ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

STATUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

- Suport de curs -

Prof. univ. dr. Ioan VIDA

BUCUREŞTI

1

2

MODULUL 1 : NOŢIUNI GENERALE DESPRE STAT ŞI DREPT ...................................................... 8 § 1. Consideraţii generale ....................................................................................................................... 8 § 3. Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare ......................................................... 12

MODULUL 2 : NORMA JURIDICĂ ..................................................................................................... 15 § 1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice .......................................................................................... 15 § 2. Structura normei juridice. ............................................................................................................. 17 § 3. Clasificarea normelor juridice ....................................................................................................... 19 § 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor ............................................... 22

2. Ieşirea din vigoare a normei juridice ............................................................................................ 27 3. Caracterul activ al normei juridice .............................................................................................. 32

MODULUL 3 : IZVOARELE DREPTULUI .......................................................................................... 38 § 1. Izvoarele reale ale dreptului .......................................................................................................... 38 § 2. Izvoarele formale ale dreptului ..................................................................................................... 43

MODULUL 4 : SISTEMUL DREPTULUI ............................................................................................. 58 § 1. Instituţia juridică. Ramura de drept ............................................................................................... 58 § 2. Sistemul legislaţiei ........................................................................................................................ 60 § 3. Sistematizarea legislaţiei ............................................................................................................... 60

MODULUL 5 : REALIZAREA DREPTULUI ....................................................................................... 70 § 1. Conceptul realizării dreptului ........................................................................................................ 70 § 2. Aplicarea dreptului ........................................................................................................................ 71

MODULUL 6 : INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE ............................................................. 75 § 1. Felurile interpretării dreptului. .................................................................................................... 75 § 2. Metodele interpretării dreptului ................................................................................................... 76

MODULUL 7 : RAPORTUL JURIDIC .................................................................................................. 82 § 1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic ....................................................................................... 82 § 2. Elementele structurale ale raportului juridic ................................................................................ 84

3

Informaţii generale

• Date de identificare a cursului

Cursul „ Statul şi adminiostraţia publică în societatea modernă” se adresează studenţilor din anul I ai

programului de studii universitare de licenţă, învăţământ la distanţă, al Facultăţii de Administraţie

Publică din cadrul SNSPA.

Date de contact ale titularului de

curs:

Nume: Prof.univ.dr. Ioan VIDA

Telefon : 021/318 08 97

E-mail : ioan.vida@ccr.ro

Consultaţii: marţi, orele 16-18, sediul

Facultăţii

Date de identificare

curs şi contact tutori:

Curs: Statul şi

adminiostraţia

publică în societatea

modernă Anul,

Semestrul: anul I, sem. I

Tipul cursului:

obligatoriu

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Dată fiind susţinerea acestui curs în semestrul I, anul I din programul de studii universitare de licenţă

ID, pentru o mai bună înţelegere a noţiunilor ce sunt prezentate, se recomandă parcurgerea unei

bibliografii minimale din domeniul dreptului constituţional şi instituţiilor publice şi relaţionarea

firească cu alte discipline, cum ar fi: Bazele constituţionale ale administraţiei publice, Drept civil.

• Descrierea cursului

Cursul de Statul şi adminiostraţia publică în societatea modernă pentru studenţii anului I ai

programului de studii universitare de licenţă, învăţământ la distanţă, are drept obiectiv general:

familiarizarea cu principalele noţiuni ale teoriei generale a dreptului, conceptele, categoriile, principiile

şi noţiunile esenţiale în baza cărora dreptul poate fi gândit şi explicat, precum: dreptul, norma juridică,

izvorul de drept, raportul juridic etc. Prezentarea noţiunilor şi conceptelor este realizată printr-o

abordare sintetico-analitică şi în acelaşi timp, complementară, faţă de celelalte discipline juridice,

studiate, în paralel, în semestrul I al anului I. Prezentul curs îşi propune aşadar, însuşirea de către

studenţi, din perspectiva formării lor ca viitori funcţionari publici, a instituţiilor fundamentale ale

teoriei generale a dreptului.

4

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat în şapte module, care tratează noţiunile şi conceptele fundamentale ale teoriei

generale a dreptului, ca disciplină fundamentală care pune bazele necesare studierii tuturor celorlalte

discipline juridice. Modulele facilitează înţelegerea, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic a

noţiunilor de bază, cu ajutorul consultării regulate a bibliografiei minimale recomandate.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Cursul de Statul şi adminiostraţia publică în societatea modernă este structurat în cele şapte module,

după cum am mai precizat, şi este unul interactiv bazat pe de-o parte, pe prezentarea noţiunilor şi

conceptelor în cadrul întâlnirilor prevăzute în calendarul activităţilor, iar pe de altă parte, pe munca

individuală a studenţilor. De asemenea, consultaţiile reprezintă o altă formă de sprijin a studenţilor în

procesul de învăţare activă, prin participarea la discuţii pe tematica specifică cursului sau cu privire la

realizarea lucrărilor de verificare.

• Materiale bibliografice obligatorii

Sursele bibliografice sunt stabilite astfel încât să ofere posibilitatea înţelegerii cu mai multă uşurinţă a

temelor abordate şi sunt atât, referinţe bibliografice obligatorii, cât şi facultative.

Recomandăm următoarele materiale bibliografice obligatorii:

• Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

• Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura

C.h.Beck, Bucureşti, 2006.

De asemenea, la finalul fiecărui modul, se vor regăsi trimiteri bibliografice facultative, pe care studenţii

le pot consulta pentru completarea cunoştinţelor sau în vederea realizării lucrărilor de verificare.

• Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului I la această disciplină sunt programate două întâlniri cu studenţii, în vederea

soluţionării eventualelor nelămuriri legate de conţinutul temelor. De asemenea, în cadrul întâlnirilor,

studenţii pot să solciite titularului de curs sau tutorilor sprijin pentru pregătirea lucrărilor de verificare,

în calendarul disciplinei, regăsindu-se termenele la care trebuie transmise aceste lucrări, aferente

modulelor.

• Politica de evaluare şi notare

5

Evaluarea finală se va realiza pe baza unui examen scris, sinteză (2 subiecte) desfăşurat în sesiunea de

examene. Nota finală se va compunde din: testul sinteză (60%, adică 6 puncte) şi aprecierea celor patru

lucrări de evaluare (40%, adică 4 puncte). Lucrările de verificare vor fi transmise titularului de curs sau

tutorelui, conform graficului stabilit în calendarul disciplinei.

• Elemente de deontologie academică

Următoarele aspecte vor fi luate în considerare:

Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.

Orice tentativă de fraudă sau frauda propriu-zisă depistată îe parcursul examinarii finale va fi

sancţionată prin nepromovarea examenului sau alte tipuri de sancţiuni, conform poziţiei

Facultăţii de Administraţie Publică în ceea ce priveşte combaterea şi sancţionarea drastică a

furtului ori a susţinerii incorecte a examenului, prin utilizarea oricăror forme de fraudare.

Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor, prin afişarea lor în clasa virtuală.

• Studenţi cu dizabilităţi

Una din priorităţile noastre o reprezintă asigurarea accesului egal al tuturor studenţilor la activiăţile de

predare-învăţare, precum şi la cele de evaluare. În vederea acordării de şanse egale tuturor cursanţilor,

indiferent de nevoile speciale ale acestora, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a adapta

conţinutul, metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi modalităţile de evaluare, atunci când se

impune.

• Strategii de studiu recomandate

Pentru a obţine rezultante performante, se recomandă studenţilor parcurgerea fiecărui modul şi

rezolvarea în termen a lucrărilor de verificare, participarea la cele două întâlniri, studierea bibliografiei

minimale şi o planificare atentă a studiului individual.

I. Suportul de curs propriu-zis:

• Organizarea modulelor : Cursul este organizat pe 7 module distincte, după cum urmează:

MODUL 1

Teoria generală a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice

§ 1. Consideraţii generale

§ 2. Obiectul Teoriei generale a dreptului

§ 3. Teoria generală a dreptului şi ştiinţele juridice particulare

6

MODUL 2

Norma juridică

§ 1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice

§ 2. Structura normei juridice

§ 3. Clasificarea normelor juridice

§ 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

MODUL 3

Izvoarele dreptului

§ 1. Izvoarele reale ale dreptului

§ 2. Izvoarele formale ale dreptului

MODUL 4

Sistemul dreptului

§ 1. Instituţia juridică. Ramura de drept

§ 2. Sistemul legislaţiei

§ 3. Sistematizarea legislaţiei

MODUL 5

Realizarea dreptului

§ 1. Conceptul realizării dreptului

§ 2. Aplicarea dreptului

MODUL 6

Interpretarea dreptului

§ 1. Felurile interpretării dreptului

§ 2. Metodele interpretării normelor juridice

MODUL 7

Raportul juridic

§ 1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

§ 2. Elementele structurale ale raportului juridic: Subiectele raportului juridic

§ 3. Conţinutul

§ 4. Obiectul

7

MODULUL 1 : NOŢIUNI GENERALE DESPRE STAT ŞI DREPT

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale studierii teoeriei generale a

dreptului.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:

Să definească conceptele de stat şi drept

Să precizeze obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului

Să argumenteze locul teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice

§ 1. Consideraţii generale

În rândul disciplinelor juridice, Teoria generală a dreptului are o apariţie de dată relativ

recentă.1 Până la apariţia acestei discipline ştiinţifice, problematica teoriei dreptului era abordată de

ştiinţele privitoare la ramurile sale, fiecare disciplină făcând, în introducere, o adevărată teorie a

normativităţii juridice din respectiva ramură de drept.

În anul 1934, Hans Kelsen publică Teoria pură a dreptului (Reine Rechtslehre), în anul

1951 apare în Franţa lucrarea lui P.Roubier, Théorie générale du droit; la Bruxelles apare în 1948,

lucrarea lui J.Hapsert, Théorie générale du droit. Acestora li se adaugă alte asemenea lucrări, scrise de

Jean Dabin, F.Friedman, J.L.Bergel etc.

Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea dreptului, ea oferă o

introducere generală în problematica dreptului, fără de care studiul ştiinţelor particulare ale dreptului nu

ar fi posibil şi nu ar asigura studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic.

Studierea Teoriei generale a dreptului este un imperativ care se impune şi în ideea asigurării

creării şi aplicării dreptului, a receptării dreptului internaţional în dreptul intern şi a găsirii căilor prin

care statul român poate contribui la armonizarea dreptului intern cu dreptul internaţional, inclusiv prin

instituirea unor tehnici de control asupra introducerii dreptului comunitar în dreptul intern. Din acest

punct de vedere, o teorie a dreptului, astăzi, nu poate face abstracţie de ceea ce reprezintă dreptul în

ansamblul său, în condiţiile în care el trebuie să integreze în conţinutul său tot mai multe prevederi ale

dreptului internaţional, iar în viitor, să accepte prevederile dreptului comunitar, în condiţiile în care

România va deveni membră a Uniunii Europene. Esenţa acestor trăsături, preponderent economice şi

1 Sursele primare ale Teoriei Generale a Dreptului au rădăcini seculare. În anul 1275 Wilhelm Durantes publică "Speculum juris", prima lucrare în care analiza dreptului este făcută din punct de vedere enciclopedic. Dar despre o veritabilă trecere de la Enciclopedia Dreptului la Teoria Generală a Dreptului se realizează abia în sec.XX.

8

politice, nu poate să nu se reflecte în spaţiul acţiunii dreptului, conţinutul acestuia urmând a fi adaptat

la imperativele asimilării dreptului comunitar, prin supremaţia reglementărilor sale în raport cu

reglementările interne şi prin integrarea ex oficio a regulamentelor şi directivelor în dreptul intern.2

Cu alte cuvinte, Teoria Generală a Dreptului trebuie să ofere o viziune generală asupra

fenomenului juridic, ea trebuie să constituie pentru cel care studiază dreptul un cadru naţional menit să

asigure trecerea de la general la particular în studiul de caz şi să revalorifice datele realităţii dreptului şi

ale practicii juridice în procesul elaborării şi aplicării dreptului.

Pornind de la aceste obiective, este necesar să precizăm, înainte de toate, obiectul Teoriei

Generale a Dreptului. Pentru a proceda la un asemenea demers este necesar să definim principalele

concepte cu care operăm. Se impune, astfel, să arătăm că utilizarea cuvântului drept este făcută în două

sensuri: unul extrajuridic şi altul juridic.

Utilizarea cuvântului "drept" în limbaj extrajuridic are în mod preponderent o valoare etică,

el fiind folosit pentru a desemna o anumită apreciere asupra conduitei umane. Atunci când oamenii

spun că o sancţiune este dreaptă sau când apreciază că o judecată este dreaptă ori când atribuie unui

judecător calificativul "drept", ei utilizează adjectivul drept şi variantele sale pentru a evalua din punct

de vedere moral un om, un comportament sau o stare de fapt.

Spre deosebire de această semnificaţie comună a cuvântului drept, pe plan juridic asistăm la

trecerea de la cuvânt la concept, asistăm la trecerea substantivului drept în concept juridic, apt de a

dobândi sensuri distincte, care acoperă realităţi de sine stătătoare. Astfel, din punct de vedere juridic,

termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul

natural, dreptul intern, dreptul internaţional sau ştiinţa dreptului.

1. Prin drept obiectiv vom înţelege ansamblul normelor juridice emise într-o societate dată. În

viziunea lui Jean-Louis Bergel, dreptul obiectiv reprezintă ansamblul regulilor care reglementează viaţa

socială şi a căror respectare este garantată de puterea publică.3

2. Dreptul pozitiv este o parte componentă a dreptului obiectiv şi el cuprinde totalitatea

normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-o anumită societate. Dreptul pozitiv,

împreună cu partea pasivă a legislaţiei dintr-o anumită societate, respectiv cu acele norme juridice care

şi-au încetat aplicabilitatea, fie datorită abrogării, fie datorită căderii în desuetudine, formează dreptul

obiectiv.4

3. Dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o prerogativă umană protejată de lege. Dreptul

subiectiv este consecinţa interacţiunii dintre dreptul obiectiv, care prin normele sale, statuează drepturi 2 A se vedea Jéan-Louis Bergel, Théorie Générale du Droit, edition3e, Dalloz, Paris, 1999, p.62.3 A se vedea Jéan-Louis Bergel, op.cit., p.24 Hans Kelsen arată că dreptul care formează obiectul ştiinţei juridice este dreptul pozitiv, fie că este vorba de dreptul unui anumit stat ori de dreptul internaţional. Această sentinţă normativistă respinge de plano introducerea în obiectul ştiinţei juridice a întregului drept obiectiv, cât şi a metafizicii juridice, a dreptului natural.

9

şi obligaţii şi posibilităţile reale ale individului de a beneficia de aceste prevederi abstracte ale normei

de drept. În esenţa sa, dreptul subiectiv este un procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad

sub incidenţa dreptului pozitiv. În deplin acord cu Ihering, putem spune că dreptul subiectiv este un

interes ocrotit de lege. Existenţa interesului depinde însă de starea de fapt a persoanei fizice sau

juridice. Cu alte cuvinte, legea (dreptul pozitiv) reglementează dreptul de proprietate, în sensul de

stăpânire de bunuri în virtutea prerogativelor care vizează ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi. Pe

această dispoziţie a dreptului pozitiv se naşte dreptul subiectiv al persoanei care deţine un bun în

proprietatea sa. Dreptul subiectiv se referă astfel la protejarea abilităţilor persoanelor de a acţiona în

societate. Sunt, astfel, drepturi subiective: dreptul de proprietate, dreptul de moştenire, dreptul la

concediu de odihnă etc., în măsura în care ne raportăm la o persoană care se află într-o situaţie de fapt

care este ocrotită de o normă de drept în vigoare (este proprietar, este moştenitor, este salariat etc.).

4. Dreptul natural reprezintă o concepţie doctrinară care susţine că există o ordine a relaţiilor

umane, distinctă de dreptul pozitiv, superioară, absolut validă şi justă, datorită faptului că emană de la

natură, din raţiunea umană ori din voinţa lui Dumnezeu. În virtutea acestei concepţii, voinţa divină este

identică cu natura şi în măsura în care natura este creaţia lui Dumnezeu, legile naturale sunt o expresie

a voinţei divine.5

Această definiţie, deşi este dată de un adversar al dreptului natural, are meritul de a pune în

evidenţă adversitatea concepţiei normativiste şi a celei a dreptului natural. Cu toate acestea, Hans

Kelsen respingând ideea dreptului natural, în formula sa divină, o admite în cele din urmă într-o

manieră proprie. El respinge ideea potrivit căreia dreptul pozitiv are ca sursă dreptul natural, dar admite

că la baza dreptului pozitiv stă "norma fundamentală", o altă entitate transcendentă, situată dincolo de

legiuitor şi de dreptul pozitiv.

5. Dreptul intern este dreptul obiectiv al unei colectivităţi juridice. Prin colectivitate juridică

vom înţelege o grupare socială care se bucură de o autoritate care instituie sau sancţionează norme

juridice şi le garantează realizarea practică. Această colectivitate poate fi anterioară creării statului sau

poate dispune de o autoritate statală.

6. Dreptul internaţional reprezintă şi el dreptul obiectiv creat pe baze consensuale între

subiecţii dreptului internaţional. Sursele formale ale dreptului internaţional sunt cutuma, tratatele,

acordurile, pactele, convenţiile şi alte asemenea acte bilaterale sau multilaterale, care creează drepturi şi

obligaţii pentru părţile semnatare.

7. Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice reprezintă dimensiunea cognitivă a fenomenului

juridic. Prin intermediul ştiinţei dreptului, fenomenul juridic este studiat şi pus în evidenţă, el este

5 A se vedea H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, Bruylant, L.G.D.J., Paris, 1997, p.60.10

definit şi raportat la realităţile sociale şi naturale în care se nasc şi există, influenţându-le şi suportând

influenţele acestora.

Asupra conceptului de drept s-au aplecat nu numai jurişti, ci şi filosofii, teologii, sociologii

şi chiar politologii. Ansamblul acestor viziuni ne determină să apreciem că în spaţiul relaţiilor sociale

reglementate de drept, poziţiile exprimate se rezumă la existenţa unor norme general-obligatorii a căror

respectare este garantată de o autoritate publică. În această definiţie, dreptul este un concept universal,

care priveşte ordinea de drept instituită în ansamblul statelor lumii. Din acest punct de vedere, dreptul

este un fenomen universal, care are numeroase forme de manifestare la nivel statal şi internaţional, într-

o continuă evoluţie istorică. Sincronismul şi diacronia acestor stări ale dreptului ne dă semnificaţia

statutului individual al cetăţeanului în spaţiul statal al existenţei sale.

§ 2. Obiectul Teoriei Generale a dreptului îl constituie o mare diversitate de aspecte sub care dreptul

se manifestă. Înainte de a stabili care este obiectul Teoriei Generale a Dreptului este necesar să stabilim

ce înţelegem prin drept. Aşa cum am arătat mai înainte, cuvântul drept este susceptibil de o multitudine

de înţelesuri. Atunci când avem în vedere obiectul Teoriei Generale a Dreptului, atenţia noastră se

îndreaptă nu atât asupra sensurilor juridice particulare ale noţiunii de drept, cât mai ales asupra

înţelegerii sale universale ca fenomen social distinct, ca parte a normativităţii sociale evidenţiată de

imperativul instaurării unei anumite ordini sociale prin intermediul unei puteri constrângătoare pentru

membrii societăţii, evident în limitele acceptate de acea societate.

În literatura de specialitate, Teoria Generală a Dreptului a fost privită ca o disciplină care

reprezintă „un studiu preliminar de orientare, înfăţişând o sinteză cât mai strânsă şi pe cât posibil mai

ordonată a întregii ştiinţe a dreptului”6.

Pornind de la această ideea generoasă, ilustrul autor al primului tratat de Teoria Generală a

Dreptului cade în capcana identificării teoriei cu forma şi a ştiinţelor juridice particulare cu partea reală,

concretă a dreptului. În acest sens, este edificator faptul că M.Djuvara afirmă că obiectul enciclopediei

juridice, căreia i-a dat denumirea de Teorie Generală a Dreptului, îl constituie studiul „permanentelor

juridice”, expresie preluată de la juristul francez Edmond Picard, şi care o utilizează în sensul de

constante juridice, fiind preluată în limba română sub denumirea de „constantele dreptului”7

Restrângerea obiectului Teoriei Generale a Dreptului la „constantele dreptului” reprezintă o

limitare excesivă a obiectului de studiu al acestei discipline ştiinţifice, dictată de imperativele vremii

care ordonau teoreticianului studiul conceptului „în sine”, fără vreo legătură cu substratul său real, din

a cărui abstractizare provenea.

6 M. Djuvara, Teoria Generală aDreptului, Editura All, Bucureşti, 1995, p.5.7 A se vedea I.G. Maurer, Cuvânt înainte, în „Studii şi Cercetări Juridice, nr.1/1954.

11

Desigur, în zilele noastre, Teoria Generală a Dreptului nu se poate limita la studiul

„constantelor dreptului” şi nici la latura formală a realităţii juridice. De aceea, obiectul de studiu al

Teoriei Generale a Dreptului îl constituie realitatea juridică, prin prisma generalizării fenomenelor

juridice particulare, a abstractizării şi a formulării unor concepte, categorii, principii sau construcţii

juridice. Din acest punct de vedere, produsele gândirii juridice sunt în bună măsură „constante ale

dreptului”, dar şi elemente perisabile în timp. Totodată, obiectul Teoriei Generale a Dreptului are

limitele sale temporale şi teritoriale, chiar în condiţiile în care sistemele naţionale de drept se

intersectează, au elemente comune sau tind spre unificare.

Ţinând seama de ansamblul acestor aspecte, Teoria Generală a dreptului din punct de

vedere ştiinţific este ştiinţa juridică aflată în vârful piramidei ştiinţelor juridice, al cărei obiect de

studiu îl constituie ansamblul fenomenelor juridice sau, cu alte cuvinte, realitatea juridică. Ea nu se

limitează la cunoaşterea conceptuală abstractă ci, în generalizarea pe care o practică, include

„constante” construite prin subsumarea unei varietăţi complete de cazuri particulare şi de situaţii

opozabile acestora. În plus, realitatea juridică nu reprezintă un fenomen static, restrâns la „constantele

dreptului”, ci un fenomen dinamic ale cărui circumstanţieri ţin de obiectul Teoriei Generale a

Dreptului. În acest sens, J.L. Bergel apreciază că apariţia unor trebuinţe şi a unor noi raporturi sociale

necesită reforme sau noi construcţii juridice, care nu se nasc însă „ex nihilo”, ci au drept bază modelele

şi conceptele deja cunoscute.8

În acest sens, în literatura de specialitate se precizează că „Teoria dreptului (ca teorie

juridică generală) cuprinde acel set conceptual prin care ştiinţa dreptului judecă şi explică realitatea

juridică. Ea caută să surprindă caracterele proprii şi permanente al fenomenului juridic, spre a-l defini

şi a-i contura spaţiul în cadrul sistemului socio-istoric din care face parte”9.

Din aceste imperative decurge chiar necesitatea existenţei Teoriei Generale a Dreptului.

Din punct de vedere practic, această disciplină juridică reprezintă primul ghid al elaborării şi aplicării

normelor juridice. Creatorul de drept nu poate face abstracţie de conceptele juridice pe care le

utilizează Teoria Generală a Dreptului fără să afecteze unitatea sistemului de drept. Pe de altă parte,

cel care aplică dreptul este obligat să recurgă la Teoria Generală a Dreptului pentru a putea identifica

norma juridică aplicabilă într-un caz concret, pentru a-i desluşi semnificaţia şi pentru a elabora un act

de aplicare legal.

§ 3. Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare

Dacă Teoria Generală a Dreptului îşi propune să studieze dreptul în generalitatea sa,

ştiinţele juridice particulare sunt discipline ştiinţifice care au ca obiect de studiu fenomenul juridic

8 A se vedea J.L. Bergel, op. cit., p.6.9 N.Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura All Back, Bucureşti, 2002, p.9.

12

specific unei anumite ramuri de drept. Vom întâlni astfel atâtea discipline ştiinţifice particulare câte

ramuri de drept există. Mai mult, ştiinţele juridice particulare pot îngloba în ele instituţii juridice

specifice mai multor ramuri de drept, cum ar fi ştiinţa dreptului afacerilor, ştiinţa dreptului mediului

etc.

Între Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare există o strânsă legătură.

Aspectele ridicate de ştiinţele juridice particulare se întemeiază pe conceptele Teoriei Generale a

Dreptului, după cum şi acestea stau la baza fundamentării conceptelor ştiinţelor particulare.

Pentru a face deosebirea dintre Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare

este necesar să precizăm că Teoria Generală a Dreptului are ca obiect de studiu ansamblul dreptului,

ansamblul realităţii juridice. Această realitate juridică, respectiv dreptul, este divizată în grupări de

norme juridice, realizate pe baza unor criterii pe care le vom examina mai departe, în ramuri de drept.

Astfel de ramuri de drept sunt: dreptul civil, care se ocupă de reglementarea raporturilor patrimoniale şi

nepatrimoniale dintre subiecţii de drept, dreptul penal, care se ocupă de represiunea faptelor antisociale,

dreptul constituţional reprezintă fundamentarea juridică a exerciţiului puterii politice în societate,

dreptul administrativ care este dreptul serviciilor publice, dreptul internaţional care reglementează

drepturile şi obligaţiile statelor suverane, organizaţiilor internaţionale sau indivizilor în raporturile

juridice care au un element de extraneitate etc.

O categorie distinctă de ştiinţe care studiază fenomenul juridic o constituie ştiinţele

juridice istorice. Aceste ştiinţe îşi propun să investigheze istoria dreptului la nivel global (istoria

generală a dreptului) sau a fenomenului juridic dintr-o anumită ţară (istoria dreptului naţional). Istoria

dreptului prezintă o deosebită importanţă pentru punerea în evidenţă a procesului evoluţiei fenomenului

juridic, a relevării constantelor sale, ca şi a elementelor de discontinuitate ce caracterizează acest

proces.

Un loc aparte în sistemul ştiinţelor juridice revine ştiinţelor auxiliare, care fără a fi

determinante prin conţinutul lor normativ, au o deosebită importanţă în cunoaşterea fenomenului

juridic. În această categorie intră: criminologia, criminalistica, medicina legală, statistica judiciară,

logica juridică etc.10

Bibliografie de referinţă

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

10 A se vedea N.Popa, op.cit. p.8.13

Opţională

Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,

Bucureşti, 2006.

Întrebări de autoevaluare

Definiţi conceptul de drept şi identificaţi accepţiunile juridice ale acestui termen

Precizaţi care sunt legăturile care se stabilesc între teoria generală a dreptului şi

celelalte elemente ale sistemului ştiinţelor juridice

14

MODULUL 2 : NORMA JURIDICĂ

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu conceptul de normă juridică, ca nucleu al oricărui

sistem de drept.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:

Să precizeze condiţiile de fond şi condiţiile de formă ale unei constituţii

Să enumere modalităţile de adoptare şi de revizuire ale unei consituţii

Să caracterizeze constituţia cutumiară şi constituţia scrisă

Să argumenteze supremaţia constituţiei

§ 1. Definiţia şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică - normă socială

Norma juridică sau regula de drept reprezintă o prescripţie juridică adresată conduitei umane.

Norma juridică ne apare astfel ca o regulă de conduită care coexistă cu alte norme sociale (morale,

religioase etc.).

Normele sociale sunt prin definiţie obligatorii, generale şi abstracte. Fiecare normă socială

răspunde unei nevoi sociale, unui imperativ de a cărui realizare depinde soarta colectivităţii sociale

care a dat naştere normei. Răspunzând unor asemenea finalităţi, normele sociale dictează sau impun o

anumită conduită în anumite împrejurări date. Ele cer oamenilor să se supună imperativului pe care

norma îl indică. Acest imperativ le poate cere oamenilor să se abţină de la săvârşirea unei anumite

fapte sau, dimpotrivă, îi îndeamnă să aibă o anumită atitudine, să urmeze o anumită conduită într-o

situaţie concretă.

Caracterul general şi abstract al normelor sociale rezidă în faptul că ele se adresează unui

număr nedefinit de persoane. Normele sociale se pot adresa membrilor unei comunităţi locale,

familiale, statale, religioase, culturale etc. În cazul în care o prescripţie socială se adresează unei

persoane determinate, nu ne găsim în prezenţa unei norme sociale, ci a unei prescripţii individuale sau

personale. Caracterul general al normei sociale este dat de faptul că prescripţia acesteia este

impersonală. Totodată, caracterul general al normei sociale rezidă în indeterminarea cazurilor ce se află

sub incidenţa normei. Astfel, norma socială înglobează în generalitatea ei un număr de situaţii sau de

cazuri particulare. Bunăoară, norma juridică ce interzice furtul, are în vedere orice bun ce poate

15

constitui obiect al furtului. Nu există norme distincte pentru furtul din buzunar, pentru furtul din

biserici sau pentru furtul de maşini. Caracterul general al normei rezidă în faptul că ea se raportează la

o clasă de evenimente similare11. Din acest punct de vedere, norma juridică nu se poate confunda cu

actul juridic individual, care se raportează la conduita unui individ într-o situaţie concretă, determinată.

În sfârşit, o normă socială este generală datorită aplicării sale continue în timp. Sub acest aspect, norma

socială este generală, deoarece ea nu se aplică o singură dată, ci ori de câte ori este necesar în perioada

în care ea coexistă cu faptele ce cad sub incidenţa ei. Unele norme sociale pot fi permanente, dar pot fi

şi norme temporare, care se aplică o anumită perioadă de timp.

Aceste trăsături caracterizează ansamblul normelor sociale. În acest ansamblu deosebim norme

morale, religioase, politice, juridice, tehnice, de convieţuire socială etc. Ele fac parte dintr-un sistem, în

sensul că se află într-o strânsă independenţă, în cele mai multe cazuri acţionând în mod sinergetic: o

normă socială potenţează realizarea alteia prin motivaţia care stă la baza conduitei umane. Acest sistem

poartă denumirea de sistem al normelor sociale.

În esenţă, normele sociale pot indica aceeaşi conduită umană. Astfel, norma morală, care ne

impune să fim cinstiţi, are acelaşi conţinut normativ ca şi norma religioasă ori norma juridică care ne

interzice să minţim.

Dincolo de aceste asemănări, normele sociale cunosc şi anumite deosebiri, unele de ordin

formal, altele de ordin substanţial, care le identifică şi le circumstanţiază acţiunea.

Astfel, deosebirile de ordin formal privesc creatorul, modul de instituire şi autoritatea care

garantează aplicarea acestora. Din acest punct de vedere, unele norme sociale sunt anonime, ele

izvorăsc din etosul popular, a cărui determinare în timp şi spaţiu este greu de definit. Normele morale

sunt de acest gen. Ele au fost create de existenţa socială şi şi-au consolidat acţiunea prin utilitatea

existenţei lor pentru colectivitatea socială care le-a dat naştere. În aceeaşi categorie intră normele de

convieţuire socială, unele dintre ele având reflexe pe plan juridic, ori regulile de politeţe etc.

În schimb, normele religioase, cele juridice sau cele tehnice au în spatele lor un creator care

poate fi cu uşurinţă identificat în biserică, stat, autorităţi specializate în domeniile ştiinţifice etc.

În fine, normele sociale se deosebesc prin modul în care respectarea lor este garantată. Astfel,

normele morale au ca factor asigurator al respectării lor opinia publică – ea condamnă încălcarea

normei morale; normele religioase inspiră teama de a fi încălcare prin Judecata de apoi; normele

juridice sunt garantate în realizarea lor de forţă publică.

Trăsăturile specifice normei juridice. În cadrul normelor sociale, norma juridică are anumite

trăsături specifice, pe care nu le întâlnim la celelalte categorii de norme. Aceste trăsături specifice

individualizează şi permit identificarea normei juridice în cadrul normelor sociale.

11 A se vedea, H.Kelsen, Théorie générale du droit et de l'État, L.G.D.J., Paris, 1997, p.88.16

a. Respectarea normei juridice este asigurată de coerciţia statală. Spre deosebire de

celelalte norme sociale a căror respectare vine din interiorul fiinţei umane sau prin intermediul altor

instituţii sociale (familie, grup social etc.) supunerea faţă de comandamentul normei juridice este

impusă din exterior. Respectarea normei juridice este generată de intervenţia forţei coercitive a puterii

publice. Dacă scopul normei juridice este de a constitui o ordine juridică, apărarea acestei ordini revine

celui care a creat norma juridică, respectiv statului sau altei autorităţi publice. În cadrul acestei ordini

juridice, cetăţenii au anumite drepturi, iar pentru apărarea lor recurg la justiţie. Pe baza hotărârii

judecătoreşti care le-a recunoscut dreptul încălcat, ei cer executarea silită şi sunt repuşi astfel în

drepturile anterioare, iar norma juridică devine un reazem al apărării intereselor membrilor

colectivităţii statale.

b. Norma juridică are o finalitate proprie. Normele sociale au finalităţi proprii. Astfel, normele

religioase îşi propun să inducă în comportamentul uman comandamente care vin de la Dumnezeu.

Normele morale vizează realizarea perfecţiunii umane. În schimb, normele juridice îşi propun să

instituie o bună organizare a vieţii sociale, care să dea satisfacţie imperativului apărării drepturilor şi

intereselor particulare, fundamentul esenţial al înfăptuirii justiţiei.

În pofida deosebirilor dintre normele juridice şi celelalte norme sociale, adeseori acţiunea lor este

complementară sau identică. De altfel, sincretismul normelor sociale, acţiunea lor concentrată

reprezintă o garanţie a realizării unei ordini sociale coerente.

§ 2. Structura normei juridice.

Norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceste trei elemente se

află într-o strânsă interdependenţă, ceea ce face ca ele să fie considerate elementele structurale ale

normei juridice.

1. Ipoteza este acel element structural al normei juridice care stabileşte împrejurările în

care acţionează norma juridică, respectiv dispoziţia şi sancţiunea. Legiuitorul, atunci când formulează o

normă juridică, el stabileşte un ansamblu de împrejurări, în prezenţa cărora trebuie urmată o anumită

conduită. În cazul în care această conduită nu este respectată, urmează a se aplica sancţiunea normei

juridice.

Ipoteza normei juridice poate fi determinată de legiuitor sau urmează a fi determinată de

către cel care aplică legea.

La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecătorul nu poate adăuga alte împrejurări, ceea

ce face ca această ipoteză să fie determinată.

17

În cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplică norma juridică are posibilitatea să

aprecieze dacă în cazul concret intră sau nu o anumită împrejurare.

2. Dispoziţia normei juridice ordonă o anumită conduită în împrejurările stabilite în

ipoteză. Se poate spune că dispoziţia normei juridice stabileşte regula de conduită propriu-zisă pe care

subiectele de drept urmează să o urmeze în condiţiile date.

Dispoziţia normei juridice poate fi, la rândul ei, expresă sau subînţeleasă. În cazul în care

dispoziţia normei juridice este consacrată expres, ne aflăm în prezenţa unei dispoziţii determinate.

Astfel, potrivit art.998 C.civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din

a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În această normă juridică, dispoziţia o constituie

comandamentul pe care legea îl dă de a repara prejudiciul produs altuia.

3. Sancţiunea normei juridice reprezintă consecinţa pe care o produce nerespectarea

dispoziţiei. În cazul infracţiunii de furt, sancţiunea normei juridice o constituie o pedeapsă privativă de

libertate sau o amendă penală.

Sancţiunea juridică este un element indispensabil pentru norma juridică, deoarece prin

intermediul acesteia, legiuitorul urmăreşte să determine o conduită umană dezirabilă în cadrul

împrejurărilor prevăzute de ipoteză. De aici nu trebuie trasă concluzia că toate normele juridice au, în

mod obligatoriu, o sancţiune. Dimpotrivă, există norme juridice care nu au în structura lor o sancţiune,

cum ar fi multe din normele dreptului constituţional. Aceasta nu înseamnă, însă, că aceste norme

juridice nu sunt obligatorii şi nici că sancţiunea ar determina caracterul obligatoriu al normei. În toate

cazurile norma juridică este obligatorie, în virtutea faptului că este o normă socială. Asigurarea

realizării sale, a derulării conduitei umane în conformitate cu dispoziţia normei, se asigură în virtutea

sancţiunii, dar şi a unei constrângeri psihologice12 pe care nerespectarea normei o are asupra subiecţilor

de drept, constrângere care are drept sursă autoritatea cu care o înzestrează cel care o instituie - puterea

publică. Pe acest fond se poate constata că respectarea legii este impusă de această constrângere

psihologică, iar aplicarea sancţiunii o potenţează. De aceea se impune a se observa faptul că norma este

respectată de un număr nedeterminat de subiecte, iar aplicarea sancţiunii vizează doar cazuri

determinate, numărabile şi, ca atare, limitate.

Clasificarea sancţiunilor. În structura normei juridice, sancţiunile diferă de la o ramură de

drept la alta. Astfel, în funcţie de apartenenţa normei juridice la o anumită ramură de drept, vom

distinge între sancţiuni civile, sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni financiare şi

sancţiuni disciplinare.

În conformitate cu criteriul naturii lor, sancţiunile pot viza patrimoniul, persoana, actele

juridice sau drepturile. În rândul sancţiunilor privitoare la patrimoniu intră confiscarea, amenzile etc. În

12 A se vedea H.Kelsen, op.cit., p.73 şi urm.18

schimb, privarea de libertate este o sancţiune care se referă la persoană. Nulitatea relativă sau absolută

este o sancţiune care priveşte actele juridice. Sancţiunile privitoare la drepturi au în vedere restrângerea

exerciţiului cestora, decăderea etc.

În raport cu gradul de determinare, sancţiunile pot fi determinate şi relativ-

determinate. În primul caz, sancţiunea este stabilită cu toate elementele sale de identificare de către

legiuitor, fără a lăsa la îndemâna celui care aplică legea vreo posibilitate de manevră. De exemplu:

nulităţile. Acestea sunt sancţiuni determinate prin voinţa exclusivă a legiuitorului. Cu alte cuvinte,

sancţiunea stabilită de legiuitor şi cea aplicată de judecător sunt identice. În cazul sancţiunilor relativ

determinate, legiuitorul se mărgineşte să stabilească doar anumite coordonate ale sancţiunii, urmând ca

în cadrul acestor limite, cel care aplică legea să circumscrie sancţiunea aplicată. Astfel, în cazul

amenzii contravenţionale, limitele minime şi maxime sunt stabilite de legi, iar cel care aplică legea va

stabili cuantumul amenzii pentru contravenţia săvârşită. Un alt criteriu de clasificare a sancţiunilor

are în vedere caracterul alternativ sau cumulativ al sancţiunilor. Sunt sancţiuni alternative acele

sancţiuni care dau posibilitatea celui care aplică norma juridică să aleagă între două sau mai multe

sancţiuni. De regulă, sancţiunile alternative se întâlnesc în dreptul penal şi în dreptul contravenţional.

Astfel, în cazul unei infracţiuni, legea penală poate lăsa judecătorului posibilitatea să aleagă între

pedeapsa privativă de libertate şi amenda penală.

Sancţiunile cumulative sunt acele sancţiuni care intervin în cazul în care norma juridică

prevede pentru încălcarea dispoziţiei sale două sau mai multe sancţiuni. Astfel de sancţiuni întâlnim în

cazul normelor penale sau contravenţionale care pentru aceeaşi faptă prevăd o sancţiune principală

(amenda) şi una complementară (confiscarea bunului care a fost produs prin săvârşirea

contravenţiei).

Definiţia normei juridice. Prin normă juridică se înţelege o regulă de conduită obligatorie,

cu caracter general şi abstract a cărei respectare este asigurată de puterea publică.

§ 3. Clasificarea normelor juridice

Normele juridice sunt diferite de la o ramură de drept la alta şi chiar în cadrul aceleaşi ramuri de

drept pot fi întâlnite norme juridice diferite. De aceea, clasificarea acestora este un exerciţiu logic ce

permite o mai bună înţelegere a specificului acestora.

Un prim criteriu de clasificare îl constituie apartenenţa normelor la una sau alta din

ramurile dreptului. Din acest punct de vedere, vom distinge norme juridice civile, norme juridice

penale, norme juridice de drept constituţional, norme juridice de drept administrativ etc.

19

Unul din cele mai importante criterii de clasificare a normelor juridice îl constituie tehnica de

redactare dispoziţiei normei juridice. În raport cu acest criteriu distingem norme juridice imperative,

permisiune şi supletive.

În cazul normelor juridice imperative, dispoziţia acestora impune o conduită univocă în

împrejurările stabilite în ipoteză. Dacă această conduită univocă obligă la săvârşirea unei acţiuni

suntem în prezenţa unei norme juridice onerative. Astfel, potrivit art.30 C.fam., "Soţii sunt obligaţi să

contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei."

Opusul normelor onerative îl constituie normele juridice prohibitive. În această situaţie,

dispoziţia normei juridice interzice o anumită conduită în împrejurările stabilite de ipoteză. Sunt norme

prohibitive normele dreptului penal care interzic săvârşirea unor fapte penale, cum ar fi omorul, violul,

tâlhăria, calomnia, trădarea etc. Dar norme juridice prohibitive vom întâlni şi în dreptul constituţional

(Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România - art.19 alin.1), în dreptul civil (Este

oprit judecătorului a se pronunţa, în hotărârea ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare,

asupra cauzelor ce-i sunt supuse - art.4 C.civ.), în dreptul familiei art.5 opreşte bărbatul sau femeia

căsătorită să se căsătorească.

Normele permisive reprezintă o categorie distinctă de norme juridice care lasă la latitudinea

subiectului de drept alegerea conduitei în împrejurările date în ipoteză. Sub aspect tehnic, normele

permisive au dispoziţia redactată într-o formulare neunivocă, el lasă la îndemâna subiecţilor de drept o

alternativă, acestea putând opta pentru una sau alta din variantele de conduită posibile, desigur în

cadrul reglementărilor juridice în vigoare. Astfel, potrivit art.87 alin.(1) din Constituţie, "Preşedintele

României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind

politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului ministru, în alte

situaţii." Această normă juridică este permisivă deoarece dispoziţia acesteia lasă la latitudinea

Preşedintelui României ca, în împrejurările date, să participe sau nu la şedinţele Guvernului. Dispoziţia

nici nu-l obligă, nici nu-l opreşte. De aici decurge şi caracterul permisiv al normei juridice. Norme

permisive întâlnim însă mai cu seamă în dreptul civil şi în dreptul familiei. Astfel, potrivit art.40 al

Codului Familiei, în caz de divorţ, părţile se pot învoi în legătură cu numele pe care îl va purta după

desfacerea căsătoriei soţul care a preluat numele celuilalt.

Normele supletive sunt norme juridice apropiate de cele imperative în sensul că dispoziţia

acestora este la fel de univocă, numai că ele intervin chiar în cazul în care părţile nu şi-au manifestat

opţiunea în situaţia în care trebuiau să dea curs unei norme permisive. Astfel, tot potrivit Codului

familiei, în cazul în care părţile nu şi-au exercitat dreptul de a cădea de acord asupra numelui pe care

să-l poarte după divorţ, intervine norma supletivă, în virtutea căreia instanţa judecătorească este

obligată să se pronunţe şi în legătură cu numele soţilor după desfacerea căsătoriei.20

Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice îl constituie criteriul structurii normei

juridice. După cum vom găsi sau nu în structura normei juridice toate cele trei elemente - ipoteză,

dispoziţie şi sancţiune, vom avea norme juridice complete sau incomplete. Normele juridice complete

sunt acele norme care au în redactarea lor dată de legiuitor atât ipoteză, cât şi dispoziţie şi sancţiune.

Normele incomplete sunt acele norme care nu au toate elementele structurale. În cazul unor

astfel de norme, lipseşte un element structural. În categoria normelor incomplete întâlnim norme de

trimitere şi norme în alb.

Normele de trimitere sunt acele norme al căror element structural absent din textul legislativ îl

vom găsi în altă parte a actului normativ sau în alt act normativ. De regulă, în cazul normelor de acest

gen, trimiterea se face la un alt articol sau la alt act normativ în care este prevăzută sancţiunea normei

juridice respective. În cazul normelor în alb, legiuitorul urmează să completeze norma juridică cu un

element ce va fi cuprins într-un act normativ ce va fi adoptat la o dată ulterioară.

După tipul de sancţiune, normele juridice pot fi punitive sau stimulative. Normele juridice

punitive sunt acele norme care au o sancţiune juridică cu efecte negative asupra subiectului de drept.

Normele stimulative sunt acele norme juridice care cuprind în sancţiunea lor măsuri de stimulare a

conduitei subiecţilor de drept.

Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice are în vedere gradul de generalitate al

acestora. În raport cu acest criteriu se disting norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.

Normele juridice generale reprezintă acea clasă a normelor juridice care au cea mai largă sferă

de aplicare.

Aceste norme juridice formează, de regulă, nucleul unei ramuri de drept. În unele cazuri chiar

ramura de drept constituie dreptul comun într-o anumită materie. Delimitarea normelor generale poate

fi făcută însă numai prin raportare la normele speciale. Această categorie de norme juridice se distinge

de cea a normelor generale. În unele cazuri chiar legiuitorul operează această distincţie. Astfel, în

cuprinsul unor acte normative, în special a unor coduri, întâlnim o parte generală şi o parte specială.

Importanţa acestei distincţii are în vedere faptul că normele generale influenţează şi ghidează procesul

de aplicare a normelor speciale. Atunci când ne raportăm la sistemul legislaţiei, în funcţie de

perspectiva din care se abordează selecţia normelor, distincţia dintre norme generale şi norme speciale

este relativă, în sensul că o normă juridică poate fi specială în raport cu alta, după cum poate deveni

generală într-o altă perspectivă.

De regulă, se consideră că normele dreptului civil sunt norme generale în raport cu normele în

raport cu normele dreptului comercial, dreptului muncii şi protecţiei sociale, dreptului familiei ş.a.

21

Normele juridice de excepţie constituie o categorie distinctă de norme juridice, ele

caracterizându-se prin faptul că prin raportare la o normă generală sau la una specială, instituie un

regim derogator.

În sfârşit, o categorie distinctă de norme o constituie normele organizatorice. Aceste norme se

abat de la normele juridice complete, norme care au ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceste norme, de

regulă, enunţă regulile privitoare la înfiinţarea, organizarea, funcţionarea, obiectul de activitate,

competenţele sau scopurile unei autorităţi publice, organizaţii sau instituţii.

§ 4. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Norma juridică se referă la conduita umană, element legat inexorabil de trecerea timpului. Ca şi

obiectul său, norma juridică este legată de un început, de o durată în timp şi de un sfârşit. De aceea,

timpul pentru norma juridică are o triplă semnificaţie: 1. există un moment al începerii acţiunii sale în

timp; 2. o durată a acţiunii în timp şi 3. încetarea acţiunii normei juridice în timp. Primul moment este

marcat pe plan juridic de intrarea în vigoare a normei juridice, al doilea de perioada activă a normei

juridice şi al treilea de ieşirea din vigoare a normei juridice13.

1. Intrarea în vigoare a normei juridice

În principiu, norma juridică poate intra în vigoare la data publicării sale în mijlocul de

publicitate oficială al statului. În situaţia în care, în cuprinsul actului normativ, se prevede o dată

diferită de cea a publicării pentru intrarea în vigoare a legii, lato sensu, norma juridică din acest act

normativ intră în vigoare la acea dată. Intrarea în vigoare a normei juridice semnifică faptul că norma în

cauză este validă şi dobândeşte forţă juridică, este obligatorie pentru toţi cei cărora li se adresează,

adică începe să producă efecte juridice şi poate fi dusă la îndeplinire cu sprijinul forţei de constrângere

a puterii publice.

Din acest punct de vedere, există state în care intrarea în vigoare a legii are loc la data publicării

acesteia în actul oficial al statului sau la o dată ulterioară, valabilă pentru toate actele normative sau

numai pentru anumite tipuri de asemenea acte ori la o dată prevăzută expres în actul normativ, care nu

poate fi decât posterioară publicării acestuia14.

13 În opinia unor autori de specialitate, referirile se fac la lege, ceea ce este de natură să restrângă câmpul aplicării normei juridice, prin diminuarea incidenţei altor izvoare formale de drept. Evident, opţiunea noastră pentru acţiunea normei juridice în timp vizează atât actul normativ în întregul său, cât şi orice referire la părţile sale constitutive ori la identificarea normei juridice în orice alt izvor formal de drept. 14 Un exemplu în această materie îl constituie Franţa, stat în care legea intră în vigoare după o zi efectivă înţeleasă ca termen ce curge între orele 0 şi 24 în cazul Parisului, termen ce se măreşte în funcţie de destinaţia la care urmează să ajungă publicaţia oficială. De exemplu, în provincie, legea intră în vigoare după o zi efectivă de la primirea Jurnalului Oficial la sediul arondismentului. Astfel, dacă la prefectura din Rhône, Jurnalul Oficial, care apare pe 1 aprilie, este primit pe 2 aprilie, legea va intra în vigoare pe raza prefecturii Rhône la 4 aprilie ora zero. A se vedea H. Roland, L.Boyer, Introductin au droit, Litec, Paris, 2002, p.201

22

Regula de bază care domină acest proces de intrare în vigoare a actelor normative şi pe cale de

consecinţă a normelor juridice rezidă în aceea că obligaţiile sau drepturile prescrise pentru subiecţii de

drept nu pot fi exigibile înainte ca aceştia să poată afla conţinutul acestora. În virtutea principiului de

drept nemo censetur ignorare legem se instituie obligaţia autorităţilor publice de a aduce la cunoştinţa

membrilor societăţii obligaţiile şi drepturile care le sunt conferite printr-o nouă lege. Ca atare, legea nu

poate intra în vigoare înainte de aducerea acesteia la cunoştinţa populaţiei, în zilele noastre acest lucru

făcându-se prin comunicarea textelor normative, pe cale editorială, într-o publicaţie oficială.

Pentru a se da expresie acestei ficţiuni juridice, în virtutea căreia autorităţile publice presupun

cunoaşterea legii de către toţi cei cărora li se adresează, data intrării în vigoare a normei juridice trebuie

să fie o dată certă, diferită de data publicării actului normativ sau poate fi o dată expres reglementată şi

ulterioară acesteia.

Până la data de 29 octombrie 2003, în România, intrarea în vigoare a normelor juridice cuprinse

într-un act normativ (lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului etc.) avea loc la data publicării acestora în

Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară cuprinsă în textul actului normativ.

După această dată, Constituţia României introduce, prin art.78, o nouă regulă, potrivit căreia „Legea se

publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată

ulterioară prevăzută în textul ei”. Ca atare, în raport cu această dată, vom avea, pentru trecut şi pentru

viitor, două reguli diferite de intrare în vigoare a actelor normative: cele publicate anterior datei de 29

octombrie 2003, care nu prevăd o dată ulterioară pentru intrarea lor în vigoare, devin valide de la data

publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I; cele publicate ulterior datei de 29 octombrie

2003, care nu prevăd o dată certă pentru intrarea în vigoare devin obligatorii la 3 zile de la publicarea

lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Există, de asemenea, situaţii tranzitorii în virtutea cărora

o lege publicată în Monitorul Oficial înaintea intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei a

prevăzut un termen de intrare în vigoare, posterior datei de 29 octombrie 2003, caz în care legea

anterioară, în virtutea principiului neretroactivităţii normelor juridice, va intra în vigoare la data

prescrisă în textul său, chiar dacă aceasta este ulterioară momentului în care Legea de revizuire a

Constituţiei a devenit obligatorie.

Cu toate acestea, deşi aducerea la cunoştinţă publică a legii şi a altor acte normative se face prin

intermediul publicaţiilor oficiale ale statului, exigenţele principiului nemo censetur ignorare legem, în

virtutea căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii în propria apărare, rămân la nivelul unui

deziderat în lumea de azi, caracterizată printr-o adevărată inflaţie legislativă. Legislaţia, în întregul său,

nu este cunoscută nici de specialişti, nicidecum de oamenii simpli, care asimilează comandamentele

normelor juridice doar în cazurile în care acestea au şi o încărcătură morală corespunzătoare (să nu

23

ucizi, să nu furi, să fii cinstit etc.) În aceste condiţii, principiul nemo censetur ignorare legem devine o

simplă ficţiune juridică.

Pentru a se reduce efectele negative ale acestei ficţiuni juridice, în statele democratice,

legiuitorul nu mai ia prin surprindere destinatarul normei juridice şi prevede intrarea în vigoare a

actului normativ la o dată ulterioară aducerii acestuia la cunoştinţă publică, prin publicarea lui în actul

oficial al statului. Pentru a da expresie acestei exigenţe, la revizuirea Constituţiei din anul 2003 s-a ţinut

seama de aceste imperative şi a fost prevăzută expres o dată ulterioară publicării actului normativ

pentru intrarea acestuia în vigoare. Pe această cale nu se validează prezumţia cunoaşterii legii, ci se

instituie doar o premisă a acesteia, respectiv posibilitatea cunoaşterii legii înainte de intrarea ei în

vigoare, care se cere a fi corelată cu obligaţia oricărei persoane de a respecta legea (art.1 alin.(5) din

Constituţie).

Publicarea legii în Monitorul Oficial al României se face în virtutea decretului Preşedintelui

României de promulgare a legii. Menţionăm că un astfel de decret nu are nici un efect direct asupra

intrării în vigoare a legii, el fiind doar actul prin care şeful statului constată că procedura legislativă a

luat sfârşit, legea este adoptată cu respectarea procedurii constituţionale şi se instituie obligaţia

publicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Ca atare, data intrării în vigoare a legii nu

rezultă din decretul prezidenţial de promulgare, ci din cuprinsul legii sau din aplicarea dispoziţiilor

constituţionale.

O problemă distinctă o reprezintă intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, a ordonanţelor

emise în baza unei legi şi a celorlalte acte normative. Art.115 alin.(5) din Constituţie stabileşte că, în

cazul ordonanţei de urgenţă, aceasta intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere, în

procedură de urgenţă, la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al

României. Cele două reglementări diferite privind intrarea în vigoare a două acte normative primare

pun problema justificării acestor deosebiri de tratament constituţional.

O primă ipoteză are în vedere faptul că din modul de redactare a art.115 alin.(5) nu pare a exista

vreo contrarietate între cele două texte constituţionale. Astfel, potrivit art.115 alin.(5) al Constituţiei,

ordonanţa de urgenţă intră în vigoare „după publicarea în Monitorul Oficial al României”, inducând

ipoteza că şi în acest caz prevederile art.78 sunt aplicabile, în sensul că ordonanţa de urgenţă intră în

vigoare la 3 zile de la publicare. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, se pleacă de la faptul că

dispoziţiile art.78 din Constituţie au în vedere noţiunea de lege – lato sensu - , prin lege înţelegându-se

orice act normativ care se publică în Monitorul Oficial al României. Înţelegem să achiesăm la această

posibilă interpretare, mai ales, ţinând seama de faptul că nu este de conceput ca legea să intre în vigoare

la 3 zile de la publicare, iar un act normativ subordonat legii – ordonanţă, hotărâre a Guvernului, ordin

sau instrucţiune a ministrului sau a altui conducător al unei autorităţi a administraţiei publice de 24

specialitate – să producă efecte juridice de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României. Cu

toate acestea, art.11 al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative stabileşte că actele normative prevăzute la art.10 alin.(1), cu excepţia legilor şi a

ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în

cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Aceste dispoziţii ale Legii nr.24/2000 sunt criticabile,

deoarece admit aplicarea dispoziţiilor constituţionale doar în cazul legilor şi ordonanţelor emise de

Guvern în baza unei legi de abilitare, exceptând de la această regulă celelalte acte normative.15

Această concluzie ar putea fi însă criticată şi pentru faptul că dispoziţiile art.78 fac parte din

Secţiunea a 3-a – Legiferarea – a Capitolului I – Parlamentul – al Titlului III al Constituţiei, ceea ce le-

ar face inoperabile în cazul actelor normative emise de alte autorităţi publice. O asemenea soluţie, într-

o interpretare sistematică, nu poate fi primită, datorită faptului că prevederile art.78 se coroborează cu

cele ale art.15 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia

legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Pe un plan general, este evident că actul dat în

executarea legii nu poate avea un alt termen de intrare în vigoare decât actul pe care se bazează. Pe de

altă parte, este evident că atunci când legiuitorul face referire la legea contravenţională mai favorabilă,

are în vedere nu numai legea emisă de Parlament, prin care se stabilesc contravenţii, ci orice act

normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor (ordonanţe, hotărâri ale Guvernului etc.) În aceste

condiţii, acolo unde există identitate de motive, soluţiile juridice nu pot fi diferite. Nu se poate accepta

că legea adoptată de Parlament, prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, intră în vigoare la

3 zile de la publicare, iar hotărârea Guvernului cu acelaşi obiect de reglementare devine validă chiar în

ziua publicării.

Cu toate acestea, aplicarea dispoziţiilor art.78 din Constituţie şi în cazul ordonanţelor de

urgenţă nu este posibilă, deoarece ordonanţele de urgenţă sunt justificate pe plan constituţional de

existenţa unei situaţii a cărei reglementare nu poate fi amânată.

Această justificare este de natură să ne ducă la concluzia că dispoziţiile art.78 din Constituţie nu

sunt aplicabile în cazul ordonanţei de urgenţă, a cărei intrare în vigoare este derogatorie, în sensul că ea

operează de la data publicării în Monitorul Oficial al României, după ce aceasta a fost depusă la

Camera Parlamentului, care este prima competentă să examineze ordonanţa de urgenţă.

În fine, este de menţionat că termenul de 3 zile prevăzut pentru intrarea în vigoare a legii se

calculează pe zile calendaristice, fiind exclusă posibilitatea calculării sale pe zile libere16. Astfel, dacă o

15 Cu privire la această problemă a se vedea şi Corneliu-Liviu Popescu, Data intrării în vigoare a actelor normative, în lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite, în „Dreptul”, nr.4/2004 p.23 şi urm.16 Într-o altă opinie, care pleacă de la argumente extrase din domeniul dreptului privat, se apreciază că termenul de 3 zile ar trebui calculat „pe zile libere”, numai astfel fiecare zi fiind „utilă” pentru cunoaşterea efectivă a legii. A se vedea I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în „Dreptul” nr.12/2003, pag.23. Aşa cum am menţionat deja într-o notă anterioară, termenul de 3 zile nu este un termen pentru cunoaşterea legii, ci pentru a se lăsa cetăţeanului posibilitatea de a nu fi luat prin

25

lege se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe data de 28 decembrie, ea va intra în

vigoare pe 31 decembrie, dacă în cuprinsul legii nu este prevăzută o altă dată pentru intrarea acesteia în

vigoare. De altfel, potrivit art.11 al Legii nr.24/2000, termenul de 3 zile se calculează pe zile

calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24 a celei

de-a treia zi de la publicare. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, arătând că atunci când

este vorba de termene care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice,

acestea nu se calculează pe zile libere, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres.17 În opinia

noastră, intrarea în vigoare a legii ţine de sfera dreptului public şi este supusă regulii în virtutea căreia

termenele, în acest domeniu, se calculează pe „zile pline”, în sensul că se include în termen şi ziua în

care el începe să curgă şi ziua în care el se împlineşte

În raport cu această decizie a Curţii Constituţionale, care se raportează la un caz concret,

referitor la raporturile dintre Parlament şi Preşedintele României, în ceea ce priveşte respectarea

termenului de 2 zile, prevăzut în cazul legilor adoptate de Parlament în procedură de urgenţă, pentru a

se ocroti dreptul opoziţiei parlamentare de a sesiza Curtea Constituţională, considerăm că aplicarea

acesteia şi în raporturile dintre autorităţile publice şi cetăţeni este mai mult decât imperioasă. Motivele

care concură la această ultimă interpretare sunt dirimante. Termenele constituţionale sunt termene

legate de un interes public şi privesc procesul electoral, validarea mandatelor de parlamentari,

funcţionarea autorităţilor publice – Preşedintele României, Guvernul, consiliile judeţene, consiliile

locale, primarii. La toate acestea participă, direct sau indirect, corpul electoral sau autorităţile publice,

în cadrul unui calendar al serviciilor publice care nu admite derogări. Ca atare, imediata lor aplicare

este o dispoziţie de ordine publică, în virtutea căreia se determină organizarea şi funcţionarea continuă

a autorităţilor publice.

Intrarea în vigoare a legii cunoaşte în practică şi alte moduri de manifestare. Astfel, există

legi care stabilesc intrarea progresivă a acestora în vigoare. Un exemplu îl constituie Legea nr.7/1996 a

cadastrului şi a publicităţii imobiliare18, care stabileşte că intrarea sa în vigoare are loc la 90 de zile de

la publicarea în Monitorul Oficial al României. Cu toate acestea, doar unele dispoziţii cu caracter

organizatoric ale acestei legi intră în vigoare la această dată, dispoziţiile de conţinut ale legii urmând a

intra în vigoare la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru

întreg teritoriul administrativ al unui judeţ, dată la care se abrogă, pentru acel judeţ dispoziţiile în

surprindere de apariţia unei noi legi. Cunoaşterea este un act care intervine ulterior apariţiei legii şi presupune o manifestare de voinţă în acest sens.17 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale, nr.233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.638 din 28 decembrie 1999.

18 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 13 martie 1996.26

vigoare. Este o soluţie greu de acceptat sub aspectul rigorii termenelor de intrare şi ieşire din vigoare a

legii, care în lipsa unei date certe, devin incontrolabile.

În cazul normelor juridice a căror validitate se află într-un alt izvor de drept, acestea intră

în vigoare în condiţii specifice. De exemplu, norma juridică prin care se declară neconstituţional un text

dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, cuprinsă într-o decizie a Curţii Constituţionale, intră în vigoare la

data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar textul normativ respectiv iese din

vigoare la 45 de zile de la această dată, pe această perioadă aplicarea acestuia fiind suspendată. De

asemenea, o normă juridică instituită pe calea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul

unui recurs în interesul legii, intră în vigoare la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al

României, Partea I.

2. Ieşirea din vigoare a normei juridiceNorma juridică iese din vigoare, în sensul că încetează să mai producă efecte juridice, prin

abrogare, ajungere la termen, cădere în desuetudine19 sau ca urmare a unei decizii a Curţii

Constituţionale prin care se proclamă neconstituţionalitatea acesteia.

a. Abrogarea este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de "ramurile uscate" ale

acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care au căzut în

desuetitudine sau pentru că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de cele

anterioare. Această putere de abrogare reprezintă un act de voinţă al autorului actului normativ.

Romanii spuneau, în acest sens: cujus est condere legem ejus est abrogare. În virtutea acestui principiu,

numai cel care face legea o poate abroga.

Cu privire la funcţiile abrogării, în literatura noastră de specialitate au fost exprimate două

opinii, de către I. Mrejeru şi V.D.Zlătescu, care nu se deosebesc decât prin modul lor de formulare.

Astfel, în ambele cazuri, se consideră că rolul instituţiei abrogării este de a contribui la armonizarea

legislaţiei. Pe acest fond, abrogarea îndeplineşte următoarele funcţii: a) înlătură textele de conflict între

actul nou şi vechea reglementare; b) înlătură eventualele paralelisme în legislaţie; c) înlătură

discrepanţele şi necorelările; d) ajută la degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desuete,

prin lipsa unei cerinţe de aplicare, ca urmare a transformărilor petrecute în societate.20

În opinia noastră, funcţiile abrogării rezidă în: 1) eliminarea antinomiilor în drept; 2)

suprimarea redundanţelor din reglementările juridice; 3) trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor

acte normative care au fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine.

19 A se vedea în acest sens N. Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 165; Gh. Boboş, Teoria Generală a Dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, pag.294 şi urm.; I Craiovan, Teoria Generală a Dreptului , Editura Olimp, Bucureşti, pag.154 şi urm.20 A se vedea I. Mrejeru, Tehnica legislativă, Editura Academiei, Bucureşti 1979, p.126 şi V.D. Zlătescu, Introducere în Legistica Formală, Editura Rompit Bucuresti, 1995, p.99.

27

Abrogarea îşi realizează prima dintre funcţiile sale - eliminarea antinomiilor în drept - prin

scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu altele. Legiuitorul,

atunci când introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică, este dator să asigure corelarea

acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept. Pentru a îndeplini această funcţie,

legiuitorul va suprima din reglementările juridice existente pe cele care intră în contradicţie cu noua

reglementare juridică. Modalitatea de realizare a acestei funcţii specifice legiuitorului o constituie

abrogarea expresă directă sau indirectă. În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară că se

abrogă anumite categorii de acte normative identificate prin titlu, număr şi an al adoptării, data

publicării şi numărul Monitorului Oficial în care au fost publicate. În cadrul enumerării actelor

normative abrogate sau a unor părţi constitutive ale acestora, se trec în ordine legile organice, legile

ordinare, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele emise în temeiul unei legi de abilitare şi hotărârile

Guvernului. În cazul abrogărilor care se fac prin lege, enumerarea sau abrogarea expresă directă se

opreşte la nivelul hotărârilor emise de Guvern, urmând ca actele normative subordonate acestora să fie

abrogate prin acte ale organelor emitente, având în vedere încetarea efectelor actului ierarhic superior

în baza căruia au fost emise.

În ceea ce priveşte ierarhia actelor normative, este necesar să precizăm că un act normativ

ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior. Astfel, printr-o hotărâre a

Guvernului nu pot fi abrogate ordonanţe sau legi ori dispoziţii ale acestora, după cum printr-o

ordonanţă emisă în baza unei legi de abilitare nu pot fi abrogate ordonanţe de urgenţă care

reglementează materii rezervate legilor organice şi nici legi organice. În schimb, prin legea de aprobare

a unei ordonanţe a Guvernului pot fi acoperite viciile de neconstituţionalitate ale acesteia sau pot fi

introduse reglementări noi, care ţin de domeniul rezervat legilor organice cu condiţia ca legea

respectivă să fie votată cu respectarea regulilor privitoare la majoritatea absolută. Această soluţie este

justificată chiar de delegarea legislativă şi mai ales de controlul parlamentar asupra legislaţiei delegate.

În această activitate, Parlamentul este suveran în a aproba, cu sau fără modificări, ordonanţele

guvernamentale ori de a le respinge, pur şi simplu.

În opinia noastră, dispoziţiile unei legi organice care cuprind reglementări ce nu ţin de

domeniul legii organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinară sau printr-o ordonanţă a Guvernului

emisă în temeiul unei legi de abilitare.21 Această soluţie, care nu a fost agreată de Curtea

Constituţională, are în vedere faptul că, în materie legislativă, dispoziţiile de conţinut ale legii nu pot

anihila imperativele procedurale cerute de Constituţie. Astfel, dacă o lege organică cuprinde şi norme

de natura legii ordinare, ea extinde exigenţele legii organice şi asupra acestor dispoziţii legale, deoarece 21 A se vedea în sens contrar Decizia Curţii Constituţionale nr.53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.312 din 9 noiembrie 1994; Dispozitivul acestei decizii a fost reiterat în Decizia nr.88/1998 şi Decizia nr.206/2001.

28

votul final al legii nu face nici o distincţie între normele specifice legii organice şi cele aparţinătoare

legii ordinare.

Această regulă este valabilă şi în cazul modificării, completării, suspendării sau abrogării

unor dispoziţii dintr-o lege organică, chiar dacă este vorba de dispoziţii care ţin de domeniul legii

ordinare.

Realizarea funcţiei abrogării de eliminare a antinomiilor juridice se realizează deopotrivă şi

prin abrogarea expresă indirectă. Dacă în cazul abrogării exprese directe legiuitorul identifică şi

individualizează reglementările juridice care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică,

scoţându-le din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se

mulţumeşte să înscrie la sfârşitul noului act normativ formula "orice dispoziţie contrară se abrogă". În

cazul abrogării exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifică actele pe care intenţionează să le abroge

expres, ci lasă această operaţiune, adeseori extrem de complicată, la îndemâna organului de stat abilitat

să aplice legea.

Abrogarea tacită sau implicită este foarte apropiată de abrogarea expresă indirectă în sensul

că, şi în acest caz, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face de către autoritatea care

aplică legea, în virtutea contradictorialităţii a două texte legislative, apărute la date diferite sau la nivele

ierarhice diferite. În lipsa unei manifestări exprese de voinţă a legiuitorului, organul de aplicare a legii

este dator să elimine această antinomie juridică, pentru a putea identifica textul legal ce urmează a fi

aplicat într-un caz dat. Pentru aceasta, el are la dispoziţie principiul Lex posterior derogat prior şi

principiul Lex superior derogat inferior. În virtutea acestor principii, atunci când există două texte

legislative contradictorii emise la date sau niveluri diferite, textul cel mai recent sau cel cu forţă

juridică superioară este în vigoare, iar cel anterior ori cu forţă juridică inferioară este considerat

abrogat. În astfel de cazuri, se prezumă că voinţa ultimă a legiuitorului este cea valabilă, ea incluzând şi

intenţia de a abroga dispoziţiile contrare. Principiul Lex posterior derogat prior se aplică şi în cazul

abrogării exprese indirecte, abrogare care se deosebeşte de cea tacită doar prin faptul că, în primul caz,

legiuitorul se simte obligat să atragă atenţia celui care aplică legea că există reglementări juridice ce se

află în contradicţie cu noua reglementare. În cazul abrogării tacite sau implicite, această atenţionare

lipseşte, ceea ce nu-l scuteşte pe cel care aplică legea să se confrunte cu astfel de situaţii. Uneori

abrogarea expresă directă este însoţită de abrogarea expresă indirectă. În astfel de cazuri, legiuitorul nu

reuşeşte să identifice toate textele care pot intra în contradicţie cu noua reglementare juridică, iar pe

cele pe care le identifică le scoate din vigoare printr-o abrogare expresă directă, mulţumindu-se, cu

privire la celelalte, să atragă atenţia celor interesaţi că ele există şi sunt abrogate în măsura în care pot fi

identificate. În astfel de cazuri, în cadrul formulei de abrogare se enumeră actele supuse abrogării

exprese directe, iar după epuizarea enumerării se adaugă "precum şi orice alte dispoziţii contrare".29

În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea expresă directă.

Numai pe această cale se face o delimitare clară între normele juridice care sunt în vigoare şi cele care

sunt abrogate prin voinţa legiuitorului, evitându-se orice neclaritate sau confuzie în această materie.

Realizarea funcţiei de eliminare a redundanţelor din reglementările juridice se realizează

în exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există numeroase cazuri în care legiuitorul se vede

obligat să preia în noua reglementare o serie de dispoziţii care sunt deja în vigoare. Această preluare se

impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementări juridice, fie pentru a se articula

organic diferitele prevederi ale noului act normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de

dispoziţii să figureze, în acelaşi timp, în noua reglementare şi în acte normative anterioare, legiuitorul

va recurge la abrogarea elementelor redundante şi a altor texte care fără a fi identice îndeplinesc

aceleaşi funcţii juridice atât în vechiul act normativ, cât şi în cel nou.

În sfârşit, funcţia de trecere în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost

înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine se realizează numai prin

intermediul abrogării exprese directe. Prin această operaţiune se trec, din fondul activ al legislaţiei în

fondul pasiv al acesteia, actele normative care şi-au încetat aplicabilitatea fie ca urmare a înlocuirii lor,

fie datorită căderii lor în desuetudine. Îndeplinirea acestei funcţii intră, cu precădere, în sarcina

Consiliului Legislativ, care în temeiul art.154 alin. 2 din Constituţia României ,"în termen de 12 luni de

la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta

Constituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare."

În opinia noastră, această sarcină de asanare a legislaţiei de "ramurile ei uscate" este o

sarcină permanentă a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni fiind unul de recomandare, legat de

urgenţa asigurării concordanţei legislaţiei cu Constituţia după momentul apariţiei acesteia. Caracterul

permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ derivă şi din faptul că el este o autoritate publică

responsabilă de sistematizarea şi unificarea întregii legislaţii a României, ceea ce îl obligă la operarea

unei delimitări clare între legislaţia în vigoare şi cea aflată în fondul pasiv. În acest sens, art.63 alin.(2)

al Legii privind normele de tehnică legislativă, stabileşte că "În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi

unificare a legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect

exclusiv abrogarea mai multor acte normative." În activitatea desfăşurată de Consiliul Legislativ în

acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de acte normative, care au fost promovate şi au scos din

fondul activ al legislaţiei mii de acte normative abrogate tacit, prin contrarietatea lor cu Constituţia sau

cu alte legi ori care au căzut în desuetudine.

Consacrarea în Constituţie a termenului de 12 luni pentru asanarea legislaţiei de actele

normative abrogate tacit, ajunse la termen, căzute în desuetudine ori declarate neconstituţionale de

către Curtea Constituţională, este desigur o problemă care a devenit caducă în anii care au trecut de la 30

adoptarea Constituţiei până la prima sa revizuire. În opinia noastră, cu acest prilej, dispoziţiile art.150

alin.(2) din Constituţie, devenit prin renumerotare şi republicare art.154 alin.(2), ar fi trebuit

modificate, prin instituirea sarcinii permanente a Consiliului Legislativ de a examina conformitatea

legislaţiei cu Constituţia, această modificare fiind reclamată de orice revizuire a Constituţiei, inclusiv

cea din anul 2003.

b. Ajungerea la termen a normei juridice reprezintă o modalitate de ieşire din vigoare

aplicabilă în cazul normelor juridice temporare. În multe cazuri legiuitorul nu stabileşte norme juridice

cu o durată nedeterminată. El instituie norme juridice care se aplică o perioadă determinată de timp, o

lună, un an etc. Aceste norme juridice ies din vigoare la data pe care legiuitorul o stabileşte pentru

încetarea efectelor juridice ale acestora. Exemplul clasic în materie îl constituie legile bugetare, care au

o durată anuală, excepţie făcând cazul în care noua lege bugetară nu este adoptată înainte de data de 31

decembrie a anului bugetar. În astfel de cazuri, caracterul temporar al normei juridice se prorogă, ea

fiind menţinută în vigoare în virtutea unei norme constituţionale care stabileşte că dacă bugetul de stat

şi bugetul asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege, cu cel puţin 3 zile înainte de

expirarea exerciţiului bugetar, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale din anul precedent se aplică

în continuare, până la adoptarea noilor legi bugetare. Şi în acest caz, Constituţia se exprimă inadecvat,

deoarece aceste prevederi legale nu au în vedere momentul adoptării legii, ci intrarea acesteia în

vigoare. În sfârşit, există şi situaţii în care caracterul temporar al normei juridice rezultă din conţinutul

actului normativ, acesta vizând evenimente care se epuizează la anumite intervale de timp (de ex. actul

normativ se aplică salariaţilor disponibilizaţi în anumite condiţii).

c. Căderea în desuetudine reprezintă o altă modalitate de ieşire din vigoare a normelor

juridice. Această modalitate intervine atunci când ipoteza normei juridice a încetat să se mai raporteze

la relaţii sociale vii. Atunci când realităţile sociale ce cad sub incidenţa normei juridice încetează să

mai existe, norma juridică rămâne fără obiect şi îşi încetează aplicabilitatea.

Sunt şi rămân căzute în desuetudine după Revoluţia din 1989, bunăoară, normele juridice

referitoare la relaţiile cu autorităţile publice ale fostei puteri politice, care au fost desfiinţate de noua

putere politică. De asemenea, normele privitoare la relaţiile dintre unităţile socialiste au căzut în

desuetudine o dată cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piaţă şi cu apariţia unor noi

relaţii economice.

d) Deciziile Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţionalitatea unei legi

sau a unei ordonanţe ori a unor dispoziţii ale acestora. Potrivit art.147 alin.(1) din Constituţia

României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii

Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord 31

prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Acelaşi alineat precizează că pe durata acestui

termen de 45 de zile, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Aceste dispoziţii constituţionale ale alin.(1) al art.147 se cer a fi corelate cu cele ale alin.(4)

al aceluiaşi articol, în virtutea căruia ”Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial

al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”

Din aceste texte constituţionale este necesar să tragem noi concluzii.

Prin consacrarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, în

materie de constituţionalitate a legilor, ordonanţelor şi regulamentelor, se elimină confuziile anterioare,

în virtutea cărora deciziile Curţii Constituţionale ar fi avut forţă obligatorie doar cu privire la părţile

aflate într-un litigiu – inter partes litigantes – în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionaliate.

Cea de a doua concluzie pe care o reafirmă aceste noi texte constituţionale are în vedere

faptul că deciziile Curţii Constituţionale, luate în cadrul controlului a priori exercitat asupra legilor

înainte de promulgarea acestora, nu mai pot fi invalidate de Parlament.

A treia concluzie are în vedere faptul că proclamarea de către Curtea Constituţională a

neconstituţionalităţii unor dispoziţii din legi, ordonanţe sau regulamentele parlamentare, are ca efect

încetarea imediată a aplicării acestora, respectiv de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Termenul de 45 de zile, prevăzut de art.147 alin.(1) din Constituţie, care stabileşte că aceste decizii îşi

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, nu are nici o

relevanţă asupra datei de ieşire din vigoare a dispoziţiilor legale, ale unei ordonanţe sau ale unui

regulament, declarate neconstituţionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau

Guvernului. În acest interval de 45 de zile aplicarea dispoziţiilor declarate neconstituţionale este

interzisă. Termenul de 45 de zile obligă aceste autorităţi publice să-şi modifice textele declarate

neconstituţionale. Ele pot adopta un text constituţional în locul celui declarat de către Curte ca fiind

neconstituţional. În cazul în care nu operează aceste modificări, vidul legislativ creat operează de la

data publicării deciziei Curţii Constituţionale.

3. Caracterul activ al normei juridice Între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare, norma juridică este validă, ea

trebuie respectată de cei cărora li se adresează şi produce efecte juridice. Jean Carbonnier arăta, în acest

sens, că norma juridică este „un soare care nu apune niciodată”22.

În această perioadă de timp, norma juridică este în vigoare şi acţionează numai pentru

viitor23. Pentru acţiunea în timp a normei juridice este caracteristic faptul că ea acţionează, în principiu,

numai pentru viitor. Cu alte cuvinte, norma juridică nouă nu se poate aplica şi situaţiilor petrecute

înainte de intrarea sa în vigoare, ceea ce pe plan juridic dă expresie principiului neretroactivităţii legii. 22 A se vedea J. Carbonnier „Flexible droit ”, 6e, LG.D.J, Paris, p.51.23 A se vedea N. Popa, op.cit, pag.161.

32

De asemenea, norma juridică veche nu se poate aplica faptelor care se petrec sau sunt ulterioare ieşirii

din vigoare a normei juridice.

În cele mai multe cazuri, acţiunea unei norme juridice are în vedere momentul în care ea

intră în vigoare şi momentul în care îşi încetează aplicabilitatea. Dar, faptele ori situaţiile juridice

născute sub imperiul legii vechi continuă să existe şi sub imperiul legii noi. Moartea legii vechi nu

determină şi moartea drepturilor, faptelor sau situaţiilor juridice născute sub vechea lege. Cu toate

acestea, este posibil ca noua lege să aducă o nouă reglementare juridică în aceeaşi materie.

Principiul neretroactivităţii legii, înscris în Codul civil român şi în Codul penal român, a

reprezentat doar o parţială soluţionare a problemelor pe care le ridică neretroactivitatea legii, deoarece

el constituia doar o piedică pentru instanţele judecătoreşti, în calea aplicării retroactive a legii. Această

oprelişte nu acţiona şi în cazul legiuitorului, care avea posibilitatea să adopte legi cu efecte retroactive.

Pe acest fond al inexistenţei unei obligaţii constituţionale a legiuitorului de a respecta

principiul neretroactivităţii legii, au fost admise patru categorii de legi care pot avea efecte retroactive:

a. legile care proclamă expres retroactivitatea lor; b. legile interpretative; c. legile penale mai

favorabile şi d. legile declarative de drepturi sau confirmative.

În decursul timpului, aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile a fost adeseori

criticată, deoarece nu era de conceput ca ceea ce era neretroactiv pentru judecător să poată fi

retroactiv pentru legiuitor. În acest context, Puterea Constituantă a Portugaliei a decis înscrierea în

Constituţie, pentru prima dată în istoria omenirii, a principiului neretroactivităţii legii. Bazându-se pe

acest exemplu, constituantul român a generalizat excepţia din Codul civil şi a extins la nivelul tuturor

autorităţilor publice principiul neretroactivităţii legii.

Pentru aceste motive este necesar să se facă o netă distincţie între ceea ce îi este permis

legiuitorului, pe de o parte, şi ceea ce i se poate recunoaşte judecătorului sau celui care aplică legea, pe

de altă parte.

În ceea ce-l priveşte pe legiuitor, acesta, potrivit dispoziţiilor art.15 alin.(2) din Constituţia

României, este obligat să dea curs prevederilor în virtutea cărora „Legea dispune numai pentru viitor,

cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Nerespectarea lui constituie încălcarea

unei norme constituţionale, persoanele pe care legea le împuterniceşte putând sesiza Curtea

Constituţională cu privire la prevederile cu caracter retroactiv.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu

33

Acţiunea normelor juridice în spaţiu are în vedere teritoriul asupra căruia norma juridică

este validă. În principiu, norma juridică este teritorială, în sensul că ea este obligatorie pe teritoriul

statului sub a cărui autoritate s-a născut.

Teritoriul statului desemnează întinderile de uscat şi apă, ca şi subsolul şi spaţiul aerian

aflate în interiorul graniţelor statului respectiv. Teritorialitatea determină atât procesul de creare a

dreptului, cât şi limitele obligativităţii dreptului naţional. Dreptul creat de stat este izvorât din realităţile

naţionale, din datele esenţiale ale fenomenelor economice, sociale şi politice care se desfăşoară în

limitele teritoriului naţional. Sub aspectul obligativităţii, dreptul naţional vizează persoanele, bunurile,

actele, situaţiile juridice şi faptele juridice care se petrec pe teritoriul naţional. De la această regulă a

teritorialităţii acţiunii normei juridice în spaţiu există şi excepţii. Cea mai importantă dintre acestea o

constituie extrateritorialitatea, în virtutea căreia norma de drept a unui stat se poate aplica şi în afara

teritoriului său. Astfel, potrivit legii române, dispoziţiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se

aplică tuturor imobilelor „aflătoare în cuprinsul teritoriului României” chiar când ele se posedă de către

străini. Ca o excepţie de la principiul teritorialităţii, art.2 alin.2 al Codului civil stabileşte că dispoziţiile

legii române privitoare la starea civilă şi la capacitatea civilă a românilor se aplică acestora oriunde s-ar

afla. Această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.

De asemenea, hotărârile judecătoreşti, pronunţate în conformitate cu legea română, se pot

aplica şi pe teritoriul altor state.

Din cele expuse se poate constata că legea română este în acelaşi timp teritorială şi

extrateritorială.

Efectele de extrateritorialitate pot fi soluţionate în zile noastre de către dreptul internaţional.

Tratatele internaţionale pot permite ca pe teritoriul unui stat să se poată aplica legea altui stat, datorită

unor raţiuni legate de eficienţa luptei împotriva criminalităţii internaţionale, în special a crimei

organizate, a spălării banilor murdari, a traficului de carne vie şi de stupefiante etc.

Totodată, teritoriul prezintă importanţă pentru drept atunci când este vorba de soluţionarea

unor probleme teritoriale între state, de delimitarea apelor teritoriale ori de utilizarea spaţiului aerian. În

egală măsură deplasarea bunurilor şi a persoanelor în spaţiu este supusă reglementărilor juridice, mai

ales celor de ordin contractual.

Sub aspectul teritorialităţii legii este de observat faptul că legea română se referă la spaţiu,

cel puţin din trei puncte de vedere: situarea în spaţiu a persoanelor, situarea în spaţiu a bunurilor;

situarea în spaţiu a actelor şi a faptelor juridice.

Abordarea acestor probleme legete de aplicarea în spaţiu a normelor juridice ţine de dreptul

material. Sub acest aspect, în cazul persoanelor, localizarea lor în spaţiu este legată de determinarea

domiciliului, a reşedinţei, a sediului, elemente esenţiale pentru identificarea subiectului de drept, 34

elemente care au diverse consecinţe asupra exercitării drepturilor şi a asumării obligaţiilor. (În dreptul

internaţional privat determină legea aplicabilă, în dreptul constituţional persoana îşi exercită dreptul de

vot la domiciliul său, în dreptul civil domiciliul debitorului este locul plăţii datoriei etc.)

În ceea ce priveşte localizarea geografică a bunurilor, regula priveşte plata impozitelor,

publicitatea imobiliară, înmatricularea vehiculelor etc.

În ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept procesual, spaţiul geografic are şi aici un rol

determinant. Astfel, actele procesuale au în vedere domiciliul persoanei fizice sau sediul persoanei

juridice, locul situării bunurilor determină instanţa competentă, locul săvârţirii faptelor este determinant

în stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată etc.24

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de acţiunea acestora în

spaţiu. Persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu. Localizarea

persoanei într-un anumit spaţiu determină anumite consecinţe privitoare la statutul său, la drepturile

civile şi politice, în special la drepturile electorale.

Ţinând seama de asemenea împrejurări, se poate constata că pe un teritoriu naţional,

statutul persoanelor diferă, după cum aceştia sunt cetăţeni ai statului respectiv, străini sau apatrizi. În

funcţie de aceasta, se distinge regimul naţional acordat cetăţenilor statului respectiv de regimul

străinilor. Regimul naţional porneşte de la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi de la recunoaşterea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru toţi membrii statului respectiv. Regimul străinilor poate fi

identic cu cel al cetăţenilor sau poate diferi de acesta. Astfel, în unele state, străinii au acelaşi regim ca

şi cetăţenii statului respectiv, cu excepţia drepturilor politice care nu li se acordă decât în anumite

limite. În România, potrivit Constituţiei, străinii, în privinţa protecţiei generale a averilor şi a

persoanelor, se bucură de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români (art.18 alin.(1). Sunt exceptate de la

această regulă drepturile electorale, dreptul de a ocupa funcţii publice şi dreptul de a face parte din

partide politice, care se recunosc în exclusivitate cetăţenilor români. Cu toate acestea, potrivit art.16

alin.(3) din Constituţie, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile

legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. De asemenea, în condiţiile aderării

României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul

de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale. Pe cale de consecinţă, art.38 al

Legii fundamentale stabileşte dreptul românilor de a fi aleşi în Parlamentul European, instituind,

totodată, şi dreptul acestora de a-şi alege reprezentanţii în acest forum al Uniunii Europene.

24 A se vedea J.L. Bergel, op.cit. pag.133 şi urm.35

Un regim distinct pentru străini este regimul naţiunii celei mai favorizate, în virtutea căruia

într-un stat, străinii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi confraţii lor cei mai favorizaţi. Aceste drepturi

recunoscute străinilor pot privi libertăţi economice, comerciale, exercitarea drepturilor civile etc.

În privinţa acţiunii normei juridice asupra persoanei este necesar să mai precizăm că pe

teritoriul unui stat, statutul cetăţenilor este nediscriminator. Cu toate acestea, este posibil ca unii

cetăţeni să se bucure de anumite imunităţi şi privilegii care izvorăsc din garantarea exerciţiului liber al

profesiunii, funcţiei sau mandatului. În această categorie pot intra demnitarii, persoanele alese în funcţii

publice, judecătorii etc.

O altă situaţie pe care o întâlnim, are în vedere imunităţile şi privilegiile din dreptul

internaţional. În această materie, se bucură de privilegii şi imunităţi şefii de stat, diplomaţii şi

funcţionarii publici internaţionali. Imunitatea acestora se poate referi la imunitatea de jurisdicţie ori la

acordarea unor facilităţi de ordin economic în materie comercială.

Bibliografie de referinţă

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Opţională

Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.H.Beck,

Bucureşti, 2006.

Lucrarea de evaluare nr. 1

Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi acţiunea în timp a normei juridice cu cele trei momente esenţiale: intrare în vigoare, durată în timp şi ieşire din vigoare.

Această lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 18.10.2008. Se va acorda 1 punct (10% din nota finală) pentru rezolvarea corespunzătoare a sarcinii.

Întrebări de autoevaluare

Definiţi conceptul de normă juridică şi precizaţi trăsăturile acesteia

Identificaţi pe diferite exemple de norme juridice structura acestora

36

Enumeraţi şi analizaţi modalităţile de ieşire din vigoare a unei norme juridice

Precizaţi care sunt regulile de intrare în vigoare a unei norme juridice

37

MODULUL 3 : IZVOARELE DREPTULUIScopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunea de izvor de drept şi accepţiunile conceptului.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:

Să facă distincţia între conceptul de izvoar real şi conceptul de izvor formal

Să precizeze care sunt izvoarele formale ale dreptului

Să definească tipurile de legi existente în sistemul nostru de drept

Conceptul de izvoare ale dreptului are o dublă determinare. Se vorbeşte astfel despre izvoare reale

şi despre izvoare formale ale dreptului.

§ 1. Izvoarele reale ale dreptului

Izvoarele reale ale dreptului constituie obiect de studiu pentru Teoria Generală a Dreptului.

Această disciplină este chemată să stabilească în ce măsură dreptul pozitiv poartă amprenta unor factori

exteriori cum ar fi cadrul geografic, mediul social-economic, sistemul politic sau factorul uman. În

măsura în care astfel de factori exteriori fenomenului juridic determină configuraţia şi conţinutul

reglementărilor juridice, ei devin izvoare reale ale dreptului. În rândul cercetătorilor care s-au consacrat

analizei izvoarelor reale ale dreptului, numele lui François Gény este de referinţă. Totodată, în

literatura noastră de specialitate "dat"-ul dreptului a fost studiat şi prin prisma factorilor de configurare

a dreptului.

În rândul celor care şi-au consacrat opera studiului procesului de creare a dreptului, numele lui

François Gény rămâne de referinţă. În viziunea marelui metodolog francez, procesul de creare a

dreptului este inevitabil legat de conceptele de "dat" şi "construit" în drept. Autorul francez operează o

distincţie clară între ceea ce "preexistă" fenomenului juridic şi ceea ce se naşte din explorarea acestei

necunoscute prin intermediul ştiinţei şi tehnicii.

Se poate observa că în modelul oferit de omul de ştiinţă francez, pentru procesul de creare a

dreptului, elementul de bază îl constituie "dat"-ul dreptului, la a cărui descoperire şi transpunere în

procesul creării dreptului un rol determinant revine ştiinţei şi tehnicii juridice. Aşa cum remarcă autorul

francez, activitatea de creare a dreptului oscilează între doi poli de sine-stătători "dat"-ul şi

"construitul".25

Prin "dat"-ul dreptului se înţelege acea realitate socială exterioară dreptului pozitiv care-i

conferă acestuia substanţialitatea necesară pentru a exista. În concepţia lui François Gény, "dat"-ul 25 A se vedea F.Gény, Science et technique en droit privé positif, Première Partie, Recueil Sirey, Paris, 1922, p.96-97.

38

dreptului este format din patru elemente constitutive, care formează baza oricărui sistem juridic: 1.

"dat"-ul real sau pur natural; 2. "dat"-ul istoric; 3. "dat"-ul raţional; 4. "dat"-ul ideal. Aceste

componente ale "dat"-ului dreptului au fiecare rolul lor în a sugera direcţiile principale ale dreptului

pozitiv.26

În opinia autorului , "dat"-ul real sau natural al dreptului pozitiv rezidă în acele condiţii

fundamentale care stau la baza umanităţii. Acestea pot fi de natură fizică sau morală (climă, sol,

producţie, constituţie anatomică şi psihologică a omului, aspiraţii morale, sentimente religioase etc.), de

natură economică, politică sau socială. Aceste realităţi nu creează prin ele însele regulile juridice, dar le

prescriu contururile şi, mai ales, se instituie în mediul necesar pentru naşterea lor.27

"Dat"-ul dreptului ne apare astfel ca un element multiplu, similar conceptului roman de jus

naturale ... quod natura omnia animalia docuit. El nu se confundă cu dreptul ca atare, dar constituie

baza inexorabilă a acestuia. În demonstrarea acestor idei, autorul îl citează pe Montesquieu care privea

legile ca raporturi necesare ce decurg din natura lucrurilor.28 Toate aceste elemente vin să dea expresie

"dat"-ului real al dreptului.

În ceea ce priveşte "dat"-ul istoric, acesta ne apare ca un "dat" natural consolidat de istorie.

Elementele "dat"-ului real sau natural, în timp, dau naştere unui fond de precepte, care servesc drept

cadru al conduitei umane, modelându-i aspectele exterioare. Elementele materiale, brute, şi totodată,

pasive ale organizării juridice, conţin în ele însele regulile necesare pentru dirijarea voinţelor umane,

ele fiind un fel de drept postulat de viaţă.29

"Dat"-ul istoric este prin el însuşi vag şi universal în linii mari, dar particular în detalii şi

susceptibil de modificări prin reformele juridice la care este supus.

"Dat"-ul raţional al dreptului reprezintă direcţia fundamentală care asigură, în măsura

posibilului, elaborarea ştiinţifică a dreptului pozitiv.

În opinia lui F.Gèny, acest "dat" raţional reprezintă fondul esenţial al dreptului natural

clasic. El constă în regulile de conduită pe care raţiunea le extrage din natura omului şi din legăturile

sale cu lumea.30

Pentru explicitarea "dat"-ului raţional este necesar să se facă apel la noţiunea de justiţie,

înţeleasă ca virtute ce tinde spre just. Pentru F.Gèny, justul trebuie înţeles în dimensiunea sa obiectivă.

Din această perspectivă, el ne apare ca un principiu esenţial care include ideea de ordine, de echilibru,

26 Ibidem, Second Partie, p.371.27 Ibidem, p.371.28 Ibidem, p.375.29 Ibidem, p.376-377.30 Ibidem, p.381.

39

conformă găsirii armoniei morale în substanţa sa externă, în manifestările sale, bazată pe condiţiile

efective ale vieţii omului în societate.31

„Dat”-ul ideal nu reprezintă nici realităţi concrete, nici condiţii de ordin naţional, nici o

zestre istorică, ci o simplă tendinţă către o organizare dezirabilă a raporturilor juridice. El apare ca un

răspund la aspiraţiile morale şi sociale ale civilizaţiei, ceea ce îl face să fie supus modificărilor în spaţiu

şi timp, datorită subiectivităţii sale. „Dat”-ul ideal nu are în sine autoritatea de a influenţa decisiv

raţiunea pură, interpretarea naturii în lumina istoriei, dar o poate completa, intervenind ca un

instrument esenţial al progresului juridic.32

Pe acest fond, spune F.Gèny, elaborarea ştiinţifică a dreptului este o coordonată a

descoperirii "dat"-ului dreptului.

Factorii de configurare a dreptului. Sub această denumire cercetătoarea română Anita

Naschitz a înţeles să examineze "dat-ul" dreptului sau mai precis substratul antologic al dreptului

pozitiv. Deosebirile faţă de abordarea şcolii libere a dreptului, reprezentată de François Gény sunt

dictate de rezultatele obţinute de ştiinţele juridice în secolul XX, de noile acumulări ale ştiinţei şi de

concluziile la care au ajuns cercetătorii ştiinţifici în cea de a 2-a jumătate a ultimului secol al mileniului

II. Astfel, dacă François Gény considera că din dat-ul dreptului fac parte 1. "dat"-ul real sau pur

natural; 2. "dat"-ul istoric; 3. "dat"-ul raţional şi 4. "dat"-ul ideal, Anita Naschitz pune la baza

procesului de creare a dreptului factorul natural, cadrul social-politic şi factorul uman.33

a. Mediul natural, ca factor de configurare a drept ului a fost identificat ca atare pentru

prima dată de Montesquieu, care în Spiritul legilor arată că "Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile

fizice ale ţării; cu clima - rece, caldă sau temperată - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa.

După cum se poate observa, Montesquieu, îi sugerează legiuitorului să nu adopte soluţii

contrare condiţiilor naturale în care sălăşluieşte destinatarul dreptului. Acest sfat dictat de înţelepciunea

savantului francez, sugerează faptul că între mediul natural, viaţa socială şi reglementările juridice

există o inexorabilă legătură, în virtutea căreia configuraţia dreptului trebuie să ţină seama de realităţile

fizice naturale.

31 Ibidem, p.392.32 Ibidem, pag.37133 În literatura de specialitate, factorii de configurare a dreptului sunt priviţi în mod diferit. În rândul acestora intră: a)

mediul natural, care cuprinde factori de ordin geografic, demografic, biologic; b) cadrul istoric, etnic, naţional; c) cadrul social-economic; d) sistemul politic; e) cadrul cultural-ideologic (creaţia spirituală, ideologia, religia, cultura în general; f) factorul internaţional, precum şi factorul uman. A se vedea I.Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 1998, p.38-39.

40

În opinia Anitei Naschitz34, cadrul natural reprezintă interacţiunea complexă a factorilor

geografici, demografici şi biologiei. Influenţa pe care mediul geografic o exercită asupra legiuitorului

nu se manifestă în mod direct, ci mijlocit prin intermediul factorului social-politic. Cu alte cuvinte

oamenii trăiesc într-un cadru geografic, sunt supuşi unor exigenţe naturale de coabitare, sunt constrânşi

să-şi organizeze viaţa în funcţie de variaţiile climatice, de resursele naturale de care dispun, de bogăţiile

solului şi subsolului, de gradul de poluare a mediului înconjurător, de facilităţile de comunicare oferite

de mediul geografic etc. Ansamblul acestor componente ale factorului natural îşi pune amprenta

asupra statutului social al oamenilor, asupra relaţiilor social-umane, asupra formelor de organizare,

social-politică şi, pe această cale, determină conţinutul reglementărilor juridice. În modelul modernist

de elaborare a dreptului se ajunge ca anumite imperative sociale să determine o relaţie directă între

factorii naturali şi conţinutul normelor juridice. Astfel, împărţirea terenurilor în agricole şi neagricole,

impune legiuitorului un regim propriu de reglementare pentru fiecare categorie. Gradul de poluare a

mediului înconjurător îl determină pe legiuitor să instituie o anumită reacţie de protecţie a echilibrului

ecologic (el stabileşte limitele admise ale noxelor, stabileşte sancţiuni pentru depăşirea acestora,

instituie organe de supraveghere şi control etc.).

Alături de factorii geografici, celelalte componente ale cadrului natural exercită şi ele

presiuni asupra legiuitorului. Astfel, componentele demografice, biologice sau fiziologice îşi pun

amprenta asupra stării de sănătate sau vitalitate a populaţiei, asupra proceselor de mortalitate, tinereţe

sau îmbătrânire a populaţiei, ceea ce pune în faţa corpului electoral soluţii pentru preîntâmpinarea

fenomenelor negative, soluţii de care legiuitorul ca mandatar al poporului este dator să le integreze în

politici de protecţie socială şi în reglementări juridice corespunzătoare.

Influenţa cadrului natural asupra conţinutului reglementărilor juridice este dependentă de

presiunea pe care elementele sale componente o exercită asupra factorului social-politic şi asupra

legiuitorului. Există cazuri în care această presiune este aproape inexistentă, dar există şi cazuri în care

constrângerile sale sunt inexorabile. Astfel, într-un stat în care fenomenele naturale se desfăşoară în

limitele unor parametri normali, legiuitorul nu va fi obligat să intervină prin măsuri constrângătoare

asupra derulării relaţiilor sociale în cele patru anotimpuri. Dar, atunci când fenomenele naturale sunt

acompaniate de fenomene periculoase sau chiar catastrofe, legiuitorul nu poate să nu reacţioneze prin

măsuri prompte menite să prevină catastrofele şi să înlăture consecinţele acestora sau ale dezastrelor

naturale.

34 A se vedea Anita M.Nachitz, Teorie şi practică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.62 şi urm.

41

La fel se întâmplă şi în cazul fenomenului demografic, mai ales astăzi, când densitatea

populaţiei pe unităţi de suprafaţă impune luarea unor măsuri de protecţie pe linie medicală, de protecţie

a mediului, de aprovizionare cu apă, alimente etc. În felul acesta legiuitorul este obligat să se pronunţe

şi asupra unor măsuri menite să încurajeze sau să descurajeze creşterea necontrolată a populaţiei,

recurgând la măsuri de plening familial.

b. Cadrul social-politic ca factor de configurare a dreptului desemnează sistemul de

organizare socială şi politică, aici incluzându-se sistemul de organizaţii politice şi societatea civilă,

statul şi partidele politice, raporturile dintre popor şi guvernanţi, mecanismele de transpunere în viaţă a

politicii statale, cadrul general de manifestare a libertăţii umane, de exprimare a pluralismului politic şi

de afirmare a personalităţii umane.

Cadrul social-politic dă expresie în egală măsură regimului politic existent, dar şi trecutului

istoric al titularului puterii politice. În dimensiunea social-politică a "dat"-ului dreptului se interferează

elementele trecutului cu ale prezentului, dimensiunile istorice ale civilizaţiei naţionale cu datele

cotidiene ale manifestării pe plan social şi politic a poporului.

Dimensiunea social-politică a configurării dreptului include în manifestările sale dreptul

societăţii date, în întreaga sa pozitivitate, cât şi substraturile istorice ale existenţei sale. Privit în

multidimensionalitatea sa, dreptul obiectiv este ţinta principală a acţiunii cadrului social-politic asupra

procesului de creare a normelor juridice. Practic, sub presiunea factorilor imediaţi ai cadrului social

politic, asupra legiuitorului se răsfrâng cele mai puternice critici cu privire la dreptul existent şi cele

mai substanţiale idei de modificare şi transformare a acestuia. Mai mult decât atât, cadrul social-politic

se manifestă ca o sursă permanentă de inspiraţie a legiuitorului şi prin faptul că în acest mediu se

cristalizează sistemul de valori ale societăţii, fundament ce configurează viitoarea înfăţişarea a acţiunii

politice şi, în cele din urmă, a legii.

De bună seamă, din structura cadrului social-politic nu pot lipsi fundamentele economice

ale dreptului, raportate la sistemul de organizare a economiei naţionale, la stadiul dezvoltării sale, la

eficienţa economică, la nivelul veniturilor populaţiei şi la gradul de satisfacere a trebuinţelor sociale pe

baze salariale sau de protecţie socială.

Multitudinea factorilor care formează cadrul social-politic al configurării reglementărilor

juridice nu poate fi surprinsă în câteva rânduri, după cum nici seria infinită a combinaţiilor ce pot

interveni între aceşti factori. Esenţial ni se pare să atragem atenţia asupra primejdiei de a neglija

complexitatea interacţiunilor economice, pe de o parte, şi a celor economice, sociale şi politice, pe de

altă parte, în procesul de creare a dreptului. Este de la sine înţeles că astfel de conexiuni, de

42

interdependenţe nu pot fi subiectivate. Orice neglijare a caracterului obiectiv al corelaţiilor devine o

piedică în calea progresului social. De aici, se naşte ideea ca legiuitorul să fie neutru, să aprecieze

ştiinţific datele ce stau la baza procesului de legiferare, să ia în considerare interesul naţional şi să fie

neiertător cu cei care îl subminează în teoria şi practica elaborării textelor legislative.

c. Factorul uman, cel de al treilea factor de configurare a dreptului, se cere a fi privit într-o

dublă ipostază:

1. ca subiect de drept şi 2. ca subiect al procesului de creare a dreptului.

Observarea omului ca subiect de drept trebuie să pornească de la premisa că întreaga

activitate de creare şi aplicare a dreptului pleacă de la om, de la individ, de la fiinţa umană. Dreptul prin

întregul său conţinut se adresează omului, el se manifestă prin om şi pentru om. În această triadă, omul

este creatorul unei ordini sociale distincte, de care el are nevoie pentru a supravieţui şi pe care el o

apără şi o subminează în egală măsură. Acest paradox nu poate rămâne în afara oricărei explicaţii.

Pentru a da un sens contradictorialităţii acestor termeni este suficient să arătăm că la necesitatea umană

firească de a se institui în societate o ordine utilă, apare imperativul existenţei dreptului; dar, existenţa

dreptului este dependentă de creativitatea umană, ceea ce face ca omul să devină creatorul propriului

său drept, iar aceste drepturi se răsfrâng şi asupra celorlalţi membri ai colectivităţii. Deşi această creaţie

normativă este în egală măsură utilă tuturor celor cărora li se adresează, respectarea şi încălcarea

normelor instituite de către autorul său este o serie statistică în care sunt prezenţi şi cei care au creat

legea şi cei cărora li se adresează. Întrebarea care se pune pentru a explica astfel de situaţii are în

vedere un "de ce?", care se proiectează inexorabil în conştiinţa legiuitorului raţional, a legiuitorului

care caută soluţii pentru respectarea legii şi nu pentru încălcarea acesteia. Dar, poate fi oare găsit

legiuitorul care nu încalcă legea? Răspunsul la o asemenea întrebare este pe cât de greu de dat, pe atât

de greu de atins. Cu toate acestea, istoria curge, iar timpul nemilos uită nuanţele şi poartă pe aripile sale

doar ideea de drept.

§ 2. Izvoarele formale ale dreptului

Prin izvor formal al dreptului se înţelege instrumentul juridic prin intermediul căruia se

exprimă "dat"-ul dreptului sau prin care izvoarele reale ale dreptului se convertesc în drept pozitiv.

În concepţia modernistă asupra dreptului, trecerea de la "dat" la "construit" în drept se face prin

intermediul voinţei generale, instrument universal valabil pentru caracterizarea statului de drept.

Voinţa generală face ca dreptul să exprime interesele generale ale societăţii, să dea expresie

voinţei naţiunii.

43

Această voinţă generală se manifestă în forme de exprimare a dreptului, în opţiuni politice

necesare pentru organizarea vieţii în comun a membrilor unei entităţi naţionale sau supranaţionale.

Expresia normativă a unor astfel de exigenţe rezidă în lege - actul suprem de exprimare a voinţei

statale, în jurisprudenţă - formă derivată de manifestare a aceleiaşi voinţe, în cutumă - exigenţă

imperativă a voinţei unei colectivităţi date şi în doctrină, înţeleasă ca mod raţional de exprimare a

voinţei generale în sprijinul înfăptuirii justiţiei.

Diferenţierea izvoarelor formale ale dreptului provine din modalitatea practică de exprimare a

raţionamentului logic care pune în valoare regula de conduită care prin intermediul voinţei generale se

transformă în normă juridică.

În rândul izvoarelor formale ale dreptului intră legea, cutuma, jurisprudenţa şi doctrina

juridică, fiecare având un mod propriu de formare şi validare juridică. Diferite de la un bazin de

civilizaţie juridică la altul, de la o epocă istorică la alta şi de la un stat la altul, izvoarele formale ale

dreptului dau expresie unor moduri distincte de înfăptuire a justiţiei şi a reglării relaţiilor sociale pin

intermediul imperativelor juridice.

Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului prezintă o deosebită relevanţă pentru

cunoaşterea importanţei şi rolului acestora în procesul de creare şi aplicare a normelor juridice.

În cadrul clasificării izvoarelor formale ale dreptului, o primă distincţie se face între izvoare

scrise şi izvoare nescrise. La baza acestei clasificări se află modul de formare, redare şi comunicare a

normelor juridice. Cele redate în forma scrisă formează categoria izvoarelor scrise, categorie în care

intră legea; în categoria izvoarelor nescrise intră cutuma, izvor primar al dreptului, care este redat şi

transmis de la o generaţie la alta pe cale orală.

Un alt criteriu al clasificării izvoarelor formale ale dreptului îl constituie modalitatea de

înscriere directă sau indirectă în dreptul pozitiv. Sub acest aspect deosebim izvoare directe şi izvoare

indirecte. În rândul izvoarelor directe intră legea şi cutuma, iar din categoria izvoarelor indirecte fac

parte jurisprudenţa şi doctrina. Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt concepute uneori ca izvoare propriu-

zise ale dreptului. Dar, atunci când ele se impun ca izvoare formale ale dreptului, acest fapt se

datorează tăriei argumentelor pe care ele le prezintă în procesul de aplicare a legii. De aceea ele mai

poartă şi denumirea de autorităţi. Caracterul lor indirect rezultă din faptul că ele provin din

interpretarea izvoarelor directe, respectiv a legii sau a cutumei.

În sfârşit, o ultimă clasificare a izvoarelor formale ale dreptului are în vedere distincţia dintre

izvoare oficiale şi izvoare neoficiale. În categoria izvoarelor oficiale intră legea şi jurisprudenţa, iar în

cea a izvoarelor neoficiale, cutuma şi doctrina juridică. Caracterul oficial al izvoarelor dreptului derivă

44

din faptul că ele sunt o creaţie a autorităţilor publice înzestrate cu competenţă în domeniul instituirii

normelor juridice.35

Elementul distinctiv al instituirii oficiale a normelor juridică rezidă în crearea nemijlocită a

dreptului de către stat şi în generalizarea respectului faţă de lege la nivelul întregii colectivităţi

naţionale. Spre deosebire de acestea, izvoarele neoficiale, cutuma şi doctrina, se impun prin faptul că

normele juridice pe care le impun nu îmbracă un caracter formal, ele sunt create în virtutea

imperativelor pe care judecătorul le desprinde din natura lucrurilor, din logica faptelor sociale, pentru a

da expresie imperativelor de justiţie sau echitate socială, născute sub comandamentele lui suum cuique

tribuere.

Cutuma juridică reprezintă sursa primordială a dreptului. Originea ei este legată de primele

forme de organizare socială. Cutuma, înainte de a fi un izvor formal al dreptului, a fost un fenomen

sociologic, un comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini sociale în acord cu imperativele

supravieţuirii colectivităţii sociale date.

Trecerea de la fenomenul social al cutumei la dimensiunea sa juridică s-a produs o dată cu

conştientizarea menţinerii prin forţă colectivă a ordinii primitive. În momentul în care organizarea

socială a simţit că existenţa sa nu poate fi menţinută fără susţinerea coercitivă a cutumelor, riturilor,

obiceiurilor şi tradiţiilor specifice traiului în comun, au apărut elementele distinctive ale normei

juridice.

Astfel la baza cutumei juridice se află un element material şi un element psihologic. Elementul

material rezidă în comportamente umane tipice, permanente şi care durează în timp pe baza

asentimentului celor interesaţi. Elementul temporal era exprimat de romani prin longa, inveterata,

diuturna, antiquitus probata consuetudo.

La acest element material se adaugă un dublu element psihologic, care justifică dreptul

subiectiv (opinio juris) şi sancţiunea normei juridice (opinio necessitatis)36.

Se poate astfel constata că norma juridică are ca izvor primordial o regulă de conduită care

domină organizarea socială prin constanţă, repetabilitate şi consens în privinţa respectării acesteia.

Atunci când încălcarea cutumei a dus la prejudicierea vieţii comune, s-a născut reacţia socială

împotriva acesteia - sancţiunea juridică. Această reacţie era organizată şi dictată de o autoritate publică,

diferită de la un sistem de drept la altul, până la dreptul modern, când impunerea cutumei a intrat în

competenţa statului, a titularului modern al forţei publice.

35 A se vedea Jean Louis-Bergel, Théorie Générale du Droit, 3e éditions, Dalloz, Paris, 1999, p.51-52.

36 A se vedea V.Hanga, Dreptul şi tehnica juridică, Încercare de sinteză, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.82.45

De aici nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia cutuma ar fi o creaţie statală. Dimpotrivă,

cutuma reprezintă o creaţie populară instinctivă, un obicei instituit de colectivităţile sociale pentru

salvgardarea existenţei lor. O dată cu apariţia statului, acesta a introdus în propria sa ordine juridică

obiceiurile, înzestrându-le cu garanţii statale. În felul acesta, cutuma a supravieţuit şi a devenit o normă

juridică ocrotită statal. Momentul esenţial în evoluţia cutumelor ca izvor de drept l-a constituit

reproducerea acestora în repertorii sau codificarea acestora. În România, sunt cunoscute ca repertorii de

cutume juridice Pravila lui Matei Basarab, Codul lui Calimah etc. Pe plan internaţional este

semnificativ în acest sens, ordinul lui Carol al VII-lea, care în anul 1453, a dispus redactarea în scris a

cutumelor. Acest proces a continuat şi s-a finalizat în Codul lui Napoleon.

Se poate constata că la originile organizării sociale se află cutuma. În zilele noastre, acest izvor

de drept nu mai are importanţa pe care a avut-o în dreptul primitiv ori în Evul Mediu.

Ceea ce este însă caracteristic pentru sistemul de drept romano-germanic, inclusiv pentru

dreptul românesc, este faptul că în manifestările sale contemporane, cutuma juridică se manifestă ca

izvor de drept doar în condiţii în care legea o recunoaşte ca atare. Astfel, potrivit art.970 Cod civil:

"Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă.

Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,

obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa."

De asemenea, art.429 alin.2 C.civ. stabileşte: "Arborii care se pot scoate dintr-un seminariu de

pomi, fără degradarea acestuia nu vor face parte din uzufruct, decât cu îndatorire, pentru uzufructuar,

de a se conforma obiceiului local în privinţa înlocuirii lor."

În astfel de cazuri, ca şi în altele prevăzute de Codul civil, cutuma se instituie în izvor de drept

în virtutea legii.

Cutuma mai este recunoscută ca izvor de drept în sistemele moderne de drept pe planul

dreptului constituţional. În bună măsură, normele dreptului constituţional englez sunt norme

cutumiare, în absenţa unei constituţii scrise a Angliei.

Totodată, normele dreptului obişnuielnic sau ale dreptului cutumiar sunt prezente în dreptul

parlamentar, ca reglementare suplimentară a organizării şi funcţionării adunărilor parlamentare. Ca

atare, în multe parlamente naţionale, regulamentele de organizare şi funcţionare a acestora se

completează cu norme juridice de sine-stătătoare, consacrate prin continuitate şi necontestare. Ele

formează izvoarele cutumiare ale dreptului parlamentar.

În sfârşit, cutuma se manifestă ca izvor de drept pe planul dreptului internaţional, aici

îmbrăcând forma unui ansamblu de norme de conduită, adeseori devenite uzanţe diplomatice, care fără

să ştirbească specificul solemnităţilor specifice dreptului internaţional, le conservă ori le ridică la

rangul de norme sau principii unanim admise.46

Forţa juridică a cutumei juridice, în sistemul nostru de drept izvorăşte din lege. Cutuma juridică

este izvor de drept doar în măsura în care legea îi recunoaşte acest caracter obligatoriu. Ca atare,

cutuma acţionează secundum legem, fiind un instrument de completare a prevederilor legale. Ca atare,

dreptul românesc nu admite cutuma contra legem sau supra legem, ci o subordonează prevederilor

legale.

Doctrina juridică

Doctrina, ca izvor al dreptului, cuprinde soluţiile juridice pe care doctrinarii dreptului le

impun în procesul înfăptuirii justiţiei. Nu orice cercetare ştiinţifică a dreptului este doctrină juridică.

Sub această denumire se impun doar soluţiile juridice formulate de ştiinţa juridică de care judecătorul

ţine seama în hotărârile judecătoreşti în virtutea teoriei argumentelor.

Originile doctrinei juridice, ca izvor de drept, trebuie căutate în Roma antică, unde soluţiile

date de jurisconsulţii urbei deveneau surse de inspiraţie obligatorii pentru judecători. La originea

acestei situaţii se afla imperativul asigurării concordanţei dintre hotărârea judecătorească şi prescripţiile

normei juridice, în condiţiile în care judecătorul nu era un profesionist. În aceste condiţii, soluţiile

juridice izvorau din înţelepciunea jurisconsultului, care devenea izvor de drept. În cele mai multe

cazuri, izvorul acestei surse era anonim, ceea ce a dat naştere dreptului pretorian, respectiv

jurisprudenţei.

În anii care au urmat, experienţa juridică a omenirii nu s-a dezlipit de influenţa doctrinei

juridice. Ea a continuat şi continuă şi astăzi să apere soluţii raţionale, atât în procesul de creare a

dreptului, cât şi în cel de aplicare a reglementărilor juridice.

În dreptul romano-germanic, doctrina juridică nu constituia un autentic izvor de drept. Cu

toate acestea, ea se situează în rândul surselor dreptului bazate pe autoritatea argumentelor. În acest

sens, soluţiile oferite de doctrina juridică se instituie în surse de inspiraţie judiciară. Ele permit

corectarea unor erori de practică judiciară sau influenţează procesul creaţiei legislative.

Jurisprudenţa

Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor judecătoreşti date într-un anumit stat. În

acest sens, jurisprudenţa nu este izvor de drept. Dar, în cadrul jurisprudenţei există anumite hotărâri

judecătoreşti care se instituie în precedente judiciare şi care constituie izvoare formale ale dreptului. Cu

toate acestea, jurisprudenţa reprezintă un sistem închegat raţional, de aplicare a legii, care nu poate fi

contrazis de un judecător singular, în virtutea independenţei sale, fără a fi sancţionat în cadrul

controlului judecătoresc ierarhic.

Atunci când vorbim de izvoare de drept, jurisprudenţa se reduce la precedentul judiciar.

Validarea acestuia ca izvor de drept este legată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către o

instanţă judecătorească superioară. Regulile individuale stabilite prin această hotărâre judecătorească 47

devin "norme juridice", surse obligatorii de formulare a unor sentinţe judecătoreşti, în cazuri similare,

de către instanţele inferioare.

Cercetarea jurisprudenţei ca izvor de drept nu poate face abstracţie de faptul că, sub aspect

diacronic, precedentul judiciar este, la rândul său, inspirat din cutuma juridică şi din doctrina juridică.

În mod cert, soluţiile judiciare odată formulate îşi urmau propria lor soartă. Se poate

aprecia că decizia judiciară reprezenta impactul justiţiei ori al injustiţie. Aici se oprea magnifica ordine

a justiţiei oprită să vadă faptele asupra cărora se pronunţa.

Cu toate acestea, soluţiile date de pretorul roman, sfătuit de jurisconsult, au devenit izvor de

drept, sursă inalterabilă a dominaţiei imperiale. Pe această cale, judecătorul a dat naştere dreptului

pretorian, jurisprudenţa din care s-a născut dreptul contemporan.

Jurisprudenţa se constituie într-un veritabil izvor de drept prin faptul că împlinirea legii se

face în opera de jurisdicţie. În sistemul nostru juridic, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti ca izvor de

drept pare inadmisibilă. Nici unul din teoreticienii dreptului nu recunosc şi nici nu vor recunoaşte rolul

exorbitant al practicii judiciare, atât în procesul de creare a dreptului , cât şi în cel de aplicare.

Dacă în procesul de creare a dreptului, influenţa practicii judiciare joacă un rol de

exercitare a presiunii dictate de argumente de autoritate, în rest, precedentul judiciar se extinde, prin

unicitatea soluţiei propuse şi a sentinţei judecătoreşti care o consacră. Sub acest aspect, al extinderii

soluţiilor judecătoreşti prin intermediul deciziilor luate, practica judiciară se instituie într-un adevărat

izvor de drept. În plus, potrivit art.315 C.proc.civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."

Practica judiciară ni se înfăţişează ca un autentic izvor de drept şi atunci când este vorba de

deciziile Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţionale diferite prevederi ale legii în

vigoare, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. De asemenea, în categoria izvoarelor de drept intră

şi deciziile Curţii Supreme de Justiţie date în cazul recursului în interesul legii şi deciziile Curţii

Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele în care statul român este parte.

Legea

În sistemul de drept romano-germanic, legea se instituie în principalul izvor de drept. În

acest sistem de drept, prin lege se înţelege orice act normativ emis de autorităţile publice. Ca atare, în

înţeles larg, legea se referă atât la actul normativ emis de Parlament, cât şi la actele normative emise de

autorităţile puterii executive şi ale administraţiei publice.37

Legea, sub aspect formal, este actul normativ emis de Parlament, în conformitate cu

normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. Alături de această

37 A se vedea M.A.Glendon, M.W.Gordon, C.Osakwe, Comparative Legeal Tradisions in a Nutshell, West Publishing CO., St.Paul Minn, 1982, p.120 şi urm.

48

definiţie restrânsă a legii - stricto sensu -, există şi o altă accepţiune a legii care conferă denumirea de

lege oricărui act normativ, indiferent de la cine emană. Această definire a legii - lato sensu - evocă

ideea de obligativitate a normelor juridice, indiferent de autoritatea publică emitentă a unui act

normativ. Mircea Djuvara defineşte legea ca o normă juridică generală cu caracter obligatoriu şi

permanent, prescrisă de o autoritate publică de stat, eventual sub sancţiunea forţei publice.38 Aşa cum

se poate observa cu uşurinţă, definiţia dată legii de către Mircea Djuvara este astăzi depăşită. Pentru cei

care înţeleg sensul dublu al noţiunii de lege, definiţia dată de Mircea Djuvara are în vedere doar sensul

larg al acestei noţiuni. În plus, se observă că autorul alunecă în capcana reducerii legii la norma

juridică, ceea ce contrazice orice construcţie sistemică a dreptului, în cadrul căreia norma juridică este

elementul de bază al sistemului, iar legea o formă exterioară de exprimare a normei juridice, de cele

mai multe ori a unei pluralităţi de norme juridice. Astăzi putem spune cu claritate că legea, nu se

confundă cu norma juridică. Legea este, în mod evident, forma de exprimare a normelor juridice, a

voinţei legiuitorului de a da expresie unor comandamente sociale care se modelează în norme juridice.

Pentru definirea legii este necesar să se evidenţieze şi o altă deosebire prezentată de

literatura de specialitate, aceea dintre legea înţeleasă în sens formal şi legea înţeleasă în sens material.39

Marea majoritate a autorilor sunt de acord că legea în sens formal desemnează, în sens restrâns, numai

actul normativ care emană de la Parlament. În sens material, legea este privită, fără raportare la

accepţiunea largă sau restrânsă a conceptului, la cuprinsul normativ al acesteia. Sub acest aspect se

consideră că legea se deosebeşte şi de hotărârile parlamentare, prin conţinutul său diferit. Astfel, legile

stabilesc norme juridice, generale şi impersonale, în timp ce hotărârile parlamentare pot fi atât acte

normative, cât şi acte individuale.40 În opinia noastră, un asemenea punct de vedere este greu de

susţinut, dacă avem în vedere practica vieţii parlamentare. Astfel, aşa cum este deja cunoscut, atât în

perioada dintre cele două războaie mondiale, cât şi în anii postrevoluţionari, Parlamentul României a

adoptat şi acte normative denumite "lege", care se referă la fapte şi persoane individuale, ceea ce face

ca ele, sub aspectul conţinutului, să fie acte individuale şi nu acte normative. Astfel de exemple se

găsesc şi în legislaţia altor state. Poate fi citată, în acest sens, legea franceză din 20 noiembrie 1873,

care a dat titlul de preşedinte de Republică mareşalului Mac-Mahon pe timp de 7 ani. La noi, în

perioada interbelică, naturalizarea străinilor se acorda prin lege, deşi un asemenea act juridic nu avea

caracter normativ. În anii de după Revoluţia din Decembrie 1989, prin lege au fost promovate diverse

acte cu caracter individual. Menţionăm în acest sens legile privitoare la acordarea unor titluri de

onoare, cele privind declararea unor oraşe-martir etc.

38 A se vedea Mircea Djuvara, op.cit., p.268.39 A se vedea I.Muraru şi Simina Tănăsescu , op.cit., p.505 şi urm.40 A se vedea T.Drăganu, op.cit., p.209.

49

Se poate deduce, din cele de mai sus, că atributul normativ nu este un atribut care

caracterizează legea în toate împrejurările. În aceste condiţii, legea nu poate fi deosebită de alte acte

juridice emise de Parlament, de una din Camerele sale ori de alte autorităţi publice.

Conţinutul normativ, caracterizat prin norme general-obligatorii şi impersonale, este prezent

în acte normative emise de orice autoritate publică, ceea ce împiedică diferenţierea legii de alte acte

juridice pe baza acestui criteriu.

În literatura de specialitate se consideră că hotărârile, ca varietate a actelor juridice ale

Camerelor şi ale Parlamentului, se deosebesc de legi prin forţa lor juridică, prin conţinutul lor şi prin

procedura de adoptare. Pe baza acestor criterii, hotărârile au o forţă juridică inferioară legilor, pot avea

caracter normativ, ele fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor, iar sub aspect

procedural pot emana de la o singură Cameră, se adoptă cu majoritate simplă, dacă Legea fundamentală

nu prevede altfel, şi nu fac obiectul controlului de constituţionalitate.

În raport cu cele arătate, remarcăm şi noi că hotărârile nu sunt legi, ceea ce este evident. Sub

aspectul forţei juridice diferite a legilor şi a hotărârilor parlamentare din punct de vedere formal se nasc

anumite întrebări legate de aspectele de ordin procedural. În principiu, legile constituţionale se adoptă

de către Parlament cu o majoritate calificată de două treimi; legile organice se adoptă cu o majoritate

absolută, iar legile ordinare cu o majoritate simplă. În schimb, hotărârile parlamentare se adoptă fie cu

majoritate absolută de voturi, atunci când este vorba de adoptarea sau modificarea regulamentelor

parlamentare, fie cu majoritate simplă, dacă este vorba de alte hotărâri parlamentare. Se poate spune, pe

baza acestor comparaţii procedurale, că legile şi hotărârile nu pot fi departajate în funcţie de majoritatea

de voturi cerută pentru adoptarea lor datorită faptului că unele hotărâri sunt adoptate cu o majoritate de

voturi cerută pentru legile organice, iar altele cu o majoritate de voturi specifică adoptării legilor

ordinare. Din această constatare nu se poate trage nici concluzia că unele hotărâri au forţa juridică a

legilor organice şi nici că celelalte pot fi asimilate legilor ordinare.

În mod cert însă, o lege organică nu poate modifica regulamentele parlamentare, după cum

nici o lege ordinară nu poate interveni în domeniul rezervat, prin regulamente, hotărârilor parlamentare.

În aceste condiţii, este greu de acceptat că hotărârile parlamentare sunt inferioare legilor organice sau

celor ordinare. O problemă distinctă se poate ridica în legătură cu raporturile dintre hotărâri şi legile

constituţionale. În această materie, în măsura în care o lege constituţională modifică dispoziţiile

constituţionale care privesc organizarea şi funcţionarea Parlamentului, este posibil ca ea să determine

apariţia unei noi hotărâri parlamentare. Într-un astfel de caz, putem concluziona că hotărârea

parlamentară are o forţă juridică inferioară legii constituţionale.

Referitor la cel de al doilea aspect al departajării legilor de hotărâri, cel privitor la conţinutul

acestora, trebuie să avem în vedere domeniul legii şi domeniul rezervat hotărârilor parlamentare. În 50

opinia noastră, legile intervin în orice domeniu al realităţii sociale care prezintă interes pentru legiuitor,

ceea ce face ca domeniul legii să fie practic nelimitat de o altă competenţă legislativă. Pentru a deosebi

legea de orice alt act normativ este necesar să stabilim că legea poate reglementa, în mod primar,

orice relaţie socială. Hotărârea parlamentară poate reglementa fie relaţii sociale care au fost

reglementate prin lege, acţionând secundum lege, fie relaţii sociale care îi sunt rezervate în

exclusivitate şi care dau expresie autonomiei regulamentare a fiecărei Camere a Parlamentului. Sub

acest din urmă aspect, se poate desprinde într-adevăr ideea potrivit căreia reglementarea primară a

relaţiilor sociale nu este numai de domeniul exclusiv al legii.

Din cele prezentate se poate deduce că legea se caracterizează prin faptul că este o

reglementare juridică primară. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi hotărârile parlamentare, dacă nu

sunt date în executarea legii. Ele se deosebesc, însă, întotdeauna de legi prin faptul că intervin doar în

acele domenii şi în acele cazuri precizate expres de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. În

consecinţă, putem conchide că legea este actul juridic emis de Parlament cu respectarea normelor de

procedură, care reglementează, în mod primar, relaţii sociale nerezervate domeniului exclusiv al

hotărârilor parlamentare.

În sfârşit, în ceea ce priveşte excepţiile procedurale, este necesar să precizăm că există

hotărâri parlamentare adoptate de o singură Cameră (privind adoptarea regulamentului propriu,

stabilirea comisiilor permanente, instituirea unor comisii de anchetă etc.), după cum există hotărâri

adoptate de cele două Camere ale Parlamentului (regulamentul şedinţelor comune).

Se poate observa astfel, că în cazul hotărârilor Parlamentului, acestea sunt adoptate, ca şi

legile, de acelaşi corp al aleşilor poporului, urmărindu-se o procedură asemănătoare adoptării legilor

bugetare. Rămâne astfel ca singur criteriu de distincţie dintre lege şi hotărârea parlamentară materia

supusă reglementării juridice. Deci, de fiecare dată când se pune problema alegerii actului normativ

care urmează a fi supus aprobării Parlamentului, este necesar să stabilim, în prealabil, dacă este nevoie

de o lege sau de o hotărâre. Apoi, în acest ultim caz, urmează să se precizeze dacă este vorba de o

hotărâre a Senatului, a Camerei Deputaţilor ori a Parlamentului României.

Ierarhia legilor

În virtutea art.73 alin.(1) din Constituţia României, Parlamentul adoptă legi constituţionale,

legi organice şi legi ordinare. În cele ce urmează se impune să clarificăm aceste concepte şi să stabilim

ce se reglementează prin fiecare tip (categorie) de lege, care sunt raporturile dintre ele şi care este

ierarhia acestora.

A. Legile constituţionale. Potrivit art.73 alin.(2) din Constituţia României, legile

constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei.

51

O primă întrebare, în raport cu prevederile art.73 alin.(2) din Legea noastră fundamentală,

cere să se precizeze dacă o lege constituţională poate modifica Constituţia şi în ce limite? Răspunsul la

prima parte a întrebării nu poate fi decât pozitiv. Constituţia poate fi modificată printr-o lege de

revizuire sau chiar abolită, în cazul în care o nouă putere revoluţionară răstoarnă puterea politică sub

imperiul căreia a fost adoptată Constituţia anterioară. Abrogarea Constituţiei de către legiuitorul

ordinar este exclusă.

Este ştiut că prin revoluţie puterea politică este răsturnată. În acest caz, reprezentanţii noii

puteri politice sunt obligaţi să restituie poporului libertatea, dreptatea şi egalitatea la care visaseră.

Revoluţia nu se justifică decât în măsura în care este o expresie a nemulţumirilor populare, escaladate

de regimuri politice dictatoriale. În urma ei, se naşte o putere constituantă care pune bazele unei noi

guvernări prin adoptarea unei noi Constituţii, a unei noi Legi fundamentale. Această putere poartă

denumirea de putere constituantă originară. Ea fixează regulile generale ale guvernării, instituie

drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi precizează dreptul guvernelor viitoare de a

modifica, în anumite limite, principiile guvernării statornicite în Constituţia nouă.

În maxima sa generalitate, puterea constituantă originară reprezintă un organism

revoluţionar suprem înzestrat cu puteri depline. Datorită acestui caracter revoluţionar al puterii

constituante originare, ea lasă urmaşilor săi legitimi dreptul de a modifica Legea fundamentală în

limitele pe care ea însăşi le impune. Tocmai de aceea în Constituţia României din 1991 este înscrisă

atât posibilitatea revizuirii, cât şi limitele acesteia. Astfel, este interzisă revizuirea în ceea ce priveşte

textele privitoare la caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma

republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba

oficială. Totodată, revizuirea Constituţiei este interzisă pe durata stării de asediu, a stării de urgenţă, în

timp de război sau în cazurile în care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor

fundamentale ale cetăţenilor ori a garanţiilor acestora.

Legile constituţionale, care, în conformitate cu dispoziţiile art.73 alin.(2) din Legea

fundamentală, nu pot fi decât de revizuire, sunt adoptate potrivit normelor cuprinse în art.150-152 din

Constituţie. Ele sunt supuse unui dublu control de constituţionalitate, sunt definitive numai după

aprobarea lor prin referendum şi nu sunt supuse promulgării. Ele se află în vârful ierarhiei legilor, fiind

astfel supraordonate în raport cu legile organice, cu cele ordinare şi cu orice alte acte normative.

B. Legile organice reprezintă o categorie de legi care sunt considerate de puterea

constituantă originară drept prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale şi care, garantând aplicarea

dispoziţiilor Legii fundamentale, trebuie să fie susţinute de o majoritate parlamentară absolută. Aceste

legi, prin definiţie, sunt reglementări juridice care reprezintă un apendice al prevederilor

constituţionale. Din punct de vedere procedural, legile organice se adoptă cu votul majorităţii 52

membrilor fiecărei Camere. Cerinţa stabilită de art.76 alin.(1) din Constituţia României, potrivit căruia

legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dă expresie imperativului

procedural al delimitării formale a legilor organice de legile ordinare şi de cele constituţionale.

Sub aspect material, legile organice nu pot interveni decât în materiile limitativ enumerate

de Constituţia României. Astfel, potrivit Legii noastre fundamentale, Parlamentul reglementează prin

legi organice:

1. sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente - art.73

alin.(3) lit.a;

2. organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice - art.73 alin.(3) lit.b);

3. statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale

acestora - art.73 alin.(3) lit.c);

4. organizarea şi desfăşurarea referendumului - art.73 alin.(3) lit.d);

5. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - art.73 alin.(3) lit.e);

6. regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război -

art.73 alin.(3) lit.f);

7. regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă -art.73 alin.(3) lit.g);

8. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora - art.73 alin.(3) lit.h);

9. acordarea amnistiei sau a graţierii colective - art.73 alin.(3) lit.i);

10. statutul funcţionarilor publici - art.73 alin.(3) lit.j);

11. contenciosul administrativ - art.73 alin.(3) lit.k);

12.organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor

judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi - art.73 alin.(3) lit.l);

13.regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii - art.73 alin.(3) lit.m);

14. organizarea generală a învăţământului - art.73 alin.(3) lit.n);

15. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general

privind autonomia locală (art.73 alin.(3) lit.o);

16. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială

- art.73 alin.(3) lit.p);

17. statutul minorităţilor naţionale din România - art.73 alin.(3) lit.r);

18. regimul general al cultelor - art.73 alin.(3) lit.s);

19. consfinţirea frontierelor ţării - art.3 alin.(2);

20. dobândirea, păstrarea sau pierderea cetăţeniei române - art.5 alin.(1);

21. stabilirea stemei ţării şi a sigiliului statului - art.12 alin.(4);

22. egalitatea în drepturi - art.16 alin.(4);53

23. organizarea serviciilor publice de radio şi de televiziune şi controlul parlamentar asupra

activităţii acestora - art.31 alin.(5);

24. stabilirea unor categorii de funcţionari publici care nu pot face parte din partide politice

- art.40 alin.(3);

25. dobândirea dreptului de proprietate privată - art.44 alin.(2);

26. stabilirea condiţiilor şi a limitelor exercitării dreptului persoanei vătămate de o

autoritate publică într-un drept al său, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul

legal a unei cereri - art.52 alin.(2);

27. condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare -art.55 alin.(2);

28. stabilirea condiţiilor încorporării - art.55 alin.(3);

29. organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului - art.58 alin.(3);

30. stabilirea jurământului deputaţilor şi senatorilor - art.70 alin.(1);

31. stabilirea altor incompatibilităţi pentru deputaţi sau senatori decât cele prevăzute de

art.71 alin.(1) şi alin.(2) - art.71 alin.(3);

32. înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ - art.79 alin.(2);

33. prelungirea mandatului Preşedintelui României în caz de război sau de catastrofă -

art.83 alin.(3);

34. stabilirea altor membri ai Guvernului în afara miniştrilor şi a primului-ministru - art.102

alin.(3);

35. stabilirea altor incompatibilităţi decât cele prevăzute la art.105 alin.(1) pentru membrii

Guvernului - art.105 alin.(2);

36. înfiinţarea unor autorităţi administrative autonome - art.117 alin.(3);

37. stabilirea structurii sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi

a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare - art.118 alin.(2);

38. aplicarea prevederilor art.118 alin.(2) la celelalte componente ale forţelor armate -

art.118 alin.(3);

39. reglementarea dreptului cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu pondere

semnificativă într-o unitate administrativ-teritorială de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile

administraţiei publice locale şi cu serviciile publice desconcentrate - art.120 alin. (2);

40. atribuţiile prefectului - art.123 alin.(3)

41. competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în materia propunerilor de numire,

transferare şi sancţionare a judecătorilor (art.125 alin.(2);

42. compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia

(art.126 alin.(4);54

43. înfiinţarea de instanţe specializate în anumite materii - art.126 alin.5)

44. reglementarea dreptului cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de a se

exprima în limba maternă în faţa instanţelor judecătoreşti - art.128 alin.(2);

45. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii - art.134 alin.(4);

46. obiectul exclusiv al proprietăţii publice - art.136 alin.(3);

47. regimul bunurilor proprietate publică - art.136 alin.(4));

48. inviolabilitatea proprietăţii private - art.136 alin.(5);

49. circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu cea a Uniunii Europene - art.137 alin.(2);

50. soluţionarea litigiilor rezultate din activitatea Curţii de Conturi de către instanţe

specializate art.140 alin.(1);

51. organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social - art.141;

52. organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale - art.142 alin.(5).

Materiile prezentate în cele 52 de puncte formează domeniul rezervat legilor organice. În

această materie, Parlamentul, în virtutea art.115 alin.(1) din Constituţia României, nu poate emite o

lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe. Aceasta presupune că, în domeniul rezervat legilor

organice, intervenţia Guvernului prin ordonanţe simple este interzisă, ceea ce însă nu îngrădeşte

Guvernul să poată interveni, în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, în acest

domeniu, prin ordonanţe de urgenţă, potrivit art.115 alin.(6) din legea noastră fundamentală.

Aşa cum spuneam, legile organice se adoptă cu o majoritate absolută de voturi în fiecare

Cameră a Parlamentului. Aceeaşi majoritate de voturi este cerută şi în cazul hotărârilor privitoare la

regulamentele parlamentare. De aici nu trebuie trasă concluzia că hotărârile respective ar fi legi

organice. Dimpotrivă, ele rămân hotărâri şi nu pot contraveni legilor organice.

Din cele prezentate rezultă că, prin poziţia pe care o deţin, legile organice se situează pe o

treaptă inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar ele deţin o poziţie supraordonată faţă de

legile ordinare şi celelalte acte normative.

C. Legile ordinare. În categoria actelor normative emise de Parlament, în conformitate cu

regulile procedurii legislative, intră şi legile ordinare. Ele intervin în alte materii decât cele rezervate

legilor constituţionale sau organice. Acest domeniu al legilor ordinare este practic neidentificat de

Legea fundamentală, în cuprinsul său intrând orice relaţie socială sau grup de relaţii sociale, indiferent

de gradul de generalitate sau de importanţa socială ce le este acordată.

Legile ordinare se adoptă cu majoritate simplă de voturi şi cu respectarea normelor de

procedură cuprinse în Constituţie şi în regulamentele parlamentare.

În procesul legislativ este posibil ca un proiect de lege care reglementează o materie

exterioară domeniului rezervat legilor constituţionale sau organice să se transforme în lege organică. 55

Această transformare se poate produce prin introducerea în cuprinsul său normativ a unei singure

dispoziţii care este rezervată domeniului legilor organice. Bunăoară, într-un proiect de lege privitor la

salarizarea unei anumite categorii de funcţionari publici se introduce o infracţiune şi se stabileşte o

pedeapsă pentru săvârşirea acesteia. Asemenea prevederi fac ca legea să fie adoptată în conformitate cu

regulile procedurii parlamentare care se aplică proiectelor de lege organică, iar o dată adoptată să

devină lege organică, cu toate implicaţiile ce derivă din aceasta. Pe cale de consecinţă, legea respectivă

nu va putea fi modificată printr-o lege ordinară, chiar dacă obiectul modificării priveşte alte dispoziţii

decât aceea care a determinat includerea legii în categoria legilor organice. O asemenea concluzie se

impune în virtutea faptului că o lege care a fost votată ca lege organică ulterior nu poate fi tratată altfel,

deoarece ar contrazice un vot parlamentar calitativ superior care a produs efecte juridice pe palierul

legilor organice. Totodată, legea organică este o entitate de sine-stătătoare, care nu poate fi divizată în

reglementări organice şi ordinare, fără a prejudicia caracterul constituţional al legii organice. O opinie

contrară (chiar Constituţiei) a fost formulată de Curtea Constituţională, care într-o decizie a admis că

dispoziţiile care nu au caracter organic dintr-o lege organică pot fi modificate printr-o lege ordinară.41

Această soluţie lasă loc pentru puterea legiuitoare să se contrazică în propriile decizii şi să încalce în

mod deliberat prevederile constituţionale care nu admit ca o lege să aibă un dublu caracter, respectiv să

fie în acelaşi timp şi lege organică şi lege ordinară.

D. Alte categorii de legi.

Potrivit art.73 alin.(1) al Constituţiei, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice

şi legi ordinare.

În raport cu acest sistem tripartit de exercitare a competenţelor legislative a Parlamentului,

Legea de revizuire a Constituţiei a introdus o nouă categorie de legi şi anume legile de aderare la

Uniunea Europeană şi la N.A.T.O. Legea de revizuire a Constituţiei a introdus în Legea fundamentală

o nouă categorie de legi ordinare, legi care se adoptă în şedinţa comună a Camerelor, cu o majoritate

de două treimi, sacrificând raţionalitatea juridică pentru o ascendenţă politică dictată de oportunităţi

constituţionale legate de aderarea României la structurile euro-atlantice.

Bibliografie de referinţă

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Opţională

41 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.88/1998, publicată în M.Of. nr.207 din 3 iunie 1998.56

Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,

Bucureşti, 2006.

Lucrarea de evaluare nr. 2

Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi legea, ca principal izvor

formal de drept, în cadrul sistemului nostru de drept.

Această lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 10.11.2008. Se va acorda 1 punct (10% din nota finală) pentru rezolvarea corespunzătoare a sarcinii.

Întrebări de autoevaluare

Enumeraţi izvoarele formale ale dreptului şi analizaţi unul la alegere.

Precizaţi care sunt legăturile care se stabilesc între izvoarele reale şi cele formale ale

dreptului.

Definiţi conceptele de “dat” şi “construit” în drept

57

MODULUL 4 : SISTEMUL DREPTULUI

Scopul modulului: înţelegerea conceptului de sistem de drept şi a relaţionării normă juridică-instituţie

juridică-ramură de drept.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:

Să evidenţieze legătura normă juridică-instituţie juridică-ramură de drept.

Să definească sistemul dreptului

Să definească sistemul legislaţiei

§ 1. Instituţia juridică. Ramura de drept

Dreptul nu este o simplă alăturare accidentală de norme juridice. Normele juridice se află într-o

strânsă conexiune unele cu altele. În cadrul acestor legături ele se completează unele pe altele,

întregindu-şi conţinutul normativ. De asemenea, între normele juridice există relaţii de coordonare, de

subordonare, de excludere, de condiţionare reciprocă sau de determinare. Totalitatea acestor relaţii

dintre normele juridice formează structura dreptului, elementul esenţial care uneşte normele juridice

într-un tot unitar, în sistemul dreptului.

Privit prin prisma teoriei sistemelor, dreptul ne apare ca un ansamblu de elemente legate printr-

o reţea de relaţii care determină funcţionarea dreptului ca un întreg. Din acest punct de vedere sistemul

dreptului ocupă un loc de sine-stătător în mediul social, reacţionând la contactul cu acesta prin imput-

uri şi out-puturi specifice.

Atunci când vorbim de sistemul dreptului, avem în vedere dreptul care guvernează o comunitate

statală. Acest drept, la rândul său, se află în legătură cu alte sisteme de drept statal ori cu sisteme de

drept suprastatale. Sistemul dreptului este supus unor transformări, unor modificări de conţinut care au

o anumită reflectare în mediul social în care există şi funcţionează.

Elementul de bază al sistemului dreptului îl constituie norma juridică. În cadrul sistemului

dreptului normele juridice se grupează în instituţii juridice, iar acestea, la rândul lor, dau naştere

ramurilor de drept.

Instituţia juridică reprezintă o grupare de norme juridice care reglementează un ansamblu

omogen de relaţii sociale. Normele juridice se grupează într-o instituţie juridică prin afinităţile ce se

instalează între ele în funcţie de omogenitatea relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa lor. Sunt instituţii

58

juridice proprietatea, contractul, căsătoria, tutela etc. Proprietatea ca instituţie juridică reprezintă

ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate. La fel se definesc şi celelalte

instituţii juridice.

Alături de această accepţiune a conceptului de instituţie, în drept se cunosc şi altele, în rândul

cărora cea mai răspândită este instituţia înţeleasă ca autoritate publică sau serviciu public care se

bucură de personalitate juridică. Această accepţiune nu este relevantă pentru sistemul dreptului. Din

perspectiva sistemului dreptului este utilă doar noţiunea de instituţie înţeleasă ca o grupare de norme

juridice.

Ramura de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o anumită

categorie de relaţii sociale, pe baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune.

Pentru a fi în prezenţa unei ramuri de drept este necesar să existe un obiect de reglementare, o

metodă specifică de reglementare şi anumite principii comune.

Obiectul de reglementare îl constituie relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice

respective. Aceste relaţii sociale trebuie să fie omogene, respectiv să se caracterizeze prin anumite

trăsături comune. Astfel, relaţiile sociale reglementate de dreptul civil sunt relaţiile sociale cu caracter

patrimonial şi cele cu caracter nepatrimonial.

Metoda de reglementare reprezintă un ansamblu de artificii tehnice utilizate pentru

influenţarea conduitei umane în cadrul relaţiilor sociale ce formează obiectul de reglementare al

ramurii de drept. Aceste artificii dau expresie gradului de impunere a autorităţii statale în cadrul

respectivelor relaţii sociale. Astfel, în dreptul civil metoda de reglementare a relaţiilor sociale o

constituie egalitatea părţilor în raporturile reglementate de normele acestei ramuri de drept. Metoda de

reglementare specifică dreptului civil este diferită de cea utilizată în cadrul dreptului administrativ,

unde părţile se află în raporturi de subordonare.

Principiile ramurii de drept sunt acele idei călăuzitoare în jurul cărora se grupează normele

juridice alcătuitoare ale acestei entităţi. Astfel, pentru ramura dreptului penal sunt definitorii principiile

legalităţii încriminării faptei (nullum crimen sine lege) şi pedepsei (nulla poena sine lege).

Pe baza acestor trei criterii, la care se pot adăuga şi altele, se constituie diversele ramuri ale

dreptului, cum ar fi: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul constituţional, dreptul administrativ,

dreptul financiar, dreptul internaţional public etc.

Ansamblul ramurilor de drept şi al instituţiilor juridice, privite în unitatea şi interacţiunea lor,

formează sistemul dreptului.

59

§ 2. Sistemul legislaţiei

Sistemul legislaţiei reprezintă o altă grupare a normelor juridice, bazată pe alte criterii decât

cele care stau la baza sistemului dreptului. În sistemul legislaţiei normele juridice se cuprind pe baza

apartenenţei lor la un anumit izvor de drept. Din punct de vedere practic, sistemul legislaţiei

desemnează totalitatea normelor juridice grupate în Constituţie, în legi organice, legi ordinare,

ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe emise în baza unei legi de abilitare, în hotărâri ale Guvernului, în

ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, în ordine ale prefectului, în hotărâri ale consiliilor locale sau în

dispoziţii ale primarului.

§ 3. Sistematizarea legislaţiei

Sistematizarea legislaţiei reprezintă activitatea umană de ordonare a reglementărilor juridice

în cadrul sistemului de drept. Această activitate implică nu numai aşezarea actelor normative într-o

anumită ordine, ci şi croirea fiecărui element constitutiv al actului normativ, a celorlalte elemente ale

sistemului pentru a ocupa locul potrivit în cadrul acestuia.42

Într-o opinie singulară în literatura noastră de specialitate se consideră că sistematizarea actelor

normative are drept obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii

obiective şi subiective. Rezultatul acesteia rezidă în elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative

sau a codurilor. Aşa cum se poate observa, în această opinie sistematizarea se confundă cu concentrarea

şi codificarea legislaţiei.43

În opinia noastră, sistematizarea este o parte inseparabilă a procesului de elaborare a actelor

normative şi de cunoaştere a acestora. Ea se raportează la sistemul legislaţiei şi la sistemul dreptului şi

are un rol hotărâtor în stabilirea configuraţiei, structurii şi formei acestora. Privită din acest punct de

vedere, sistematizarea legislaţiei are mai multe părţi componente.

a. integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei;

b. asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine, de contradicţii şi de

paralelisme de reglementare;

c. concentrarea legislaţiei în coduri;

d. încorporarea actelor normative în codexuri pe materii.

Unificarea legislaţiei are în vedere acţiunea de încorporare a legislaţiei în coduri. Ea urmăreşte

sistematizarea legislaţiei dintr-o anumită ramură de drept ori dintr-un anumit grup de relaţii sociale.

42 În literatura noaastră de specialitate sistematizarea este privită în mod diferit. Uneori ea se defineşte prin raportare la sistemul legislaţiei (A se vedea Radu I.Motica, Gheorghe C.Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Alma Mater, Timişoara, 1991, p.235), alteori prin raportare la actul normativ (A se vedea Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Olimp Publishing & Prin. Prod., s.r.l., 1998, p.234 şi urm.).

43 A se vedea I. Craiovan, op.cit., p.234 şi urm.60

Coordonarea legislaţiei constă în acţiunea autorităţilor publice implicate în procesul legislativ

de a pune de acord elementele componente ale sistemului legislaţiei, eliminând contradicţiile,

redundanţele, vidurile legislative şi paralelismele.

După cum se poate observa, unificarea şi coordonarea legislaţiei sunt concepte al căror conţinut

se intersectează cu cel al sistematizării, realizarea lor fiind dependentă de instrumentele prin care se

efectuează sistematizarea.

1. Integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei este un obiectiv al

activităţii de sistematizare şi unificare a legislaţiei, în virtutea căruia activitatea de elaborare a actelor

normative nu trebuie să intre în contradicţie cu elementele care alcătuiesc sistemul legislaţiei. Actul

normativ, o dată cu intrarea sa în vigoare, intră în ansamblul actelor normative ale unui stat, ansamblu

caracterizat printr-o multitudine de corelaţii între elementele care îl compun, în cadrul cărora normele

juridice se întregesc unele cu altele şi dobândesc sensuri specifice care rezultă din apartenenţa lor la

sistemul legislaţiei.

Pentru a se asigura integrarea organică a actului normativ nou creat în sistemul legislaţiei,

este necesară, înainte de toate, corelarea dispoziţiilor sale cu principiile generale ale dreptului, cu

prevederile constituţionale, cu actele normative cu aceeaşi forţă juridică sau cu o forţă juridică

superioară, aflate în vigoare şi cu care se află în conexiune, cu tratatele internaţionale şi cu dreptul

comunitar.

1.1. Corelarea dispoziţiilor actului normativ cu principiile generale ale dreptului. În

literatura juridică este unanim admis că la baza dreptului se află o serie de idei de maximă generalitate

cărora le este subordonată atât activitatea de creare a dreptului, cât şi aceea de interpretare şi de aplicare

a reglementărilor juridice. Giorgio del Vecchio considera că metoda utilizată pentru cercetarea şi

descoperirea principiilor generale ale dreptului constă în trecerea, pe calea abstractizării, de la

dispoziţii particulare ale legii la noţiuni mai largi, apelând la o "generalizare crescătoare" în măsura în

care este necesar pentru a înţelege cazurile îndoielnice în materia dreptului pozitiv.44

Principiile dreptului sunt astfel o creaţie a doctrinei juridice care, pe calea raţionamentului,

"extrage" din masa normelor juridice ideile cele mai generale şi le instituie ca valori călăuzitoare ale

activităţii de creare a dreptului şi a celei de aplicare a normelor juridice.

În literatura noastră de specialitate se apreciază că aceste principii generale ale legislaţiei

sunt superioare chiar şi normelor constituţionale, deoarece ele se situează deasupra ramurilor de drept,

44 A se vedea Giorgio del Vecchio, Les principes généraux du droit, în Recueil d'Etudes sur Les Surces du Droit en l'Honneur de François Gény, Tome II, Les Surses Génerales des Systemes Juridiques Actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris, p.70.

61

inclusiv a dreptului constituţional, care trebuie să le reflecte fidel. Aceste principii generale se reclamă

de la filosofia, morala şi religia societăţii, reflectând chintesenţa unei civilizaţii.45

Orientarea procesului de elaborare a actelor normative este supusă, totodată, şi principiilor

de ramură (principiul autonomiei de voinţă, principiul consensualismului, principiul bunei credinţe

etc.). Principiile de ramură, spre deosebire de principiile generale ale dreptului, de cele mai multe ori

sunt consacrate în mod expres de normele juridice ale dreptului civil, penal, administrativ etc.

1.2. Corelarea actului normativ cu prevederile constituţionale. La elaborarea unui

proiect de act normativ, prima grijă o constituie asigurarea constituţionalităţii sale. Această exigenţă

privitoare la corelarea prevederilor unui act normativ cu cele ale legii fundamentale derivă din

îndatorirea fundamentală înscrisă în art.1 alin.(5) din Constituţie, în virtutea căruia respectarea

Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Se poate observa că aceste prevederi

constituţionale instituie o obligaţie juridică generală pentru toţi cetăţenii României, indiferent de poziţia

lor socială ori de funcţia pe care o ocupă. În această calitate participanţii la procesul de elaborare a

proiectelor de lege sunt chemaţi, înainte de toate să respecte supremaţia Constituţiei, principiu în

virtutea căruia orice act cu forţă juridică inferioară acesteia trebuie să se afle în deplină concordanţă cu

prevederile legii fundamentale.

Corelarea prevederilor actelor normative cu dispoziţiile legii fundamentale are în vedere

orice act normativ, de la proiectele de legi constituţionale şi până la dispoziţiile normative ale

primarului. Asigurarea concordanţei prevederilor unui act normativ cu dispoziţiile Constituţiei vizează,

pe de o parte, asigurarea compatibilităţii normelor cuprinse în proiectul actului normativ cu regulile de

ordin material iar, pe de altă parte, cu cele de ordin procedural, înscrise în legea fundamentală.

Sub aspect material, concordanţa normelor cuprinse într-un proiect de act normativ cu

normele constituţionale vizează înscrierea prevederilor noii reglementări juridice în litera şi spiritul

Constituţiei. Această exigenţă se realizează printr-o cunoaştere aprofundată a legii fundamentale, a

conexiunilor interne dintre diferitele sale elemente componente, dar mai ales a spiritului său,

cunoaştere care excede interpretarea literară a prevederilor constituţionale şi care face apel la principii,

la concepte şi noţiuni cu un conţinut mai profund decât cel dat de litera Constituţiei.

Sub aspect procedural, corelarea prevederilor proiectelor de acte normative cu normele

constituţionale are în vedere respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute de legea fundamentală în

procesul adoptării proiectelor de acte normative. Astfel de norme procedurale înscrise în Constituţia

României sunt cele privitoare la adoptarea legilor constituţionale, organice şi ordinare, a hotărârilor

45 A se vedea V.D.Zlătescu, op.cit., p.114.62

parlamentare privitoare la regulamente, a ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului,

precum şi a hotărârilor Guvernului.

Cel care elaborează sau adoptă un proiect de act normativ, din categoria celor pentru care

Constituţia stabileşte anumite reguli procedurale, este obligat să asigure, în cursul redactării şi adoptării

actului normativ, respectarea dispoziţiilor înscrise în legea fundamentală.

Garantarea respectării supremaţiei legii în procesul de elaborare şi adoptare a actelor

normative îşi are astfel un prim reazem în echipa de redactare a actului normativ şi în activitatea

organului emitent. În măsura în care echipa de redactare a actului normativ nu se conformează

dispoziţiilor constituţionale, un prim obstacol în calea concretizării eforturilor sale, îl constituie avizul

Consiliului Legislativ. Acest aviz, deşi consultativ, trebuie cerut întotdeauna când este vorba de

promovarea unui proiect de lege, a unei ordonanţe, a unei ordonanţe de urgenţă ori a unei hotărâri a

Guvernului. În toate aceste cazuri, Consiliul Legislativ, potrivit legii sale de organizare şi funcţionare,

în avizul său face referiri la:

a) concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi la natura legii;

b) înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor dintre prevederile proiectului de lege sau ale

propunerii legislative şi asigurarea caracterului complet al acestora, respectarea normelor de tehnică

legislativă;

c) prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în vigoare, prin identificarea

dispoziţiilor legale care, având acelaşi obiect de reglementare, urmează a fi abrogate, modificate sau

unificate, precum şi evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite (art.3 alin.3

al Legii nr.73/1993);

d) raportul privind armonizarea reglementării cu dreptul comunitar.

1.3. Corelarea dispoziţiilor actului normativ cu prevederile actelor normative cu

aceeaşi forţă juridică sau cu o forţă juridică superioară. În această clasă a corelării actelor

normative intră orice punere de acord a unui proiect de act normativ cu dispoziţiile actelor normative în

vigoare, cu excepţia corelărilor cu Constituţia. De asemenea, nu vor intra în preocupările noastre,

relaţiile dintre un act normativ şi actele ierarhic inferioare, ţinând seama de faptul că aceasta nu

constituie o grijă specială a organului emitent al actului normativ, decât în măsura în care abrogarea

expresă directă este alăturată acţiunii de corelare.

În ceea ce priveşte corelarea unui proiect de act normativ cu actele normative care au

aceeaşi forţă juridică, organul emitent al actului normativ va căuta să asigure o perfectă compatibilitate

între dispoziţiile noii reglementări juridice şi cele care sunt în vigoare în alte acte normative de acelaşi

nivel. Pentru aceasta se va recurge la redactarea unor texte compatibile cu prevederile celorlalte acte

normative în vigoare, la modificarea, completarea ori abrogarea unor dispoziţii cuprinse în acte 63

normative în vigoare, care cuprind reglementări paralele, incomplete ori contradictorii faţă de

prevederile noului act normativ.

În cazul actelor normative înzestrate cu aceeaşi forţă juridică este necesar să se facă

distincţiile necesare între legile-cadru şi legile emise în baza acestora, ca şi între legile generale şi cele

speciale.

1.4. Corelarea prevederilor actului normativ cu tratatele internaţionale şi cu dreptul

comunitar. În temeiul art.11 alin.(2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit

legii, fac parte din dreptul intern. Din acest text constituţional se desprinde ideea potrivit căreia,

tratatele la care este parte România, din momentul ratificării de către Parlament, fac parte din dreptul

intern. Această regulă face necesară crearea unei stări de compatibilitate şi de armonie între

reglementările internaţionale şi celelalte reglementări juridice care alcătuiesc sistemul românesc de

drept.

Pentru crearea acestei stări de compatibilitate între cele două componente ale sistemului de

drept este necesar să observăm care sunt "porţile deschise" ale unei astfel de corelări. Pentru a

determina aceste "porţi deschise" vom stabili, mai întâi, zonele care sunt impenetrabile sau dinspre care

nu poate veni corelarea dispoziţiilor normative. Pentru aceasta vom face apel la prevederile art.11 alin.

(1) din Legea fundamentală care stabileşte că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu

bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. De aici se poate observa că tratatul,

creaţie normativă ce exprimă acordul de voinţă al părţilor, nu poate fi modificat, completat, abrogat,

adaptat sau corelat în conformitate cu prevederile dreptului intern. El este deci un element rigid pe care

dreptul intern trebuie să-l asimileze ca atare. În această asimilare a tratatului internaţional în dreptul

intern este însă nevoie ca dispoziţiile dreptului intern să fie maleabile, să se racordeze la exigenţele

tratatului internaţional. În aceste condiţii se poate vorbi, dacă nu de o supremaţie a dreptului

internaţional, cel puţin de o anumită ascendenţă a acestuia faţă de reglementările interne.

Dacă vom merge mai departe, vom constata că, potrivit dispoziţiilor art.20 din legea noastră

fundamentală, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi

aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate

la care România este parte. În cazul unor neconcordanţe între pactele sau tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate

reglementările internaţionale.

2. Asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine, de contradicţii şi

de paralelismele de reglementare. În temeiul art.15 al Legii privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, în vederea asanării legislaţiei active (a legislaţiei în vigoare), în

procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor 64

legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea

preconizată. De asemenea, art.14 al legii atrage atenţia asupra necesităţii evitării instituirii aceloraşi

reglementări juridice în două sau mai multe acte normative, de acelaşi nivel sau de nivele diferite.

Pentru punerea în evidenţă a unor interconexiuni legislative, în măsura în care acest lucru este necesar,

se face apel la norma de trimitere. Dacă totuşi s-au produs anumite redundanţe de reglementare

juridică, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

La fel se va proceda atunci când se constată în legislaţie existenţa unor reglementări juridice căzute în

desuetudine ori a unor reglementări contradictorii.

Asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine, de paralelisme şi de

elemente contradictorii este prin excelenţă o sarcină a Parlamentului şi a Guvernului. Realizarea

acesteia se face, de regulă, la propunerea Consiliului Legislativ care, potrivit art.150 alin.(2) din

Constituţia României, are misiunea de a examina conformitatea legislaţiei cu legea fundamentală şi de

a face Parlamentului sau, după caz, Guvernului propuneri corespunzătoare.

Aşa cum se poate observa, în realizarea acestei sarcini, Consiliul Legislativ a propus

eliminarea din legislaţia activă, în anii care s-au scurs de la crearea sa, a peste 4000 de acte normative,

în special acte anterioare Constituţiei României din 1991.

3. Problema antinomiilor în drept

Antinomiile juridice. Sub această denumire, ştiinţa Legisticii Formale defineşte

contrarietăţile aparente sau reale dintre două texte legislative, care îl pun pe cel care citeşte legile sau le

aplică să se găsească în faţa unor soluţii contradictorii.46

Existenţa antinomiilor este pusă în evidenţă încă din antichitate. În vechea Eladă, în cazul

în care, într-un naufragiu, un singur om se salva, acesta devenea proprietarul navei respective. Dar, o

altă lege îl declara inapt să devină succesor al părintelui său pe cel care a renunţat la succesiunea

acestuia. Judecătorul elen va fi fost pus într-o situaţie inedită: să dea dreptate defunctului sau

succesorului său?47 O altă situaţie are în vedere vechea lege greacă, în virtutea căreia acela care ucidea

un tiran beneficia de dreptul de a i se expune portretul în Gimnasium. S-a întâmplat ca o femeie să

ucidă un tiran. Dar, o altă lege, interzicea ca portretul unei femei să fie expus în Gimnasium.

Desigur, nici una din situaţiile prezentate nu a rămas fără o rezolvare practică. Problematica

antinomiilor în drept este legată de litera reglementărilor juridice, dar este soluţionată de spiritul

acestora. Ca atare, antinomiile în drept sunt legate de domeniul interpretării legii. În măsura în care

intrăm în domeniul interpretării legii, în mod necesar va trebui să facem apel la tehnicile de

interpretare, în special la regulile interpretării logice.

46 A se vedea I. Vida, Manual de Legistică Formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.150 şi urm.47 Ibidem, p.22

65

Pentru a sintetiza problematica antinomiilor juridice putem spune că acestea pot fi aparente

sau reale.

În rândul antinomiilor aparente intră cele care privesc conflictul dintre două acte normative

de acelaşi nivel, intrate în vigoare la date diferite, conflictul dintre două acte normative situate pe nivele

ierarhice diferite sau care au un câmp de aplicare complementar. În toate aceste cazuri, cel care aplică

legea va face o analiză a normei juridice, a aparentei sale contrarietăţi cu alte texte normative şi va

stabili norma juridică aplicabilă într-o situaţie dată. Pentru a ajunge la determinarea corectă a normei

juridice incidente cazului dat, cel care aplică legea, în opera sa de interpretare, prealabilă stabilirii

soluţiei juridice, va apela la una din următoarele tehnici: va da expresie principiului lex posteriori

derogat anteriori, atunci când conflictul de legi vizează acte normative, de aceeaşi forţă juridică, dar

care se succed în timp; atunci când conflictul apare între legi aflate pe diferite nivele ierarhice (legi

constituţionale, legi organice, legi ordinare, ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, acte normative date

în aplicarea legii), soluţionarea acestuia se face în virtutea faptului că actul normativ situat pe un nivel

ierarhic superior nu poate fi contrazis de un act normativ aflat pe o altă treaptă a ierarhiei actelor

normative; în sfârşit, o altă problemă majoră apare atunci când actele normative ce urmează a fi

aplicate nu sunt independente, ci sunt corelative, normele unuia aplicându-se în condiţiile prevăzute de

celălalt act normativ. Exemplul clasic în materie îl constituie legea şi hotărârea Guvernului care se dă

în vederea organizării executării legii. Într-o asemenea situaţie, regulile aplicabile sunt aceleaşi ca şi în

cele două cazuri anterioare, cu precizarea că actul normativ la care face trimitere norma juridică de

bază nu poate contraveni acestuia, sub nici o formă. Cu toate acestea, actele date în vederea organizării

executării legii se pot afla la graniţa legitimităţii, în afara acesteia sau în interiorul său. În rândul

acestora, doar paralegitimitatea rămâne o problemă de interpretare juridică majoră, care poate fi

soluţionată ca şi în celelalte cazuri pe baza regulilor interpretării juridice.

Antinomiile reale au în vedere conflictele care apar între diversele acte normative şi

Constituţie, precum şi cele care se nasc în interiorul oricărui act normativ, inclusiv a Constituţiei, fie ca

urmare a modificării acestuia, fie printr-o construcţie juridică primară, care poate induce conflicte în

aplicarea dispoziţiilor actului normativ. Aceste antinomii intralegislative pot fi de natură diferită, unele

pot privi redactarea oricărui act normativ, altele pot privi chiar textele Legii fundamentale.

În opinia noastră, cele mai dese cazuri de antinomii intralegislative sunt datorate

modificării sau completării legii, situaţie în care adeseori terminologia juridică este afectată, noul

legiuitor considerându-se suveran în a contrazice reglementarea anterioară. Dar aceasta nu este singura

cauză a antinomiilor juridice intralegislative. Uneori, aceste aparente contrarietăţi de texte sunt create

involuntar chiar de către legislator.

66

4. Concentrarea legislaţiei în coduri. Codificarea sau concentrarea legislaţiei în coduri

reprezintă o parte constitutivă a activităţii de sistematizare a legislaţiei. Potrivit art.16 al Legii privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, codificarea reprezintă o activitate

desfăşurată în vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei, în virtutea căreia reglementările dintr-un

anumit domeniu sau dintr-o ramură de drept, subordonate unor principii comune, sunt reunite într-o

structură unitară care poartă denumirea de cod.

Din definiţia legală a codificării rezultă că aceasta se caracterizează prin următoarele

trăsături:

a. codificarea este o activitate legislativă desfăşurată de Parlament. Această activitate are un

caracter oficial, este desfăşurată de autoritatea legislativă supremă a poporului român, cu respectarea

normelor constituţionale şi a celorlalte norme de procedură legislativă.

b. codificarea presupune efectuarea unui "inventar" al legislaţiei dintr-un anumit domeniu

sau dintr-o ramură de drept, examinarea acesteia şi elaborarea unui proiect de lege atotcuprinzător

pentru domeniul sau ramura de drept respectivă. Legea privind normele de tehnică legislativă lărgeşte

materia codificării, admiţând că într-un cod pot fi concentrate nu numai reglementările dintr-o ramură

de drept, dar şi cele dintr-un anumit domeniu de activitate. Este firesc să fie aşa, deoarece legiuitorul nu

se opreşte doar la elaborarea unor coduri specifice unor ramuri de drept, ci extinde această concentrare

a legislaţiei şi la anumite domenii pentru a le marca fie importanţa, fie caracterul exhaustiv al

reglementării juridice unice. Vom întâlni astfel, alături de Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul

penal, Codul de procedură penală, Codul muncii şi alte coduri care reglementează o anumită grupare

omogenă de relaţii sociale. Astfel de legi sunt Codul aerian, Codul silvic, Codul rutier etc.

c. codul este întotdeauna o lege, care reuneşte reglementări juridice existente, pe baza unei

prelucrări legislative de sistematizare şi unificare.

În opinia prof. N.Popa, codificarea este o formă superioară de sistematizare, care presupune

cuprinderea într-un cod (act normativ cu forţă juridică de lege) a normelor aparţinând aceleiaşi ramuri

de drept, printr-o bogată activitate a legiuitorului, de prelucrare complexă a întregului material

normativ, de îndepărtare a normelor depăşite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a

lacunelor, de novaţie legislativă (introducerea unor norme noi, cerute de evoluţia relaţiilor sociale), de

ordonare logică a materialului normativ şi de utilizare a unor mijloace moderne de tehnică legislativă

(alegerea modalităţii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii mijloacelor

adecvate de conceptualizare).48

5. Încorporarea textelor normative reprezintă o grupare de acte normative dintr-un anumit

domeniu de activitate într-o colecţie sistematizată fie pe criterii cronologice ori alfabetice, fie pe criterii

48 A se vedea N.Popa, op.cit., p.237-238; I.Mrejeru, op.cit., p.198.67

ce ţin de conţinutul reglementării. Încorporarea poate fi oficială sau neoficială. Ea nu este o operă

legislativă, deoarece volumul obţinut în urma încorporării nu presupune nici o prelucrare a materialului

normativ, ci doar o concentrare realizată pe baza unor criterii prestabilite, de către o autoritate publică

ori de către o persoană particulară.

Pentru a se conferi o anumită autoritate operaţiunii de încorporare, Legea privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative încredinţează această activitate Consiliului

Legislativ. Exercitarea acestei activităţi se face cu aprobarea prealabilă a Birourilor permanente ale

celor două Camere ale Parlamentului şi are drept rezultat un codex, denumire conferită de lege unei

culegeri de acte normative, realizată în condiţiile legii.

Codexurile elaborate de Consiliul Legislativ cuprind reglementările legale în vigoare dintr-

un anumit domeniu de activitate sau din domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale

Guvernului. Cuprinderea în codexuri a reglementărilor juridice dintr-un anumit domeniu de activitate

urmăreşte alăturarea unor reglementări juridice într-o structură omogenă în vederea unei mai

lesnicioase cunoaşteri şi aplicări a acestora.

În activitatea sa de încorporare a legislaţiei, Consiliul Legislativ este abilitat de lege să

stabilească denumirea codicelui, cuprinsul acestuia, structura şi succesiunea actelor normative sau a

unor extrase din acestea, precizându-se actele normative din care provin şi a elementelor necesare

pentru identificare.

Bibliografie de referinţă

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Opţională

Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,

Bucureşti, 2006.

Întrebări de autoevaluare

Definiţi conceptele de instituţie juridică şi ramură de drept

68

Faceţi distincţia între sistemul legislaţiei şi sistematizarea legislaţiei

Definiţi antinomiile juridice şi daţi cel puţin trei exemple de antinomii

69

MODULUL 5 : REALIZAREA DREPTULUI

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu procesul de realizare a dreptului şi cu etapele aplicării

dreptului.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:

Să descrie procesul de realizare a dreptului

Să identifice etapele procesului de aplicare a dreptului

Să enumere trăsăturile actului de aplicare a dreptului

§ 1. Conceptul realizării dreptului

Conceptul realizării dreptului a fost abandonat în anii post-revoluţionari de către unii din

teoreticienii dreptului, considerându-l un concept anacronic sau demodat. În opinia noastră

problematica realizării dreptului este nu numai actuală, dar constrângător de presantă pentru

evidenţierea statului de drept. Într-un stat în care practicabilitatea dreptului se reduce la aplicarea

acestuia, dreptul este jugulat, conduita umană este supusă unei constrângeri exorbitante, iar principiul

statului de drept se zbate între existenţă şi non-existenţă. În acest sens, Français Terré spune explicit că

pentru a înţelege ceea ce caracterizează realizarea dreptului, trebuie examinate datele fundamentale ale

inserţiei sale într-un grup social49. Apoi el adaugă „Regula de drept nu este destinată să rămână o

simplă creaţie spirituală: prin natura sa ea trebuie să se aplice situaţiilor concrete, să se realizeze”50.

Ca atare, realizarea dreptului reprezintă, pe de o parte, activitatea prin intermediul căreia

oamenii se supun sau sunt supuşi să respecte comandamentele normelor juridice. Dacă ar fi să

examinăm statistic, concordanţa conduitei umane de exigenţele conduitei prescrise de normele juridice

s-ar putea să constatăm că o anumită parte din populaţie respectă prevederile normelor juridice fără

vreo condiţionare exterioară, o altă parte se supune dispoziţiilor legale din teamă faţă de sancţiune, iar o

altă parte la încalcă, mizând, în special, pe faptul că sancţiunea normei juridice nu le va fi aplicabilă.

Pornind de la aceste elemente, vom putea stabili că între comandamentul normei juridice şi

ordinea juridică realizată în urma consolidării dreptului în relaţiile sociale există o evidentă deosebire.

Cu alte cuvinte, comandamentul normei juridice este doar parţial realizat, iar între nivelul ordinii

49 A se vedea Français Terré, Introduction générale au droit, 5 édition, Dalloz, 2000, p.371 şi urm.50 Ibidem, p.437.

70

juridice comandate de normele juridice şi cel al ordinii juridice realizate există diferenţe apreciabile de

la o etapă istorică la alta, de la un grup social la altul etc.

Aceste diferenţe pot fi cuantificate prin coeficienţi care privesc respectarea dreptului sau

aplicarea dreptului.

A.Respectarea dreptului reprezintă cea mai importantă modalitate de realizare a dreptului.

Ea rezidă în conformarea conduitei umane comandamentelor normelor juridice. În marea majoritate a

cazurilor, oamenii, luaţi ca subiecte individuale de drept, se supun comandamentelor normelor juridice,

nu le încalcă şi se supun dispoziţiilor regulilor de conduită apărate de forţa coercitivă a statului.

Motivele acestei supuneri nu pot fi descoperite cu uşurinţă.

La polul opus, se află reacţia negativă a subiecţilor de drept faţă de normele juridice, care se

manifestă prin înfrângerea dispoziţiilor normelor juridice, urmată, în cele mai multe cazuri, de aplicarea

sancţiunilor juridice, de intervenţia răspunderii juridice a persoanelor care au încălcat legea, menită să

restabilească ordinea juridică şi să repună subiectul de drept în starea anterioară încălcării drepturilor

sale. Cu alte cuvinte, în astfel de cazuri intervine cea de-a doua cale de realizare a dreptului: aplicarea

acestuia de către autorităţile publice abilitate de lege.

B. Aplicarea dreptului este o activitate a autorităţilor şi instituţiilor publice sau chiar a

persoanelor juridice de utilitate publică de implementare a normelor juridice. Această activitate, prin

excelenţă statală, rezidă în împuternicirea unor autorităţi publice, în delegarea acestei împuterniciri

unor regii autonome, unor instituţii publice sau chiar unor persoane juridice private, de a duce la

îndeplinire prevederile legii, prin acte sau fapte juridice proprii, date sau efectuate în virtutea legii. În

cele mai multe cazuri aceste acte sau fapte juridice sunt săvârşite în vederea realizării unui serviciu

public.

§ 2. Aplicarea dreptului

În literatura de specialitate se apreciază că activitatea de aplicare a dreptului este o activitate

pur statală51, fapt contrazis de numeroase norme juridice care conferă dreptul de implementare a legii şi

altor entităţi sociale, în rândul cărora intră autorităţile administraţiei publice locale, regiile autonome,

persoanele juridice de drept privat care îndeplinesc atribuţii specifice autorităţii statale.

Desigur, nedeclarându-se de acord cu localizarea aplicării dreptului în sfera organelor de

stat, nu vom putea accepta nici ideea că aplicarea dreptului ar fi însoţită, întotdeauna, de ideea de

51 A se vedea N.Popa, op.cit., pag.226.71

aplicare a constrângerii statale în vederea realizării obligaţiei stabilite de lege sau a restabilirii ordinii

de drept.

În realitate, în marea majoritate a cazurilor actul de aplicare a legii este un act de contituire

sau de constatare a unui drept ori a unei obligaţii pentru o persoană determinată, fie ea fizică sau

juridică, ori alt subiect de drept.

Etapele procesului de aplicare a dreptului. Organele de stat ori celelalte autorităţi

înzestrate cu puterea de a aplica legea, în procesul aplicării legii sunt confruntate cu o serie de

dificultăţi practice, cu o serie de elemente contradictorii care le împiedică să ajungă la un raţionament

juridic clar într-un timp relativ scurt.

În principiu, procesul de aplicare a legii poate fi raportat la un raţionament juridic, în cadrul

căruia premisa majoră o constituie stabilirea stării de fapt, premisa minoră rezidă în determinarea

normei juridice aplicabile, iar concluzia se deduce din raportarea premisei majore la cea minoră prin

stabilirea consecinţei concordanţei sau neconcordanţei acestora.

Un exemplu este edificator în acest sens:

I. X a furat

II. Furtul se pedepseşte cu închisoare

III. X va fi condamnat la închisoare.

În realitate, această schemă a raţionamentului juridic este mult mai greu de realizat,

deoarece ea presupune parcurgerea mai multor etape:

1. stabilirea stării de fapt

2. critica normei juridice

3. interpretarea normei juridice

4. elaborarea şi emiterea actului de aplicare.

1.Stabilirea stării de fapt are la bază determinarea circumstanţelor cauzei cu care se

confruntă cel care aplică legea. Obiectul acestei faze a raţionamentului juridic îl constituie stabilire

probei. Prin probă se înţelege un element care demonstrează caracterul adevărat al unei cereri sau al

unei pretenţii. Proba poate fi pozitivă sau negativă. În drept, probele servesc la stabilirea unei situaţii

juridice în vederea susţinerii unei pretenţii juridice52.

Din acest punct de vedere, la stabilirea unei stări de fapt, situaţiile juridice sunt diverse. Ele

îmbracă forme diferite după cum au în vedere raporturile cu justiţia sau cu administraţia publică.

Desigur, în ambele situaţii cetăţeanul apare ca o persoană implicată, dar situaţia sa este diferită după

cum el este solicitant în raporturile cu justiţia sau administraţia publică, ori învinuit sau inculpat ori

contravenient.

52 A se vedea F.Terré, op.cit., p.50572

În situaţia în care persoana este un solicitant în raporturile cu administraţia publică, ea este

partea obligată să furnizeze dovezile necesare pe care se sprijină cererea sa. În celelalte cazuri,

persoana acuzată de administraţie trebuie să-şi constituie probe în apărarea sa, probe care să anihileze

pretenţiile pe care i le pretinde autoritatea publică.

În domeniul judiciar, lucrurile se petrec aidoma. Cel care are calitatea de reclamant trebuie

să-şi constituie probe pe care să-şi fundamenteze afirmaţiile. Dimpotrivă, pârâtul trebuie să

contracareze probele reclamantului prin propriile sale probe.

Ca atare, în sistemul probator, a spune doar că un anumit fapt este adevărat nu este suficient;

în toate cazurile susţinerile se cer a fi susţinute de probe, iar puterea acestora ţie de aprecierea

judecătorului. Forţa juridică a probelor nu este de ordine publică, cu excepţia cazurilor privitoare la

statutul persoanelor.

Indiferent că probele sunt prezentate în faţa administraţiei publice sau a puterii judecătoreşti

ele urmează a fi judecate în mod neutru, aceasta fiind singura modalitate de salvgardare a aplicării

corecte a normei juridice.

2. Critica normei juridice. La starea de fapt stabilită pe baza probelor urmează a se aplica

o anumită normă juridică. Pentru specialist, stabilirea stării de fapt şi a normei juridice aplicabile

acesteia, reprezintă stări dependente, oscilabile în timp, în funcţie de informaţiile pe care cel care

administrează o stare de fapt le procură pe parcursul acumulării evenimentelor.

În final, critica normei juridice se limitează la stabilirea normei juridice care se aplică unei

stări de fapt care a fost deja determinată. Această operaţiune presupune identificarea acestei norme

juridice, verificarea validităţii sale, a conexiunilor cu alte norme juridice şi a semnificaţiei sale în raport

cu starea de fapt constatată.

3. Interpretarea normei juridice. În procesul de aplicare a normei juridice interpretarea

acesteia este o datorie a legiuitorului, judecătorului sau a celui care aplică legea. Interpretarea legii este

sinonimă cu stabilirea înţelesului normei juridice, a semnificaţiei sale, a spiritului său. Dincolo de litera

legii se ascunde spiritul acestuia, care nu poate fi descoperit fără a face apel la o serie de artificii

juridice, inclusiv la principiile generale ale dreptului.

4. Elaborarea actului de aplicare a normei juridice este ultima etapă a procesului de

aplicare a dreptului. Această etapă este etapa decizională, în care organul emitent al actului de aplicare,

pe baza examinării stării de fapt şi a interpretării normei juridice trage consecinţele pe care norma

juridică le conferă prin raportare la starea de fapt constatată.

73

Bibliografie de referinţă

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Opţională

Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,

Bucureşti, 2006.

Întrebări de autoevaluare

Definiţi conceptul de realizare a dreptului

Precizaţi care sunt etapele procedului de aplicare a dreptului

Identificaţi şi analizaţi trăsăturile actului de aplicare a dreptului, comparative cu

actele normative

74

MODULUL 6 : INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu necesitatea interpretării normelor juridice, în vederea

înlăturării ambiguităţilor, neclarităţilor şi interpretărilor diferite a normelor juridice.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:

Să argumenteze importanţa şi necesitatea interpretării normelor juridice

Să enumere principalele feluri de interpretare a dreptului

Să precizeze metodele de interpretare a normelor juridice

§ 1. Felurile interpretării dreptului.

Felurile interpretării dreptului. Interpretarea drepturilor este de mai multe feluri. Se poate

face, astfel, o distincţie clară între interpretarea oficială şi neoficială a dreptului.

Interpretarea oficială a dreptului este interpretarea obligatorie, care are forţă juridică.

Interpretarea juridică se realizează de organele de stat care au atribuţii fie în domeniul creării dreptului,

fie în procesul aplicării normei juridice. Organul emitent al unui act normativ, atunci când constată că

actul său poate da naştere unor soluţii contradictorii în practică, pentru a elimina aceste soluţii

contradictorii, este nevoit sa adopte un acr de interpretare.

În cazul în care organul emitent al unui act normativ interpretează propriul act, interpretare

este interpretare autentică = interpretare legală sau generală căreia urmează să i se supună toţi cei care

aplică legea.

„Actul de interpretare face parte din actul interpretat şi, prin urmare, actul de interpretare a

legii are putere retroactivă”. Acest punct de vedere este fals, pentru că prin Constituţie se prevede că

retroactive pot fi doar legea penală şi contravenţională mai favorabile.

Deci, interpretarea oficială reprezintă determinarea înţelesului unei norme juridice de

către autoritatea emitentă a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus în situaţia de a

constata că legea pe care a adaptat-o se aplică neuniform, dând naştere unei diversităţi de soluţii

juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le acceptă. În astfel de cazuri, el poate interveni,

printr-o lege de interpretare, pentru a obliga pe toţi destinatarii legii să o aplice în acelaşi mod. Această

lege în virtutea exigenţelor Teoriei Generale a Dreptului, ar trebui să fie o lege retroactivă, dar

75

exigenţele constituţionale ale României opresc o asemenea abordare şi obligă pe cei care aplică o lege

interpretativă să-i valorifice validitatea doar pentru viitor, respectiv, după intrarea sa în vigoare53.

Interpretarea cauzală. Cei care aplică legea sunt obligaţi ca în condiţiile în care stabilesc o

anumită stare de fapt să aplice legea, stabilindu-i, prin interpretare, şi înţelesul său. Interpretarea

cauzelor ţine astfel de aplicarea dreptului şi este apanajul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau

al altor subiecţi de drept, însărcinaţi cu aplicarea legii. Cel care aplică legea, după ce stabileşte starea de

fapt, este dator să califice juridic această stare, iar în acest proces este obligat să desluşească sensul

normelor juridice aplicabile, în vederea soluţionării legale a cauzei cu care a fost sesizat.

Interpretarea neoficială sau interpretarea doctrinară, este realizată în diferite opere

ştiinţifice de către cercetătorii în domeniul dreptului, de către doctrinari. Spre deosebire de interpretarea

oficială, cea neoficială nu are forţă juridică, nu este obligatorie, nu se impune celui care aplică legea, ci

este facultativă pentru acesta.

Opiniile formulate in doctrina juridica:

- opinii de lege lata- opinii prin care se interpreteaza un text de lege aflat in

vigoare;

- opinii de lege ferenda- vizeaza o propunere de legiferare care nu exista in

legislatia actuala, se propune sa fie introdusa in legislatie in viitor.

Organul care aplica legea nu este obligat sa respecte o anumita solutie propusa intr-o

anumita lucrare stiintifica, deoarece solutia juridica data intr-un caz determinat trebuie sa se sprijine

intotdeauna pe norma juridica care se aplica in cazul dat.

Interpretarea facultativa- cuprinde pledoariile avocatilor, acea analiza a cauzei putan fi luata

in considerare de judecatori, dar si respinsa. Insa, cel care tine seama de ea sau care o respinge trebuie

sa se bizuie pe anumite motive, pe care nu trebuie sa le explice in solutia data. Organul care aplica

legea da propria lui interpretare normei juridice aplicata si numai aceasta interpretare constituie

supportul intelectual al deciziei luate.

§ 2. Metodele interpretării dreptului

În activitatea de aplicare a dreptului, cel care interpretează recurge la o serie de metode în

vederea stabilirii sensului exact al normei juridice, a câmpului sau de aplicabilitate, a efectelor pe care

le are norma juridica şi a scopului acesteia.

53 Într-o altă opinie, acest gen de interpretare constituie o interpretare legală sau generală, iar actul normativ interpretative va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se, deci, retroactiv). A se vedea N.Popa, op.cit., p.241.

76

Normele juridice cuprinse în diferite acte normative au întotdeauna o condiţionare social-

istorica, anumite finalitati, o anumita constructie logica. Toate aceste elemente pot fi descoperite prin

utilizarea unor metode adecvate. Utilizarea acestor metode confera o viziune de sinteza absolut

necesara pentru stabilirea rezultatului interpretarii. Iar acest rezultat trebuie sa conduca la formarea

convingerii intime a judecatorului sau a celui care aplica legea in legatura cu solutia pe care o va da in

cauza respectiva.

În literatura juridica, problematica metodelor de interpretare a dreptului a constituit o

preocupare constanta. Uneori s-a considerat ca nu exista metode de interpretare a dreptului, ci doar

anumite activitati care reprezinta elemente ale interpretarii si care trebuie utilizate in procesul de

interpretare a normelor juridice. In realitate, organul care interpreteaza legea foloseste diferite metode

care pot fi analitice: metoda gramaticala si logica sau sintetice: metoda istorica si cea sistematica.

Acestor metode li se adauga si metoda teleologica care pune in evidenta scopul legii.

Metoda gramaticală

Are ca obiect stabilirea sensului comandamentului juridic prin analiza gramaticala a textului

normei juridice: analiza sintactica si morfologica.

Utilizand aceasta metoda, interpretul urmareste sa stabileasca sensul cuvintelor, modul de

folosire a acestora in text, facand distinctia pe care legiuitorul a facut-o, mai inatai intre acceptiunea

cuvantului in limbajul comun si acceptiunea lor specific juridica.

Legiuitorul poate sa utilizeze cuvinte apartinand limbajului comun, dar sa le dea o alta

acceptiune, un non sens, ceea ce va usura sarcina celui care interpreteaza legea.

In fiecare ramura de drept, un termen e folosit intr-un anumit sens: de ex. „familie”- in dreptul

rural, dr. familiei, dr. comercial etc.sau „functionar public”- in dr. administrativ sau dr. penal (unde are

un sens mult mai larg).

Interpretul normei juridice trebuie sa plece intotdeauna de la premiza ca legea sau norma de

drept este scrisa intr-o limba omeneasca, are toate perfectiunile sale.

În virtutea teoriei lingvisticii, limba are 3 functii: 1. de exprimare; 2. de apel; 3. de reprezentare,

concretizata in diferite enunturi.

În procesul interpretarii gramaticale a normelor juridice judecatorul sau organul administrativ

care aplica norma juridica trebuie sa tina seama de aceasta functie pentru a descifra mesajul legii.

În procesul de interpretare gramaticala, cel care aplica legea trebuie sa urmareasca si modul de

imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, dar si sensul conjunctiilor utilizate. Daca intr-o propozitie e

utilizata conjunctia „si” se poate trage o anumita concluzie, „sau”- concluzie contrara.

Metoda sistematică

77

Sensul normei juridice se stabileste prin integrarea normei juridice respective in ansamblul

actului normativ din care face parte sau prin raportare la un act normativ cu care se afla in contact ori

chiar la sistemul dreptului, la principiile acestuia.

Esenta acestei metode are in vedere faptul ca o norma juridica nu este si nici nu poate fi privita

in mod izolat, rupta de celelalte norme juridice.

Norma juridica face parte dintr-un sistem, ea este o componenta a sistemului de drept si ca atare

ea face parte dintr-o institutie juridica, ramura de drept sau din ansambluldreptului care reprezinta

interactiunea ramurilor si institutiilor juridice. De aceea, vointa legiuitorului poate fi dedusa tinand

seama de pozitia normei juridice in cadrul sistemului de drept, din relatiile pe care le are cu celelalte

norme juridice, intelesul acestora deducandu-se din ansamblulacestor interrelatii.

Pentru intelesul acestor relatii uneori in cadrul aceluiasi act normativ exista norme generale si

speciale. Intotdeauna normele din partea speciala a unui act normativ se aplica in concordanta cu

normele din partea sa generala.

De asemenea, normele dreptului comun sunt clarificatoare pentru aplicarea normelor speciale.

De exemplu, normele codului comercial sunt norme speciale in raport cu normele dreptului civil, care

este dreptul comun in materie.

Metoda istorică

Aceasta metoda urmareste sa explice intelesurile normei juridice prin luarea in consideratie a

ceea ce se numeste ocasio legis= imprejurarile social-politice care au stat la baza elaborarii si adoptarii

legii.

Pentru a interpreta istoric legea, cel care utilizeaza aceasta metoda e dator sa cerceteze lucrarile

preparatorii de elaborare a proiectului de lege, apoi sa studieze expunerile de motive, notele de

fundamentare, amendamentele care se fac la fiecare proiect de lege, atat cele acceptate cat si cele

respinse, dezbaterile care au loc cu prilejul adoptarii proiectului respectiv de lege, reactiile presei cu

privire la acel proiect etc.

Se recurge si la compararea reglementarilor actuale cu diferite reglementari juridice anterioaer

care au incetat sa mai existe sau cae au avut o anumita existenta anterioara.

Pe baza utilizarii acestei metode, cel care interpreteaza va ajunge sa cunoasca motivele,

argumentele care au stat la baza adoptarii respectivei legi si sa distinga si scopul in cederea caruia a luat

fiinta legea.

Metoda logică = cel mai larg, des procedeu de interpretare a normelor juridice intalnit in

practica.

Daca interpretarea istorica ne de posibilitatea sa evidentiem ocasio legis, interpretarea logica ne

da posibilitatea sa stabilim ratio legis, adica ratiunea de a fi a legii.78

Prin intermediul acestei metode se fac aprecieri rationale, au loc operatiuni de generalizare,

de analiza logica a textului normei juridice, au loc operatiuni de analogie, aplicarea regulilor logicii

formale.

Este adevarata hermeneutica juridica deoarece in cuprinsul ei se pleaca de la teoria generala

a interpretarii, punand accentul pe principiile logicii formale, pe legile fundamentale ale gandirii.

Rationamentul logic= esenta acestei metode si in procesul interpretarii el da nastere unor

reguli juridice ale interpretarii. Astfel de reguli sunt, de exemplu: exceptiile sunt de stricta interpretare/

legile exceptionale trebuie sa fie interpretate in sens restrictiv.

In realizarea acestei metode, organul de interpretare a legii recurge la argumente logice de

interpretare: ad absurdum, per a contrario, a fortiori, a pari etc.

Interpretarea ad absurdum (prin reducere la absurd)= stabilirea adevarului tezei de

demonstrat prin infirmarea tezie care o contrazice. Interpretarea demonstreaza ca orice alta interpretare

s-ar da textului analizat in afara de cea dorita de el ar duce la concluzii contarre legii, la concluzii

absurde, de neacceptat.

Argumentul per a contrario are la bază legea logica a terţului exclus (tertium non datur),

potrivit căreia în cazul unor dispoziţii contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar una din ele

poate fi adevărată, cealalta eset falsa, o a treia posibilitate fiind exclusă. Argumentul per a contrario

este un argument logic periculos, deoarece el nu dă nici o certitudine cu privire la înţelesul normei

juridice.

In literatura juridica se sustine ca aplicarea unui asemenea rationament e valabila doar in

cazul unor norme cu caracter de exceptie sau daca legea utilizeaza o enumerare limitativa. Acest lucru

se datoreaza faptului ca legiuitorul poate uneori sa fie echivoc, sa nu excluda o teza contrara in mod

expres, teza care se poate deduce din interpretarea legii.

Argumentul a pari este un element de analogie juridică în virtutea căruia situaţiilor juridice

identice li se aplică acelaşi tratament juridic.

Argumentul a priori permite aplicarea normei juridice prin analogie la o serie de cazuri

similare. El este un procedeu care permite interpretarea extensivă a legii. Acest tip de interpretare nu

poate fi însă utilizat în toate cazurile. Astfel, interpretarea prin analogie ester exclusă în dreptul penal,

unde domină principiile legalităţii incriminării faptei şi legalităţii pedepsei, care îl obligă pe cel ce

interpretează legea să dea o interpretare strictă normei juridice.

Regula generala o constituie faptul ca cel care aplica legea nu poate sa faca distinctii acolo

unde legea nu distinge.

Argumentul a fortiori- 2 forme de exprimare:

- a majori ad minus- cine poate mai mult poate si mai putin;79

- a minori ad majus- daca legea interzice mai putin, implicit ea interzice si mai

mult

A fost utilizata in intreaga istorie a dreptului si in forma sa a majori ad minus, a fost gasita in

randul reglementarilor juridice o singura exceptie: dreptul femeii maritate asupra imobilului

dotalinainte de Iustinian. Astfel, femeia putea sa vanda imobilul, dar nu-l putea ipoteca, desi ipoteca

este un contract cu efecte mai restranse decat vanzarea.

Regulile logice de interpretare sunt anumite maxime ale interpretării normelor juridice:

excepţiile sunt de strictă interpretare, pedepsele sunt de strictă interpretare, unde legea nu distinge, nici

noi nu putem face distincţii, dubiul este în folosul acuzatului, legea posterioară derogă de la legea

anterioară, legea specială derogă de la legea generală etc.54.

Bibliografie de referinţă

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Opţională

Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,

Bucureşti, 2006.

Lucrarea de evaluare nr. 3

Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi necesitatea interpretării

normelor juridice.

Această lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 13.12.2008. Se va acorda 1 punct (10% din nota finală) pentru rezolvarea corespunzătoare a sarcinii.

Întrebări de autoevaluare

Precizaţi felurile intrepretării normelor juridice

54 A se vedea H.Roland, L.Boyer, Introduction au droit, Litec, Paris, 2002, p.131 şi urm.80

Enumeraţi metodele de interpretare a dreptului şi analizaţi una la alegere

Precizaţi care sunt argumentele logice de interpretare a normelor juridice

81

MODULUL 7 : RAPORTUL JURIDIC

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunea de raport juridic.

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:

Să definească conceptul de raport juridic

Să evidenţieze elementele structurale ale unui raport juridic

Să analizeze subiectele unui raport juridic

Să facă distincţia între conţinutul şi obiectul unui raport juridic

§ 1. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

Prin raport juridic se înţelege o relaţie socială reglementată de norma juridică.

Viaţa socială reprezintă reţeaua vie a legăturilor dintre oameni. În cadrul relaţiilor sociale,

oamenii acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor şi intereselor economice, social-culturale, politice

etc. Atunci când aceste relaţii sociale cad sub incidenţa normelor de drept, ele se transformă în raporturi

juridice. Astfel, schimbul de produse între diferiţi subiecţi ai relaţiilor economice, reprezintă o

categorie distinctă de relaţii sociale. Prin reglementarea juridică a acestora, se trece de la o relaţie

socială pură şi simplă la un raport juridic.

Alături de aceste raporturi juridice născute pe fondul unor relaţii sociale preexistente, există şi

raporturi juridice care se nasc, se modifică sau se sting ca urmare a acţiunii exclusive a normei juridice.

Astfel, raporturile juridice ce se nasc în activitatea judiciară nu au la bază o relaţie socială preexistentă,

ci doar un fapt juridic care dă naştere, modifică sau stinge un raport juridic. Bunăoară, raportul juridic

dintre infractor şi organele judecătoreşti, care are ca obiect tragerea la răspundere a acestuia, se naşte pe

baza unui fapt juridic - conduita ilicită - fără a avea la bază o relaţie socială preexistentă.

După cum se poate constata, raporturile juridice pot avea la bază o relaţie socială sau un fapt

juridic. Raporturile juridice care au la bază o relaţie socială, dobândesc această calitate în virtutea

reglementării relaţiei sociale preexistente de către o normă juridică. În schimb, raporturile juridice care

au la bază un fapt juridic, nu coexistă cu o relaţie socială preexistentă, ci ele se instituie ca atare în

virtutea normelor juridice, pe baza unui fapt juridic.

Raportul juridic se caracterizează prin anumite trăsături specifice, care îl deosebesc de celelalte

relaţii sociale care nu ajung să fie reglementate de o normă de drept.

Sub acest aspect, raporturile juridice sunt:

82

a. raporturi sociale;

b. raporturi care se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii;

c. voliţionale.

Trăsăturile raportului juridic

a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale prin subiecţi, conţinut şi finalităţi.

Caracterul social al raporturilor juridice derivă, în primul rând, din faptul că participanţii la

acestea sunt oamenii. În cadrul raporturilor juridice, oamenii apar ca purtători ai capacităţii juridice,

care le conferă calitatea de subiect de drept.

Conţinutul raporturilor juridice este şi el eminamente social, deoarece el rezidă în facultăţi umane

ocrotite de regulile de drept. Înzestrarea capabilităţilor umane cu forţă juridică, conferă oamenilor

garanţia valorificării potenţialului lor uman, profesional, social, politic, economic etc.

În sfârşit, caracterul social al raporturilor juridice este determinat de finalităţile acestora. În

raporturile juridice, părţile urmăresc atingerea unor interese sociale sau a unor interese puse în slujba

realizării aspiraţiilor, trebuinţelor şi intereselor umane.

b. Raporturile juridice se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii. Această trăsătură a

raporturilor juridice pune în evidenţă faptul că participanţii la aceste raporturi sociale nu sunt numai

oameni, ci au o calitate în plus, şi anume, ei sunt titulari de drepturi şi obligaţii. Pentru a le fi conferită

această calitate, ei sunt înzestraţi de norma de drept cu calitatea de subiecţi de drept, pe baza capacităţii

juridice. În virtutea acestei capacităţi juridice, ei devin purtători de drepturi şi obligaţii, iar în

raporturile juridice se manifestă ca atare, exercitând drepturile şi asumându-şi obligaţiile prevăzute de

lege în nume propriu. Pe această bază, realizarea raporturilor juridice este asigurată de forţa coercitivă a

puterii publice.

c. Raporturile juridice se mai caracterizează prin faptul că ele sunt raporturi voliţionale.

Această trăsătură a raporturilor juridice derivă din natura raporturilor juridice. Pe de o parte, aceste

raporturi se nasc în virtutea unei norme de drept, care la rândul ei este expresia voinţei statale. Pe de

altă parte, calitatea de subiect al raportului juridic se naşte tot ca urmare a unei manifestări de voinţă, de

această dată a celui care devine titularul unor drepturi, respectiv al unor obligaţii în cadrul unei relaţii

sociale.

După cum se poate observa, raportul juridic presupune o dublă manifestare de voinţă. Pe de o parte,

este vorba de o voinţă statală, care exprimă conţinutul normei juridice ce stă la baza raportului juridic,

iar, pe de altă parte, de voinţa concretă a participanţilor la raporturile juridice, care stă la baza faptelor

juridice, ce pun în mişcare naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.

Definiţia raportului juridic

83

Ţinând seama de trăsăturile examinate mai sus, putem spune că raporturile juridice sunt relaţii

sociale reglementate sau instituite de normele juridice şi în care participanţii apar ca titulari de drepturi

şi obligaţii, garantate de forţa coercitivă a puterii publice.

§ 2. Elementele structurale ale raportului juridic

În literatura noastră juridică, sunt considerate elemente structurale ale raportului juridic:

A. subiecţii raportului juridic;

B. conţinutul raportului juridic;

C. obiectul raportului juridic.

A. Subiecţii raportului juridic. Raporturile juridice fiind raporturi sociale, în mod necesar

subiecţii acestora nu pot fi decât oamenii.

Pentru ca oamenii să devină subiecţi ai raporturilor juridice, ei trebuie să fie abilitaţi de lege să

poarte această calitate. Oamenii apar ca subiecţi ai raporturilor juridice fie în mod individual, fie în

colectiv. Subiectele raportului juridic pot fi individuale sau colective. Statul recunoaşte oamenilor

calitatea de subiect de drept prin intermediul normelor juridice şi o garantează, inclusiv prin forţa

coercitivă a puterii publice.

1. Subiectele individuale ale raporturilor juridice

În rândul subiectelor individuale ale raporturilor juridice figurează omul privit în individualitatea

sa. Pentru ca omul să devină subiect individual de drept este nevoie de o normă juridică, în virtutea

căreia acesta să fie declarat persoană. Omul care dobândeşte calitatea de persoană este subiect al

raportului juridic. În decursul timpului, această calitate a fost acordată omului în dreptul roman. Aici,

termenul persona desemna masca ce era aşezată pe faţa actorului de teatru pentru a-i schimba

înfăţişarea şi a-i acorda o nouă identitate, aceea a rolului pe care urma să-l joace. De aici, s-a ajuns la

persona ca subiect de drept, noţiune ce sugera înzestrarea fiinţei umane cu un statut juridic, respectiv

cu calitatea de subiect de drept.

În zilele noastre, persoana este subiectul individual de drept, care are această vocaţie în toate

ramurile dreptului. În funcţie de ramura de drept în care persoana apare ca subiect de drept, ea poartă

denumiri diferite: persoană fizică în dreptul privat, cetăţean, străin sau apatrid în dreptul public etc.

Înzestrarea omului cu calitatea de persoană este legată de capacitatea juridică, prin care se

înţelege aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii. Naşterea capacităţii juridice,

întinderea acesteia, volumul drepturilor şi îndatoririlor aferente se stabilesc prin lege şi depind de

ramura de drept în care subiectul urmează a se manifesta ca purtător de drepturi şi obligaţii. Dacă vom

84

observa suma acestor drepturi şi obligaţii recunoscute persoanei în toate ramurile de drept, putem să

distingem între capacitatea juridică generală şi capacitatea juridică specială.

Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea generală şi abstractă de a participa ca titular

de drepturi şi obligaţii juridice la orice tip de raporturi juridice. Capacitatea juridică generală există

numai în cazurile în care posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii coincide cu posibilitatea legală a

exercitării acestora în nume propriu şi de a-şi asuma aceste drepturi şi obligaţii prin acte proprii. Un

exemplu edificator îl constituie capacitatea electorală, caz în care nu se poate face nici o distincţie între

dobândirea drepturilor electorale şi capacitatea exercitării acestora, în sensul că odată dobândite aceste

drepturi, ele pot fi exercitate de îndată ce condiţiile naşterii raportului juridic au fost înfiinţate.

Totodată, este necesar să notăm că există deosebiri privitoare la capacitatea juridică între

cetăţeni, străini şi apatrizi. Cetăţenii au capacitate juridică generală şi ei pot participa la orice fel de

raporturi juridice. Străinii şi apatrizii se supun, de regulă, regimului cetăţenilor, unui regim special, în

cazul căruia pot exercita numai anumite drepturi şi obligaţii sau pot fi supuşi regimului naţiunii celei

mai favorizate, având acele drepturi şi obligaţii pe care le au cetăţenii celui mai avantajat stat.

Capacitatea juridică specială reprezintă posibilitatea de a participa la anumite raporturi juridice,

sub condiţia îndeplinirii unor condiţii. Acesta este cazul subiectelor colective care pot participa numai

la anumite raporturi juridice, în măsura în care legea le recunoaşte acest drept.

Persoana fizică reprezintă cel mai răspândit subiect individual de drept. Ea reprezintă subiectul

de drept din cadrul raporturilor juridice de drept civil. În virtutea prevederilor art.4 din Decretul

nr.31/1954 "capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor." Se poate observa că în dreptul

civil noţiunea de persoană şi persoană fizică sunt identice, deoarece orice persoană se bucură de

capacitate juridică. Per a contrario, în alte ramuri de drept, această regulă nu se aplică şi, deci, acolo

persoana are numai capacitatea juridică recunoscută de reglementările specifice.

Revenind la dreptul civil, capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu.

Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi

abstractă de a avea drepturi şi obligaţii, iar nu drepturi şi obligaţii concrete.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea acesteia de a avea toate

drepturile şi toate obligaţiile civile. Capacitatea de folosinţă se dobândeşte la naştere. O excepţie de la

această regulă o constituie drepturile copilului care sunt recunoscute de la concepţie cu condiţia să se

nască viu (Infans conceptus pro nato habetur, quotiens de ejus commodis agitur - copilul conceput

este considerat născut, dacă este vorba de interesele sale).

Capacitatea de folosinţă încetează ca urmare a morţii persoanei fizice, constatată prin act de

deces sau hotărâre judecătorească.85

Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice proprii. Naşterea capacităţii de exerciţiu este legată de

existenţa unei anumite experienţe de viaţă şi a discernământului. De aceea, persoana fizică se bucură de

capacitate de exerciţiu restrânsă numai de la vârsta de 14 ani, iar de capacitate de exerciţiu deplină de la

împlinirea vârstei de 18 ani, aceasta fiind legată şi de capacitatea de gândire a celui în cauză.

Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei este legată de încetarea capacităţii de folosinţă. Ea

poate interveni ca urmare a morţii persoanei sau în urma punerii sub interdicţie judecătorească a

persoanei majore, datorată alienaţiei sau debilităţii mintale.

2. Subiectele colective de drept ale raporturilor juridice

Cele mai cunoscute subiecte colective de drept sunt statul, autorităţile publice şi persoanele

juridice.

a. Statul apare ca subiect de drept în raporturi juridice interne şi în raporturi juridice de drept

internaţional. În raporturile juridice interne, statul acţionează în calitate de subiect de drept în cadrul

raporturilor juridice de putere, raporturi specifice dreptului public, în virtutea cărora se definesc

relaţiile dintre popor şi stat, dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi partidele politice sau societatea civilă.

Marea majoritate a acestor raporturi sunt supuse normelor dreptului constituţional. În astfel de raporturi

juridice statul este titularul dreptului de a reglementa relaţiile sociale, în conformitate cu mandatul

încredinţat de corpul electoral, de a asigura realizarea serviciilor publice, de a acorda cetăţenia română,

de a o retrage şi de a aproba renunţarea la aceasta, de a asigura statutul legal pentru străini, apatrizi,

azilanţi etc. De asemenea, în raporturile de drept constituţional, statul apare ca titular de drepturi şi

obligaţii în raporturile cu unităţile administrativ-teritoriale, cu autorităţile administraţiei publice locale.

Calitatea statului de subiect de drept constituţional rezultă din drepturile şi obligaţiile conferite de lege.

Pe planul dreptului civil şi al dreptului comercial, statul acţionează în calitate de persoană juridică.

El dobândeşte această calitate în virtutea dispoziţiilor art.25 din Decretul nr.31/1954. În virtutea acestor

dispoziţii legale, care conferă statului calitatea de persoană juridică, acesta participă la raporturi

juridice civile şi de drept comercial prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor

autorităţi publice stabilite de lege (de ex. Autoritatea pentru privatizare şi administrarea

participaţiunilor statului). Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul în special în raporturile

juridice ce se nasc în cazul donaţiilor şi legatelor în favoarea statului, al bunurilor fără stăpân, al

desherenţei, al bunurilor confiscate ca urmare a unei sancţiuni penale sau administrative etc.

În raporturile juridice de drept internaţional, statul este subiect de drept de sine-stătător în temeiul

suveranităţii naţionale de care se bucură. Indiferent de particularităţile geografice, economice, culturale

sau politice, în domeniul relaţiilor internaţionale statul se bucură de recunoaşterea unei suveranităţi

86

egale, ceea ce îi conferă posibilitatea de a participa la soluţionarea problemelor internaţionale de pe

poziţii de egalitate cu celelalte state.

O excepţie de la această regulă o constituie participarea în organizaţii internaţionale integrative,

cum este, de exemplu, Uniunea Europeană, unde reprezentarea statelor membre se face în funcţie de

anumite criterii privitoare la mărimea lor, ceea ce atrage reprezentarea proporţională a acestora în

organismele de conducere ale Uniunii.

Alături de state, în planul relaţiilor internaţionale, apar ca subiecte de drept şi organizaţiile

internaţionale, iar în materia apărării drepturilor omului şi persoanele fizice, respectiv cetăţenii statelor

care recunosc jurisdicţia obligatorie a unui tribunal internaţional (de ex. Curtea Europeană a Drepturilor

Omului).

b. Autorităţile publice - subiecte de drept

Autorităţile publice - definite de Constituţia României - sunt Parlamentul cu cele două Camere,

Senatul şi Camera Deputaţilor, cele două reprezentante ale puterii executive - Preşedintele României şi

Guvernul -, componentele administraţiei publice centrale de specialitate - ministerele, celelalte organe

centrale de specialitate şi autorităţile administrative autonome, autorităţile administraţiei publice locale

- consilii locale şi primari -, autoritatea judecătorească reprezentată de instanţele judecătoreşti -

judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie -, de Ministerul Public şi parchetele

sale, precum şi de Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea Constituţională.

Aceste autorităţi publice sunt subiecte de drept şi subiecte ale raporturilor juridice în măsura în

care legea le conferă atribuţii, respectiv obligaţii pe care ele trebuie să le ducă la îndeplinire în mod

difuz sau intrând în raporturi juridice cu alte subiecte de drept. De exemplu, Parlamentul în adoptarea

legii este subiect de drept, fără a fi subiect al unor raporturi juridice. El este însă subiect al raporturilor

juridice de drept constituţional ce se instituie între Parlament şi Guvern ca urmare a acordării votului de

încredere etc.

Autorităţile publice pot fi persoane juridice, respectiv ele pot acţiona în nume propriu în raporturile

juridice de drept civil sau de drept comercial în condiţiile prevăzute de lege.

c. Persoanele juridice reprezintă acel subiect colectiv de drepturi care poate acţiona în

raporturile juridice civile şi comerciale.

Pentru a fi în prezenţa unei persoane juridice, legislaţia românească cere ca o grupare umană să

dispună de o organizare de sine-stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un scop, care să fie în

concordanţă cu interesul general.

87

Persoanele juridice sunt extrem de diferite şi în rândul lor intră societăţile comerciale, regiile

autonome, societăţile comerciale naţionale, instituţiile publice, partidele politice, unităţile

administrativ-teritoriale, asociaţiile şi fundaţiile, statul şi autorităţile publice ale acesteia.

Dobândirea personalităţii juridice de către aceste subiecte de drept este supusă unor

reglementări juridice diferite în funcţie de specificul organizării şi funcţionării acestora. Astfel, dacă

statul, autorităţile publice, partidele politice şi instituţiile publice dobândesc capacitate juridică civilă

în virtutea legii, societăţile comerciale se constituie în urma îndeplinirii unor proceduri administrative,

asociaţiile şi fundaţiile pe baza unor hotărâri judecătoreşti etc.

B. Conţinutul raportului juridic

Alături de subiectele de drept, conţinutul raportului juridic constituie un alt element structural al

acestuia. Raportarea structurală a conţinutului la raportul juridic ţine de faptul că el rezidă în drepturile

şi obligaţiile părţilor, respectiv ale subiectelor raportului juridic.

Drepturile care le au subiectele raporturilor juridice se numesc drepturi subiective.

În limbaj juridic, prin drept subiectiv se înţelege prerogativa recunoscută de lege pentru

satisfacerea unui interes personal. În literatura de specialitate, dreptul subiectiv a fost definit ca un

interes ocrotit de lege (Jellinek), ca puterea care permite unui individ de a acţiona asupra unei persoane

sau asupra patrimoniului altuia (Carbonnier) sau ca facultate ori îndrituire individuală a unei persoane

sau organizaţii într-un raport juridic determinat (N.Popa).

În practică, drepturi subiective sunt dreptul de proprietate pe care îl are persoana căreia îi

aparţine un bun, dreptul pe care copilul îl are la nume, dreptul la salariu pe care o persoană încadrată în

muncă îl are în raport cu patronul său etc.

Aşa cum se poate observa, drepturile subiective sunt, pe de o parte, prerogative individuale ce

apar în raport cu interesele personale născute dintr-o stare de fapt (bunul aparţine persoanei, munca este

prestată contra plată, numele se impune pentru nou-născut ca urmare a nevoii de identitate socială etc.),

iar pe de altă parte, naşterea lor este legată de dreptul pozitiv, de ocrotirea conferită de acesta. Ne vom

găsi în prezenţa unui drept subiectiv de fiecare dată când legea (dreptul pozitiv) ne recunoaşte o

prerogativă privitoare la un interes individual a cărui realizare sau ocrotire îi permite titularului:

a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său;

b) să ceară o anumită atitudine din partea celuilalt subiect al raportului juridic;

c) să solicite ocrotirea, pe cale statală, a interesului său.

După cum se poate observa, interesul personal se transformă în drept subiectiv prin intermediul

dreptului pozitiv. Acesta din urmă recunoaşte titularului anumite puteri în raport cu interesul pe care îl

ocroteşte. Dar, dreptul pozitiv stabileşte, totodată, şi limitele acestei puteri. Dreptul subiectiv nu poate

fi exercitat decât în limitele stabilite de dreptul pozitiv. Depăşirea acestor constituie abuz de drept.88

În marea lor diversitate, drepturile subiective se clasifică în drepturi patrimoniale (al căror

conţinut poate fi exprimat în bani) şi drepturi extrapatrimoniale (al căror conţinut nu poate fi exprimat

în bani). Desigur, în fiecare caz, exercitarea acestora înregistrează aspecte specifice impuse de natura

normelor juridice care le reglementează. Examinarea dreptului subiectiv nu poate fi despărţită de

examinarea obligaţiei juridice. În cadrul raporturilor juridice, drepturile şi obligaţiile sunt corelative.

Acolo unde există un drept subiectiv, vom întâlni şi o obligaţie juridică.

Obligaţia juridică apare în cadrul raporturilor juridice atunci când titularul dreptului subiectiv

poate cere executarea unei prestaţii din partea altuia. Obligaţiile juridice pot fi obligaţii de a face

(remiterea unui bun împrumutat, construirea unei case etc.), de a nu face (obligaţia de a respecta

libertatea individuală) sau de a da (transferul proprietăţii asupra unui bun).

C. Obiectul raportului juridic

Noţiunea de obiect al raportului juridic desemnează acţiunea sau inacţiunea subiectelor raportului

juridic.

Subiectul activ al raportului juridic poate să întreprindă diverse acţiuni sau să solicite celuilalt

subiect astfel de acţiuni în procesul derulării raportului juridic. Se poate astfel aprecia că obiectul

raportului juridic îl constituie conduita subiecţilor acestuia desfăşurată în vederea materializării

drepturilor subiective şi a obligaţiilor.

În literatura de specialitate este susţinută şi ideea potrivit căreia obiectul raportului juridic îl

constituie bunurile la care se referă conţinutul raportului juridic. În opinia noastră numai conduita

părţilor pune în mişcare bunurile, numai ea face ca dreptul subiectiv să fiinţeze, ceea ce ne determină să

o considerăm ca un element structural al raportului juridic.

Faptele juridice

Naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice sunt dependente de anumite împrejurări

exterioare raportului juridic. Atunci când legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi

juridice de anumite împrejurări, acestea dobândesc calitatea de fapte juridice.

Faptele juridice sunt, de regulă, prevăzute în ipoteza normelor juridice care reglementează un

anumit raport juridic. Ele aparţin astfel, sub aspectul reglementării, dreptului pozitiv, iar sub aspect

practic intră în rândul premiselor raportului juridic, fiind o cauză exterioară faptică a naşterii,

modificării sau încetării acestora. Apariţia acestor împrejurări duce la naşterea raportului juridic, la

individualizarea subiectelor sale şi la concretizarea conţinutului şi a obiectului raportului juridic. De

asemenea, faptele juridice pot modifica sau stinge raportul juridic. În felul acesta, existenţa raportului

juridic este dependentă de dinamica faptelor juridice care stau la baza naşterii, modificării sau stingerii

acestora. Desigur, faptele juridice se leagă în mod specific de un anumit raport juridic. Nu există fapte 89

juridice universale care să stea la baza oricărui raport juridic. Determinarea faptelor juridice este o

prerogativă a legiuitorului, el fiind acela care stabileşte ce împrejurări pot da naştere, modifica sau

stinge un raport juridic.

Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt acele împrejurări

independente de voinţa oamenilor de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor

juridice. În rândul evenimentelor intră naşterea, moartea, curgerea timpului, calamităţile naturale şi alte

asemenea împrejurări naturale, incontrolabile de către om.

Aceste împrejurări, atunci când intervin, fac să se nască anumite raporturi juridice (moartea -

raporturi de succesiune), să le modifice (calamităţile naturale se instituie în forţă majoră care împiedică

executarea obligaţiilor contractuale) sau să le stingă (trecerea timpului duce la exigibilitatea creanţelor

etc.)

Acţiunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se împart în acţiuni licite şi acţiuni

ilicite.

Acţiunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestări de voinţă îndreptate în mod expres

spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Un contract de vânzare-cumpărare este

un astfel de act juridic în virtutea căruia se naşte un raport juridic, în cadrul căruia prind viaţă cele

vizate prin acordul de voinţă al părţilor. Se naşte, astfel, un cumpărător şi un vânzător, fiecare are o

anumită conduită care materializează drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Desigur, actele

juridice individuale nu pot fi confundate de actele juridice normative, care nu produc prin ele însele

efecte juridice.

O altă categorie a acţiunilor o constituie acţiunile ilicite, care reprezintă încălcări ale legii. Ele

poartă denumiri diferite în funcţie de ramura de drept în care intervin. Astfel, acţiunile ilicite din

dreptul penal se numesc infracţiuni, cele din dreptul administrativ abateri administrative, în rândul

cărora o categorie distinctă o constituie contravenţiile, delicte în domeniul dreptului civil etc.

Bibliografie de referinţă

Obligatorie

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Opţională

Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Editura C.h.Beck,

Bucureşti, 2006.

Lucrarea de evaluare nr. 490

Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi subiectele, conţinutul şi

obiectul raportului juridic comparativ cu raportul juridic de drept civil.

Această lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 18.01.2009. Se va acorda 1 punct (10% din nota finală) pentru rezolvarea corespunzătoare a sarcinii.

Întrebări de autoevaluare

Definiţi conceptul de raport juridic

Precizaţi care sunt subiectele unui raport juridic şi analizaţi unul la alegere

Analizaţi faptele juridice

91

Anexa 1

Bibliografia completă a cursului

N.Popa Teoria Generală a Dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005

I.CraiovanTeoria Generală a Dreptului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 1998

A.M.NaschitzTeorie şi practică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969

F.GényScience et tehnique en droit privé positif, Première Partie, Recueil Sircy, Paris, 1922

J.Dabin Théorie Générale du Droit, Dalloz, Paris, 1969

J.-L.Bergel Theorie Générale du Droit, Dalloz, 3e édition, Dalloz, Paris, 1999

V.Hanga Dreptul şi Tehnica juridică, Lumina Lex, Bucureşti, 2000

M.A.GlendonM.W.GordonC.Osakwe

Comparative Legal Traditions in a Nutshell, West Publishing CO, St.Paul Minn., 1992

H.KelsenThéorie Générale du Droit et de l'État, LG.D.J., Paris, 1997

J. L. Bergel Théorie générale du droit, Ed. a 3-a, Dalloz, Paris, 1999

G. CornuDroit civil, Ed. a 7-a, Montchrestien, Paris, 1994

S. Popescu Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex, 2000

D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor

Teoria generală a dreptului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

92

Anexa 2

• Referinţe biografice: Ioan VIDA – Licenţiat în ştiinţe juridice, doctor în drept, prof.univ. dr.

în cadrul Facultăţii de Administraţie Publică, conducător de doctorat, Timişoara.

93