţi în procesul de documentare, trebuie să ne adresăm bibliotecarului. Pentru început, trebuie consultat fişierul sistematic sau pe materii pentru a ne informa asupra bibliografiei generale a subiectului cercetat, apoi consultăm fişierul pe autori. Fiecare carte posedă un număr internaţional normalizat (ISBN, International Standard Book Number), compus din zece cifre separate în patru tranşe prin liniuţe de

21

unire. Revistele, la rândul lor, posedă şi ele un număr internaţional (ISSN, Internaţional Standard Serial Number). Aceste numere sau coduri de identificare sunt necesare în cadrul procesului de catalogare a cărţilor şi revistelor.

Tehnici de alcătuire a fişelor Fişele constituie o parte esenţială a documentării. Ele pot fi de mai multe feluri:

fişă bibliografică, fişe pe autori; fişe tematice; fişe de lectură de cărţi sau articole; fişe cu citate; fişe de lucru. Primul pas în procesul de documentare ar fi elaborarea unui fişier bibliografic: el trebuie să conţină toate cărţile ce ar trebui căutate, nu numai cele găsite şi citite. Fişa bibliografică trebuie să fie completată corect, datele să corespundă cu realitatea, deoarece aceste fişe vor constitui baza pentru redactarea bibliografiei finale.

O astfel de fişă trebuie să conţină: numele, prenumele şi calitatea autorului (eventual, şi ale coautorilor sau ale altor colaboratori); titlul publicaţiei, editura, locul unde a fost publicată, anul. De asemenea, trebuie menţionate ediţia, traducătorul, dacă este vorba despre o traducere, volumul, numărul de pagini. Unii autori recomandă ca, pe verso, o fişă să conţină un scurt rezumat al cărţii, conceptele-cheie, o scurtă apreciere personală, precum şi un anumit număr de informaţii privind conţinutul.

Fişele de lectură sunt indispensabile. Ele conţin menţiuni precise referitoare la referinţele bibliografice, la fel ca şi cele bibliografice, dar sunt completate cu rezumat sau citate, unele observaţii. Ele sunt o variantă mai perfecţionată a fişelor bibliografice. Pentru lucrările importante pot fi alcătuite mai multe fişe de lectură, care trebuie numerotate.

Modul de fişare a informaţiei este diferit. Fişa poate conţine citate ample, cu indicaţia precisă a paginii, comentarii personale, care trebuie scoase în evidenţă pentru a nu le confunda cu textul autentic, observaţii. Este important de menţionat, printr-un semn sau o culoare deosebită, la ce parte a lucrării se referă această fişă. Cercetătorul, studentul trebuie să opteze pentru o metodă de elaborare a fişelor pe care s-o respecte pe parcursul documentării. Acurateţea întocmirii fişelor, seriozitatea şi corectitudinea facilitează procesul de redactare a formei finale a proiectului, lucrării, tezei etc. Fişele elaborate trebuie atent sistematizate conform planului proiectului de cercetare şi valorificate corespunzător de către cercetători, studenţi etc.

VI VALORIFICAREA PROIECTELOR DE CERCETARE Din punct de vedere formal, se poate spune că cercetarea ştiinţifică se încheie cu

realizarea obiectivului sau a obiectivelor propuse, respectiv cu „rezultatele cercetării”. În fond însă, lucrurile nu stau aşa. Cel mai important lucru începe abia atunci când trebuie valorificate rezultatele cercetării. Cercetătorul se confruntă cu întrebări de genul „ce facem cu rezultatele cercetării?”, „la ce folosesc ele?”, „cum le punem în valoare?”. Aceste întrebări demonstrează responsabilitatea asumată de către cercetătorul ştiinţific care s-a angajat în această activitate. După un proces îndelungat de cercetare ştiinţifică, de căutare şi de descoperiere a adevărului, el este direct responsabil de valorificarea acestuia. Orice adevăr rezultat dintr-o activitate de cercetare trebuie susţinut, apărat şi promovat. El trebuie să se impună în domeniul ştiinţific respectiv, să fie acceptat de specialişti şi utilizat în practica de zi cu zi. Astfel, promovarea adevărurilor ce rezultă

22

din cercetarea ştiinţifică devine o chestiune de conştiinţă ce ţine de morală şi de profesiune.

Modalitatea de valorificare a rezultatelor cercetării Cum pot fi valorificate aceste rezultate, în special cele care presupun descoperiri

importante pentru domeniul de cercetare? Prin mai multe modalităţi. În primul rând, prin difuzarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în sfera de interese profesionale de specialitate. Acestea se fac prin comunicări sau în scris. Unii autori menţionează câteva forme sociale de transmitere/difuzare a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, considerate ca fiind difuzare de informaţii:

- textul integral sau rezumatul comunicărilor ştiinţifice prezentate la conferinţe, colocvii, simpozioane sau congrese ştiinţifice de specialitate cu tematici precise;

- articole publicate în revistele de specialitate privitoare la cercetarea efectuată şi rezultatele care decurg din aceasta;

- studii ample şi originale de cercetare ştiinţifică prezentate sub forma tezelor de doctorat;

- referate generale având ca tematică cercetări originale ce sunt prezentate comparativ cu datele deja existente în literatura ştiinţifică de specialitate;

- dezbateri tematice cu caracter colocvial, privind unele aspecte aflate în discuţie, controversate, neclare, prezentate în spirit critic;

- publicarea de cărţi de specialitate: monografii, manuale sau tratate de studii, lucrări de largă respiraţie ca formă de informaţie de ordin general etc.

În continuare vom prezenta câteva moduri de valorificare a proiectelor de cercetare – recenzia, comentariul, raportul, articolul, studiul.

Recenzia este o lucrare în care se urmăresc redarea şi evaluarea ideilor dintr-un studiu, dintr-o monografie. Spre deosebire de semnalare, care prezintă doar datele tehnice ale lucrării, recenzia adaugă evocării o evaluare. Dacă lipseşte evaluarea conţinutului, avem cel mult un rezumat, or recenzia este altceva decât un rezumat. În recenzie se face o evaluare critică, se arată ce probleme rezolvă punctul de vedere din lucrarea-obiect, ce probleme rămân nerezolvate, sub ce aspect sunt ele puse, în ce sens ar putea fi corectat, ameliorat, dezvoltat punctul de vedere etc. Recenziile nu trebuie confundate cu laudatio sau omagiu adus autorului studiului sau lucrării.

Comentariul este o lucrare mai pretenţioasă decât recenzia. El poate fi total, atunci când se iau în considerare toate ideile dintr-un studiu sau toate aspectele unei idei. Poate fi parţial, când se iau în considerare doar anumite idei dintr-un studiu, sau anumite aspecte ale unei idei. Comentariul are ca obiect un studiu, o idee prezentată de cineva. Ca formă, el este destul de liber. În cuprinsul său se fac asocieri sau disocieri în raport cu textul de bază, explicaţii ale acestuia sub aspectul terminologiei, izvoarelor şi consecinţelor.

Comentariul trebuie să satisfacă anumite exigenţe, care obligă la precauţii metodologice: 1) preluarea exactă, fără deformări (prin rupere din context, interpretare abuzivă etc.) a ideilor din materialul obiect;

23

2) stăpânirea suficientă de către comentator a câmpului problemei; 3) delimitarea cu limpezime a punctelor de vedere; 4) distincţia clară dintre probleme şi soluţii; 5) distincţia clară dintre soluţii şi argumente; 6) organizarea în sensul apărării unei idei.

Articolul este o lucrare mai evoluată decât comentariul. Comentariul nu implică neapărat angajarea unui punct de vedere propriu. El se poate limita, la rigoare, la explicarea şi compararea punctelor de vedere. Articolul este o luare de poziţie, o angajare a unui punct de vedere propriu. Un articol se scrie pentru a prezenta o luare de poziţie sau a prezenta un punct de vedere într-un context determinat, sau pentru a apăra un punct de vedere pus sub semnul întrebării. În mod normal, nu se scriu articole pentru a repeta ceva ce nu este pus la îndoială. Articolul presupune doar angajarea unui punct de vedere, dar nu neapărat a unui punct de vedere original.

Eseul reprezintă un punct de vedere original al autorului. Este mai degrabă o „încercare” de a ordona, explica, interpreta datele unei probleme dintr-un punct de vedere personal, are partea sa de argumente, dar nu şi certitudinea. Eseul este intermediar între simpla expunere de păreri şi studiul sistematic în care fiecare părere este riguros argumentată.

Studiul este o lucrare mai amplă decât articolul şi mai pretenţioasă. Un studiu pretinde, obligatoriu, prezenţa unui punct de vedere original. În cazul elaborării unui studiu se impun câteva cerinţe: a) studiul presupune stăpânirea cuprinzătoare a literaturii de bază a problemei, spre deosebire de articol, unde nu se impune aşa ceva; b) studiul presupune luarea în considerare a punctelor de vedere rivale, articolul nu presupune aşa ceva; c) studiul are intenţii subiacente de sistem, articolul nu.

În cazul lucrărilor în formă mai simplă - recenzia, comentariul, articolul - nu sunt angajate metode cu contururi destul de pretenţioase.

Un rol important în acest caz îl au calităţile personale ale celui antrenat într-o astfel de activitate – capacitatea de disociere, de întocmire a fişelor, de sesizare a conexiunilor. Dar şi în acest caz, este recomandabil ca autorul să acţioneze metodic.

Procedura metodei condiţionează rezultatele cercetării. Ea presupune satisfacerea unor reguli: reguli de metodă şi reguli de etică a spiritului critic. Dintre regulile de metodă de care trebuie să ţină cont autorul trebuie amintite următoarele: a) problema să fie clar formulată, căci numai în acest caz ea poate fi tratată şi dezlegată; b) problema nu trebuie să fie simplificată sub nici un motiv, căci o problemă simplificată este o altă problemă decât cea iniţială; c) opiniile textelor trebuie să fie preluate fără prescurtări, ruperi din context, deformări etc., căci nu se poate pretinde ca o opinie să fie evaluată decât dacă a fost corect preluată; d) metafora să lase loc, atunci când este vorba de cunoaştere, în cât mai mare măsură, conceptului etc.

24

În cazul raportării, fie uneori şi implicită, la alte puncte de vedere, intervin unele reguli de etică a spiritului critic, strâns legate de reguli ale metodei: a) un text se critică pentru ceea ce spune; b) critica să rezide în argumente, nu în epitete; c) însemnătatea problemei e o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a valorii unei lucrări; d) aprecierea unui punct de vedere trebuie făcută după probele care îl susţin, nu după consecinţe; e) adevărul modest, dar care rezistă examenului critic, este de preferat adevărurilor spectaculoase, dar necontrolabile; g) unghiurile de vedere să fie destinse cu claritate şi să se recunoască justificarea şi a altor unghiuri decât cele proprii; h) autorul să fie gata să-şi aplice sieşi ceea ce-i pretinde oponentului.

Aceste reguli sunt valabile şi pentru formele mai complicate de lucrări - studiul, monografia şi tratatul.

Autorul parcurge în procesul de investigare şi elaborare a unei lucrări mai multe faze, în cursul cărora el trebuie să ţină cont de anumite cerinţe (reguli). Tinerii cercetători, studenţii se confruntă cel mai des cu sarcina de a elabora un studiu.

Studiul presupune abordarea unei probleme în vederea unei dezlegări proprii. El reclamă parcurgerea mai multor faze: 1. Precizarea problemei. Cunoaşterea începe cu problema. Numai problemele bine formulate pot fi rezolvate, iar o formulare corectă este un pas spre rezolvarea ei. 2. Formularea ipotezelor. Ipoteza este o soluţie anticipată, o explicaţie anticipată, o explicaţie tentativă. Condiţia ce se ridică în faţa oricărei ipoteze este condiţia de relevanţă. Unele ipoteze se formulează pe baze inductive, altele pe bază deductivă. 3. Modelarea de soluţii. În ştiinţele factuale, momentul formulării ipotezei este destul de direct, fiind urmat de cel al confruntării ipotezei cu faptele. În ştiinţele socio-umane, ipoteza trebuie confruntată în mai mare măsură cu alte ipoteze, căci este vorba de a articula o cunoaştere mai complicată, referitoare la un obiect mai vast. 4. Culegerea informaţiei, stabilirea faptelor. Culegerea faptelor se face cu mijloace variate, specifice. Cunoaşterea începe cu formularea întrebărilor. Cercetătorul ajunge la întrebare într-un context factual. Acest context ţine de date obiective, de experienţă (nivelul de dezvoltare a unui fenomen, experienţe răscolitoare, experienţe cruciale), dar şi de date subiective (formaţie, cultură, competenţă). 5. Compararea modelelor, alegerea soluţiei. Modelele elaborate sunt confruntate cu faptele, relevându-se astfel avantajele şi dezavantajele lor. În cadrul confruntării se realizează o comparare a modelelor şi se alege cea mai bună soluţie. 6. Argumentarea soluţiei. Odată aleasă, soluţia trebuie întemeiată. Gândirea critică nu admite alte soluţii decât cele întemeiate. Ea este opusă dogmatismului şi scepticismului. 7. Evaluarea soluţiilor alternative. O lucrare nu trebuie să se limiteze la evaluarea şi argumentarea unei singure soluţii. Autorul este obligat să evalueze şi soluţiile alternative la propria soluţie.

25

Sinteza şi raportul constituie două tipuri de lucrări având puncte comune datorită calităţilor de analiză şi de selectivitate pe care le pun în aplicare, chiar dacă diferă prin scop şi conţinut. Primul dintre ele, sinteza, presupune – începând de la un dosar, conţinând mai multe documente despre un subiect dat – elaborarea unui text unic.

Raportul are ca scop, cu privire la o problemă precisă, să faciliteze unui destinatar stabilit luarea unei decizii. Raportul se foloseşte în mod curent în viaţa profesională, atât în sfera publică (unde se mai numeşte şi notă), cât şi în sectorul privat.

Aceste două forme de exerciţiu par uşor de realizat, nu cer o formaţie specifică; experienţa ne arată totuşi că ele sunt sursa a numeroase dificultăţi. Vom pune pe primul plan sinteza, dat fiind faptul că aceasta este folosită în multe examene.

Caracterul specific al lucrării. Respectarea unei metodologii riguroase se impune cu atât mai mult, cu cât cel ce redactează este rareori pregătit pentru acest lucru. Acest mod de redactare nu este aplicat prea mult pentru verificarea cunoştinţelor în universităţi şi este greşit privit drept o practică rezervată administraţiei.

Sinteza îşi manifestă specificitatea prin următoarele particularităţi: exigenţa plecării de la un dosar având mai multe documente; acestea pot fi mai mult sau mai puţin numeroase şi pot îmbrăca forme diverse: articole, tabele statistice, extrase din lucrări. Componentele dosarului se raportează la aceeaşi tematică, încercările propuse punând în general accentul pe fenomenele sociale şi pe subiectele de actualitate.

Raportul este folosit frecvent în viaţa profesională. El diferă în funcţie de obiectul său: raport de activitate sau de anchetă (de stagiu, de vizită), cu caracter tehnic sau administrativ. Doar atunci când este conceput după o schemă impusă sau redactat după un formular prestabilit, el îl descurajează pe cel care trebuie să îl facă şi care, după un moment de gândire, refuză redactarea.

În raport cu sinteza, cu referatul şi cu dizertaţia, raportul se distinge prin: – indicarea destinatarului: acesta poate fi superior ierarhic, chiar directorul sau o altă persoană ori o instituţie implicată; – scopul exerciţiului: în faţa unei problematici date, autorul raportului, prin analiza, gândirea şi propunerile sale, participă la luarea unei decizii. Acest tip de lucrare, spre deosebire de altele, se orientează evident în favoarea acţiunii; – luare de poziţie: aceasta implică, după examenul atent al poziţiilor prezentate, un angajament din partea autorului de a respecta soluţia adoptată şi strategiile puse în aplicare.

Metodele de elaborare a raportului. Parcursul logic se prezintă astfel: – identificarea problemei propuse: este normal ca aceasta să fie expusă în enunţul oferit de persoana care solicită raportul, dar autorul nu trebuie să ezite în solicitarea precizărilor care 1-ar ajuta să înţeleagă mai bine enunţul; – strângerea de informaţii, operând diferenţa între cele deja disponibile şi elementele noi care trebuie obţinute (documentare, monografie), astfel încât să se obţină o aprofundare a tematicii; – căutarea diferitelor soluţii şi mijloace necesare, astfel încât să se exploateze toate posibilităţile existente; – aprecierea critică a fiecărei soluţii şi alegerea preconizată.

26

Este faza care caracterizează trecerea de la studiul obiectiv la participarea personală; – organizarea ideilor: ţinând cont de natura exerciţiului, un plan simplu de tipul observare/gândire/acţiune este recomandabil; – prezentarea materială: implică, încă de la prima pagină, menţionarea numelui autorului şi al destinatarului, funcţia lor, obiectul raportului şi data. Dezvoltarea ulterioară va face să se contureze clar planul, care va fi materializat prin cifre şi litere (I-A, I-B,...). Paragrafele, corespunzând fiecare unei perspective de abordare, vor fi detaşate clar unele de altele.

Cel care redactează trebuie să clarifice, grupându-le într-o manieră logică şi coerentă, ideile centrale ale documentelor, fără să se raporteze la informaţii exterioare şi nici la experienţa şi aprecierile personale. I se cere să păstreze o cât mai mare obiectivitate, ferindu-se să-şi exprime propriile preferinţe, să ia poziţie sau să propună o soluţie problemei date. Din acest punct de vedere, sinteza se distinge:

- de rezumat, care reia aspectele principale ale unui text, atunci când trebuie să redactăm o singură lucrare rezultând din fuziunea, şi nu simpla alăturare a diferitelor părţi pe care le avem la dispoziţie;

- de dizertaţie, care implică recurgerea la cunoştinţe, la date noi şi la o gândire critică. Dosarul furnizat constituie un ansamblu finit, în funcţie de care candidatul îşi pune la încercare spiritul de analiză – pentru a extrage din el doar esenţialul - şi simţul de sinteză.

Obligaţia unei organizări logice a ideilor. Efortul de structurare şi de îmbinare logică a ideilor este indispensabil, în aşa fel încât cititorul să poată înţelege problematica prezentată, să-şi facă el însuşi o opinie şi, dacă este necesar, să poată face alegerea justă. Ideile principale şi secundare propuse de autorul lucrării se sprijină pe o structură având la bază două sau trei părţi, urmate de subdiviziuni.

Etica cercetării ştiinţifice Orice activitate de cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe

planuri: ştiinţifică, morală, socială, politică etc. Cercetătorul ştiinţific care efectuează o cercetare este direct răspunzător pentru descoperirea sa şi pentru conţinutul raportului de cercetare. Din acest motiv, orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să se desfăşoare nu numai într-un cadru organizat, conform nevoilor tehnice ale actului de cercetare, ci şi conform unor norme sau reguli care trebuie respectate cu stricteţe. Aceste reguli privesc următoarele aspecte :

- raportul dintre cercetător şi obiectul cercetării sale ; - relaţiile dintre cercetătorii angajaţi în desfăşurarea activităţii de cercetare, dacă

aceasta se desfăşoară în echipă sau colective de specialişti ; - relaţiile cercetătorilor cu beneficiarii rezultatelor cercetării şi, în sens lărgit, cu

societatea ; - atitudinea cercetătorilor faţă de obiectivele urmărite şi modalitatea de

aplicare/utilizare socială a acestor rezultate ale cercetării. Din aceste reguli rezultă că activitatea de cercetare ştiinţifică reprezintă, într-o

societate modernă, dezvoltată, un factor activ de progres social. Rezultatele cercetării

27

trebuie, din acest motiv, obligatoriu orientate în direcţia dezvoltării pozitive a societăţii şi niciodată împotriva ei, a instituţiilor sociale sau a comunităţilor social-umane. Cea care normează şi controlează activitatea de cercetare ştiinţifică, corectitudinea acesteia, modalitatea de organizare şi desfăşurare a ei, direcţia de orientare a «programelor de cercetare ştiinţifică» este � � � � � � � � � � � � � � � �

Etica cercetării ştiinţifice reprezintă latura morală a acestei activităţi şi consideră rezultatele cercetării ştiinţifice ca fiind un produs de care este răspunzător cercetătorul. Rezultatele cercetării sunt puse sub semnul valorilor pe care acestea le produc şi sunt în raport direct cu conştiinţa morală a cercetătorului.

Elementul central al oricărei etici a activităţii de cercetare ştiinţifică îl reprezintă responsabilitatea cercetătorului faţă de munca sa, dar mai ales faţă de rezultatele acesteia. Cercetătorul ştiinţific trebuie să justifice actul de cercetare, să justifice utilitatea şi valabilitatea rezultatelor obţinute, să încerce să aducă prin cercetarea sa un beneficiu societăţii. Orice cercetare ştiinţifică trebuie pusă sub semnul unei cenzuri morale. Prima şi cea mai importantă instanţă de cenzură morală a activităţii de cercetare ştiinţifică o reprezintă conştiinţa moral-profesionistă a cercetătorului respectiv. El trebuie să reflecte serios înainte de a se angaja într-o activitate de cercetare, la următoarele aspecte :

- dacă are capacitatea profesională şi experienţa necesară să se angajeze în cercetarea pe care şi-o propune;

- dacă dispune de mijloacele materiale şi informaţional-ştiinţifice necesare susţinerii activităţii de cercetare;

- dacă obiectivele propuse sunt realiste, valabile şi, mai ales, necesare şi utile; - Ce aduce nou în planul cunoaşterii ştiinţifice din punct de vedere teoretic; - La ce servesc în scop aplicativ-practic rezultatele cercetării sale. Activitatea de cercetare ştiinţifică este o activitate de înalt prestigiu profesional ce

reclamă în mod obligatoriu un stil de muncă sau un model de conduită ce implică următoarele aspecte :

- seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare; - responsabilitate profesională, morală, socială; - respect faţă de muncă, faţă de tema cercetată, faţă de cercetător; - sinceritate şi modestie; - o cooperare sinceră, corectă în cadrul colectivului de cercetare; - respectarea ierarhiilor, respectiv a statutelor şi rolurilor, în colectivul de

cercetare respectiv; - comunicarea rezultatelor cercetării după o prealabilă şi serioasă verificare a

acestora, comunicare ce trebuie să aibă caracter de corectitudine şi valoare ştiinţifică.

Cercetarea ştiinţifică, indiferent de natura ei, are ca scop descoperirea şi impunerea adevărului ştiinţific. Acesta trebuie susţinut cu fapte, trebuie demonstrat şi eventual verificat de alte colective de cercetători cu alte metode, urmând a fi acceptat şi utilizat.

28

Etica cercetării trebuie să aibă obligatoriu în vedere şi « abaterile morale » ale cercetătorilor ştiinţifici. Aceasta mai cu seamă se impune deoarece orice rezultat al unei activităţi de cercetare ştiinţifică este fie o «reuşită» sau un «succes», fie, dimpotrivă, o «nereuşită» sau un «eşec». În primul caz, cercetătorul sau colectivul respectiv este sancţionat pozitiv, în cel de-al doilea, negativ.

Printre « abaterile morale » de la normele eticii cercetării ştiinţifice menţionăm următoarele aspecte mai frecvent întâlnite :

- furtul de idei ; - cercetări cu caracter paralel care urmăresc subminarea unei activităţi autentice

de cercetare pentru a o devaloriza, a o face lipsită de interes, de utilitate ; - comunicarea unor rezultate incorecte, false din punct de vedere teoretic sau

oferirea unor produse nesemnificative, inutile sau chiar periculoase ; - un aspect deosebit de serios prin gravitatea sa îl reprezintă, în planul eticii

cercetării utilizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antisociale, distructive etc.

Cercetarea ştiinţifică trebuie să fie un produs al activităţii de cunoaştere a intelectului puse în serviciul umanităţii, şi nu rezultatul unor pulsiuni primare, al unor forme mascate de agresivitate şi ură. Cercetarea este un produs al raţiunii şi trebuie să servească umanitatea şi scopurilor nobile şi cele mai înalte ale acesteia.

VII. NORME DE REDACTARE ŞI FINISARE A LUCRĂRII Redactarea finală a raportului de cercetare face parte din procesul de cecretare şi

impune respectarea anumitor reguli. Cunoaşterea normelor tehnice de scriere academică reprezintă un avantaj pentru cei ce trebuie să finiseze o lucrare. Scrierea academică permite investirea lucrării cu o estetică specifică domeniului, o calitate importantă ce deschide calea spre o comunicare interuniversitară şi intracademică.

Redactarea lucrării În procesul de redactare şi finisare a unui proiect de cercetare trebuie respectate

unele norme. Cercetătorii, studenţii trebuie să se conformeze acestor cerinţe şi să urmărească respectarea lor pe parcursul întregii lucrări. În acest sens, se poate recomanda în calitate de ghid lucrarea profesorului Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de diplomă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor

socioumane. Autorul sus-menţionat dedică un capitol întreg procesului de finisare a lucrării.

Organizarea materialului pregătit pentru redactare se face după o schemă standard. Lucrarea trebuie să fie alcătuită din Introducere, conţinutul propriu-zis, concluzii, anexe (opţional), glosar (opţional), bibliografie .

În Introducere se prezintă stadiul de cunoaştere al problemei investigate, se face o trecere în revistă a literaturii de specialitate cu referire la tema cercetată, se descrie modul de desfăşurare a investigaţiei, urmează prezentarea metodelor ce au condus la obţinerea rezultatelor studiului, prezentarea problemelor ce urmează să fie tratate în lucrare. Se recomandă prezentarea conţinutului lucrării şi a concluziilor ce au derivat din enunţurile testate.

29

De asemenea, cercetătorul, studentul trebuie să evite în procesul de redactare şi unele capcane ale punctuaţiei. Greşelile ce apar în acest caz denotă lipsă de profesionalism şi ignoranţă, deşi de cele mai multe ori autorii aruncă vina în seama celor ce au redactat sau a tehnicii. În acest caz, un sfat ar fi de mare folos: atenţia şi răbdarea în procesul de redactare şi de verificare a testului final.

Felul în care arată manuscrisul sau forma finală a lucrării contează pentru impresia pe care o lăsăm asupra membrilor comisiei. În continuare vom prezenta câteva recomandări privind prezentarea finală a lucrărilor de licenţă sau a tezelor de doctorat în domeniul ştiinţelor socioumane. Lucrarea obligatoriu trebuie să aibă dimensiuni standard A4 (21x29,7 cm), iar hârtia albă trebuie să fie de calitatea cea mai bună. Textul trebuie să fie cules la computer pe acelaşi tip de hârtie şi pe o singură faţă a colii de hârtie. Litera (typeface sau font) se recomandă a fi Times New Roman, iar « corpul de literă » de 12 puncte, distanţa dintre rânduri de 1,5. Textul trebuie să fie şi la propriu şi la figurat « negru pe alb ». Utilizarea altor culori este nerecomandabilă, chiar şi atunci când se doreşte sublinierea unor cuvinte. Sobrietatea conferă distincţie lucrărilor de licenţă, tezelor de doctorat, ca şi textelor prezentate pentru publicare.

În varianta finală a unei lucrări avem libertatea de a utiliza litere italice, bold, verzale sau capitale, ca şi sublinierea pentru a scoate în evidenţă un cuvânt, o propoziţie sau o frază. Atunci când avem în vedere predarea manuscrisului la o editură este de preferat sublinerea cuvintelor sau a frazelor ce dorim să le punem în evidenţă şi să lăsăm libertatea graficianului sau a redactorului de carte să decidă în legătură cu setul de litere pentru tipar. În unele lucrări, ca o excepţie, italicele se folosesc pentru a atrage atenţia asupra unor concepte sau termeni; sublinierea cu bold se practică pentru evidenţierea propoziţiilor sau frazelor ce trebuie memorate ca atare, iar utilizarea linii continuă pentru subliniere este menită să accentueze ideile deosebit de importante sau punctul de vedere special al autorului. De regulă, în prefaţă se fac precizări în legătură cu modul concret de utilizare a sublinierilor.

Titlurile menţionate în text se evidenţiază cu italice, fără a se închide în ghilimele. În lista bibliografică italicele se folosesc pentru titlul volumelor sau al revistelor în care sunt incluse studiile la care s-au făcut trimiteri. Textul va fi scris la distanţa de un rând şi jumătate, iar notele infrapaginale (notele de subsol) ca şi citatele mai ample (de peste 40 de cuvinte) se scriu la un singur rând.

Oglinda paginii de lucru prevede fixarea marginilor uniforme sus, jos şi lateral dreapta (de minim 2 cm), iar lateral stânga se fixează o margine de 3,5-4 cm, pentru ca manuscrisul să poată fi legat. Pe o pagină de lucru nu vor fi scrise mai mult de 31 de rânduri, dar nici mai puţine. Căutarea diferitor subterfugii în vederea reducerii rândurilor pe pagină sau mărirea spaţiului dintre rânduri sau a corpului de litere nu contribuie la netezirea drumului spre rezultatul final. Autorii lucrărilor de licenţă sau a tezelor de doctorat trebuie să se încadreze în normele redactării lucrăii ştiinţifice, să respecte cerinţele impuse de standardele academice.

Referinţele şi notele de subsol. Literatura consultată trebuie să fie menţionată corect de către cercetător, pentru a

evita acuzaţia de plagiat şi a delimita părerile expuse de punctul de vedere personal. În

30

acest sens sunt recomandate două sisteme de citare a surselor: sistemul clasic autor-număr, prin inserarea referinţelor bibliografice ori la subsolul paginii ori la sfârşitul capitolului sau al lucrării şi sistemul autor-dată, cunoscut şi sub numele sistemul Harvard.

În lucrările de licenţă se recomandă utilizarea notelor de subsol care se înserează la sfârşitul fiecărei pagini (footnotes) şi nu la sfârşitul lucrării sau capitolelor (endnotes). Ele conţin fie referinţe bibliografice, fie detalii sau explicaţii pe care autorul sau autoare nu le consideră esenţiale pentru lucrare. Notele completează informaţia prin explicaţii privind cuvinte, fraze şi diferite formulări succinte sau abstracte din textul curent, indică sursa citatelor (autorul, lucrarea, editura, pagina de unde a fost preluată informaţia sau ideia din text), conţin comentarii utile dar al căror loc ar fi nepotrivit în text, referinţe, trimiteri, orice informaţie sau explicaţie care ajută pe cititor la înţelegerea şi utilizarea textului. Se recomandă respectarea anumitor reguli la inserarea referinţelor bibliografice, utilizarea abrevierilor din limba latină.

Genericul notei de subsol este următorul: autorul, titlul volumului, Editura, oraşul, anul apariţiei şi pagina. Acest format este cel mai indicat, deoarece este logic şi complet. În unele situaţii autorii oferă informaţii parţiale, de exemplu nu menţionează editura sau anul apariţiei volumului şi atunci cititorul pierde timp atunci când încearcă să identifice sursa. Acest format conţine unele particularităţi ce trebuie reţinute: după numele autorului (prenume şi nume, spre deosebire de lista bibliografică) se pune virgulă, titlul volumului se scrie cu italice, urmează apoi editura, oraşul şi anul apariţiei volumului, apoi numărul paginii (p.). Câteodată referinţele sunt numeroase şi sunt răspândite în mai multe locuri din lucrarea citată. Se foloseşte atunci adverbul latin � � � � � � - « răspândit peste tot », « în diferite locuri », de exemplu

___________ 4. Alfred Grosser, Les Occidentaux. Les pays d’Europe et les Etats-Unis depuis la

guerre, Fayard, Paris, 1978, p.78, 80, 85 et passim. Scrierea academică cere concentrarea scrisului la strictul necesar. Trebuie evitate

repetiţiile. Atunci când pe aceeaşi pagină sunt mai multe note de subsol semnate de acelaşi autor sau din aceeaşi lucrare se impune înlăturarea repetiţiilor inutile. Aceasta se obşine cu ajutorul cuvintelor latine � � � � şi � � � � � � . Primul este un adjectiv pronominal care înseamnă “acelaşi, aceeaşi” şi se foloseşte în note referitoare la acelaşi autor dar volume diferite, evitându-se astfel repetarea inutilă a numelui acestuia:

__________________ 3. Jean-Baptiste Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Ed. a X-a,

Dalooz, paris, 1990, p. 301. 4. � � � � , La Decadence 1932-1939, Impremeries Nationales, Paris, 1979, p. 56. Din acest exemplu � � � � din nota 4 arată că este vorba de acelaşi autor menţionat

în nota 3, Jean-Baptiste Duroselle, dar sunt utilizate două lucrări diferite, din care au fost citate şi pagini diferite.

Când se face trimitere la acelaşi autor şi la aceeaşi lucrare dar pagini diferite atunci nota va fi redactată după cum urmează :

31

______________ 5. Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la

proclamarea independenţei de stat (1821-1877), Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 7. 6. Ibidem, p. 12. Prin � � � � � � (în acelaşi loc, în aceeaşi lucrare, la aceeaşi pagină sau pagină

diferită) se repetă conţinutul notei 5 cu excepţia paginii, ceea ce înseamnă că se citează pasaje diferite din lucrarea menţionată. Trebuie de reţinut că nu se poate substitui � � � � cu � � � � � � şi invers.

O altă abreviere pe larg folosită în scrierea academică este � � � � � � � prescurtare pentru � � � � � � � � � � � care înseamnă în lucrarea citată. Această abreviere înlocuieşte titlul lucrării care a fost menţionat într-o notă anterioară, pe o altă pagină în cazul în care există doar o singură lucrare semnată de acest autor. De exemplu :

___________ 5. Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la

proclamarea independenţei de stat (1821-1877), Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 7. 6. Ibidem, p. 12. 7. Jean-Baptiste Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Ed. a X-a,

Dalooz, Paris, 1990, p. 301. 8. Dan Berindei, op.cit., p. 15. Atunci când sunt utilizate mai multe lucrări semnate de acelaşi autor nu poate fi

folosită această abreviere deoarece ar duce în eroare cititorul care nu va şti la care operă citată anterior se face referire în nota aceasta. În astfel de situaţii se reduce titlul lucrărilor citate, iar formatul editură, oraş, an se menţionează doar când se face prima trimitere la lucrarea data. De exemplu :

_________ 1. Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 410. 2. � � � � , Politica externă a României, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1996, p. 46. 3. Jean-Baptiste Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Ed. a X-a,

Dalooz, paris, 1990, p. 301. 4. Nicolae Titulescu, Discursuri, p. 412. 12. Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea

independenţei de stat (1821-1877), Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 7. 13. Nicolae Titulescu, Politica externă…, p. 50.

În unele situaţii autorii apelează la citatele indirecte atunci când se referă la lucrarea unui autor citată de alt alt autor, aşadar nu din original. Există riscul de a trasmite o eventuală eroare comisă de sursa secundară, dar sunt cazuri când un autor nu are posibilitatea să citeze sursa primară şi atunci apelează la sursa secundară, atunci când volumul original nu se mai este accesibil, fiind pierdut, sau autorul nu are acces la sursa primară din alte motive obiective (nu se poate deplasa sau nu cunoaşte limba în care a fost scris originalul). În astfel de cazuri nota trebuie să arate că autorul citează indirect dintr-o sursă secundară. Referirea la astfel de citate poate fi rezolvată cu

32

ajutorul prepoziţiei latine � � � � (după). În acest caz nota teoretică va avea următorul cuprins : ______________ 5. David Lloyd George, Memoirs of the Peace Conference, Vol I, Yale University Press, New Haven, 1929, p. 50-51 � � � � Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale. Până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei Rpmânia de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 97.

Sistemul de citare autor-dată sau sistemul Harvard predomină în domeniul ştiinţelor socioumane (socilogie, psihologie), iar unii autori din Franţa au constatat că sistemul clasic se păstrează mai mjult în redactarea textelor de istorie sau filosofie. Trimiterile bibliografice se fac în diverse moduri, cercetătorul având libertatea de a alege una dintre modalităţi pe care trebuie să o utilizezze pe percursul întregii lucrări:

- Înserarea numelui autorului/autorilor în naraţiune şi între paranteze a anului de apariţie a lucrării la care se face trimitere ;

- Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât şi a anului de apariţie a lucrării ;

- Mai rar, includerea în naraţiune atât a anumelui autorului cât şi a anului primei ediţei, reninţându-se la paranteze ;

Umberto Eco consideră că notele sunt importante şi ele folosesc pentru a indica sursele citatelor; a adăuga alte indicaţii bibliografice despre un subiect discutat în text; a face trimiteri externe şi interne; a introduce un citat de întărire a unui punct de vedere exprimat în text; a da amploare afirmaţiilor din text; a corecta unele afirmaţii din text; a reda traducerea unui citat din text etc.

Reguli ce trebuie respectate la elaborarea bibliografiei Bibliografia de la sfârşitul lucrării trebuie să fie ordonată alfabetic şi să conţină

toate sursele folosite pentru redactarea lucrării. Ea trebuie structurată în funcţie de tipul documentelor utilizate : documente edite sau inedite; memorii, jurnale ; colecţii de periodice; dicţionare şi enciclopedii ; cărţi, articole sau studii de specialitate din reviste sau volume ; surse Internet. Trebuie să fie indicată adresa completă de internet a sursei utilizate, de exemplu : http://www.undp.org//poverty/document.shtml.

Descrierea bibliografică a surselor utilizate trebuie să conţină pentru fiecare în parte următoarele informaţii : nume, prenume autor, titlul lucrării, editura, oraşul şi anul apariţiei lucrării, de exemplu :

Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele

sale geostrategice, Traducere de Aureliana Ionescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

În cazul lucrărilor publicate în cadrul unor culegeri de articole descrierea bibliografică trebuie să conţină următoarele informaţii: nume, prenume autor, titlul lucrării, numele şi prenumle editorului volumului în care a apărut lucrarea, titlul volumului, editura, oraşul şi anul apariţiei, de exemplu:

Santamaria, Yves, Statul naţional. Istoria unui model, în Naţiuni şi Naţionalisme (Coord. Serge Cordellier şi Elisabeth Poisson), Editura Corint, Bucureşti, 2002.

33

Hlihor, Constantin, Geopolitica şi istoria în analiza fenomenului politic

contemporan în Concepte şi metodologii în studiul relaţiilor internaţionale (Coord. Mihai Timofte), Editura Antheros, Iaşi, 1998.

Gal, Dacian-Graţian, La Commission Europeenne Jacques Delors et

l’achevement du grand marche de la Communaute Europeenne, în For a stronger and Wider European Union (Coord. Simon Costea), Napoca Star Publishing House, Cluj-Napoca, 2005.

Cele menţionate demonstrează complexitatea procesului de redactare şi importanţa cunoaşterii tehnicii de scriere academică pentru cercetători şi pentru toţi cei care sunt împlicaţi direct sau indirect în procesul de cercetare. Elaborarea unui raport de cercetare obligă cunoaşterea de către autor a acestor reguli şi impune respectarea lor.