tgd santai

300
PARTEA A I-A CONCEPTUL, ORIGINEA, ESENŢA ŞL CERCETAREA DREPTULUI' Capitolul I. Sistemul ştiinţelor juridice §1. Ştiinţele juridice în sistemul ştiinţelor Cunoaşterea cât mai deplină şi cât mai exactă a realităţii interioare şi a celei înconjurătoare constituie o preocupare constantă a fiinţei umane. Atunci când această cunoaştere duce la acumularea unui anumit volum de noţiuni reunite, pe baza unor principii (legităţi) fundamentale formînd un sistem unitar de concepte şi de judecăţi (raţionamente), respectiv la o teorie închegată, apare ştiinţa 1 . Ştiinţa constituie un ansamblu sistematic şi unitar de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (exterioară omului) şi cea subiectivă (interioară fiinţei umane) 2 pe care le reflectă în mod generalizat şi abstract 3 . Cum realitatea se manifestă prin multiple şi variate forme sau fenomene, de o diversitate şi complexitate deosebită pe măsura cunoaşterii ei toî mai aprofundate, şi ştiinţa este nevoită să abordeze în mod corespunzător, prin scindarea şi gruparea cunoştinţelor, formeie de manifestare aie unor domenii particulare ale realităţii. Obiectul de cercetare - în general, criteriul principal de constituire al unei ştiinţe (sau ramuri a acesteia) - îl reprezintă tocmai un anumit domeniu determinat al realităţii în vederea descoperirii propriilor principii sau reguli (legităţi) ce guvernează numai fenomenele specifice respectivului domeniu şi formulării de previziuni fundamentate referitoare la evoluţia fenomenelor studiate. De altfel, în general, ştiinţele au apărut şi s-au dezvoltat sub influenţa determinantă a nevoilor practice ale societăţii contribuind la cunoaşterea realităţii cu scopul final de aplicare a descoperirilor rezultate la nevoile vieţii practice 4 . Totalitatea ştiinţelor formează sistemul general al ştiinţelor. Dacă adoptăm o grupare a ştiinţelor după criteriul principalelor forme

Transcript of tgd santai

Page 1: tgd santai

PARTEA A I-A

CONCEPTUL, ORIGINEA, ESENŢA ŞL CERCETAREA

DREPTULUI'

Capitolul I. Sistemul ştiinţelor juridice

§1. Ştiinţele juridice în sistemul ştiinţelor

Cunoaşterea cât mai deplină şi cât mai exactă a realităţii interioare şi a celei înconjurătoare constituie o preocupare constantă a fiinţei umane. Atunci când această cunoaştere duce la acumularea unui anumit volum de noţiuni reunite, pe baza unor principii (legităţi) fundamentale formînd un sistem unitar de concepte şi de judecăţi (raţionamente), respectiv la o teorie închegată, apare ştiinţa1.

Ştiinţa constituie un ansamblu sistematic şi unitar de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (exterioară omului) şi cea subiectivă (interioară fiinţei umane)2 pe care le reflectă în mod generalizat şi abstract3. Cum realitatea se manifestă prin multiple şi variate forme sau fenomene, de o diversitate şi complexitate deosebită pe măsura cunoaşterii ei toî mai aprofundate, şi ştiinţa este nevoită să abordeze în mod corespunzător, prin scindarea şi gruparea cunoştinţelor, formeie de manifestare aie unor domenii particulare ale realităţii.

Obiectul de cercetare - în general, criteriul principal de constituire al unei ştiinţe (sau ramuri a acesteia) - îl reprezintă tocmai un anumit domeniu determinat al realităţii în vederea descoperirii propriilor principii sau reguli (legităţi) ce guvernează numai fenomenele specifice respectivului domeniu şi formulării de previziuni fundamentate referitoare la evoluţia fenomenelor studiate. De altfel, în general, ştiinţele au apărut şi s-au dezvoltat sub influenţa determinantă a nevoilor practice ale societăţii contribuind la cunoaşterea realităţii cu scopul final de aplicare a descoperirilor rezultate la nevoile vieţii practice4.

Totalitatea ştiinţelor formează sistemul general al ştiinţelor. Dacă adoptăm o grupare a ştiinţelor după criteriul principalelor forme

3

Page 2: tgd santai

de mişcare ale materiei, vom deosebi ştiinţe despre natură, ştiinţe despre societate (sociale) şi ştiinţe despre gândire (teoria cunoaşterii). Ştiinţele despre societate, în sensul cel mai larg al noţiunii, reprezintă un grup de ştiinţe care studiază societatea, respectiv legităţile dezvoltării sociale în cele mai diferite domenii ale acesteia şi ale căror efecte se manifestă prin şi asupra activităţii umane, în cadrul ştiinţelor despre societate se pot distinge mai multe ramuri cum sunt, de exemplu, ştiinţele politice, ştiinţele economice, ştiinţele istorice, ştiinţele juridice, etc.,fiecare din ele abordând, în mod specific, un anumit domeniu al realităţii sociale (politice, economice, istorice, juridice, etc.).

Particularitatea ştiinţelor juridice, în comparaţie cu celelalte ştiinţe despre societate, constă în faptul că ele studiază, pe de o parte, necesităţile care determină apariţia şi manifestarea dreptului şi a statului, cât şi, pe de alta parte, acţiunea normelor juridice, ca reguli specifice de conduita umană şi, mai ales, efectele încălcării lor1.

Atât dreptul cât şi statul sunt cele mai importante mijloace şi, respectiv, structuri de conducere şi organizare socială, ştiinţele juridice contribuind la cunoaşterea lor aprofundată, oferind metode şi principii necesare perfecţionării celor două elemente esenţiale ale suprastucturii sociale, motiv pentru care aceste ştiinţe ocupă un loc important în cadrul ştiinţelor despre societate, atât sub aspect teoretic, cât mai ales sub aspect practic6.

§2.Clasificarea ştiinţelor juridice7

întocmai ca şi în alte ramuri ale ştiinţelor despre societate şi ştiinţele juridice reprezintă un complex unitar şi sistematizat de cunoştinţe, întrucât studiul dreptului şi al statului - care formează obiectul lor de cercetare - nu se poate reduce doar la o singură modalitate de abordare, într-adevăr, acest studiu se poate înfăptui printr-o cercetare de ansamblu, de maximă generalitate, a celor doua fenomene sociale, fie printr-o cercetare isîorico-evolutivă ori printr-o cercetare exclusiv limitată a normelor şi instituţiilor juridice după obiectul raporturilor sociale reglementate.

în acest sens ştiinţele juridice se clasifică în următoarele mari grupe principale după cum ele se ocupa cu:

- studierea statului şi dreptului în general, fie la nivelul unei anumite societăţi istoric determinate (de exemplu, antichitatea), fie la nivelul tuturor societăţilor care au

4

Page 3: tgd santai

cunoscut aceste instituţii- ceea ce este cazul teoriei (generate a) statului şi dreptului;

- studiul statului şi/sau dreptului, precum şi a concepţiilorpolitico-j u ridice în evoluţia lor istorică generală sauconcretă ceea ce este cazul ştiinţelor juridice istorice şidoctrinei politico-juridice;

- studierea în mod grupat, după obiectul lor dereglementare, a normelor juridice şi a raporturilor juridiceaferente lor, ceea ce este cazul ştiinţelor juridice deramură.

în sfârşit, mai exista, fără a fi însă ştiinţe juridice, dar alăturate acestora, aşa numitele ştiinţe auxiliare ştiinţelor juridice care contribuie, de regulă, la asigurarea cunoaşterii celor mai bune condiţii de edictare a normelor, de prevenire a încălcării lor şi de aplicare eficientă a diferitelor categorii de reguli juridice.

§3. Teoria (generală) a statului şi dreptului.

Studiul reunit al statului şi dreptului a primit denumirea de "teorie" - ceea ce ilustrează caracterul său fundamentat -, teorie care poate fi generală, atunci când abordează cele două fenomene la nivelul tuturor societăţilor care le-au cunoscut, fie distingem o anumită teorie a statului şi dreptului (antic, modern, contemporan) atunci când cercetarea se face la nivelul unei societăţi determinate. Sunt utilizate în mod cumulativ noţiunile, "stat" şi "drept", pentru ca între cele două fenomene există o determinare şi o intercondtţionare reciprocă ceea ce exclude, din raţiuni ştiinţifice, o abordare unilaterală şi izolată a acestora.

Pe de altă parte, teoria statului şi dreptului reprezintă şi o disciplină didactică universitară în cadrul învăţământului superior juridic având rolul de iniţiere în cunoaşterea rezultatelor cercetării ştiinţifice vizând cele două fenomene sociale. De obicei, în linii mari, obiectul disciplinei didactice, de învăţământ, corespunde şi se suprapune cu obiectul ştiinţei corelative, dar necesităţi de ordin didactic şi pedagogic pot să includă prezentarea unor cercetări şi din alte domenii sau să excludă rezultate din propriul domeniu de cercertare. Astfel, de exemplu, disciplina didactică despre stat şi drept poate să includă şi studiul sumar al unor teorii (doctrine) politico-juridice adică a concepţiilor despre stat şi drept, deşi acest studiu reprezintă obiectul unei ştiinţe distincte, "Istoria doctrinelor (gândirii)

5

Page 4: tgd santai

politico-juridice " ştiinţă juridică autonomă care poate beneficia sau nu de existenţa disciplinei didactice corelative8.

De asemenea, unele probleme ale statului sau ale dreptului pot fi analizate în ansamblul lor ori în mod separat în cadrul unor discipline care să abordeze în exclusivitate numai teoria statului sau numai teoria dreptului, ceea ce este şi cazul disciplinei didactice denumite "Introducere în studiul dreptului" ajungându-se, astfel din raţiuni didactice la disjungerea obiectului unitar de cercetare al acestei ştiinţe până la analiza exclusivă şi detaliată a dreptului, în vreme ce problemele statului sunt abordate în cadrul unei alte discipline cum este "dreptul constituţional"9, iar parţial în "dreptul administrativ", "dreptul financiar", "dreptul internaţional", etc.

§4.lntroducerea în studiul dreptului §4.1 .Obiectul cercetării

Caracterul autonom, distinct, al unei ramuri a ştiinţei faţă de alta ramură, este determinat, în principal, de obiectul de studiu al acelei ştiinţe şi, în subsidiar, de metoda sau metodele de cercetare ale acesteia. Determinarea obiectului unei ştiinţe presupune, în primul rând, stabilirea riguroasă a sferei fenomenelor cercetate şi, în al doilea rând, precizarea unghiului de abordare precum şi a nivelului de generalitate de la care sunt tratate10 fenomenele, marcându-se astfel locul pe care acea ramura îl. ocupă în sistemul ştiinţelor, adică grupa mare de ştiinţe în care se integrează (genul proxim), cât şi deosebirile faţă de alte ştiinţe (diferenţa specifică).

Autonomia ştiinţei (şi disciplinei) "Introducere în studiul dreptului" este conferită de faptul cercetării fenomenului juridic sau dreptului în ansamblul său la un nive! de maximă generalitate şi în cele mai esenţiale aspecte ale sale aşa cum nu se întâlneşte în căzu! celorlalte ştiinţe juridice, în acest sens este abordată apariţia, dezvottarea şi transformarea dreptului, normele şi raporturile juridice, problematica elaborării, sistematizării, interpretării şi aplicării dreptului, sistemul de drept şi diviziunile acestuia, respectarea dreptului şi răspunderea juridică. Fără o cunoaştere de ansamblu a trăsăturilor de esenţă ale fenomenului juridic nu este posibilă nici cercetarea concretă şi de strictă specialitate efectuată de celelalte ştiinţe juridice, respectiv cele istorice şi cete de ramură.

6

Page 5: tgd santai

§4.2.Metode de cercetare

Metodele de cercetare reprezintă modalitatea specifică de investigare a fenomenelor abordate în cadrul obiectului de studiu dintr-o ramura a ştiinţei. Pentru ca o cunoaştere să fie cât mai exactă, ştiinţifică, în sensul ca ea să permită descoperirea esenţei fenomenelor abordate, a principiilor sau regulilor (legităţilor) ce ie determină apariţia şi evoluţia, permiţând formularea unitară a acestor principii cât şi, după caz, a previziunilor fundamentate pe ete, ea trebuie să posede un complex adecvat de metode de cercetare.

în cazul ştiinţelor despre societate, inclusiv a celor juridice, distingem, pe de o parte, între metodologia generală, comună de cercetare a fenomenelor sociale, iar, pe de altă parte, metodele concrete de investigare ale acestora.

Metodologia generală de cercetare este determinată de concepţia filozofică generală care stă la baza abordării şi tratării fenomenului juridic, respectiv materialismul sau idealismul, cât şi de metoda dialectică sau metafizică de interpretare a datelor. •

Metodele concrete de cercetare sunt procedee, mijloace sau tehnici folosite pentru investigarea fenomenelor juridice şi prin care se pune în vedere metodologia generală, filozofică, utilizată în analiza şi interpretarea fenomenelor respective. Aceste metode, ca de altfel şl în cazul altor ştiinţe despre societate, sunt preluate din alte ramuri ale cunoaşterii şi adaptate scopului pentru care servesc în cercetarea juridică, neexistând o metodă proprie de cercetare în cazul ştiinţelor juridice.

Dintre aceste metode enumerăm11: metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică, metoda cercetării sociologice concrete, metoda cantitativă, metoda experimentului, metoda sistemică şi structural-funcţională.etc. Fiecare dintre aceste metode este utilizabilă, în mod specific, în cercetarea, analiza şi interpretarea fenomenelor juridice.

Ştiinţele juridice folosesc, ca de altfel toate ştiinţele, legile şi raţionamentele logice. Elementele de logică formală sunt frecvent utilizate mai ales în materia interpretării normelor juridice12. O deosebită utilizare13 o au metoda exegetică şi metoda analitică-sintetică.

Prima constă în utilizarea interpretării logice şi gramaticale, în scopul de a stabili înţelesul diferitelor texte de lege. Cea de a doua pornind de la analiza diferitelor norme juridice în vigoare urmăreşte să descopere principiul juridic ce le stă la bază. Prin cercetarea

7

Page 6: tgd santai

comparativă a principiilor şi stabilirea caracterelor specifice ale acestora pe calea sintezei se desprind din ele principii esenţiale, reduse ca număr, care guvernează în mod fundamenta! o materie sau instituţie, o ramură a dreptului sau chiar întregul sistem juridic în vigoare la un moment dat. Ambele metode utifizează anumite procedee logice formale cum sunt analiza, sinteza, inducţia, deducţia, etc.

Introducerea tehnicii de calcul în drept în domenii ca evidenţa legislaţiei, a practicii judiciare, în administraţie (stare civilă, evidenţa populaţiei, recensământul de toate formele, etc.) aduce cu sine şi elemente de logică matematică.

Metoda comparată (comparativă sau comparatistă) este utilizată la nivelul cercetării dreptului prin abordarea simultană a aceleiaşi instituţii juridice existente simultan sau succesiv în aceeaşi societate sau în diferite societăţi sau sisteme de drept, în acest fel se evidenţiază factorii care determină unitatea sau diversitatea şi specificul instituţiilor din diferite etape istorice în cadrul aceluiaşi stat sau din state diferite, atât în privinţa formei cât şi a conţinutului acestora. Metoda presupune compararea unor fenomene comparabile între ele14 (de exemplu, instituţia proprietăţii, familia, pedeapsa, cel puţin sub aspectul formei (modului) de manifestare, dar ţinând cont şi de faptul că dincolo de asemănările formale ale instituţiilor juridice abordate se manifestă şi deosebiri ce ţin de esenţa şi conţinutul instituţiilor analizate. Astfel, instituţii similare sub aspectul formei lor (căsătoria, contractele civile,etc.) vor fi abordate ţinându-se seama şi de factorii social-economici diferiţi în care se manifestă, precum şi de rolul lor social diferit, ceea ce influenţează deosebirile juridice. Studiul comparat af unor instituţii juridice contemporane, cu toată diversitatea lor în privinţa modului de reglementare, şi de manifestare, permite şi justifică necesitatea şi posibilitatea schimbului de experienţă legislativă în problemele modului de reglementare a unor relaţii sociale (de exemplu.în materia societăţilor comerciale, a concurenţei neloiale, a conteciosului administativ, a regimului vamal al frontierei, al protecţiei juridice a drepturilor omului, etc.)

Metoda istorică, utilizată frecvent în cercetarea dreptului, permite analiza evolutivă, în timp şi spaţiu, a fenomenelor juridice în succesiunea dezvoltării lor istorice şi în contextul social-politic dat, relevarea cauzelor şi împrejurărilor care au determinat şi favorizat apariţia, dezvoltarea şi dispariţia unei instituţii juridice, a unui tip istoric . de drept (de exemplu, a dreptului privat roman).

8

Page 7: tgd santai

Metodele cercetării sociologice concrete permit efectuarea unor investigaţii directe, prin intermediul anchetelor sociologice (de exemplu, prin sistemul descrierilor, interviului, chestionarelor, etc.), efectuate pe probleme legate de fenomenele juridice (motivaţia divorţurilor, cauzele delicventei juvenile, etc.) permiţând formularea unor concluzii şi aprecieri asupra utilităţii şi eficienţei sociale a instituţiilor şi a reglementărilor juridice existente sau a celor care se impun, cu importante repercursiuni în orientarea activităţii de edict a re şi aplicare a dreptului, în acest sens se conturează tot mai mult aportul sociologiei juridice15 ca ramură a sociologiei.

Metodele cantitative sunt utilizate în cercetarea juridică pentru analizarea unor fenomene juridice comensurabile (de exemplu, frecvenţa sau rata şi repartizarea fenomenului infracţional) permiţând formularea unor observaţii şi concluzii privind cauzele şi tendinţele în modul de manifestare al unor fenomene şi, în mod corespunzător, formularea de propuneri orientative pentru politica legislativă şi practica judiciară, în acest sens metodele statistice sunt frecvent utilizate în domeniul dreptului conducând la apariţia statisticii judiciare, ştiinţa auxiliară ştiinţelor juridice, în ultimul timp un loc tot mai important în studierea fenomenelor juridice şi în activitatea de stat16 îl ocupă tehnica de calcul prin modul de prelucrare şi analiza a datelor, ceea ce a condus la apariţia informaticii juridice17.

Metoda experimentului (experimentală), în general, mai puţin utilizată în domeniul social, inclusiv cel juridic, comparativ cu ştiinţele naturii, a primit totuşi, în ultimul timp, o aplicabilitate tot mai extinsă în materia unor reglementări, cum ar fi, de exemplu, organizarea economică, salarizarea şi impozitarea veniturilor, etc., ceea ce permite acumularea unei anumite experienţe printr-o verificare prealabilă conferită de o asemenea aplicare parţială (în unităţi "pilot") şi provizorie a unui anumit mod de reglementare înainte de a se trece fa adoptarea reglementării propriu-zise, cu caracter global şi stabil într-un anumit domeniu.

Abordarea sistemică18 şi funcţională a dreptului are în vedere faptul că fenomenele statal-juridice reprezintă ansambluri de sisteme şi acţiuni complexe, unitare, stabile şi organizate, autoreglate, aflate în conexiune şi integrate organic în mediul soci a l-politic cu care se penetrează în mod reciproc, ceea ce admite înţelegerea lor ca pe nişte modele cibernetice, susceptibile de modelare în scopul îmbunătăţirii activităţilor legislative, executive (administrative) şi judiciare.

9

Page 8: tgd santai

Toate aceste metode nu epuizează modurile de cercetare a dreptului şi nu trebuiesc privite în izolat sub aspectul abordării a fenomenelor investigate, ci, dimpotrivă, ele sunt utilizate în strânsă interdependenţă, completându-ercetare şi le furnizează în mod reciproc şi, implicit, pe de altă parte în privinţa asemănărilor şi diferenţierilor dintre aceste discipline şi teoria dreptului.

De asemenea, ştiinţele despre societate prin metodele lor de cercetare, cât şi prin propriul unghi de abordare a cercetării, furnizează date necesare unei bune cunoaşteri sociale, extra-juridtce, a fenomenelor aparţinătoare dreptului, atât sub aspectul determinării lor economico-sociale şi politice, cât şi sub aspectul efectelor nejuridice ale reglementărilor legale, dezvăluind modul de percepere şi receptare a legilor şi a actelor de aplicare a acestora, rezonanţa socială a dreptului la nivelul individului şi a colectivităţii.

Economia politică -care studiază relaţiile de producţie, legile pieţei economice, relaţiile producător consumator- elaboreză categorii economice cărora dreptul le dă expresie juridică. Pe de altă parte, studiul dreptului demonstrează, la rândul său, rolul pe care reglementarea legală îl poate avea asupra fenomenelor economice ca factor stimulator sau inhibant al dezvoltării social-economice.

Istoria -care studiază în ansamblul său evoluţia unui popor-furnizează date concrete privind dreptul unei epoci, date folosite în generalizările juridice de diferite grade şi devenite apoi, la rândul lor, utile ştiinţelor istorice prin imaginea- de ansamblu ce o conferă fenomenului juridic şi instituţiilor sale dintr-o perioadă istorică şi zonă geografică determinată.

Şi alte ştiinţe legate de studiul societăţii, ca, de exemplu, sociologia (juridică), statistica (judiciară), etc., abordează în mod parţial şi din punctul lor de vedere aspecte legate de drept, constitui ndu-se în grupa ştiinţelor auxiliare ştiinţelor juridice.

§ 4.3. Caracteristici

Prin obiectul său de studiu ca şi prin modul de utilizare a metodelor de cercetare disciplina "Teoria generală a dreptului" dobândeşte anumite trăsături sau caracteristici, respectiv un ansamblu de însuşiri care o aşează în rândul ştiinţelor despre societate (genul proxim) şi care, totodată, îi particularizează locul distinct pe care îl ocupă în cadrul acestora (diferenţa specifică).

Ca trăsături comune cu celelalte ştiinţe despre societate enumerăm caracterul social, folosofic şi deschis al acesteia, iar ca

10

Page 9: tgd santai

trăsături proprii, care o aşează în rândul ştiinţelor juridice marcându-i concomitent şi poziţia în cadrul lor, caracterul juridic, caracterul general, caracterul interdisciplinar şi caracterul introductiv.

"Introducerea în studiul dreptului" este o ştiinţă cu caracter social deoarece studiază dreptul, fenomen social, alăturându-se astfel altor ştiinţe care studiază şi ele societatea în ansamblul ei sau anumite domenii ale acesteia aşa cum sunt, de exemplu, istoria, sociologia, politologia, economica politică, etc.

Această disciplină are şi un pronunţat caracter filosofic deoarece abordarea fenomenului juridic se face pe baza unei anumite concepţii filosofice despre lume şi viaţă, utilizând cu un anumit înţeles categoriile filosofice (cum sunt, de exemplu, cele referitoare la fenomen şi esenţă, conţinut şi formă, etc.) în studiul dreptului şi particularizate domeniului specific de cercetare.

"Introducerea în studiul dreptului" are un caracter deschis, permeabil, în sensul că cercetările efectuate şi rezultatele obţinute se îmbogăţesc în permanenţă cu date noi furnizate de studiul practicii legislative, a celei administrative şi judiciare, inclusiv cu datele oferite de celelalte ştiinţe.

Caracterul juridic este determinat de faptul că ea cercetează dreptul în ansamblul său şi în strânsă legătură cu condiţiile care îi determină esenţa şi conţinutul, structura internă şi formele exterioare de manifestare, ca şi relaţiile acestuia cu alte elemente ale suprastructurii sociale. Apoi sunt cercetate formele de exprimare ale dreptului şi sistemul acestuia, procesul de elaborare a normelor juridice şi structura lor, raporturile juridice derivând din norme, respectarea, realizarea şi aplicarea dreptului, inclusiv răspunderea juridică rezultând din încălcarea dreptului, etc.

Caracterul general rezidă în aceea ca ea este ştiinţa juridică ce formulează cele mai largi şi mai cuprinzătoare categorii valabile pentru toate ştiinţele juridice, cum sunt cele de norma juridică şi raport juridic, de act şi de fapt juridic, izvor de drept, drept subiectiv şi obligaţie juridică, preluate de celelalte ştiinţe juridice de ramură.

Caracterul introductiv al acestei ştiinţe constă Tn faptul că ea reprezintă punctul de plecare pentru iniţierea în studiul celorlalte ştiinţe juridice, pentru cercetarea instituţiilor juridice în baza categoriilor elaborate a principiilor formulate de ea, absolut necesare înţelegerii complete şi complexe a reglementărilor din diferitele ramuri de drept, aceasta fiind şi raţiunea pentru care, ca disciplină didactică, "Introducerea în studiu! dreptului" figurează între materiile de studiu ale anului l ale facultăţilor de drept, conform planului de învăţământ.19

11

Page 10: tgd santai

Caracterul general, atotcuprinzător, şi cel introductiv, de iniţiere în cunoaşterea dreptului, conferă acestei discipline şi un caracter interdisciplinar juridic fiind aşezata la confluenţa tuturor ramurilor de drept care îi furnizează noţiuni şi categorii din care se extrag generalizările valabile întregului sistem al ştiinţelor juridice si de la care pornesc conceptele de bază specifice fiecărei ramuri de drept. Raportul fiind de la particular la general rezultă că această ştiinţa nu poate fi alăturată unei alte grupări sau ramuri ale ştiinţelor juridice, ocupând o poziţie distinctă.

Din prezentarea tuturor acestor trăsături care includ această disciplină ştiinţifică şi didactică în cadrul cel mai larg al ştiinţelor despre societate şi în grupa ştiinţelor juridice, cu puternice interferenţe filosofice, politologic şi sociologie, rezultă şi caracterul complex al acesteia, fiind o ştiinţă care implică o manieră deosebit de largă în abordarea fenomenelor studiate.

Printre sarcinile de bază ale acestei discipline se află şi aceea că ea trebuie să asigure iniţierea în studiul ştiinţelor juridice -prin intermediul noţiunilor, categoriilor şi raţionamentelor cu caracter general şi introductiv, iar, pe de altă parte, trebuie să ducă la însuşirea tehnicii juridice necesare în vederea creării deprinderilor practice în privinţa formulării şi redactării corespunzătoare a actelor juridice în procesul de edictare, realizare şi aplicare a dreptului, interpretarea textelor legale şi a actelor juridice întemeiate pe ele, mânuirea elementelor de logică formală şi juridică pentru a desprinde sensul exact al voinţei exprimate prin ele.

§ 4.4. Definiţia şi sistemul cursului

în urma analizelor consacrate obiectului de studiu al metodelor de cercetare cât şi a caracteristicilor şi sarcinilor ce revin Teoriei generale a dreptului", putem defini această disciplină ca acea ştiinţă juridică care cercetează în modul cel mai general şi complet dreptul în întregul său sub aspectul determinărilor sale şi a interdependenţei ramurilor ce îl compun, formulând categorii de însemnătate principală pentru întreaga ştiinţă juridică.20

Sistemul cursului predat într-un semestru ai anului universitar cuprinde capitole consacrate originii, esenţei şi formei (izvoarelor) dreptului, normelor şi raporturilor juridice, sistemului, sistematizării şi interpretării dreptului, respectării şi realizării acestuia, conştiinţa şi răspunderea juridică, precum şi prezentarea principalelor evoluţii ale

12

Page 11: tgd santai

doctrinei juridice de-a lungul marilor perioade istorice şi a principalelorculturi şi civilizaţii.

§ 4.5. Raporturile cu alte ştiinţe

Studiul dreptului mai preocupă, din anumite puncte de vedere, şi alte domenii ale cunoaşterii umane, inclusiv ştiinţele despre societate, creându-se astfel raporturi de interferenţă, după cum cercetarea juridică nu se poate face în afara cadrului social-istoric şi politico-economic, ceea ce reclamă analize, pe de o parte, sub aspectul elementelor pe care respectivele domenii de cercetare şi le furnizează în mod reciproc şi, implicit, pe de alta parte, în privinţa asemănărilor şi diferenţierilor dintre aceste discipline şi teoria dreptului.

De asemenea, ştiinţele despre societate prin metodele lor de cercetare, cât şi prin propriul unghi de abordare a cercetării, furnizează date necesare unei bune cunoaşteri sociale, extra-juridice, a fenomenelor aparţinătoare dreptului, atât sub aspectul determinării lor economic-sociale şi politice, cât şi sub aspectul efectelor nejuridice ale reglementărilor legale, dezvăluind modul de percepere şi receptare a legilor şi a actelor de aplicare a acestora, rezonanţa socială a dreptului la nivelul individului si a colectivităţii.

Economia politică - care studiază relaţiile de producţie, legile pieţei economice, relaţiile producător consumator - elaborează categorii economice cărora dreptul le dă expresie juridica. Pe de altă parte, studiul dreptului demonstrează, la rândul său, rolul pe care reglementarea legală îl poate avea asupra fenomenelor economice ca factor stimulatr sau inhibant al dezvoltării social-economice.

Istoria - care studiază în ansamblul său evoluţia unui popor -furnizează date concrete privind dreptul unei epoci, date folosite în generalizările juridice de diferite grade şi devenite apoi, la rândul lor, utile ştiinţelor istorice prin imaginea de ansamblu ce o conferă fenomenului juridic şi instituţiile sale dintr-o perioadă istorică şi zonă geografică determinată.

Şi alte ştiinţe istorice legate de studiul societăţii, ca, de exemplu, sociologie (juridică), statisca (judiciară), etc., abordează în mod parţial si din punctul lor de vedere aspecte legate de drept, constituindu-se în grupa ştiinţelor auxiliare ştiinţelor juridice.

13

Page 12: tgd santai

§5. Ştiinţele juridice istorice

Ştiinţele juridice istorice studiază statul şi dreptul precum şi teoriile (doctrinele sau concepţiile) politico-j u ridice (juridico-statale sau juridico-etatice) sub aspectul formării şi a evoluţiei lor istorice concrete. Acest studiu se poate face prin abordarea reunită a celor două fenomene sociale, fie în mod global, la nivelul tuturor ţărilor- aşa cum o face "Istoria generală a statului şi dreptului" -sau pot fi studiate la nivelul unei societăţi determinate - aşa cum o face, de exemplu, "Istoria statului şi dreptului român" -, ori prin abordarea exclusiv juridică la nivelul "Istoriei generale a dreptului" sau a "Istoriei dreptului român".

Cercetarea diferitelor concepţii cu privire la apariţia şi evoluţia statului şi dreptului de-a lungul timpului revine "Istoriei doctrinelor (gândirii) politice şi juridice"21 sau unor discipline distincte ca "Istoria doctrinelor (concepţilor) politice (despre stat) şi "Istoria doctrinelor (concepţilor) despre drept (juridice)".

Ştiinţele juridice istorice pot avea obiect de cercetare şi mai limitat ocupându-se de abordarea istorică a unei singure ramuri de drept (de exemplu, "Istoria dreptului penat"), ori a unei singure instituţii juridice (de exemplu, teoriile cu privire la suveranitate).

Un loc aparte în cadrul ştiinţelor juridice istorice îl ocupă "Dreptul privat roman"22 atât datorită varietăţii şi rigurozităţii instituţiilor şi normelor, cât şi pentru influenţa pe care respectivul tip istoric de drept a exercitat-o în timp şi spaţiu asupra fenomenului juridic de-a lungul mai multor perioade istorice, începând cu antichitatea şi până în epoca contemporană.

în cercetările lor aceste ştiinţe istorice se bazează şi utilizează categoriile generale furnizate de teoria dreptului, după cum şi ele, la rândul lor oferă acesteia din urmă materialul faptic istoric concret necesar pentru extragerea concluziilor teoretice abstracte şi generale, desprinse în chip firesc din practica istorică.

§6. Ştiinţele juridice de ramură

Sistemul de drept al unei societăţi, ca totalitate de noime juridice în vigoare la un moment dat, se structurează, cu toată marea diversitate a raporturilor sociale reglementate, în ramuri de drept. Ramura de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice ce

14

Page 13: tgd santai

reglementează în mod unitar un grup de relaţii sociale înrudite în baza obiectului lor şi metodei comune de reglementare.

Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect de cercetare ansamblul normelor juridice ce formează o ramură de drept, precum şi raporturile şi instituţiile juridice constituite în baza lor. Astfel, cu titlu exemplicativ, sunt ramuri de specialitate ale ştiinţelor juridice, corespunzătoare ramurilor de drept, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul funciar, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul penal, dreptul procesual civil, dreptul procesual penal, dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat, dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional, etc.

Spre deosebire de teoria dreptului, ştiinţele juridice de ramură au un obiect de cercetare mai limitat, grefat doar pe cadrul unei singure ramuri din sistemul general al dreptului în vigoare (dreptul pozitiv), însă studiul concret al normelor şi raporturilor juridice dintr-o ramură de drept determinată furnizează "teoriei generale a dreptului" o serie de elemente care analizate şi apreciate comparativ la nivelul diverselor ramuri de drept permite formularea de concepte şi categorii general valabile pe întreg ansamblul ştiinţelor juridice. Asfel, de exemplu, conceptele şi categoriile "normă juridică", "raport juridic", "act juridic", "fapt juridic", "izvor de drept", "răspundere juridică", etc., definite în baza unor elemente esenţiale, generale şi comune, se vor regăsi - cu adaptările corespunzătoare unor particularităţi specifice- la nivelul ramurilor de drept în care sunt analizate ca instituţii de bază, precum actul civil, faptul penal, norma de drept internaţional, raportul succesoral, răspunderea contravenţională, etc.

în condiţiie creşterii gradului de complexitate a vieţii sociale şi a interferenţei, tot mai accentuate, a ramurilor de drept între ele se conturează, şi în domeniul ştiinţelor juridice, apariţia unor ştiinţe juridice de hotar, care reunesc elemente comune mai multor ramuri de drept ca, de exemplu, dreptul penal internaţional, dreptul comerţului internaţional, sau are loc dezvoltarea unor instituţii din cadrul unor ramuri de drept devenite subramuri, ca, de exemplu, dreptul transporturilor şi dreptul succesoral în cadrul dreptului civil.

§7. Ştiinţele auxiliare ştiinţelor juridice

Complexitatea şi interferenţa pronunţată â relaţiilor sociale a determinat în mod necesar şi intervenţia, alături de ştiinţele juridice, şi a altor domenii ale cunoaşterii umane, în procesul de creare dar, mai

15

Page 14: tgd santai

ales, în cel de aplicare a dreptului, în acest sens unele ştiinţe tradiţionale sau altele mai noi au fost nevoite să se adapteze parţial acestui proces creându-şi noi ramuri sau subramuri cu un obiect mai specific si care s-au interferat cu dreptul, aşa cum este cazul, de exemplu, medianei legale (judiciare), psihiatriei judiciare, psihologiei judiciare, statisticii Judiciare, informaticiijuridice, ciberneticii juridice, sociologiei juridice, logicii juridice, etc. în afte cazuri s-au constituit ştiinţe cu totul noi, autonome şi distincte, dar având preocupări tangente sferei de activitate juridică (de exemplu, criminologie şi criminalistica în prevenirea şi, respectiv combaterea fenomenului infracţional).

Astfel, s-au dezvoltat unele ramuri ale ştiinţelor care deşi nu abordează problemele referitoare ia drept servesc însă activităţii juridice (judiciare) grupându-se într-o categorie deosebită denumită, pentru acest motiv, ştiinţe auxiliare ştiinţelor juridice, şi nu cum, uneori, în mod greşit se denumeşte această categorie, ca fiind cea a ştiinţelor juridice auxiliare (ajutătoare), într-adevăr, nici una din aceste domenii ale cunoaşterii nu cercetează norme şi raporturi juridice, drepturi şi obligaţii legale, forme de răspundere juridică, deşi contribuie în mod hotărâtor, mai ales, la procesul aplicării legii.

1... Cu privire la ştiinţă ca acumulare de cunoştinţe şi ca metodă de cunoaştere a sevedea J.D.Bernal, "Ştiinţa în istoria societăţii", Editura Politica, Bucureşti, 1964, p.S,10-22.2... "Dicţionar Enciclopedic Român", vol.IV, Editura Politică, Bucureşti, 1964. p.560 siurm., 590-593.3... D. Băltei, Studiu introductiv la "Teoria generala a statului si dreptului", de Gh.Bobos, Editura didactică şt pedagogică, Bucureşti, 1983, p.7.4... "Dicţionar de filosofle", Editura politică, Bucureşti, 1978, p.639-640, 687.5... Gh. Bobos/Teoria generală a statului şi dreptului", multiplicat, Cluj, 1975, p.2.6... l. Ceterchi, I. Demeter, VI. Hanga, Gh. Bobos, M. Luburici, D. Mazilu, C. Zotta,"Teoria generata a statului si dreptului", Editura Didactica si pedagogica,Bucuresti,1967,p.5. '7... Noţiunea.de "drept" este frecvent utilizată pentru a desemna fie ansamblulştiinţelor juridice, fie o ştiinţă juridică de ramura (ori disciplina didactică aferentă ei) -drept civil, drept administrativ, etc. - sensuri ce nu trebuiesc confundate nici cu dreptulsau sistemul juridic de norme în vigoare într-o societate şi nici cu gruparea de normejuridice pe ramuri de drept, In principal, după obiectul lor de reglementare, respectivfelul raporturilor sociale.8... Astfel, în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept operează adaptărilecorespunzătoare în funcţie de nevoile didactice.9... La disciplina "Drept constituţional şi instituţii politice" sunt tratate probleme deteoria statului.10... l. Ceterchi, M. Luburici, "Teoria generală a statului si dreptului", T.U.B.,Bucureştf,1983,p.3.11... l. Ceterchi, M.Luburici, op.cit.p,15-18.

Page 15: tgd santai

12... Asupra metodelor logice a se vedea cap.XI $4 din curs

16

13... Cu privire la aceste metode a se vedea T.Drăganu, "Drept constituţional",Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972,p.43-4514... J. Staroscyak, "Elemente ale ştiinţei administraţiei", Editura Politică, Bucureşti,1967,p.42.15... N. Popa, "Prelegeri de sociologie juridica", T.U.B..Bucureşti, 1983, p.78.16. S. Gutu, "Sisteme informatice în administraţie", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1984, p.5-617... S-a prevăzut prin reglementări ca terminologia juridică utilizată în actelenormative sa fie unitară pentru a satisface cerinţele unui sistem de informaticălegislativă (ari. 50 alin. 2 din Decretul nr. 16/1976 pentru aprobarea "Metodologieigenerate de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de actenormative".18... Asupra teoriei sistemice în acest caz a se vedea l. Oeleanu, "Introducere în teoriareglării sistemului organelor statului socialist român", Editura Dacia, Cluj, 1977, p. 15-34.19.,. în planul de învăţământ al facultăţilor de drept s-a prevăzut introducerea, în anul Vde studii, indiferent de specialitatea urmata, a unei discipline cu caracter completator şiactualizat denumite "Probleme ale teoriei dreptului".20... Asupra altor definiţi formulate a se vedea "Teoria generală a statului şi dreptului" şirespectivele manuale, respectiv, tratatul, op. ci, ed. 1967, p. 8; l. Ceterchi, M. Luburici,op. cit. p. 12; Gh. Bobos, op. cit., p.821... Gh. Gilescu, "Istoria gândirii politice şi juridice", Editura Didactică şi Pedagogica,voi.l, Bucureşti, 1968, p.3.22... VI, Hanga, "Dreptul privat roman", Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti,1977, p. 15

Page 16: tgd santai

pag 18 e alba – de trecere spre cap II

Capitolul II Originea dreptului

§1. Organizarea gentilico-tribală (prestatală şi nejuridică) a societăţii

Page 17: tgd santai

Anterior apariţiei societăţii civile adică celei care cunoaşte structuri şi instituţii sociale (inclusiv statul şi dreptul), omenirea a trăit în cadrul unei forme de organizare bio-socială peistorice numită comuna primitivă, în cadrul căreia viaţa se desfăşura cârmuită de obiceiuri izvorâte mai mult din nevoile fiziologice ale fiinţei umane. Relaţiile dintre membrii comunităţii nu cunosc încă reguli unanim recunoscute şi care să guverneze raporturile dintre oameni, nu există feguli privind rudenia, comportamentul individului sau modul de organizare al colectivităţii. Instabilitatea teritorială şi cea a raporturilor din interiorul şi exteriorul comunităţii, insecuritatea individuală nu fac necesară şi nici posibilă o formă de organizare socială incipientă sau irrstituţionalizată -de genul statului- şi nici apariţia unor reguli obligatorii de urmat -de genul normelor de drept- sub sancţiunea aplicată, în cazul încălcării lor, de către organe specializate în constrângere, inclusiv fizică, a celui vinovat de abaterea comisă.

în cadrul acestei existenţe primitive baza relaţiilor de producţie o constituie proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi repartizarea egalitară a rezultatelor muncii în cadrul colectivităţii consecinţă a nivelului extrem de scăzut al forţelor de producţie. Corespunzător acestor nevoi specifice perioadei iniţiale a dezvoltării umane (cunoscută şi sub numele de perioada "barbară") s-a constituit şi prima formă organizată de comunitate sau colectivitate umană numită hoardă sau ceată primitivă1. Oamenii, abia desprinşi din regnul animal, slab înarmaţi şi expuşi forţelor ostile ale naturii, se ocupau cu recoltatul produselor ce se găseau în natură, cu Vânătoarea şi pescuitul, ducînd o existenţă precară şi nomadă.

Treptat, de-a lungul unei foarte mari perioade de timp, omul, aflat într-o permanentă luptă pentru supravieţuire şi pentru o existenţă cât mai sigură, şî-a perfecţionat uneltele şi armele, confecţionate din 'piatră cioplită2, a descoperit şi utilizat focul, desprinzindu-se definitiv de regnul animal. Se creează în acest fel condiţii pentru trecerea la viaţa sedentară şi la o formă de organizare socială mai eficace şi mai

19

stabilă, respectiv ginta care reprezenta o unitate de persoane legate între ele prin rudenie şi o comunitate socială alcătuită în vederea desfăşurării unei activităţi economice colective în care toţi membrii sunt legaţi prin producţia obştească şi consumul comun. Suntem în prezenţa începutului aşa numitei organizări gentilico-tribale a societăţii.

Page 18: tgd santai

întrucât în acea epocă femeia reprezenta elementul social stabil, comparativ cu bărbatul - expus primejdiei luptelor şi vânătorii-, şi întrucât ea se ocupa de cultivarea primitivă a pământului conducând treburile gospodăreşti, iar rudenia se stabilea după mamă, ginta este matriarhală, membri ei considerîndu-se cu toţii descendenţii unui strămoş feminin comun, fondatoarea ginţii3.

Ginta matriarhală se caracterizează prin proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi repartiţia egalitară a produselor muncii. Proprietatea comună viza pământul, dacă acesta era ocupat în mod permanent, locuinţele, bărcile, iar proprietatea personală exista asupra uneltelor de muncă, a armelor şi îmbrăcăminţii, deci numai asupra obiectelor de uz personal, care puteau fi dobândite de oricine. Reiaţi i la între membrii colectivităţii se caracterizau prin egalitate, solidaritate şi ajutor reciproc.

Ginta constituia, astfel, celula de bază a organizării sociale. Mai multe ginţi înrudite formau o fratrie, iar mai multe fratrii alcătuiau un trib. Fratria şi tribul aveau aceleaşi trăsături ca ginta, dar erau colectivităţi mai mari ce presupuneau o anumită organizare şi se constituiau, mai ales, în cazul unor pericole deosebite pentru întreaga colectivitate ca, de exemplu, războaiele.

în primul rând4, ginta se caracterizează prin legătura de rudenie maternă care, la început reală, devine cu timpul simbolică, pe măsură ce ginta se dezvoltă ca organ social şi economic care cuprinde tot mai mult şi elemente străine nucleului gentilic primitiv iniţial.

în al doilea rând, munca în comun a tuturor membrilor societăţii (colectivităţii) ca şi repartiţia egalitară a rezultatelor muncii sunt caracteristicile esenţiale ale relaţiilor de producţie.

în al treilea rând, puterea socială în gintă aparţine întregii colectivităţi care adoptă hotărârile în adunări caracterizate prin egalitatea tuturor participanţilor adulţi şi posibilitatea de exprimare liberă a opiniilor. Aceste adunări, organe sociale esenţiale, exercitau conducerea întregii vieţi obşteşti şi spirituale, în timp ce conducerea treburilor curente (de exemplu organizarea muncii şi a vânătorii, rezolvarea unor conflicte între cogentili, etc.) erau încredinţate unui grup restrâns numit sfat, în frunte cu un şef, organisme alese de

20

întreaga adunare, pentru o anumită perioadă de timp, revocabile şi a căror autoritate asupra colectivităţii era de natură morală, nebazându-se pe un aparat de represiune, (chiar dacă respectiva colectivitate poate exercita o forţă de constrângere)

Page 19: tgd santai

' în al patrulea rând, membrii comunităţii gentilice erau obligaţi să se ajute între ei şi să se apere în mod reciproc, siguranţa fiecăruia fiind pusă sub ocrotirea întregii ginţi.

Orînduirea gentilică, care nu a cunoscut o organizare de tip statal, nu a cunoscut nici dreptul. Regulile de conduită sau obiceiurile reprezentau tradiţii de comportament îndelung formate ce se impuneau respectului nesilit al tuturor. Iniţial aceste norme vizau reguli referitoare la relaţiile dintre rude, la ritualurile magico-religioase ("tabuuri"),' la riturile funerare. Apoi treptat, normele obligatorii de conduită încep să vizeze tot mai mult producţia, consumul şi, mai ales, schimbul de produse5.

Respectarea normelor era considerată o îndatorire naturală, înăscută, fără ca să existe o corelaţie între drepturi şi îndatoriri, încălcarea lor de către un membru al ginţii sau de un străin atrăgea reacţia generală a întregii comunităţi care se considera lezată în ansamblul ei prin încălcarea oricărei reguli morale, religioase, etc., ori când vătămarea viza doar un membru al colectivităţii. De aici şi necesitatea respectării de bună voie şi de către toţi a normelor tradiţionale sau aşa numita "domnie a obiceiului".

încălcarea obiceiului sau vătămarea unui cogentil determina reacţia întregii colectivităţi sau/şi a victimei. Comunitatea aplica diverse măsuri faţă de cei care îi nesocoteau obiceiurile ca, de exemplu, mustrarea, alungarea din gintă sau chiar uciderea celui vinovat.

împotriva vinovatului se putea răzbuna, după caz, direct şi victima, la început în mod nelimitat, putându-i pricinui orice vătămare (prejudiciu), chiar vădit disproporţionată faţă de vătămarea efectiv suferită, apoi cu timpul, în mod limitat numai la prejudiciul efectiv suportat, aplicându-se "legea talionului" ("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte").

Dacă victima nu-şi putea exercita personal răzbunarea, exerciţiul acesteia, "răzbunarea sângelui", trecea asupra rudelor sale apropiate sau îndepărtate după caz, a colectivităţii. La rândul ei, victima răzbunării putea fi autorul direct al vătămării, rudele acestuia sau chiar membrii comunităţii căreia îi aparţinea, uneori răzbunarea transmiţându-se de-a lungul generaţiilor, constituind, deseori, şi un

21

Page 20: tgd santai

prilej pentru incursiuni de jaf şi cotropire asupra comunităţilor învecinate.

§2. Descompunerea orânduirii gentilice; premizele • apariţiei dreptului.

Nevoia de uşurare a muncii şi aceea de a o face mai productivă au condus la perfecţionarea continuă a uneltelor, piatra şlefuită, osul şi lemnul atingînd gradul maxim de prelucrare pentru epoca istorică la care ne raportăm6. Aceasta determină o creştere a producţiei agricole care întrece nevoile relativ scăzute ale consumului, constituirea unui surplus care este destinat treptat schimbului, la început întâmplător7, apoi constant, cu alte produse necesare asigurării unei existenţe îmbunătăţite.

Odată cu dezvoltarea accentuată a creşterii animalelor şi apariţia păstoritului se produce prima mare diviziune socială a muncii prin care triburile de păstori se separă de triburile de agricultori şi vînători.

Descoperirea metalelor şi a aliajului (cupru, cositor şi bronz) accelerează productivitatea muncii, intensifică şi permanetizează schimbul de produse (mărfuri) în natură (troc) între ginţi, triburi, etc., ducând la acumularea treptată a unor cantităţi crescânde de bunuri în persoana capilor de familie şi a şefilor de trib ce intermediau schimbul.

Dezvoltarea forţelor de producţie duce la modificări în structura relaţiilor de producţie şi a celor sociale, în care sens domesticirea animalelor şi creşterea vitelor, precum şi efectuarea principalelor lucrări agricole devin îndeletniciri constante ale bărbatului, în timp ce activităţile femeii dobândesc un caracter casnic şi auxiliar. Bărbatului, cap al familiei, încep să-i aparţină animalele, produsele lor, prisosul (surplusul) rămas după consum, inclusiv ceea ce rezulta din schimbul de produse, consolidîndu-şi treptat poziţia economică, ceea ce duce la înlocuirea ginţii matriarhale cu ginta patriarhală ce reprezenta o comunitate familială aflată sub conducerea unui bărbat, alcătuită din mai multe generaţii de indivizi avînd un strămoş comun pe linie masculină.

Proprietatea comună rămâne încă la baza relaţiilor de producţie (obşteşti) deoarece pământul constituia bunul întregii comunităţi, fiind lucrat împreună de membrii marilor familii patriarhale ce înlocuiesc treptat ginta. Proprietatea privată, -iniţial sub forma proprietăţii de familie mare, apoi de familie mică şi, mai rar, sub forma proprietăţii individuale exclusive- vizează bunuri mobile, în principal

22

vite, produse agricole şi animaliere, bunuri de uz personal (îmbrăcăminte, unelte, arme, obiecte de cult, etc.), toate transmisibile urmaşilor din aceeaşi familie în urma decesului capului de familie ori a deţinătorului lor. în acest fel încep să apară diferenţieri de avere şi de natură socială8.

Odată cu descoperirea şi folosirea fierului în confecţionarea uneltelor şi armelor precum şi utilizarea lui tot mai extinsă în agricultură apare posibilitatea şi necesitatea producţiei individuale, a unei singure familii sau individ ne mai fiind necesară munca în comun a întregii colectivităţi9, munca singulară unindu-se în chip firesc cu proprietatea privată, eliminînd repartiţia egalitară şi consumul comun specifice producţiei obşteşti. Caracterul individual al muncii şi specializarea producţiei fac ca meseriile să se despartă de agricultură avînd loc cea de a doua mare diviziune socială a muncii.

Proprietatea obştească continua să mai existe sub forma proprietăţii comune asupra păşunilor,

Page 21: tgd santai

pădurilor, apelor, iar cea privată asupra locuinţelor şi a terenului aferent acestora, a animalelor, produselor agricole şi animaliere, uneltelor şi lucrurilor de uz personal. Cu privire la terenurile agricole, în special cele arabile, se renunţă treptat la obiceiul redistribuirii lor periodice între familiile gentilice, împământenindu-se tradiţia folosinţei lor perpetue, pe viaţă sau veşnică, de către aceleaşi familii, devenite treptat proprietare exclusive.

Pe plan social trecerea de la producţia gentilică la cea bazată pe proprietatea privată se reflectă în constituirea comunităţilor teritoriale săteşti (obştii săteşti) alcătuite din mai multe familii înrudite între ele şi aşezate în acelaşi teritoriu. Nevoia de asigurare a intereselor acestor familii şi apărarea faţă de pericolele din afară duce la constituirea de uniuni de triburi cu caracter permanent, înrudite între ele în vederea protejării bogăţiilor acumulate şi jefuirii vecinilor mai slabi.

Apare astfel o nouă formă de organizare socială prin care trce comunitatea gentilică în procesul ei de destrămare, respectiv stadiul democraţiei militare corespunzătoare organizării militare a societăţii, în care ducerea războaielor de jaf şi de cotropire devine o preocupare de bază şi constantă, precum şi o sursă lesnicioasă de procurare de noi bogăţii şi de prizonieri transformaţi în sclavi pentru muncă.

în această nouă formă de organizare socială funcţiile elementelor structurale care o compun se schimbă esenţial. Astfel, adunările obşteşti îşi diminuează rolul în privinţa hotărârilor adoptate în problemele acute ale ale comunităţii şi se întrunesc din ce în ce mai

23

rar. Sfatul obştii este constituit tot mai mult din oamenii avuţi ai noii aristocraţii gentilice, dobîndind prerogative însemnate asupra colectivităţii pe care o conduce. Conducătorul militar, iniţial ales periodic, apoi pe viaţă, îşi asumă puteri tot mai mari pe care, ulterior, le transmite pe cale ereditară - mai ales uzucapiune ("uzurpare?'> conform unor reguli ulterior consfinţite cutumiar.

Creşterea productivităţii muncii în agricultură şi meşteşuguri, duce la intensificarea schimbului de mărfuri între comunităţile gentilice, înlocuind treptat schimbul în natură (trocul), mai întîi printr-un

Page 22: tgd santai

echivalent general exprimat tot de o marfă (aur, sare), apoi prin intermediul banilor. Chiar şi sclavii încep să apară ca rezultat al schimbului, şi mai puţin al războaielor, munca lor devenind tot mai hotărâtoare în gospodăriile patriarhale.

Vechile diviziuni sociale ale muncii se adâncesc continuu şi ca o necesitate de realizare a unui schimb organizat, stabil, permanent şi specializat de produse (mărfuri) uşurat de apariţia banilor (moneda metalică) apare cea de a treia mare diviziune socială a muncii şi corolarul ei social firesc negustorimea având ca ocupaţie exclusivă comerţul.

§3. Apariţia dreptului; modalităţi istorice

Odată cu concentrarea bogăţiilor în mâinile unei pături sociale restrînse numericeşte şi concomitent cu sărăcirea continuă a unor largi categorii sociale, precum şi cu creşterea treptată a numărului de sclavi -deveniţi baza producţiei economice-, cadrul organizatoric al vechii orînduiri gentilice devine tot mai necorespunzător. Adunările gentilice nu se mai întruneau, sfaturile obşteşti îşi pierd din importanţă, având un rol pur consultativ, iar puterea conducătorului militar, devenit "rege" al tribului sau al uniunii de triburi, creste neîncetat ca urmare a sprijinului acordat de cei avuţi.

Se simte, tot mai mult, nevoia unei noi organizări sociale a puterii, care să înlocuiască vechea şi depăşita formă a democraţiei militare, asigurînd noii pături înstărite apărarea şi consolidarea privilegiilor dobândite, iar o asemenea nouă organizare socială a puterii o reprezintă statul.

Statul este expresia organizată şi manifestă a puterii publice pe un anumit teritoriu exercitată prin intermediul autorităţilor specializate, fiind un fenomen social specific societăţii umane superior constituite. El reprezintă o componentă a societăţii cu care însă nu se confundă - căreia nu i se poate opune şi deasupra căreia nu se poate

24

situa- servind înfăptuirii conducerii societăţi în ansamblul ei, iar într-o democraţie, şi în folosul ei precum şi a cetăţenilor luaţi individual.

Apariţia statului este însoţită de un corolar firesc, dreptul, ca ansamblu de reguli servind ocrotirii unor interese sociale generale cât şi altora specifice, garantate, la nevoie, în respectarea şi realizarea lor, de forţa de constrângere a statului.

O primă modalitate10 de apariţie a dreptului constă în păstrarea unor vechi reguli de conduită gentilice, dar cu un scop nou, conferit de interesele noii aristocraţii şi care consfinţesc proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, inclusiv a sclavilor, modul de efectuare a schimbului de mărfuri, răspunderile pentru vătămarea unor valori sociale recunoscute, etc. Aceste reguli nescrise se vor constitui treptat sub forma dreptului obişnuielnic sau cutumiar, ajungînd, uneori, să fie consacrate şi în formă scrisă11, fiind declarate

Page 23: tgd santai

obligatorii pentru întreaga societate sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni de stat.O artă modalitate de apariţie a dreptului constă în crearea directă a unor norme noi, a dreptului scris,

prin instituirea nemijlocită a regulilor de conduită pe calea actelor normative (legi, decrete, edicte, etc.) care consacrau norme exprimând făţiş interesele noilor pături avute, reglementând relaţii ce vizau sclavajul, vânzarea-cumpărarea, împrumutul, modul de organizare al statului (codul lui Hammurabi în Babilon, Legile lui Mânu în India, Legea celor douăsprezece table la romani). Chiar dacă unele legiuiri scrise au mai conţinut norme reprezentînd dreptul cutumiar, treptat noile acte normative vor cuprinde în exclusivitate norme cu totul noi ce constituiau creaţia directă a organelor de stat, fiind eliminate vestigiile rânduielilor cutumiare, incluzîndu-se chiar dispoziţii vădit contradictorii obiceiului juridic, aceasta din urmă supravieţuind numai dacă şi în măsura în care este în concordanţă şi recunoscut de legea scrisă.

în sfîrşit, o ultimă modalitate de apariţie a dreptului, determinată de evoluţia structurii statului şi a specializării organelor sale, este reprezentată de formarea regulilor juridice prin soluţiile date de către judecători cu ocazia judecării proceselor. Hotărârile astfel pronunţate, de cele mai multe ori în lipsa unui text legal de reglementare expresă a situaţiei deduse judecăţii, se transformă ele însele în reguli obligatorii de urmat de către alţi judecători cu ocazia soluţionării oricăror cazuri similare şi viitoare, ceea ce le conferă practic puterea unei legi.

Aceste modalităţi specifice de apariţie a dreptului nu trebuiesc privite în mod exclusivist sub aspectul succesiunii apariţiei şi răspândirii lor, ori a importanţei lor istorice, în acest sens este de făcut

25

precizarea că noile norme juridice au coexistat vreme îndelungată cu obiceiurile tradiţionale până la eliminarea treptată a acestora din urmă. Aşa, de exemplu, "răzbunarea sângelui" ori "legea talionului" s-au menţinut un timp şi în cadrul noii societăţi sclavagiste, fiind înlocuite treptat cu posibilitatea răscumpărării prin plata unei despăgubiri în bani suportată de făptuitor pentru fapta sa ilicită săvârşită, expresie a decăderii moravurilor gentilice. Pe de altă parte, la anumite popoare sau în anumite perioade istorice a prevalat o anumită modalitate de apariţie a dreptului comparativ cu alta, de exemplu, practica judiciară prin hotărâri judecătoreşti a constituit vreme îndelungată un izvor de drept mai important decît actul normativ în cazul dreptului anglo-saxon.

Caracterul social diferenţiat al normelor juridice din perioada de început a apariţiei dreptului este cât se poate de evident. Astfel, de exemplu, gravitatea pedepsei aplicate era determinată, în principal, de importanţa socială acordată valorilor apărate (proprietatea privată, veniturile statului, cultul zeităţilor, etc.), dar şi de poziţia socială a făptuitorului sau a victimei, în acest sens cei avuţi primeau pedepse relativ uşoare (de regulă băneşti,

Page 24: tgd santai

amenzi, confiscarea averii), în vreme ce cei săraci suportau pedepse grele (privarea de libertate, mutilarea, uciderea), chiar şi pentru comiterea aceluiaşi gen de fapte ca şi cei înstăriţi, în mod similar, prejudicierea sau vătămarea unei persoane avute era mai aspru sancţionată decît lezarea unui individ lipsit de avere.

în ceea ce priveşte procedura de judecată şi de aplicare a dreptului, chiar dacă iniţial aceasta s-a mai bazat pe elemente de justiţie privată (de exemplu, în privinţa descoperirii, prinderii şi aducerii celui vinovat în faţa justiţiei, inclusiv în susţinerea acuzării sau învinuirii, etc.), treptat realizarea desfăşurării acesteia revine tot mai mult şi în exclusivitate organelor specializate ale statului, după o procedură din ce în ce mai complexă şi mai greoaie, formalistă, ce dobândeşte un caracter din oficiu, pentru ca ulterior sarcina administrării integrale a justiţiei să revină numai instanţelor judecătoreşti, ca organe specializate în acest sens.

Apariţia dreptului, cu toate imperfecţiunile sale ce ţin de forma sa de reglementare, de modul său de aplicare, cât şi de conţinutul lui social mai puţin reprezentativ ori general, constituie totuşi un uriaş factor de progres social în dezvoltarea omenirii, întrucît vechile obiceiuri gentilice nu mai corespundeau noilor relaţii economice şi sociale cărora numai regula juridică le poate turna tiparul după care trebuiau să se desfăşoare, sancţionând prompt şi eficient orice

26

abatere de la modelul prefigurat, prin utilizarea forţei de constrîngere a statului. Nu este mai puţin adevărat şi faptul, ca, cel puţin, pentru început, dreptul a contravenit -prin conţinutul şi forma reglementărilor sale- şi unei părţi a populaţiei căreia i se aplica, iar nu numai unor indivizi umani luaţi în mod izolat, el trebuind să parcurgă un drum lung istoric pînă la transformarea normelor sale, consacrate prin voinţa legiuitorului, ca să ajungă să exprime interesele sociale cele mai generale, aşa cum trebuie să fie regula juridică într-o societate modernă si democratică.

1... l. Ceterchi, M.Luburici, op. cit., p.502... Periodizarea acestei epoci se face după criteriul materialelor folosite la făurireauneltelor în epoca pietrei (cuprinzînd epoca veche a pietrei cioplite-paleolitic- şi epocanouă a pietrei şlefuite-neolitic, epoca bronzului şi epoca fierului.3... "Istoria României", Editura Academiei, vol.l, Bucureşti, 1960, p.15 şi urm.

Page 25: tgd santai

4... Asupra trăsăturilor ginţii a se vedea, colectiv, "Teoria generală a statului şi dreptului",p.cit.p.31-32; I.Ceterchi, M.Luburici, op.ctt., p.51-52.5... Colectiv,"lstoria dreptului românesc", Editura Academiei", Bucureşti, 1980, p.39-41.6... Neoliticul târziu şi perioada de tranziţie către epoca bronzului (5.500-3.500 î.e.n. şi,respectiv, 1.900-1.700 î.e.n., pe teritoriul ţării noastre).7... Schimbul a apărut, la început, ca rezultat al unor împrejurări întâmplătoare, acţiunilede schimb ne mai repetându-se sau se repetau după un interval mare de timp, în modsporadic, neorganizat ("Economie politică", Editura Didactică şi Pedagogică", Bucureşti,1972,vol.l,P.51).8... "Istoria României", op. crt.,p.122.9... Colectiv, "Teoria generală a statului şi dreptului", op.cit., p.35.10... I.Ceterchi, I.Oemeter, "Introducere în studiul dreptului", Editura {tiinţifică, Bucureşti,1962, p.42.11... Oe exemplu, la romani Legea celor XII table concretiza străvechi reguli de apărarea posesiunii ("usus") în interesul proprietarului privat, dar nu şi al colectivităţii gentiliceaşa cum era mai înainte.

Pag.28 pauza

27

Capitolul III Esenţa dreptului

§1. Necesitatea socială a dreptului

Apariţia şi persistenţa dreptului de-a lungul timpului, inclusiv în perioada modernă şi contemporană, rezidă din anumite realităţi obiective -de natură materială şi spirituală- constituind în ansamblul lor factori de

Page 26: tgd santai

determinare a dreptului (aşa numitul "dat"1 al dreptului) de care legiuitorul trebuie să ţină seama atunci când formulează regula juridică, pentru a conferi eficienţă socială maximă acţiunilor sale de reglementare2.In cadrul acestor factori determinanţi ai dreptului se includ relaţiile sociale, acţiunea legilor obiective din natură şi societate, precum şi existenţa omului ca entitate bio-socială.

a.) Relaţiile sociale constituie un prim factor în determinarea dreptului întrucât asigurarea desfăşurării lor organizate reclamă necesitatea intervenţiei normative, astfel încât ele se prezintă atât ca bază dar ca şi obiect al reglementării. Dreptul reglează conduita umană în diverse relaţii sociale în funcţie de specificul acestora (politice, economice, morale, culturale sau de altă natură), conferindu-le, alături de normativitatea lor proprie, internă sau intrinsecă şi o nomnativitate juridică, externă sau extrinsecă, ajungându-se pînă la starea în care diferitele genuri de relaţii sociale să nu poată subzista în afara cadrului legal care le consacră. Cu cât relaţiile sociale de diferite categorii se diversifică şi se amplifică, cu atât mai mult creşte acţiunea normelor juridice în societate, dreptul putând contribui la accelerarea sau încetinirea evoluţiei respectivelor relaţii. Asemenea reglementări intervin frecvent în domenii ale vieţii cotidiene cum sunt, de exemplu, relaţiile dintre stat şi cetăţeni (în domeniul fiscalităţii, cetăţeniei), protecţiei mediului înconjurător, în relaţiile contractuale între persoanele fizice, în cele de proprietate ori în relaţiile de familie.

b.) Acţiunea legilor obiective din natură, societate şi gândire determină dreptul în modul său de reglementare pentru că, în ultimă instanţă, relaţiile sociale se desfăşoară în funcţie de şi sunt expresia modului de manifestare a acestor legităţi. Asfel, acţiunea legii valorii şi a legii cererii şi ofertei îşi produc efectele în orice societate care cunoaşte producţia de mărfuri, determinând în mod hotărîtor modul de reglementare a circuitului civil şi a bunurilor din cadrul său de către legiuitor, inclusiv raporturile de vânzare-cumpărare.precum intervenţia

29

statului în politica de preţuri şi de impozitare, regimul vamal şi cel al relaţiilor comerciale internaţionale, etc.c.)lntrucât purtătorul şi subiectul relaţiilor sociale este omul, iar ca obiect al acestora conduita sa

(raporturile desfăşurându-se numai între conduite umane), natura, modul de manifestare şi limitele omului, ca entitate bio-socială, influenţează hotărâtor reglementarea juridică care este expresia voinţei umane. Această

Page 27: tgd santai

reglementare poartă întotdeauna, pe de o parte, amprenta concepţiilor pplitico-filozofice ale autorilor ei, iar, pe de altă parte, ea nu poate ignora fenomenele biologice specific umane precum naşterea, maturitatea, . durata vieţii, moartea, descendenţa şi ascendenţa, filiaţia, diferenţierile de sex, vîrstă, întrucât acestea determină hotărâtor capacitatea juridică a persoanei, raporturile de familie, sancţiunile aplicabile (decăderi din drepturi, interdicţii, privaţiuni de libertate, etc.). De aici şi preocuparea legii în asigurarea ocrotirii anumitor valori umane de natură biologică (viaţa, sănătatea) sau legate de fiinţa umană (libertatea, demnitatea, proprietatea,etc.).

Dreptul posedă o imensă capacitate de modelare a raporturilor sociale şi de garantare a respectării modelelor consacrate, constituind mijlocul cel mai eficient de sancţionare a titularilor unor conduite ce se abat de la modelul legislativ prestabilit.

§2. Noţiunea dreptului3

Dreptul reprezintă un fenomen social complex caracterizat prirrtr-o serie de trăsături esenţiale ce rezultă din factorii care-i configureză existenţa şi anume: esenţa economică, datorită determinării sale de către condiţiile vieţii materiale; esenţa social-politică, datorită faptului că este expresia intereselor fundamentale ale societăţii: esenţa normativă, pentru că el reprezintă o manifestare a voinţei generale ridicate la rangul de lege.

a.) Dreptul, expresie a condiţiilor vieţii materiale

Gradul de dezvoltare al unei societăţi determină apariţia normelor juridice şi a modului în care ele reflectă acea dezvoltare prin reglementarea întreprinsă. In general, dreptul, prin actele normative care-i dau expresie, caută să stimuleze şi să protejeze o anumită evoluţie sau tendinţe sociale generale favorabile dezvoltării, ferind-o de factori perturbatori şi sancţionând abaterile apărute pentru efectele

30

lor negative. Concomitent dreptul limitează sau prohibă tendinţe şi fenomene ce se opun evoluţiei sociale favorabile sancţionând autorii faptelor de acest gen.

Cum relaţiile economice sunt cea mai importantă categorie a relaţiilor sociale - întrucât ele determină în mod hotărâtor pe toate celelalte* rezultă că şi dreptul, respectiv normele juridice edictate ca şi raporturile juridice generate, au o esenţă şî o determinare economică. Reflectarea economicului în drept nu se face însă în mod direct, ci prin intermediul conştiinţei şi voinţei umane, asfel încât esenţa economică a dreptului ne apare într-un mod indirect, de regulă prin intermediul politicii.

Page 28: tgd santai

In relaţia economie-drept acesta din urmă dobândeşte o relativă independenţă sau autonomie care-i permite să subziste o vreme chiar în condiţiile în care au dispărut factorii ca i-au determinat apariţia sau, dimpotrivă, să premeargă -nu cu mult şi nu pentru mult timp- apariţia acelor factori economici ce-i reclamă reglementarea ori adaptarea la noile situaţii social-economice cu toată vechimea normelor sale. Relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa economico-socială sau infrastructura determinantă rezidă în caracterul formal al acestuia, în faptul că el reprezintă o formă specifică de reglementare (normativă) a unor raporturi sociale de conţinut, formă ce poate prezenta o mai mare stabilitate sau continuitate (numită constanţă) decât conţinutul pe care ajunge să-l exprime.

Astfel, se explică faptul "supravieţuitorii" unor instituţii juridice de-a lungul timpului sau a preluării ori "receptării" lor deşi condiţiile materiale iniţiale în care au fost create nu mai existau pe deplin încă. Spre deosebire de această situaţie discontinuitatea -manifestată prin abrogarea unor reglementări esenţiale şi apariţia altora- reprezintă starea de ruptură a juridicului, în urma unui salt calitativ, ce opune noile instituţii juridice celor vechi, atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului reglementării.

b.) Dreptul, expresie a intereselor sociale (fundamentale)

Nevoile social-economice determină apariţia intereselor sub impulsul cărora oamenii acţionează cu o anumită motivaţie în relaţiile sociale în care intră. Cu toată marea diversitate a intereselor personale -dat fiind numărul mare de indivizi cu nevoile lor deosebit de specifice- se poate desprinde, în mod corespunzător nevoilor sociale esenţiale, existenţa unor interese fundamentale pentru întreaga societate, adevărate rezultante sociale ale acestora. Totodată se

31

conturează şi apariţia unei voinţe comune în modul de promovare şi apărare a intereselor fundamentale, voinţă care nu mai depinde în mod direct de interesul specific al unui individ determinat, dar care nici nu reprezintă suma aritmetică a voinţei tuturor indivizilor care compun societatea. In acest sens se face distincţie între" voinţa generală şi voinţa tuturor, prima reprezentând expresia sintetică a interesului comun, iar cea de a doua fiind suma voinţelor particulare.

Această voinţă generală îşi găseşte consacrarea în norma juridică adoptată şi care ne apare, asfel, ca o promotoare a unui interes general derivat nu într-atâta din suma intereselor individuale concrete ci din modul lor de conciliere sau, cu alte cuvinte, ca rezultantă desprinsă şi văzută prin prisma nevoilor şi

Page 29: tgd santai

intereselor fundamentale ale societăţii. Aceasta explică de ce este posibil, ca, cu tot caracterul general al intereselor promovate printr-o regulă juridică, să apară contradicţii între interesul individual şi cel general chiar la nivelul unei persoane care, deşi recunoaşte justeţea unei reglementări, încalcă totuşi norma de drept.

Caracterul social fundamental al dreptului se manifestă nu numai prin conţinutul reglementării ci şi prin forma ei de adoptare. Sub acest ultim aspect factorul social fundamental nu este întotdeauna pregnant vizibil şi într-un mod direct, deoarece nu toată populaţia sau nu întreaga colectivitate participă la adoptarea normelor (decât în cazuri cu totul excepţionale, cum ar fi, de exemplu, referendumul organizat pentru adoptarea unei legi sau constituţii). De aceea se creează impresia că prin drept se exprimă în exclusivitate doar voinţa şi interesul subiectelor ce participă nemijlocit la adoptarea sau emiterea actului normativ, respectiv voinţa parlamentarilor sau funcţionarilor ce compun organele de stat. Or, la o analiză mai atentă se poate lesne observa că cele mai importante acte normative -legile-se adoptă de către organe reprezentative, formate din membrii aleşi: parlamentari (deputaţi, senatori) -exponenţi ai uei majorităţi-, iar aceste legi adoptate cu majoritate, stau, la rândul lor, la baza întregului eşafodaj juridic, a tuturor celorlalte acte ulterior emise de organele şi funcţionarii statului, ceea ce reprezintă tot o reflectare, deşi indirectă, a interesului fundamental şi voinţei generale prin actele de detaliere şi cele de realizare a dreptului până la cazul concret dat.

In societate mai există şi reguli juridice cu un conţinut social aparent mai scăzut cum sunt, de exemplu, normele cu caracter tehnic (de protecţia muncii, cele vizând calitatea produselor) sau norme procedurale (civile, penale, administrative), care prin conţinutul lor s-ar părea că nu constituie expresia unui interes general având o

32

aplicabilitate mult mai limitată. Dacă însă avem în vedere faptul că şi aceste reguli contribuie, în ultimă instanţă, la desfăşurarea ordonată, organizată a vieţii social-economice, apără ordinea publică şi asigură aplicarea într-un cadru unitar a legii, vom înţelege că şi respectivele norme sunt tot expresia aceloraşi interese fundamentale şi a aceleiaşi voinţe generale.

Faptul că dreptul este expresia unor interese demonstrează caracterul său subiectiv, întrucât el reprezintă rezultatul unei voinţe manifestate în temeiul unui anumit interes. Dar cum aceste interese au, la rândul lor, şi o determinare obiectivă, reală decurgând din nevoi sociale fundamentale, dreptul are o existenţă obiectivă reflectând cerinţe obiective dintr-o societate la un moment dat iar procesul de legiferare trebuie să corespundă acestor cerinţe.

Page 30: tgd santai

c.) Dreptul, expresie normativă a voinţei generale (ridicată la rangul de lege)

Pentru ca interesul social general să fie recunoscut ca valabil şi impus întregii societăţi, el trebuie exprimat sub forma unei reguli de conduită obligatorii de respectat de către toţi membrii societăţii devenind normă juridică. Desigur, în societate mai există şi alte reguli -cu caracter politic, moral, religios sau artistic- dar numai normele juridice sunt ridicate la rangul de lege, iar garanţia aplicării lor, la nevoie în caz de nerespectare, se face prin existenţa şi declanşarea forţei de constrângere a statului. Concordanţa dintre voinţa socială şi voinţa de stat sau dintre interesul social şi drept -acesta din urmă ca expresie normativă a voinţei de stat- este asigurată, sub aspect formal, prin modul de organizare, funcţionare şi atribuţiile sau competenţa organelor de stat. In acest sens autorităţile publice se compun din reprezentanţii aleşi sau din persoane numite având atribuţii bine definite şi delimitate în privinţa elaborării şi realizării dreptului.

Cum cele mai importante acte normative, legile, sunt adoptate de parlament cu o anumită majoritate -expresia unei reprezentări şi concordanţe politice conferite de mandatul încredinţat de alegătorii unui partid politic- dreptul este concomitent şi expresia unei voinţe politice care cuprinsă în cadrul unei proceduri legislative se va impune tuturor, fie participanţi fie neparticipanţi la actul legislativ, simpotizanţi sau opozanţi ai forţei politice majoritare. Dar odată legea adoptată ea se autonomizează faţă de autorii ei, devenind obligatorie pentru toţi, atât pentru cei care au votat-o, cât şi pentru cei care au votat împotriva

33

ei ori s-au abţinut de la vot, indiferent de convingerile politice sau juridice, personale sau de grup, care au stat la baza unei asemenea atitudini.

§ 3. Definiţia dreptului

In existenţa sa dreptul parcurge etapa edictării normei şi cea a realizării acesteia. Pentru a defini însă dreptul nu interesează întregul proces de pregătire sau elaborare şi nici cel de adoptare sau de emitere a normei juridice, ci numai finalitatea acestui proces, respectiv norma juridică nou apărută. In mod similar, în definirea dreptului nu interesează nici raporturile juridice concrete apărute prin realizarea ori încălcarea dreptului, pentru că şi în acest caz se pleacă tot de la norma juridică în soluţionarea raportului social respectiv. In sfârşit, în definirea dreptului nu se vor include nici concepţiile filozofice, politice sau juridice cu ajutorul cărora voinţa este transpusă de pe plan social pe plan juridic. Ambele aspecte, raportul juridic concret

Page 31: tgd santai

şi concepţia juridică, nu servesc definirii dreptului deoarece nu evidenţiază caracterul esenţialmente normativ al acestuia.

Dreptul se defineşte ca fiind ansamblul normelor generale de conduită instituite sau recunoscute (sancţionate) de stat, exprimând voinţa socială generală şi care au ca scop reglementarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor este garantată prin forţa de constrângere a statului.

Noţiunea de "drept" se foloseşte în mai multe sensuri: ca totalitate de norme juridice în vigoare la un moment dat într-o societate (drept obiectiv, drept pozitiv); ca atribut, prerogativă sau facultate recunoscută de lege unui subiect sau titular care-l exercită (drept subiectiv); ca ramură componentă a sistemului de drept, a ştiinţei sau discipline didactice corelative ramurii juridice (drept civil, drept penal, etc.).

Noţiunea de "juridic" desemneză apartenenţa la drept (act juridic, fapt juridic, normă juridică, raport juridic), cele două noţiuni -drept şi juridic- neputând fi folosite cumulativ.

§4. Modalităţi de formare a dreptului contemporan

De la descoperirea orânduirii gentilice până în contemporaneitate societăţile şi colectivităţile umane au cunoscut diferite sisteme de de drept cu evoluţii şi mutaţii specifice, caracterizate prin preluări, edictări şi abrogări de norme juridice.

34

Dreptul contemporan nu a apărut pe un loc gol, într-un vid legislativ, ci s-a format pe un teren care cunoştea reglementări juridice anterioare, specifice unor societăţi trecute. De aceea, de regulă, în fiecare societate, aflată chiar la începuturile dezvoltării sale, vom întâlni numeroase norme provenind de la societatea anterioară căreia îi succede şi sub incidenţa cărora mai intră reglementarea multor relaţii sociale vechi (cum ar fi, de exemplu, cele de proprietate, comerciale, de familie, etc.). Uneori are loc o adaptare parţială a vechiului drept la situaţii noi, nerezolvate -care îşi găsesc astfel un mod de rezolvare- în cadrul unui proces de "preluare sau receptare" a dreptului vechi într-o societate în curs de schimbare. Desigur această menţinere parţială a vechiului drept are loc numai în măsura în care el nu contravine, prin conţinutul reglementărilor sale, noului tip de societate instaurată şi nu este înlocuit de noile norme.

Alături de vechile norme de drept sunt emise, de regulă, noi acte normative, mai ales constituţionale şi legi organice (care se referă la organizarea, funcţionarea şi competenţa organelor de stat), apoi reglementări în

Page 32: tgd santai

domenii care anterior nu au căzut sub incidenţa legii ori au fost insuficient reglementate (astfel în situaţia dreptului nostru ar fi cazul protecţiei mediului înconjurător, protecţiei consumatorului, protecţiei sociale, etc.).

In situaţia unei treceri bruşte de la o societate la alta, mai ales prin revoluţiile social-politice, asistăm la o subită înlocuire, uneori cu caracter radical, a vechiului drept cu unul nou, cu sau fără perioade de tranziţie, ori fără convieţuiri îndelungate între vechile reglementări şi noile acte normative.

In multe state şi sisteme de drept comtemporan un rol deosebit în procesul de creare a dreptului îl are practica judiciară care răspunzând prin soluţiile date unor nevoi ale momentului edifică norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare. Alături de ea tot mai frecvent apare ca izvor de drept tratatul internaţional la care aderă părţile cocontractante.

§ 5. Tipul istoric de drept

Dreptul se manifestă pe plan social-istoric corespunzător succesiunii societăţilor sau formaţiunilor social-economice, începând cu antichitatea şi terminând cu contemporaneitatea. Prin tip istoric de drept înţelegem totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi societăţi sau formaţiuni social-economice

35

generate de aceeaşi bază economică şi structură socială precum şi apartenenţa la acelaşi tip de stat5.Desigur fiecare tip istoric de drept specific unei anumite societăţi (sclavagiste, feudale, etc.)

cunoaşte anumite particularizări care-i conferă o personalitate proprie şi distinctă în funcţie de mai multe criterii ca, de exemplu, aria sa de răspândire (orient antic şi antichitatea romană), perioada de manifestare (feudalism timpuriu şi feudalism dezvoltat), de tradiţiile specifice unei ţări, de influenţele exercitate de sistemele de drept ale altor popoare, de caracterul democratic sau nedemocratic (absolutist sau totalitar) al regimului politic dintr-o ţară, etc.

§6. Conţinutul şi forma dreptului6

Dreptul este un fenomen social, de suprastructură, a cărui trăsătură esenţial rezidă în voinţa socială, de regulă, generală căreia îi dă expresie. Desigur nu întreaga voinţă socială se exprimă şi se exteriorizează prin drept, ci numai voinţa trecută prin filiera organelor de stat, prin filtrul legiuitorului, devenind voinţă obligatorie

Page 33: tgd santai

pentru întreaga societate.Conţinutul dreptului include esenţa socială a acestuia, respectiv voinţa socială pe care o exprimă,

dar este mai bogat decât aceasta prin faptul că el exprimă o anumită voinţă socială (de exemplu, o anumită opţiune socială corespunzător unei reprezentări politice) ce particularizează modul sau substanţa (conţinutul) reglementării propriu-zise, indicând modul concret în care se manifestă voinţa generală -prin intermediul voinţei de stat- atunci când reglementează într-un fel şi nu în altul acele relaţii sociale ce urmeazăsă devină raporturi juridice.

Dacă conţinutul dreptului este alcătuit din însăşi substanţa (modul) reglementării atunci forma dreptului nu este altceva decit aspectul exterior sau învelişul pe care îl îmbracă respectiva reglementare, felul în care voinţa socială generală se impune, prin forme specifice, ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate (de exemplu, ca obicei juridic sau ca drept scris, iar aceasta din urmă ca act normativ sau hotărâre judecătorească).

Desigur s-ar putea obiecta acestei construcţii logice faptul că din moment ce însăşi dreptul este un fenomen, adică un mod de manifestare al unei esenţe şi că, deci, nu mai poate opera o tratare a acestuia în baza distincţiei dintre dintre conţinut şi formă. O asemenea obiecţie poate fi înlăturată deoarece fenomenul juridic -

36

adică normativitatea juridică sau reglementarea normativă- cunoaşte multiple forme exterioare de manifestare iar nu una singură, în vreme ce, pe de altă parte, substanţa sau conţinutul reglementării diferă şi ea de la o societate la alta, uneori chiar în cadrul aceleeaşi societăţi, totul depinzând de sistemul de referinţă la care ne raportăm.

Exemplificativ, dacă există conturată o voinţă socială generală de a se interzice anumite fapte, cum sînt de exemplu, sustragerile de bunuri, apare şi preocuparea juridică de a le sancţiona ca atare. Conţinutul juridic al acestei voinţe este dat de acele reglementări care în cazul dat interzic, de exemplu, în dreptul penal sustragerea unui bun mobil (furtul.tîlhăria, delapidarea.etc.); iar în dreptul civil apărarea făcută dreptului de proprietate prin interdicţia de a vinde bunul altuia, garanţia de evicţiune, acţiunea în revendicare, etc.)

In literatura juridică forma dreptului mai este denumită şi "izvor (formal) de drept". Conţinutul dreptului determină şi formele sale de exprimare sau exteriorizare, întrucît reglementarea sau substanţa normativă se manifestă şi este cunoscută prin acele forme care corespund cel mai bine promovării şi apărării intereselor

Page 34: tgd santai

sociale generale cărora voinţa de stat le dă expresie juridică.Sub aspectul evoluţiei lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimarea voinţei sociale

devenite regulă de drept şi anume obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ.a. Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cea mai veche

formă de exprimare a dreptului ce a debutat la hotarul dintredescompunerea orânduirii gentilice şi apariţia statului. El este o regulăde conduită rezultată şi cristalizată ca urmare a unei practici socialeîndelungate şi repetate în cadrul unei comunităţi a unor normedevenite obligatorii de-a lungul timpului şi a căror respectare, benevolăla început, ajunge cu timpul să fie asigurată prin forţa de constrângerea statului. Obiceiul se poate regăsi şi în acte normative sau în hotărârijudecătoreşti care-i consacră valabilitatea şi îi recunosc obigativitatea.

b. Un alt mijloc de transformare a voinţei sociale generale înnormă juridică este hotărârea judecătorească care dată într-o cauzăconcretă şi în lipsa unei noime legale care să o reglementeze, devineobligatorie -în privinţa modului de soluţionare- pentru toate cazurileulterioare şi similare ce vor fi judecate ţinând cont de hotărârea iniţialăce se constituie ca un model obligatoriu de urmat, devenind astfel unprecedent judiciar. Când în activitatea instanţelor de judecată devineo obişnuinţă sau o practică soluţionarea în acelaşi mod şi în bazaaceleaşi hotărâri iniţiale a tuturor cauzelor similare suntem în prezenţapracticii judiciare (judecătoreşti) devenite izvor de drept ca un

37

precedent judiciar multiplu, adică repetat de fiecare dată în acele cauze pentru care hotărârea judecătorească iniţială a îmbrăcat forma unei reguli de drept obligatorii de urmat în viitor.

c. Actul normativ reprezintă ultima şi cea mai importantă formă de exprimare a dreptului în evoluţia sa istorică. El este o regulă de conduită creată (instituită) de organele de stat competente sau edictată de alte organisme sociale şi recunoscută (sancţionată) de stat şi care poate îmbrăca diferite forme după tipul istoric de drept şi după organele de stat de la care emană distingându-se în acest sens, de exemplu, legile (parlamentului), decretele (preşedintelui statului), hotărârile

Page 35: tgd santai

(guvernului), instrucţiunile (ministrului), etc. Uneori actul normativ poate emana şi de la organisme nestatale (cooperatiste, obşteşti, private, ecleziastice), dar pentru a putea produce efecte juridice mai ales şi în afara lor trebuie recunoscut de stat care îi conferă astfel forţa juridică obligatorie. Principala formă a actului normativ este legea căreia i se subordonează toate celelalte acte normative (decrete, hotărâri, instrucţiuni), precum şi alte izvoare de drept.

In anumite condiţii regula de conduită (norma) poate fi exprimată şi sub alte forme ca, de exemplu, convenţia sau contractul normativ (de pildă, contractul colectiv de muncă, tratatul internaţional) şi în mod cu totul excepţional, poate fi formulată de doctrina (literatură) juridică.

Noţiunea de izvor formal sau formă de exprimare a dreptului este, uneori, folosită în două sensuri. Astfel, se face distincţie între forma internă a dreptului (respectiv norma juridică emisă de puterea de stat) adică ceea ce exprimă sau cuprinde reglementarea, şi forma externă (respectiv, cutuma, actul normativ) sau cum se exprimă reglementarea care o îmbracă. In acest sens norma juridică reprezintă forma internă, esenţială, deoarece dreptul se poate exprima numai prin norme sau reguli de conduită, în timp ce forma exterioară a normei poate diferi, putând fi înlocuită una prin alta (obiceiul cu actul normativ), sau în cadrul căreia pot opera schimbări (înlocuirea unui decret prin lege).

In sfârşit, mai distingem între forme scrise (actul normativ, practica judiciară) şi forme nescrise ale dreptului (obiceiul).

§ 7. Dreptul şi societatea

Dreptul poate fi înţeles într-un mod deplin numai în abordarea sa corelată cu societatea în ansamblul ei, cât şi cu diversele

38

fenomene sociale luate în parte7, ceea ce înseamnă o raportare a sa la infrastructura, la structura şi la suprasrucura socială.

a. Dreptul şi infrastructura socială

Dreptul, ca ansamblu de norme juridice şi, impicit ca fenomen social, este determinat în principal şi în ultimă instanţă de baza economică a societăţii, de condiţiile vieţii materiale sau Infrastructura socială, existând o

Page 36: tgd santai

relaţie de cauzalitate şi intercondiţionare reciprocă un determinism economic al dreptului8.In acest sens s-a putut observa cum dezvoltarea producţiei bunurilor materiale a condus la schimbul de

produse (mărfuri) şi implicit la apariţia instrumentului juridic corespunzător, respectiv contractul de vânzare-cumpărare care a cunoscut ample şi variate reglementări. De asemenea, apariţia slavajului şi a stăpânirii asupra pământului ori a animalelor au dus la formarea regulilor juridice prin care se consacra dobândirea, exercitarea, apărarea şi pierderea dreptului de proprietate, etc.

Astfel ceea ce a fost valabil pentru începuturile apariţiei şi, mai ales pentru menţinerea dreptului, continuă să rămână valabil şi în prezent deoarece producţia, circulaţia şi schimbul de mărfuri constituie o necesitate constantă a societăţii civile şi a dezvoltării sociale. Existenţa şi evoluţia proprietăţii, inclusiv asupra mijloacelor de producţie, precum şi a relaţiei marfă-bani au impus reglementări juridice esenţiale în mai toate ramurile dreptului vizând consacrarea normativă a tipului şi formelor de proprietate, a drepturilor care revin titularului proprietăţii, a obligaţiilor ce le incumbă terţilor, precum şi părţilor într-o relaţie juridică patrimonială, toate acestea fiind consacrate prin acte legislative cum sunt Constituţia, codurile, legile ordinare şi cele speciale, etc.

Elementul economic apare în mod pregnant vizibil în unele ramuri de drept (civil, comercial, financiar, etc.) dar el este prezent, în diverse modalităţi şi în altele (penal, administrativ), mai ales sub aspectul apărării proprietăţii prin mijloace specifice.

Dreptul odată apărut contribuie activ la dezvoltarea infrastructurii sociale trebuind să fie concordanţă cu efectele acţiunii legităţilor sociale ale dezvoltării (de exemplu, cu legea cererii şi ofertei, cu legea valorii), după cum tot el prin reglementări voluntariste -în afara necesităţilor obiective- poate deveni o frână în calea dezvoltării prin prevederi care nu corespund tendinţelor fireşti ale evoluţiei sociale.

39

In acest context putem afirma că dreptul are şi o relativă independenţă faţă de baza economică care l-a determinat, aceasta din urmă găsindu-şi reflectarea în drept, în vreme ce norma ca fenomen obiectivat acţionează prin efectele sale asupra infrastructurii conform voinţei sociale generale care a primit consacrarea juridică atât de necesară pentru a-i asigura obligativitatea.

b.) Dreptul şi structura socială

Prin structură socială se înţelege modul de alcătuire şi funcţionare a sistemului grupurilor sau comunităţilor umane precum şi relaţiile (interacţiunile) ce se stabilesc între ele 9. Elementele constitutive

Page 37: tgd santai

ale acestei structuri sunt straturile şi categoriile sociale, grupurile socio-profesionale, diferitele colectivităţi sau comunităţi unitare sau omogene, etc.

Dacă la începuturile sale dreptul a fost în cea mai mare parte a sa numai expresia intereselor consacrate ale unor grupuri restrânse -aristocratice şi dominante-, cu timpul pe parcursul istoriei umane şi, mai ales, în perioada modernă şi contemporană, el devine treptat expresia intereselor fundamentale şi a voinţei sociale generale, a celor mai diverse categorii şi grupări existente la un moment dat.

Desigur, dreptul nefiind o sumă aritmetică a intereselor tuturor indivizilor ce compun societatea este însă produsul raportului de forţe existent pe plan social şi, reflectat în modul de reprezentare social-politică din organismele puterii (legislative, dar şi executive), ca şi rezultatul acţiunii unor grupuri sau factori de presiune socială ce pot determina o anumită orientare a politicii legislative. De aceea pentru înţelegerea unui sistem de drept la un moment dat trebuie să avem în vedere structura socială şi raportul de forţe în viaţa politică aşa cum există sau au existat determinând conţinutul şi evoluţia legislaţiei dintr-o perioadă dată.

Nu mai puţin adevărat este însă şi faptul că, uneori, acţiunea de moment a unor factori conjunctura!! -interni sau externi, obiectivi şi subiectivi-, grupuri sociale de presiune (partide, sindicate, asociaţii, diverse mişcări) prin diferite forme, greve şi demonstraţii, ori o anumită situaţie internaţională pot impune, prin forţa împrejurărilor, elemente de determinare şi orientare a unor reglementări în sensul promovării sau protejării anumitor interese la un moment dat şi într-un anumit mod.

40

c.) Dreptul şi suprastructura socială10

Suprastructura unei societăţi se compune din elemente de natură ideologică şi psihologică, de natură relaţională şi instituţională. In ansamblul fenomenelor sociale dreptul este un element al suprastructurii juridice. Această suprastructură este alcătuită din concepţiile juridice corespunzătoare, precum şi din raporturile sau relaţiile juridice corelative.

Concepţiile juridice (ideile, teoriile şi reprezentările care toate la un loc formează ideologia juridică), precum şi sentimentele, năzuinţele şi voliţiunile cu privire la drept alcătuiesc împreună conştiinţa juridică.

Conştiinţa juridică -fenomen social şi psihologic complex- este alcătuită din elemente de natură raţională, afectivă şi volitivă, respectiv din totalitatea ideilor, sentimentelor şi voliţiunilor având ca obiect fenomenul juridic, adică dreptul existent şi modul în care el ar trebui să se modifice, precum şi măsurile care ar trebui luate faţă de cei care încalcă legea .

Page 38: tgd santai

Conştiinţa juridică ocupă un loc central în procesul de edictare, respectare şi realizare a dreptului. Astfel, actul normativ este un produs al voinţei umane, iar modul de reglementare a raporturilor sociale reflectă conştiinţa juridică a legiuitorului, inclusiv prin conţinutul şi forma reglementării, constituind de fapt premiza ideologică a actului respectiv. La rândul său, procesul de respectare şi realizare a dreptului este un ansamblu de evaluări şi aprecieri cu caracter pozitiv faţă de reglementarea existentă, după cum încălcarea legii este consecinţa unei atitudini negative faţă de regula de drept urmată de o conduită corespunzătoare ce o exteriorizează. In sfârşit, aplicarea dreptului ilustrează şi ea conştiinţa funcţionarului de stat sub aspectul modului în care acesta înţelege, de exemplu, atunci când constată existenţa unei abateri de la normă, să determine între anumite limite răspunderea juridică a celui vinovat, formele ei, gravitatea şi dimensiunile sancţiunii.

Relaţiile din suprastuctura socială sunt raporturi sociale dintre cele mai diferite în care intră oamenii, în mod individual sau organizat, în vreme ce relaţiile juridice sunt raporturi în care aceştia apar ca purtători de drepturi şi obligaţii ce cad sub incidenţa reglementării juridice (raporturi civile, penale, raporturi de muncă, raporturi de familie, etc.)

Instituţiile juridice.o altă componentă a suprastructurii sociale, materializează într-o formă organizată şi stabilă relaţiile

41

juridice şi conştiinţa juridică pe care aceasta se întemeiază. Dreptul este, alături de stat, unul din principalele elemente ale acestei suprastructuri sociale (juridice), partea sa instituţională cuprinzând totalitatea normelor juridice, adică a regulilor ce se impun prin forţa de constrîngere a statului.

Intre stat şi drept, ca elemente ale aceleiaşi suprastructuri, există o strânsă legătură, statul fiind cadrul organizatoric de constituire a puterii publice dintr-o societate, în timp ce dreptul reprezintă modul de manifestare, mijlocul sau instrumentul de realizare eficientă a acestei puteri. Dreptul este produsul statului, iar aceasta din urmă este, concomitent, expresia instituţionalizată prin lege a puterii publice.

Statul conferă voinţei sale, prin intermediul dreptului, caracter obligatoriu, iar dreptul garantează, sub sancţiunea constrângerii de stat, realizarea acestei voinţe, statul fiind creatorul şi garantul aplicării dreptului.

§ 8. Dreptul şi politica

Page 39: tgd santai

Politica reprezintă un ansamblu de scopuri promovate în mod organizat de către categorii, grupuri sau colectivităţi sociale în conformitate cu interesele lor, precum şi metodele ori mijloacele cu ajutorul cărora sunt promovate şi apărate respectivele interese.

In normele juridice îşi găsesc expresie normativă diferitele atitudini politice ale grupurilor sociale, -nereprezentate în organele de stat-, promovate, după caz, sub forma politicii de stat. Această politică este prezentă, în mod vizibil, la nivelul organelor de edictare a dreptului prin însăşi conţinutul şi spiritul reglementării, dar şi la nivelul organelor de aplicare a acestuia, mai ales când acţiunea de realizare a legii are în vedere considerente de oportunitate sau de actualitate.

Dacă este adevărat că un rol determinant în formarea şi în configurarea dreptului îl au condiţiile vieţii materiale, nu mai puţin adevărat este şi faptul că ele nu influenţează în mod direct, nemijlocit dreptul, ci prin intermediul politicii, adică a ideilor şi reprezentărilor, a conştiinţei politice şi juridice a celor aleşi sau numiţi în organele de edictare a normelor juridice, astfel încât politica va constitui o esenţă de gradul unu a dreptului, comparativ cu economicul pe care-l cuprinde şi care reprezintă o esenţă de gradul doi al juridicului, mai puţin evidentă sub aspectul sesizării ei.

Procesul de creare a normelor de drept, în special a celor legislative, este precedat de intense activităţi politice -dezbateri publice în partide, presă, parlament- ceea ce contribuie la cristalizarea

42

opţiunilor, juridice, uneori regulile legiferate fiind şi rezultatul unor intense activităţi a partidelor de opoziţie, grupuri minoritare sau de presiune socială (sindicate, asociaţii,etc.) care prin acţiunile lor convergente orientează reglementarea ori rezolvarea unei situaţii într-un anumit sens.

La rândul său, prin drept politica îşi găseşte un instrument eficient de realizare, întrucât prin norme juridice se consacră instituţii politice sau ele sunt interzise (partide, organizaţii şi activităţile lor) ori se rezolvă anumite situaţii politice, inclusiv de natură conflictuală.

Din moment ce nu întreaga politică îşi găseşte consacrarea prin drept rezultă că sfera politicului şi juridicului nu sunt identice şi nu se subsumează deoarece numeroase manifestări ale politicului sunt în afara statului şi dreptului. In acesta categorie pot intra, de exemplu, diversele acţiuni şi măsuri privind viaţa internă a unui partid politic sau o anumită poziţie exprimată de aceasta faţă de un eveniment politic. De asemenea, mai există şi acte politice, cum sunt de exemplu, declaraţiile, care deşi provin de la anumite organe de stat (parlament, preşedinte, primul ministru) sunt lipsite de conţinut juridic.

Atunci când o anumită atitudine sau măsură politică este transformată în normă juridică ea devine obligatorie pentru toate subiectele de drept ce cad sub incidenţa ei, indiferent de concepţiile sau raţiunile politice care au stat la bază ori au fost opuse lor, iar în această calitate norma legislativă sau juridică se impune si organelor chemate să aplice dreptul, legea devenind o măsură egală pentru indivizi şi situaţii

Page 40: tgd santai

particularizate, fără să mai intereseze raţiunile social-politice care au premers reglementarea. In general, la nivelul organelor de aplicare a legii, dreptul apare depolitizat, iar principiul separaţiei puterilor în stat (legislativ, executiv şi judecătoresc) uşurează acest proces de decantare politică deoarece există o diferenţiere între autorul măsurii legislative şi cel chemat să o realizeze ori să o aplice (executivul sau instanţa de judecată). Nu mai puţin adevărat este şi faptul că din totalitatea cazurilor individuale de aplicare a dreptului se configurează, pe plan superior, şi măsura în care au fost atinse obiectivele unei anumite politici legislative urmărite prin reglementarea dată. De aceea prin drept se legitimează juridic şi un anumit sistem de control asupra realizării politicului.

43

§9. Dreptul şi alte sisteme de reglare a relaţiilor sociale (morala)

întrucât activitatea şi viaţa omului se desfăşoară în colectivităţi umane (de muncă, familie, locative, politice) ce presupun o anumită organizare este necesară şi asigurarea unei desfăşurări ordonate a vieţii şi muncii conform unor reguli de conduită sau a unei măsuri ce să asigure integrarea individului în societate, devenind în acelaşi timp şi criteriul de apreciere a comportamentului uman. Aceste reguli, numite şi norme sociale -deoarece se adresează omului ca entitate socială- stabilesc cum trebuie să acţioneze sau să se comporte indivizii în anumite condiţii determinate pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv12.

Aceste norme sociale vizează relaţiile care se stabilesc între om şi natură, între individ şi societate, între indivizi, precum şi reguli sau principii de cunoaştere ori de gândire corectă (logică), unele dintre ele fiind sistematizate şi studiate de către ramuri ale ştiinţei.

Normele sociale pot viza cele mai diferite domenii ale politicului, economicului, juridicului, moralei, religiei, etc., iar în cazul încălcării lor se aplică sancţiuni autorilor vinovaţi care, cu excepţia regulilor de drept, nu antrenează, la nevoie, forţa de constrângere a statului. Unele dintre aceste norme pot primi însă şi o consacrare juridică (de exemplu, înfiinţarea partidelor politice, desfăşurarea activităţii comerciale, obligaţia de întreţinere a copiilor minori, practicarea cultelor religioase, etc.) caz în care li se vor aplica întrutotul dispoziţiile legale în vigoare.

Regulile sociale consacră, promovează şi apără valori sociale determinate şi în strânsă corelaţie cu ele obligă la o conduită ce reclamă fie săvârşirea unor acţiuni, fie impun o atitudine pasivă de abţinere de la comiterea unei fapte ori lasă, după caz, individului libertatea de apreciere asupra atitudinii pe care înţelege să o aibă într-o situaţie determinată.

Page 41: tgd santai

Din multitudinea de norme sociale ce se întâlnesc în viaţa cotidiană ne vom opri asupra normelor morale (etice) sau a celor de convieţuire socială datorată legăturii lor cu regulile juridice, cât şi pentru faptul că dreptul trebuie să aibă si o dimensiune morală.

Morala reprezintă13 ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor şi sentimentelor reflectate şi fixate în principii, norme şi reguli determinate ce reglementează comportarea şi raporturile dintre indivizi, între aceştia şi societate, în funcţie de anumite categorii specifice (bine-rău, drept-nedrept, permis-nepermis) şi a căror

44

respectare se întemeiază pe conştiinţa subiectului şi pe forţa opiniei publice.Normele morale sunt produsul evoluţiei social-istorice, manifestându-se chiar de la începuturile

societăţii umane şi constituind, astfel, cele mai vechi reguli de conduită. Ele s-au format şi se formează în practica vieţii sociale având o determinare istorică, reprezentând, în cele mai multe cazuri, reguli de convieţuire socială, mai ales în condiţiile societăţii moderne în care existenţa socială presupune simultaneitatea de timp şi loc a mai multor indivizi şi acţiuni organizate în colectivităţi determinate (profesionale sau de muncă, familiale, culturale, politice, etc.).

Problematica raportului dintre drept şi morală a preocupat gândirea umană din cele mai vechi timpuri ducând la formarea unor curente de opinii de la cele care consideră că dreptul reprezintă un minimum de morală, continuând cu cele care identifică sfera dreptului cu cea a moralei şi terminând cu opiniile ce neagă existenţa oricărei legături între cele două fenomene.

Cercetarea sumară a acestui raport permite formularea următoarelor concluzii:1. spre deosebire de drept, morala a existat chiar de laînceputul socităţii umane şi va continua să se menţină atâtatimp cât va dăinui societattea civilă, indiferent de soarta -apariţia şi dispariţia- dreptului;

2. normele morale nu se identifică cu cele juridice, având osferă de cuprindere cu totul diferită a relaţiilor sociale, decât înmăsura în care dreptul le cuprinde în aria sa de reglementaresau face -prin intermediul normelor juridice- trimitere la ele, încare sens se poate face distincţie între norme morale cele maimulte nereglementate juridic şi norme juridice care nu aunimic comun cu morala (de exemplu, norme tehnice,procesuale civile ori penale);

Page 42: tgd santai

3. garantarea respectării normelor morale nu se face, lanevoie, prin forţa de constrângere a statului -ca la normelejuridice- ci prin forţa opiniei publice.

In ceea ce priveşte influenţa moralei asupra dreptului aceasta se exercită14 atât în procesul de creare şi interpretare a dreptului cât şi în cel de realizare a acestuia, inclusiv apărarea ordinii de drept şi a legalităţii.

45

Anumite valori morale fundamentale cum sunt cele referitoare la dreptate (echitate), libertate, buna credinţă, etc., se impun oricărei reglementări juridice democratice întrucât dreptul trebuie să corespundă şi unor deziderate de moralitate (juridică)15.

§10 Principiile fundamentale ale dreptului

Dreptul unei societăţi, ca ansamblu de norme juridice în vigoare la un moment dat, este format din numeroase reguli ce reglementează cele mai variate raporturi sociale. Cu toată diversitatea normelor şi raporturilor juridice, sistemul de drept dispune de anumite reguli fundamentale sau idei ori principii călăuzitoare, esenţiale, care stau la baza majorităţii normelor şi a ramurilor de drept în care acestea sunt constituite. Principiile fundamentale ale dreptului sunt tocmai acele reguli de bază ce stau la temelia sistemului de drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific, în ramurile juridice care compun dreptul precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri.

Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele din ele, cum este cel al legalităţii, se întâlnesc în toate ramurile de drept, altele însă se regăsesc doar la nivelul unora, cum este cazul principiului separaţiei puterilor în stat (dreptul constituţional, administrativ, procesual penal si procesual civil), indiferent de mărimea sferei de aplicabilitate constftuindu-se şi ca principii generale ale respectivelor ramuri de drept.

La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii (de exemplu, publicitatea dezbaterii judiciare în procesul civil şi în procesul penal) cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică.

Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme ca.de exemplu, principiul egalităţii juridicea cetăţenilor în faţa legii formulat în dreptul constituţional, în vreme ce altele se deduc din interpretarea unor norme juridice, ca, de exemplu, principiul revocabilităţii (a desfiinţării unilaterale de către autoritatea de stat) actelor administrative, cunoscut în dreptul adminstrativ.

Page 43: tgd santai

In cadrul acestor principii un loc important îl ocupă principiile dreptului constituţional care prin valoarea şi forţa lor juridică se impun şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative.

Principiile de drept deşi călăuzesc în cele mai multe cazuri procesul de edificare a actelor normative nu apar din afara dreptului, nefiind prestabilite, ele reflectând anumite interese generale ale societăţii exprimate prin voinţa de stat. De aici şi concluzia finală că

46

ele nu sint imuabule ci evoluează odată cu schimbările juridice determinate de mutaţiile social-economice intervenite.

Cunoaşterea principiilor are o importanţă deosebită în procesul de elaborare a dreptului asigurând unitatea şi coerenţa acestuia, respectiv a normelor şi actelor de reglementare, ca şi în aplicarea dreptului, inclusiv în interpretarea acestuia, mai ales atunci când lipsind reglementări detaliate ori existând lacune legislative, se recurge la ele pentru rezolvarea unei mari diversităţi de situaţii date spre soluţionarea organelor de stat.

In literatura juridică română actuală nu există o deplină unitate în ceea ce priveşte numărul, denumirea (formularea) şi conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului.

Putem considera ca fiind principii fundamentale ale dreptului românesc contemporan următoarele reguli de bază:

1. Principiul exercitării suverane de către popor a puterii destat prin organele sale reprezentative în interesul întregiisocietăţi astfel încât nici un grup sau persoană să nu-şi poatăaroga exercitarea suveranităţii în nume propriu.

2. Principiul pluralismului politic în conformitate cu care însocietatea noastră se pot constitui şi funcţiona partide politiceîn condiţiile prevăzute de lege care participă fa definirea şiexprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectândsuveranitatea naţională, ordinea constiuţională şi principiiledemocraţiei.

Page 44: tgd santai

3. Principiul separaţiei puterilor în stat în temeiul căruiarealizarea puterii revine celor trei mari sisteme de autorităţipublice independente unele faţă de altele, dar cu posibilităţireciproce de control, respectiv puterea legislativă creatoare delegi, puterea executivă chemată să le explice şi putereajudecătorească investită cu soluţionarea încălcării lor şistabilirea răspunderii juridice.

4. Principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între eicât şi în faţa legii, inclusiv a organelor de stat, indiferent derasă, naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sauavere.

47

5. Principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor cetăţeneştipe care autorităţile publice sunt obligate să le respecte şi să leprotejeze, nefiind admis nici un privilegiu în beneficiul uneiadintre categoriile sociale, restrângerea acestora fiind posibilănumai în cazurile expres, limitativ şi temporar prevăzute delegislaţie.

6. Principiul umanismului juridic reflectat în caracterulstimulativ, protector şi neoprimant al reglementării juridice, câtşi în scopul, felul şi limitele răspunderii juridice care urmăreştereeducarea şi reintegrarea socială deplină a celui care încalcălegea, fără a-l supune la suferinţe inutile ori la înjosireademnităţii umane.

7. Principiul apărării ordinii de drept şi a legalităţii în

Page 45: tgd santai

conformitate cu care toate subiectele de drept -persoanefizice şi juridice, cetăţeni şi străini, autorităţi de stat şiorganizaţii nestatale- au îndatorirea fundamentală de arespecta legea şi toate celelalte acte juridice întemeiate pe eaaplicabile raporturilor sociale în care participă sub garanţiasancţiunilor în caz de încălcare a regulilor juridice.

Din sumara enumerare şi prezentare a conţinutului acestor principii se desprinde concluzia generală privitoare la cerinţele statului de drept şi a sistemului democratic de drept pe care actuala societate le edifică.

1.Asupra acestui "dat"a se vedea A.Naschte, "Teorie şi tehnică în procesul de creare aldreptului", Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.19 şi urm.2.Gh. Boboş, op. cit., p.63(ed. 1983)..3.1. Ceterchi, M.Luburici, op.cit., p.155-156.4. JJ.Rousseau, "Contractul social", Editura {tiinţifică, Bucureşti, 1956, p.353.5.1.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.p.121.6. Cu privire la aceasta a se vedea Tr.lonaşcu, E.Barasch, "Despre relativaindependenţă a unor aspecte ale formei în drept. Problema constantelor dreptului" în"Studii şi cercetări juridice" nr.3/1964; I.Vida, "Conţinutul politic al dreptului", în "Studii şicercetări juridice" nr.2/1978; Gh.Boboş, "Statul şi dreptul în conexiunea lor dialectică şirelativa lor independenţă" în "Studii şi cercetări juridice" nr. 2/1983.7.1.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.p.32.8.Gh.Boboş, op.cit.,ed.1983, p.166.9.I.Deleanu, "Drept constituţional", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980,p. 170.10.1.Ceterchi, M.Luburici, op.cit., ed.1983, p.42 şi urm.

48

11. A.Naschitz, "Conştiinţa juridică socialistă", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.28.12. Gh.Boboş, op.cK.,ed.i983,p.191.

Page 46: tgd santai

13. "Mic dicţionar enciclopedic", ed.a ll-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, p.626.14. A.Naschitz, "Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului",op.cit.,p.69,19.15. Asupra concepţiilor privind raportul drept-morală a se vedea S. Popescu, "Concepţiicontemporane despre drept", Editura Academiei, Bucureşti, 1985,p.153-170.

Pag.50 pauza

49

Page 47: tgd santai

Capitolul IV Apariţia şi evoluţia concepţiilor despre drept

Aspectele teoretice privind originea şi modul de manifestare a dreptului şi, inclusiv, ale statului au preocupat gândirea umană încă din cele mai vechi timpuri, odată cu apariţia celor două fenomene, dată fiind importanţa acestora pentru societate, pentru straturile şi categoriile sociale ce exercitau, în acele vremuri, conducerea colectivităţilor umane.

Problemele principale ce se ridicau în acele concepţii de început1 vizau, în special, originea dreptului şi a statului, corelaţia dintre drept şi morală, misiunea statului şi scopul dreptului, etc. Deşi unele dintre aceste concepţii tind să devină sisteme teoretice unitare şi închegate, totuşi ele nu reuşesc să se constituie într-o teoria a dreptului, ca domeniu autonom al cunoaşteri-distinct de filozofie, etică, mai târziu de teologie - in vremea aceea, desprinderea şi autonomizarea realizându-se după o perioadă de timp mai îndelungată ca o creaţie a epocii modeme.

Formarea teoriei dreptului se înscrie în contextul mai general al principalelor dispute de idei dintre marile orientări ale filozofiei, respectiv interpretarea materialistă şi cea idealistă a lumii şi societăţii, dintre metoda dialectică şi cea idealistă a lumii şi societăţii, dintre metoda dialectică cea metafizică de abordare a cunoaşterii. Fiecare mare epocă istorică ca si marile sisteme de cultură şi civilizaţie şi-au creat propriile curente de gândire circumscrise gradului de dezvoltare a societăţii respective, unele din ele realizând chiar o cunoaştere aprofundată a dreptului existent la un moment dat şi, implicit, contribuind în mod hotărâtor la formarea unei concepţii teoretico-filozofice despre drept.

Analizând critic aceste concepţii trebuie să le raportăm în permanenţă la perioadele istorice în care au apărut, la limitele cunoaşterii din epocile respective, precum şi la interesele social-politice de moment pe care le promovau, reliefând totodată influenţele exercitate de ele asupra reglementărilor normative şi a practicii judiciare din epocă, precum şi importanţa lor asupra concepţiilor despre drept din perioadele ulterioare, aportul lor la dezvoltarea ştiinţei dreptului.

51

§ 1. Antichitatea

Page 48: tgd santai

Corespunzător primelor forme de organizare statal-juridice cunoscute de omenire cu aproape şase milenii în urmă - în antichitatea orientală (Babilon, Egipt, China şi India)- s-au manifestat şi primele idei politice şi juridice, formulate împreună cu precepte religioase, filozofice şi etnice cuprinse în lucrări destinate în general instruirii aristocraţiei sclavagiste2 ori care se pot desprinde din însăşi reglementările juridice de început ale acestor societăţi.

fn toate aceste scrieri, pomindu-se de la ideea originii divine a împăratului (regelui) se conferă acelaşi caracter supranatural şi voinţei acestuia, respectiv legilor, în care ea se concretizează şi faţă de care trebuie să opereze o supunere totală a celor din jurul monarhului3. O astfel de concepţie se reflectă în lucrarea intitulată "Poveţele lui Ptah-hotep" din Egiptul Antic (scrisă în sec. XXVI-XXV î.e.n.), în vreme ce "Legile lui Mânu" din India Antică fac apologia originii divine a pedepselor, iar Codul lui Hammurabi din Babilon (1792-1750 î.e.n.) este prezentat ca un dar al zeilor.

în China Antică gânditorul Confucius (551-479 î.e.n.) atribuie aceeaşi esenţă divină puterii împăratului ("fiul cerului") aşezând la baza ordinii sociale legea morală, obligatorie şi imuabilă, chiar dacă aceasta determină inegalităţi sociale, în timp ce Laotzî (sec.VI î.e.n.), întemeietorul daoismului, aşează la baza proceselor din natură şi societate legea universală "dao" despre care afirmă că acţionează independent de voinţa oamenilor, aceştia din urmă netrebuind să intervină în desfăşurarea naturală şi firească a evenimentelor, adevărata fericire constând în reîntoarcerea individului în natură, la viaţa simplă, primitivă.

Concepţiile juridice ale Orientului Antic sunt, în general, caracterizate prin necunoaşterea şi nerecunoaşterea libertăţii politice a individului, precum şi negarea oricăror drepturi ale acestuia în raporturile lui cu autorităţile laice (de stat) şi religioase. Izvorul acestei situaţii rezidă în factori social-economici care au dus la concentrarea puterii politice şi a proprietăţii4 într-un singur titular, fntr-adevăr, irigarea artificială a terenurilor agricole - necesitând mari eforturi materiale, financiare şi fizice ale colectivităţilor umane a determinat instituirea proprietăţii statului (regale) sau a obştilor săteşti asupra terenului (redus ca suprafaţă şi grad de fertilitate faţă de nevoile reale), indivizii fiind doar simpli posesori ai acestuia care nu puteau

52

dispune de situaţia lui juridică, în acelaşi context, aparatul de stat cunoaşte o maximă centralizare, despoţii având o autoritate absolută, iar conducătorii locali erau doar reprezentanţii puterii regale centrale, atribuţiile de fiscalitate şi de reprimare ale statului fiind extrem de dezvoltate, ajungându-se ca toate acestea să conducă la

Page 49: tgd santai

suprimarea oricărei libertăţi personale, individul total subordonat fiind copleşit de omnipotenţa forţei publice.în Grecia şi Roma Antică statul şi dreptul au cunoscut o dezvoltare deosebită într-o societate în

care producţia de mărfuri a atins apogeul orânduirii sclavagiste, iar viaţa politică se caracterizează cel puţin pentru o anumită perioadă printr-un regim politic democratic, care, deşi limitat, oferă cetăţeanului un loc important în susţinerea treburilor publice ale cetăţii căreia îi aparţine. De aceea şi cele două fenomene sociale au cunoscut o abordare deosebită pe planul gândirii politico-juridice. Caracterul laic al puterii de stat a eliberat această gândire de influenţa mistico-religioasă, filozofia având un rol important în dezvoltarea ei, ceea ce explică şi rolul deosebit al acestor concepţii asupra cunoaşterii juridicii modeme şi contemporane.

în lucrarea lui Platon (427-347 î.e.n.) "Legile" problemele dreptului sunt strâns tratate în legătură cu cele ale eticii, legea fiind considerată mai presus de voinţa celor ce conduc societatea, atotcuprinzătoare astfel încât totul trebuie să fie strict determinat în conduita individului, nimic nerămânând la libera iniţiativă a cetăţeanului.

Aristotel (384-322 î.e.n) în lucrarea "Politica" susţine că statul exprimă justiţia prin legile ei edictate. Această justiţie este distributivă, atunci când realizează o inegală distribuire a lucrurilor unor oameni inegali de la natură, şi corectivă (egalizatoare) care poate fi, la rândul ei, comutativă (în raporturile de schimb, tranzacţii), lăsată la libera apreciere a părţilor, şi judiciară (în caz de delict sau fapt ilicit) când datorită neânţelegerii intervine judecătorul.

Şi alţi gânditori ai antichităţii greceşti ca Democrit, Epicur, Zenon, Polibiu, etc., s-au preocupat de probleme ale dreptului.

Concepţiile despre drept din această perioadă istorică vor constitui, printre altele, fundamentele teoriei dreptului natural conform căreia dreptul nu depinde de voinţa omului, ci este un "dat" de natură, iar dreptul în vigoare şi aplicat, numit pozitiv, creaţie a omului este determinat de acest drept natural.

53

în Roma Antică s-a acordat o mai mare atenţie problemelor practice ale dreptului datorită gradului ridicat al producţiei şi schimbului de mărfuri, concepţiile despre stat fiind tributare gândirii greceşti, în special celei aristotelice. Cercetare dreptului o fac cu precădere jurisconsulţii de profesie, mai ales în domeniul dreptului privat (civil) roman, formulându-se concepte de bază referitoare la lege, drept subiectiv, obligaţie, persoană, etc.5

Page 50: tgd santai

Studiul dreptului cunoaşte o amploare deosebită în epoca numită " "clasică" (sec. I-III e.n.), când jurisconsulţii Papinian, Paul, Ulpian, Gaius, etc., au elaborat numeroase opere de valoare, de importanţă practică şi documentară, cum sunt "Questiones", "Responsa", "Sententies", Regulae", "Institutiones", etc., Ce aveau să constituie baza codificării dreptului roman efectuată mai târziu sub împăratul lustinian, în sec.VI e.n. Nici în aceste opere nu se separă întrutotul studiul dreptului de morală şi filozofie.

§ 2. Evul Mediu

în Evul Mediu concepţia teologică îşi pune, printre altele, amprenta şi asupra teoriilor despre drept, în cadrul mai general al disputelor privind supremaţia puterii bisericeşti faţă de laică. Teza dreptului natural este substituită cu teza dreptului divin, considerat mai presus de dreptul pozitiv, în vigoare, care nu poate fii cunoscut şi demonstrat în mod raţional, ci numai dedus din credinţă.

Reprezentantul tipic al gândirii perioadei de început a creştinismului este episcopul Aureliu Augustin (354-430).Un alt gânditor de seamă Tomas d'Aquino (1225-1271) considera că există patru categorii de legi: legea eternă (raţiunea divină, necognoscibilă), legea naturală (reflectare a legii eterne), legea umană (dreptul pozitiv), şi legea divină. Atunci când legile umane nu concordă cu cele naturale, se arată în această concepţie, intervine ca un corectiv legea divină.

în perioada iniţială a creştinismului gândirea politico-juridică catolică s-a aflat sub influienţa ideilor lui Platan, pentru ca, mai târziu, perioada numită "scolastica" să cadă sub influienţa ideilor lui Aristotel de la care s-a preluat latura lor idealistă. Disputele de mai târziu dintre papalitate şi regalitate s-au reflectat în existenţa a două principale curente de gândire în rândul juriştilor, scindaţi între decretişti şi legişti, primii sprijinind dreptul canonic, iar ultimii se bazau pe dreptul roman,

54

din rândul acestora din urmă cei mai de seamă reprezentanţi fiind glosatorii şi postglosatorii.Odată cu centralizarea puterii de stat şi formarea monarhiilor absolute se dezvoltă teorii politico-

juridice care înlătură concepţiile teologice şi introduc concepţii laice. Nicolto Machiaveli (1469-1527), în lucrările "Principele" şi "Arta de a guverna" separă teoriile politice de principiile moralei creştine şi teologice, susţinând că pentru consolidarea şi dezvoltarea statului orice mijloc este permis, statul şi dreptul fiind instrumente de subordonare a individului în vederea realizării binelui comun.

Jean Bodin (1530-1596), în lucrarea "Republica" (Cele şase cărţi ale republicii") cercetează statul

Page 51: tgd santai

ca pe o putere socială ce dispune de o putere certă şi perpetuă numită suveranitate, al cărei exerciţiu revine monarhului, în operele primilor utopişti, "Utopia" lui Thomas Morus (1487-1535) şi "Cetatea soarelui" a lui Thommaso Campanella (1568-1639) sunt expuse criticii organizarea feudală existentă, prefigurându-se o societate imaginară şi un stat ideal. Primul vede în legile existente o uneltire a celor bogaţi cu caracter de hotărâre statornicită6, iar cel de-al doilea consideră proprietatea particulară cauza tuturor nedreptăţilor7.

în perioada crizei absolutismului monarhic şi a pregătirii revoluţiilor burgheze din Europa, asistăm la o puternică dezvoltare a teoriilor despre stat şi drept menite a demonstra, în esenţa lor, necesitatea schimbării lumii feudale - ale cărei sisteme politico-juridice sunt supuse unei critici severe - prin restaurarea unei noi ordini de drept care să protejeze atât individul cât şi societatea în ansamblul ei. Curentele din acea epocă, "iluminist", "contractualist" şi "naturalist", vor constitui puternice stimulente în formarea unei 'teorii (generale) a dreptului" ca ştiinţă distinctă.

Olandezul Hugo Grotius (1583-1645) scoate teoria dreptului natural de sub influienţa religioasă, conferindu-l un caracter exclusiv laic, iar în lucrarea"Despre dreptul războiului şi păcii" pledează pentru necesitatea juridică a relaţiilor dintre state. Conaţionalul său, Spinoza (1632-1644) prin lucrările Tratat teologico-politic" şi Tratat politic" arată că statul are o bază naturală şi că fiecare fiinţă dispune de un drept natural propriu care se întinde în limitele puterii sale.

Thomas Hobbes (1588-1679) în lucrarea "Leviathan" susţine că statul este produsul unui contract social rezultat din renunţarea de către indivizi la unele dintre drepturile tor naturale în vederea protejării

55

lor ca persoane prin intermediul statului. John Locke (1632-1704) în lucrarea sa "Două studii despre guvernământ" consideră că statul are obligaţia de a apăra drepturile naturale ale omului, iar atunci când te încalcă poporul are dreptul să se revolte şi să desemneze noi organe de conducere.

în perioada de pregătire a revoluţiei burgheze franceze de la 1789 o puternică influienţă asupra gândirii juridice o exercită Montesquieu (1689-1755) prin lucrarea sa fundamentală "Spiritul legilor" care formulează, în toată complexitatea sa, teoria separaţiei puterilor în stat, principiul suveranităţii, legătura dintre legile naturii, ale societăţii şi legile juridice, precum şi Jean Jacques Rousseau (1712-1778) priun lucrarea "Contractul social" unde dezvoltă problematica originii contractuale a statului.

Concepţiile despre drept din această perioadă au un caracter laic fiind puternic influienţate de şcoala dreptului natural care considera acest gen de drept a un "dat" ce curge din

Page 52: tgd santai

natura lucrurilor şi căruia l se subordonează dreptul pozitiv aplicat'de stat în vederea realizării celui dintâi. Pe baza acestor concepţii sunt elaborate lucrări şi studii cu caracter juridic general intitulate enciclopedii juridice şi în care sunt cuprinse un sistem de drept natural şi unul de drept pozitiv, ultimul divizat în ramurile sale, precum şi noţiuni şi categorii generale ale dreptului, etc..

La începutul secolului al XlX-lea, prin proliferarea ramurilor de drept în special public-constituţional şi administrativ - se dezvoltă studiul general al dreptului caracterizat prin existenţa a două direcţii principale de cercetare8: una filozofico-speculativă şi cealaltă pozitivist-juridică. Sarcina filozofiei dreptului, ca disciplină filozofică, era aceea de a da o interpretare dreptului, de regulă, pe baza concepţiei idealiste care vedea în filozofie, istorie, drept, etc., factorul determinant al dezvoltării sociale. Sarcina teoriei (generale a) dreptului, ramură a ştiinţelor juridice, era însă studierea problemelor juridice generale şi comune tuturor ramurilor de drept, în vreme ce sarcina enciclopediei dreptului era de a face cunoscute noţiunile juridice generate pentru cei care se iniţiau în studiul dreptului.

§ 3. Perioada modernă

Formarea ştiinţei generale a dreptului este influienţată în mod hotărâtor de fitasofia clasică germană (Kant, Fichte, Hegel) şi de

56

şcoala pozitivistă (Comte, Austin) care vor orienta doctrina burgheză occidentală a dreptului până în epoca contemporană. La Kant (1724-1804) dreptul este subordonat eticului, iar statul este un stat de drept cu politică subordonată moralei şi apărării drepturilor inalienabile ale omului. Hegel (1770-1831) abordează în mod dialectic problemele statului şi dreptului, atribuind "ideii absolute" rolul dominant în apariţia statului şi manifestarea dreptului, făcând apologia statului monarhic prusac sub aspectul organizării sale.

Curentul pozitivist examinează problemele etatico-juridice în afara celor filozofice şi politice. Sub influienţa lui Comte se trece la elaborarea enciclopediei statului şi, mai ales, a dreptului, prin generalizarea şi sistematizarea materialelor oferite de ramurile dreptului pozitiv, de către numeroşi autori cum sunt Jellinek, Bierling, Stammler, Kelsen (în a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX).

În Anglia, spre deosebire de dreptul continental european, dreptul se întemeiază pe obiceiuri şi precedente judiciare. Cunoaşterea şi interpretarea acestui gen aparte de drept a făcut necesară apariţia

Page 53: tgd santai

unei noi discipline care să ofere noţiunile şi principiile generale, sarcină îndeplinită de şcoala analitico-juridică engteză a cărei promotor a fost Austin.

Reprezentanţii socialismului utopic S. Simon (1760-1825), Ch. Fourier (1772-1837) şi R. Owen (1771-1858) criticând ordinea de drept existentă la acea dată au propagat idei de reformare a sistemului de drept al epocii respective în vederea creării unei societăţii ideale - care nu cunoştea proprietatea privată şi diferenţierile sociale- apelând la înţelegerea păturilor avute şi a conducerii de stat din acele timpuri pentru aplicarea reformelor preconizate.

K. Marx, Fr. Engels, V. l. Lenin sunt consideraţi creatorii concepţiei materialist-dialectice şi istorice cu privire la stat şi drept, axul central al teoriei lor constituindu-l lupta de clasă în devenirea istorică a societăţii, inclusiv în apariţia şi evoluţia statului de drept, principalele lor teze referindu-se la determinarea economică a statului şi dreptului, caracterul istoric, de clasă şi vremelnic al aceloraşi fenomene, prefigurarea unei viitoare societăţi cu un drept fundamental nou, creat şi aplicat ulterior de către statele asa-numitului "socialism real" din Europa şi Asia secolului nostru9.

Societatea contemporană cunoaşte o mare diversitate de teorii despre drept10 constituite în mari curente sau şcoli11 şl care

57

reflectă într-o măsură mai mare sau mai mică, fundamentele filosofice ale marilor srteme de drept existente12, la ora actuală, unele dintre aceste teorii fiind reluări şl dezvoltări ale unor concepţii mai vechi. Dintre aceste curente enumerăm, cu titlu exempfificativ, teoria dreptului natural, şcoala istorică a dreptului, şcoala pozitivistă a dreptului, teoriile sociologice ale dreptului, existenţialismul juridic, teoriile nihiyste şl anarhiste, teoria solidarităţii sociale, teoria statului de drept, realismul juridic, filozofia analitică a dreptului, etc.

§ 4. Concepţiile juridice în ţara noastră

Problemele teoriei dreptului s-au pus în ţara noastră, la început, în strânsă corelaţie cu problematica statului datorită legăturii indisolubile ale acestora cu formarea statelor centralizate româneşti, în operele cronicarilor din secolele XVII-XVIII se fac dese referiri la originea dreptului, gelul legiuirilor şi modul de înfăptuire a justiţiei Gudecăţii).

Puternice influenţe exercită evoluţia generală a gândirii europene si marile curente filosofice din epocă de care cultura românească nu se poate rupe. Dimitrie Cantemir (1673-1732) preconizând reforma

Page 54: tgd santai

statului feudal existent la acea dată încearcă să limiteze puterea monarhului în cadrul unei anumite legalităţi pentru a nu se degenera în tiranie şi pentru stăvilirea ori înlăturarea arbitrajului feudal.

Reprezentanţii şcolii Ardelene militau pentru egalitatea naţiunii române din Transilvania alături de celelalte naţiuni - recunoscute în sta de către conducerea imperială austriacă - invocând ca temei dreptul natural şi dreptul istoric, cerând în baza acestora o reprezentare proporţională a majorităţii populaţiei în organele din principat.

în preajma revoluţilor de la 1848 şi a unirii principatelor româneşti (1859) gândirea juridică românească cunoaşte o dezvoltare deosebită prin reprezentanţii ei de seamă: N. Bălcescu (1819-1852), M. Kogălniceanu (1817-1891), S. Bămuţiu (1804-1864), G. Bariţiu (1812-1893), Al. Papiu Ilarian (1827-1877), l. Ghica (1816-1897), V. Conta (1845-1882), etc.

N. Bălcescu, adept al teoriei dreptului natural, considera că legea trebuie să fie o expresie a voinţei poporului, iar suveranitatea de stat o suveranitate a poporului. M. Kogălniceanu considera ca drepturi

58

fundamentale ale omului dreptul la viaţă, dreptul la muncă, libertatea şi egalitatea. S. Bămuţiu a elaborat lucrări juridice ("Dreptul natural privat", "Dreptul natural public", "Dreptul public al românilor") dezvoltând teoria dreptului natural şi critica făcută dreptului feudal, considerând dreptul identic cu libertatea, dar nu ca o libertate absolută, ci ca una rezultată din respectarea libertăţii egale a tuturor.

Prin crearea învăţământului superior juridic din ţara noastră (în cea de a doua jumătate a sec. XIX) apar manuale şi cursuri de teoria dreptului, în timp ce aspectele generale ale statului sunt abordate de dreptul constituţional şi administrativ. Dintre studiile mai importante de acest gen apărute la începutul secolului nostru enumerăm lucrarea lui C-tin Disescu, "Ce este enciclopedia dreptului?" (1915), G. Mironescu, "Studii juridice" (1912), M. Djuvara, 'Teoria generală a dreptului. Enciclopedia juridică" (în trei volume, 1930), E. Speranţia, "Introducere în filosofia dreptului" (1944).

După reforma învăţământului din anul 1948, la nivelul facultăţilor de drept, studiul general al dreptului se făcea reunit cu cel al statului în cadrul disciplinei intitulate 'Teoria generală a statului şi dreptului", elaborându-se numeroase lucrări, monografii13 şi manuale didactice14.

începând cu anul universitar 1990/1991 în cadrul noii orientări a învăţământului juridic se predă la nivelul anului l de învăţământ disciplina15 "Introducere în studiul dreptului", problemele statului fiind tratate la disciplina "Drept constituţional şi instituţii politice."

1.. Colectiv, 'Teoria generală a statului şl a dreptului", op. Cit., p. 16 şi urm.2.. l. Ceterchi, M. Luburici, op. Cit., p. 20 şi urm.

Page 55: tgd santai

3.. Gh. Gilescu, "Istoria gândirii politico-juridice", Editura Didactica şi Pedagogica,Bucureşti 1968, partea l-a, p. 16 şl urm.4... In acest sens se face referire la un mod de producţie asiatic, oriental, distinct demodul de producţie cunoscut din antichitatea europeană (l. Banu, "Filozofia OrientuluiAntic", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967)5... V.l. Hanga, "Drept privat roman", Editura Didactică şl Pedagogică, Bucureşti,1973, p. 186... Thomas Morus, "Utopia", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 1567... Thommaso Campanella, "Cetatea Soarelui", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p.748... Colectiv, "Teoria generală...", op/, cit. P. 18-19.9... Asupra unor critici aduse unor categorii fundamentale ale acestei concepţii a sevedea V. D. Zlatescu, "liberarea de dogmatis", in rev. "Dreptul", nr. 5/1990, p. 3-410... Asupra acestor teorii a se vedea Gh. Bolos, o.cit., p.45-54; l. Ceterchi, M.Luburici op.cit., p. 109-118

59

11... Cu privire la teoriile mai noi a se vedea S. Popescu, "Concepţii contemporanedespre drept", Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 18812... Asupra sistemelor de drept existente a se vedea V. D. Zlătărescu, "Geografiajuridică contemporană", Editura Ştiinţifică şl Enciclopedică. Bucureşti, 1981, p.15-3113... A se vedea bibliografia indicată de Tr. lonaşcu, "Istoria ştiinţelor in România -ştiinţele juridice", Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 59-6.14... Cu titlu exemplificativ enumerăm tratatu de 'Teoria generală a statului şldreptului"(l. Ceterchi, UI. Demeter, VI. Hanga, Gh. Boboş, M. Luburici, D. Mazilu, C.Zotta), Editura Didactică şl Pedagogică, Bucureşti, 1967; Gh. Boboş, 'Teoria generalăa statului şl dreptului" Editura Didactică şl Pedagogică15... tn anul V de studii al facultăţilor de drept s-a prevăzut, tn conformitate cu noileplanuri de învăţământ, predarea disciplinei intitulate "Probleme ale teoriei dreptului" tncare vor fi prezentate opinii, controverse şl orientări privind problemele majore aleteoriei generale a dreptului.

Page 56: tgd santai

60

PARTEA AII-A

STRUCTURA, ELABORAREA Şl REALIZAREA DREPTULUI

Capitolul V Normele juridice

§ 1. Noţiunea şi definiţia normei juridice

Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni în cadrul societăţii, fie în procesul producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice), fie în procesul conducerii societăţii (relaţii politice) ori în cadrul practicării credinţei (relaţii religioase), etc. Aceste relaţii sunt însă guvernate de anumite norme sociale, adică de reguli ce stabilesc conduita de urmat de către indivizi în raporturile dintre ei1, norme care, la rândul lor, pot fi economice, politice religioase, etc.

Normele juridice reglementează raporturile juridice adică acea categorie a relaţiilor sociale ce se compune din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau desfăşurare nu se poate face mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte reguli constă obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate sub garanţia aplicării la nevoie a forţei de constrângere a statului ce sancţionează conduita neconformă cu legea. Nici o altă categorie a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a determina declanşarea constrângerii fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de drept obligându-l pe cel vinovat de comiterea abaterii să suporte personal consecinţele sancţiunii aplicate, inclusiv repararea pagubei si înlăturarea vătămării produse altuia.

Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale instituite sau

Page 57: tgd santai

recunoscute de stat obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei la nevoie a forţei de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.

Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice:

61

în primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizii umani fiind de neconceput reguli juridice în afara societăţii umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în cadrul regnului animal (aşa cum susţineau de pildă reprezentanţi ai curentului dreptului naturar);

în al doilea rând, norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar dacă aceasta din urmă vizează şi un obiect material (un bun) sau un fenomen natural (naştere, deces, etc.) deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen, ci între oameni cu privire la acestea din urmă;

în al treilea rând, norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul că aceasta se concretizează printr-un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte obligativitatea unei reguli ce nu-i aparţine;

în al patrulea rând, forţa de constrângere, aplicată în cazul nerespectării normei juridice, aparţine numai statului iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului uman obligându-l să urmeze o conduită pe care acesta nu o însuşeşte, dar nici nu o respectă de bună voie.

Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi sau sistemul de drept al acesteia în cadrul căruia norma reprezintă elementul structural intern de bază.

Normele juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care o au şi a modului lor de clasificare.

§ 2. Trăsăturile normei juridice3

Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de drept de alte categorii de reguli sociale, în conformitate cu ele norma juridică este o regulă de conduită obligatorie expresie a voinţei de stat şi care produce efecte juridice garantate prin forţa de constrângere a statului4.

I. Regula de conduită exprimată prin norma juridică este generală, abstractă, tipică, impersonală, de

Page 58: tgd santai

aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.a.) Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod, respectiv

unitar, tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. Gradul de generalitate al

62

normei diferă fiind maxim, când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea respectării legilor ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică (de exemplu, atribuţiile unei funcţii unice în stat cum este cea prezidenţială) inclusiv situaţia derogatorie de la dreptul comun, cum este cazul normelor de excepţie. Intre aceste două limite gradul de generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor vizate, de pildă: alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi cetăţenii, majorii şi minorii, descendenţii şi ascendenţii, etc.

b.) Norma juridică este abstractă întrucât dă expresie trăsăturilor esenţializate şi caracteristice ce trebuiesc reflectate în conduita prescrisă, chiar dacă regula este rezultatul unor prelucrări extrase din cazuri concrete, individuale evidenţiate de practica legislativă, administrativă sau judiciară, ea fiind rezultatul procesului de trecere de la concret la abstract, de la particular la general în cadrul procesului de edificare a regulii de drept. De fapt, dreptul devine regulă făcând abstracţie tocmai de elementele concrete, nesemnificative şi neesenţiale în definirea normei şi pe care le înlătură din regula de bază. Dar, deşi dreptul este abstract prin normativitatea sa, totuşi el se aplică unor situaţii şi raporturi juridice concrete, motiv pentru care în procesul realizării sale la un caz dat va trebui întotdeauna identificată acea normă care, deşi fiind abstractă, se aplică cel mai bine cazului de soluţionat, întrucât în regulă se regăsesc trăsăturile de bază ale situaţiei deduse spre rezolvare.

c.) Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat de către acestea atunci când intră în raporturi juridice, în acest fel norma constituie şi criteriul unic de apreciere a conformităţii sau neconformităţii unei anumite conduite umane faţă de lege, în care sens conduita poate fi licită sau ilicită, adică în acord sau în dezacord cu legea, şi sancţionată ca atare după caz. Astfel, dreptul devine o măsură egală pentru indivizi inegali, adică o măsură unică de apreciere a conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru toate subiectele ce se deosebesc unul de altul deoarece nu pot fi absolut identice. Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu, plata impozitului), fie dintr-o inacţiune (de exemplu, interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de exemplu, în cazul alegerii numelui soţilor la încheierea căsătoriei).

Page 59: tgd santai

d.) Norma juridică este o regulă impersonală întrucât nu se adresează unui subiect predeterminat ci tuturor acelora care întrunind

63

condiţiile stipulate de ea se află sau se vor afla în situaţia pentru care devin incidente regulile de drept. Noţiunea de "impersonal" nu desemnează un atribut de inaplicabilitate a normei persoanelor sau subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea regulii juridice de a viza un număr nedeterminat de situaţii şi de persoane chiar dacă referirea s-ar face la o funcţie unică în stat ori ar putea fi prestabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei, cum este, de pildă, numărul de alegători dintr-o secţie sau circumscripţie electorală.

e.) Norma juridică este de aplicabilitate repetată, chiar dacă practic nu s-a aplicat niciodată, spre deosebire de actul juridic individual care-şi pierde efectul prin punerea lui în executare într-o situaţie concretă dată. întinderea repetabilităţii este în funcţie de numărul situaţiilor şi a persoanelor ce se găsesc în ele, ca şi de durata aflării în vigoare a actului normativ.

f.) Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri deoarece legea nu prestabileşte în câte ci numai în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. S-ar părea că în unele ipoteze legea se aplica în exclusivitate unor cazuri sau situaţii cu ignorarea -aparentă a subiectelor de drept, mai ales atunci când norma conferă efecte juridice unor evenimente naturale ce nu ţin de voinţa exclusivă a individului uman vizat prin ele (de exemplu, decesul unei persoane, calamitarea unor bunuri asigurate, etc.). Dar şi în astfel de situaţii observăm că regula se aplică tot persoanelor, iar în exemplele date, acestea sunt cele chemate la succesiune sau ale căror bunuri fiind distruse beneficiază de plata despăgubirilor pentru pagubele suferite, în cadrul raporturilor juridice formate, de succesiune şi, respectiv, de asigurare.

Desigur normele juridice reglementează raporturi sociale în care apar întotdeauna subiecte de drept, dar acestea trebuie să se afle în anumite situaţii sau cazuri şi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru a li se putea aplica norma. Simpla existenţă a subiectului de drept ori a unei situaţii ori împrejurări lipsite de un subiect nu sunt suficiente, privite în mod izolat, pentru declanşarea incidenţei normei.

Norma de drept este de aplicabilitate repetată în mai multe cazuri, numai pentru faptul că se aplică mai multor subiecte de drept aflate în situaţii similare, dar şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai multe ori chiar şi aceluiaşi subiect, ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi gen (de exemplu, un recidivist în materie de sustrageri de bunuri), în acest sens caracterul nelimitat al cazurilor de aplicare a normei corespunde atât numărul nedeterminat de

Page 60: tgd santai

64

persoane ce se pot afla în ipoteza legală, la care se adaugă şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept de a i se aplica în mod repetat aceeaşi normă. Pe de altă parte, norma se aplică nelimitat şi în timp deoarece în momentul adoptării ei nu se cunoaşte, de regulă, perioada pentru care ea este în vigoare, cu excepţia normelor temporare.

II. Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarececonduita subiectelor trebuie să se conformeze unor cerinţereglementate sau unor reguli între ale căror limite se pot mişcasubiectele chiar atunci când prin normă li se lasă libertatea de a intra înraporturi juridice (de exemplu, de împrumut) sau se permite acestoraodată intrate în raporturi juridice posibilitatea de opţiune a conduitei Xdeexemplu, numele viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). Şi în acest dinurmă caz obligativitatea nu decurge din îndatorirea de a stabili relaţiajuridică ci în necesitatea urmării regulilor prescrise ce guverneazăconduita celui care a optat pentru stabilirea relaţiei în care se găseşte.Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şiîncrederea în derularea relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şisocietate care au urmărit reglementarea lor.

Reglementarea normei impune, implicit, respectarea ei deci, în consecinţă, obligativitatea acesteia, dublată de posibilitatea intervenţiei, la nevoie, a forţei de constrângere a statului, în procesul aplicării dreptului, ceea ce îl va readuce pe cel care a încălcat legea la conduita obligatorie de urmat (aspect deosebit de vizibil mai ales în cazul răspunderii reparatorii sau în cel al sancţiunilor aplicabile actelor juridice, cum sunt nulităţile).

III. Norma juridică are un caracter voliţional deoarece, spredeosebire de legile naturii şi legităţile sociale care există independentde voinţa omului, legile juridice, chiar dacă ţin seama de necesităţiobiective, de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsulvoinţei umane, în acest sens se spune că legiuitorul nu inventează legici doar le formulează. Astfel legea juridică este subiectivă prin modulde formulare, adică prin felul în care nevoia sau comanda socială sereflectă în conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin modul eide determinare ca şi prin conţinutul reglementării.

Page 61: tgd santai

Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică, în caz contrar, de discordanţă, între cele două, intervine răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice trebuie să se facă tot în acord cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie pe deplin şi legal constituit 5, iar cel chemat a

65

soluţiona un conflict izvorât dintr-un act va avea, printre altele, şi îndatorirea de a stabili voinţa reală a părţilor raportând-o la voinţa şi efectele pe care legea le atribuie respectivei categorii de acte juridice.

IV. Norma juridică determină anumite efecte juridice pentrusubiectele de drept intrate în relaţia juridică reglementată de ea,generând, modificând şi desfiinţând drepturi şi obligaţii. Or aceastătrăsătură este specifică numai regulilor juridice comparativ cu toatecelelalte reguli sau norme sociale, în general, norma nu generează înmod direct efecte juridice, decât în mod cu totul excepţional, întrucât eaconstituie o prevedere abstractă, nenominalizată, fiind necesarăintervenţia unui fapt juridic în sensul larg al cuvântului licit sau ilicitcăruia prin aplicarea normei i se conferă semnificaţie juridică, adicătocmai acele efecte juridice avute în vedere de legiuitor la adoptareanormei.

V. încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Formarăspunderii juridice depinde de felul sau de natura normei încălcate(civile, penale, administrative, etc.). Răspunderea urmăreşte reparareaprejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse ori/şisancţionarea celui vinovat. Declanşarea răspunderii juridice esteînsoţită, de cele mai multe ori, de aplicarea constrângerii de stat,întrucât cel ce nu respectă de bună voie o normă, nu va suporta, deregulă, în mod benevol nici consecinţele sau efectele antrenate depropria-i abatere. Constrângerea juridică poate viza bunurile şiveniturile celui vinovat sau chiar persoana acestuia, în funcţie denatura răspunderii şi de felul sancţiunilor aplicate.

Page 62: tgd santai

§ 3. Structura normei juridice

în analiza structurii normei juridice distingem structura logico-juridică şi structura tehnico-legislativă a regulii de drept, respectiv între structura internă, dată de modul de alcătuire a acesteia, şi construcţia externă, dată de modul de exprimare al reglementării în cadrul actului normativ ori a altui izvor de drept6.

§ 3.1. Structura iogico-juridică a normei

Norma juridică are o structură logică proprie adică o alcătuire care indică la ce împrejurare se referă (aplică) regula, ce conduită trebuie să aibă subiectele de drept în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele nerespectării conduitei prescrise. Corespunzător

66

acestor cerin]e norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.Uneori, aceste elemente se regăsesc în aceeaşi regulă, dar alteori ele sunt disparate şi cuprinse în

mai multe norme - chiar în diferite reglementări juridice - ori unele elemente se subînţeleg, unitatea lor apărând, în aceste cazuri, în urma unor raţionamente formulate de logica celor chemaţi să le respecte sau să le aplice7.

a.) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza stabileşte starea de fapt prin care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei. Ipoteza se clasifică după mai multe criterii:

I.După modul de formulare a condiţiilor ce se cer a fi întrunite în mod legal ipoteza poate fi determinată atunci când se stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de aplicare a normei, excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale. Astfel, de exemplu, este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un singur vot pentru alegerea Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României8.Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când, deşi indică împrejurările de aplicare a normei, conţinutul faptic concret este lăsat fa aprecierea subiectului de drept. Astfel, de exemplu, se poate dispune prin testament9 de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de unul sau mai multe obiecte determinate, în general, dreptul urmăreşte, pe cât posibil, o determinare cât mai riguroasă a ipotezei normei juridice, pentru

Page 63: tgd santai

a se evita arbitrariul şi interpretările eronate, realizându-se o garanţie eficientă a respectării şi aplicării riguroase a legii.

2.După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipoteza poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei realizare legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane10) şi ipoteza complexă când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire cumulativă - totală sau parţială - devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei persoane ce

67

poate dispune, printre altele, atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei reprezintă un pericol pentru ordinea publică11.

3. După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei ipoteza poate fi unică, atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii (de exemplu, desfacerea căsătoriei are loc numai prin divorţ ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai multe modalităţi de realizare a incidenţei legii (de exemplu, abuzul de încredere este infracţiunea săvârşită de cel care deţinând, cu orice titlu, un bun mobil al altuia şi-l însuşeşte, dispune de acesta pe nedrept ori refuză să-l restituie13).Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului sau a victimei, locul şi timpul comiterii faptei ori mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând, desigur, formele calificate sau deosebit de grave de omor).Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin textele normative în funcţie de cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi simplă14 sau dimpotrivă complexă şi alternativă .

4.După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când prevede un anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea, şi cauzală când enumera - limitativ sau exemplificată - împrejurările în care se aplică legea.

Page 64: tgd santai

b.) Dispoziţia16 este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze de către subiectele de drept, aflate în ipoteza sau în situaţia prevăzută de lege.

După modul de conformare a subiectelor faţă de conduita prescrisă distingem poziţii onerative care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligaţia de plată a impozitelor, obligaţia conducătorilor auto de a-i ajuta pe cei accidentaţi), dispoziţii prohibitive care obligă la inacţiune, deci la nesăvârşirea unei acţiuni (aşa cum este

68

cazul majorităţii normelor penale pentru faptele ca omorul, furtul, etc.) şi dispoziţii permisive care lasă subiectului posibilitatea de alegere a unei anumite conduite fără a impune ori a interzice săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, posibilitatea pârtilor din proces de a utiliza sau nu calea de atac a recursului).

După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată. Dispoziţia este determinată când se stabileşte exact conduita pe care trebuie să o urmeze părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor onerative şi prohibitive. Dispoziţia este relativ determinată când permite subiectelor de drept aflate în ipoteza legii să-şi aleagă o anumită conduită dintre cele indicate aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de pildă, succesiunea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar17).

c.) Sancţiunea18 reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, adică măsurile luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi îndeplinite prin forţa de constrângere a statului. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza persoana acestuia, patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii şi afectate de nulitate.

1. După natura juridică a normei încălcate sancţiunile seclasifică în penale, civile, administrative, disciplinare, etc.,corespunzător ramurilor de drept în care operează.

2. După scopul urmărit19 prin aplicarea lor sancţiunile pot fireparatorii (adică de reparare ori de dezdăunare pentru

Page 65: tgd santai

paguba produsă), coercitive sau represive (adică deconstrângere exercitată aspra persoanei celui vinovat), deanulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate.

3. După conţinutul lor sancţiunile pot fi patrimoniale saumateriale (pecuniare) şi nepatrimoniale (personale). Celepatrimoniale vizează bunurile şi veniturile celui sancţionat (depildă, amenda, confiscarea averii, penalităţile de întârzieresuportate pentru nelivrarea mărfii la timp). Cele nepatrimonialevizează în mod nemijlocit şi exclusiv persoana celui vinovat (deexemplu, sancţiunea închisorii, avertismentul, interdicţia deexercitare a drepturilor electorale, etc.).

69

4. După modul lor de determinare se disting sancţiuni absolutdeterminate (de exemplu, nulitatea absoluta21) şi sancţiunirelativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzutde lege pentru amendă sau pentru durata privării de libertate),organul de aplicare a lor putând opta între limitele legalprevăzute.

5. După numărul lor sancţiunile pot fi unice, când pentrusăvârşirea unei fapte se prevede un singur gen de sancţiune(de exemplu pentru omor numai pedeapsa închisorii) saumultiple. Acestea, la rândul lor pot fi alternative, când seprevăd mai multe categorii de sancţiuni pentru această faptăîntre care se poate opta (de pildă, amendă sau închisoare) şicumulative când pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute maimulte sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şiconfiscarea parţială a averii), în cazul sancţiunilor alternativeorganele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii, în timpce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor trebui aplicateîn mod obligatoriu în totalitatea lor conform dispoziţiilor legale.

Page 66: tgd santai

în general, pentru comiterea aceleaşi abateri sau fapte ilicite este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni de acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, între ele putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi scop diferit.

§ 3.2. Structura tehnico-juridică (formularea tehnico-legislativă) a normei

Structura tehnico-juridică a normei desemnează modul de exteriorizare prin intermediul textului legal a structurii interne, logice, a regulii de conduită22.

în general, norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în formularea legală a textului legislativ. Astfel, de exemplu, art. 31 din Codul Familiei prevede că "bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi (ipoteza), sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă (sancţiunea)".

în numeroase cazuri însă norma juridică nu cuprinde toate cele trei elemente constitutive dispuse într-o asemenea structură. De exemplu, poate să prevadă mai întâi sancţiunea şi apoi ipoteza şi

70

dispoziţia (aşa cum este cazul unor norme contravenţionale), în alte situaţii poate lipsi un element al normei, de exemplu sancţiunea, aşa cum se întâmplă în situaţia majorităţii normelor constituţionale (ce consacră de regulă doar principii şi reguli fundamentale orientative pentru celelalte ramuri de drept). De asemenea, majoritatea normelor penale nu formulează expres dispoziţiile ce interzic sau obligă la o acţiune ori inacţiune, dar conduita ce trebuie urmată de subiectul de drept se deduce din pedeapsa aplicată acestuia în cazul comiterii infracţiunii, în unele situaţii sancţiunea apare la finalul actului normativ şi nu în normă imediat după descrierea ipotezei sau aceeaşi sancţiune poate fi comună mai multor fapte ori se poate regăsi în cu totul alt act normativ la care se face trimitere pentru completarea regulii juridice incomplete.

Uneori norma juridică poate interesa mai multe ramuri de drept întrucât reglementează o situaţie juridică generală şi comună acestora. Astfel, art.8 din Decretul nr. 31/195423 stabilind capacitatea juridică de exerciţiu deplină a persoanelor fizice la data când ele devin majore (18 ani) are valoare de principiu nu numai pentru dreptul civil ci şi pentru alte ramuri de drept cum sunt, de pildă, dreptul familiei, dreptul administrativ, dreptul procesual civil, etc., în măsura în care ele nu stabilesc reguli derogatorii (de exemplu, vârsta de 16 ani pentru femei de ta care pot încheia căsătoria) sau chiar capacităţi speciale (cum este cazul capacităţii juridice de muncă fixată pentru etatea de 16 ani când se poate încheia un contract de muncă în mod obişnuit.24

Page 67: tgd santai

Apariţia unor elemente ale normei în mai multe acte normative se datorează fie reglementării juridice desfăşurate în mai multe faze sau etape distincte (de exemplu mai întâi apare actul normativ ce reglementează situaţia, ulterior cel de sancţionare), fie datorită posibilităţii de reglementare a aceloraşi raporturi sociale de către mai multe organe concomitent sau succesiv (parlament, guvern, etc.), fie din nevoi dictate de tehnica elaborării în timp a mai multor acte normative în aceeaşi materie şi de acelaşi organ.

Normele juridice care stabilesc principii, definiţii sau clasificări nu reunesc cele trei elemente de structură prin modul lor de formulare. Astfel, de exemplu, normele constituţionale enunţă principiile formei de stat şi a exercitării puterii în stat. Codul Penal defineşte , în partea sa generală, infracţiunea ca fapta de pericol social săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Cu toate acestea principiile şi definiţiile reprezintă tot reglementări juridice fiind inseparabile de interpretarea şi aplicarea acelor norme la care ele se referă, în acest sens, de pildă, trăsăturile generale şi esenţiale ale infracţiunii sunt absolut necesare ca

71

ele să se regăsească, în mod cumulativ, în partea specială a Codului Penal pentru calificarea faptelor încriminate acolo ca infracţiuni, deoarece lipsa unui singur element esenţial face ca o faptă săvârşită să nu mai poată fi considerată ca abatere penală şi, în consecinţă, să nu poată fi sancţionată ca atare pentru că de pildă, lipseşte vinovăţia autorului.

în mod similar, unele norme constituţionale, cum sunt cele privitoare la drepturile, libertăţile şi inviolabilităţile cetăţenilor devin eficiente, în marea lor majoritate, prin prevederile dezvoltătoare ale actelor normative de aplicare prin care se emit dispoziţiile privind exercitarea şi apărarea lor, cum ar fi, de exemplu, legea electorală pentru drepturile electorale sau Codul Penal pentru sancţiunile aplicate încălcării inviolabilităţilor (domiciliul, corespondenţei).

Definiţiile şi principiile din normele juridice contribuie la fundamentarea celorlalte norme înlesnind elaborarea, interpretarea şi aplicarea unitară a regulilor de drept văzute în complexitatea şi interdependenţa lor. Ele se regăsesc ulterior în norma de o generalitate mai redusă, concretizată într-o anumită măsură juridică, şi unde dobândesc eficienţa practică necesară raporturilor juridice concrete de realizare sau aplicare a dreptului. Astfel, Codul Penal defineşte noţiunea de funcţionar (art. 147) absolut necesară pentru stabilirea

Page 68: tgd santai

subiectului calificat care săvârşeşte infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, împotriva intereselor publice, cum ar fi, de exemplu, abuzul şi neglijenţa în serviciu, luarea de mită, etc.

Sub aspectul tehnicii legislative remarcăm faptul că în sistemul nostru de drept norma juridică este cuprinsă, de regulă, în acte normative. Unitatea de bază din structura acestora o reprezintă articolul, alături de care mai întâlnim paragraful, alineatul, etc.

Norma juridică nu coincide întotdeauna cu articolul sau cu o altă unitate structurală a actului normativ. Astfel, sunt cazuri când un articol cuprinde mai multe norme şi invers, mai multe articole cuprind o singură normă. Alteori articolul este incomplet redactat indicând, de exemplu, că exercitarea dreptului consacrat se face în condiţiile legii sau că încălcarea lui se pedepseşte conform legii, în aceste situaţii structura normei respective se întregeşte, după caz, cu acele prevederi ale legii speciale deja existente sau viitoare care indică în ce condiţii se exercită un drept sau se aplică o sancţiune pentru vătămarea acestuia.

Uneori din considerente de tehnică legislativă, atunci când unele elemente ale mai multor norme ar urma să coincidă, de exemplu, sancţiunea, ele sunt indicate o singură dată pentru a nu mai fi reiterate de mai multe ori în acelaşi act normativ. De aici rezultă şi necesitatea

72

ca normele juridice să fie întotdeauna privite şi interpretate şi sub aspectul legăturii lor cu alte normative, avându-se în vedere şi principiile călăuzitoare sau regulile fundamentale care le stau la bază.

Raportul dintre structura logică (elementele normei) şi structura tehnico-juridică (modul de formulare legislativă a regulii juridice) trebuie bine înţeles deoarece altfel s-ar produce diferite moduri de interpretare şi aplicare eronată a dreptului. Această situaţie este mai deosebită în special în cazul în care normei îi lipseşte unul sau mai unele elemente din structură iar regăsirea lui sau a lor trebuie făcută în aceleaşi ori în alte acte normative sau se deduce din aceeaşi normă ori din alte formulări legale.

§ 4. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice se face în baza unor criterii, în mai multe categorii ceea ce ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei, la aprecierea în concret a conduitei de urmat de către subiectele de drept, permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli.

Studiul aprofundat al clasificării normelor juridice după obiectul şi metoda de reglementare respectiv după natura juridică a raporturilor de drept la temelia cărora stau se face de către disciplinele juridice de ramură (dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul penal, etc.), iar studiul normelor juridice după criteriul forţei lor juridice determinate de actele normative care le conţin (legi, decrete, hotărâri, etc.) se face atât în cadrul prezentului curs26 cât şi la fiecare disciplină a ramurii de drept în partea introductivă consacrată izvoarelor acelei

Page 69: tgd santai

ramuri.a.) După conduita prescrisă subiectelor de drept normale sunt onerative, prohibitive şi permisive.Normele operative prescriu obligaţia dea săvârşi o anumită acţiune, sancţionând conduita pasivă, de

inacţiune. Astfel, de exemplu, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, controlorii din corpul de control comercial al consiliilor locale au îndatorirea de a da dispoziţii obligatorii în scris agenţilor economici controlaţi, pentru înlăturarea deficienţelor constatate De obicei, în redactarea acestor norme sunt întrebuinţate expresii ca "trebuie", "este obligat", "are îndatorirea să", etc., dar ele pot să şi lipsească, subânţelegându-se din context felul normei şi cel al conduitei prescrise.

Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la inacţiune, în caz contrar sancţionează conduita

73

activă, aşa cum este cazul imensei majorităţi a normelor penale ce incriminează omorul, furtul, tâlhăria, etc. sau alte norme. Astfel, de exemplu, legea interzice prezenţa oricărei persoane în cabinele de vot în afara celei care votează28, în cazul acestor norme se pot întrebuinţa expresii ca "se interzice", "nu poate", "este oprit", etc.

Normele permisive, numite şi dispozitive, care fără a se obliga sau fără a interzice o anumită acţiune sau inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a opta pentru o anumită conduită în cadrul regulii juridice. Este cazul majorităţii normelor civile reglementând contractele. O asemenea normă este, de exemplu şi prevederea conform căreia Preşedintele României poate participa la şedinţele guvernului care au ca obiect, printre altele, probleme de interes naţional privind apărarea ţării.29 în cazul acestor norme se pot utiliza termeni ca "poate", "este liber să", etc.

La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de recomandare.

- normele de împuternicire consacră drepturi subiective şilibertăţi (facultăţi) a căror exerciţiu nu este obligatoriu pentrutitular, aşa cum sunt, de exemplu, drepturile şi libertăţilefundamentale ale cetăţenilor, drepturile subiective civile, etc.Astfel, de pildă, art. 807 din Codul Civil prevede că "minorulde 16 ani poate dispune prin testament numai pentrujumătate din bunurile de care, după lege, poate dispunemajorul";

Page 70: tgd santai

- normele supletive lasă libertatea de acţiune şi de opţiune apărţilor din raportul juridic, dar în cazul care acestea nu-şiexercită conduita prescrisă fac posibilă intervenţia organelorde stat care suplinesc lipsa manifestării de voinţă asubiectului. Astfel, de exemplu, conform art.40 din CodulFamiliei la desfacerea căsătoriei, prin divorţ, soţii se pot învoica soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familieal celuilalt să poarte acest nume şi după desfacereacăsătoriei, instanţa luând act de această învoială. Dacă însăîntre soţi nu a intervenit o asemenea înţelegere sau dacăinstanţa nu a încuviinţat, atunci fiecare dintre foştii soţi vapurta numele avut înainte de căsătorie;

- normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumităacţiune, răsplătind pe autorul ei, aşa cum sunt normele ce

74

instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unorpersoane sau organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii, premii, etc., stabilind, totodată, şi criteriile în baza cărora se poate beneficia prin îndeplinirea condiţiilor legale;

- normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe careo indică, fără a fi obligatorie, de urmat şi de către altesubiecte de drept decât cele cărora le este destinat actulnormativ. Este situaţia frecventă în care statul, ca autor alreglementării, procedează în acest sens faţă de persoanejuridice private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale,etc., în diverse domenii de pildă, a salarizării, protecţieimuncii iar acestea din urmă preiau prevederile respectiveprin reglementări proprii.

b.) După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive.Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie

dintr-o acţiune, fie dintr-o inacţiune sau abstenţiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative şi

Page 71: tgd santai

prohibitive.Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată permiţând subiectelor de drept alegerea

acesteia în limitele legii după interesul lor.c.) După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi generale, speciale şi de

excepţie.- normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate,

fiind principiale pentru întreaga ramură de drept sau instituţie juridică.Astfel, de pildă, normele penale cuprinse în partea generală a CoduluiPenal au caracterul de norme generale, aplicându-se tuturorraporturilor juridice respective, inclusiv celor reglementate în parteaspecială a aceluiaşi act normativ sau chiar dacă celor cuprinse în legispeciale.

- normele speciale cuprind o categorie mai restrânsă de relaţiisociale sau un domeniu mai limitat, dar strâns legate de regulilegenerale ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând însă săvizeze aspecte nereglementate de cadrul general sau reglementate înmod diferit;

- normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebitece derogă de la regula generală sau de la cea specială (astfel, deexemplu, Codul Familiei conţine o prevedere specială referitoare la

75

vârsta pe care trebuie să o aibă femeia, comparativ cu bărbatul, la încheierea căsătoriei, respectiv 16 ani împliniţi, dar pentru motive temeinice, acelaşi act prevede printr-o dispoziţie de excepţie, încuviinţarea căsătoriei femeii care a împlinit vârsta de 15 ani30).

Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma generală primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între norma specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, aceasta din urmă va fi aplicată. Pe de altă parte, se impune precizarea că raportul general-special-excepţional depinde şi de sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Astfel, o normă deşi generală, într-o anumită materie, poate apărea ca specială faţă de o altă regulă din acelaşi domeniu. Astfel, de exemplu, normele cuprinse în Legea nr. 3/1988 privind încheierea şi

Page 72: tgd santai

executarea contractelor economice sunt reguli generale în raport cu normele speciale privind un gen determinat de contracte, cum sunt contractul de furnizare, cel de antrepriză sau de transport, dar în aceiaşi timp normele legii în cauză ne apar ca speciale în raport cu prevederile Codului Civil referitoare la condiţiile de valabilitate pentru încheierea contractelor şi care rămân dreptul comun în materie.

d.) După modul lor de redactare normele por fi complete şi incomplete.Nomele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente) este exprimat integral în actul normativ

dat. Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele componente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ, ci elementul (elementele) lipsă se află într-un alt act normativ deja existent (cazul normelor de trimitere) sau care urmează să fie emis (cazul normelor.în alb).

Un exemplu de normă de trimitere îl oferă art. 103(2) din Codul Muncii care stabileşte că în ipoteza în care o persoană încadrată în muncă cauzează unităţii unde lucrează o pagubă printr-0 faptă ce constituie infracţiune, repararea ei se face potrivit prevederilor legii penale, făcându-se astfel trimitere la dispoziţiile acestei reglementări. Categoria normelor în alt este utilizată frecvent în materie contravenţională în sensul că legea reglementând anumite activităţi sau acţiuni stipulează că faptele ce constituie abateri de la prevederile ei, precum şi sancţiunile corespunzătoare ce se vor fixa pentru ele urmează să fie stabilite printr-o hotărâre ulterioară a guvernului.

e.) Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice, în afara celor deja enunţate, respectiv după conţinutul lor în norme

76

materiale (de conţinut) şi norme procedurale (de formă) sau după durata acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durata nedeterminată) şi norme temporare (cu durata determinată), etc.

§ 5. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra subiectelor de drept

Norma juridică acţionează în cadrul existenţei sale prin trei dimensiuni şi anume dimensiunea temporală, sub aspectul căreia legile se succed, dimensiunea spaţială, sub aspectul căreia legile produc efecte în teritoriu, putând coexista, şi dimensiunea personală, sub aspectul căreia legile sunt destinate

Page 73: tgd santai

conduitei subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice31, legile aplicându-se unora cu excluderea altora.

§ 5.1. Acţiunea normelor în timp

a.) Momentul din care începe să producă efecte juridice unact normativ sau al intrării sale în vigoare, deci momentul iniţial al existenţei sale este cel al publicării lui, adică al aducerii la cunoştinţă a acestuia, astfel ca nimeni să nu poată invoca apărarea sa, faţă de răspunderea ce-i incumbă, necunoaşterea legii, afară de cazul în care actul normativ ar cuprinde o dată certă a intrării lui în vigoare32 ori ar indica o anumită perioadă sau interval de timp33.

Principiul fundamental ce guvernează această materie este cel al aplicării imediate a legii noi sau al activităţii legii cu excluderea acţiunii legii vechi, în măsura în care o asemenea reglementare există ("lex posteriori derigant lex anteriori"), adică exercitarea efectelor juridice asupra actelor şi faptelor surprinse în curs de desfăşurare (facta futura). în dreptul penal această regulă este consacrată expres (art. 10 din Codul Penal) sub denumirea de "principiul activităţii legii penale" în conformitate cu care legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite cât ea se află în vigoare34. Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea noii reglementări care reprezintă, de regulă, un progres juridic în materie, asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea prin situaţiile nou create35.

Legile se publică în Monitorul Oficial al României (partea l-a) după ce au fost adoptate de parlament cu respectarea procedurii stabilite, inclusiv promulgarea lor de către Preşedintele Republicii. Prin

77

publicarea legii există prezumţia că ea devine cunoscută de către toate subiectele de drept care sunt chemate să o respecte, nimeni neputând invoca în apărarea sa necunoaşterea legii pentru care actele şi faptele cu conţinut juridic pe care le-a săvârşit ("nemo censetur ignoraremlegem").

Uneori, pentru considerente de celeritate (urgenţă) legea poate intra în vigoare din chiar momentul adoptării sale, dar aceasta constituie o situaţie de excepţie pentru cazuri deosebit de urgente (calamităţi naturale, stare de război, etc.). în mod practic întotdeauna între adoptarea legii, inclusiv promulgarea ei, şi publicarea acesteia în mod oficial existând un anumit interval de timp care se poate prelungi chiar până la data luării la cunoştinţă efectivă a conţinutului reglementării prin difuzarea Monitorului Oficial, ceea ce antrenează noi decalaje de timp.

întrucât legea urmează să se aplice acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare ("tempus regit actum") se poate deduce că ea acţionează numai pentru viitor neavând putere pentru trecut, de unde şi concluzia caracterului neretroactiv al acesteia. Principiul neretroactivităţiî legii îşi are raţiunea în faptul că nimeni nu-şi poate dirija conduita după reguli care încă nu există şi nimănui nu i se poate aplica o sancţiune pentru o faptă care nu era prohibită ci, dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei36. Principiul neretroactivităţii a

Page 74: tgd santai

primit o consacrare constituţională (legea nu poate dispune decât pentru viitor), fiind formulat şi în legislaţia civilă37 şi în cea penală38. Neretroactivitatea legii constituie o prezumţie legală absolută ce nu poate fi înlăturată în nici un fel decât doar de legiuitor atunci când, în mod excepţional şi expres, emite reglementări contrare cu efect retroactiv (în cazul nostru prin modificarea Constituţiei).

Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării ei este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia. De la principiu! neretroactivităţii legii există unele excepţii.

O primă categorie de excepţii o reprezintă prevederile retroactive, adică acele situaţii în care legea nouă se aplică sau intră în vigoare la o dată anterioară publicării (adoptării) ei vizând cazuri care fiinţau într-o perioadă în care legea nu exista încă, indiferent că se aplicau sau nu alte acte normative, în această categorie intră următoarele acte normative:

78

-actele care indică expres data sau perioada anterioară până ta care retroactivează;-actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări deja în vigoare şi prin care se lămuresc prevederi neclare sau neclarificate de acea lege în scopul unei corecte aplicări a ei 39;-actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abateri fapte sancţionabile penal, administrativ sau disciplinar), cât şi cele care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât reglementările anterioare au prioritate ca legi mai favorabile faţă de actele ce au încriminat ori au sancţionat mai aspru acelaşi gen de fapte, aplicându-se retroactiv pentru conduite trecute dar încă nesancţionate sau a căror sancţiune, deşi aplicată, nu a fost executată sub imperiul vechii legi40

-actele de amnistie, care înlătura răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi cele de graţiere (normativă şi nu individuală) care au ca efect înlăturarea în total sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea (schimbarea) acesteia în alta mai uşoară41;-legile procesuale (procedurale) pot fi considerate, în parte, ca având şi efect retroactiv deoarece ele -se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce au ca obiect acte şi fapte născute sub imperiul vechii legi dar nerezolvate încă şi care, indiferent de legea materială ce le guvernează, vor cădea şi sub incidenţa unor norme de procedură cu totul noi (de exemplu, în privinţa termenelor de recurs 42;

Page 75: tgd santai

-au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare ale altor acte normative sau ale unor acte juridice individuale anterior emise întrucât îşi întind efectele în timp până la data apariţiei sau instituirii acestora din urmă.

Principiul retroactivităţii legii, spre deosebire de cel al neretroactivităţii ei, trebuie să fie de regulă expres prevăzut de legiuitor pentru fiecare act normativ căruia înţelege să-i confere acest caracter.

O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează reglementările ultraactive adică acele acte normative care supravieţuiesc producând efecte şi după data ieşirii lor din vigoare (abrogării), în cadrul acestora sunt cuprinse:

79

- legile anterioare pentru care noile acte normative indicăsituaţiile sau durata ori data până la care cele dintâi se mai aplică, recunoscându-le efecte juridice concomitent cu noile reglementări;- legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilorapărute sub imperiul lor, inclusiv celor nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit între timp din vigoare, aşa cum este cazul actelor adoptate pentru situaţii provizorii şi de urgenţă cum ar fi starea de război, calamităţi naturale, epidemii, etc43.-legile (mai favorabile) care nu încriminau, dezincriminau ori sancţionau mai uşor unele fapte se vor aplica celor care le-au săvârşit sub imperiul vechii legi dacă sancţiunile nu au fost aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate, chiar dacă între timp a apărut o nouă lege care încriminează sau sancţionează mai sever aceeaşi categorie de fapte44.-unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vechi) vizând, de exemplu, instanţele de judecată deja sesizate şi rămase competente în soluţionarea unor cauze aflate pe rol, termenele procesuale, etc., se pot menţine şi în condiţiile interveniţii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare aplicându-li-se în continuare legea veche în vigoare la data respectivă45.

Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintr-o prevedere expresă a noii legi46.b.) Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află

Page 76: tgd santai

în vigoare, producând efecte juridice obligatorii, cuprinsă între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a actului respectiv. Această durată nu poate fi, de regulă, anticipată de legiuitor decât cu mici excepţii, de exemplu, în cazul legilor bugetului de stat. în cazul legilor temporare se poate prevedea fie dat certă a ieşirii lor din vigoare, fie durata acţiunii lor, de exemplu, la încetarea evenimentelor care le-au determinat apariţia sau instituirea, în cazul acestora din urmă legi acţiunea lor se extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât timp erau în vigoare, chiar dacă acestea nu au fost soluţionate în acel interval de timp limitat (a se vedea în acest sens art.16 din Codul Penal).

c.) încetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu mai sunt obligatorii, în mod

80

obişnuit actele normative ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări care desfiinţează vechea reglementare operaţiune denumită abrogare sau scoatere din vigoare, încetând aplicarea actului vechi.

După modul în care se prevede sau nu desfiinţarea actului anterior abrogarea poate fi expresă şi tacită, iar cea expresă, la rândul ei, poate fi directă şi indirectă.

Abrogarea expresă directă reprezintă situaţia în care noul act normativ indică actul anterior sau unele norme cuprinse în acesta care îşi încetează valabiltatea, aplicabilitatea. Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar că orice act normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă, fără a face o determinare certă a acestora.

Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când fără ca noua lege să menţioneze care sunt actele normative vechi sau normele anterioare desfiinţate, contradictorialitatea dintre cele două reglementări impunând cu prioritate actul novator.

Sub aspectul întinderii efectelor abrogative ale noii reglementări faţă de vechiul act abrogarea poate fi totală, când se desfiinţează în întregime actul anterior, şi parţială, când desfiinţarea vizează doar unele prevederi şi nu actul în totalitatea lui. Toate criteriile diferite de abrogare indicate deja se pot combina între ele (de exemplu, abrogare expresă directă şi totală).

Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţă juridică egală cu actul desfiinţat.

Căderea în desuetitudine este o formă mai rară de încetare a efectelor juridice ale actelor normative, mai ales dreptul contemporan, şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-economice şi politice care nu mai fac aplicabile vechile norme, chiar dacă nu s-a dispus abrogarea acestora printr-un nou act normativ48.

Page 77: tgd santai

§ 5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită, în acest sens distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul extern sau internaţional al aplicării legii.

a.) Pornind de la principiul suveranităţii de stat si a supremaţiei puterii în interiorul statului legile sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat faţă de toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens

81

principiul teritorialităţii legii. Astfel, actele normative ale organelor supreme sau centrale ale statului produc efecte juridice pe întreg teritoriul naţional, iar actele organelor locale sau teritoriale produc efecte numai în limitele unităţilor administrativ-teritoriale în care ele funcţionează. Aceasta, bineînţeles, nu exclude posibilitatea ca actele unor organe centrale să poată produce efecte limitate numai la o anumită zonă a teritoriului naţional, inclusiv unitate administrativă, iar cele ale unui organ local numai pe o porţiune din acea unitate, cum ar fi, de exemplu, în situaţia producerii unor calamităţi naturale limitate ca întindere.

în cazul statelor federale sau federative actele organelor federale sau federative ori unionale produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, după cum actele acestora din urmă au efecte limitate numai în interiorul statului component, în caz de conflict între cele două legi se aplică, de regulă, legea federală (unională) sau legea indicată de normele ce reglementează conflictele de legi în spaţiu ale autorităţilor centrale şi cele locale.

Pe teritoriul statului naţional unitar se aplică numai un singur gen de legi cele provenind de la organe centrale unice. Cu toate acestea considerente de ordin local, tradiţii istorice, etc., pot conduce la coexistenţa unor modalităţi diferite de reglementare a unor instituţii de acelaşi fel. în acest sens, de exemplu, în ţara noastră sistemul de publicitate imobiliară cunoaşte diferenţieri esenţiale între Transilvania şi o parte din Nordul Moldovei unde există sistemul cărţilor funciare, spre deosebire de Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi cea mai mare parte a Moldovei, unde s-a instituit în aceeaşi materie registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni.

b.) în ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu efectele acestora se vor determina pornind tot de la principiul suveranităţii teritoriale a statului în domeniul activităţii normative, ceea ce înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale şi înlăturarea legii străine.

în sens juridic teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea teritorială, precum

Page 78: tgd santai

şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora49. Delimitarea teritorială a statelor se face prin frontiere. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti aflate în afara graniţelor naţionale sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.

Faptul că sediile misiunilor diplomatice dispun de inviolabilitate nu se datorează scoaterii respectivelor zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă al misiunii şi nici pentru că zona respectivă ar fi un

82

teritoriu al statului aparţinător misiunii (acreditant), ci este rezultatul recunoaşterii pe bază de reciprocitate, de către statul de reşedinţă a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice unanim admise în dreptul internaţional public şi absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatice .

Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferitele ramuri de drept. Astfel, de exemplu, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României51 sau în dreptul civil forma exterioară a actelor juridice este supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit actum).52

Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să-şi producă efectele şi legea străină în soluţionarea unor cazuri individuale, mai ales în ipoteza în care situaţiile juridice vizează şi un subiect străin al raportului juridic (în cazul naşterii, căsătoriei, decesului, dobândirii sau pierderii proprietăţii, etc.), putând apărea aşa numitul conflict de legi, între legea românească şi cea străină, mai ales datorită diferenţelor de conţinut între reglementări. Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea străină această rezolvare nu se va face baza unei proprii autorităţi a ei, deoarece s-ar încălca suveranitatea statului român, ci tot în temeiul legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile de aplicare, desigur limitative, ale legii străine53. Aspectul internaţional al acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în care apare un element străin, de extraneitate. Aplicarea legii străine este însă condiţionată în mod esenţial de existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile de bază ale dreptului nostru, precum şi de existenţa reciprocităţii juridice între statul român şi cel străin în cauza dată, norma conflictuală făcând cuvenita trimitere la legea aplicabilă într-o situaţie dată.

§ 5.3. Acţiunea normelor juridice asupra subiectelor

Destinatarii normelor juridice sunt subiectele de drept, oamenii individual sau organizaţi în colectivităţi, respectiv persoanele fizice sau juridice. Marea lor majoritate trăiesc sau îşi au sediul şi îşi desfăşoară activitatea

Page 79: tgd santai

pe teritoriul statului a căror cetăţeni sunt, dar unii se află în afara teritorilui naţional, respectiv pe teritoriul unui stat străin.

Principiul general de drept internaţional public unanim admis în dreptul este acela că fiecare stat îşi exercită deplina suveranitate a puterii sale publice asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul

83

său, chiar dacă acestea nu au cetăţenia lui, cu excepţia personalului misiunilor diplomatice ce dispune de privilegii şi imunităţi.

în ceea ce priveşte pe cetăţenii români legile naţionale îşi extind incidenţa asupra lor chiar şi atunci când aceştia se află în străinătate. Astfel, dispoziţiile privitoare la starea civilă şi capacitatea persoanelor se aplică chiar şi cetăţenilor români cu reşedinţa în străinătate54, iar legea penală e aplică chiar infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (principiul personalităţii legii penale).

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea personalului, a teritoriului şi a clădirii misiunii diplomatice cât şi a bunurilor diplomaţilor. Dacă personalul diplomatic săvârşeşte fapte penale el nu poate fi tras la răspundere fiind declarat "persoana non - grata" ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui.

Reprezentanţii consulari ai statelor străine dispun pe bază de reciprocitate şi în temeiul dreptului internaţional de unele drepturi şi privilegii limitate cum ar fi, de exemplu, scutiri la unele impozite şi prestaţii, neaplicându-li-se jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă în cauzele privind infracţiunile de serviciu, etc.

Străinii aflaţi pe teritoriu unui stat pot avea unul din următoarele regimuri juridice:- regimul naţional, caz în care au aceleaşi drepturi civile caşi cetăţenii statului de reşedinţă;- regimul special, de regulă bazat pe reciprocitate, cândaceştia au drepturile stabilite prin legi şi tratate;- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statulacordă cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul său drepturi egalecu cele acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici o

Page 80: tgd santai

discriminare.

Străinul care se află pe teritoriul statului român trebuie să respecte legile acestuia în caz contrar el putând fi tras la răspundere, în unele situaţii legea noastră pedepseşte faptele comise de străini împotriva statului român chiar dacă acestea au fost săvârşite în străinătate sau contra cetăţenilor români aflaţi în străinătate56.

1.M. Stoica, "Introducere în studiul dreptului", Tipografi A.S.E., Bucureşti, 1975, p. 8.2.A se vedea 'Digestele" (VI. Hanga, "Drept privat roman", Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1971, p.14).3. l. Ceterchi, "Unele aspecte privind noţiunea normei juridice", în "Revista Română de

84

Drept" nr. 2/1969, p. 64 şi urm.4.l. Ceterchi, "Unele aspecte privind noţiunea normei juridice", în "Revista Română deDrept" nr. 2/1969, p. 64 şi urm.5.Cu privire la semnificaţia juridică a voinţei, a se vedea l. Dogaru, "Valenţele juridice alevoinţei", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1986, p. 284 şi urm.6.1. Ceterchi, M. Luburici, op. cit.; p. 329 şi urm.7. Gh. Boboş, op.cit.; p. 199/2008. Art. 5 din Decretul-Lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi PreşedinteluiRomâniei9. Art. 887 din Codul Civil.

10.Art. 174 din Codul Penal11.Art. 149 Ift. h din Codul de Procedură Penală12.Art. 37 alin. 2 din Codul Familiei

Page 81: tgd santai

13.Art. 213 din Codul Penal14.De exemplu, la desfacerea căsătoriei prin divorţ15. De exemplu, tâlhăria este, printre altele, un furt săvârşit prin întrebuinţareaconstrângerii fizice ori a cele psihice16. In limbajul curent, prin dispoziţie se mai înţelege şi prevederea legală sau norma învigoare care trebuie aplicată, precum şi conţinutul reglementării juridice.17. Art. 685 din Codul Civil18. In limbajul juridic noţiunea de "a sancţiona" se mai întrebuinţează în legătură curecunoaşterea sau conferirea valabilităţii unor acte juridice (normative sau individuale)19. l. Ceterchi, M. Luburici, op. cit. P. 33120. asupra distincţiei dintre sancţiunile şi pedepsele civile a se vedea Gh. Bobo. op. cit. P.206, precum şi bibliografia citată acolo21. De pildă, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect un bun ce numai există.22. l. Ceterchi, M. Luburici, op. cit. p. 331 şi urm.23. Privitor la persoanele fizice şi juridice24. Art. 7 din Codul Muncii25. Art. 17 din Codul Penal26. Cap. VI $ 2 din acest curs27. Hotărârea nr. 1290/1990 a Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Corpului deControl Comercial în cadrul primăriilor şi prefecturilor ( art. 5, lit. h).28. Art. 62 din Decretul-Lege nr. 92/199029. Art. 5 din Legea nr. 37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României30. Art. 4 alin. 2 din Codul Familiei31. A. Pop, Gh. Beleiu, "Drept Civil", T.U.B.. 1980, p. 6532. Art. 161 din Codul Familiei a prevăzut intrarea în vigoare a respectivului act la data de1.02.195433. Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 a prevăzut că intră în vigoare la 30 dezile de la publicarea în Monitorul Oficial.34. l. Oancea, "Drept penal. Partea generala", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1971, p. 12335. Tr. lonaşcu şi colaboratorii, "Drept civil", Ed. Acad., Bucureşti 1967, p. 9636. C. Barbu, "Aplicarea legii penale în spaţiu", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 150-151.37. Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă" (art. 1 din Codul Civil)

85

Page 82: tgd santai

38. Legea penală nu se aplică faptebr care, la data când au fost săvârşite, nu erausăvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni" (art. 11 din Codul Penal)39. l. Ceterchi, M. Luburici, op. cit. p. 384, ed. 1976, voi II.40. Art. 13 din Codul Penal41. Art. 119,120 din Codul Penak42. Art. 2,3,6 din Legea pentru punerea tn aplicare a Codului de Procedură Penală43. Decretul-Lege nr. 5/1989 a prevăzut majorarea cu jumătate a maximului pedepselorprevăzute de Codul Penal pentru unele infracţiuni contra avutului personal şi public Tncontextul evenimentelor de la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului 1990; Legea nr.9/1990 privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor prin acte tntre vii a produsefecte până la adoptarea Legii nr. 18/1991, privind fondul funciar44. Art. 13 din Codul Penal si Art. 49 alin. 2 din Legea nr. 32/1968privind stabilirea şisancţionarea contravenţiilor45. Art. 4, 5, din legea pentru punerea tn aplicare a Codului de procedură penală din 12.11.196846. Art. 25 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă menţine şi alte termenede prescripţie decât cele prevăzute în decret47. Art. 88 din Decretul nr. 16/1976 privind metodologia generală de tehnicalegislativă privind pregătirea şi sistematizarea principalelor proiecte de actenormative

48. De exemplu, instituţia arbitrajului privat reglementat de art. 340 din Codul deProcedură Civilă sau situaţia Codului Comercial, ale cărui dispoziţii nu s-au aplicat încondiţiile existenţei legislaţiei economice ce guverna raporturiloe unităţilor de stat49. L Takacs, N. Niciu, "Drept internaţional public", Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti. 1976, p. 131-13250. Idem, op. cit. p. 20951. Art. 3 din Codul Penal52. Art. 2 alin. 2 din Codul Civil53. l. Filipescu. "Drept internaţional privat", Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti,1979, p. 16354. Art. 2, alin. 2 din Codul Civil55. Art. 5 din Codul Penal56. Art. 5 din Codul Penal

86

Page 83: tgd santai

Capitolul VI Izvoarele (formele de exprimare) ale dreptului

§ 1. Noţiunea izvorului de drept

Voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru fiecare membru cât şi pentru întreaga colectivitate umană trebuie exprimată prin norme care vor îmbrăca o anumită formă, denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, că noţiunea de izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime.Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri.1

a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă ce determină conţinutul voinţei sociale generale. Cel de al doilea sens reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se exteriorizează voinţa socială generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate. La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi forma externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (respectiv prin lege, decret, hotărâre, etc.)

b După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică forme de exprimare nemijlocită din care derivă norma, aşa cum sunt, de exemplu, actele normative, şi izvoare indirecte sau mediate necuprinse în acte normative, dar la care acestea din urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor aşa cum sunt, de exemplu, obiceiul, regulile de convieţuire socială, etc.

c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise (documente, inscripţii, etc.) şi izvoare nescrise precum, de exemplu, alte date arheologice, diferite tradiţii orale, etc.

Izvorul de drept poate fi definit ca forma specifică pe care o îmbracă la un moment dat voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a raporturilor

87

Page 84: tgd santai

sociale determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice.

§ 2. Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan

Existenţa mai multor forme de exprimare a dreptului se întâlneşte în toate societăţile organizate statal ca rezultat al marii varietăţi şi a complexităţii relaţiilor sociale, a existenţei diferitelor categorii de organe ale statului constituite în puteri distincte sau în sisteme ierarhice având diferite atribuţii de reglementare, cât şi a particularităţilor specifice fiecărui sistem de drept, în evoluţia lor istorică tipurile de drept au adoptat diverse forme de exprimare a normelor cărora le-au acordat o importanţă diferită în ierarhia izvoarelor de drept.

Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan se compune din următoarele categorii:- actele normative ale organelor de stat (ale puterii legislative

şi ale celei executive), în cadrul cărora distingem, pe de o parte,legea, iar pe de altă parte, actele normative subordonate legii;

- actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii,persoane juridice, toate cu caracter nestatal, privat;

- alte categorii de izvoare cum sunt contractul normativ şi, înmod cu totul excepţional, obiceiul juridic sau cutuma, precum şiregulile de convieţuire socială;

- lipsa unor categorii de izvoare de drept, cunoscute de altesisteme juridice, cum sunt practica judiciară şi doctrina juridică;

- coexistenţa unor izvoare de drept în perioade istoricediferite (ca, de exemplu, codul civil, codul penal, noile reglementăriîn materie funciară şi comercială, etc.).

§ 3. Caracterizarea izvoarelor dreptului român

Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprinde o mare varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie având următoarele trăsături:

I. Existenţa mai multor forme de exprimare ale dreptului în cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinantă, a cărui unică modalitate de exprimare o constituie actul normativ3 cu multiplele sale avantaje, deoarece:

88

Page 85: tgd santai

a. oferă posibilitatea exprimării precise şi concise a voinţeilegiuitorului şi a regulilor de conduită pe care le conţine, comparativcu orice altă formă, ca, de exemplu, obiceiul juridic sau practicajudiciară;

b. permite subiectului de drept interesat o mai lesnicioasăcunoaştere a conţinutului reglementării, uşurând conformareacorespunzătoare a acestuia în respectarea şi executarea normei,concomitent cu diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretareaşi aplicarea legii;

c. înlesneşte adaptarea rapidă .a dreptului la nevoile demoment şi de perspectivă ale societăţii, concomitent cu abrogareaactelor devenite necorespunzătoare, creându-se astfel un sistem dedrept unitar, stabil şi omogen, corelat între ramurile sale, în care seîmbină necesităţi permanente cu nevoi de moment, iar stabilitateajuridică cu dinamica legislativă;

d. permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnicimoderne de elaborare, sistematizare, interpretare şi aplicare adreptului, bazate pe o metodologie unitară de tehnică legislativă;4

e. realizarea şi promovarea eficientă a legalităţii, a drepturilorşi libertăţilor cetăţeneşti;

f. se creează un sistem ordonat al izvoarelor de drept înfuncţie de forţa juridică a acestora, determinată, în principal, decategoria organelor emitente şi de poziţia lor ierarhică, în care legeaocupă locul central - toate celelalte acte normative trebuind să i seconformeze;

g. apariţia unor noi forme de exprimare a dreptului scris, carezultat al activităţii normative recunoscute de stat desfăşurate dediferite subiecte colective de drept public sau privat;

h. rolul hotărâtor al actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor dreptului.II. Obiceiul juridic sau cutuma ca şi regulile de convieţuire socială constituie numai în mod

excepţional izvoare de drept şi numai în domeniul în care legea face trimitere expresă la ele.III. Nu se recunoaşte practicii judiciare şi doctrinei juridice caracterul de izvor de drept.

89

Page 86: tgd santai

§ 4. Actele normative ale organelor de stat §4.1. Legea.

Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două accepţiuni, în sens strict juridic legea desemnează actul normativ al puterii legislative care reglementează cele mai importante raporturi sociale, se elaborează după o procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea.

în terminologia politico-juridică cuvântul "lege" este folosit într-un sens deosebit de larg desemnând în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, provenind de la un organ de stat şi exprimată printr-un act normativ.

Pornind de la definiţia juridică a legii îi putem stabili principalele trăsături, îmbinând criteriile de ordin formal cu cele de ordin material.

a. Legea emană, de regulă, de la puterea legislativă, în cazul ţării noastre parlamentul, unicul organ legiuitor, compus din două camere, Senatul şi Camera Deputaţilor, în organizarea iniţială,5 Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună s-au constituit de drept în Adunarea Constituantă pentru adoptarea Constituţiei României. Până la adoptarea Constituţiei, Parlamentul îşi desfăşura activitatea şi ca adunare legiuitoare, iar după intrarea în vigoare a Constituţiei numai ca adunare legislativă, hotărând organizarea de noi alegeri în termen de cel mult un an.

Parlamentul a adoptat Constituţia6, cel mai important act normativ sau legea fundamentală, întrucât toate celelalte legi trebuie să fie conforme cu aceasta. Parlamentul nu este îndreptăţit să dea interpretarea general-obligatorie a legilor. Chiar dacă Guvernul, organ de vârf al puterii executive, poate emite ordonanţe în temeiul delegării legislative în domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse spre ratificare parlamentului, în caz contrar ele devenind caduce, ceea ce demonstrează că respectivele acte normative nu pot depăşi ca forţă juridică lege. De asemenea, faptul că Preşedintele României, şi el organ de vârf între autorităţile statului, emite decrete, inclusiv cu caracter normativ, în realizarea atribuţiilor sale de reprezentare a statului pe plan intern sau internaţional, aceste acte au totuşi o forţă juridică inferioară legii faţă de care trebuie să se conformeze.

90

Page 87: tgd santai

în statele unitare există, de regulă, un singur organ legislativ, indiferent de numărul camerelor care îl compun, pe când în statele federale sau federative există, alături de organul legislativ federal sau unional, şi organe legiuitoare ale republicilor sau statelor componente şi ale căror legi trebuie să fie conforme cu legile federale (federative).7

în mod cu totul excepţional unele sisteme de drept consacră referendumul ca formă populară de adoptare a legilor ori de modificare a constituţiei.

Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor având forţa juridică supremă este expresia organizării şi exercitării democratice a puterii publice în stat, a faptului că întreaga activitate normativă cât şi cea de aplicare a dreptului trebuie să se realizeze numai în baza actelor celui mai reprezentativ organ din stat şi care exprimă în modul cel mai direct voinţa întregii naţiuni.

b. Legea reglementează cele mai importante relaţiisociale în mod primar, originar (nederivat) ceea ce explică şi rolul eide bază în cadrul izvoarelor de drept, într-adevăr, prin lege seconsacră juridic sistemul sau regimul politic al unei societăţi, modulde exercitare a puterii publice, forma de guvernământ şi structurastatului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, proprietatea, organizareaautorităţilor statului, bugetul acestuia, infracţiunile şi pedepsele, etc.

Normele generale pentru toate domeniile vieţii social-economice sunt stabilite prin lege şi nu prin acte subordonate şi derivate legii, precum hotărârile guvernului sau instrucţiunilor ministerelor. Reglementarea primară, prin lege, a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate reglementa orice raport social şi în orice modalitate, fără nici o îngrădire sau autorizare, parlamentul nefiind limitat în materia atribuţiilor legislative decât de Constituţie şi actele internaţionale la care statul nostru este parte. Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege sunt de regulă de natură secundară, derivată, făcând aplicarea normativă a domeniilor de reglementare rezervate legii8 sau intervenind în domenii nerezervate acesteia ori în care nu s-a recurs la o reglementare primară legislativă, existând doar un cadru juridic mult prea general.

Tocmai datorită marii varietăţi de raporturi sociale şi a diversităţii de reglementare, conţinutul legilor este foarte diferit, iar ele se pot clasifica după cele mai diverse criterii.

c. Legea se adoptă cu o anumită procedură, ceea ce faceca ea să se deosebească de toate celelalte acte normative inclusivale organului legiuitor, ca de exemplu, hotărârile proprii. De fapt şi de

91

Page 88: tgd santai

drept, sub aspect formal procedura de adoptare este care poate diferenţia cel mai bine mai ales din punct de vedere al forţei juridice actele aceluiaşi organ, iar în cazul dat procedura legislativă asigură legii, comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, forţa juridică superioară.Această procedură se compune din mai multe etape.9

O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde, la rândul său, mai multe faze în cadrul fiecărei camere, şi anume iniţiativa legislativă, avizarea proiectului legii, dezbaterea acestuia, votarea, trimiterea actului spre dezbaterea şi votarea celeilalte camere, eventual medierea divergenţelor dacă acestea există în cazul necorelârii textelor normative.

O a doua etapă cuprinde îndeplinirea unor forme posterioare adoptării şi anume semnarea actului legislativ de către preşedinţii celor două camere, respectiv al Senatului şi al Camerei Deputaţilor, promulgarea legii de către Preşedintele Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României partea l.10

d. Legea are o forţă juridica superioară tuturor celorlalte acte normative ale statului tocmai ca o consecinţă firească a primelor trei elemente deja indicate. Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie, care este tot o lege, dar cu caracter fundamental şi a cărei superioritate juridică rezidă din faptul că ea a fost produsul manifestării de voinţă comune a întregului Parlament, format ca Adunare Constituantă pentru adoptarea Constituţiei.11

Legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia izvoarelor de drept fiind emanaţia organului reprezentativ suprem. Datorită acestei poziţii orice alt act normativ se subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea, iar legalitatea lui se apreciază numai în raport cu legea.Clasificarea legilor se face după mai multe criterii.

a. După însemnătatea ,şi forţa lor juridică se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi organice şi legi ordinare sau obişnuite. Constituţia şi celelalte legi constituţionale (de exemplu cele de modificare a ei) reglementează cele mai importante relaţii sociale, alcătuind baza juridică a întregii organizări şi activităţi de stat, inclusiv a celei normative, care trebuie să fie conformă cu Constituţia, în acest sens Curtea Constituţională are, printre altele, importanta atribuţie de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, deciziile sale emise în această materie având caracter obligatoriu şi definitiv.

92

Page 89: tgd santai

Legile organice şi cele ordinare elaborate în baza celor fundamentale reglementează cele mai variate raporturi sociale, în cadrul lor se disting codurile (codul civil, codul penal, etc.) ce cuprind într-o formă unitară şi sistematizată principalele noime ale unei ramuri de drept sau a unui domeniu de activitate (codul silvic, vamal, codul aerian). De asemenea, o categorie importantă a legilor o formează legile care reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile organelor de stat, cum ar fi de exemplu cele de organizare şi funcţionare a Guvernului, a ministerelor, legea de organizare judecătorească, cea privind administraţia locală, legile pentru organizarea unor ministere determinate, etc.

Categorii specifice ale legii sunt legile excepţionale şi cele temporare, adoptate pentru situaţii deosebite sau/şi, respectiv, pentru o perioadă limitată de timp determinată de evenimente deosebite (de exemplu, calamităţi naturale, stare de război, etc.) precum şi legile interpretative care lămuresc sensul altor legi sau ale unor acte normative subordonate legii.

b. După conţinutul lor legile pot fi materiale şi procedurale.Primele cuprind norme ce trebuie respectate şi aplicate subiectelorde drept (persoane fizice şi juridice, cetăţeni şi funcţionari) înactivitatea curentă a acestora şi în raporturile dintre ele. Cea de-adoua acţiune sau activitate, publică sau privată, inclusiv cea deemitere sau întocmire a actelor juridice şi cea de tragere larăspundere a celor care au încălcat legea sau normele materiale, înacest sens, distingem codul civil şi codul de procedură civilă, codulpenal şi codul de procedură penală, deşi aceste acte normative nuconţin în totalitate numai norme juridice de o singură categorie.

c. După ramura de drept pentru care constituie principalizvor de drept - datorită obiectului reglementării juridice - legile pot ficivile, penale, administrative, financiare, etc.

d. în statele federale (federative) distingem legile federaţiei şilegile statelor componente, ultimele trebuind să fie în acord cuprimele.

e. întocmai ca şi la clasificarea normelor, legile pot figenerale, speciale şi excepţionale, după sfera lor de cuprindere, ceade-a doua categorie derogând de la prima, iar ultima derogând de laprimele două.

93

Page 90: tgd santai

§ 4.2. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii

Activitatea normativă a puterii legislative nu poate cuprinde toate domeniile vieţii social-politice şi economice, mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor şi nici nu-şi propune să reglementeze orice raport social în detaliu. De aceea, alături de activitatea legislativă se mai dezvoltă şi o intensă activitate normativă a celorlalte organe de stat (Preşedintele Republicii, administraţia publică) întemeiată pe Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei respectivelor autorităţi publice. Actele acestor organe, deşi sunt subordonate legii, şi în măsura în care sunt în acc-rd cu ea, vor fi tot atât de obligatorii în efectele lor ca şi legea, pentru toate subiectele care cad sub incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-se întotdeauna în mod prioritar. Trebuie să reţinem că indiferent de forţa juridică a oricărui act normativ, adică de puterea cu care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ, respectivul acte este pentru subiectul de drept tot atât de obligatoriu ca şi legea, atunci când se bazează şi este în acord cu ea. Dintre acestea enumerăm:

1. Decretele prezidenţiale cu caracter normativ sunt emisede Preşedintele României în cazurile prevăzute de Constituţie şi legi.Asemenea acte pot fi emise cu ocazia declarării mobilizării, ainstituirii stării de urgenţă, declarării războiului. Ele sunt semnate depreşedinte şi contrasemnate de primul ministru.

2. Hotărârile guvernului cu caracter normativ sunt emise deacesta în calitatea sa de organ de vârf al administraţiei publice şicare exercită puterea executivă la nivel general pe întreg teritoriulţării. Hotărârile sunt întemeiate pe Constituţie şi legi cuprinzândmăsuri de organizare a executării acestora din urmă, fiind adoptateîn cele mai diverse domenii cum ar fi, de exemplu, organizareaadministrativă centrală şi locală (structura ministerelor şi organelorexecutive în teritoriu, înfiinţarea unor organe de importanţă centralăşi subordonate guvernului, etc.), modul de înfăptuire a unui activităţieconomice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc.

Hotărârile guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia aşa cum sunt ele prevăzute în Constituţie, în legea organică şi în alte legi, în vreme ce regulamentele se adoptă în aplicarea legilor când prin lege se prevede necesitarea emiterii unor astfel de acte pentru punerea lor în executare, în mod excepţional, în baza unei împuterniciri exprese şi pentru o durată limitată în timp (pe

94

Page 91: tgd santai

baza unei legi de abilitare), guvernul poate emite ordonanţe în domenii rezervate legii care vor trebui ulterior supuse spre ratificare parlamentului.

3. Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şiale celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate aleadministraţiei de stat (Banca Naţională, Academia României,Comisia Naţională pentru Statistică, etc.) se emit, de regulă, întemeiul unor prevederi exprese cuprinse în legi, decrete, hotărâri şiregulamente ale guvernului sau, în mod excepţional, chiar în lipsaunei asemenea împuterniciri, dar numai atunci când actul de nivelsuperior reclamă prin însăşi natura conţinutului său existenţa unuiact subordonat care să-i asigure o bază unitară de executare.

4. Actele normative ale organelor locale ale administraţieipublice cuprind hotărârile, dispoziţiile şi ordinele.

a. Hotărârile normative ale consiliilor locale, dispoziţiile cuacelaşi caracter ale primarilor, precum şi ordinele prefecţilor suntobligatorii în unitatea administrativ-teritorială în care acesteafuncţionează (judeţ, municipiu, oraş şi comună) ca organe teritorialecu competenţă generală ale administraţiei de stat, atât pentrupersoanele fizice şi juridice, care îşi au domiciliul sau sediul, cât şipentru organele de stat în subordinea ierarhică. Aceste acte se emitîn exercitarea atribuţiilor de interes local a respectivelor autorităţi, pebaza şi în vederea executării legilor, decretelor, hotărârilor şiregulamentelor, cu precizarea temeiului legal.

b. Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor localede specialitate (direcţii - financiară, sanitară, de muncă şi ocrotirisociale -, inspectorate - pentru cultură, şcolar -, etc.) sunt emise întemeiul actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de laputerea legislativă, preşedinţie, administraţia publică ierarhicsuperioară.

5. Tratatele, acordurile şi convenţiile convenţionale la careRomânia este parte constituie izvoare externe ale dreptului careproduc efecte pe plan intern, în urma ratificării lor, fie în mod direct,fie indirect, atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentrua fi pusă în acord cu dreptul internaţional.

Page 92: tgd santai

Enunţarea actelor normative anterior prezentate nu epuizează întreaga gamă a izvoarelor dreptului deoarece există şi alte acte normative ale autorităţilor de stat ce intră în această categorie. Aşa este cazul, de exemplu, hotărârilor normative ale camerelor parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) prin care acestea îşi aprobă propriile regulamente. De asemenea, se mai

95

întâlnesc acte normative, dintre care unele reflectă autorul reglementării, iar altele conţinutul acesteia, cum sunt de exemplu "normativele", "standardele", "normele interne", etc.

în concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) al autorităţilor publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării (legislativ sau executiv), caracterul general sau special al competenţei materiale determină, în principal, forţa juridică a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept. Astfel, competenţa sa materială (generală sau specială) cât şi cea teritorială este mai largă cu atât mai mult se impun actele sale comparativ cu alte reglementări în aceeaşi materie, dar care provin de la organe ocupând o poziţie ierarhică inferioară sau cu o competenţă mai limitată.

§ 5. Alte izvoare ale dreptului

§ 5.1. Actele normative ale organizaţiilor nestatale

în societatea noastră îşi desfăşoară activitatea, în afara autorităţilor de stat, publice, numeroase şi variate organizaţii şi asociaţii nestatale sau private, de cele mai diferite tipuri şi profile, cum sunt cooperativele, societăţile, băncile, etc, unele cu scop lucrativ sau altele cu scop nelucrativ, asociaţii, fundaţii, dintre care unele având personalitate juridică, iar altele fiind lipsite de această calitate. Organizarea şi funcţionarea imensei majorităţi a acestora se face, în general, în baza propriilor statute, adoptate în acord cu legislaţia în vigoare sau chiar în baza unor reglementări ale organelor de stat.

Aceste organizaţii adoptă în mod obişnuit acte nejuridice destinate membrilor lor care sunt respectate benevol de către aceştia sau, la nevoie, prin utilizarea mijloacelor de sancţionare proprii respectivelor organizaţii. Concomitent ele încheie numeroase acte juridice cum

Page 93: tgd santai

sunt cele civile, comerciale, de dreptul muncii şi, uneori, emit chiar acte juridice unilaterale deosebit de specifice, cu caracter individual şi chiar normativ ce pot12 produce efecte chiar în afara lor, fiind recunoscute sau sancţionate de stat şi ganatate, în aplicarea lor, prin forţă publică de constrângere.

Sub aspectul izvoarelor de drept interesează numai actele juridice unilaterale cu caracter normativ care stau la baza unor raporturi juridice specifice acestor organizaţii şi cu privire la care în

96

literatura juridică mâi veche au fost exprimate cele mai diverse opinii referitoare la natura lor ca acte de reglementare.13

§ 5.2. Obiceiul juridic sau cutuma

Obiceiul juridic reprezintă o regulă de conduită constituită în decursul vremii neelaborată de stat, dar ulterior recunoscută de acesta, exprimând voinţa unei colectivităţi care o aplică în mod constant şi o consideră obligatorie, garantată, la nevoie, prin forţa publică de constrângere. Cutuma sau obiceiul juridic constituie, în istoria izvoarelor dreptului, prima formă de exprimare generală şi obligatorie a dreptului căruia statul a căutat, cel puţin la început, să-i asigure forţa juridică necesară garantându-i aplicabilitatea în măsura în care servea un anumit interes social, de regulă, al păturii aristocratice conducătore, transformând-o astfel în regulă de drept.

Recunoaşterea cutumei ca izvor de drept pentru începuturile vieţii statal-juridice se explică printre altele şi prin neputinţa, de moment, a organizării de stat din acele timpuri de a prevedea şi de a cuprinde prin reguli normative scrise diferitele aspecte de interes social-politic general. Pentru începuturile istoriei dreptului, chiar unele legi scrise (Codul lui Hammurabi, la babilonieni, sau Legea celor douăsprezece table la romani) nu sunt altceva decât colecţii de obiceiuri străvechi, formate cu mult înainte de gruparea lor scrisă, chiar dacă se mai intercalau cu noile norme de tip sclavagist ale puterii publice în curs de consolidare.

în dreptul de tip sclavagist şi apoi feudal cutuma a fost principal izvor de drept datorită unei mai slabe dezvoltări economico-sociale, dar şi a unei activităţi de stat, inclusiv normative, mai reduse, pe fundalul existenţei unei relative fărâmiţări a organizării de stat şi a marii

Page 94: tgd santai

diversităţi de particularităţi locale, toate la un loc împiedicând formarea unui sistem de drept unitar pe o arie statală extinsă.

în dreptul burghez modern, aflat încă la începuturile sale, obiceiul a continuat să rămână izvor de drept şi ca rezultat al păstrării unor puternice rămăşiţe feudale în noua societate, a existenţei unor viguroase interese ale burgheziei locale puternice, cât ş! datorită caracterului vremelnic şi relativ incomplet al activităţii normative de stat. De aceea, obiceiul era luat în considerare mai ales în sfera raporturilor juridice dintre indivizi, în domeniul reiaţilor particulare sau private, cum sunt cele de drept civil, comercial, fiind avut în vedere şi de practica instanţelor judecătoreşti care soluţiona litigii în aplicarea legii locului.

97

Pe de altă parte, cum însăşi legile se caracterizau pentru început prin numeroase lacune, organele de aplicare a dreptului erau nevoite să recurgă la cutumă nu numai când legea scrisă făcea trimitere la ea, dar şi ori de câte ori obiceiul viza situaţii necuprinse în legi, iar prevederile sale se pretau aplicării cazului concret dat.

In general, în dreptul contemporan putem remarca scăderea considerabilă a cutumei ca pondere în sistemul izvoarelor juridice deoarece, printre altele, obiceiul:este incompatibil cu caracterul organizat, uneori chiar planificat, al activităţii legislative şi a actului normativ însuşi;antrenează arbitrariul prin largile posibilităţi de interpretare şi aplicare diferită, respectiv, diferenţiată; - nu face faţă ritualului rapid al dezvoltării sociale care impune o dinamică evolutivă activităţii normative şi căreia nu îi corespunde modul lent şi greoi de formare a obiceiului;pe plan intern cutuma reprezintă numai în mod excepţional un izvor de drept şi numai doar atunci când legea face trimitere expresă la obicei pentru acele raporturi juridice de o importanţă redusă, locală, limitate ca număr şi arie de aplicabilitate, nereglementate tocmai pentru aceste motive de dreptul scris, dar în acord cu cadrul legal general (de exemplu, cazul raporturilor civile în materia servitutilor, a raporturilor de vecinătate, prev. de art. 6000, 607, 610 Cod Civil). Pe plan extern însă, cutuma constituie un important izvor al dreptului internaţional public contemporan (de exemplu, în materia uzanţelor diplomatice) ca şi a dreptului comerţului internaţional.

Page 95: tgd santai

§ 5.3. Contractul normativ

în mod obişnuit contractul este un act juridic individual reprezentând un acord de voinţă între două părţi determinate în scopul de a constitui, modifica sau desfiinţa între ele un raport juridic. Contractul normativ constituie tot un acord de voinţă între părţi determinate, dar stabileşte reguli cu caracter general după care se vor conduce apoi subiectele participante în raporturile juridice concrete întemeiate pe acest contract general.

98

în dreptul intern contractul normativ a fost un important izvor al dreptului constituţional reglementând domenii prioritare ale vieţii social-politice. Prin asemenea contracte diferite pături şi categorii sociale îşi reglementau relaţiile dintre ele, ca, de exemplu, nobilimea şi regalitatea (Magna Charta Libertatum din anul 1215 în Anglia), între ţăranii răsculaţi şi nobilime (înţelegerea de la Cluj - Mănăştur din 6 iulie 1437 în urma victoriei populare de la Bobâlna) sau între seniorii feudali şi vasalii acestora, în cazul statelor federative contractul normativ reglementează structura unională aşa cum a fost de exemplu Acordul de constituire a U.R.S.S. (din anul 1922).

Actualmente, în dreptul intern, contractul normativ, sub forma contractului colectiv de muncă, constituie un important izvor al dreptului muncii. El se închei în urma negocierilor dintre conducerea întreprinderii sau patronat şi organizaţia sindicală din respectiva unitate, ca reprezentantă a salariaţilor, în scopul ocrotirii intereselor acestora din urmă, urmând ca în baza lui să se încheie ulterior contractele individuale de muncă - dintre salariat şi întreprindere - şi în care se reflectă condiţiile generale din contractul colectiv negociat.

Pe plan extern, contractul normativ, sub forma tratatului internaţional - bi şi multilateral - este un important izvor al dreptului internaţional public care stă la baza numeroaselor acte şi fapte juridice menite a concretiza drepturile şi obligaţiile generale izvorâte din tratatele încheiate.

§ 5.4. Regulile de convieţuire socială

Aceste reguli constituie un izvor indirect14 al dreptului şi numai în măsura în care legea face trimitere expresă la ele. Astfel, de exemplu, drepturile civile ale persoanelor fizice se recunosc, printre altele, dacă sunt în acord cu respectivele reguli, 15 ori organizaţiile cooperatiste şi cele nestatale se dizolvă

Page 96: tgd santai

atunci când scopul urmărit sau mijloacele utilizate pentru realizarea lui au devenit contrare regulilor de convieţuire.16

Alteori legea sancţionează fapte ce aduc atingere nemijlocită regulilor de convieţuire socială17 sau bunelor moravuri18, instituind contravenţii şi infracţiuni, deşi nu defineşte regulile sociale prin a căror încălcare se produc abaterile incriminate, în cazul în care însăşi legea reglementează în mod direct unele reguli de convieţuire - cum ar fi, de exemplu, în materia raporturilor personale nepatrimoniale dintre soţi, ori dintre părinţi şi copii, etc., în Codul Familiei19 suntem deja în prezenţa unor reguli juridice propriu-zise

99

care însă vor avea ca izvor de drept în exclusivitate actul normativ ce le consacră în mod nemijlocit.

§ 6. Practica judiciară în sistemul dreptului român contemporan

Practica judiciară sau judecătorească (numită şi jurisprudenţă) reprezintă totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată în cauzele rezolvate având ca obiect raporturile juridice dintr-un anumit domeniu (de exemplu, în materie de moştenire, de divorţ, în cea a omuciderii, etc.20).

Atunci când o hotărâre judecătorească este dată într-o cauză concretă - şi în lipsa unei reglementări legale pe deplin aplicabile pentru acea cauză - dar care devine obligatorie, în ceea ce priveşte modul de soluţionare pentru toate cauzele similare şi ulterioare ce vor fi judecate şi faţă de care hotărârea iniţială se constituie ca o regulă obligatorie de urmat, suntem în prezenţa precedentului judiciar. Când activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă sau o practică soluţionarea în acelaşi mod şi în baza aceleiaşi hotărâri, ce serveşte ca model, a tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa practicii judiciare devenite izvor de drept ca un precedent judiciar multiplu, adică repetat de fiecare dată în acele cauze pentru care hotărârea judecătorească iniţială a îmbrăcat forma unei reguli de drept obligatorii pentru viitor.

Practica judiciară a avut valoare de izvor de drept mai ales în perioadele de început ale formării dreptului, când soluţionarea cauzelor se întemeia mai mult pe cazuistică decât pe reguli abstracte predeterminate, ce lipseau în cea mai mare parte, însă, pe măsura dezvoltării activităţii normative a statului, practica judiciară a pierdut tot mai mult din importanţă, întocmai ca şi cutuma juridică. Practicii judiciare i s-a mai recunoscut valoarea de izvor de drept şi la începuturile dreptului modern (burghez) acolo unde s-a u

Page 97: tgd santai

mai păstrat relaţii sociale de tip feudal sau unde interese locale ori tradiţii specifice puternice s-au îmbinat cu o legislaţie relativ lacunară ca, de exemplu, în sistemul de drept anglo-saxon.

în dreptul contemporan românesc nu i se recunoaşte practicii judiciare calitatea de izvor de drept, deoarece principiul separaţiei puterilor în stat şi cel al legalităţii impun instanţelor de judecată doar aplicarea legii, întrucât crearea ei este un atribut legislativ, împiedicandu-se astfel edictarea normei de către judecător, situaţie în acord deplin cu funcţia principală a justiţiei, şi

100

anume soluţionarea încălcărilor de lege cu aplicarea sancţiunilor legale21._în practică22 se pot ivi însă şi cazuri în care să lipsească sau să fie insuficiente ori neclare

textele legale necesare soluţionării lor. Şi într-o atare situaţie instanţa judecătorească trebuie să dea o rezolvare, fiind călăuzită de principiile fundamentale ale dreptului ori de cele generale ale ramurii sau instituţiei juridice respective, precum şi de conştiinţa sa juridică, fiind independentă în modul de soluţionare. Nici organizarea ierarhică a sistemului instanţelor judecătoreşti care permite prin exercitarea căilor de atac ca instanţele superioare să desfiinţeze hotărârile instanţelor inferioare, nu le obligă pe acestea din urmă la însuşirea opticii şi a opiniei instanţelor de control judiciar în aplicarea legii, în măsura în care starea de fapt iniţial constatată a rămas aceeaşi, neschimbată. Astfel, hotărârea judecătorească are putere de lege doar pentru cauza în care s-a dat, beneficiind de stabilitate sau autoritatea lucrului judecat, dar nu şi pentru alte cauze similare.

Caracterul obligatoriu al legii şi unitatea modului ei de aplicare nu exclude, în procesul soluţionării unei cauze, o aplicare diferenţiată a normei, în limitele cadrului legal, de exemplu, prin individualizarea sancţiunii sub aspectul naturii (amendă sau închisoare), a limitelor acesteia, etc.

Un loc aparte în practica judiciară îl ocupă deciziile de îndrumare a Plenului Curţii Supreme de Justiţie - întrunit periodic, cu participarea ministrului justiţiei şi al procurorului general - prin care se stabilesc orientări în activitatea de judecată a instanţelor în vederea aplicării

Page 98: tgd santai

unitare a dreptului, mai ales atunci când se constată existenţa unei practici judiciare neuniforme în aceeaşi materie.

Aceste decizii deşi nu sunt date în cauze concrete, ci se deduc din ele, îndrumă instanţele în aplicarea uniformă şi unitară a legii, pentru prevederea erorilor, înlăturând posibilităţile de interpretare diferită a aceloraşi prevederi legale. Prin ele nu se creează noi norme de drept, nu se completează şi nici nu se dezvoltă legea, ci doar se explică sensul real al normei în vigoare. Opinia sau punctul de vedere exprimat de plenul instanţei supreme se poate schimba, după o perioadă de timp, fiind înlocuit cu altul, cu o nouă decizie de îndrumare, chiar fără să fi operat o schimbare a reglementării existente.

în concluzie23, deciziile de îndrumare nu sunt izvoare ale dreptului, neavând caracter obligatoriu pentru judecători, care sunt

101

independenţi în activitatea lor şi se supun numai legii, dar întrucât ele reprezintă opinii de specialitate juridică emise la un moment dat într-o anumită problemă, putând fi luate în considerare de instanţele de judecată datorită prestigiului şi poziţiei organului de la care emană.

§. 7. Ştiinţa juridică (doctrina)

Doctrina, cu toată incontestabila sa valoare ştiinţifică, nu constituie un izvor de drept, dar caracterul argumentat şi convingător al soluţiilor propuse pot să le impună ca recomandări practicii judiciare în rezolvarea într-un anumit mod a unei cauze ori pot reprezenta propuneri („de lege ferenda") însuşite de legiuitor şi transpuse în noile acte normative.

1.1. Demeter, I. Ceterchi, „Introducere în studiul dreptului", op. cit., p. 148; Colectiv,„Teoria generala a statului şi dreptului", op. cit., p.345-347, l. Ceterchi, M. Luburici, op.cit., p.339-340; Gh. Boboş, op. cit., p.1782. Asupra altei accepţiuni date acestui sens a se vedea A. Pop, Gir Beleiu, op. cit.,p.523.1. Ceterchi, M. Luburici, op. cit., p.248-250, voi. II, ed. 19764.A se vedea Decretul nr. 16/1976 referitor la metodologia generală de tehnicălegislativa, pregătirea si sistematizarea principalelor proiecte de acte normative5.Art. 80 din Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi PreşedinteluiRomâniei6.A. Iorgovan, l. Muraru, F. Vasilescu, l. Vida, „Noua lege electorală a României",texte şi comentarii, Bucureşti, 1990, p. 101-102

7.Aceasta nu exclude coliziunea între respectivele categorii de legi, urmând săopereze reguli specifice de soluţionare a conflictului de legi Tn spaţiu conformnormelor de trimitere8.A se vedea opiniile formulate de T. Drăganu, „Supremaţia legii în dreptul R.S.R.",

Page 99: tgd santai

Editura Dacia, Cluj, 1982, p,96-1399.A se vedea art. 75-93 din Hotărârea nr. 12/1990 privind Regulamentul AdunăriiDeputaţilor şi art. 66-84 din Hotărârea nr. 13/1990 privind Regulamentul Senatului

10.Art. 82 alin. Ultim din Decretul-lege nr. 92/199011. Art. 80 alin.1 din Decretul-lege nr. 92/199012.A se vedea Tn acest sens atribuţiile de reglementare consacrate prin Decretul-legenr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti (art. 15) şiDecretul-lege nr. 67/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şicredit (art.11)13.A se vedea V.l. Hanga, „Actele juridice ale organizaţiilor obşteşti", In „Justiţianouă", nr. 8/1963,p.31-32; l. Fodor, „Despre natura activităţii şi a actelor organizaţiilorobşteşti..." tn „Studii şi cercetări"14.în sens contrar, A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.61-6215.Art.! din Decretul-lege nr. 31 /1954 privitor la persoanele fizice şi juridice16.Art. 45 lit. „c" din Decretul-lege nr. 31/1954

102

17. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a normelor deconvieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice18. Infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice (art. 321din Codul Penal)19. De exemplu art. 2 din Codul Familiei20. Dicţionar de Drept Procesual Civil, 1983, p.28921. Art. 4 din Codul Civil prevede expres interdicţia ca judecătorul să emită reguli prinhotărârea pronunţată.22. fn caz de refuz de soluţionare judecătorul s-ar face vinovat de denegare dedreptate, cf. Art. 3 din Codul Civil.23. Cu privire la rolul practicii judicxiare în perfecţionarea edictării dreptului a se vedeaA. Nasohitz şl I. Fodor, "Rolul practicii judiciare în formarea şl perfecţionarea dreptuluisocialist", Editura Academiei, Bucureşti 1961; A. lonascu, M. Mureşan. M. Costin, C.Surdu, "Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civilromân", Editura Academiei, Bucureşti, 1973; A. lonascu, M. Mureşan, M. Costin, V.

Page 100: tgd santai

Ursa, G, Chivu, M. Banciu, "Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilordreptului civil român", voi. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1978.

Pag.104 pauza

103

Page 101: tgd santai

Capitolul VII

Raporturile juridice.

§1. Noţiunea şi definiţia raporturilor juridice,

Normele juridice, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul respectării lor în relaţiile dintre subiectele de drept. Imensa majoritate a acestor reguli îşi ating scopul prin conduita conformă a participanţilor la raporturile sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într-un mod activ, cum este cazul normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în cazul normelor permisive. în situaţia normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor penale, eficienţa lor este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului, în caz contrar, prin adoptarea unei conduite active, ia naştere raportul juridic de răspundere şi, implicit, cel de constrângere, în ambele ipoteze şi de cele mai multe ori pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice ori să înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic1 declanşator al incidenţei regulii de drept, care, alături de norma însăşi, constituie condiţii ale raportului juridic2.

Raporturile juridice se definesc3 ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

§ 2. Trăsăturile (caracteristicile) raportului juridic.

Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice ale acestora şi în conformitate cu care respectivele relaţii au un caracter social, voliţional şi ideologic4.

a. Raporturile juridice sunt o categorie a raporturilor sociale, întrucât reprezintă relaţii ce se stabilesc exclusiv între oameni, fie luaţi individual, fie organizaţi - neputându-se forma în afara societăţii - şi a căror conţinut este reglementat prin norme juridice. Deci, nu orice relaţie socială reprezintă un raport juridic, dar orice raport juridic este întotdeauna şi o relaţie socială.

105

Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dialectică dintre conţinutul social al acestuia şi forma juridică pe care o îmbracă. Deci un raport social transformat în raport juridic nu încetează prin aceasta să fiinţeze şi ca raport social5 dar, pe de altă parte, în afara raporturilor juridice, în societate mai există şi alte numeroase raporturi sociale de ordin politic, economic, moral sau religios care nu au caracter juridic.

Page 102: tgd santai

Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii pot viza bunuri materiale sau lucruri ori de ocrotire a mediului înconjurător, întrucât respectivele relaţii de proprietate sau de ordin ecologic nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate şi bunul aflat în proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului biologic şi natură, ci aceste relaţii se stabilesc între oameni, luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu privire la natură.

Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele procesuale sau procedurale formate în cadrul judecăţii, deşi nu au corespondent în viaţa socială (pe care să-l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnica aplicării dreptului, au şi ele tot un caracter social, deşi nu decurg în mod direct din condiţiile vieţii sociale. Totuşi, deoarece aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului material (de conţinut) - care în mod evident are un caracter social - , atunci când acesta din urmă este încălcat aspectele social-juridice ne apar în poziţia părţilor aflate în proces, din drepturile şi obligaţiile lor procesuale, din conţinutul şi modul de aplicare a sancţiunii, inclusiv exercitarea constrângerii de stat.

b. Raportul juridic este un raport ideologic, într-adevăr, dacă raporturile materiale formate în societate, cum sunt, de exemplu, relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor, având prin aceasta un caracter obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase, trec, înaintea formării lor, prin conştiinţa oamenilor, depinzând de voinţa lor, având un caracter subiectiv, fiind raporturi ideologice (nemateriale), ce ţin de conţinutul de idei al suprastructurii sociale.

Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în faptul că ele sunt reglementate de către voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la rândul ei, exprimă ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod organizat şi filtrat prin conştiinţa juridică a

106

legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în procesul de realizare a dreptului de către organele de stat, atunci când acestea caută să stabilească voinţa reală cuprinsă în actul normativ şi să o utilizeze în sens conform cu modul adecvat de soluţionare a cauzei.

Raporturile juridice reflectă şi definesc, într-o măsură chiar mai mare decât regula, tipul istoric de drept, caracterul democratic sau nu al sistemului juridic aplicat de o societate la un moment dat, pentru că, spre deosebire de norma juridică, ce poate fi în aparenţă democratică şi progresistă, relaţie juridică concretă şi modul de realizare a dreptului, poate dezvălui esenţa reală a acestuia, contradicţia flagrantă dintre litera şi spiritul legii.

Page 103: tgd santai

De aceea, raporturile juridice concrete, ce reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot influenţa hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă este în acord cu legităţile şi nevoile sociale, dar totodată pot deveni o frână în calea dezvoltării când există un dezacord de conţinut între realitate şi expresia juridică abstractă, din normă, şi, mai ales, concretă, cea din raportul juridic format.

c. Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional7, întrucât sunt relaţii bazate pe lege, decurgând în desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia de drept concretă, în primul rând, această voinţă aparţine statului care a edictat norma, prefigurând în abstract raporturi juridice posibile sau virtuale, în care vor putea intra părţile, în al doilea rând, cele mai numeroase raporturi juridice apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia, contractuală, de exemplu. Voinţa părţii este prezentă chiar în cadrul raporturilor de răspundere (civilă, penală) în care evident autorul faptei ilicite nu a urmărit sau chiar a evitat formarea raportului, dar acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau culpă) a declanşat incidenţa legii.

Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul bilateral sau contractual al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu interese contrare (la vânzare-cumpărare, la împrumut, la închiriere etc.), deoarece tot un dublu caracter voliţional are şi raportul juridic format în mod unilateral, chiar fără consimţământul celeilalte părţi, ca, de exemplu, în cazul testamentului, sau chiar împotriva voinţei acesteia, în cazul actelor de impozitare.

Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite aparent de acest dublu caracter voliţional, mai ales cele ale căror declanşare

107

sau desfiinţare este ocazionată de evenimente naturale, cum sunt, de exemplu, decesul omului sau producerea unor calamităţi, într-adevăr, în aceste situaţii raporturile de succesiune şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri nu se formează ca urmare a voinţei subiectelor ci ca urmare a voinţei exclusive a legiuitorului ce atribuie unor evenimente o anumită semnificaţie juridică, în acest caz voinţa părţilor se manifestă cu prilejul exercitării drepturilor subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce formează conţinutul respectivelor raporturi juridice concrete.

Page 104: tgd santai

§ 3. Elementele (structura) raportului juridic.

Elementele raporturilor juridice sunt componentele structurale fără de care relaţiile în cauză nu ar putea exista, respectiv subiectele sau părţile, conţinutul şi obiectul acestora.

§ 3.1. Părţile (subiectele) raportului juridic.

întrucât raportul juridic este o relaţie socială rezultă că subiectele acestuia sunt indivizii umani luaţi în mod separat sau organizat, ca titulari de drepturi şi/sau de obligaţii în cadrul raportului la care participă. Pentru formarea unui raport juridic este necesară, de regulă, prezenţa a minimum două subiecte între care se stabileşte relaţia juridică, cu drepturi şi obligaţii diametral sau reciproc opuse, constituite în părţi ale raportului juridic.

Trebuie făcută distincţia între subiectele şi părţile raportului juridic. De exemplu, dacă la un contract de împrumut avem, de obicei, un creditor (titular al dreptului) şi un debitor (titular al obligaţiei), distingându-se astfel două părţi, una activă şi alta pasivă, dar, acelaşi număr de părţi rămâne neschimbat şi în ipoteza în care mai multe subiecte ar împrumuta, prin acelaşi act juridic, altor subiecte o sumă de bani determinată.

în raportul juridic penal, dimpotrivă, sub aspect terminologic, făptuitorul - titular sau autor al răspunderii penale care suportă sancţiuni şi îndeplineşte obligaţii - este subiect activ, iar victima, îndreptăţită la dezdăunare, este subiect pasiv.

în alte raporturi juridice, mai ales în cadrul celor formate în contractele bilaterale sinalagmatice, cum este vânzarea-cumpârarea, fiecare dintre participanţi este atât subiect activ, cât şi subiect pasiv, deci titular de drepturi cât şi de obligaţii diametral

108

opuse. Astfel, vânzătorul are dreptul de a primi preţul şi obligaţia de a preda bunul, iar cumpărătorul are dreptul de a primi bunul şi obligaţia de a plăti preţul. Si în acest caz dacă mai multe persoane, coproprietare ale aceluiaşi bun, îl vând unui alt grup de persoane, distingem tot două părţi ale raportului juridic, respectiv vânzător şi cumpărător, deşi fiecare parte este formată, la rândul ei, din mai multe subiecte, dintre care fiecare, luat în mod individual, poate încheia un asemenea contract în nume propriu.

De obicei, subiectele sau părţile raporturilor juridice sunt individualizate de la bun început, ca în exemplele precizate, adică în raporturile de creanţă, pe când an raporturile de proprietate sau \n cele penale este individualizat doar titularul dreptului de proprietate sau a valorii ocrotite

Page 105: tgd santai

(viaţa, sănătatea, onoarea) toate celelalte subiecte, terţii, nefiind determinaţi, având doar obligaţia generală şi nediferenţiată de respectare a dreptului titularului. Ele se vor individualiza numai prin încălcarea dreptului sau lezarea valorii ocrotite când se naşte raportul juridic de răspundere constând în repararea prejudiciului cauzat bunului altuia sau de suportare a sancţiunii pentru vătămarea produsă.

Uneori are loc o modificare în raportul juridic prin schimbarea (subrogarea) subiectelor acestuia, mai ales în cazul relaţiilor de conţinut material, de exemplu succesorul se substituie în drepturile şi obligaţiile defunctului din raporturile acestuia cu terţii, ori persoana juridică nou înfiinţată • prin fuziunea mai multora - se subrogă în drepturile şi obligaţiile subiectelor anterioare din care a rezultat.

Poziţia părţilor înainte şi după formarea raportului juridic este şi ea diferită, putând fi de egalitate sau inegalitate. De exemplu, în dreptul civil există egalitatea juridică a părţilor participante la raportul juridic respectiv, adică lipsa oricărei subordonări a uneia faţă de alta înainte de formarea relaţiei, operând principiul libertăţii contractuale sau autonomiei de voinţă la intrarea în raport. Odată intrate în respectiva relaţie în mod liber nu mai operează egalitatea părţilor deoarece ele vor avea poziţia determinată de conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor pe care le deţin şi care nu este identic pentru subiectele titulare.

în alte raporturi juridice subordonarea unui subiect faţă de altul este preexistentă, ca, de exemplu, în raporturile de autoritate (administrativă, financiară) şi se menţine şi în derularea relaţiilor juridice, în vreme ce în raporturile de răspundere juridică

109

subordonarea apare numai prin formarea relaţiei ca urmare a săvârşirii faptei ilicite.Pentru a se putea participa la un raport juridic subiectele trebuie să dispună de capacitate

juridică adică de aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii proprii exercitate în cadrul relaţiei la care participă. Existenţa mai multor categorii de raporturi juridice, diferenţiate după ramura de drept aparţinătoare, face să existe, în mod corespunzător mai multe categorii de subiecte de drept şi de capacităţi juridice distingându-se, de exemplu, capacitatea juridică civilă, de muncă, penală, administrativă, procesuală, etc.

Capacitatea juridică poate fi generală şi specială. Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea subiectelor de drept - de regulă, persoane fizice în dreptul intern, statul în dreptul internaţional public - de a avea drepturi şi obligaţii de orice fel, în general, nedeterminate şi nelimitate prin norma de drept8. Dimpotrivă, capacitatea specială reprezintă posibilitatea

Page 106: tgd santai

subiectelor de drept de a dobândi numai drepturile şi obligaţiile determinate de lege, aşa cum este cazul capacităţii juridice a persoanelor juridice, a organelor de stat, a organizaţiilor internaţionale specializate.

în dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă (aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu (aptitudinea de a-şi exercita personal drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin acte şi fapte proprii). Delimitarea celor două capacităţi are în vedere datele obiective ale persoanei fizice şi posibilitatea acesteia de a discerne şi de a cunoaşte efectele faptelor sale. De aceea un minor, alienatul sau debilul mintal, ca şi persoana pusă sub interdicţie nu dispun de capacitate de exerciţiu, beneficiind de drepturi (de exemplu, de moştenire, primirea de donaţii), dar neputând asuma şi executa obligaţii (de exemplu, de împrumut, de întreţinere) şi nici nu răspund juridic.

Capacitatea de folosinţă există, conform dreptului civil, de la naştere, sau chiar înainte de aceasta, din perioada concepţiei, cu condiţia ca copilul să se nască viu, dar nu viabil. Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte la majorat (la vârsta de 18 ani), iar între 14-18 ani minorii au o capacitate de exerciţiu restrânsă, limitată, fiind prezumaţi că nu au discernământul suficient de maturizat şi trebuind asistaţi la încheierea actelor juridice la care participă.

în dreptul penal minorul care nu a îndeplinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta \ntre 14-16 ani răspunde

110

penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu descernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal9.

în alte ramuri de drept, de exemplu, în dreptul muncii, nu se poate face o divizare a capacităţii juridice ca şi în dreptul civil, ea fiind unică, deoarece folosinţa este identică cu exerciţiul ei fără să se poată separa, în aceeaşi ramură capacitatea de muncă se dobândeşte la 16 ani, când se poate încheia un contract de muncă, iar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui şi cu avizul medicului, se poate încheia un contract de muncă şi de către cel ce are vârsta între 14-16 ani.

în cazul organelor de stat capacitatea juridică a acestora este determinată de competenţa lor adică de aptitudinea de a săvârşi acte şi fapte juridice, precum şi diferite activităţi fără semnificaţie juridică în realizarea propriilor atribuţii.

Capacitatea juridică se dobândeşte la apariţia subiectului de drept (naşterea persoanei fizice, înfiinţarea persoanei juridice) şi se pierde la dispariţia lui (decesul persoanei fizice,

Page 107: tgd santai

desfiinţarea persoanei juridice).Clasificarea subiectelor de drept sau a subiectelor raporturilor juridice se face se face

după mai multe criterii.După natura dreptului sau a obligaţiei revenite titularului, distingem subiectul activ sau

creditor, titular al dreptului, şi subiectul pasiv sau debitor, titular al obligaţiei (în dreptul civil, dreptul familiei, dreptul financiar etc.). în alte ramuri, dimpotrivă, subiectul activ este făptuitorul, autor al faptei ilicite, obligat să răspundă şi subiectul pasiv este victima, persoană vătămată prin infracţiune, prejudiciată, îndreptăţită la reparare, despăgubire (în dreptul penal).

După prezenţa condiţiilor necesare a fi întrunite în persoana subiectului din raportul juridic, distingem subiecte calificate (de exemplu, organul de stat în raporturile de putere - procesuale, administrative, financiare) şi subiecte necalificate, aşa cum este cazul majorităţii raporturilor civile.

După numărul subiectelor participante în raportul juridic, distingem subiecte unice (când titularul drepturilor şi obligaţiilor apare în mod individual, de exemplu, persoana fizică) şi subiecte colective sau organizate (în care titularul apare prin reunirea mai multor elemente individuale, deşi, uneori, fiecare component al grupării poate fi, la rândul său, un subiect distinct într-un raport juridic, de exemplu, persoana juridică alcătuită din mai multe

111

persoane fizice).Persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societăţii, care apar în raporturile juridice ca

entităţi proprii şi distincte, indiferent că au calitatea de cetăţeni sau de străini (persoane cu altă cetăţenie sau fără cetăţenie).

Persoanele juridice sunt organizaţii constituite cu o anumită structură, având un patrimoniu distinct de cel al membrilor care le compun şi un scop determinat. Ele sunt alcătuite din persoane fizice sau din alte persoane juridice, fiind subiecte de drept civil, comercial, dreptul muncii, financiar, etc. Persoanele juridice reprezintă numai o categorie, e drept deosebit de importantă, a subiectelor de drept colective, pentru că în această grupare mai apar10:

- statul, apare în mod direct şi în nume propriu ca subiect dedrept mai ales în raporturile de drept internaţional public şi în celede drept constituţional, iar în raporturile civile prin intermediulMinisterului Economiei şi Finanţelor şi organele financiare aleacestuia din teritoriu (este cazul succesiunilor vacante, a bunurilorfără stăpân şi a despăgubirilor în cazul condamnărilor pe nedrept);

Page 108: tgd santai

- organele de stat, apar ca subiecte de drept în numepropriu şi distinct de stat mai ales în raporturile de putere sau deautoritate ca instituţii aparţinând puterii legislative, executive şijudecătoreşti în cadrul raporturilor de drept constituţional,administrativ, drept procesual civil şi penal, dar şi în numeroaseraporturi civile, de dreptul muncii când au concomitent şi capacităţilejuridice respective, precum şi raporturi financiare, funciare, dedreptul familiei;

- unităţile administrativ-teritoriale - judeţul, municipiul, oraşulşi comuna - sunt persoane juridice ale căror drepturi sunt exercitateşi ale căror obligaţii sunt îndeplinite de către administraţia publicălocală;

- instituţiile de stat sunt organizaţii aparţinătoare statuluiavând o natură administrativă şi desfăşurând o activitateneeconomică sau nelucrativă, fiind finanţate, de regulă, de labugetul de stat pentru acţiuni culturale, educative, sanitare, deocrotire şi asistenţă socială în cadrul lor incluzându-se şcoli, muzee,teatre, biblioteci, spitale, cămine etc.;

- organizaţii cooperatiste şi alte asemenea forme asociativecu scop patrimonial, productiv sau lucrativ, financiar (în agricultură,meserii, mică industrie) şi de prestări de servicii, comerţ, de consum

112

şi de credit;- organizaţii, asociaţii, partide politice etc. cu caracter

nepatrimonial dar cu o mare diversitate de scopuri politice, sociale,culturale, religioase, funcţionând în condiţiile recunoscute de lege;

- subiecte colective atipice, precum fundaţiile, uniunile decreaţie artistică, cultele, barourile de avocaţi etc.

§ 3.2. Conţinutul raportului juridic.

Legătura între subiectele unui raport juridic rezidă în drepturile şi obligaţiile pe care le au părţile aflate în respectiva relaţie socială. Drepturile şi obligaţiile privite în strânsa lor conexiune şi interdependenţă în cadrul unei relaţii juridice determinate alcătuiesc conţinutul raportului juridic dat. Există raporturi juridice simple (de exemplu, cel de împrumut), în care o parte este titulara dreptului, iar cealaltă titulara obligaţiei şi raporturi juridice complexe (de exemplu, vânzarea-cumpărarea în care fiecare parte este titulară atât de drepturi, cât şi de

Page 109: tgd santai

obligaţii, diametral şi reciproc opuse.întrucât raportul juridic este o relaţie socială reglementată prin norme de drept putem

considera că acesta are un conţinut material11, social, care dobândeşte şi o umplutură juridică prin forma normativă de consacrare12.

Drepturile subiective şi obligaţiile corelative ca elemente ce alcătuiesc conţinutul raporturilor juridice se intercondiţionează reciproc atât sub aspectul existenţei cât şi al întinderii lor, deoarece, pe de o parte, nu există drept subiectiv fără obligaţie corelativă (şi nici invers)13, iar, pe de altă parte, felul şi întinderea dreptului subiectiv determină în mod corespunzător - deşi în mod opus reflectat - felul, mărimea sau întinderea îndatoririi juridice concrete.

Dreptul subiectiv. Dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui raport juridic virtual sau posibil a se forma dintr-un raport juridic existent în mod concret se numeşte drept subiectiv, deoarece formarea, exercitarea şi încetarea lui se leagă strâns de titularul său, respectiv subiectul de drept. Noţiunea de "subiectiv" îl distinge de dreptul "obiectiv", fără a-l contrapune în mod absolut, adică de totalitatea normelor juridice existente în vigoare la un moment dat şi care există independent, obiectiv, de voinţa oricărui subiect participant la raporturile juridice concrete, dar care consacră, promovează şi apără, drepturile subiective recunoscute de lege.

113

Deşi dreptul este subiectiv el nu poate fi exercitat arbitrar de către titular, după bunul plac al acestuia, ci numai în conformitate cu şi în limitele recunoscute de lege. Exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege care recunoaşte exercitarea drepturilor subiective14 în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială15.

Dreptul subiectiv se poate defini16 ca o facultate recunoscută de lege titularului său - întemeiat pe existenţa unui interes ocrotit juridic - permiţând manifestarea unei conduite determinate, precum şi exercitarea unei puteri conferite acestuia în baza căreia se poate pretinde titularului obligaţiei corelative o comportare conformă interesului apărat şi care, la nevoie, poate fi impusă prin constângerea de stat17.Această definiţie impune mai multe precizări necesare.

în primul rând, rezultă legătura indisolubilă dintre dreptul subiectiv şi obligaţie, în sensul că nu există drept fără îndatorirea corelativă respectivă. Aşa, de exemplu, dreptului de proprietate îi

Page 110: tgd santai

corespunde obligaţia generală şi nediferenţiată a tuturor celorlalţi subiecţi de a-l respecta, de a nu-l încălca; dreptului creditorului îi corespunde obligaţia debitorului de a restitui bunul, banii sau de a repara prejudiciul; dreptului la salar, pentru un angajat, îi corespunde obligaţia de plată a acestuia pentru munca prestată; dreptului la învăţătură îi corespunde îndatorirea de a se crea toate condiţiile necesare exercitării lui.

în al doilea rând, dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o posibilitate, ceea ce înseamnă că titularul său nu poate fi obligat la exercitarea lui, spre deosebire de titularul obligaţiei care poate fi constrâns la realizarea îndatoririlor sale. Astfel, de exemplu, proprietarul nu poate fi obligat la înstrăinarea bunului său, creditorul nu poate fi constrâns să primească plata datoriei sau debitului. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că unele drepturi nu pot forma obiectul unor tranzacţii de modificare sau renunţare la ele, cum sunt, de exemplu, drepturile fundamentale cetăţeneşti, cele personale nepatrimoniale decurgând din statutul persoanei fizice ori drepturile derivând din raportul de muncă, aşa cum decurg ele din lege18 ori din contractul colectiv de muncă negociat, în sfârşit, unele drepturi apar concomitent şi ca adevărate îndatoriri faţă de lege, cum este, de exemplu dreptul autorităţii publice de a sancţiona pe

114

cel vinovat de abaterea comisă, sau dreptul de a stabili cuantumul impozitului pe venituri, ori dreptul la învăţătură în cadrul învăţământului general şi obligatoriu.

în al treilea rând, dreptul subiectiv reprezintă o stare de recunoaştere legală a unui interes ocrotit juridic, spre deosebire de alte interese oricât de justificate sau legitime ar fi ele, dar neconsacrate prin drept, iar exercitarea lui trebuie făcută cu bună credinţă şi în limitele legii, orice depăşire fiind un abuz sancţionabil.

în al patrulea rând, unele drepturi subiective pot preexista raporturilor în cadrul cărora se exercită (de exemplu, drepturile electorale, dreptul la învăţătură etc.), motiv pentru care din definirea lor s-a exclus relaţia juridică, deoarece, dacă este adevărat că orice raport juridic incumbă un drept (subiectiv), nu orice drept subiectiv se formează numai prin raport, doar punerea acestuia în valoare se realizează prin intrarea titularului său în relaţia juridică respectivă.

în al cincilea rând, trebuie făcută cuvenita distincţie între existenţa dreptului subiectiv, ca posibilitate recunoscută şi garantată legal, de exercitarea lui efectivă, respectiv întregirea facultăţii legale cu posibilitatea de a pretinde celuilalt subiect al raportului juridic, titular al obligaţiei, de a avea o anumită comportare, conformă interesului subiectului activ şi prin care are loc satisfacerea nevoilor acestuia din urmă (de exemplu, cumpărătorul are dreptul, odată contractul încheiat, să primească bunul sau creditorul este îndreptăţit, la împlinirea scadenţei, să ceară restituirea împrumutului).

Page 111: tgd santai

în al şaselea rând, trebuie să distingem între existenţa şi exerciţiul dreptului subiectiv, pe de o parte şi apărarea lui juridică, pe de altă parte, adică, în această ultimă situaţie intervenţia, la nevoie, a forţei de constrângere a statului ca o garanţie a exercitării nestânjenite în caz de opoziţie a unei prerogative legal recunoscute.

Obligaţia este cealaltă componentă a conţinutului raportului juridic, corelativă dreptului subiectiv. Ea reprezintă îndatorirea stabilită prin lege titularului ei de a avea o conduită determinată pe care este nevoit să o urmeze corespunzător interesului titularului dreptului subiectiv şi care îi poate fi impusă, la nevoie, în mod forţat prin constrângerea de stat19.

în primul rând, obligaţia constă dintr-o îndatorire, nefiind o facultate sau o posibilitate, ceea ce înseamnă că titularul acesteia poate fi supus la îndeplinirea ei, trebuind să aibă o conduită corespunzătoare interesului subiectului activ din raportul juridic.

115

în al doilea rând, obligaţia corespunde unui drept subiectiv fiind indisolubil legată de acesta, în sensul că nu poate exista îndatorire în afara unui drept corelativ.

în al treilea rând, deşi obligaţia nu este şi ea denumită "subiectivă" ca şi dreptul corelativ, totuşi aceasta are tot un caracter personal revenind, de regulă, numai subiectului îndatorat.

în al patrulea rând, obligaţia este, ca şi dreptul corelativ, reglementată juridic şi în acest sens ea trebuie să fie în acord cu legea şi îndeplinită conform ei, nefiind de conceput şi de realizat îndatoriri ilegale sau imorale, titularul dreptului neputând pretinde un alt conţinut al obligaţiei decât cel consacrat juridic şi nici o altă modalitate de executare a acesteia. Obligaţia constă din îndatorirea de a da, a face (conduite active) şi a nu face (conduită pasivă)20. Astfel, de exemplu, datornicul are obligaţia de a da sau de a restitui suma sau bunul împrumutat, cel care a cauzat un prejudiciu poate avea îndatorirea de a repara bunul altuia pe care l-a degradat, prin hotărâre judecătorească se poate consacra interdicţia de a mai exercita o anumită servitute de trecere peste un teren învecinat etc.

în al cincilea rând, unele obligaţii pot fiinţa ca urmare a existenţei unor raporturi juridice (contractuale, de exemplu), altele prin încălcarea unor drepturi subiective preexistente concomitent cu formarea, prin aceasta, a raporturilor juridice de răspundere (de exemplu, încălcarea dreptului de proprietate şi formarea raportului de creanţă) sau pur şi simplu prin încălcarea unor norme juridice (de exemplu, a normelor penale chiar dacă unele din ele nu apără un drept subiectiv), în timp ce alte obligaţii decurg direct din lege (plata impozitului pe veniturile

Page 112: tgd santai

realizate, îndeplinirea obligaţiei de rechiziţionare a unor bunuri personale etc.).în al şaselea rând, trebuie să distingem între existenţa obligaţiei şi modul ei de

îndeplinire sau de executare, în sensul că debitorul poate executa în mod benevol îndatorirea ce-i revine sau poate fi forţat, la nevoie, prin constrângerea de stat, la o conduită pe care nu o împărtăşeşte şi, în consecinţă, nu vrea să o realizeze, constrângere exercitată, de regulă, în cadrul răspunderii juridice21.

Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor se face după mai multe criterii.După importanţa şi modul lor de consacrare drepturile şi îndatoririle pot fi fundamentale22,

adică de natură constituţională (cum sunt, de exemplu, cele electorale), prevăzute de constituţie şi nefundamentale sau ordinare consacrate prin diferite acte normative

116

dar acestea din urmă trebuind să fie conforme cu cele dintâi.După natura lor juridică, drepturile şi obligaţiile se clasifică în funcţie de ramura de drept

care le consacră (civile, financiare, administrative, procesuale etc.), cele mai cunoscute fiind cele ale dreptului civil.

După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi materiale (de conţinut) şi procedurale sau procesuale (de formă), acestea din urmă reprezentând cadrul juridic de realizare a celor dintâi.

După gradul lor de opozabilitate drepturile subiective se împart în drepturi absolute şi drepturi relative. Drepturile absolute au ca şi corespondent obligaţii generale şi nediferenţiate ce revin tuturor subiectelor de drept şi care constau în îndatorirea de a le respecta (de exemplu, dreptul de proprietate), fiind opozabile tuturor ("erga omnes"). Drepturile relative producând efecte numai între părţile unui raport juridic determinat, ele sunt opozabile în mod limitat ("inter partes"), subiectul activ putând pretinde numai subiectului pasiv o anumită conduită dată (de exemplu, dreptul de creanţă), între drepturile absolute şi cele relative există o strânsă legătură în sensul că încălcarea unui drept absolut (a celui de proprietate, de exemplu) dă naştere unui drept relativ (de creanţă) ce îndreptăţeşte la despăgubire (restituire, reparare, dezdăunare). Tot astfel obligaţia generală de abstinenţă -de a nu face- se concretizează prin încălcare într-o conduită concretă, determinată (de a da, a face sau a nu face ceva determinat).

După natura conţinutului lor, drepturile şi obligaţiile pot fi patrimoniale, adică economice sau evaluabile în bani (pecuniar), cum sunt, de exemplu, drepturile de creanţă, şi drepturi personale nepatrimoniale care nu sunt evaluabile material fiind strâns legate de persoana umană, întrucât servesc individualizării şi ocrotirii acesteia şi pe care numai titularul lor le poate exercita, iar nu un altul (de exemplu, dreptul la nume, onoare, integritate fizică, etc.). La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale (de exemplu, cel de proprietate şi dezmembrărnintele sale) şi drepturi de creanţă (de exemplu, cel rezultând din contractul de împrumut). Drepturile reale se exercită fără concursul altora şi le corespunde obligaţia generală de

Page 113: tgd santai

a nu face, în vreme ce drepturile de creanţă presupun existenţa a două părţi determinate într-un raport juridic, din care uneia îi revine obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva determinat.într-un sistem de drept democratic, a societăţii bazate pe

117

statul de drept, se consideră că drepturile şi obligaţiile pot reveni în mod egal tuturor cetăţenilor. Existenţa egalităţii în faţa legii şi a organelor de stat (justiţie, administraţie) nu înseamnă că în raportul juridic concret trebuie să existe drepturi şi obligaţii egale deoarece avem raporturi cu diferenţiere netă între titularul dreptului şi cel al obligaţiei (cum este cazul raportului de împrumut). Egalitatea în drepturi şi obligaţii reprezintă, pe de o parte, o poziţie similară în exercitarea şi îndeplinirea facultăţilor şi îndatoririlor fundamentale cetăţeneşti, iar, pe de altă parte, posibilitatea egală şi nediferenţiată pentru toţi de a putea intra în orice raport juridic şi de a putea dobândi aceleaşi drepturi şi asuma aceleaşi obligaţii fără nici o discriminare, nefiind astfel vorba de o egalitate aritmetică de drepturi şi obligaţii, în concret pentru toţi titularii intraţi în raporturi juridice şi fără considerarea poziţiei juridice a acestora.

Dreptul subiectiv nu se confundă cu capacitatea juridică23, deoarece primul reprezintă o facultate recunoscută, concretă şi actuală, iar cea de a doua fiind o aptitudine recunoscută şi abstractă de a dobândi o anumită sferă de drepturi şi obligaţii, adică premiza necesară pentru a deveni subiect de drept, respectiv titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică cuprinde în mod potenţial şi abstract drepturi şi obligaţii ce se concretizează numai în măsura în care subiectul intră în raporturi juridice, în acest sens, de exemplu, orice persoană fizică poate dobândi un drept de proprietate asupra unui bun aflat în circuitul civil, având în acest sens capacitatea recunoscută de lege, dar dreptul subiectiv respectiv apare numai prin dobândirea unui bun determinat, concret.

Capacitatea juridică este rezultatul însumării tuturor drepturilor şi obligaţiilor posibile a fi dobândite sau asumate, în timp ce dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă reprezintă componentele efective ale acestei capacităţi. Uneori noţiunea de capacitate este utilizată în sens restrictiv desemnând numai condiţiile necesare a fi întrunite în vederea exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii (de exemplu, capacitatea de a dona, de a contracta) ori a unui

Page 114: tgd santai

complex special de drepturi şi obligaţii (capacitatea de a moşteni, de exemplu).Dreptul subiectiv se distinge de statutul juridic24 al cetăţeanului sau persoanelor, într-

adevăr, totalitatea drepturilor şi obligaţiilor recunoscute persoanelor fizice sau cetăţenilor de legislaţia în vigoare la un moment dat formează statutul juridic ori situaţia juridică a persoanei sau a cetăţeanului. Respectivele

118

drepturi şi obligaţii sunt recunoscute de lege ca putând fi dobândite prin intermediul raporturilor concrete. Capacitatea juridică reprezintă condiţia prealabilă dobândirii drepturilor şi exercitării lor ca şi asumării şi îndeplinirii obligaţiilor, iar statutul juridic al persoanei are o influenţă hotărâtoare asupra ei, în sensul că îi conferă o sferă mai largă sau mai restrânsă în funcţie de drepturile atribuite, conferite, şi obligaţiile instituite persoanei fizice, cetăţean sau străin, în acest fel statutul juridic al cetăţeanului oferă o imagine clară a situaţiei juridice a acestuia într-un sistem de drept dat.

§ 3.3. Obiectul raportului juridic.

Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină atitudinea pe care părţile trebuie să o aibă şi la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic, în funcţie de felul şi specificul lor se va manifesta şi conduita pe care subiectele o adoptă în relaţia lor juridică. De exemplu, cel care are intenţia de a împrumuta, de a dona sau de a vinde trebuie să se manifeste în acest sens oferind valorile respective, iar cealaltă parte va accepta oferta intrând în relaţia juridică respectivă. Din acest moment, al stabilirii raportului juridic.comportamentul părţilor este determinat de poziţia pe care le-o conferă prerogativele sau îndatoririle rezultate. Cum raporturile juridice sunt şi raporturi sociale, adică relaţii între conduite umane, obiectul acestora îl reprezintă acţiunile şi inacţiunile pe care titularii lor le întreprind sau le pot întreprinde ori la care sunt obligaţi a le săvârşi, după cum sunt subiecte active sau pasive25.

Aşadar, obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.

Conduita poate consta dintr-o atitudine activă (acţiunea de a da, a face) sau dintr-una pasivă (inacţiune sau atitudinea de a nu face). Considerarea obiectului raportului juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura raportului cu norma de drept care ea însăşi este o regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul juridic concret se urmăreşte realizarea

Page 115: tgd santai

normei juridice, legătura dintre relaţia concretă şi regulă, respectiv conformitatea sau neconformitatea dintre ele fiind dată de conduita părţilor faţă de regula instituită, mai precis de dispoziţia conţinută de aceasta, ceea ce explică şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv.Drepturile şi obligaţiile părţilor decurg ca o consecinţă logică

119

a conduitei pe care subiectele trebuie să o aibă. Nederularea corespunzătoare a conduitei determină încălcarea drepturilor şi neîndeplinirea obligaţiilor. Dacă subiectele, cu drepturile şi obligaţiile lor, reprezintă elementele statice ale raportului juridic, obiectul constituie elementul dinamic, deoarece primele două elemente sunt condiţii ale intrării în relaţia juridică, iar ultimul, respectiv conduita de urmat, derularea raportului însăşi (de exemplu, la vânzare-cumpărare, predarea bunului şi plata preţului, la împrumut, predarea apoi remiterea debitului sau restituirea lucrului, etc.).

Conduita părţilor, constituind obiectul raportului juridic, poate viza cele mai diferite valori pe care norma le consacră, le promovează şi le protejează şi faţă de care conduita umană se manifestă într-un fel sau altul. Uneori aceste valori au şi o expresie materială, chiar pecuniară, ca în raporturile patrimoniale, existând, în acest caz, un obiect secundar, material al raportului juridic. Cu toate acestea, conduita părţilor cu privire la bunul în cauză nu se confundă cu bunul, relaţia stabilindu-se între subiecte cu privire la bun.

Alteori conduita din raportul juridic concret nu vizează bunuri materiale ci valori nemateriale, de exemplu, raporturile dintre deputat şi alegători sau dintre inculpat şi instanţa de judecată.

Existenţa unui bun material cu privire la care se stabileşte relaţia juridică uşurează identificarea conduitei pe care o urmează sau trebuie să o urmeze părţile, fără a se ajunge la o identitate între bun şi conduită.

în diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie să le întrunească obiectul raportului juridic. Astfel, de exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi un fapt personal al debitorului. Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile unilaterale (testamentul) sau a actelor de autoritate (administrative, procesuale), acestea din urmă fiind emise atât fără consimţământul celeilalte părţi (sau chiar împotriva voinţei acesteia), în cazul contractelor sinalagamatice (de vânzare-cumpărare, de exemplu) există un dublu obiect întrucât conduita sau prestaţia unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi şi invers (dau

Page 116: tgd santai

ca să dai, vând pentru că cumpără, cumpăr pentru că vinde etc.).Obiectul raporturilor juridice se poate defini26 ca reprezentând anumite acţiuni pe care

titularul dreptului subiectiv le

120

efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de a le săvârşi.

Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă teoretică deoarece ajută la stabilirea naturii juridice şi a specificului relaţiei în cauză, şi a ramurii aparţinătoare, iar sub aspect practic ea permite stabilirea exactă a conduitei pe care părţile trebuie Să o aibă în respectivul raport juridic, a modului în care şi-au îndeplinit sau nu obligaţiile şi realizat sau nu drepturile, în procesul de realizare a dreptului, în mod benevol sau prin constrângere, se urmăreşte asigurarea conformării conduitei părţilor la conduita prescrisă de dipoziţia normei, adică determinarea şi realizarea exactă a obiectului raportului juridic.

Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu poate viza conduite care urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor, conduite imorale sau cele care lezează onoarea şi demnitatea umană. De aceea, obiectul raportului juridic dintr-un astfel de sistem de drept trebuie să fie nu numai strict legal, ci el trebuie să reflecte concordanţa intereselor părţilor cu interesele generale ale societăţii. Raportul juridic al cărui obiect nu se încadrează în aceste cerinţe va trebui desfiinţat de organele de stat competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor relaţii, Iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat acte juridice, acestea din urmă sunt lovite de nulitate.

§ 4. Clasificarea raporturilor juridice.

După natura lor, raporturile juridice se clasifică în mod corespunzător ramurilor de drept cărora le aparţin, respectiv constituţionale, administrative, financiare, civile, penale etc., existând o legătură intrinsecă între natura normei juridice (lege civilă, penală, administrativă etc.) şi natura sau felul raporturilor generate de regula de conduită. Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul că nu există o identitate absolută, pe de o parte, între natura izvorului de drept şi natura normelor reglementate, iar, pe de altă parte, nici între natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice generate în temeiul actului de reglementare. Astfel, de exemplu, legea este întotdeauna un act de drept constituţional deşi prin conţinutul normelor sale ea poate fi izvor nu numai al dreptului constituţional ci şi al celui civil, penal,

121

Page 117: tgd santai

administrativ etc.Alteori, există o identitate de natură juridică între izvorul de drept şi raportul juridic

generat în temeiul său, în care sens, de exemplu, legea electorală este un act de drept constituţional ce conţine norme constituţionale ce stau la baza unor raporturi de drept constituţional.

Tot astfel, o hotărâre guvernamentală este un act de drept administrativ ce poate fi şi un izvor al dreptului civil sau financiar generând raporturile respective în materie de locaţiune sau închiriere ori de impozite şi taxe.

Raportul juridic concret are, spre deosebire de norma care-l reglementează, avantajul de a releva într-o măsură mai exactă natura sau felul ramurii de drept căreia îi aparţine el şi, implicit, felul normei ce-l reglementează şi aceasta mai ales prin drepturile şi obligaţiile conţinute cât şi prin poziţia - de egalitate sau subordonare - a părţilor din raportul dat, de exemplu egalitatea este specifică dreptului privat (civil, comercial), iar subordonarea dreptului public sau raporturilor de putere ori de autoritate (constituţionale, administrative, financiare, penale).

După conţinutul lor raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual. Primele sunt raporturi de substanţă ce vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial sau nepatrimonial, specifice părţilor din raport, în timp ce ultimile apar în legătură cu forma pe care trebuie să o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele scontate, în special în legătură cu acţiunea organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi executare a actelor juridice - de exemplu, procedura legislativă, procedura executării silite - ori procesul tragerii la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea legii - de exemplu, procedura judiciară (civilă şi penală).

§ 5. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice. (Actele şi faptele juridice, condiţii ale raporturilor juridice)

§ 5.1. Noţiunea faptelor juridice.

Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul

Page 118: tgd santai

generic de

122

fapte27. Privite prin prisma dreptului există numeroase fapte sunt indiferente reglementării juridice sau fapte nejuridice, neproducătoare de efecte juridice ori de drepturi şi obligaţii, precum şi fapte cărora normele de drept le conferă valoare juridică prin efectele lor, constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare, la nevoie, prin constrângerea de stat.

Norma juridică privită în mod izolat nu este suficientă singură să declanşeze raportul juridic concret, trebuind pentru aceasta să mai intervină anumite împrejurări sau fapte care să determine incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării şi desfiinţării drepturilor şi obligaţiilor concrete. Aceste împrejurări sunt prevăzute şi descrise în ipoteza normei iar producerea lor determină intrarea sau ieşirea din relaţia juridică, motiv pentru care ele (împrejurările) sunt considerate împreună cu normele şi subiectele de drept adevărate condiţii prealabile ale raporturilor juridice.

Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei vânzării-cumpărării se prevede că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea preţului, iar cumpărătorul are obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul, totuşi raportul juridic nu se formează până la intervenţia contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a manifestării de voinţă sau a consimţământului părţilor, deşi cele două subiecte, ca şi regula de conduită, există având chiar intenţia nemanifestă însă de a vinde şi cumpăra. Tot astfel, sancţiunea cu amendă contravenţională nu poate interveni până când nu s-a săvârşit abaterea administrativă sau fapta ilicită prevăzută de lege. în sfârşit, succesiunea nu se poate deschide chiar dacă există un testament, iar dreptul la moştenire nu se naşte dacă nu a intervenit faptul morţii titularului unui patrimoniu.

După cum s-a arătat, nu toate evenimentele sau faptele din natură ori societate produc efecte juridice, respectiv generează, modifică şi desfiinţează raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci numai faptele determinate de lege. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (de exemplu, decesul unei persoane în materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau sociale (eclipse solare, logodna) nu au semnificaţie pe planul dreptului. Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui fapt sau fenomen ci expresia voinţei legiuitorului motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu semnificaţie juridică. Astfel, de exemplu, distrugerea naturală

123

Page 119: tgd santai

a unui lucru nu produce efecte juridice, dar dacă acesta este proprietatea cuiva faptul are drept consecinţă încetarea dreptului de proprietate a titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat mai operează şi dreptul la despăgubire pentru cel care şi-a asigurat bunul, iar dacă împrejurarea este urmarea unei fapte ilicite mai intervine şi răspunderea juridică a autorului abaterii, în mod similar, activitatea în comun a mai multor persoane este, în general, lipsită de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează într-o lucrare de artă, ştiinţifică sau într-un bun, dobândeşte semnificaţie juridică deoarece dă naştere la dreptul de coautor sau de coproprietate.

Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.

Faptul juridic odată produs are o existenţă obiectivă întoamai ca şi dreptul obiectiv care-l reglementează, indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană, producând consecinţele juridice legal prevăzute, ori de câte ori împrejurarea cuprinsă normativ s-a realizat, în acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un ansamblu de reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte devenite juridice, în funcţie de sistemul de valori consacrate şi apărate.

§ 5.2. Clasificarea faptelor juridice.

a. Faptele juridice - în sensul larg al noţiunii - se pot clasifica28 după prezenţa sau absenţa manifestării de voinţă a omului în producerea (iar nu în recunoaşterea) lor în evenimente şi acţiuni, criteriu uzitat, mai ales şi în mod frecvent, de dreptul civil.

Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului dar cărora legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de exemplu, scurgerea timpului în materia prescripţiei, moartea în materia succesiunii, degradarea unui bun asigurat, etc.).

Acţiunile sunt acele împrejurări rezultat al activităţii umane cărora legea le atribuie efecte juridice. Ele se clasifică, la rândul lor, în ilicite şi licite. Acţiunile ilicite sunt fapte ale omului săvârşite de acesta fără intenţia de a produce efecte juridice, fiind interzise de lege, iar producerea lor este sancţionată ca atare (faptul penal sau

124

Page 120: tgd santai

infracţiunea, delictul civil, abaterea contravenţionala, etc.).Acţiunile licite - în acord cu legea - (sunt permise de aceasta uneori chiar obligatorii) - se

divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele juridice sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea, contractul, hotărârea judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de regulă, generator de raporturi de drept concrete.

Faptele licite sunt activităţi umane săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar nefiind în contradicţie cu legea, sunt permise, producând consecinţe recunoscute pe planul dreptului (de exemplu, gestiunea de afaceri - art.987 din Codul Civil).

Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns deoarece, spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele pot consta din acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul, sau din inacţiuni (omisive) ca, de exemplu, neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a debitului prescris.

b. O altă clasificare29 a faptelor juridice, în sens larg, se face în acte juridice şi fapte material-juridice (în sens restrâns). Ultimile se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului), care, la rândul lor, pot fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri de drept în care, spre deosebire de dreptul civil, evenimentele ocupă un loc mai puţin important faţă de actele juridice, aşa cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul constituţional, administrativ, financiar, procesual civil sau penal, etc.

Faptele juridice se mai pot clasifica după ramura de drept ce le reglementează în fapte civile (delicte civile, de exemplu) fapte penale (infracţiuni), fapte administrative (contravenţii), etc.

Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic, distingem fapte constitutive, modificatoare şi extinctive de drepturi şi obligaţii. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic penal cu multiple obligaţii pentru autorul faptei şi drepturi pentru victimă, împlinirea termenului de prescripţie duce la înlăturarea răspunderii penale. Faptul morţii este constitutiv pe plan succesoral, dând naştere la drepturi şi obligaţii în persoana moştenitorului, modificator prin subrogarea personală a defunctului şi reală în materia drepturilor şi obligaţiilor acestora, precum şi extinctiv în plan familial, conducând la încetarea unor raporturi specifice (de căsătorie, de întreţinere etc.).

125

Page 121: tgd santai

în categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica în cazul dreptului penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (scuza provocării şi starea de beţie anume provocată în vederea comiterii infracţiunii).

După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe, în cazul celor dintâi prin simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice, ca, de exemplu, din şi de faptul naşterii se leagă dobândirea capacităţii juridice şi calitatea de subiect de drept, în cazul celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii pentru producerea integrală a efectelor juridice. De exemplu, pentru ca moştenirea testamentară să devină operantă trebuie, printre altele, să existe un testament, să intervină decesul testatorului şi să se producă acceptarea succesiunii.

§ 5.3. Actele juridice.

Actele juridice sunt manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice în acord cu reglementarea legală. Alături de acest prim sens, în ştiinţa juridică prin aceeaşi noţiune se mai desemnează şi înscrisul constatator al actului juridic, deci materialul ce încorporează manifestarea de voinţă sau elementul de probă materială (în expresii ca "actul se semnează", "se comunică părţilor", "se redactează", etc.).

Pornind de la definiţia generală a actelor juridice ajungem la concluzia firească şi anume că, indiferent de ramura de drept aparţinătoare, toate actele juridice au trăsături comune, cărora li se alătură trăsăturile specifice fiecărei categorii aparte.

Trăsăturile comune sunt acele elemente esenţiale fără de care nu se pot constitui actele juridice şi anume:- subiectul de la care provine actul sau autorul acestuia;

- voinţa cuprinsă în actul juridic şi care trebuie să aibă uncaracter intenţionat, prin efectele urmărite, şi manifest, prinexteriorizarea necesară cunoaşterii ei de către subiectele interesate;

- obiectul actului juridic, adică al reglementării în cazulactelor normative şi al raportului juridic în cazul celor individuale;- motivul sau cauza determinantă şi scopul urmărit prin act.Desigur toate aceste elemente trebuie să fie în acord culegea şi cu prevederile legale.

126

Page 122: tgd santai

La nivelul ramurilor de drept au fost elaborate teorii unitare privind respectiva categorie de acte juridice30 şi în cadrul cărora elementele premenţionate au primit particularizări specifice, la care s-au mai adăugat, după caz, şi alte cerinţe proprii ramurilor juridice respective. Astfel, în cazul majorităţii actelor civile voinţa devine consimţământ, pentru că în această ramură operează acordul de voinţă al părţilor, în vreme ce în actul administrativ voinţa este manifestată unilateral, fără un acord, în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat, actul juridic fiind un act de autoritate sau de putere.

Alături de elementele esenţiale sau de fond actele juridice mai trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii de formă în ceea ce priveşte de exemplu, redactarea şi aducerea la cunoştinţă publică (publicarea) sau a părţilor interesate (comunicarea sau notificarea), în dreptul civil mai existând şi aşa numitele modalităţi ale actelor civile - condiţia şi termenul - ce pot afecta existenţa şi executarea acestora.

Actele juridice se pot clasifica după numeroase şi variate criterii dintre care unele sunt comune tuturor iar altele specifice numai anumitor ramuri de drept.

Un prim criteriu de clasificare se face după natura raporturilor juridice generate şi ramura de drept căreia îi aparţin în care sens distingem acte de drept constituţional, acte civile, administrative, financiare, etc. Această clasificare permite cunoaşterea regimului juridic ce guvernează respectivele acte, a cerinţelor ce se cer a fi îndeplinite pentru valabilitatea lor, precum şi a efectelor specifice pe care le produc.

După întinderea efectelor juridice produse distingem acte normative şi acte individuale, primele fiind de aplicabilitate repetată nu-şi epuizează conţinutul, în timp ce ultimele, întemeiate pe normă, îşi încetează existenţa, de regulă, prin aplicarea sau executarea în cazul dat. Există acte juridice care nu pot fi decât normative (legea, regulamentul) sau individuale (actele civile, hotărârile judecătoreşti), în vreme ce altele pot aparţine ambelor categorii (deciziile şi dispoziţiile administrative).

între normă şi actul individual există o strânsă legătură, întrucât acesta din urmă conferă eficienţă actului normativ şi se bazează pe reglementare. Pe de altă parte, valabilitatea unui act individual se apreciază numai în raport de actul normativ pe care se întemeiază, în sfârşit, actul normativ poate exista în afara celui individual în vreme ce acesta din urmă este dependent de primul.

127

Page 123: tgd santai

Datorită acestor multiple diferenţieri între cele două categorii de manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice acelaşi act juridic nu poate cuprinde, de regulă, atât prevederi normative cât şi dispoziţii individuale31.

După caracterul voinţei pe care o exprimă actele juridice se clasifică în acte uni, bi şi multilaterale. Sunt unilaterale actele care provin de la o singură parte a raportului juridic fără a necesita acordul sau consimţământul celeilalte părţi (aşa este cazul actelor de autoritate, normative, judecătoreşti, de sancţionare administrativă, dar şi a unor acte civile ca, de pildă, testamentul).

Sunt acte bi şi multilaterale cele rezultând din acordul de voinţă a ambelor sau a tuturor părţilor cum este cazul contractelor (colective sau individuale) ori a tratatelor internaţionale. Semnificaţia practică a acestei clasificări rezidă în aceea că, de regulă, actele unilaterale se desfiinţează prin voinţa exclusivă a autorului lor, pe când cele bi sau multilaterale prin acordul de voinţă a tuturor părţilor participante (sau, în lipsa lui, ca, de pildă în cazul actelor civile, prin intervenţia hotărârii instanţei de judecată).

După situaţia juridică generată, actele pot fi constitutive de drepturi şi obligaţii, când ele însele sunt izvorul unei situaţii juridice noi, inexistente înainte (autorizaţia administrativă, hotărârea judecătorească de divorţ, cea de condamnare, actul de constituire a unei ipoteci), acte translative care transmit drepturi şi obligaţii (contractul de vânzare-cumpărare) şi acte declarative care recunosc drepturi şi obligaţii preexistente actului juridic (actul de partajare a bunului între coproprietari cu ocazia ieşirii din indiviziune, hotărârea judecătorească de soluţionare a unui litigiu contractual). Interesul practic al acestei distincţii rezidă în faptul că actele constitutive şi cele translative produc efecte din momentul formării lor şi pentru viitor ("ex nune"), pe când cele declarative produc efecte pentru trecut până la momentul formării raportului juridic ("ex tune").

După conţinutul lor actele juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual. Primele dau expresie drepturilor şi obligaţiilor pe care le au părţile dintr-un raport juridic (autorizaţia administrativă, testamentul, contractul) iar cele din urmă reprezintă manifestări juridice de voinţă cu caracter formal care, de cele mai multe ori, garantează realizarea raportului juridic material, de regulă, în cadrul răspunderii juridice (hotărârea judecătorească, procesul-verbal de sancţionare contravenţională). Actele jurisdicţionale -emise în soluţionarea unui conflict - sunt cea mai importantă

128

Page 124: tgd santai

categorie a actelor de drept procedural.După modul de realizare a lor distingem acte pure şi simple, acte complexe precum şi

acte afectate de modalităţi. Primele sunt manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice prin simpla intenţie a autorului lor, fără nici o altă condiţie cu caracter deosebit (opţiunea de acceptare pură şi simplă a moştenirii). Actele complexe sunt o categorie de acte juridice care pentru a putea produce efecte trebuie să întrunească anumite condiţii de formă deosebite care pot consta în complexitatea procedurii (hotărârea judecătorească) sau în concursul mai multor manifestări de voinţă (actele administrative aprobate). Actele afectate de modalităţi reprezintă categoria a căror existenţă şi executare este determinată de condiţie şi respectiv de termen (de exemplu, donaţia cu clauză de întreţinere, vânzarea cu plata în rate).

1. Sunt mai rare cazurile în care raportul juridic derivă direct din lege, ca, de exemplu, însituaţia obligativităţii urmării învăţămîntului general.2. Gh.Boboş, op.cit., p.207-209.3. M.Stoica, op.cit., p.19.4.1.Demeter, I.Ceterchi, op.cit., p.174-177.5. M.Stoica, op.cit.,p. 174-177.6. A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.96-97.7. I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit. p.360.8. Aceasta nu înseamnă că prin prevederi legale exprese nu se pot stabili, cu titlu deexcepţie şi în mod limitativ, anumite limitări ale capacităţii, ca, de exemplu, interdicţia de adobândi bunuri de valoare pe durata exercitării unei funcţii publice sau imposibilitateacumulului de funcţii în cazul celui ce face parte dintr-o autoritate de stat etc.9. Art.99 din Codul Penal.

10. Gh. Boboş, op.cit.,p.218-219.11. M.Stoica, op.cit., p.42-43.12. în sens contrar, E.Roman în "Tratat de drept civil", Editura Academiei, Bucureşti,1967, p.182; A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.118-119.13. Aceasta este distincţia dintre un drept (fundamental) ocrotit de lege şi o libertate sausimpla vocaţie, dar numai dreptului îi corespunde îndatorirea legală corelativă.14. Asupra abuzului de drept a se vedea: "Tratat de drept civil", op.cit., p.205-206; A.Pop,Gh.Beleiu, op.cit., p.139-140; I.Zinveliu, Gh.Fekete, "Drept civil", parte generală, T.U.Cluj,

Page 125: tgd santai

1973, p.81-88.15. Art.1 din Decretul nr.31/1954.16. Asupra unor definiţii a se vedea autorii citaţi supra.17. T.Drăganu, "Actele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului

129

judecătoresc potrivit Legii nr.1/1967", Editura Dacia, Cluj, 1970, p.184.18. în acest sens a se vedea art.18 din Codul Muncii.19.Noţiunea de "obligaţie" mal desemnează şi înscrisul constatator al unei îndatoriri,adică titlul de credit (de exemplu, obligaţiune CEC). De asemenea, se mai înţelege ocategorie a raporturilor juridice civile, cum sunt raporturile de creanţă, dintre creditor şidebitor.20. Obligaţiile negative pot fi generale, corespunzătoare unui drept absolut (deproprietate) şi speciale corespunzătoare unui drept relativ (de creanţă).21.De exemplu, executarea silită a unui debitor se poate face în baza unui titlu (notarial)şi numai în baza hotărârii judecătoreşti.22.Si acestea se pot clasifica, la rândul lor, după diferite criterii.23.1.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.371.24. idem, op.cit.p.371.25.1.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.,p.372.26.1.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.,p.372.27.M. Stoica, op.cit.,p.67.28. Tratatul de "Teoria generală a statului şi dreptului", op.cit.p.382-383; Gh.Boboş,op.cit., p.227-229 (ed.1975); I.Ceterchi, M.Luburici, op.cft.,p.373-374; Tratatul de "Dreptcivil", partea generală, ed.1967, p.236.29. T. Drăganu, "Actele de drept administrativ", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p 16-17.30.D. Cosma, "Teoria generală a actului juridic ci vi", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969;T. Drăganu, "Actele de drept administrativ", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.31. Astfel, de exemplu, în actele financiare bugetare, care au caracter normativ pentru operioadă de timp determinată, se consideră ca având valoare de dispoziţie individualăcontul general de încheiere a exerciţiului bugetar pentru perioada anterior încheiată.

Page 126: tgd santai

130

Capitolul VIII

Sistemul dreptului

§1. Noţiunea sistemului de drept

Dreptul unei societăţi, ca ansamblu de norme juridice în vigoare la un moment dat, acoperă o mare diversitate de domenii ale vieţii stând la baza unei varietăţi foarte bogate de raporturi juridice. Cu toată marea neomogenitate a regulilor juridice, sub aspectul formei şi a conţinutului lor, ele nu reprezintă totuşi un conglomerat amorf şi întâmplător constituit, ci formează un sistem, adică un ansamblu unitar şi intercondiţionat de norme cu o structură bine determinată.

Unitatea sistematică a dreptului este determinată de existenţa unităţii cauzale generatoare a normelor juridice şi anume de structura social-economică a societăţii respective, de comunitatea principiilor fundamentale ale reglementării normative, precum şi de caracterul omogen al formelor de exprimare a dreptului.

Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă unitate grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă sistemul de drept al unei societăţi.

Sistemul juridic ne dezvăluie structura internă (organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite părţi -respectiv instituţii şi ramuri de drept- interdependente, de fapt unitatea în şi prin diversitate1.

Intr-adevăr, unitatea sistemului de drept nu poate exclude diversitatea normelor juridice şi a grupării lor diferenţiate dată fiind marea varietate a raporturilor sociale reglementate juridic. Sistemul de drept se compune din următoarele elemente2: norma juridică, element de bază sau structural având o minimă generalitate, instituţia juridică, element intermediar, şi ramura de drept, element de maximă generalitate în cadrul sistemului.

Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente contribuie în procesul de elaborare a dreptului la descoperirea lacunelor legislative (a raporturilor sociale necesare a fi reglementate), a reglementărilor deficitare (defectuase

131

Page 127: tgd santai

sau insuficiente), la eliminarea normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate dinamică a sistemului juridic aflat într-o necontenită mişcare impusă de evoluţia relaţiilor sociale. In procesul aplicării dreptului, aceeaşi cunoaştere, contribuie la asigurarea corelării (coroborării) tuturor normelor juridice aplicabile aceleaşi situaţii, inclusiv în rezolvarea oricărui caz concret, chiar nereglementat şi în care devine necesară recurgerea la principiile fundamentale ale dreptului sau la cele generale ale ramurilor de drept, mai ales prin metoda analogiei.

In sfârşit, cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă didactică pentru buna organizare a activităţii de predare şi însuşire sistematică a cunoştinţelor juridice, precum şi în activitatea de cercetare juridică propriu-zisă.

Sistemul dreptului nu se confundă cu sistematizarea dreptului sau sistematizarea legislaţiei ori a actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a dreptului, modul său de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea sau gruparea acestora în elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, instituţii juridice şi ramuri de drept. Sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează însă aspectul extern sau modul de manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor în acte normative sau izvoare de drept.

Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, de exemplu, de existenţa codurilor ca izvoare unitare de bază a dreptului, dar sistematizarea ajută la o mai bună cunoaştere, organizată, a sistemului juridic, după cum, la rândul său, sistemul de drept influenţează modul de sistematizare a legislaţiei.

§ 2. Criteriile de constituire a sistemului de drept

Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel al caracterului sau felului relaţiilor sociale reglementate adică obiectul reglementării juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit consacrarea normativă. Criteriul utilizat are un caracter obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor juridice şi a ramurilor de drept.

Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia juridică întrucât acesta cuprinde

132

Page 128: tgd santai

totalitate normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau categorie unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice4. In acest sens, de exemplu, distingem instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional, cea a succesiunii în dreptul civil, a căsătoriei în dreptul familiei, a infracţiunii în dreptul penal.

Alteori, chiar în cadrul unei instituţii datorită marii diversităţi de norme se pot realiza grupări unitare şi mai restrânse a regulilor, astfel încât, de exemplu, instituţia proprietăţii din dreptul civil să cuprindă, instituţiile proprietăţii mobiliare şi a celei imobiliare, a celei agricole (funciare), comerciale şi financiare sau a celei publice şi a celei private, etc.

Instituţia juridică poate grupa norme aparţinând exclusiv unei singure ramuri de drept, aşa cum este cazul, de exemplu, succesiunii în dreptul civil sau a pedepsei în dreptul penal, în vreme ce instituţia proprietăţii grupează atât norme de drept civil cât şi de drept constituţional, administrativ, financiar, penal, etc.

Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept o constituie ramura de drept în baza criteriului obiectului de reglementare. Astfel, de exemplu, relaţiile specifice activităţii de exercitare a puterii legislative în stat au dus la constituirea normelor ce le reglementează în ramura dreptului constituţional, relaţiile din sfera puterii executive au condus la formarea dreptului administrativ, cele din sfera puterii judecătoreşti la dreptul procesual civil şi procesual penal. In mod similar, relaţiile patrimoniale ce se stabilesc între persoane fizice, între cele juridice precum şi între cele două categorii în baza egalităţii părţilor, precum şi relaţiile personale nepatrimoniale formează obiectul dreptului civil. In sfârşit, normele ce reglementează raporurile juridice generate prin săvârşirea unor fapte periculoase denumite infracţiuni precum şi pedepsele aplicabile pentru comiterea lor au condus la constituirea dreptului penal.

Uneori obiectul reglementării juridice nu este suficient, prin sine însuşi şi luat în mod izolat, ca şi criteriu de constituire a instituţiei sau a ramurii de drept deoarece el are un anumit grad de relativitate determinat de faptul că legiuitorul prin edictarea normelor nu urmăreşte într-atât abordarea normativă distinctă a unor relaţii sociale omaogene, ci, mai degrabă, reglementarea juridică unitară a unor relaţii indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept. Acesta deoarece reglementarea şi actul normativ care o cuprinde

133

Page 129: tgd santai

trebuie să corespundă, pe de o parte unor exigenţe practice, de aplicare, iar nu unor considerente de ordin pedagogic, didactic. Pe de altă parte, un anumit grup de relaţii sociale devine autonom tocmai pentru că este reglementat într-un mod specific prin drept astfel că ceea ce se înţelege prin unitatea relaţiilor sociale este dat chiar de o anumită categorie de norme distincte de alte reguli juridice.

Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa numitelor criterii secundare sau auxiliare de grupare a normelor juridice şi anume metoda de reglementare, principiile fundamentale sau generale, interesul social, precum şi sancţiunile specifice.

a.) Metoda de reglementare reprezintă modul în care norma juridică prevede desfăşurarea raportului social ceea ce, evident, conduce la o diferenţiere netă între reguli având acelaşi obiect de reglementare. In acest sens se disting metodele autoritarismului sau subordonării, autonomismului sau egalităţii, recomandării, etc. Astfel, de exemplu, atât în dreptul civil cât şi în cel financiar există raporturi juridice patrimoniale sau cu conţinut material, dar în prima ramură de drept operează principiul egalităţii părţilor care au deplina autonomie de a intra sau nu în respectiva relaţie juridică, în timp ce în cea de a doua ramură raporturile se formează mod unilateral şi autoritar operând subordonarea faţă de organul de stat competent.

Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar, deoarece se adaugă criteriului obiectului de reglementare, dar şi un criteriu de natură subiectivă, spre deosebire de primul, prin modul în care poate fi instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale. Asfel, de exemplu, în materia circulaţiei imobilelor legea poate lăsa desfăşurarea raporturilor pe seama voinţei exclusive a părţilor, după cum poate prevedea şi situaţii de derulare a relaţiilor juridice în baza voinţei exclusive a organelor statului în cazul exproprierii, confiscării, etc.

b.) principiile comune sau fundamentale ale dreptului sunt reguli de bază comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic ori o ramură sau instituţie de drept. Uneori principiul de drept poate influenţa în mod hotărâtor componentele structurale ale sistemului, instituţia sau ramura juridică. Astfel, de exemplu, principiul legalităţii incriminării din dreptul penal este acea regulă în conformitate cu care legea prevede care fapte constituie infracţiuni,

134

Page 130: tgd santai

pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte (act. 2 din Codul Penal). Deşi din formularea acestui principiu s-ar părea că el este o regulă de bază numai a dreptului penal trebuie să subliniem că, pe de o parte, şi în alte ramuri de drept legea prevede fapte ce constituie abateri, de exemplu, contravenţii precum şi sancţiunile ce se aplică contravenienţilor, iar, pe de altă parte, legalitatea incriminării nu este decât o aplicare particularizată a principiului fundamental al legalităţii care operează în toate ramurile dreptului. In acest sens vom întâlni acţiunea principiului bunei credinţe atât în dreptul civil, cât şi \n cel penal, financiar, administrativ, internaţional public, etc. Putem concluziona că principiul de drept comun sau general nu poate delimita în mod izolat şi net ramura şi instituţia juridică de alte componente structurale similare.

c.) Interesul social constituie un alt criteriu de formare şi de diferenţiere a ramurilor de drept, prin desprinderea (migrarea) unor raporturi juridice de altele înrudite, dar care prin amploare şi consistenţă prezintă o importanţă socială aparte la un moment dat. Astfel, de exemplu, dreptul familiei s-a desprins de dreptul civil, datorită multiplelor şi variatelor reglementări instituite, inclusiv existenţa unui cod propriu, expresie a nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în perioada contemporană. Uneori chiar dezvoltarea unei instituţii juridice poate duce, prin amploarea reglementărilor sale, la apariţia unei subramuri de drept aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului transporturilor desprins din dreptul civil ca şi a contenciosului administrativ, apărând chiar discipline didactice corelative.

Alteori, confluenţa unor reglementări din diferite ramuri de drept poate da naştere la formarea unor instituţii sau ramuri mixte, de hotar, şi a unor ştiinţe juridice interdisciplinare, cum este cazul dreptului penal internaţional sau a dreptului umanitar.

d.) In ceea ce priveşte caracterul sancţiunii normelor juridice acesta nu poate fi reţinut drept criteriu de distincţie între ramurile de drept întrucât, de exemplu, acelaşi raport juridic, cum este cazul celui de creanţă, poate fi apărat prin mai multe mijloace (de drept civil, penal, administrativ, financiar) specifice diferitelor ramuri de drept (obligaţia de restituire, sancţiunea pentru furt, penalităţile sau dobânzile pentru întârzierea în restituire, etc.)

Ramurile de drept, instituţiile juridice şi normele de drept, ca elemente structurale ale sistemului de drept, sunt strâns legate între

135

Page 131: tgd santai

ele. Ramura de drept cuprinde, în general, mai multe instituţii juridice, alcătuite, la rândul lor, din numeroase norme înrudite între ele prin obiectul şi metoda de reglementare.

In general, ramura de drept poate beneficia de o reglementare aparte şi sistematizată prin cod, aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului civil, penal, familiei, dar, alteori, instituţia poate fi consacrată prin coduri proprii, cum ar fi, de pildă, codul contravenţiilor sau codul de procedură adminstrativă în cadrul dreptului adminstrativ cunoscute în legislaţia unor ţări. In sfârşit, există şi situaţii în care codul nu are legătură numai cu o singură ramură de drept ci cu mai multe, de exemplu, codul vamal, codul silvic, codul aerian, etc.

§ 3. Evoluţia şi diviziunile sistemului de drept

Sistemul de drept are un caracter istoric în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde un anumit sistem al normelor juridice determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul social general sau cel al păturii conducătoare, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi.

De aici şi concluzia că sislemul juridic nu are un caracter rigid, dat pentru totdeauna şi neschimbător, ci el evoluează în. sensul apariţiei, transformării şi dispariţiei unor ramuri şi instituţii juridice, inclusiv a normelor ce stau la baza lor. Astfel, de exemplu, fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a principiului separaţiei puterilor în stat a dus, printre altele, la constituirea dreptului constituţional şi a celui administrativ care, iniţial, erau reunite în cadrul dreptului public.

Apariţia, evoluţia şi dispariţia unor relaţii sociale influenţează în mod hotărâtor structura sistemului de drept. Totuşi relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa determinantă a permis uneori menţinerea unor structuri juridice chiar în discordanţă cu o anumită stare socială şi sistemul ei de drept, fie prin rămânerea în urmă a juridicului faţă de noile realităţi, fie printr-o evoluţie rapidă a acestuia în sensul anticipării viitoarei dezvoltări sociale. Aşa este, de exemplu, cazul menţinerii instituţiei arbitrajului privat în codul de procedură civilă (art. 340 şi urm.) deşi rezolvarea litigiilor revine numai organelor instituite prin lege, iar nu unei justiţii private, sau cazul reglementării internaţionale a utilizării spaţiului cosmic în scopuri paşnice care intervine într-un domeniu în care activităţile

136

umane de explorare, dar mai ales de exploatare, se află abia la începuturi.

Page 132: tgd santai

De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în antichitate, când nu se cunoşteau ramurile de drept în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic-devenitâ fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu - şi anume în drept public şi drept privat.

Dreptul public se considera că era destinat a ocroti interesele comune ale întregii societăţi, inclusiv ale statului, iar dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat, aşa cum se arată într-o celebră definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian.

Dreptul privat roman cuprindea5 dreptul civil, ca drept propriu fiecărei cetăţi sau popor, dreptul ginţilor, ca drept comun tuturor popoarelor şi oamenilor în general, şi dreptul natural, comun tuturor vieţuitoarelor, inclusiv indivizilor umani.

Dreptul roman a mai cunoscut şi alte diviziuni, mai puţin importante, cum a fost dreptul pretorian alcătuit de pretori care l-au creat în scopul perfecţionării dreptului civil. De asemenea, mai exista dreptul comun (jus commune), format din norme generale, şi dreptul de excepţie (jus singulare) cuprinzând reguli divergente de la dreptul comun. In sfârşit, exista, sub aspectul provenienţei sale şi a modului de consacrare, dreptul scris şi cel nescris, după cum normele care îl alcătuiau erau prescrise prin acte normative (legi, decrete, edicte, constituţii), ori erau cuprinse în obiceiuri juridice (cutume).

Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii. Astfel, alături de dreptul natural, considerat creaţie a naturii, a fost recunoscută existenţa dreptului pozitiv, creaţie a omului. Dezvoltarea în evul mediu a bisericii ca instituţie creatoare şi de aplicare a dreptului a condus la scindarea dreptului pozitiv în drept laic, produs al autorităţii de stat, şi drept canonic sau bisericesc, produs al autorităţii ecleziastice.

In perioada modernă preluându-se, desigur fa un alt nivel, distincţia dintre dreptul public şi cel privat, au fost regrupate ramurile de drept în cadrul acestei mari diviziuni. Astfel, dreptul public includea dreptul constituţional, administrativ, financiar, penal, etc., deci ramuri interesând puterea şi ordinea publică, în timp ce dreptul privat cuprindea dreptul civil, dreptul comercial, etc., deci

137

reglementări vizând proprietatea şi interesele particulare.Dreptul contemporan are ca unitate structurală de maximă generalitate ramura de drept

constituită, în principal, pe temeiul criteriilor reunite ale obiectului de reglementare şi a metodei de reglementare. Deşi unele sisteme actuale de drept s-au menţinut marile şi vechile diviziuni ale

Page 133: tgd santai

dreptului public şi a celui privat, elementele de distincţie între ele nu mai sunt determinate de natura interesului ocrotit, deci de criteriul material, ci de un altul de natură formală, procedurală şi anume modul de apărare a intereselor ocrotite, respectiv din oficiu, în cazul dreptului public, şi la cererea celui interesat, în cazul dreptului privat6.

O altă clasificare în cadrul sistemului de drept se poate face prin gruparea normelor după locul producerii efectelor juridice, în drept intern -aplicabil pe teritoriul unui stat şi subiectelor aflate în spaţiul juridic al acestuia- şi drept interanţional cuprinzând reglementări interesând în mod prioritar comunitatea internaţională şi relaţiile între state, cum ar fi, de exemplu, cazul dreptului internaţional public, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional,, etc.

La ora actuală ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor de drept fără a se confunda cu ştiinţa juridică de ramură şi nici cu disciplina didactică din învăţământul juridic, gruparea ramurilor de drept reflectându-se în clasificarea respectivelor ştiinţe şi discipline.

Intr-adevăr, ştiinţa juridică şi disciplina corelativă nu se limitează doar la cercetarea regulilor de drept unitar grupate ci abordează şi problematica raporturilor juridice determinate de acele reguli, inclusiv răspunderea juridică specifică, evoluţia legislaţiei din respectivul domeniu, legătura cu alte ramuri de drept, probleme de drept comparat, etc.

Uneori disciplina didactică cuprinde o sferă mai largă de preocupări decât reglementează ramura de drept - de exemplu, materia dreptului civil tratează şi aspecte de drept funciar sau dreptul administrativ se preocupă şi de probleme ale ştiinţei administraţiei - iar alteori, dimpotrivă, ramura de drept este scindată în studiul ei în două discipline didactice, cum este de pildă, cazul dreptului penal general şi dreptului penal special.

Ramuri ale dreptului român contemporan pot fi considerate următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul funciar, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul

138

muncii, dreptul familiei, dreptul penal, organizarea judecătorească, dreptul procesual civil, dreptul procesual penal, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public. In ultima perioada se conturează tot mai mult apariţia unor noi ramuri, mai ales în condiţiile existenţei economiei de piaţă, cum ar fi dreptul concurenţei, dreptul de proprietate industrială, dreptul asigurărilor, dreptul proprietăţii intelectuale dar şi dreptul protecţiei mediului înconjurător (ecologic), dreptul bancar şi valutar, dreptul umanitar, etc

Page 134: tgd santai

1. Tratat de "Teoria generală a statului şi dreptului", p.420. 2.1.Ceterchi, op. cit., p.377.3. Gh. Boboş, op. cit., p.1534. Gh. Boboş, op. cit. p. 155.5. Vl.Hanga, "Drept privat roman", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977,p.22-27.6. l. Ceterchi, M. Luburici, op. cit., p.383 şi bibliografia citată acolo.

Pag.140 pauza

139

Page 135: tgd santai
Page 136: tgd santai

Capitolul IX Conştiinţa juridică § 1. Noţiunea conştiinţei juridice1

In ansamblul fenomenelor sociale dreptul este un element al suprastructurii ce constituie suprastructura juridică, respectiv un complex alcătuit din concepţii, instituţii şi relaţii sau raporturi juridice corespunzătoare celor dintâi.

Conştiinţa juridică este o parte a conştiinţei sociale2. Ea este alcătuită din totalitatea ideilor, concepţiilor şi reprezentărilor3 (respectiv concepţia sau ideologia juridică), precum şi sentimentele, năzuinţele şi voliţiunile cu privire la dreptul existent şi la modul în care acesta ar trebui să reglementeze raporturile sociale4.

Conştiinţa juridică este deci un fenomen social şi psihologic complex format din elemente de natură raţională, afectivă şi volitivă. Fiind o componentă a conştiinţei sociale ea reflectă relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii (în procesul muncii, al creaţiei), în raporturile dintre indivizi, în cele de familie privind ocrotirea şi promovarea unor valori materiale şi spirituale, etc.

Datorită legăturii existente între politică şi drept, mai ales întrucât cea dintâi orientează activitatea de legiferare - constituind astfel o determinată politică a juridicului-, s-a considerat conştiinţa juridică drept o formă de manifestare a conştiinţei politice5.

In cadrul conştiinţei juridice un rol important revine ideologiei juridice, din acesta din urmă făcând parte concepţiile, ideile şi teoriile despre drept. Ideologia juridică şi, în general, conştiinţa juridică a celor care elaborează dreptul ocupă un rol hotărâtor în societate fiind conştiinţa dominantă (deşi nu neapărat majoritară) deoarece ea se impune prin intermediul legilor şi, mai ales, cu ajutorul aparatului de stat contribuind la constituirea, promovarea şi ocrotirea instituţiilor şi a modului de derulare a raporturilor juridice.

Alături de conştiinţa şi ideologia juridică oficială mai există în acord sau în dezacord total sau parţial - şi conştiinţa juridică a celor mai mulţi, chemaţi să respecte dreptul, dar neparticipanţi la elaborarea lui, şi care, deşi poate exercita o anumită influenţă în

141

Page 137: tgd santai

edictarea reglementărilor prin presiune socială, totuşi nu se poate concretiza în acte normative (deci într-un drept propriu) sau în acte de aplicare a dreptului deoarece subiectele acestei forme de conştiinţă juridică nu deţin monopolul elaborării şi aplicării dreptului6, decât, cel mult, prin sistemul reprezentării indirecte (şi, mai rar, prin forma directă a referendumului).

§ 2. Elementele, funcţiile şi conţinutul conştiinţei juridice

Conştiinţa juridică cuprinde elemente de natură raţională, afectivă şi volitivă. Elementul raţional, de cunoaştere sau al ideilor şi reprezentărilor, conţine ideologia juridică ca modalitate organizată de cunoaştere şi înţelegere a juridicului, adevărat nucleu al conştiinţei cu rol hotărâtor asupra celorlalte două elemente, cel afectiv şi cel volitiv, constituind, totodată, factorul determinant în realizarea cunoaşterii juridice.

Elementul afectiv constituie un factor de apreciere valorică sau de valorizare obiectivă şi subiectivă a normelor în vigoare, apreciere care, în funcţie de anumiţi factori, poate fi pozitivă sau negativă.

Elementul voliţional, rezultantă a primelor două, concretizează dorinţa şi voinţa de a acţiona într-un anumit fel, contribuind la desăvârşirea şi manifestarea conduitei subiectului de drept în baza modului de receptare a juridicului şi în temeiul convingerilor pe care şi le-a format.

Conştiinţa juridică ocupă un loc intermediar între relaţiile sociale şi reglementarea lor juridică întrucât nevoile social-economice determinante în formarea intereselor umane îşi găsesc consacrarea juridică în norme prin intermediul conştiinţei juridice, adică a reprezentărilor juridice date relaţiilor din societate şi filtrate prin prisma intereselor sociale considerate cele mai generale. In acest fel se poate înţelege mai bine şi specificul dreptului, în raport cu alte fenomene sociale, şi anume caracterul său normativ, de modelare a conduitei umane. Pe de altă parte, dacă determinarea existenţei şi evoluţiei dreptului este obiectivă prin nevoile sociale care-i stau la bază, reflectarea acestei determinări este de natură subiectivă întrucât se realizează prin intermediul conştiinţei juridice7.

In raport de structura tripartită a conştiinţei juridice se determină şi funcţiile acesteia, adică acele componente ce reflectă

142

rolul ei în cunoaşterea şi aprecierea dreptului, iar în raport de aceasta modul de reglare a conduitei umane.

a.) Funcţia de cunoaştere sau cognitivă contribuie la înţelegerea sau receptarea

Page 138: tgd santai

juridică a realităţilor sociale, spre deosebire de funcţia similară a conştiinţei sociale care vizează tot o cunoaştere dar de ansamblu, nediferenţiată, a tuturor fenomenelor sociale în general. Intr-adevăr, în cazul conştiinţei juridice cunoaşterea eate mai limitată şi , uneori, mai aprofundată dar limitată numai la manifesarea juridică a fenomenului social. In cazul cunoscătorilor dreptului sau a juriştilor respectiva cunoaştere are un caracter ştiinţific sau de specialitate, adică din punct de vedere juridic. Desigur cunoaşterea nu implică întotdeauna şi deplina înţelegere a reglementării juridice şi chiar dacă are loc o astfel de pătrundere în semnificaţia juridică aceasta nu determină în mod direct şi împărtăşirea sau adoptarea unei opinii ori conduite în conformitate cu sensul legilor în vigoare.

b.) Funcţia de apreciere sau de valorizare urmăreşte atribuirea unei semnificaţii sociale speciale, în cazul nostru cu efecte juridice, unor fenomene, fapte sau acţiuni sociale în conformitate cu anumite interese. Astfel, în cazul celor chemaţi să legifereze sau să edicteze o normă juridică se ajunge la conferirea valorii juridice unor valori sociale apreciate ca atare, stimulându-se conduitele ce le promovează şi le apără, iar după caz, prohibindu-se şi sancţionându-se conduitele de vătămare sau de transgresare a respectivelor valori.

Sub aspectul organelor de aplicare a dreptului aprecierea se face cu privire la încadrarea sau neîncadrarea faptului social produs în ipoteza normei juridice şi, în funcţie de aceasta, declanşarea sau nu a incidenţei sancţiunii cuprinse în regula de drept.

In privinţa subiectelor chemate a se conforma ori a executa dispoziţiile legale aprecierea operează în sensul acceptării sau a respingerii reglementării. De regulă, respectarea legii este rezultatul aprecierii pozitive a dreptului, iar încălcarea normei, şi corolarul ei firesc răspunderea juridică, sunt produsul unei aprecieri negative, de respingere a legii, mat precis a modului ei de reglementare.

Atât cunoaşterea cât şi înţelegerea sau aprecierea semnificaţiei juridice a reglementării nu determină în mod automat, pe plan ideologic, şi o situare pe poziţie a individului conformă cu conduita prescrisă, mai ales atunci când persoana consideră reglementarea ca fiind contrară ori potrivnică intereselor sale. într-un

143

asemenea caz se produce fenomenul de înstrăinare sau de alienare juridica a individului, fenomen care sub aspectul motivaţiilor sale constituie, în principal, obiect de studiu al criminologiei. De aceea respectarea dreptului poate fi rezultatul aprecierii pozitive a normelor în vigoare, dar şi al temerii faţă de eventualele consecinţe ale răspunderii (sancţiunii) juridice,

Page 139: tgd santai

după cum încălcarea dreptului poate deriva fie dintr-o apreciere negativă a legii, fie dintr-o necunoaştere sau greşită cunoaştere a acesteia, ceea ce nu constituie, în aceste două ultime situaţii, o cauză de exonerare de răspundere ("nemo censetur ignorarem legem").

Atât funcţia de cunoaştere cât şi cea de apreciere din cadrul conştiinţei juridice constituie premize din care rezultă conduita subiectului faţă de normele de drept.

c.) Funcţia de reglare a conduitei umane, bazată pe elementul voliţional, numită şi normativă, se realizează la nivelul organelor de edictare a dreptului prin elaborarea normelor sau a regulilor şi stabilirea caracterului imperativ sau dispozitiv al acestora, ca rezultat al funcţiei normative al dreptului, determinate de interesul social general avut în vedere ori de prevederile unei reglementări superioare (de exemplu, constituţionale).

La nivelul organelor de aplicare a dreptului operează conformarea acestora faţă de dispoziţia normei şi stabilirea răspunderii juridice faţă de cei vinovaţi, atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de ipoteză.

La nivelul celor chemaţi a se conforma legii executându-i prevederile funcţia de reglare sau reglatoare a conduitei se manifestă prin atitudinea concretă de respectare sau de încălcare a normei determinată, în esenţă, de reprezentările şi aprecierile prealabile, precum şi de voinţa subiectului aflată în concordanţă sau discordanţă cu acestea.

Conduita apare ca un element extern, manifest, al subiectului, determinată de elemente interne imperceptibile pentru terţi (cunoaşterea şi aprecierea) de natură psihologică (raţională şi afectivă), de factori externi (condiţii de viaţă, împrejurări concrete, etc.), toate la un loc constituindu-se în atitudinea de respectare ori de încălcare a dreptului, -din convingere sau de temere, din intenţie sau culpă.

Conştiinţa juridică are un conţinut alcătuit din idei, sentimente şi voliţiuni a căror enunţare exhaustivă este imposibilă atât datorită numărului lor mare cât şi a diversităţii extrem de variate

144

a acestora, precum şi a mutaţiilor ce intervin frecvent în gândire determinate fiind de dezvoltarea socială şi de evoluţia legislativă. Elementele centrale ale conştiinţei juridice sunt acele idei şi sentimente formate în jurul unor categorii şi concepte ca adevăr, dreptate, echitate, răspundere (sancţiune, pedeapsă), fie că ele se referă la dreptul existent, în vigoare la un moment dat, fie la modul în care ar trebui să evolueze acel drept în viitorul apropiat sau îndepărtat, fie că vizează atitudinea proprie a unui individ sau a unui grup faţă de drept ori se referă la măsurile ce

Page 140: tgd santai

trebuiesc luate ca şi felul acestora faţă de cei care încalcă dreptul8.întregul proces de edificare a dreptului este un complex de activităţi de selectare a

valorilor de nonvalori, conform intereselor sociale generale şi fundamentale, iar procesul său de realizare presupune, în prealabil, aprecierea pozitivă şi promovarea valorii legal consacrate cât şi aprecierea negativă a nonvalorii cu consecinţa sancţionării celui care o promovează. Anumite valori permanente pentru societate dobândesc şi o constantă consacrare juridică, aşa după cum este cazul acelor valori care ţin de persoana umană sau legătură cu aceasta cum sunt viaţa, sănătatea, demnitatea, libertatea, proprietatea etc., care sunt consacrate şi apărate juridic, ca valori deosebite, stabile şi perene. Lor li s-au adăugat, de-a lungul timpului, alte valori noi sau derivate din ele cum sunt, de exemplu, libera circulaţie a individului şi a informaţiilor, inviolabilitatea domiciliului, a corespondenţei şi a convorbirilor telefonice, dreptul asupra creaţiei intelectuale, dreptul la protecţie socială, etc.

Toate acestea contribuie la îmbogăţirea conţinutului conştiinţei juridice şi al diversificarea acesteia corespunzător cursului evolutiv al legislaţiei, determinând reacţii de conduită diferite faţă de modul de abordare şi de realizare în concret a legilor aplicabile în materie.

§ 3. Rolul educativ şi preventiv al dreptului contemporan

Prin sancţiunile sale dreptul a fost, de-a lungul timpului, în primul în rând un factor exclusiv intimidant, de reprimare. Evoluţia sa treptată dar hotărâtoare spre modelarea şi organizarea celor mai importante relaţii sociale , inclusiv calitatea de a prefigura evoluţia acestora, au schimbat locul, rolul şi importanţa dreptului \n

145

ansamblul fenomenelor sociale, inclusiv a sancţiunii juridice ce garantează eficienţa regulilor stabilite.

Prin normele sale dreptul a devenit treptat un puternic factor de educare a indivizilor umani. In acest sens, de exemplu, drepturile subiective legal consacrate sunt instituite numai în măsura care ele sunt expresia îmbinării intereselor personale cu cele generale, iar exercitarea lor efectivă este subordonată aceluiaşi deziderat, inclusiv cerinţei de a nu vătăma drepturile altuia. Nu pot fi recunoscute şi exercitate acele drepturi şi interese în dezacord cu interesul

Page 141: tgd santai

social general sau cu morala comună ori generate de cauze imorale.Pe de altă parte, drepturilor le corespund şi anumite îndatoriri. Astfel, dreptul

constituţional consacrând drepturi şi libertăţi fundamentale cetăţeneşti prevede concomitent şi instituie îndatoriri fundamentale. Proporţionalitatea şi raportul dintre drepturi şi îndatoriri are un puternic efect stimulativ şi educativ întrucât se poate pretinde recunoaşterea şi exerciţiul drepturilor numai în măsura în care se îndeplinesc îndatoririle. Astfel, de exemplu, de beneficiul protecţiei sociale se va bucura doar cel care desfăşoară sau a desfăşurat o activitate socialmente utilă şi care este împiedicat din motive obiective să o mai poată realiza.

Rolul eduactiv al dreptului, ca acţiune benefică a acestuia asupra conduitei umane, în sensul determinării conformării conştiente faţă de dispoziţia normei, nu se exercită de la sine. In acest sens se consideră că simpla publicare a legilor în Monitorul Oficial nu este întotdeauna suficientă în cazul anumitor legi, în privinţa cunoaşterii lor efective şi, mai ales, pentru înţelegerea lor, trebuind, în plus, desfăşurate activităţi de prelucrare şi popularizare susţinute de specialişti, inclusiv prin intermediul mijloacelor mass-media. Concomitent, publicarea unor importante proiecte de acte normative şi dezbaterea ce are loc în jurul lor devin factori de cunoaştere, înţelegere şi, implicit, de educare cetăţenească individuală sau colectivă. In acest fel în chiar procesul de edificare a dreptului conştiinţa juridică a specialiştilor în drept sau cea comună a colectivităţii au un rol determinant prin evidenţierea unor nevoi sociale reale cărora procesul de legiferare trebuie să le facă faţă în mod corespunzător, ţinând cont de obiecţiile, propunerile şi sugestiile formulate în cauză.

Rolul educativ al dreptului se mai degajă şi din modalitatea instituirii răspunderii juridice, în cadrul diferitelor ramuri de drept.

146

Astfel, de exemplu, răspunderea patrimonială (civilă) deşi integrală (cuprinzând suportarea atât a pagubei efectiv produse cât şi a beneficiului nerealizat) nu urmăreşte să-l lipsească pe debitor şi pe familia sa de mijloacele minime necesare existenţei, deşi îi afectează bunurile şi veniturile. De asemenea, sancţiunile (disciplinare, contravenţionale şi penale) sunt strict personale, aplicabile numai făptuitorului încălcării, neftind transmisibile altora, fără ca prin aplicarea lor să se lezeze demnitatea celui pedepsit ori să-l supună la suferinţe inutile, finalitatea lor urmărind să prevină repetarea unei abateri în viitor de către cel sancţionat sau de către un

Page 142: tgd santai

altul. In acest sens, de exemplu, pedeapsa, ca sancţiune penală, are o funcţie de prevenţie socială generală, prin însăşi natura (felul -privarea de libertate-) şi limitele sau întinderea sa (durata acesteia), dar şi o funcţie de prevenţie specială în cazul dat, prin modul ei concret de individualizare. Astfel, numeroase sancţiuni penale au un caracter alternativ (privare de libertate sau amendă), altele se pot aplica cu regim de executare prin muncă (corecţională) sau cu suspendarea executării în mod condiţionat, iar la individualizarea pedepsei se mai au în vedere şi circumstanţele personale sau reale, cu efect atenuant sau agravant, în care s-a săvârşit fapta (vârsta făptuitorului, starea de provocare, gradul de contribuţie - instigator, complice, coautor).

Organele de aplicare a dreptului asigură executarea normei prin lucrătorii aparatului lor care, fie funcţionari adminstrativi sau magistraţi, vor soluţiona cauzele subordonându-se legilor şi conştiinţei lor juridice, indiferent că unii sunt subordonaţi ierarhic iar alţii dispun de independenţă.

Concomitent însăşi reglementările tind să asigure prin conţinutul lor prevenirea unor încălcări de lege. Astfel, de exemplu, în materie financiară sunt instituite forme de control preventiv asupra unor operaţiuni de utilizare a fondurilor băneşti, înainte de cheltuirea lor. De asemenea, în materie de gestiune şi administrare precum şi de pază a bunurilor, valorilor şi banilor funcţiile nu pot fi ocupate de persoane care au comis infracţiuni ori fapte ce au adus atingere unui patrimoniu, de genul sustragerilor, distrugerilor, neglijenţelor, etc. In sfârşit, tot cu titlu exemplicativ, arătăm că numeroase produse nu pot intra în circuitul economic fără prealabila lor verificare tehnică de calitate, sanitară, estetică, fără termene de garanţie ori de valabilitate, etc., prin raportarea lor la cerinţele standardelor şi normativelor în vigoare.

147

Formarea şi dezvoltarea conştiinţei juridice nu este un proces uniform, liniar şi necontradictoriu, ci dimpotrivă el se constituie ca o înlănţuire de percepţii, idei, voliţiuni şi acţiuni, uneori ezitante, oscilante, cu multiple căutări, reveniri până la deplina cristalizare a convingerii juridice motivate care să se concretizeze în atitudinea neechivocă de respectare a dreptului nu din temere, faţă de eventualele sancţiuni, ci din convingerea că interesele fiecăruia

Page 143: tgd santai

se reflectă în interesul general promovat de reglementări progresiste, umaniste şi democratice. Acest proces este cu atât mai important în cazul juriştilor, ca oameni ai legii, indiferent de domeniul în care activează, şi mai ales în condiţiile în care se tinde spre crearea unui stat de drept în care legea reprezintă, pentru cele mai multe dintre acţiunile noastre, prima şi ultima raţiune de a fi.

1.Tratat, "Teoria generală a statului şi dreptului", p.97.2.A.Naschitz, "Conştiinţa juridică socialistă", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.28.3.Gh. Boboş, "Teoria generală...", ed. 1983, op.cit., p.134.4. Tratat, op. cft., p.316-317.5.Oh. Boboş, op. cit., p.49, ed. 19756.1.Ceterchi, M.Luburici, op.cit., ed.1978, vol.l,p.169.7.A. Naschitz, op. cit., p.298.A. Naschitz, op. cit., p.39

148

Capitolul X Elaborarea şi sistematizarea dreptului

§1.Principiile activităţii normative

Page 144: tgd santai

Transformarea şi promovarea intereselor sociale fundamentale ca voinţă general obligatorie are loc, de regulă, pe calea activităţii normative a organelor statului. Această trecere de la social la drept se realizează cu ajutorul unor procedee speciale constituite într-o tehnică proprie numită legislativă sau juridică1. Altfel spus activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale cele mai generale precum şi modul de realizare a acestei operaţiuni se face în mod ştiinţific în temeiul unor principii ce vizează conţinutul, forma şi modul de reglementare.

în vederea asigurării unui cadru legal organizat necesar desfăşurării acestei activităţi a fost adoptat Decretul nr. 16/1976 referitor la "Metodologia generală de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea principalelor proiecte de acte normative" care, cu toate modificările implicite suferite între timp, rămâne încă principalul sediu al reglementării consacrate tehnicii legislative.

în baza acestui act şi în conformitate cu opiniile exprimate în doctrină pot fi considerate la ora actuală ca principii ale activităţii normative, mai ales la nivel legislativ, următoarele2:

1.Principiul planificării şi prognozei legislative, în conformitate cu care întreaga activitate normativă la nivel legislativ trebuie să se desfăşoare în baza unor programe de legiferare proprii parlamentului, prin camerele sale, cât şi la nivelul iniţiatorului de proiecte de legi, guvernul. Acest principiu este evidenţiat la ora actuală de obiectul şi de ritmul legiferării prin acte normative deosebit de importante începând cu constituţia, continuând cu legile organice vizând administraţia (guvern, ministere, organe locale.etc), justiţia şi terminând cu importante legi referitoare la fondul funciar, privatizare, cetăţenie, regiile autonome şi societăţile comerciale,etc.

2. Principiul supremaţiei legii în conformitate cu care legea este actul normativ cu forţă juridică superioară în ierarhia izvoarelor dreptului, măsurile de reglementare cele mai importante trebuiesc cuprinse în legi, iar toate celelalte acte normative ale altor organe de stat, subordonate şi derivate, trebuie să se întemeieze pe lege.

149

3.Principiul fundamentării ştiinţifice a actelor normative decurge din cerinţa esenţială ca norma juridică să fie expresia reflectării fundamentate a necesităţilor sociale obiective, în care scop elaborarea ei trebuie să se bazeze pe studii de cunoaştere aprofundată a realităţii, a principalelor efecte previzibile ale noii reglementări şi pe inventarierea legislaţiei naţionale existente în materie cu sesizarea neajunsurilor sale, inclusiv examinarea legislaţiei din alte ţări3.în acest sens aportul specialiştilor din diverse domenii, inclusiv al juriştilor, joacă un rol

Page 145: tgd santai

hotărâtor în elaborarea variantelor de proiecte ce urmează a fi supuse dezbaterii factorilor de decizie.

4.Principiul asigurării raportului corespunzător între stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor urmăreşte realizarea unei cât mai mari concordanţe între modul de reglementare a satisfacerii nevoilor de moment cu cele de perspectivă în activitatea juridică normativă, pe de o parte, în vederea realizării unui nivel cât mai stabil şi de durată a reglementărilor, chiar în condiţiile existenţei unei dinamici legislative mai accentuate. Un rol esenţial în realizarea acestei stabilităţi îl are asigurarea, pe cât posibil, a neretroactivităţii legii.

5.Principiul unităţii reglementărilor juridice asigură corelarea organică şi deplină a noilor reglementări în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului şi în cele generale ale ramurii de drept, astfel încât fiecare act normativ nou adoptat să se integreze în cadrul subsistemului actelor deja existente şi cu care se află în strânsă legătură şi, prin aceasta, în întregul sistem de drept, fără ca modificările şi abrogările de norme să afecteze esenţa unităţii şi echilibrului sistemului juridic, în mod similar, fiecare soluţie normativă adoptată în cadrul reglementării trebuie şi ea să fie compatibilă atât cu întregul act din care face parte, cât şi cu sistemul legislativ în vigoare. Prin toate acestea se contribuie la eliminarea lacunelor legislative, a normelor căzute în desuetudine, a diverselor paralelisme sau suprapuneri cât şi a contradicţiilor dintre reglementări.

§ 2.Tehnica juridică

Tehnica juridică sau tehnica dreptului reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi regulilor necesare elaborării, sistematizării şi realizării dreptului în scopul asigurării eficienţei sociale depline a

150

acestuia, între ştiinţa juridică şi tehnica juridică există o strânsă legătură, sensul că prima este un ansamblu unitar şi coerent de cunoştinţe veridice despre drept, în vreme ce ultima reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de ştiinţă pentru a fundamenta elaborarea, sistematizarea şi realizarea regulilor de drept. Această tehnică a apărut şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu formarea şi evoluţia dreptului, cu gradul atins de cunoaşterea umană şi chiar în funcţie de nivelul tehnicii existente.

Page 146: tgd santai

Trebuie însă respinsă orice tendinţă de separare artificială a ştiinţei dreptului de tehnica juridică în sensul unui tehnicism excesiv prin excluderea juriştilor de la cercetarea şi cunoaşterea considerentelor social-economice ce determină reglementarea, precum şi a efectelor extrajuridice ale acesteia, evitându-se limitarea lor doar la tehnica formulării şi interpretării regulilor de drept. De asemenea, trebuie combătută şi tendinţa contrară de unificare nediferenţială a ştiinţei dreptului cu tehnica juridică, respectiv ignorarea regulilor de bază ce vizează procedeele de conceptualizare, stil şi limbaj în reglementare, structura actelor normative, inclusiv sistematizarea acestora sub forma codificării, tehnica interpretării şi aplicării dreptului.

Tehnica legislativă reprezintă doar o componentă a tehnicii juridice limitată la procedeele ce vizează numai elaborarea dreptului, respectiv a regulilor cuprinse în legi, categoria cea mai importantă a actelor normative.§ 3.Tehnica elaborării actelor normative, a. Etapele elaborării actelor normative.

în procesul devenirii sale un act normativ parcurge etapele pregătirii sau elaborării proiectului, adoptarea sau emiterea actului, executarea sau realizarea acestuia şi controlul sau verificarea aplicării lui, această ultimă etapă fiind în afara existenţei sale juridice. Sub aspectul tehnicii de elaborare interesează doar prima etapă cea a pregătirii proiectului de act juridic şi care se subdivide, la rândul ei, în următoarele faze:-documentarea prealabilă şi fundamentarea proiectului;-întocmirea proiectului de act normativ;-avizarea şi definitivarea proiectului de act normativ;-supunerea spre aprobare a proiectului anterior adoptării;

151

-dezbaterea publică a proiectelor mai importante, după caz.Tehnica elaborării actelor normative, numită şi tehnică legislativă în cazul legilor, are

reguli specifice determinate în funcţie de categoria concretă a actului normativ avut în vedere. De

Page 147: tgd santai

regulă, legislaţia stabileşte organele competente a iniţia şi a pregăti proiectele de acte normative (legi, decrete, hotărâri.etc.), fazele sau etapele pe care acestea trebuie să le parcurgă, condiţiile de valabilitate ale actelor juridice sub aspectul fondului sau formei (de exemplu, redactare, semnare, publicare),etc.

b. Formulări şi definiri în elaborarea normelor juridice4.

în procesul de reglementare a relaţiilor sociale, prin intermediul dreptului, se elaborează şi se utilizează o mare varietate de concepte, categorii şi construcţii juridice, de cele mai multe ori cu sensuri şi moduri diferite faţă de cele obişnuite, dar fără de care normele de drept nu pot fi exprimate.

Limbajul, inclusiv cel juridic, ca mijloc de redare, exteriorizare şi de comunicare a noţiunilor, ideilor şi sentimentelor între indivizi umani presupune o anumită tipizare şi abstractizare prin intermediul noţiunilor. Cele mai cunoscute procedee ale tipizării juridice sunt definirea, clasificarea şi construcţia juridică.

Definirea reprezintă determinarea riguroasă a conceptelor juridice în baza unor principii prin intermediul cărora realitatea este reflectată în expresie normativă. Unele noţiuni sau concepte utilizate în norme nu sunt definite legal, aşa cum le defineşte doctrina juridică, dar sensul lor rezultă din ansamblul reglementărilor juridice. Aşa este, de exemplu, cazul actelor juridice, în lumina Codului Civil care se referă doar la categorii de acte determinate (contracte, testamente, etc.). în alte situaţii noţiunile sunt definite expres de lege aşa cum este, de pildă, cazul noţiunii de "locuinţă" sau de "familie" în dreptul civil şi respectiv în dreptul familiei, uneori în mod diferit de ceea ce se acceptă în limbajul comun sau a noţiunii de "funcţionar" definită în mod extensiv de codul penal faţă de dreptul administrativ.

Dreptul dă expresie unor valori cantitative exprimate prin procedeul cifrajului (ca, de exemplu, durata concediului de odihnă, termenul de prescripţie, perioada de îngrijire medicală) sau unor valori calitative exprimate prin procedeul enumerării limitative sau a celei exemplificative.

152

Clasificarea conceptelor în baza unor criterii unitare, precis determinate şi corect respectate tinde spre gruparea elementelor distincte în scopul uşurării înţelegerii reglementării (ca, de exemplu, clasificarea bunurilor în codul civil).

Construcţia juridică reprezintă raţionamentul juridic sau logica normei ce rezultă din

Page 148: tgd santai

elementele ei interne: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.Un procedeu frecvent întâlnit în drept este cel al ficţiunilor juridice conform cărora un

anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit deşi el nu există sau nu a fost stabilit cu certitudine (de exemplu, mobilele fixate pe imobile sunt considerate şi ele imobile având regimul juridic al acestora din urmă).

O modalitate specifică utilizată în reglementarea juridică este cea a prezumţiilor juridice adică a concluziilor deduse din fapte cunoscute cu privire la fapte necunoscute dar cu care sunt în strânsă legătură. Prezumţiile sunt legale, adică stabilite de lege, (de exemplu, copilul născut are ca tată pe soţul mamei) şi judiciare, adică stabilite de instanţa de judecată. Oe asemenea, după forţa lor probantă, prezumţiile pot fi absolute, irefragabile, de neînlăturat-iuris et de iure - (de exemplu, prezumţia comunităţii de bunuri dobândite de soţi în timpul căsătoriei) şi prezumţii relative, care pot fi combătute sau înlăturate-iuris tantum-(de exemplu, prezumţia discernământului limitat în dreptul penal la minorii în vârstă de 14-16 ani).

c.Stilul şi limbajul actelor normative.

O cerinţă de bază a întocmirii actelor normative este redactarea lor clară şi riguroasă în care sens ele trebuie să aibă un stil precis, concis şi un limbaj, în general, accesibil celor cărora li se adresează. Redactarea trebuie făcută în formă prescriptivă cu stabilirea şi delimitarea exactă a drepturilor şi obligaţiilor care revin părţilor dintr-un raport juridic pentru a nu lăsa loc pe cât posibil dublilor şi interpretărilor diferite.

Limbajul folosit trebuie să fie, în principiu, cel obişnuit, în sensul şi în înţelesul pe care îl au cuvintele în mod curent în limba română modernă. Neologismele se vor folosi numai atunci când este necesar întrucât nu există corespondent în limba română5, în cazul termenilor de strictă specialitate sau a celor susceptibili de mai multe interpretări se va preciza pe cât posibil prin textul legislativ,

153

sensul utilizat, aceasta deoarece s-ar putea ca acelaşi concept, de pildă, cel de "majorat" să aibă

Page 149: tgd santai

accepţiuni diferite, în dreptul civil persoana care a împlinit 18 ani, iar în dreptul muncii 16 ani.

d. Părţile constitutive ale actelor normative.

Orice act normativ are o anumită structură sau alcătuire care este în funcţie de felul actului (lege, decret, hotărâre, etc.), de conţinutul său (civil, penal, administrativ), de modul de sistematizare (cod, lege organică) neexistând o structură unitară şi uniformă pentru toate actele normative.

De regulă, distingem următoarele părţi constitutive şi anume partea introductivă, reglementarea propriu-zisă şi partea finală. Uneori unele acte normative importante (legi sau decrete) pot fi însoţite şi de expunerea de motive şi preambul care, deşi ambele, nu reprezintă o parte componentă a reglementării, se află în strânsă legătură cu aceasta fiind o ilustrare a cauzelor ce au impus noua reglementare, scopul urmărit prin ea, neajunsurile vechii reglementări - atunci când aceasta există -, noile principii consacrate, etc.

Partea introductivă a actului normativ cuprinde titlul (denumirea) actului, formula introductivă şi după caz, preambul.

Titlul actului normativ este elementul de identificare al acestuia, care trebuie să reflecte obiectul reglementării respective şi la care se mai adaugă indicarea felului actului (lege, decret), numărul şi data adoptării lui, ceea ce uşurează identificarea acestuia.

Formula introductivă este acea primă parte a actului normativ care indică temeiul legal care stă la baza unei reglementări, aşa cum este, de regulă, cazul actelor normative subordonate şi întemeiate pe lege când, de pildă, se invocă prevederile legii organice pentru justificarea emiterii actelor proprii de reglementare unui organ sau împuternicirea dată uneori expres în vederea aplicării unei legi. Uneori formula de împuternicire poate figura la finele actului de reglementare.

Preambulul reprezintă o succintă introducere ce indică considerentele social-politice şi economice avute în vedere la adoptarea actului. El nu conţine norme juridice şi nu se justifică în cazul existenţei expunerii de motive. Se întâlneşte frecvent la tratatele internaţionale.

154

Reglementarea propriu-zisă se compune din mai multe părţi. O primă parte o poate

Page 150: tgd santai

constitui ansamblul dispoziţiilor sau principiilor generale care privesc întregul act normativ şi având aplicabilitate asupra tuturor situaţiilor şi chiar pentru cazuri nereglementate expres. O a doua parte o formează dispoziţiile de conţinut ce reglementează instituţii juridice, categorii de activităţi sau situaţii, domenii de raporturi sociale, etc., în funcţie de obiectul reglementării. Astfel, de exemplu, codurile conţin o parte generală şi una specială, iar legile organice părţi referitoare la organizarea, funcţionarea şi atribuţiile unui organ.

Partea finală cuprinde prevederi terminale privind, de exemplu, data intrării în vigoare a noului act şi, implicit, a ieşirii din vigoare a actului anterior sau a unor părţi ori articole din vechea reglementare cu indicarea numerică de rigoare. Uneori există şi dispoziţii tranzitorii impuse de necesitatea unei treceri organizate în timp la aplicarea noii legi şi care, de pildă, pot viza modul de soluţionare a cauzelor în curs de judecată surprinse de apariţia noii legi procesuale.

e. Structura actelor normative

Principalul element structural al actului normativ este articolul care cuprinde, de obicei, o dispoziţie sau o regulă proprie, de sine stătătoare. Articolul poate fi alcătuit din unul sau mai multe aliniate necesare în cazul existenţei mai multor formulări sau construcţii logice pentru aceeaşi regulă de bază ori prevedere legală. Articolele se numerotează6 cu cifre arabe, iar în cazul articolelor modificatoare, introduse în texte mai vechi, cu cifre romane (latine) sau cu indici adăugaţi la articolele iniţiale pe care le modifică sau le completează pentru a fi mai uşor identificate şi distinse de reglementarea iniţială.

Articolul poate fi dublat de o notă marginală care denumeşte instituţia sau materia de referinţă, de exemplu, ca în partea specială a codului penal unde se denumesc infracţiunile reglementate. Articolul se poate subdivide în alineate care, de regulă, ne se numerotează, dar când se face trimitere la un astfel de text se va indica, alături de numărul articolului şi numărul alineatului (întâi, ultim, etc.).

Articolele pot fi grupate în paragrafe, acestea în secţiuni, capitole, titluri, părţi sau cărţi în funcţie de întinderea şi obiectul

155

reglementării, aşa cum este de pildă, cazul codurilor care mai cuprind de regulă, şi două mari

Page 151: tgd santai

diviziuni, partea generală şi specială.

f. Adoptarea, completarea şi modificarea actelor normative

Adoptarea actelor normative presupune tehnici distincte în funcţie de natura organului emitent (unipersoanl sau colegial) şi de procedura de lucru specifică acestuia, în acest sens trebuiesc respectate o serie de cerinţe care ţin, de exemplu, de votarea actului, semnarea înscrisului constatator, publicarea lui, etc.

Modificarea actului normativ se face fie printr-un act nou având cel puţin forţă juridică egală cu actul modificat (de exemplu, o hotărâre guvernamentală printr-o altă hotărâre), fie, mai rar, printr-un act cu o forţă juridică superioară (modificarea unei hotărâri printr-o lege, de pildă), dar nici într-un caz prin act cu forţă inferioară actului ce trebuie schimbat. Această ultimă metodă este singulară deoarece, de regulă, schimbările survenite în actele superioare lipsesc de eficienţă actele inferioare sau obligă din oficiu la reconsiderarea propriilor acte normative ale unui organ în vederea unei puneri de acord cu caracter imperativ.

Modificarea este expresă când se indică -textul legal schimbat din vechea reglementare şi tacită când nu operează o astfel de determinare. Modificarea şi completarea se face de către acelaşi organ emitent şi după aceeaşi procedură de emitere şi prin ea nu se schimbă esenţa reglementării, pentru că în caz contrar este preferabilă o republicare în întregime a actului cu o nouă renumerotare a textelor.

§ 4. Tehnica redactării actelor juridice individuale

Actele juridice individuale cunosc, de regulă, o reglementare amănunţită în privinţa modului lor de întocmire sau de redactare, uneori existând şi norme referitoare la comunicarea şi punerea lor în executare. Actele individuale de aplicare a dreptului, cele cu caracter jurisdicţional (hotărârile judecătoreşti), precum şi celelalte acte de sancţionare (contravenţională, disciplinară, etc.), beneficiază de norme speciale în acest sens. Astfel, conform Codului de procedură penală, hotărârea penală cuprinde o parte

156

introductivă (cu elemente de identificare a instanţei, a completului de judecată, procuror, grefier, a

Page 152: tgd santai

părţilor, a apărătorilor, dată, obiectul cauzei, etc.), expunerea (descrierea faptei, locul şi data săvârşirii, încadrarea juridică, analiza probelor, vinovăţia făptuitorului, circumstanţele reţinute, temeiurile de drept care justifică soluţia dată), dispozitivul hotărârii (ce cuprinde datele referitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă, textul de lege pe care se întemeiază, soluţia dată, cu privire la repararea pagubei, precum şi alte menţiuni, după caz), conform prevederilor art.354-357 din Codul de Procedură Penală. Legea reglementează şi aspectele de formă ale hotărârilor judecătoreşti, privind semnarea, pronunţarea, numărul de exemplare, comunicare, a termenului şi căilor de atac.

în privinţa actelor de executare a legii, trebuie să facem distincţie între actele juridice (de drept public) ale autorităţilor publice şi actele de drept privat. Astfel, actele de putere, de exemplu, cele administrative, se redactează întotdeauna în formă scrisă, cuprinzând elemente de identificare a organului emitent, a destinatarului lor, şi elemente de formă, număr şi dată, semnătură şi stampilă. Sub aspectul conţinutului lor aceste acte vor cuprinde referiri la starea de fapt avută în vedere, încadrarea ei de drept, soluţia dispusă de autoritatea competentă. Actele de putere sau de autoritate prin modul lor de întocmire au valoarea unor înscrisuri autentice care nu pot fi combătute decât prin înscrierea lor în fals. în privinţa actelor juridice încheiate de părţi regimul juridic al întocmirii acestora diferă începând cu cele care nu necesită o formă scrisă, continuând cu cele pentru care o asemenea formă este cerută numai cu valoare probantă ("ad probationem"), -ca, de exemplu, împrumutul în bani în valoare de peste 250 lei- terminând cu cele pentru care se cere forma autentică pentru a fi valabile ("ad validitatem"), ca de pildă, contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil. Codul civil reglementează în mod amănunţit nu numai elementele de formă ale diverselor categorii de acte juridice (contracte, donaţii, testamente), dar şi conţinutul pe care trebuie să-l aibă înscrisurile constatatoare şi care are relevanţă în identificarea voinţei reale a părţilor din act.

157

§ 5. Sistematizarea dreptului a. Noţiune

Sistemul de drept al unei societăţi reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat în unitatea şi diversitatea lor determinate de aceleaşi condiţii ale vieţii materiale şi spirituale ca produs al aceleiaşi voinţe, grupate după anumite criterii. Structura internă a sistemului de drept include norma juridică, instituţia juridică şi ramura de drept.

Page 153: tgd santai

Sistemul actelor normative, componentă a sistemului de drept, reprezintă totalitatea actelor normative în vigoare la un moment dat specifice aceluiaşi sistem juridic, aflate într-o anumită ierarhie şi interdependenţă. Elementul structural de bază al acestui sistem îl reprezintă actul normativ (legea, decretul, hotărârea, etc.).

Sistemul actelor normative poate fi analizat pe plan vertical şi pe plan orizontal7. Pe plan vertical actele normative se disting după locul pe care îl ocupă în ierarhia izvoarelor de drept, adică după forţa lor juridică, determinată, în principal, de poziţia organului emitent în ierarhia organelor statului în care sens distingem legi ale parlamentului, decrete ale preşedintelui, hotărâri guvernamentale, ordine ministeriale şi ale prefecţilor, etc. Pe plan orizontal aceeaşi categorie de acte normative se diferenţiază după diverse criterii ca, de exemplu, cel al procedurii şi domeniului de reglementare, în cazul legilor, legi generale şi legi speciale, legi materiale şi legi procedurale, precum şi legi constituţionale, organice şi ordinare.

în cadrul sistemului actelor normative principalul loc îl ocupă subsistemul legislativ alcătuit din totalitatea legilor care asigură reglementarea primară a relaţiilor sociale fundamentale din societate.

între sistemul dreptului şi sistemul actelor normative există o strânsă legătură deoarece dacă sistemul de drept reprezintă totalitatea normelor în vigoare la un moment dat aceasta înseamnă că el include şi, în primul rând, sistemul actelor normative, aceasta din urmă cuprinzând norme juridice ale dreptului scris.

Spre deosebire de sistemul de drept, sistematizarea dreptului, inclusiv cea a actelor normative, reprezintă acţiunea finalizată prin aşezarea sau gruparea unitară în baza unor criterii ale totalităţii normelor, respectiv a actelor normative ce le conţin, sistemul de drept poate exista în afara oricărei sistematizări a

158

normelor juridice, dar activitatea de sistematizare contribuie în mod hotărâtor la o mai bună cunoaştere a sistemului de drept şi a celui normativ, la perfecţionarea legislaţiei facilitând eliminarea lacunelor, paralelismelor, suprapunerilor şi contradicţiilor legislative, permiţând, în ultimă instanţă, alegerea celor mai eficiente forme de reglementare normativă.

b. încorporarea şi codificarea, forme de sistematizare juridică

încorporarea reprezintă cea mai simplă şi cea mai veche formă de sistematizare a actelor normative constând în gruparea principalelor acte (legi, decrete, hotărâri) în diferite colecţii sau

Page 154: tgd santai

culegeri după diverse criterii, cronologic (după succesiunea apariţiei în timp), alfabetic (după denumirea materiei reglementate), după ramura de drept sau instituţia juridică la care se referă reglementarea.

în cazul incorporării se utilizează materialul normativ existent, aşa cum este el alcătuit, fără să intervină modificări de conţinut, cu excepţia unor corective de formă, de ordin gramatical, tipografic, lingvistic, terminologic ori se includ modificările survenite între timp în legislaţie faţă de actul originar adoptat.

încorporările se întâlnesc frecvent în perioadele de început ale dreptului (de exemplu, sistematizarea decretelor imperiale din timpul domniei lui lustinian -527-565-, "Corpus iuris civilis"), când ele se prezentau ca un conglomerat eterogen de norme scrise şi de cutume juridice.

încorporarea poate fi oficială, cind este realizată de un organ de stat (de exemplu, Ministerul Justiţiei, Procuratura Generală) care elaboarează culegeri de acte normative intitulate ca atare sau repertoriu legislativ, index legislativ, legislaţie uzuală, şi încorporare neoficială înfăptuită de diverse organisme şi organizaţii neoficiale, nestatale, edituri, instituţii de cercetare, de învăţământ, etc.

Codificarea este forma superioară, şi de dată mai recentă, de sistematizare a legislaţiei diferită de încorporare prin obiectul ei, subiectele ce o înfăptuiesc şi forţa sa juridică. Ea constă din cuprinderea unitară a principalelor norme ce alcătuiesc, de regulă, o ramură de drept (civil, penal, al familiei) sau care guvernează un anumit domeniu de activitate (vamală, aeriană, silvică),

159

reprezentând dreptul comun în materie.Codificarea se realizează numai de către organele de stat competente, de regulă, organul

legislativ suprem, întrucât codurile sunt legi, motiv pentru care ele au o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative constituind cadrul general juridic şi dreptul comun în materie.în activitatea de codificare se disting mai multe etape:- determinarea volumului materialului legislativ supussistematizării şi selecţionarea lui în baza criteriului obiectuluide reglementare sau a ramurii de drept ori a domeniuluivizat cu excluderea actelor şi normelor abrogate, a normelorcăzute în căzute în desuetitudine, depăşite, a paralelismelor

Page 155: tgd santai

şi contradicţiilor de reglementare;- prelucrarea materialului normativ şi repartizarea sa, potrivitstructurii codului, în părţi (cărţi), secţiuni, capitole, titluri,paragrafe, etc.;- proiectul codului urmează apoi o procedură similarăactelor juridice ale organului care îl adoptă, de regulă,procedura legislativă (în ceea ce priveşte definitivarea,avizarea, dezbaterea, votarea, semnarea, promulgarea şipublicarea).

c. Evidenţa actelor normative8

Evoluţia dinamică a legislaţiei, determinată de cerinţele sociale, conduce cu timpul la o proliferare a volumului de acte normative provenite de la cele mai diferite organe ceea ce impune necesitatea cunoaşterii exacte sau evidenţă lor riguroasă.

Prin Decretul nr.16/1976 referitor la "Metodologia generală de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea principalelor proiecte de acte normative" s-a căutat să se frâneze proliferarea normativă nejustificată la nivelul actelor subordonate legii, în special a celor guvernamentale şi ministeriale, instituindu-se regula conform căreia asemenea acte se adoptă numai în temeiul unei împuterniciri legale superioare şi exprese, iar în mod cu totul excepţional în afara acesteia, atunci când din economia actului de nivel superior rezultă în mod necesar că pentru punerea sa în executare este nevoie şi de o reglementare subordonată, aplicativă.

în acest sens începând cu anul 1973, sub coordonarea fostului Consiliului Legislativ, s-a realizat inventarierea tuturor

160

actelor normative existente la acea dată şi aparţinând autorităţilor de stat dispunându-se abrogarea unora şi scoaterea din evidenţă a altora ajunse la termen, în anul 1975 s-a publicat "Evidenţa actelor normative în vigoare", adică a legilor, decretelor şi hotărârilor guvernului, urmărând ca

Page 156: tgd santai

ministerele, alte autorităţi centrale şi locale să-şi elaboreze în mod similar evidenţe ale actelor normative proprii.

Pe baza baza evidenţei legislative astfel întocmite s-a trecut la elaboarea repertoriului de acte normative în vigoare organizat pe criteriu cronologic, alfabetic şi sistematic pe materii apărând în anul 1976 primul repertoriu complet al legislaţiei în vigoare până la acea dată, urmat periodic de alte lucrări similare, la intervale de câţiva ani, precum şi de suplimente anuale ale repertoriului cuprinzând indexarea tuturor legilor şi decretelor adoptate într-un an calendaristic.

Perioada actuală de mari prefaceri legislative în care coexistă o multitudine de reglementări din perioade istorice diferite adoptate în condiţii şi proceduri diverse impune cu necesitate o activitate continuă de sistematizare şi de evidenţă legislativă în scopul asigurării corelărilor şi stabilităţii în activitatea legislativă şi juridică.

1. Asupra distincţiei dintre cei doi termeni a se vedea Gh.Boboş, op,cit., ed.1983, p.151-152; I.Mrejeru, "Tehnica legislativă", Editura Academiei.Bucureşti, 1979, p.25. 2.1.Ceterchi,M.Luburici,op.cit..ed.1983.p.396-398.3.I.Mrejeru, op. cit., p.28-29.4.Pentru dezvoltarea tratării a se vedea Gh.Boboş.op.cit.,ed.1975, p.161-168.5 . De exemplu, contractul de Know-how tn dreptul comercial internaţional6.Conform Decretului nr. 16/1976.7 . l. Ceterchi, M. Luburici, op. cit., ed. 1983, p. 404-405.8.1.Ceterchi, M.Luburici, op.cft., ed. 1977, voi. II, p.362-364.

Pag.162 pauza

161

Page 157: tgd santai

Capitolul XI Interpretarea dreptului

§1. Necesitatea interpretării dreptului

Normele juridice sunt reguli cu caracter general ce se aplică însă unor cazuri concrete ivite în viaţa practică, în procesul de concretizare a conţinutului normei la un caz dat se pot ridica multiple probleme ce se cer a fi clarificate şi care ţin de mai multe aspecte cum ar fi, de exemplu, modul de redactare a regulii juridice, noţiunile întrebuinţate de legiuitor, forma de exprimare, condiţiile în care a fost elaborată şi aplicată norma1, etc.

în primul rând, legea, oricât de tipică şi abstractă ar fi, nu poate să prevadă toate situaţiile posibile în care îşi va găsi aplicabilitatea, deoarece trebuie să se menţină la un anumit nivel de generalizare tipică, pentru a acoperi, pe cât posibil, cât mai multe aspecte din realitatea pe care o reglementează. Astfel, de pildă, Codul Familiei (art.40) nu arată ce se înţelege prin "motive temeinice" în baza cărora instanţa de judecată în caz de divorţ poate încuviinţa ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie a celuilalt soţ să poarte în continuare acelaşi nume şi după desfacerea căsătoriei.

în al doilea rând, legea folosind unele noţiuni sau expresii le conferă, în funcţie de necesităţile reglementării, un alt înţeles decât în vorbirea curentă. Astfel, de exemplu2, verbul "a da" în limbajul comun înseamnă a preda sau a remite un lucru, pe când în dreptul civil reprezintă acea obligaţie a debitorului care constă în constituirea sau transmiterea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.

în al treilea rând, mai există şi posibilitatea ca între textele legale ale aceluiaşi act normativ sau din acte diferite să se ivească unele neconcordanţe sau chiar contradicţii aparente care să blocheze procesul de aplicare a legii, trebuind lămurită în prealabil discordanţa ivită pentru a debloca rezolvarea cazului dat.

în al patrulea rând, având în vedere că, de regulă, între momentul adoptării normei şi pe durata aplicării ei pot apărea fapte sau împrejurări ce se cer a fi soluţionate dar care nu au fost

163

avute în vedere de legiuitor la data edictării actului legislativ, va trebui să se analizeze modul în

Page 158: tgd santai

care reglementarea juridică în vigoare (mai) este compatibilă cu rezolvarea noii situaţii. Astfel, de exemplu, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru pagubele patrimoniale provocate de mijloacele de transport autopropulsate se face în temeiul art. 1000 alin.1 din Codul Civil în conformitate cu care suntem răspunzători de prejudiciul cauzat de lucrurile ce le avem sub pază (juridică), deşi respectivul act a fost adoptat în anul 1864 când nu s-a putut avea în vedere o asemenea ipoteză ci cu totul o altă situaţie, dar s-a ajuns să se confere, prin practica judiciară, o finalitate cu totul nouă unei reglementări vechi depăşite datorită împrejurărilor social-economice schimbate în care trebuia aplicată legea.

în al cincilea rând, textele legale mai ridică şi probleme legate de modul de redactare gramaticală, de succesiunea noţiunilor în text, de modul de întrebuinţare a semnelor de punctuaţie, de topica propoziţiei sau a frazei, etc.

Toate aceste aspecte anterior enunţate demonstrează pe de o parte necesitatea efectuării operaţiunilor de logică în cunoaşterea şi, mai ales, descifrarea limbajului juridic întrucât acesta din urmă nu poate reda întotdeauna cu deplina exactitate voinţa exprimată şi scopul urmărit de legiuitor, trebuind să se recurgă la forme şi metode de interpretare a dreptului în sensul înţelegerii concordante a voinţei reale a legiuitorului în strânsă interdependenţă cu înţelesul nemijlocit al termenilor folosiţi3.

Pe de altă parte, fără a ignora rolul operaţiunilor logico-juridice în interpretarea dreptului trebuie avut în vedere şi faptul că voinţa reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcţie de condiţiile vieţii materiale şi spirituale care au determinat-o dar şi în raport cu cele în care ea urmează să-şi găsească aplicarea.

Deşi dreptul modern se caracterizează, în general, printr-o exprimare clară şi precisă, direct accesibilă unor categorii largi ale populaţiei, astfel încât interpretarea să nu mai fie expresia nevoii de a acoperi caracterul lacunar (incomplet) al legii sau a altor carenţe ce ţin de tehnica juridică a reglementării, totuşi este necesară efectuarea operaţiunilor de găsire a sensurilor corecte şi concrete ale dispoziţiilor legale formulate în abstract.

Desigur dreptul contemporan întâmpină şi mai puţine dificultăţi de interpretare, decât vechiul drept care-şi mai găseşte aplicabilitatea, datorită unei tehnici juridice adecvate utilizate în

164

Page 159: tgd santai

elaborarea normelor, ceea ce conduce la'o reducere a ponderii şi importanţei interpretării, existând astfel, de la început, toate premizele necesare asigurării legalităţii în activitatea de aplicare a dreptului.

Pe de altă parte, organele de aplicare a dreptului au posibilităţi lesnicioase de sesizare a organelor competente în edictarea reglementărilor în vederea emiterii de către acestea din urmă a unor noi norme sau modificări corespunzătoare a celor existente uşurându-se astfel clarificarea unor aspecte ce ridică dubii şi care au condus la interpretări diferite.

în sfârşit, este de făcut precizarea că în sistemul nostru de drept nu mai există reglementări de principiu şi generale a problematicii interpretării4, diferitele legi, mai ales codurile, tratatele internaţionale, făcând cuvenite precizări ale unor aspecte ce le poate ridica interpretarea într-o ramură de drept sau domeniu.

§ 2. Noţiunea, obiectul, scopul şi importanţa interpretării

Sunt utilizate mai multe noţiuni în legătură cu interpretarea normelor de drept. Noţiunea de "interpretarea a legii" s-a folosit în strânsă legătură cu principalul izvor de drept, legea, având un sens restrictiv. Noţiunea de "interpretare a dreptului" a fost folosită iniţial pentru a desemna interpretarea dreptului cutumiar şi a practicii judiciare întemeiate pe el, pentru ca ulterior să desemneze atât interpretarea dreptului scris cât şi a celui nescris. La ora actuală expresia vizează interpretarea dreptului scris, în special a celui conţinut în actele normative.

Noţiunea de "interpretare a normelor juridice" folosită frecvent în ştiinţa noastră juridică cuprinde atât interpretarea legii, cât şi a dreptului în general, respectiv dreptul scris, adică actele normative, precum şi formele interpretării legale şi anume cea normativă (generală) şi cea judiciară (cazuală).

Interpretarea dreptului se defineşte ca operaţiunea logico-raţională efectuată după anumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului constând lămurirea conţinutului normelor juridice în scopul realizării sau aplicării legii prin încadrarea corectă a situaţiilor de fapt în prevederile reglementate.

Cu privire la obiectul interpretării se ridică problema dacă el se reduce numai la textul legal supus analizei sau aceasta se

165

Page 160: tgd santai

extinde şi la găsirea voinţei reale a legiuitorului chiar dacă ea nu este direct exprimată în (şi prin) text. După o primă opinie textul în sine şi norma juridică, odată adoptată, dobândesc o autonomie totală faţă de voinţa legiuitorului de care s-au desprins. Dimpotrivă, cea de a doua opinie susţine că actul normativ este doar dovada existenţei voinţei legiuitorului al cărei conţinut poate fi justificat cu (prin) orice mijloc. Mai mult, concepţia deplinei libertăţi a interpretării culminează în epoca contemporană5 cu fundamentarea doctrinară voluntaristă a formării unui drept nou pe calea interpretării judiciare.

Toate aceste opinii au un caracter unilateral iar absolutizarea lor dăunează procesului de aplicare corectă a legii întrucât ignoră faptul că pornindu-se de la textul legal şi în limitele acestuia trebuie să se determine voinţa reală a legiuitorului, cât şi sensurile care corespund cel mai bine formulărilor conceptuale avându-se în vedere, concomitent, şi principiile, după caz, ale întregului sistem de drept sau a ramurilor ori instituţiilor juridice la determinarea riguroasă înţelesului legii.

în ceea ce privesc elementele normei interpretate constatăm următoarele:- interpretarea ipotezei este necesară pentru a se vedea

dacă sunt reunite condiţiile de aplicare a normei pentrucazul dat;

- interpretarea dispoziţiei se face pentru apreciereaconduitei avute de subiect faţă de normă în sensulstabilirii acordului sau dezacordului existent între ipotezăşi dispoziţie;

- interpretarea sancţiunii prescrise are în vedere felulacesteia şi limitele ei în cazul încălcării regulii juridice într-o situaţie dată.

Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înţelesului legii prin determinarea voinţei reale a legiuitorului în vederea aplicării corecte a normei. Interpretarea ca operaţiune nu este un scop în sine ea având un rol intermediar ce serveşte unui scop final căruia i se subordonează, respectiv realizarea întocmai a dreptului.

Procesul de interpretare este intim legat de conştiinţa juridică a autorului interpretării prin filtrul căreia trece într-un anumit mod explicarea sensului reglementării şi, implicit, după caz, realizarea sau aplicarea dreptului, proces care nu poate fi însă rupt

166

Page 161: tgd santai

de condiţiile concrete materiale şi spirituale ale societăţii în care norma prinde viaţă, de evoluţia legislaţiei în domeniul dat, precum şi de poziţia social-politică a autorului interpretării.

Educarea juridică corespunzătoare şi ridicarea nivelului de cunoaştere juridică constituie condiţii ce garantează o corectă interpretare şi realizare sau aplicare a dreptului, condiţii indispensabile pentru activitatea juridică într-un stat de drept.

§ 3. Formele (felurile) interpretării

Prin forme sau feluri ale interpretării înţelegem modurile de manifestare ale acestuia determinate, în principal, de autorul care realizează operaţiunea respectivă ca şi de forţa juridică cu care aceasta se poate impune sau nu subiectelor de drept în persoana cărora este chemată a se produce efecte.

După subiectul sau autorul care o înfăptuieşte interpretarea aceasta poate fi oficială şi neoficială. Prima, la rândul ei, după întinderea efectelor poate fi generală şi cazuală.

A. Interpretarea oficială sau obligatorie reprezintă forma de interpretare realizată de un organ sau autoritate de stat în limitele competenţei sale fiind uzitată în procesul edictării sau a realizării normei. Ea se mai numeşte autentică sau legală6 deoarece provine de la un organ de stat care deţine o asemenea atribuţie (împuternicire) ce decurge explicit sau implicit din propria lege de organizare.

Interpretarea oficială este generală atunci când se realizează prin acte normative ale puterii legislative sau executive.

Autorul interpretării este fie organul emitent al actului (de) interpretat, fie un organ superior (ierarhic) acestuia. Interpretarea generală sau normativă este utilizată atunci când o dispoziţie sau prevedere dintr-un act de reglementare apare neclară sau confuză. Interpretarea normativă a legilor sau general-obligatorie a acestora se realizează numai de către parlament. Toate celelalte organe ale statului, preşedintele, guvernul, alte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat (prefecturi, primării, etc.) nu pot adopta decrete, hotărâri, ordine şi instrucţiuni, dispoziţii, decizii, etc., prin care să dea interpretare general-obligatorie legilor în vigoare. Ele emit acte normative în temeiul şi pentru aplicarea legii asigurând executarea unitară şi concretă a acesteia din urmă. în cazul în care totuşi aceste organe constată că unele prevederi normative cuprinse

167

Page 162: tgd santai

în acte de reglementare cu forţă juridică superioară, inclusiv legea, sunt susceptibile de a fi înţelese în mod diferit, vor sesiza, de îndată, prin filiera ierarhică proprie organul competent a iniţia proiecte sau a adopta acte de interpretare necesare (de exemplu, va fi sesizat guvernul pentru iniţierea proiectelor de lege cu caracter interpretativ în cazul legilor propuse de el sau pentru adoptarea unei hotărâri cu o asemenea trăsătură).

Obiectul interpretării îl reprezintă norma sau normele în discuţie iar actul interpretat şi cel de interpretare, deci ambele texte, fac corp comun cu valoare egală de norme general obligatorii. Dacă însă actul de interpretare are o forţă juridică superioară actului interpretat, atunci el îi conferă, în ierarhia izvoarelor de drept, aceeaşi poziţie, celui din urmă, cel puţin în privinţa textelor ce formează obiectul respectivei operaţiuni (de pildă, interpretarea unei hotărâri guvernamentale printr-o lege, are puterea unei legi).

Procedura de elaborare şi adoptare a actului de interpretare este procedura specifică actelor juridice ale organului care face interpretarea, indiferent că acesta îşi interpretează propriile acte sau actele altor organe, inclusiv cele aparţinând autorităţilor din subordine. Astfel, de pildă, parlamentul va recurge la procedura legislativă fie că interpretează o lege, fie un decret prezidenţial sau o hotărâre guvernamentală cu caracter normativ.

în ceea ce privesc efectele în timp ale interpretării constatăm că actul de interpretare are şi efect retroactiv întrucât produce consecinţe de la o dată anterioară adoptării lui ce cuprinde, de regulă, perioada de timp până la data intrării în vigoare a actului, (anterior) interpretat, după cum acelaşi act produce efecte şi pentru viitor deoarece toate situaţiile ce se vor rezolva ulterior beneficiază de nouajnterpretare dată de actul în cauză.

în privinţa sancţiunii aplicabile în cazul efectuării interpretării normative de către un organ necompeterit, în sensul interpretării prin acte cu forţă juridică inferioară a unor reglementări superioare, ea va fi nulitatea de drept (absolută) a actului de interpretare care va fi astfel lipsit de orice valabilitate juridică.

în unele opinii se consideră că şi deciziile de îndrumare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie sunt o formă a interpretării generale7.

Interpretarea cazuală (şi nu cauzală) este o formă a interpretării oficiale şi se utilizează în procesul de realizare sau de aplicare a normelor la cazuri concrete.

168

Page 163: tgd santai

Subiectele acestei interpretări sunt organele statului (ale puterii legislative, executive şi judecătoreşti) care aplică regulile în cazuri individuale. Un loc aparte în cadrul acestei forme îl ocupă interpretarea judiciară sau jurisdicţională ocazionată de soluţionarea în cadrul unui litigiu (proces) judiciar a situaţiilor de încălcare a legii, ocazie cu care se emite o hotărâre cu putere de lucru judecat.

Obiectul interpretării îl constituie tot norma de drept însă prin prisma aplicării ei unui caz dat. De cele mai multe ori interpretarea cazuală constituie o premiză a interpretării generale, deoarece frecvenţa sporită a aceleiaşi probleme într-un număr ridicat de situaţii impune, în final, intervenţia interpretării normative. Spre deosebire însă de interpretarea generală, care are valoarea unei reguli stabile şi de sine stătătoare, uneori posibil chiar în afara dificultăţii aplicării normei, interpretarea cazuală serveşte procesului de realizare a dreptului fiind concretizată în actul individual de soluţionare a cazului dat, fără a se mai distinge un act juridic de interpretare propriu-zis.Efectele acestei forme ale interpretării sunt următoarele:- aplicabilitatea limitată numai la raportul juridic dat;- obligativitatea ei numai în şi pentru cazul soluţionat;

-neobligativitatea ei pentru alte organe şi pentru cazurisimilare, inclusiv pentru aceeaşi autoritate într-o situaţieidentică.

După unele opinii o formă a interpretării judiciare o constituie şi cea realizată prin deciziile de îndrumare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie8.

B. Interpretarea neoficială este o formă a interpretării realizată în afara procesului de emitere şi aplicare a dreptului şi, în consecinţă, are caracter facultativ prin neobligativitatea efectelor sale.

O primă modalitate de interpretare de acest gen este cea doctrinară realizată în cadrul studiilor consacrate instituţiilor juridice. Concluziile desprinse prin această interpretare se pot impune şi organelor în drept prin forţa argumentaţiei ştiinţifice.

în majoritate sistemelor contemporane de drept doctrina juridică nu este izvor de drept, în mod cu totul excepţional această calitate a doctrinei poate fi recunoscută ca, de pildă, de Codul Civil elveţian (art.1) care permite instanţelor de judecată ca în procesul aplicării dreptului în lipsa unor prevederi legale necesare soluţionării unor cauze, precum şi în lipsa cutumei sau a practicii judiciare să se

169

Page 164: tgd santai

utilizeze ca izvor de drept interpretarea doctrinară.în dezvoltarea istorică a dreptului doctrina a jucat un rol important începând cu dreptul

roman unde operele jurisconsulţilor erau considerate izvoare de drept, iar mai târziu, în mod similar, lucrările glosatorilor şi postglosatorilor, din dreptul feudal, care au contribuit la receptarea dreptului roman.

O a doua modalitate de interpretare neoficială a dreptului este cea oficioasă, fără efecte obligatorii, dar care rezultă din expunerile sau opiniile unor persoane oficiale (conducători de autorităţi publice, funcţionari şi parlamentari) exprimate cu ocazia participării la dezbaterea proiectelor de acte normative, din răspunsurile date pe probleme juridice la întrebările şi interpelările formulate în parlament, cât şi opiniile unor jurişti (avocaţi, procurori, jurisconsulţi) în problemele de drept ivite în cadrul proceselor judiciare la care participă. Toate aceste interpretări au o anumită valoare pentru organele de edictare şi aplicare a dreptului întrucât ele explicitează anumite sensuri ale reglementării juridice în vigoare, finalităţile ei şi modul posibil de aplicare al acesteia într-un caz dat, putând fi însuşite sau nu de către organele de stat, după caz, fie pe cale normativă sau prin acte individuale, dobândind astfel şi o recunoaştere juridică.

O formă aparte a interpretării neoficiale este cea a interpretării comune a dreptului de către factori politici, cetăţeni, mijloace de presă, etc., rezultat al modului nespecializat şi nejuridic de precepere a reglementării în vigoare şi mai ales corespunzător gradului de educaţie juridică şi de dezvoltare a conştiinţei juridice, prin opiniile formulate faţă de dreptul existent, de modul lui de aplicare şi de felul în care acesta ar trebui aplicat sau perfecţionat.

§ 4. Metodele (metodologia) de interpretare a dreptului

Metodele de interpretare reprezintă acele procedee de examinare a textelor legale cu ajutorul cărora subiectul ce efectuează interpretarea caută să determine înţelesul şi sensul exact al textului actului normativ.

Dreptul contemporan, în afara metodelor filozofice generale de abordare a cunoaşterii - respectiv, dialectica şi metafizica -, foloseşte o mare varietate de procedee de interpretare în care se includ cea gramaticală, sistematică, istorică, logică, literală şi reală, extensivă şi restrictivă, nefiind exclusă posibilitatea

170

Page 165: tgd santai

ca prin utilizarea concomitentă a mai multor metode - care însă ne se exclud reciproc - să se ajungă la soluţia juridică adecvată cazului dat.

a.) Interpretarea gramaticală constă din analiza gramaticală a textelor normative prin cercetarea înţelesului cuvintelor (noţiunilor, termenilor) utilizate cu ajutorul analizei morfologice şi sintactice. Astfel, când textul normativ stabileşte, de pildă, sancţiunea aplicată pentru o faptă ilicită utilizând formula că se pedepseşte cu închisoarea şi confiscarea averii, ori foloseşte formula închisoare sau amendă, în primul caz sancţiunile au caracter cumulativ, iar în al doilea caz acest caracter este alternativ.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă (prev. de art.260 din Codul Penal) constă din fapta .martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Analiza gramaticală a textului dezvăluie cele două modalităţi alternative de comitere a infracţiunii - una activă constând din afirmaţii mincinoase şi alta pasivă constând în nedeclararea tuturor aspectelor esenţiale cunoscute de martor9 - modalităţi care într-un caz dat ar putea îmbrăca şi forma cumulativă, deoarece ele nu se exclud în mod reciproc.

Procedeele de interpretare gramaticală impun şi clarificarea terminologiei juridice utilizate distingându-se trei categorii de noţiuni10. Astfel, o primă categorie de cuvinte sunt cele care au înţelesul obişnuit în limbajul comun, constituind fondul dominant al lexicului utilizat în formularea textelor legale, trăsătură specifică dreptului modern având un limbaj larg accesibil (noţiunile de soţ, ascendent, descendent, copil minor, etc.). A doua categorie o reprezintă noţiunile care, deşi folosite în vorbirea curentă, au un înţeles aparte în limbajul juridic. Astfel, dacă, de exemplu, noţiunea de "teritoriu" desemnează o suprafaţă a uscatului de pe globul terestru, noţiunea juridică a teritoriului naţional mai include şi apele interioare, marea teritorială, precum şi solul, subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. A treia categorie o reprezintă noţiunile care au accepţiuni diferite chiar între ramurile de drept, cum ar fi, de exemplu, noţiunea de "familie" care în ramura respectivă de drept desemnează soţii sau părinţii şi copiii lor minori, iar în legislaţia civilă locativă se mai cuprind, pe lângă aceştia, şi totalitatea persoanelor care convieţuiesc sau care se află în întreţinere sau

171

Page 166: tgd santai

îngrijire.b. Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului

normei în funcţie de locul pe care ea îl ocupă în ansamblulreglementărilor vizând aceeaşi materie prin corelarea acesteia cualte texte din acelaşi act normativ sau cu aceeaşi instituţie juridicăori ramură de drept. Această interpretare presupune determinareaurmătoarelor11:

- a locului ocupat de normă în cadrul actului normativ(articol introductiv, definiţie, clasificare, sediul principal almateriei);

- felul normei în cadrul actului, generală, specială, deexcepţie;

- felul actului care cuprinde norma, adică o lege generală(dreptul comun, de pildă cod) sau o lege specială,deoarece specialul derogă de la general;

- locul ocupat de actul ce conţine norma în sistemulizvoarelor dreptului (lege, decret, hotărâreguvernamentală, etc.).

în acest sens normele din partea specială a codurilor se interpretează în strânsă legătură cu normele din partea generală a aceluiaşi act normativ, după cum normele din ramurile de drept se interpretează în strânsă legătură cu normele constituţionale. Astfel, de exemplu, orice infracţiune din partea specială a codului penal (furt, omor) trebuie, pentru a antrena răspunderea juridică, să reunească cumulativ elementele esenţiale ale infracţiunii definite de art.17 din partea generală a codului (pericol social, vinovăţie şi incriminare legală). Tot astfel, inviolabilităţile (domiciliului, corespondenţei, etc.) apărate penal se corelează cu prevederile constituţionale care le consacră.

Utilitatea interpretării sistematice reiese pregnant în cazul normelor incomplete, respectiv a normelor de trimitere şi a celor în alb, în strânsă legătură cu normele de referinţă şi care dobândesc, astfel, conţinut deplin prin completarea realizată pe calea interpretării .

c. Interpretarea istorică constă în stabilirea sensuluinormei juridice în funcţie de cercetarea condiţiilor istorice concretecare au determinat adoptarea legii ("ocasio legis") şi în strânsătegătură cu care se determină scopul urmărit de lege C'ratio legis").în această interpretare se au în vedere şi noile condiţii istorice încare se aplică legea şi care pot diferi de cele iniţiale. Folosirea

172

Page 167: tgd santai

acestei metode nu presupune în mod necesar posedarea unor cunoştinţe istorice deosebite din partea organului de aplicare a dreptului, ci doar cunoştinţe de cultură generală şi profesională corelate cu o bună cunoaştere a documentării care a stat la baza elaborării actelor normative, a expunerilor de motive, a dezbaterilor parlamentare în jurul actului dat, etc. Ilustrativ pentru acest gen de interpretare este exemplificarea faptului că întrucât în noul context politico-economic şi legislativ se întrebuinţează termenul de "public" (de pildă, autoritate publică, domeniul public, proprietate publică, funcţionar public, etc.) iar nu cel de "obştesc" sau "de stat", urmează ca această din urmă noţiune să fie înlocuită în textele legale în care mai figurează, inclusiv în definirea dată noţiunii de "obştesc" de către art.145 în vigoare, din Cod Penal, cu cel dintâi termen.

d. Interpretarea teleologică constă în lămurirea înţelesului normei prin determinarea scopului urmărit de legiuitor în care sens este deosebit de utilă şi cunoaşterea cauzelor social-economice, extrajuridice care au impus un anumit mod de reglementare. Astfel, pentru a înţelege cum trebuiesc realizate drepturile părinteşti de către titularul lor se va avea în vedere prevederea art.1 din Codul Familiei care stipulează că exercitarea lor se va face numai în interesul copiilor.

e. Interpretarea literală şi interpretarea reală constau, în primul caz, în metoda de stabilire a sensului regulii juridice aşa cum rezultă din formularea textului de lege, fără nici o altă cercetare' deosebită, întrucât există o concordanţă deplină între forma şi conţinutul exprimării juridice, pe când în cel de al doilea caz se caută descoperirea intenţiei veridice a legiuitorului aşa cum se desprinde din economia legii, trecând peste unele aparenţe de text. Astfel, de exemplu, în art.142 din Codul Penal se dă definiţia juridică a noţiunii de teritoriu iar în art. 143 din acelaşi act se face precizarea că prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege şi infracţiunea comisă pe o navă sau aeronavă română, în ceea ce priveşte interpretarea reală a actelor juridice individuale este de precizat faptul că art.977 din Codul Civil prevede că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiţi, în materie normativă maiputem exemplifica cu cazul Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate

173

Page 168: tgd santai

personală care a fost republicată în anul 1980 e!iminându-se din titlul ei ultima parte referitoare la construirea caselor de odihnă proprietate personală ceea ce conducea la interdicţia realizării unor astfel de imobile. Pe de altă parte, deşi sub imperiul legii amintite o persoană fizică sau o familie nu putea deţine două sau mai multe locuinţe în proprietate s-a considerat că interdicţia nu putea viza casele de odihnă deja construite, respectiv pe titularii dreptului de proprietate, chiar dacă mai deţineau un imobil destinat nevoilor lor locative.

f. Interpretarea logică reprezintă un ansamblu de procedee care se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea regulilor logicii formale. Metodele logice sunt necesare întrucât însăşi regula de drept este o construcţie logică, întemeiată pe o tehnică de redactare, în care se reunesc ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Acest gen de interpretare se bazează pe raţionamente (silogisme) ce au condus la formarea unor reguli de interpretare şi a unor argumente de interpretare logică.Dintre regulile de interpretare logică enumerăm:

- cu privire la acţiunea în timp a normelor juridice: legeaulterioară derogă de la legea anterioară ("iex posterioriderogant Iex anteriori") şi că actele juridice se emit sau seîntocmesc conform legii la data respectivă ("tempus regitactum");

- cu privire la acţiunea în spaţiu a normelor juridice: legea seaplică actelor şi faptelor de pe teritoriul statului unde eaeste în vigoare (principiul teritorialităţii legii), iar o legestrăină nu se aplică în virtutea autorităţii ei proprii, ci înbaza recunoaşterii efectelor ei prin dispoziţiile normelorconflictuale ale ţării forului, în care se găseşte instanţă("Iex fori"), în vreme ce forma actelor (civile) individualeeste supusă legilor ţării unde ele se întocmesc ("locusregit actum");

-cu privire la aplicabilitatea şi raportului dintre normelejuridice distingem următoarele1 :

1. excepţiile sunt de strictă interpretare în sensul cănormele ce le consacră îşi găsesc aplicaţia numai înipoteza la care se referă neputând fi extinse şi la altesituaţii;

2.legea specială derogă de la legea generală ("Iexspecialis derogant Iex generalis") situaţie valabilă nu

174

Page 169: tgd santai

numai în cazul a două acte normative distincte dar şi în raportul dintre normele de principiu sau generale şi cele speciale din acelaşi act normativ;

3. acolo unde legea nu distinge nu se poate facedistincţie în procesul aplicării dreptului (de pildă, art.14,alin.1 din Decretul nr. 31/1954 prevede că domiciliulminorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic", prin minor înţelegându-se numai persoana în vârstă de până la 18 ani împliniţi, indiferent că are sau nu şi capacitate de exerciţiu restrânsă odată cu împlinirea vârstei de 14 ani):

4. norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu a înlăturării acesteia, întrucât regulile de drept nu se emit pentru a nu fi realizate, ci, dimpotrivă, în acest sens art. 978 din Codul Civil referindu-se la actele civile arată că atunci când o clauză este susceptibilă de două înţelesuri se interpretează în sensul ce poate avea efect,iar nu în acela care n-ar produce nici unul.

Dintre argumentele de interpretare logică enumerăm: -argumentul "per a contrarie" care este un tip de raţionament bazat pe contradicţia vădită dintre două noţiuni sau afirmaţii, dintre care una fiind adevărată cealaltă, în mod contrar, este exclusă neexistând o a treia posibilitate (legea terţiului exclus). De pildă, dacă, în conformitate cu prevederile art. 3 din Codul Familiei, numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă este valabilă (dând naştere drepturilor şi obligaţiilor legal prevăzute pentru soţi), în mod contrar orice altă formă de încheiere a ei (religioasă, secretă, oficiată de alte organe) nu este valabilă. Acest gen de argument trebuie folosit cu multă prudenţă deoarece, de exemplu, dacă este utilizat în cazul unor norme speciale sau de excepţie s-ar ajunge în mod contrar să se renege însăşi principiul de la care se abate prevederea derogatorie. Astfel, de exemplu, există, la încheierea căsătoriei, libertatea de alegere a numelui de familie a viitorilor soţi, dar dacă au ales un nume comun au obligaţia să-l poarte în timpul căsătoriei (art.28 din Codul Familiei). De aici nu putem însă trage concluzia contrară că la desfacerea căsătoriei prin divorţ sau la încetarea ei prin decesul unuia din soţi ar dispărea de drept şi îndatorirea de a purta numele de familie comun declarat.- argumentul "a fortiori rationae" constă în demonstraţia

175

după care raţiunea aplicării unei norme este mai putenică într-o altă situaţie nereglementată decât în cea indicată de lege într-un caz dat. Astfel, de exemplu, dacă actele civile bilaterale -care în

Page 170: tgd santai

principiu sunt irevocabile- pot fi anulate datorită viciilor de consimţământ ce le afectează (art. 962 din Codul Civil), cu atât mai mult vor putea fi desfiinţate, pentru aceleaşi motive, actele civile unilaterale care, în principiu, sunt revocabile ". în cadrul acestui gen de argument un loc important îl ocupă principiul de drept conform căruia cine poate mai mult poate şi mai puţin ("qui potest maius, potest minus"). Astfel, de exemplu, dacă posesorul de bună credinţă dobândeşte, pe calea uzucapiunii (art. 1895 din Codul Civil), proprietatea unui imobil, cu atât mai mult va putea fi dobândit, în aceleaşi condiţii, un dezmembrământ al dreptului de proprietate, aşa cum este cazul uzufructului15

- argumentul "ad absurdum" folosit în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice (aşa numita reducere la absurd). Astfel, de exemplu, dacă Legea contenciosului administrativ (nr.29/1990) stabileşte (art.1 alin.1) că orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de lege printr-un act adminstrativ se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru anularea actului, pe cale de raţionament se deduce că acel act juridic contestat nu poate fi decât individual -adică generator, modificator sau de desfiinţare a raporturilor juridice concrete- deoarece este de neconceput, absurd ca vătămarea unor drepturi subiective concrete să se poată produce direct prin acte normative, abstracte în lipsa unui act de aplicare concretă a acestora.

g. interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă16, în primul caz normei i se stabileşte un conţinut mai larg decât cel pe care îl are prin formularea legală. Se vor putea da interpretări extinse unor texte legale ce cuprind enumerări cu caracter exemplificativ. în practica judiciară mai veche a controlului judecătoresc asupra actelor administrative ilegale - întemeiat pe Legea n r. 1/1967 abrogată prin actuala Lege a contenciosului administrativ - au fost considerate ca acte administrative de planificare (art. 14 lit."b"), deci exceptate de la acest control, nu numai acte juridice care stabileau drepturi şi obligaţii reieşite din planul economic ci şi acte juridice referitoare la sistematizarea localităţilor, inclusiv autorizaţiile de înstrăinare a imobilelor, deşi acestea din urmă nu stabileau sarcini de natură economică în

176

materie de planificare.Interpretarea restrictivă, opusul primei, apare în situaţia în care normei i se atribuie un

sens mai limitat decât s-ar părea că rezultă din textul legal. Astfel, de exemplu, infracţiunea de ultraj contra autorităţii (Art.239 din Codul Penal) se comite împotriva unui funcţionar cu atribuţii de autoritate de stat (publică), dar numai dacă acesta se găseşte în exerciţiul funcţiunii

Page 171: tgd santai

sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, în caz contrar, dacă respectivul lucrător este în afara atribuţiilor legale sau şi le-a depăşit el nu va dispune de protecţia juridică penală.

O categorie intermediară o reprezintă regulile juridice de strictă interpretare care nu pot primi nici sensuri extinse şi nici restrânse, în cadrul cărora intră, de regulă, enumerările limitative, excepţiile şi prezumţiile legale.

§ 5. Analogia în drept17

Metodele de interpretare deja enunţate nu epuizează procedeele de aplicare sau realizare a dreptului pentru situaţii generate de neclarităţi sau de sensuri susceptibile de interpretări diferite datorate modului defectuos de redactare a textelor legale. Intr-adevăr uneori dincolo de deficienţe ale tehnicii juridice se pot manifesta chiar lacune legislative cauzate de nereglementarea unor situaţii ce se ivesc în practică şi care se cer a fi rezolvate, în asemenea cazuri metodele de interpretare se dovedesc insuficiente pentru rezolvarea situaţiilor respective deoarece utilizarea lor se face avându-se în vedere numai textele legale existente, fie ele şi deficitare în redactare ori restrictive în conţinutul lor , dar oricum vizând situaţii ce cad, într-un fel sau altul, sub incidenţa lor.

în scopul asigurării soluţionării unor situaţii nereglementate care reclamă însă aplicarea dreptului s-a creat instituţia analogiei în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică a organelor de stat se rezolvă pe baza unor norme în vigoare dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor lor esenţiale cu situaţia dedusă soluţionării18. Astfel se ajunge la presupunerea că ceea ce legea a stabilit pentru anumite cazuri trebuie să fie aplicabil şi pentru situaţii diferite dar oarecum similare din raţiuni identice ( argumentul "a pari") întrucât aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte , motiv pentru care analogia reprezintă expresia unei nevoi de .tratament egalitar sau de egalitate juridică

177

deoarece regula de drept vizând o anumită situaţie se extinde şi pentru alte situaţii nereglementate dar identice sau asemănătoare.

în dreptul nostru nu există o consacrare legală a instituţiei analogiei dar din prevederile art.3 al Codului Civil se desprinde obligaţia judecătorului de a soluţiona orice cauză dedusă spre rezolvare chiar dacă legea nu prevede reglementarea ei. Analogia juridică sau în drept cuprinde analogia legii şi analogia dreptului.

Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsa

Page 172: tgd santai

normei juridice sau a textului normativ care să reglementeze cazul dat prin utilizarea într-o astfel de situaţie a unei norme ce vizează un caz asemănător (analog) şi care se poate regăsi în actul normativ reprezentând sediul materiei sau instituţiei principale ori în alt act de reglementare. Spre deosebire de interpretarea extensivă unde există un text de lege de bază care primeşte o aplicabilitate mai largă, prin extensiune, şi pentru cazuri nereglementate, în situaţia analogiei legii un asemenea text lipseşte cu desăvârşire. Astfel, de exemplu, în lipsa unei reglementări exprese privind livrarea sau furnizarea produselor între persoane juridice se aplicau regulile contractului de vânzare-cumpărare din Codul Civil.

Analogia legii nu se realizează identic în toate ramurile dreptului. Ea este consacrată de Codul Civil (art.3) unde situaţiile practice au infinite posibilităţi de manifestare, dar a fost interzisă în dreptul penal20, deoarece, în materia infracţiunilor, nu pot exista fapte care să fie considerate infracţiuni prin analogie ceea ce ar antrena răspunderea penală, întrucât în această ramură de drept operează principiul legalităţii incriminării.

Analogia dreptului este procedeul de rezolvare a unei situaţii nereglementate juridic în lipsa oricărui text legal iar soluţioanarea se face în temeiul principiilor generale ale dreptului. Astfel, de exemplu, în nici o ramură de drept nu vor putea fi recunoscute ca valabile, prin efectele lor juridice, acte sau fapte, precum şi raporturi derivând din ele, care prin conţinut, obiect şi scop sunt contrare ordinii de drept şi celei publice, regulilor de convieţuire socială, moralei comune, întrucât lezează demnitatea umană, consacră inechitatea şi inegalitatea, precum şi discriminarea.

în aplicarea analogiei legii şi mai ales a analogiei dreptului trebuie să se manifeste o prudenţă deosebită în sensul ca prin utilizarea ei să nu se ajungă, în mod voit sau nu, la încălcarea legii,

178

la depăşirea competenţelor legale ale autorităţilor de stat şi la arbitrar. Sub acest aspect un punct de sprijin în soluţionarea unei cauze şi în motivarea dată îl pot constitui prevederile de ordin constituţional.

Utilizarea analogiei are un caracter excepţional iar soluţia dată are putere juridică numai în cazul dat şi doar faţă de părţile implicate, ea nefiind obligatoriu de urmat în viitor pentru cauze similare deduse soluţionării chiar a aceluiaşi organ, în acest fel norma creată

Page 173: tgd santai

prin deducţie în reprezentarea celui care a şi aplicat-o nu devine prin actul de soluţionare izvor de drept fiind produsul exclusiv al conştiinţei juridice a organului de aplicare a dreptului fundamentat pe principiile cele mai generale ale dreptului în vigoare, ale ramurii de drept sau ale instituţiei juridice respective.

1.Gh. Boboş, op.crt., p.241-242.2.A.Pop, Gh.Beleiu, op. cit., p.823.Gh. Boboş, op.cit., p. 259, ed.19754.Decretul nr. 204/1976 privind interpretarea general obligatorie a legilor abrogat prinDecretul-lege nr. 149/1990.5.A se vedea pe larg l. Ceterchi, M. Luburici, op. cit., p.417.6.In sens contrar, A. Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.83/847.l. Ceterchi, M.Luburici, op.cit., p.4198.Tratat, "Teoria generală a statului şi dreptului",op.cit., p.4109.Gh. Boboş, op.cit., p.256

10. A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit.,p.85/8611. idem, op.cit, p.92/9312.1.Ceterchi, M.Luburici, op. cit.,p.42213. A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.87-89.14. Decizia nr. 658/1962 a Trib. Supr.15. Tratat de "Drept Civil", partea generală, op. cit., p.145/146.16. In unele opinii acestea sunt considerate un rezultat al interpretării sau forme şi numetode ale interpretării (a se vedea Gh. Boboş, op. cit., p.259/260, ed. 1983; A.Pop, Gh.Beleiu, op.cit., p.84-85).17. După unii analogia este un argument de natură logică (tratat "Drept civil", op.cit.,p.145), după alţii o metodă de aplicare a dreptului (I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit. p.416)sau chiar o categorie distinctă de formele şi metodele de interpretare, deşi tratarea ei seface alăturat acestora (Tratat "Teoria generală a statului şi dreptului".op.cit.,p.416-417;I.Demeter, I.Ceterchi, "Introducere în studiul dreptului", op.cit., p.248-250).18. Tratat "Teoria generală a statului şi dreptului", p.416.19. Tratat "Drept civil", op. cit., p.14520. Decret nr. 102/1956.

Pag.180 pauza

179

Page 174: tgd santai

Capitolul XII

Respectarea dreptului. (Legalitatea democratică)

§1. Necesitatea respectării dreptului1.

Scopul principal al întregului sistem de drept în vigoare este asigurarea desfăşurării organizate a raporturilor sociale în conformitate cu reglementările existente. Acest scop este atins iar dreptul devine eficient numai în măsura \n care sunt respectate prevederile sale.

Necesitatea respectării legilor este, pe de o parte, o cerinţă obiectivă deoarece dreptul este expresia celor mai generale şi fundamentale interese sociale cărora voinţa de stat le-a dat expresie normativă iar, pe de altă parte, aceeaşi respectare este şi o cerinţă subiectivă (individuală) deoarece la nivelul persoanei sau a subiectului de drept numai prin respectarea actelor normative individul beneficiază de protecţia juridică aptă să-i apere drepturile sale subiective şi interesele legitime. De aceea, respectarea dreptului este posibilă şi necesară întrucât reglementările existente fiind, în ultimă instanţă, şi expresia intereselor esenţiale ale fiecăruia, cointeresează individul la o conformare a conduitei sale faţă de reguli care corespund şi derivă din interesele lui.

In măsura în care dreptul nu reuşeşte să fie expresia corelaţiei dintre interesul general şi cel personal - în sensul că el nu este reflexul sau rezultanta sumei de interese particulare nerealizându-şi rolul de arbitru al acestora - reglementarea încetează să mai aibă un caracter democratic devenind, dimpotrivă, element favorizant al distorsiunilor sociale ceea ce impune reevaluări juridice şi corecţii legislative care să conducă, în final, la asigurarea unui raport de conformitate între modul de reglementare şi interesele sociale reale ale majorităţii populaţiei.

§2. Noţiunea de legalitate.

Atitudinea de respectare a legilor într-o societate conduce la o stare de ordine în desfăşurarea raporturilor sociale numită legalitate. Această din urmă noţiune este strâns legată de noţiunile de legiferare

181

Page 175: tgd santai

şi legislaţie cu care însă nu se confundă. Intr-adevăr, legiferarea este activitatea de elaborare a legilor, parte integrantă a activităţii normative a statului, în vreme ce legislaţia desemnează finalitatea acestui proces, respectiv întregul sistem de acte juridice normative, inclusiv legile, în vigoare la un moment dat. Pe de altă parte, legislaţia constituie premiza şi obiectul principal al legalităţii întrucât subiectele de drept trebuie să respecte, alături de actele juridice individuale ce le sunt aplicabile şi, după caz, obiceiurile juridice, toate regulile ce le guvernează activităţile şi raporturile în care intră şi care se află sub incidenţa legii şi a reglementărilor subordonate acesteia.

Subiectele legalităţii sunt toate persoanele fizice (cetăţeni sau străini) şi cele juridice, organe sau autorităţi de stat, inclusiv funcţionarii acestora, precum şi asociaţii ori organizaţii (societăţi, partide, sindicate, fundaţii, etc.) cu scop lucrativ sau nelucrativ (politic, economic, profesional, cultural etc.) aflate pe teritoriul ţării sau în afara lui dar supuse, în acest din urmă caz, jurisdicţiei statului nostru, indiferent că desfăşoară activităţi cu conţinut sau efect juridic sau nejuridic.

In baza acestor precizări prealabile legalitatea se poate defini ca principiu fundamental de drept în conformitate cu care toate subiectele de drept, indiferent de natura lor, trebuie să respecte şi după caz să realizeze legile şi celelalte acte normative ori individuale emise în baza legilor aplicabile raporturilor sociale în care se află.Această definiţie impune unele precizări.

In primul rând, legalitatea reprezintă o îndatorire fundamentală de natură constituţională - respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor fiind obligatorie - ce vizează deopotrivă persoanele fizice şi juridice, cetăţeni şi străini, dar şi modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de stat. Intr-adevăr, dacă cetăţeanului îi este permis să facă orice în afară de ceea ce legea îi interzice, autorităţii de stat, dimpotrivă, îi este permis numai ceea ce legea îi conferă sau îi stabileşte ca atribuţie.

In al doilea rând, legalitatea fiind o cerinţă decurgând din lege dar şi o stare rezultând din respectarea ei, în raport de aceasta nu se poate utiliza expresia de "respectare a legalităţii" având o natură tautologică ci doar expresii de genul promovarea, asigurarea sau încălcarea legalităţii (altfel, în caz contrar am vorbi despre respectarea respectării dreptului).

In al treilea rând, legalitatea nu se poate reduce doar la acţiunea de asigurare a respectării legilor, chiar dacă ele sunt cele mai

182

importante acte normative, ci ea vizează deopotrivă şi alte acte de reglementare subordonate legii (decrete, hotărâri, instrucţiuni, etc.) care sunt, sub aspectul efectelor şi forţei lor juridice, tot atât de obligatorii ca şi legile. De aceea, cetăţenii trebuie să respecte nu numai regulile ce guvernează raporturile dintre ei, ci şi regulile în raporturile cu societatea, cu familia, de la locul de muncă sau învăţătură (cuprinse în regulamente de organizare şi funcţionare, în

Page 176: tgd santai

regulamente de ordine interioară), cele ce guvernează diverse alte activităţi cum ar fi, de pildă, regulile circulaţiei rutiere, cele sanitare, vamale, comerciale, etc. Mai mult, deoarece ei intră şi în raporturi juridice concrete care au ca sursă, de regulă, acte individuale (contracte, decizii administrative, hotărâri judecătoreşti, etc.) vor trebui să respecte şi prevederile acestora deoarece efectele lor juridice se impun, mai ales, părţilor aflate în relaţia juridică respectivă.

Dar şi cetăţeanul român aflat în străinătate va trebui să respecte legile ţării sale, alături de cele ale statului străin pe al cărui teritoriu se află, după cum şi străinii aflaţi în ţara noastră trebuie să se conformeze legilor române.

In sfârşit, dacă această îndatorire revine persoanelor fizice luate individual, ea incumbă în egală măsură şi celor organizate în colectiv, respectiv persoanelor juridice, precum şi acelor persoane care au calitatea de funcţionar, magistrat sau parlamentar în organele publice ale statului şi care însele trebuie să fie, în primul rând, promotoarele legalităţii atât în modul în care respectă legea în propria activitate şi în raporturile cu cetăţeanul, cât şi în felul în care aplică legea atunci când aceasta a fost încălcată.

De noţiunea legalităţii este strâns legată şi noţiunea de ordine de drept. Ordinea reprezintă o anumită aşezare sau dispunere ori desfăşurare a unor obiecte, acţiuni, evenimente conform unor reguli sau unui plan prestabilit. Ordinea socială vizează desfăşurarea ordonată a relaţiilor sociale în baza unor reguli în vreme ce ordinea juridică sau de drept - componentă a ordinii sociale - reprezintă modul de desfăşurare a vieţii sociale în conformitate cu normele juridice, existenţa ei fiind rezultatul realizării acestor reguli. Ordinea de drept constituie o cerinţă absolut necesară într-o societate organizată, dar, concomitent, este şi expresia sau rezultanta respectării legilor, a asigurării climatului de legalitate.

Ordinea de drept nu poate exista în afara unui sistem de norme juridice şi a relaţiilor sociale aflate sub incidenţa lor şi a căror derulare trebuie să reflecte asigurarea legalităţii. De aceea, condiţia

183

obligatorie pentru crearea şi instaurarea ordinii de drept o constituie existenţa şi respectarea prevederilor normelor juridice, adică tocmai realizarea principiului legalităţii.

Page 177: tgd santai

Ordinea de drept, ca stare de realizare a normelor juridice, apare în diferite ramuri de drept (constituţional, administrativ, civil, penal, internaţional, etc.) fiind consacrată într-un mod specific. Ea presupune o stare de continuitate, de permanenţă care se prelungeşte în timp şi se extinde în spaţiu ori de câte ori apare o situaţie ce trebuie soluţionată - pe cale amiabilă sau necontencioasă sau pe cale jurisdicţională - întrucât dreptul ca sistem normativ nu-şi epuizează conţinutul prin acte individuale de aplicare, chiar repetată.

Orice încălcare a legii afectează şi tulbură ordinea de drept făcând necesară aplicarea legii, reintrarea în legalitate şi restabilirea ordinii de drept. Având în vedere cele de mai sus, ordinea de drept se poate defini ca rezultat al respectării dreptului, a prevederilor legale în desfăşurarea relaţiilor sociale în cadrul procesului de realizare şi de aplicare a reglementărilor juridice.

§3. Cerinţele fundamentale ale legalităţii2.

Legalitatea se prezintă ca un fenomen social complex deoarece constituie atât un principiu fundamental al dreptului, cât şi o îndatorire fundamentală a cetăţenilor care trebuie să respecte Constituţia şi legile, reprezentând, totodată şi o regulă de bază în activitatea organelor de stat, precum şi un mijloc de apărarea a valorilor sociale consacrate juridic, fiind un element indispensabil democraţiei şi statului de drept.

Legalitatea caracterizează dreptul în ansamblul său - norme, instituţii juridice şi ramuri de drept - trebuind să răspundă unor cerinţe fundamentale care trebuie a fi îndeplinite pentru ca ea să se poată manifesta în procesul elaborării şi realizării dreptului. Pe de altă parte, acelaşi principiu cuprinde şi cerinţe specifice, tipice ramurilor de drept şi instituţiilor juridice. Aşa, de pildă, în dreptul penal există principiile legalităţii încriminării şi al legalităţii pedepsei, conform cărora sancţiunea penală aplicată este numai cea prevăzută de lege şi numai pentru fapta descrisă de lege.

In cadrul cerinţelor fundamentale ale legalităţii enumerăm existenţa ierarhiei actelor normative şi supremaţia legii, unitatea şi unicitatea legalităţii, raportul dintre legalitate şi oportunitate, respectarea drepturilor, libertăţilor şi inviolabilităţilor cetăţeneşti.

184

a. Ierarhia actelor normative şi supremaţia legii în cadrul acestei ierarhii reprezintă acea cerinţă în conformitate cu care activitatea normativă a organelor de stat trebuie să se desfăşoare cu respectarea strictă a legii, fără depăşirea sau încălcarea atribuţiilor şi competenţei stabilite, cu procedura prevăzută şi în forma consacrată de lege3. Ierarhia actelor normative - determinată de forţa lor juridică, respectiv de puterea cu care produc efecte obligatorii unele faţă de altele - are la bază, în primul rând, natura juridică şi poziţia ierarhică a organelor emitente în cadrul puterilor în stat, precum şi locul pe careacestea îl ocupă într-un sistem dat, după caz, în cadrul unei puteri.

Supremaţia legii4, faţă de toate celelalte acte, izvorăşte din poziţia parlamentului ca putere legislativă reprezentativă prin intermediul căreia poporul îşi exercită suveranitatea, ale cărei acte se impun tuturor celorlalte puteri sau autorităţi în stat care nu pot adopta acte de modificare, abrogare sau

Page 178: tgd santai

înlocuire a legii, întrucât legalitatea oricărui act juridic, normativ sau individual, se apreciază numai prin prisma conformităţii sale cu legea. In cadrul sistemului de acte legislative Constituţia reprezintă actul fundamental ce stă la baza tuturor reglementărilor şi în raport de care se apreciază însăşi constituţionalitatea legilor.

b. Unitatea şi unicitatea legalităţii sunt acele cerinţe în conformitate cu care legea este aceeaşi pe întreg teritoriul statului şi pentru toate subiectele de drept cărora li se adresează (caracterul unitar) ea aplicându-se întocmai şi în mod strict pentru toate situaţiile ce cad sub incidenţa ei fără nici o derogare sau aplicare diferenţiată în funcţie de anumite interese sau persoane (caracterul unic sau absolut). Intr-adevăr, asigurarea caracterului unitar şi absolut al legalităţii constituie factorul determinant în tratamentul juridic egal aplicabil tuturor, asigurând egalitatea între persoane în faţa legii sau în faţa autorităţii, condiţii necesare unui sistem de drept democratic.

c. Legalitatea şi oportunitatea nu sunt elemente ce se exclud reciproc ci sunt strâns legate între ele, deoarece unitatea legalităţii presupune şi actualitatea ei adică aplicarea legii să se realizeze luându-se în considerare particularităţile şi condiţiile locale, desigur în măsura în care însăşi legea conferă o astfel de posibilitate diferenţiată în aplicarea ei. întotdeauna oportunitatea sau actualitatea unui act juridic trebuie să fie dublată de legalitatea lui deoarece este inadmisibilă existenţa unui act oportun dar ilegal.

d. Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a inviolabilităţilor constituie o altă cerinţă a legalităţii. Desigur Constituţia

185

şi legile pot să prevadă un mare număr de drepturi şi libertăţi cu conţinut democratic dar aceasta este insuficient pentru o democraţie reală întrucât rezolvă doar formal problema, trebuind create şi asigurate condiţiile indispensabile exercitării lor nestânjenite şi, mai ales, apărarea lor eficientă, inclusiv prin mijloace juridice atunci când ele au fost încălcate, ca expresie a organizării democratice a societăţii şi a existenţei statului de drept. Legile trebuie să cuprindă sancţiuni pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale, a inviolabilităţilor, reprimând şi împiedicarea exercitării lor, prevăzând mijloacele procedurale prin care cetăţeanul lezat se poate adresa organelor de stat în virtutea dreptului de petiţionare pentru satisfacerea drepturilor sale, iar în caz de vătămare a acestor drepturi prin acte sau fapte ilegale, inclusiv de autoritate, să existe căi juridice de control asupra exerciţiului autorităţii de stat abuzive în dauna cetăţeanului. Fără respectarea şi garantarea acestor drepturi şi libertăţi nu se poate concepe o societate care să asigure participarea reală, deplină şi egală a tuturor şi a fiecăruia la viaţa social-politică locală sau naţională, la conducerea treburilor colectivităţii din care face parte.

Page 179: tgd santai

e. Disciplina de stat apare ca o cerinţă specifică a legalităţii numai pentru lucrătorii aparatului de stat, întrucât creează condiţiile necesare strictei respectări a normelor juridice mai ales la nivelul funcţionarilor publici ai administraţiei de stat care au obligaţia îndeplinirii întocmai şi la timp a atribuţiilor de serviciu şi a dispoziţiilor legale ale superiorilor ierarhici, precum şi îndatorirea de a apăra valorile încredinţate, secretul de stat şi de serviciu.

Disciplina de stat presupune receptivitatea faţă de nevoile sociale ce se cer a fi satisfăcute, inclusiv prin iniţierea şi adoptarea, după caz, a unor proiecte de acte normative, manifestarea grijii şi solicitudinii faţă de trebuinţele cetăţenilor, operativitate în rezolvarea lor la timp şi întocmai, prin prisma atribuţiilor şi sarcinilor de serviciu, preocuparea pentru eliminarea birocratismului şi a formalismului excesiv şi inutil, precum şi a tergiversărilor din activitatea aparatului de stat.

§4. Garanţiile legalităţii democratice.

Garanţiile legalităţii se definesc5 ca ansamblul factorilor care contribuie la asigurarea respectării legilor şi a tuturor actelor normative subordonate acestora, precum şi crearea condiţiilor

186

necesare pentru prevenirea şi înlăturarea încălcărilor de lege. Aceste garanţii se pot clasifica după mai multe criterii.

După criteriul caracterului lor distingem garanţii obiective, cum sunt cele de natură economică şi garanţii subiective, cum este gradul sau nivelul de dezvoltare al conştiinţei juridice a individului.

După natura lor garanţiile pot fi juridice, de exemplu, controlul de stat şi garanţii nejuridice sau extrajuridice, cum sunt, de pildă, cele politice, sociale, economice (rolul opiniei publice, a presei şi partidelor politice, etc.).

După sfera lor de cuprindere6 garanţiile legalităţii pot fi generale (de pildă, caracterul democratic al societăţii) şi speciale (de exemplu, controlul de stat).

Aceste garanţii nu acţionează independent unele de altele, ci în mod cumulativ deoarece ele reprezintă un sistem care prin acţiunea sa determină starea obiectivă şi subiectivă necesară asigurării respectării legii, lipsa unui singur factor ori alterarea acestuia (de pildă, libertatea presei) creează condiţii de perturbare ce pot afecta hotărâtor rolul prevenţiei antrenând încălcarea legii.Să analizăm sumar câteva dintre aceste garanţii.

Page 180: tgd santai

a. Existenţa relaţiilor specifice economiei de piaţă (bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe libera iniţiativă) reprezintă un factor determinant în rezolvarea multiplelor contradicţii, obiective şi subiective, ce apar în societate şi care pot antrena încălcarea legii şi care nu şi-au putut găsi rezolvarea într-un sistem economic unic, monopolist, centralizat şi dirijat, planificat până în cele mai mici detalii, reprezentând o sursă permanentă de eludare a legii chiar din partea autorităţilor chemate să o aplice. Intr-adevăr, existenţa multiplelor forme de proprietate consacrate juridic(individuală şi de grup, publică şi privată, autohtonă, naţională şi mixtă etc.) precum şi starea de colaborare şi concurenţă în cadrul lor sau între ele conduce, în ultimă instanţă, la autoreglare economică facilitată de un sistem juridic în care întreprinzătorul trebuie stimulat în demersurile sale productive şi cointeresat în apărarea şi promovarea unei legalităţi care-l protejează eficient chiar şi atunci când devine victima încălcării legii (de pildă, în caz de concurenţă neloială) şi când se apelează la norma de drept pentru rezolvarea situaţiei.

b. Esenţa dreptului - expresie a celor mai fundamentale nevoi, interese sociale generale, consacrate juridic prin voinţa de stat - determină, prin concordanţa dintre reglementarea normativă cu nevoile sociale reale, deci dintre juridic şi social, o autentică unitate

187

între interesele generale şi cele personale, crearea condiţiilor de prevenire şi eliminare a contradicţiilor ce pot conduce la alienarea juridică a individului reflectată prin încălcarea legii.

c. Organizarea socială democratică - în care conducerea societăţii se realizează pe baza sistemului politic pluralist, iar poporul este deţinătorul suveranităţii exercitate prin organele reprezentative sau prin referendum - îmbinată cu un sistem de drepturi, libertăţi şi inviolabilităţi cetăţeneşti fundamentale, riguros consacrate şi eficient apărate, sunt tot atâtea premize absolut necesare creerii egalităţii juridice între indivizi, precum şi a acesteia în faţa legii, ceea ce conduce la atitudini şi acţiuni personale sau de grup, oficiale sau particulare în asigurarea respectării legii prin acţiuni de realizare a ei sau, după caz, aplicarea corespunzătoare a acesteia.

d. Statul de drept are un rol esenţial în asigurarea legalităţii întrucât însăşi organele sale sunt instituite, funcţionează şi au atribuţii în baza legii, desfăşurând, în principal, activităţi juridice şi operaţiuni conexe acestora în procesul de elaborare, realizare şi controlul respectării dreptului. Raportul dintre stat şi drept ne dezvăluie existenţa unei relaţii de interdependenţă în care deşi dreptul ne apare ca rezultat al statului, acesta din urmă, la rândul său, prin organele sale şi acţiunile întreprinse de ele, se subordonează dreptului,

Page 181: tgd santai

devenit astfel un sistem normativ relativ independent,obiectivat, desprins şi impus chiar creatorului său, cel puţin atâta vreme cât normele sale se află în vigoare. Pe de altă parte, în sistemul separaţiei puterilor în stat fiecare organ din sistemul unei puteri ca şi sistemul însuşi deţine modalităţi proprii şi distincte de promovare, apărare şi control a legalităţii.

Puterea legislativă, în speţă parlamentul, adoptă legile, cele mai importante acte juridice cu forţă juridică superioară în ierarhia izvoarelor de drept, depăşită doar de forţa Constituţiei, toate celelalte acte juridice normative sau individuale, indiferent de autorul lor, organ de stat sau persoană fizică ori juridică, trebuind să fie în acord cu legea.

Preşedintele ţării, ca şef al statului, este cel care promulgă legile, putând cere reexaminarea lor de către parlament sau supunerea unor proiecte de legi unui referendum, exercitând prin aceste atribuţii tot atâtea prerogative ce ţin şi de asigurarea constituţionalităţii actelor juridice de bază pentru societate şi stat.

Puterea executivă, respectiv autoritatea administrativă, în frunte cu guvernul, asigură la nivel naţional şi local realizarea politicii

188

interne şi externe a statului, aplicarea unitară a legii în întreaga activitate executivă pe cele mai diferite trepte ale diversificatului sistem ierarhic administrativ - atât prin acte normative, cât şi prin acte juridice individuale.

Puterea judecătorească, prin instanţele de judecată, este chemată să soluţioneze cu autoritatea lucrului judecat, deci cu putere de adevăr legal consacrat prin hotărâri individuale, abaterile de la lege, stabilind răspunderea şi limitele ei pentru cei vinovaţi de încălcarea săvârşită.

Pentru organele de stat modalitatea cea mai eficientă de verificare a respectării legii atât în propria activitate cât şi în a acelora din subordine este controlul de stat desfăşurat în forma verificării generale şi a celei speciale.

a. Controlul general respectiv verificarea complexă şi completă, sub toate aspectele, a activităţii tuturor organelor de stat, este exercitat, în primul rând, de puterea legislativă, atât la nivel central cât şi la nivel local, deoarece parlamentul poate controla în plenul său ori prin comisiile sale toate celelalte organe ale statului. In acest sens el poate hotărî suspendarea din funcţie a Preşedintelui ţării în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, în vreme ce guvernul îşi înfăptuieşte atribuţiile sale interne şi externe sub controlul organului legislativ, căruia trebuie să-i prezinte informaţiile cerute, să-i răspundă la întrebările şi interpelările formulate şi faţă de care îşi poate angaja răspunderea, putându-i-se retrage încrederea acordată prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. In sfârşit, parlamentul poate da legilor în vigoare interpretarea general-obligatorie care se va impune instanţelor de judecată

Page 182: tgd santai

în soluţionarea cauzejor, inclusiv asupra deciziilor de îndrumare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie, fără ca aceasta să reprezinte o imixtiune în activitatea concretă de judecată.

In al doilea rând, preşedintele ţării veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, exercitând funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

In al treilea rând, tot un control general realizează şi organele administraţiei de stat cu competenţă generală (guvern, consiliile locale, prefecţi şi primari) asupra organelor de acelaşi gen din subordine ori asupra celor cu competenţă specială, limitată. Astfel, de pildă, guvernul verifică modul în care se aplică legile şi propriile hotărâri de către ministere şi celelalte organe centrale de specialitate

189

ale administraţiei de stat, cât şi de organele executive locale. Pe de altă parte, în plan teritorial prefecţii şi consiliile locale controlează, după caz, atât organele administrative conducătoare şi cele de specialitate care le sunt, după caz, subordonate sau nu.

Curtea Supremă de Justiţie prin deciziile de îndrumare ale Plenului ei exercită un control general al aplicării legii prin orientările de principiu date instanţelor de judecată din sistemul propriu în soluţionarea cazurilor concrete. In sfârşit, Curtea Constituţională are ca atribuţie principală de a se pronunţa în privinţa constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea lor şi hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, cu ocazia judecăţii, privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor guvernului.

b. Controlul special este înfăptuit cu prioritate de organe de stat specializate în realizarea unor verificări strict determinate atât asupra organelor din subordine cât şi a celor din afara sistemului propriu - inclusiv organizaţii şi asociaţii neguvernamentale, persoane fizice şi juridice etc. - în privinţa modului în care acestea realizează prevederile legii, ale altor acte normative.

In acest sens organele centrale şi locale de specialitate ale administraţiei de stat, ministere, inspecţii, bănci, direcţii, inspectorate, etc., au importante atribuţii în ramurile şi domeniile de activitate ce le-au fost încredinţate în materia controlului economico-financiar, cultural-educativ şi de învăţământ, sanitar, vamal, etc. atât sub aspectul legalităţii cât şi al oportunităţii, dispunând măsurile şi sancţiunile necesare restabilirii legalităţii, când a fost încălcată.

Organele judecătoreşti au atribuţii de soluţionare a încălcărilor de lege, inclusiv ale celor care îmbracă forma actelor şi faptelor ilegale ale autorităţilor administrative, exercitând o verificare judiciară, în vreme ce instanţele superioare exercită, în urma utilizării căilor de atac, un control judiciar

Page 183: tgd santai

asupra activităţii de judecată a instanţelor inferioare putându-le, după caz, desfiinţa hotărârile neconforme cu legea sau netemeinice.

Partidele politice, organizaţiile şi asociaţiile neoficiale, sindicatele, fundaţiile, etc., contribuie şi ele în forme specifice la apărarea şi promovarea legalităţii. In primul rând, partidele de guvernământ au interesul de a veghea ca toate organele de stat să respecte legislaţia în vigoare, după cum acelaşi interes caracterizează şi formaţiunile politice ale opoziţiei. In al doilea rând, partidele politice au tot interesul promovării legilor la a căror adoptare au contribuit. In al treilea rând, organizaţiile şi asociaţiile

190

neguvernamentale, profesionale, culturale, educative, religioase, indiferent de scopul lor, contribuie la asigurarea legalităţii semnalând cazuri de încălcare a legii, sau prin moduri specifice ce vizează, de exemplu, soluţionarea conflictelor de muncă, protecţia consumatorului, a mediului înconjurător, asigurarea libertăţii conştiinţei şi exerciţiul cultelor, etc.

1.1. Ceterchi, M. Luburici op.cit, p.425, ed.1983.2. Tratatul de "Teoria generală a statului...", op.cit.,p.439.3. l. Ceterchi, M. Luburici, op.cit.,p.430.4. T. Drăganu, "Supremaţia legii în dreptul R.S.R.", Editura Dacia, Cluj, 1982.5.M. Luburici, M. Popovici, "Contribuţii la studiul legalităţii populare în R.P.R.", Editura

Page 184: tgd santai

Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p.24.6. Acesta este criteriul cel mai utilizat în manualele de teoria dreptului potrivit căroragaranţiile generale se identifică cu condiţiile obiective iar garanţiile speciale cu celesubiective (a se vedea în acest sens, tratatul de "Teoria generală a statului şi dreptului",op.cit.,p.452; I.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.,p.432-433, etc.).

Pag.192 pauza

191

Capitolul XIII

Răspunderea juridică, (încălcarea dreptului).

§1. Noţiunea răspunderii juridice.

Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale necesare bunului mers al activităţilor umane în cele mai diverse sectoare. Aceste norme stabilesc o anumită conduită pe care subiectele purtătoare ale relaţiilor sociale trebuie să o promoveze în raporturile dintre ele. încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea socială - într-o mare diversitate de forme - din partea celui vinovat obligându-l să suporte cele mai diferite consecinţe ale faptei sale.

In funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă, etc.a normelor încălcate şi răspunderea antrenată va avea un caracter corelativ, respectiv politică, morală, juridică, religioasă ş.a.m.d. Răspunderea juridică este o formă şi parte integrantă a răspunderii sociale al cărei specific constă în faptul că derivând din încălcarea unei reguli de drept ea incumbă obligativitatea suportării unei constrângeri de stat al cărei intervenţii - după o anumită procedură - are ca unic temei abaterea de la norma juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.

încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc răspunderea juridică, sunt situaţii de

Page 185: tgd santai

excepţie în procesul realizării dreptului întrucât respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea benevolă a prevederilor legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale întâlnite în viaţa curentă, aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional, doar în cazul abaterilor. Această stare se explică prin faptul că în imensa majoritate a cazurilor între interesele sociale generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale ale majorităţii populaţiei există, de regulă, o stare de concordanţă propice promovării legalităţii şi ordinii de drept. Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că pentru unii respectarea dreptului în situaţiile juridice în care se află este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicate în cazul nerespectării legii.

193

Cu toată această stare de lucruri nu se exclude însă .posibilitatea ca în anumite situaţii subiecte de drept să încalce legea, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite, statul trebuind să ia un complex de măsuri nu numai pentru a preveni aceste încălcări, dar, mai ales, atunci când asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs, să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea conduitei1

din dispoziţia lor.Intr-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a

organelor sale speciale investite cu atribuţii legale în material constatării încălcării legii, determinarea felului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrângerii specifice cazului dat. Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent şi tot atâtea garanţii menite a evita şi a exclude arbitrariul în aplicarea legii deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral ce pot duce la pierderea temporară sau definitivă a exerciţiului unor drepturi, a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii acestuia (în cazul pedepsei capitale).

Elementele determinate ale răspunderii juridice, în configurarea ei distinctă de alte forme ale răspunderii sociale, sunt săvârşirea unei fapte ilicite, încălcarea unei norme juridice prin comiterea respectivei abateri şi intervenţia organelor de stat după o procedură strict determinată.

Fapta ilicită reprezintă conduita aflată în contradicţie cu legea şi care este sancţionată ca atare, încălcarea trebuind să fie reală şi nu aparentă, formală, adică să reprezinte un fapt material-juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege.

Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii juridice întrucât încălcarea oricăror alte norme (morale, politice, religioase, etc.) nu antrenează această răspundere decât dacă respectivele reguli au şi o consacrare juridică.

Page 186: tgd santai

Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept -intervenţie specifică numai răspunderii juridice, comparativ cu alte forme ale răspunderii sociale - se urmăreşte atât înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui vinovat, cât şi prevenirea săvârşirii în viitor, de către acelaşi subiect sau de către alţii, a unor abateri similare sau diferite, dezvoltarea astfel a conştiinţei juridice şi

194

reeducarea celui vinovat. In orice caz sancţiunea aplicată trebuie să fie o reacţie proporţională cu gravitatea faptei comise, să nu înjosească persoana celui vinovat şi nici să-l expună la suferinţe inutile.

Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.

Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor ce se cer a fi întrunite de către abaterea comisă şi autorul ei, a formelor sau felurilor în care se intervine şi a principiilor care stau la baza intervenţiei organelor de stat şi a limitelor ei.

§ 2. Condiţiile răspunderii juridice.

Aceste condiţii reprezintă cumulul de factori esenţiali ce se cer a fi reuniţi atât sub aspectul faptei ilicite cât şi a autorului ei în vederea creerii cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale. Ele constau în conduita sau fapta ilicită, rezultatul sau efectul social-juridic produs de aceasta, legătura cauzală dintre faptă şi rezultat, existenţa autorului încălcării şi vinovăţia acestuia, precum şi - ca o condiţie negativă - lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să înlăture răspunderea juridică. Primele cinci condiţii sunt pozitive trebuind să existe în mod cumulativ şi doar ultima este negativă.

a. Fapta (conduita) ilicită2,

Temeiul răspunderii juridice îl constituie întotdeauna săvârşirea unei anumite fapte rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.

Page 187: tgd santai

Sensul cel mai larg al noţiunii de conduită este acela de atitudine rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivată a omului. Un fapt devine ilicit numai atunci când conduita încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această

195

încălcare.Uneori încălcarea normelor juridice, deci a dreptului, obiectiv, este dublată şi de

încălcarea unor drepturi subiective consacrate prin lege şi prin acte juridice individuale (de pildă, a dreptului de proprietate, a celui de creanţă etc.).

Valoarea consacrată şi apărată prin normă este stabilită de legiuitor, iar organul de aplicare a dreptului nu are calitatea de a determina aceste valori şi importanţa lor ci numai de a stabili existenţa sau inexistenţa faptului vătămător şi circumscrierea lui, precum şi circumstanţierea împrejurărilor în care s-a produs, iar în funcţie de acestea va stabili sau nu existenţa răspunderii juridice3.

Modalităţile de materializare şi de manifestare a conduitei ilicite pot fi acţiunile şi inacţiunile.

Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le încalcă (de plidă, se interzice omorul şi implicit orice acţiune contrară vieţii umane indiferent de natura ei şi mijloacele de realizare).

Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească. Conduita ilicită constă - în acest caz - din însăşi atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru starea de pasivitate ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual (de pildă, sustragerea de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu, neexecutarea obligaţiei legale de întreţinere faţă de persoana stabilită prin hotărâre judecătorească, neachitarea impozitului la termenul scadent etc.).

In cazul normelor permisive sau dispozitive se indică o conduită posibilă de urmat în

Page 188: tgd santai

diferite situaţii ce este lăsată la aprecierea subiectului de drept, subînţelegându-se că orice acţiune contrară sau absentenţiune este interzisă (de exemplu, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor contractuale).

Uneori, încălcarea legii poate întruni atât elementele acţiunii cât şi cele ale inacţiunii cum ar fi, de pildă, livrarea unor produse

196

calitativ necorespunzătoare şi în sortimente reduse faţă de prevederile contractului încheiat4.

In funcţie de natura juridică a faptei comise, determinată, la rândul ei, de natura normei şi a raportului juridic generat, formele sau felurile conduitei ilicite se manifestă prin infracţiuni, contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile etc.5

b. Rezultatul faptei ilicite.

Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea ei sau din conduita avută. In funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare precuniară, iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)

In dreptul civil, în funcţie de natura patrimonială sau personală nepatrimonială a raportului juridic şi faptele civile ilicite care le generează, modifică sau desfiinţează au o natură identică6.

In dreptul penal, sunt considerate infracţiuni de rezultat doar faptele ilicite cu consecinţe materiale (omorul, tâlhăria, furtul), iar infracţiuni de pericol cele lipsite de asemenea consecinţe (insulta, calomnia) existând şi categoria infracţiunilor de punere în primejdie (de pildă, conducerea în stare de ebrietate sau cu alcoolemie peste limita legală a

Page 189: tgd santai

unui autovehicol destinat transportului mai multor persoane).Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o

importanţă deosebită constituind elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi, pornindu-se de la el, se ajunge la stabilirea săvârşirii faptei. De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate tipică. Mai mult, în unele situaţii amploarea rezultatului este determinantă în circumscrierea gravităţii faptei şi a întinderii răspunderii (de exemplu, în materia sustragerii din avutul public furtul, delapidarea şi tâlhăria pot avea consecinţe grave sau deosebit de grave după întinderea pagubei; de asemenea, se

197

cunoaşte forma omorului deosebit de grav săvârşit asupra a două sau mai multe persoane; în sfârşit, ultrajul contra bunelor moravuri, deşi nu este o infracţiune de rezultat, poate avea ca efect tulburarea gravă a liniştii publice, constituind în acest caz forma calificată de comitere).

c. Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător.

In toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs. In multe cazuri identificarea acestui raport dintre cauză şi efect este simplă, de exemplu, "x" îl loveşte pe "y" cauzându-i acestuia din urmă o vătămare corporală sau o societate comercială prestatoare de servicii nu execută lucrări de calitate prejudiciindu-l pe beneficiar. In alte ipoteze stabilirea raportului de cauzalitate este mai dificilă - intervenind mai mulţi factori în lanţul cauzal - de pildă, "x" îl îmbrânceşte pe "y" iar acesta decedează, autopsia stabilind că victima suferea de boală de cord, organului judiciar revenindu-i sarcina de a stabili dacă rezultatul letal produs este consecinţa acţiunii făptuitorului.

Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen se numeşte cauză, iar fenomenul astfel determinat

Page 190: tgd santai

sau produs se numeşte efect. In raport cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent secundar şi derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate ("nexum cauzal").

Raportul de cauzalitate are un caracter obiectiv întrucât aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte. Toate fenomenele lumii materiale şi sociale se află într-o strânsă interacţiune fiind necesară, în cadrul cercetării, separarea fenomenului cauză de restul fenomenelor în scopul determinării exacte a efectelor şi a stabilirii raportului de cauzalitate.

198

Fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice reprezintă abordări proprii şi desprinderi artificiale din ansamblul interacţiunilor universale a cel puţin două fenomene, cauza şi efectul. Scopul urmărit7 de cercetarea ştiinţifică atunci când procedează la o asemenea izolare sau separare a conexiunilor este determinat de însăşi sarcinile ştiinţei respective, motiv pentru care cauzalitatea şi raporturile cauzale pot fi fizice, chimice, biologice, sociale, economice, politice, juridice etc.

In ştiinţa dreptului cauza reprezintă în cadrul răspunderii o atitudine voluntară, conştientă a omului, o conduită a acestuia ce are ca efect starea de pericol sau de ameninţare produsă prin atingerea, lezarea sau vătămarea unor relaţii sociale reglementate şi apărate juridic, deci, în ultimă instanţă, o stare de nesiguranţă socială creată prin încălcarea legii8.

Uneori cauzalitatea este simplă, atunci când între cauză şi efect relaţia de determinare este directă, nemijlocită, fără alte determinări sau interpuneri. Alteori cauzalitatea este complexă atunci când raportul se prezintă ca un lanţ cauzal în care în mod succesiv efectele devin cauze ale altor fenomene sau când în producerea lor intervin multiple cauze determinante şi condiţii favorizatoare.

Intr-adevăr, uneori pentru producerea efectelor cauza trebuie să mai fie însoţită şi de existenţa unor condiţii sau împrejurări care uşurează sau înlesnesc producerea efectelor influenţând favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Condiţiile sunt un complex de împrejurări fără de care efectul nu poate să apară, dar care nu generează sau nu determină acest efect care rămâne produsul cauzei9.

Complexitatea de cauze şi de condiţii care pot să contribuie la producerea şi desăvârşirea unui sau unor efecte se supune unor izolări artificiale spre a fi analizată în vederea dezvăluirii raporturilor sau legăturilor cauzale care sunt necesare în mod obiectiv, nefiind întâmplătoare -ca înlănţuiri hazardate, fără un rol determinant în producerea efectului-, existând în acest sens

Page 191: tgd santai

raporturi cauzale necesare şi raporturi cauzale întâmplătoare.Acţiunea omului este cauza unui rezultat numai atunci când raportul dintre aceasta şi

efectul produs constituie expresia unei necesităţi iar nu consecinţa unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente10, răspunderea juridică intervenind în prima ipoteză deoarece numai conduita umană - expresia atitudinii conştiente -

199

poate antrena suportarea consecinţelor legale decurgând din încălcarea legii. Rezultatele produse în afara activităţii umane şi independent de voinţa omului se situează în afara cauzalităţii juridice şi, în consecinţă, nu antrenează răspunderea juridică, nefiind imputabile nici obiectiv nici subiectiv.

In concluzie, răspunderea juridică intervine numai dacă între fapta săvârşită şi rezultat există un raport de cauzalitate stabilit cu certitudine. Astfel, practica judiciară a stabilit că împrejurarea care a determinat în mod necesar moartea victimei au fost loviturile aplicate acesteia iar nu îngrijirea medicală necorespunzătoare11.

La rândul lor, condiţiile influenţează favorabil sau defavorabil acţiunea cauzei. Astfel, conducerea unui autovehicol de către o persoană ce nu posedă permisul corespunzător, care să-i ateste cunoştinţele necesare în materie, poate genera un accident de circulaţie, mai ales în condiţiile unei stări tehnice defectuoase a maşinii, a stării de ebrietate a conducătorului auto şi a unor condiţii meteorologice nefavorabile circulaţiei rutiere.

Alteori, raportul juridic cauzal nu trebuie să producă neapărat efectul în deplinătatea consecinţelor sale, răspunderea juridică putând interveni chiar dacă rezultatul vătămător nu s-a produs, dar s-a creat posibilitatea producerii lui şi deci pericolul social al faptei s-a manifestat, dar blocarea consecinţelor a fost determinată de condiţii exterioare voinţei autorului faptei (de pildă, bunul urmărit să fie sustras nu se afla la locul faptei, autorul faptei renunţă datorită temerii de a fi descoperit, etc.).

Un asemenea fapt ilicit fără rezultat material vătămător sau păgubitor - dar având o proprie periculozitate socială - este tentativa care, potrivit Codului Penal (art.20) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.

Problema cauzalităţii se pune în mod similar şi în cazul inacţiunilor care antrenează răspunderea juridică. Astfel, de exemplu, neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu din culpă de către personalul căilor ferate care ar putea pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate (art.273, alin.1 Cod Penal) constituie o infracţiune de punere în primejdie sau de pericol.

Dacă aceeaşi faptă a avut ca urmare tulburarea activităţii de transport sau un accident

Page 192: tgd santai

feroviar ori o catastrofă sunt em în prezenţa unei forme calificate a infracţiunii în care organul de

200

aplicare a dreptului va stabili raportul de cauzalitate între conduita ilicită a personalului şi efectul material produs.

d. Subiectul răspunderii juridice.

Subiectul răspunderii juridice este acea parte a raportului juridic apărută prin încălcarea legii care poate fi obligată la suportarea consecinţelor faptei ilicite pe care a săvârşit-o. In mod obişnuit subiectul răspunderii este în mod direct autorul nemijlocit al faptei comise, iar în mod cu totul excepţional poate interveni răspunderea pentru faptele altuia, adică, de pildă, pentru persoanele aflate sub ocrotire, răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, sau răspunderea pentru diferitele forme de participare la săvârşirea faptei ilicite penale (complice, instigator, favorizator, tăinuitoretc.).

Subiectul răspunderii juridice poate fi persoana fizică şi juridică având capacitatea juridică corespunzătoare.

Persoana fizică poartă răspunderea faptei sale dacă are responsabilitate juridică. Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este o formă specifică a capacităţii juridice şi nu se confundă cu o anumită capacitate determinată dintr-o ramură de drept. Astfel, de exemplu, în dreptul civil, unde se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, capacitatea de a răspunde revine numai celor ce au capacitate de exerciţiu (deplină sau restrânsă) deci care pot îndeplini efectiv şi personal obligaţiile decurgând din răspunderea civilă. In dreptul penal, în dreptul muncii, în dreptul administrativ unde nu operează distincţii în privinţa aceleeaşi capacităţi, răspunderea juridică deplină revine celor care au capacitatea juridică penală, de muncă sau administrativă etc., de regulă persoanelor fizice ajunse la vârsta corespunzătoare (majorat sau 16 ani în dreptul muncii şi dreptul penal) când se consideră că au acţionat având discernământul necesar cu privire la faptele săvârşite şi în mod aparte în cazul capacităţii limitate, cum ar fi cazul vârstei cuprinse între 14-16 ani în materia răspunderii penale şi contravenţionale.

Page 193: tgd santai

Persoana juridică răspunde pentru faptele persoanelor fizice care o compun în cazul acelor fapte săvârşite de acestea din urmă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu

201

serviciul. Faptele ilicite ale conducerii persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi acestei organizaţii colective, iar, în consecinţă, răspunderea va fi pentru fapta proprie, în timp ce faptele ilicite ale celorlalţi membri ai acesteia antrenează doar răspunderea pentru fapta altuia.

Unele forme ale răspunderii, cum sunt cea penală sau disciplinară, revin în exclusivitate numai persoanelor fizice nu şi celor juridice.

e. Vinovăţia.

Vinovăţia (numită şi culpă sau vină) reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de fapta săvârşită şi de rezultatul acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile juridice ocrotite prin lege. Săvârşirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariţia ideii devenită hotărâre sau rezoluţie şi transformată în manifestare de voinţă ce impulsionează şi declanşează energia necesară săvârşirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăţilor mintale poate concepe şi aprecia caracterul ilicit al faptei sale cât şi urmările negative aferente ei. Pentru a putea răspunde sau a da seamă individul trebuie să aibă în acel moment al săvârşirii o voinţă conştientă faţă de rezultatele faptei sale şi liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit în deplină cunoştinţă de cauză în vederea atingerii unui scop.

Cunoştinţa cuprinde un factor de prevedere, adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei săvârşite şi un factor de reprezentare, adică cunoaşterea legăturilor cauzale dintre faptă şi efecte, a semnificaţiei lor social-juridice.

Vinovăţia se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi a culpei. Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea ei12 şi indirectă, când prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui13. Culpa cu previziune (numită şi imprudenţă) există în situaţia în care autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce14, iar culpa fără previziune (numită şi neglijenţă) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă15.

Page 194: tgd santai

In dreptul civil vinovăţia este denumită generic culpă, nedesemnând o formă a acesteia, ca şi în dreptul penal, în vreme

202

ce formele culpei civile sunt dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.Clasificarea formelor de vinovăţie şi gradul acestora au o importanţă deosebită în

determinarea felului răspunderii juridice şi a întinderii sau limitelor ei, întrucât răspunderea pentru fapte neintenţionate este mai puţin severă.

f. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care înlătură răspunderea juridică.

Deşi pot fi întrunite formal toate condiţiile necesare răspunderii juridice totuşi legea prevede unele cauze sau împrejurări care prin existenţa lor, chiar singulară, exclud caracterul ilicit al faptei şi, implicit, înlătură răspunderea juridică, precum şi cauze care, fără a exclude acest caracter, contribuie numai la înlăturarea răspunderii.

In prima categorie intră (art.45-51 Cod Penal) legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia (involuntară), minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt, situaţii în care, deşi există o faptă ilicită, rezultat periculos, raport de cauzalitate şi subiect, lipseşte vinovăţia autorului.

Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva celui aflat în această stare, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public.

Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului aflat în această situaţie, ale altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.

Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza unei violenţe căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu reprezintă o faptă ilicită nici cea săvârşită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav

Page 195: tgd santai

pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.Cazul fortuit este situaţia al cărui rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea

fi prevăzută.

203

Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvârşirii faptei nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze.

Beţia (involuntară) reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită de autor care în acel moment se găsea în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui.

Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor care la data săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. In dreptul civil însă, susţinătorii legali, părinţii, răspund pentru pagubele produse de copiii lor minori aflaţi sub supravegherea lor.

Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul săvârşirii ei nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură caracterul ilicit al faptei.

Exercitatea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscute de lege dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia se consideră a fi o altă împrejurare de excludere a caracterului ilicit al faptei şi de înlăturare a răspunderii.

O a doua categorie de cauze cuprinde împrejurări care fără a exclude caracterul ilicit al faptei înlătură fie răspunderea juridică, deci acele consecinţe care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătură executarea măsurilor (de constrângere) derivând din răspunderea juridică deja determinată.

Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.

Prescripţia înlătură răspunderea juridică iar în materie penală poate înlătura, după caz, şi executarea pedepsei sau numai a acesteia, după cum în materie civilă poate conduce şi la pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea.

Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte, numai executarea pedepsei ori comutarea , schimbarea acesteia în alta mai uşoară.

Page 196: tgd santai

In dreptul penal se mai cunosc şi alte cauze care înlătură răspunderea juridică cum ar fi, de pildă, lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate în materia infracţiunilor pentru care punerea în

204

mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unui astfel de act de sesizare a organului competent, precum şi împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile.

§ 3. Formele (felurile) răspunderii juridice.

Prin forme sau feluri ale răspunderii juridice se înţeleg moduri de manifestare ale acesteia determinate de diverse criterii cum sunt scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor, etc.

Un prim criteriu de clasificare a formelor răspunderii juridice se poate face după scopul urmărit prin declanşarea ei în care sens distingem răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator sau în terminologia în care răspunderea este echivalentă cu sancţionarea avem sancţiuni reparatorii şi sancţiuni represive (corective). In cadrul răspunderii reparatorii se urmăreşte înlăturarea consecinţelor prejudiciante, evaluabile pecuniar, cauzate patrimoniului persoanei fizice sau juridice vătămate prin obligarea autorului faptei la acţiunea de a da sau de a face în beneficiul celui păgubit. Răspunderea reparatorie poate fi patrimonială (în dreptul civil, comercial, financiar, etc.) şi materială (în dreptul muncii, cooperatist, etc.).

Răspunderea cu caracter sancţionator sau represiv urmăreşte obligarea autorului încălcării la suportarea unor consecinţe punitive în persoana sa determinate direct de pericolul social al faptei sale ilicite.

La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amendă, confiscare, retragerea unei trepte sau gradaţii de salarizare, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în termen a unor produse, neplata la scadenţă a sumei datorate, etc.) şi nepatrimoniale (administrative -avertismentul-, privative de libertate, disciplinare -mustrare, avertisment-, diferite interdicţii sau decăderi, ca, de pildă, interdicţia de a se afla într-o localitate, decăderea din drepturile părinteşti

Page 197: tgd santai

etc.).O altă clasificare a răspunderii juridice are în vedere felul raportului juridic generat prin

fapta ilicită ce a încălcat o anumită normă de drept, în care sens, în mod teoretic, fiecare ramură de drept determină un gen propriu de răspundere.

Infracţiunile reprezintă încălcările tipice ale dreptului penal. Ele sunt fapte de pericol social săvârşite cu vinovăţie prevăzute şi

205

sancţionate de legea penală (art.17 Cod Penal). Fiind faptele cu cel mai ridicat grad de pericol social şi sancţiunile aplicabile autorilor lor, respectiv pedepsele, sunt deosebit de grave, comparativ cu alte sancţiuni juridice, constituind privaţiuni de libertate şi chiar pedeapsa capitală.

Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie având un pericol social mai redus decât infracţiunea care este prevăzută şi sancţionată de lege şi de alte acte normative (determinate de ea). De regulă, ea reprezintă principala formă de încălcare a normelor dreptului administrativ.

Abaterea disciplinară constituie o încălcare a unei îndatoriri profesionale (de muncă, de serviciu, de ordine interioară etc.) de către o persoană având anumite atribuţii şi obligaţii în cadrul unei colectivităţi organizate, reunite în cadrul disciplinei muncii, a celei didactice, militare etc.

Răspunderea patrimonială (civilă) intervine în cazul prejudicierii persoanelor fizice sau juridice fie prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (răspunderea civilă contractuală), fie prin săvârşirea unei fapte ilicite cu caracter prejudiciant (delictul civil) faţă de altul şi în afara oricărui raport contractual (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) cum ar fi, de pildă, distrugerea, degradarea sau însuşirea bunului altuia.

Răspunderea materială intervine pentru pagubele cauzate unei organizaţii, societăţi sau instituţii de către personalul propriu sau membrii acestora din vina şi în legătură cu munca sau activitatea tor profesională.

Datorită scopului lor diferit formele răspunderii reparatorii se pot cumula cu cele ale răspunderii sancţionatorii, de pildă, în cazul celui condamnat şi obligat la restituirea bunului furat.

Page 198: tgd santai

Uneori există chiar posibilitatea cumulării între formele aceluiaşi gen de răspundere. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni determină condamnarea şi desfacerea contractului de muncă. Mai mult, se pot cumula forme ale răspunderii juridice din aceeaşi ramură de drept cum ar fi, de exemplu, repararea prejudiciului cauzat la locul de muncă cu aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Asemenea cumulări sunt posibile, în primul rând, datorită scopului diferit al răspunderilor declanşate, respectiv reparatorii şi sancţionatorii. In al doilea rând, cumulul sancţiunilor este posibil şi din cauza gradelor de pericol social diferit al unor fapte la nivel macro social şi la nivel de

206

colectivitate. De pildă, nerespectarea cerinţelor de calitate sau de igienă sanitară la un produs este o abatere disciplinară la locul de muncă şi contravenţie pentru organul de inspecţie şi control din afara unităţii. In al treilea rând, în cadrul aceleeaşi ramuri de drept se pot cumula atât răspunderi diferite ca scop cum sunt cele reparatorii cu cele sancţionatorii - de pildă răspunderea materială şi cea disciplinară pentru paguba produsă la locul de muncă -, dar chiar şi răspunderi patrimoniale sau materiale de genul despăgubirilor şi imputaţiilor cu sancţiuni având tot un conţinut pecuniar de tipul penalităţilor (pentru întârziere), amenzilor etc., complet distincte ca finalitate de reparaţia prejudiciului propriu-zis.

Uneori aceeaşi formă a răspunderii are mai multe categorii distincte, de pildă, răspunderea penală cuprinde, printre altele, amenda penală, închisoarea şi pedeapsa capitală, ca sancţiuni principale, interzicerea unor drepturi, degradarea militară, confiscarea averii ca pedepse complimentare sau răspunderea disciplinară cuprinde sancţiuni morale (avertisment, mustrare) şi materiale (retrogradare, retragerea unor gradaţii sau trepte de salarizare).

§ 4. Principiile răspunderii juridice.

Deşi răspunderea juridică cunoaşte o multitudine de forme ea are totuşi un fond comun de reguli aplicabile acestei diversităţi numite principii ale răspunderii şi care se află în strânsă legătură cu unele principii fundamentale ale dreptului cât şi cu principii ale unor ramuri de drept16.

a. Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea cărăspunderea juridică nu poate opera decât în condiţiile sau încazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta,conform unei anumite proceduri desfăşurate de organe specialinvestite în acest sens. Dacă ar fi să ne limităm doar la răspundereapenală această regulă enunţată îşi găseşte expresia în principiilelegalităţii incriminării, adică a consacrării numai prin lege a faptelorinfracţionale şi în principiul legalităţii pedepsei, adică a aplicăriinumai a sancţiunii cuprinse în normele juridice.

b. Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie

Page 199: tgd santai

are la bază concepţia juridică a răspunderii subiective conformcăreia autorul faptei răspunde numai atunci când şi-a dat seama sautrebuie să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de semnificaţiile

207

ei social-juridice periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul său antisocial. Fără vinovăţie nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte condiţii de bază, iar aceasta ca şi reaua credinţă trebuie de cele mai multe ori dovedită, ca, de pildă, în dreptul penal, unde operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului, ceea ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind cu totul execepţională şi limitată prezumţia de vinovăţie ca, de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, dar şi în această ipoteză prezumţia poate fi combătută, înlăturată.

c. Principiul răspunderii personale conform căruiarăspunderea revine numai celui efectiv vinovat de comiterea fapteiilicite, regulă cu caracter absolut în cazul formelor sancţionatorii saurepresive datorită pericolului social al conduitei ce incumbăatitudinea represivă a societăţii. In cazul răspunderii reparatoriiexistă, uneori, în condiţiile legii şi răspunderea pentru fapta altuia,cu caracter limitat dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilorpentru copiii lor minori, a persoanei juridice pentru faptelemembrilor) sau răspunderea solidară sau alăturată, ori împreună cualţii.

d. Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru o faptă ilicită există o singură răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancţiune şi nu mai multe ("non bis in idem") având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac cazurile de cumul deja prezentate şi care derivă din scopurile diferite ale răspunderii.

e. Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii înconformitate cu care se impune corelarea răspunderii sau asancţiunii cu gravitatea faptei săvârşite, sub aspectul pericolului eisocial sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fostsăvârşită, printr-o corectă şi concretă individualizare sauproporţionalizare, ca, de pildă, a sancţiunii sau pedepsei penaleunde se ţine seama de toate împrejurările legate de comitereafaptei, de circumstanţele atenuante sau agravante ca şi de persoanafăptuitorului ete.

f. Principiul umanismului răspunderii în conformitate cu care

Page 200: tgd santai

sancţiunea aplicată şi constrângerea exercitată au un rol de educativşi de reintegrare socială netrebuind să provoace suferinţe inutilecelui sancţionat şi să nu-i înjosească demnitatea şi personalitatea.

g. Principiul prevenţiei prin răspundere conform căruiasancţiunea are rolul de a preveni atât pe cel vinovat cât şi pe alţii de

208

a mai săvârşi în viitor alte fapte sau fapte de acelaşi gen, în care sens există o prevenţie specială şi, una generală prin răspunderea declanşată.

h. Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere în baza căruia momentul aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie cât mai apropiat de cel al comiterii faptei, fără amânări sau tergiversări deosebite şi ne necesare soluţionării cauzei, pentru ca rezonanţa socială a sancţiunii să fie maximă eliminând starea de insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept, sporind, astfel, efectul preventiv al aplicării acestuia.

1...I. Ceterchi, M. Luburici, op.cit.,p.439.2...Gh. Boboş, op.cit.,ed.1975, p.319/32o.3...Tratat de "Teoria generală a statului...", op.cit.,p.461.4...l. Ceterchi, M. Luburici, op.cit,p 4415...Gh. Boboş, op.cit.,p.268-270.6...In dreptul civil se recunoaşte că şi unele raporturi personale nepatrimoniale pot aveaconsecinţe pecuniare evaluabile în bani, de pildă, obligaţia legală de întreţinere ce revinepărinţilor faţă de copiii lor minori, sau cazul unor fapte ilicite civile care îndreptăţesc la aşanumitele daune morale.7...GH. Boboş, op.cit.,p.275.8.8.ldem, op.cit.,p.276.9...Tratat de "Teoria generală a statului şi...", op.cit.,p.464.10...Fr. Deak, "Noţiunea de lucru şi persoanele între care se angajează răspundereacivilă pentru prejudicii cauzatede lucruri" în "Justiţia Nouă", nr. 10/1966.11...Dec.nr.1o5/1959 a Col.Pen.a Trib.Supr. în "Culegere de decizii ale Trib.Supr. peanul 1959",p.399.12...Asupra exemplelor a se vedea Tratat de "Teoria generală a statului şi dreptului",p.cit.,p.465-466 De exemplu, "A" dorind să-l omoare pe "B" trage cu arma, îl împuşcă şiacesta din urmă moare.13....De pildă, "A" cunoscând faptul că "B" nu ştie să înoate 71 îmbrânceşte într-o apăadîncă iar acesta din urmă decedează. ,14... De exemplu, "A" conducând autovehicolul cu mare viteză pe o stradă aglomerată nu

Page 201: tgd santai

reuşeşte să frîneze la timp accidentînd un pieton pe trecerea marcată în acest sens.15...De pildă, societatea comercială livrează geamuri unei persoane, dar, neasigurîndambalarea corespunzătoare, acestea se distrug în timpul transportului, astfel încât,paguba trebuie imputată propriilor angajaţi vinovaţi.16...Gh. Boboş, op.cit.,p.264.

Pag 210 pauza

209

Capitolul XIV

Realizarea dreptului. § 1. Noţiunea realizării dreptului.

Pe parcursul existenţei sale dreptul străbate două etape importante şi anume prima constând în adoptarea sau emiterea actului de reglementare conţinând norme şi a doua ce rezidă în realizarea prevederilor normative. Dacă, în general, prima etapă nu ridică probleme deosebite, inclusiv sub aspectul conduitei prescrise de normele juridice, cea de a doua etapă însă, respectiv realizarea dreptului, este hotărâtor influenţată de felul normei, în care sens distingem mai multe modalităţi sau forme de realizare şi anume respectarea, executarea şi aplicarea.

a. Respectarea - în sens restrâns - a normelor juridiceprohibitive, adică a regulilor care obligă la o conduită pasivă, deabstenţiune sau inacţiune, de a nu face ceva, reprezintă o primămodalitate nejuridică prin care dreptul îşi dovedeşte eficienţa socialăatingându-şi scopul. Aceasta reprezintă cea mai simplă situaţie carevizează imensa majoritate a normelor penale, contravenţionale,disciplinare etc.

Prin respectarea interdicţiei nu se naşte un raport juridic -întrucât nu apar sau nu se modifică drepturi şi obligaţii - dar nici nu se modifică şi nu se desfiinţează o relaţie juridică, operând doar îndatorirea generică, abstractă şi nediferenţiată ce incumbă tuturor de a nu încălca norma printr-o conduită activă sau onerativă, pentru că numai în asemenea caz prin însăşi fapta ilicită săvârşită ia naştere răspunderea juridică şi raportul juridic corelativ, în baza unui act individual de aplicare a dreptului.

Page 202: tgd santai

b. îndeplinirea sau executarea prevederilor normativeoperează în cazul normelor onerative şi a celor permisive întrucâtsubiectele de drept trebuie să aibă o atitudine activă, de acţionare,de a da sau a face ceva, fie că această reacţie decurge direct dinlege, fie dintr-un raport juridic concret în care se găsesc părţile şicare, de cele mai multe ori, se întemeiază pe un act juridicindividual bazat pe lege. Aşa este, de pildă, cazul normelorfinanciare de impozitare a veniturilor, a celor de asigurare abunurilor prin efectul legii, a celor care stipulează obligaţia legală de

211

întreţinere1, a celor stipulând măsuri privind încredinţarea minorilor2, a reglementărilor privind satisfacerea stagiului militar, precum şi a numeroaselor şi variatelor raporturi civile, de muncă, comerciale etc., în care intră subiectele de drept ca titulare de drepturi şi obligaţii. Această formă de realizare a dreptului presupune, de regulă, existenţa unui act juridic individual , spre deosebire de prima modalitate, prin care se stabilesc raporturi juridice concrete, cu drepturi ce se exercită şi obligaţii ce se îndeplinesc conform legii sau actului individual. In această categorie intră, de exemplu, dispoziţia de stabilire a impozitului, hotărârea judecătorească prin care minorul este încredinţat unuia dintre părinţi ori actul similar de stabilire a pensiei de întreţinere, numeroase contracte civile, comerciale, de muncă etc. încheiate între părţi.

Si în cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului -respectiv îndeplinirea sau executarea normelor legale şi a actelor individuale - este necesară aceeaşi atitudine de respectare a legii dar, de această dată, în cadrul unei conduite active, determinate de o regulă onerativă impusă sau de una permisivă, de conduită care nu reprezintă o acţiune juridică în sine (de pildă, plata impozitului, a pensiei de întreţinere, remiterea lucrului vândut etc.), deşi se întemeiază pe o normă şi pe un act juridic, dar care interesează mai puţin ştiinţa dreptului.

In cazul acestei modalităţi de realizare a dreptului, răspunderea şi sancţiunea juridică intervin - comparativ cu situaţia normelor prohibitive - atunci când subiectul adoptă o atitudine pasivă, de abstenţiune în îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin (mai rar ipoteza activă de îndeplinire într-un fel a îndatoririi care-i incumbă), legea sancţionând nerealizarea conduitei active ce decurge din prescripţiile legale sau din actul juridic individual.

Page 203: tgd santai

c. Aplicarea normelor juridice reprezintă o activitate specifică organelor de stat competente care, de regulă, intervin în cazul încălcării unor îndatoriri decurgând din lege ori a neândeplinirii unor obligaţii ce revin din actele juridice individuale ce stau la baza raporturilor concrete în care se găsesc subiectele de drept. Aplicarea dreptufui se realizează întotdeauna printr-un act juridic individual şi operează, de regulă, în cadrul raportului juridic de răspundere fiind consecinţa nerespectării sau încălcării dreptului, a neândeplinirii ori a greşitei îndepliniri a prevederilor sale".

Realizarea dreptului se poate defini ca reprezentând acea etapă a existenţei sale ce constă în respectarea prevederilor sale ori

212

îndeplinirea sau executarea lor de către subiectele de drept, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale de către organele de stat consecinţă a încălcării legii ori a actului individual bazat pe ea.

§ 2. Noţiunea aplicării dreptului.

Aplicarea dreptului constituie forma juridică de realizare a acestuia prin intervenţia organului de stat competent în calitatea sa de titular al puterii publice în stat cu atribuţii speciale5

în cazul încălcării legii. Aplicarea dreptului presupune îndeplinirea unor cerinţe6.In primul rând, ea intervine în cazul încălcării unei îndatoriri sau cerinţe decurgând din lege

(vătămarea unei persoane, neplata impozitului, sustragerea de la satisfacerea serviciului militar etc.) ori a unei obligaţii revenind din actele juridice individuale emise pe seama subiectului de drept (de pildă, hotărârea judecătorească privind plata pensiei de întreţinere pe seama copilului minor) sau din actele pe care acesta le-a încheiat (de exemplu, neândeplinirea unor obligaţii contractuale). Deci aplicarea dreptului intervine în caz de încălcare a normei indiferent de caracterul onerativ, permisiv sau prohibitiv al conduitei prescrise de aceasta.

In al doilea rând, aplicarea dreptului se face numai de către organele de stat, în mod excepţional şi de alte structuri, întrucât ele sunt investite cu atribuţii de realizare a prevederilor legale ori de câte ori acestea au fost încălcate sau nerespectate, având obligaţia de a restabili legalitatea afectată.

In al treilea rând, aplicarea dreptului se face întotdeauna printr-un act juridic individual - indiferent că s-a încălcat o normă sau şi un act individual - act ce constituie temeiul declanşării şi realizării activităţii autorităţii publice în cazul dat şi care reprezintă temeiul apariţiei, modificării sau desfiinţării unor raporturi juridice.

In al patrulea rând, aplicarea dreptului presupune utilizarea constrângerii de stat, ca

Page 204: tgd santai

regulă, cu respectarea unei anumite proceduri fie că ea intervine în cadrul răspunderii juridice - aşa cum este cazul de cele mai multe ori - fie intervine în afara acestei răspunderi (de pildă, datorită neexecutării benevole a unor obligaţii legal stabilite cum ar fi rechiziţionarea unor bunuri sau cele decurgând din titluri executorii de genul actelor de stabilire a impozitului pe venituri, a contractelor de împrumut bancar, a altor titluri cu valoare autentică etc.)

213

In al cincilea rând, actul de aplicare a dreptului îşi epuizează conţinutul prin executarea sa, valabilitatea lui încetând în urma realizării prevederilor sale.

§ 3. Fazele procesului de aplicare a dreptului.

Datorită diversităţii normelor juridice ce pot fi încălcate precum şi a modalităţilor de intervenţie a statului deosebit de variate în restabilirea legalităţii nu există nici o procedură unică de aplicare a dreptului, ci ea se diferenţiază de la caz la caz, în funcţie de natura normei încălcate (penale, civile, administrative etc.), de organul chemat să restabilească legea (instanţa de judecată, organ administrativ, financiar etc.), de competenţa acestuia în situaţia respectivă şi de procedura utilizată (penală, civilă, administrativă) etc.

In linii mari se pot determina următoarele faze de aplicare a dreptului, deşi succesiunea şi conţinutul lor pot să nu fie identice şi anume stabilirea stării de fapt, stabilirea stării de drept şi elaborarea soluţiei.

a. Stabilirea stării de fapt constă în cercetarea şicunoaşterea situaţiei concrete deduse spre rezolvare, a faptelor şiîmprejurărilor produse. In această fază au o importanţă deosebităprobele bazate pe documente, relatările martorilor, probele sauurmele materiale, expertizele etc. In această fază, de pildă, organulde cercetare penală va stabili existenţa sau nu a faptelor presupusea fi săvârşite de învinuit, circumstanţele în care s-a comis fapta, iarinstanţa de judecată, în faza cercetării judecătoreşti, va dispuneadministrarea probelor, determinarea vinovăţiei inculpatului înmomentul săvârşirii faptei etc. Concordanţa dintre constatareafăcută de organul de stat, respectiv faptele acceptate ca adevăr şirealitatea concretă reprezintă adevărul obiectiv, material.

Page 205: tgd santai

In această fază există pericolul ca organul de stat competent să nu reţină decât acele aspecte ale realităţii care se încadrează cel mai bine în norma juridică, neglijându-le pe celelalte şi care se pot constitui în aşa numitul adevăr "formal" sau "judiciar" ce conduce la încorsetarea realităţii la condiţiile de formă cerute de lege, putând duce, în final, la erorile judiciare, atât de dăunătoare aplicării legii şi prestigiului organelor judiciare.

b. Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constăîn identificarea acelei norme juridice în care se regăseşte, prin

214

componenetele sale, cel mai bine, fapta cercetată şi ale cărei elemente, se aplică pe deplin stării de fapt respective. Această operaţiune presupune alegerea sau selecţionarea normelor juridice adecvate ceea ce necesită cunoştinţe de specialitate juridică, întrucât se va verifica nu numai legislaţia aplicabilă în materie, ci şi autenticitatea textelor legale (respectiv publicarea lor oficială), valabilitatea acestora (existenţa normei în vigoare şi neabrogarea ei), aplicabilitatea în timp, spaţiu şi asupra subiectelor din cauză, uneori chiar rezolvarea unui conflict de norme în timp şi spaţiu. In această fază un rol deosebit îl are interpretarea normei juridice.

c. Elaborarea soluţiei şi emiterea actului de aplicare constituie faza finală a acestui proces ce implică mai multe aspecte7.

In primul rând, are loc individualizarea dispoziţiilor legale în care se încadrează pe deplin cazul dat, inclusiv a celor speciale şi de excepţie.

In al doilea rând, emiterea actului juridic, de regulă, se suprapune cu redactarea înscrisului constatator în forma cerută de lege, cu indicarea temeiului legal, semnare, ştampilate, alte elemente de identificare (număr, dată, antet), inclusiv aducerea lui la cunoştinţa celui interesat.

In al treilea rând, executarea sau punerea în executare a actului juridic se face de către cel indicat, apoi aducerea la îndeplinire a formalităţilor cerute, fixarea termenului în care trebuie realizată operaţiunea etc.

Aplicarea dreptului nu se poate reduce la un simplu proces formal (la un silogism sau raţionament judiciar) în care norma juridică este premiza majoră iar fapta este premiza minoră şi în care concluzia sau judecata se materializează în actul sau hotărârea emisă, sancţionând, după caz, subiectul de drept, într-o asemenea situaţie, prin excluderea raţionamentelor neformale şi a complexităţii cazului dat, s-ar ajunge la adevărul formal. Aşa, de pildă, simpla lipsă în gestiune nu este echivalentă cu o sustragere de bunuri sau valori (furt, delapidare etc.), atâta timp cât ea

Page 206: tgd santai

este doar scriptică şi nu reală, bunurile nefiind însuşite de gestionar sau de altă persoană.In drept actele de aplicare au cele mai diverse denumiri determinate de organul de la care

emană, de procedura utilizată în soluţionarea cauzei, de obiectul lor etc. Astfel, de pildă, instanţele judecătoreşti emit hotărâri judecătoreşti (numite sentinţe la instanţa de fond şi decizii la instanţa de recurs), organele administrative

215

întocmesc procese-verbale de constatare şi sancţionare contravenţională, organele de executare silită aplică sechestrul asigurător asupra bunurilor debitorului etc.

1...Situaţie în care nerespectarea sau mai precis neîndeplinirea îndatoririi legalereprezintă o abatere sancţionată prin lege, respectiv infracţiunea de abandon de familie,prev. de art.305 Cod Penal.2...Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorilor prev. de art.307 Cod Penal.3...ln sens contrar, l. Ceterchi, M. Luburici, op.cit., p.410.

Page 207: tgd santai

4...In limbaj uzual, chiar juridic, prin aplicarea legii se mai înţelege şi orice intervenţiejuridică oficială a autorităţilor de stat competente pentru realizarea dreptului fie pe calenormativă emiţând acte de reglementare pentru aplicarea unitară a legii, fie acteindividuale în beneficiul sau pe seama subiectelor determinate.5..Tratat de "Teoria generală a statului şi dreptului", op.cit.,p.385.6...Asupra unor distincţii terminologice şi a altor diferenţieri a se vedea G. Boboş,op.cit,p.235; l.Ceterchi, M.Luburici, op.cit.,p.411-412.7...Gh. Boboş, op.cit.,p.238-239.

Final

216