MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ISTORIE ȘI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL FILOSOFIE

Teză de an

Tema: Existențialismul filosofic european ca terapie

Coordonator științific: Saharneanu Eudochia,

dr. habilitat, profesor universitar

Autor: Cebotari Iuliana, studentă anul II,

filosofie

Chișinău, 2014

PLAN

Intruducere ........................................................................................................................3

Capitolul I Abordarea existențialismului în filosofia europeană ......................................4

1.1Fundamentele filosofice ale existențialismului.............................................................4

1.2Dimensiunile de bază ale existenței umane..................................................................9

Capitolul II Orientarea terapeutică a existențialismului..................................................15

2.1. Terapia existențială- istoricul conceptului...............................................................15

2.2 Terapia existențială- scop, tehnici, metode...............................................................17

Concluzie.........................................................................................................................23

Recomandări....................................................................................................................23

Bibliografie......................................................................................................................24

2

Introducere

Rezumat

Bazată pe filosofia existenţialistă promovată de Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Sartre şi

Buber, terapia existenţialistă s-a dezvoltat prin contribuţia lui Binswanger, Frankl, May şi

Yalom. Aparută ca o reacţie împotriva psihanalizei şi behaviorismului terapia existenţialistă

reprezintă o variantă a psihoterapiilor experienţiale. Este o abordare terapeutică accesibilă

(individul poate să perceapă concentrându-se pe propria sa experiență), umanistă (omul se

găseşte în centrul atenţiei) şi parcimonioasă (are puţine ipoteze). Acest tip de terapie nu constă

într-un set de reguli tehnice, ci în întrebări profunde despre natura ființei umane și semnificația

experiențelor sale.

Actualitatea problemei

Am ales să cercetez această temă din motiv că, terapia existențială este un tip de terapie relativ

tânără, care nu s-a lăsat trecută cu vederea în occident, mai puțin însă în Republica Moldova.

Este necesară, chiar imperativă, aș spune, studierea și implementarea acestui tip de terapie întru

depășirea situațiilor limită și în condiţiile în care individul nu poate găsi sensul vieţii (nevroza

existenţială). Terapia sau analiza existențială este accesibilă majorității pentru că poate fi

realizată idividual, fără asistarea terapeutului.

Ipoteza: să demonstrăm importanța și rolul terapiei existențiale atât ca aplicabilitate, cât și ca

domeniu.

Obiective:

- să identificăm fundamentele filosofice ce au servit

-să analizăm dimensiunile de bază ale existenței umane

- să definim obiectul de studiu al terapie existențiale

-să identificăm tehnicile și mijloacele terapiei existențiale

- să analizăm principiile de organizare a TE

Suportul teoretico-metodologic

În cercetarea efectuată ne-am bazat pe teoriile existențialiste elaborate de Sarte, Heiddeger,

Buber, pe teoriile psihoterapiei existențiale propuse de Yalom, Deurzen și pe următoarele

metode teoretico- științifice: analiza, sinteza, compararea, metoda fenomenologică.

3

Capitolul I Abordarea existențialismului în filosofia europeană

1.1 Fundamentele filosofice ale existențialismului

Un termen greu de definit şi un curent vechi. Ciudat, deoarece majoritatea gânditorilor

categorisiţi de intelectuali drept existenţialişti sunt oameni care neagă că ar fi. Şi pentru că doi

dintre oamenii, pe care majoritatea îi indică drept primii existenţialişti, adică Soren Kierkegaaard

şi Fredrich Nietzche, au existat înainte de “naşterea” oficială al acestui curent, de aceea sunt

denumiţi “precursori”, dar sunt studiaţi şi trataţi asemenea celorlalţi membri de grup.

Toate figurile importante, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger şi Albert Camus, neagă

implicarea lor în această mişcare, dar toată lumea îi consideră “fundaţia” curentului.Termenul a

fost folosit prima oară în anul 1943 de către filozoful francez Gabriel Marceal. Sartre a preluat

termenul şi l-a inclus într-o discuţie pe teme existenţiale, care a avut loc în Club Maintenant,

Paris.

Existenţialismul e o deviaţie a filosofiei existenţiale, termen filosofic introdus de către Fritz

Heinemann1 în anul 1929, prin intermediul lucrării sale “Noi cai în filozofie. Spirit, Viaţă,

Existenţa”, Fritz a folosit acest termen pentru a descrie suma tuturor mişcărilor şi curentelor din

filosofie, care au că obiect problema existenţei umane.Curentul filosofic de existenţialism este

specific gândirii secolelor XIX şi XX în care, deşi au existat diferenţe de opinie că şi în cazul

altor curente filosofice, s-a pus accentul pe începuturile gândirii. Conform acestei ideologii,

gândirea filosofică începe odată cu subiectul uman şi nu cu subiectul gândirii, fiind astfel

implicat şi individul uman cu tot ceea ce înseamnă trăire, sentiment şi acţiune. În cadrul

existenţialismului, punctul iniţial al individului este atitudinea existenţială, cunoscută şi că simţul

dezorientării şi al confuziei când individul se află în faţă unei lumi aparent absurde şi neînţelese.

Existenţialiştii consideră că, prin existenţialism, aceştia ajung cel mai aproape de experienţă

umană autentică pentru că celelalte filosofii sunt prea abstracte în formă şi conţinut pentru a se

apropia de experienţă umană concretă. „Tatăl” întregului curent filosofic este considerat Soren

Kierkegaard. El a spus că individul este singurul responsabil pentru a da un sens vieţii proprii şi

pentru a trăi o viaţă sinceră şi pasională în ciuda tuturor obstacolelor ce ar veni în calea să şi a

distracţiilor plictiselii, absurdităţii, alienării, angoasei şi disperării.

Filosofii împărtăşesc aceeaşi idee generală referitoare la existenţialism însă diferă în gândire în

anumite aspecte ale ideii. Unii dintre aceştia iau în considerare moduri diferite de percepere a

unei vieţi îndestulătoare, a obstacolelor ce trebuie depăşite, şi a factorilor externi şi interni care

1 Fritz Heinemann- filosof german( 1889-1970). De nu confundat cu Fritz Heinemann sculporul sau cu F.Heinemann politicianul.

4

sunt implicaţi în acest proces, incluzându-se aici şi posibilele consecinţe ale existenţei sau non-

existenţei lui Dumnezeu. Curentul filosofic a crescut în popularitate după cel de-al Doilea

Război Mondial pentru că, prin intermediul său, se punea şi accentul pe importantă libertăţii şi

individualităţii umane.

Soren Kierkegaard şi Friedrich Nietzsche au fost primii filosofi care au pus bazele întregului

curent existenţialist începând cu secolul XIX. În secolul XX, Martin Heidegger le-a luat acestora

„moştenirea” şi a reuşit să influenţeze şi alţi filosofi existenţialişti precum Simone de Beauvoir,

Jean-Paul Sartre şi Albert Camus. Şi în literatură, curentul ideologic a reuşit să ajungă, Kafka şi

Dostoievschi descriind anumite teme existenţialiste în operele lor literare. Deşi există un mare

număr de asemănări între gânditorii existenţialişti, se pot găsi şi diferenţe majore între ideile

acestora.

Primul filosof care a folosit termenul „existenţialism” a fost Gabriel Marcel în anii 1940, abia

mai târziu Jean Paul Sartre adoptând acest termen pentru a-i servi la descrierea viziunii sale

referitoare la om. Termenul a fost mai apoi atribuit în mod retrospectiv gânditorilor care au avut

că subiecte principale existenţa în general, şi existenţa umană în particular. Cel care i-a influenţat

pe toţi a fost însă Soren Kierkegaard, pentru acesta criză existenţei umane fiind tema principala a

întregii sale opere. Tocmai de aceea, el a fost numit „tatăl existenţialismului”. Pentru că teme

predominant existenţialiste au fost expuse de-a lungul mai multor secole, când termenul care le-a

adunat a apărut, acesta a prins bine la public şi a câştigat o popularitate aproape instantaneee.

Deşi prin existenţialism se înţelege curentul de gândire filosofică atribuit secolelor XIX şi XX,

au existat cugetători, cărturari şi teologi care au avut astfel de idei şi înainte de aceste secole.

Printre cei mai „bătrâni” precursori ai curentului ideologic care au avut teorii referitoare la

existenţa umană s-au aflat Buddha, Sfântul Augustin (Confesiuni), William Shakespeare

(Hamlet), Gândurile lui Blaise Pascal, Candida lui Voltaire şi opera Walden a lui Henry David

Thoreau. Aceştia au prezentat în operele menţionate, sau în întreagă lor concepţie asupra vieţii,

idei referitoare la existenţialism şi condiţia umană în relaţie cu acesta.

În secolul XIX, Soren Kierkegaard şi-a expus ideile cu privire la condiţia umană2, la lume şi la

insecuritatea zilei de mâine. Atunci au fost puse bazele existenţialismului aşa cum este el

cunoscut în prezent, scrierile prolifice filosofice şi teologice ale lui Kierkegaard devenind

temelia la care au lucrat mai târziu alţi cugetători europeni.

2 D.D Roșca, în lucrarea sa “Oameni și climate”, ne oferă o definiție, dacă pot spune așa, avertizând că prin condiție umană trebuie să înțelegem “nu numai condiția unei ființe economice și politice, ci înțelegem mai cu seamă condiția omului ca ființă spirituală, creator de valori spirituale și capabil să transmită cu ajutorul acestora realitatea ce-l privește, s-o umanizeze”.

5

Atât Kierkegaard cât şi Nietzsche au preferat să se axeze pe experienţa umană subiectivă şi nu pe

adevărurile obiective ale ştiinţelor exacte pentru că ei considerau că acestea din urmă sunt mult

prea detaşate şi observaţionale şi prin intermediul lor nu se poate înţelege adevărată experienţă

umană. Ideile celor doi erau similare cu ale lui Pascal în sensul că ei căutau să înţeleagă

chinuința tăcută a oamenilor în faţă neînţelegerii vieţii şi folosirea diversiunii pentru că omul să

scape de plictiseală. Diferenţele vin însă în punctul în care Nietzsche şi Kierkegaard iau în

considerare şi opţiunea alegerii libere referitoare la credinţe şi valori fundamentale.

Cavalerul credinţei din cărţile lui Kierkegaard şi Supra-omul3 lui Nietzsche sunt exemple ale

oamenilor ce folosesc libertatea la maximum, ei definindu-şi natura existenţei proprii. Individul

idealizat al lui Nietzsche îşi inventează propriile valori, creând totodată şi termenii în care acesta

excelează. În contrast, Kierkegaard spune că siguranţa obiectivă în anumite adevăruri religioase

este imposibilă, fiind bazată pe paradoxuri logice. Însă o „cădere în credinţă” poate ajuta la

atingerea unei stări de existenţă ce transcede şi conţine atât valorile etice cât şi pe cele estetice

ale vieţii. Vederea lui Kierkegaard asupra lumii a fost mai populară pentru că acesta nu avea o

aversiune atât de profundă faţă de creștinitate că Nietzsche, tocmai de aceea ideea să referitoare

la viaţă individului trăită după propriile gânduri şi idei fiind mai uşor de înţeles şi acceptat de

mai multe clase de oameni.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, diverse curente de gândire au început să

renască în întreagă lume. Existenţialismul a fost unul dintre cele mai populare curente ideologice

filosofice şi culturale, Albert Camus şi Jean-Paul Sartre fiind responsabili de promovarea sa. Ei

au acţionat, ridicând problema existenţei umane la fileu şi au atacat prin enunţarea teoriilor

proprii şi prin nuvelele în care temele referitoare la condiţia umană şi la viaţă erau abundente.

Lumea de după cel de-al Doilea Război Mondial se află în ruine. Pierderea atâtor vieţi umane,

distrugeri colosale şi o atmosfera posomorâtă dominau toate oraşele lumii, în timp ce guvernele

încercau să se ridice în genunchi după înfrângerile suferite de ambele baricade ale războiului.

Acest moment a fost propice popularizării curentului filosofic de existenţialism prin intermediul

literaturii franceze. Camus şi Sartre au devenit cei mai cunoscuţi scriitori ai momentului, ei

activând şi promovând din greu existenţialismul prin toate mijloacele aflate la îndemână. În

curentul german de gândire, Heidegger a fost cel care a popularizat ideea existenţialistă şi

umanismul secular, acesta observând chiar la un moment dat că el şi Sartre au multe idei

asemănătoare.

3 Tip de om superior, care, în concepția lui Fr. Nietzsche, ar trebui să apară și să se afle față de omul actual în

același raport în care se află omul actual față de maimuță.

6

Simone de Beauvoir a fost cugetătoarea existenţialistă care a reprezentat acest curent în rândul

femeilor. Nu se ştie însă dacă succesul şi recunoaşterea de care s-a bucurat această au venit

datorită relaţiei sale cu Sartre sau pentru că ideile sale chiar erau demne de luat în seama, însă ea

a combinat ideile existenţialiste cu feminismul, ridicând o întrebare femeilor de atunci care încă

nu cunoşteau acest termen şi care nu au pornit la un „război rece” cu bărbaţii. Curentul filosofic

de existenţialism se bazează pe câteva principii solide printre care şi accentul pus pe existenţa

concretă. Cugetătorii existenţialişti s-au axat pe descoperirea aspectelor existenţei umane

concrete şi pe condiţiile existenţei şi nu pe ipoteze referitoare la esenţa umană care pentru ei era

determinată de alegerile personale. Oamenii există într-o stare de distanţare faţă de lume în

mijlocul căruia trăiesc. Tocmai această distanţă le oferă oamenilor posibilitatea de a da un înţeles

vieţii neinteresante din interior. Acest înţeles rămâne fragil şi poate fi distrus de orice

dezamăgire, însă tocmai în urmă acestor dezamăgiri, oamenii rămân să facă faţă lipsei de înţeles

a lumii. Singură problema filosofică în acest sens a fost găsită de Albert Camus şi a fost

considerată suicidul. Tocmai de aceea se spune că posibilitatea suicidului îi face pe toţi oamenii

să devină existenţialişti. Principiul existenţei care precede esenţa este central în existenţialism.

Asta înseamnă că fiecare viaţă a fiecărui individ este cea care determină esenţa sa, şi nu invers.

Astfel, fiinţele umane, prin intermediul conştiinţei lor, îşi creează propriile valori şi determină

sensul vieţii proprii. Oamenii care aleg să se poarte diferit faţă de cum o fac în prezent, pot

deveni mai buni sau mai răi, după caz. Tocmai din cauza că oamenii pot alege să fie buni sau răi,

aceştia nu sunt în esenţă nici în totalitate buni, nici în totalitate răi. Angoasa existenţială4 este de

asemenea un principiu central al curentului filosofic de existenţialism. Sentimentul de

responsabilitate şi libertate umană este cel care provoacă acest sentiment negativ în concepţia

filosofilor. Angoasa este diferită faţă de frică pentru că nu are nevoie de un obiect pentru a avea

loc. Alegerile individului nu trebuie în mod necesar să aibă consecinţe îngrijorătoare, însă acest

lucru nu schimbă faptul că libertatea rămâne o condiţie a fiecărei acţiuni. Libetatea este un

concept central neînţeles în existenţialism. Majoritatea oamenilor înţeleg libertatera

existenţialistă că pe un liber arbitru care permite să se întâmple orice şi pentru care valorile sunt

inconsecvenţe cu acţiunea şi alegerile. Dacă nu există valori în lumea proprie nu înseamnă că

acestea nu există deloc. Valorile sunt cele cu care indivizii cresc şi acestea devin valorile proprii

la maturitate, chiar dacă indivizii nu le pot justifică. Valorile sunt cele care oferă o anumită

libertate individului, acesta fiind capabil să judece şi să aleagă ce este mai bine pentru el.

În existenţialism, disperarea este legată de reacţiile unei căderi nervoase în una sau mai multe

calităţi definite ale identităţii personale a individului. Disperarea existenţialistă este diferită faţă

4 Sentimentul înstrăinării omului; conștiința condiției umane de ființă muritoare.7

de cea comună în sensul în care această este o stare în care individul se află înainte de a cădea în

disperarea propriu-zisă. Dacă individul se bazează pe calităţi ce nu sunt puternice, acesta se va

află mereu în disperare. Mulţi gânditori existenţialişti se bazează pe tema unei vieţi autentice. În

autenticitate, individul trebuie să acţioneze în conformitate cu etica proprie şi nu aşa cum cere un

factor extern. Actul autentic5 este cel care se află în concordanţă cu libertatea individului. În

contrast cu aceasta, inautenticitatea reprezintă negarea de a trăi în concordanţă cu libertatea

individuală. Această inautenticitate poate lua multe forme, de la alegerile fără sens la

convingerea proprie că unele forme de determinism ar fi adevărate. Acţiunea, decizia şi libertatea

sunt fundamentale în existenţialism şi, tocmai de aceea, filosofii adepţi ai acestui curent se

delimitează de raţionalişti6 şi pozitiviști7. Conform existenţialiştilor, oamenii iau decizii bazate

pe înţelesul acestora pentru ei şi nu pe raţionalitate. Raţiunea este deci negată că şi sursă a

înţelegerii şi este o tema specifică existenţialismului, aşa cum şi accentul pus pe sentimente de

anxietate în faţă propriei libertăţi şi a înţelegerii morţii este o tema esenţială în existenţialism.

Raţionalitatea este considerată de cei mai mulţi raţionalişti o formă de rea credinţă iraţională.

Raţiunea este cea care îi opreşte pe oameni să îşi expună adevăratele valori şi să acţioneze în

conformitate cu libertatea proprie şi cu înţelegerea acesteia că atare. Absurdul este o noţiune care

spune că nu există nicio însemnătate a lumii în afară de cea pe care chiar individul o da acesteia.

Această lipsa de sens este caracteristică şi imoralităţii sau nedreptăţii lumii. Absurdul

contrastează cu gândirea karmică conform căreia lucrurile rele nu li se pot întâmplă oamenilor

buni.

1.2 Dimensiunile de bază ale existenței umane

Abordarea existenţială accentuează libertatea umană și responsabilitatea fiecărui om în

construirea destinului propriu. Este o abordare profund umanistă, punând în centru ei omul, cu

potențialul său de a-și construi propriul destin.

Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial8 sunt:

5 Concept specific filosofie heideggeriene. Existența autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume și ca proiectare conștientă ce depășește cotidianul, având certitudinea morții ineluctabile.

6 Adept al raționalismului- denumire dată doctrinelor filosofice care susțin posibilitatea dobândirii și justificării cunoașterii exclusiv prin rațiune.

7 Adept al pozitivismului- curent filozofic din sec. XIX-XX care respinge filozofia ca reprezentare teoretică generalizată a lumii, susținând că se bazează numai pe faptele verificabile experimental.

8 Iolanda Mitrofan,Psihoterapie, Editura SPER, București, 2008,p.958

=experiența anxietății existențiale

Dicționarul de psihiatrie9, prezintă anxietatea ca “o stare afectivă caracterizată printr-un

sentiment de insecuritate, de tulburare, difuz”. Mai specific, în limbaj clinic se înțelege prin

anxietate teama fără obiect, neliniște, însoțită de tensiune intrapsihică, agitație, iritabilitate și

simptome somatice de tipul echivalențelor anxioase (palpitații, dispnee).

În concepția existentialiștilor, anxietatea este o condiţie a vieţii. Ei delimitează între

anxietatea normală, pozitivă, şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică, deoarece prin

intermediul ei individul conștientizează faptul că existența este limitată (fragilă) și că el este

singurul responsabil de scopul și direcția propriei vieți. Deci, aceasta este văzută - metaforic

vorbind - ca “rampă de lansare” spre căutarea și conturarea unei noi vieți, a unui nou “modus

vivendi”

Anxietatea nevrotică, însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de a acţiona.

Deoarece existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru

anihilarea acesteia, ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial

benefic, cât și pentru dezvoltarea capacității de a trăi în condițiile acesteia.

A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din

faţa necunoscutului (ce se asociază cu anxietatea), a avea tăria să te confrunți cu neliniştea din

faţa schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine.

=impasul existențial

Abordarea existențialistă propune înlocuirea ideii de “boală psihică” cu cea de “problemă

umană”, de impas existențial. Disoluția organizării triontice (Ipseitatea – Eu, Tuitatea – Tu,

Ileitatea – El) duce la impas existențial, la depersonalizare și pierderea echilibrului, individul

devenind consumat, condamnat, spulberat și anihilat. Tuitatea exprimă necesitatea comunicării,

este sursa afectivității, a iubirii și a cunoașterii, iar prin Ileitate se înlătură nesiguranța și

anxietatea. Ileitatea este rădăcina generoasă a ființei umane și instanța purtătoare de valențe

vindecătoare.

Consecințele impasului existențial sunt: sentimentul eșecului, senzația de gol interior,

nemulțumire de sine, neliniște, dezamăgire și anxietate. Principala sursă a impasului existențial

este eșecul unui proiect de destin, în care omul a investit speranță și energie, credinta și așteptare.

Impasul existențial se poate prelungi în nevroză sau psihoză, dar nu trebuie uitat faptul că

de cele mai multe ori criza sufietească poate fi și un element des întâlnit pe ordinea de zi a

fiecărei ființe umane.

= “daturile existenței”10

9 Dicționar de psihiatrie, Larousse, 1998,p.32

10 Irvin D. Yalom, Psihoterapie existențială, Editura Trei, 20109

Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi dorinţa

de a fi nemuritor, de a continuă viaţă la nesfârşit. Moartea este o parte inextricabilă a vieţii. Deşi

adesea este privită că un blestem, luarea ei în consideraţie de-a lungul existenţei poate fi în

măsură mai degrabă să ne îmbogăţească, decât să ne împovăreze viaţă.

Paradoxul existenţial este că, deşi fizic moartea distruge omul, ideea de moarte îl poate salva de

la o existenţa anostă, nesemnificativă. În viaţă există anumite situaţii limita, anumite „experienţe

urgenţe” care pot deschide calea spre starea de conştientizare a perisabilităţii existenţei. O

situaţie limita este un eveniment, o întâmplare care determina confruntarea individului cu

realitatea existenţială (de exemplu moartea unei persoane apropiate, o boală terminală, o

tentativă suicidară, condiţia de martor sau victima a unui cataclism, accident etc.).

În toate aceste situaţii, contactul cu moartea ocupă un loc esenţial. Dacă această întâlnire este

folosită în sens constructiv (ceea ce îşi propune psihoterapia), persoană poate ajunge să aprecieze

cu adevărat darurile nepreţuite ale existenţei. De obicei ceea ce facem sau ceea ce putem face

sunt lucruri care alunecă în afară conştiinţei noastre, fiind preocupaţi mai degrabă de ceea ce ne

lipseşte sau ceea ce nu putem face, ori minimalizându-le din cauza preocupărilor şi temerilor

legate de prestigiu, de mândrie. Irvin Yalom11, care a lucrat mulţi ani cu pacienţi suferind de

cancer în stadii terminale, relata: „am fost impresionat de felul în care mulţi dintre ei au folosit

situaţia de criză că o oportunitate de schimbare. Este vorba de schimbări interioare care nu pot fi

definite altfel decât drept creştere personală: o rearanjare a priorităţilor în viaţă:

-o trivializare a trivialului;

-un sentiment de libertate: capacitatea de a alege să nu facă acele lucruri pe care nu vor

realmente să le facă;

-un sentiment sporit al traiului în prezentul imediat, mai degrabă decât amânarea vieţii până

la pensionare sau un alt moment în viitor;

-o apreciere vie a faptelor obişnuite de viaţă: schimbarea anotimpurilor, vântul, căderea

frunzelor, ultimul Crăciun s.a.m.d.;

-o comunicare mai bună decât înainte de criză cu cei dragi;

-mai puţine temeri interpersonale, mai puţine preocupări legate de rejecţie, o mai mare

conştientizare a riscurilor decât înainte de criză.”11 Irvin D. Yalom- doctor în psihiatrie, autor a numeroase lucrări de specialitate.

10

Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia este rezultatul modului ineficient de a

transcende moartea. În orice tulburare psihică, conflictul central este reprezentat de anxietatea

existenţială, primară faţă de moarte. Terapeutul existenţialist vede simptomele clientului că

răspunsuri la această anxietate (care în mod curent înspăimântă) şi nu că răspunsuri la evocarea

unor traume sau situaţii stresante din trecut.Astfel, această abordare pune accent pe

conştientizare, pe prezent şi pe alegere.

Problematica libertăţii derivă din confruntarea între conştientizarea lipsei de structura, de

fundamentare a universului în care trăim (oricând se poate întâmplă ceva teribil – un război, un

cataclism natural, un accident – care să răstoarne ordinea de acum a lucrurilor) şi dorinţa noastră

de fundamentare şi organizare.

Este adevărat că în viaţă de zi cu zi suntem condiţionaţi de o mulţime de cerinţe concrete. Dar,

dincolo de aceste restricţii, suntem liberi în sensul că alegem cum să reacţionăm într-o situaţie,

ce atitudine să adoptăm, dacă să fim curajoşi, stoici, fatalişti, vicleni sau panicaţi. Nu putem nega

că mediul, bagajul genetic sau şansă joacă un rol semnificativ în viaţă fiecăruia. Se poate

întâmplă că o serie de condiţii – cum ar fi un handicap fizic, educaţia inadecvată, probleme de

sănătate etc. – să constituie piedici în găsirea unei slujbe sau a unui partener de viaţă, dar asta nu

înseamnă că nu mai avem nici o responsabilitate (sau opţiune) în astfel de situaţii.

Suntem în continuare responsabili pentru ce facem cu handicapurile noastre; pentru atitudinea

faţă de ele, pentru amărăciunea, furia sau depresia care acţionează alături de condiţiile

nefavorabile concrete, contribuind astfel la înfrângerea noastră. Responsabilitatea pentru propria

atitudine nu este totuna cu responsabilitatea pentru propriile sentimente (care nu pot fi

modificate, dar pot fi acceptate), ci se referă la poziţia faţă de propriile sentimente. Putem alege

să trăim o viaţă plină de regrete amare sau să găsim o cale de a ne depăşi handicapul, de a găsi

un sens în viaţă, în ciuda lui.

Pornind de la aceste premise, sarcina terapeutului existenţialist este de a identifica coeficientul

de adversitate real (cum îl numea Sartre) şi de a-l ajută pe pacient să reconstruiască ceea ce

factorii externi nu pot altera. În acest scop el se va raporta permanent la ideea că pacientul este

cel care şi-a creat propriul disconfort. Nu este vorba de întâmplare, de ghinion sau de o ereditate

proastă care îl fac pacient să fie izolat, abuzat cronic sau insomniac. Este important că un pacient

care se simte constrâns de viaţă să fie ajutat să aprecieze în ce fel a contribuit el însuşi la această

situaţie (alegând, de exemplu, să rămână căsătorit, să păstreze două slujbe sau să îngrijească trei

câini ș.a.m.d.). Terapeutul are de descoperit ce rol joacă clientul în propria să dilema. Apoi

sarcina să este să găsească modalităţi de a–i comunica pacientului acest insight. Până când

11

clientul nu realizează că el însuşi este cel care-şi creează propriul disconfort, nu va fi motivat să

se schimbe. De câte ori pacientul se lamentează în legătură cu situaţia să de viaţă, principiul

terapeutic general este de a-l întreba şi a-l ajută să conştientizeze cum a creat el această situaţie,

în ce fel este responsabil de ceea ce i se întâmplă. Schimbarea terapeutică presupune că, în

primul rând, clientul să-şi asume responsabilitatea şi apoi să treacă la acţiune într-un fel sau altul.

De asemenea, terapeutul are sarcina de a-l ajută pe pacient să realizeze nu numai că este

responsabil pentru situaţia să, dar şi că este singurul responsabil; nimeni altcineva nu poate

schimbă lumea pentru el. Pentru a debloca clientul, terapeutul poate apela la o serie de tehnici

desemnate să-l ajute pe pacient să realizeze că:

-numai el poate schimbă lumea pe care singur a creat-o (Dacă eu, şi numai eu, mi-am creat

propria lume, atunci numai eu pot să o schimb).

-schimbarea nu este periculoasă (Terapeutul îl poate ajută pe client, propunându-i să numească şi

să identifice calamităţile pe care şi le imaginează în caz de schimbare, reducându-le, astfel,

încărcătură anxiogenă);

-pentru a obţine ceea ce vrea cu adevărat, trebuie să schimbe (a-l ajută pe client să

conştientizeze că fiecare decizie presupune renunţarea la ceva şi că orice decizie (inclusiv cea de

a nu decide) satisface anumite nevoi – respectiv are anumite beneficii secundare)

-este capabil, are puterea să se schimbe.

Problematica izolării ţine de tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre existenţiale (de

fapt, fiecare dintre noi intră în viaţă singur şi trebuie să iasă singur) şi dorinţa noastră de contact,

de protecţie, de a fi parte a unui întreg mai mare.

De obicei, ne înconjurăm şi ne simţim „acasă” într-o lume stabilă, formată din obiecte şi instituţii

familiare, o lume în care toate obiectele şi fiinţele sunt interconectate, în care avem roluri

precise, valori, reguli, norme morale. În felul acesta, spaima primordială a izolării şi vidului este

îngropată, redusă la tăcere şi apare la suprafaţă doar rareori, în izbucniri scurte, în timpul

coşmarurilor sau al viziunilor.

Totuşi, există unele momente în timpul cărora individul este singur, pierde brusc reperele de

fiecare zi şi produc un sentiment ciudat – de a nu fi „acasă” în lume. De exemplu, excursionistul

care pierde potecă, schiorul care dintr-o dată se trezeşte că a ieşit de pe pârtie, înotătorul care în

12

noapte nu mai vede ţărmul, şoferul care în ceaţă deasă nu mai vede drumul – cei aflaţi în astfel

de situaţii experimentează adesea o teamă puternică, independenţa de factorii fizici, o teamă de

singurătate care vine din interior.

De asemenea, exploziile sociale care dezrădăcinează brusc valorile, etică morală în care am fost

învăţaţi să credem (că şi cum ar fi daturi de sine stătătoare) ne fac să ne simţim ciudat.

Holocaustul, genocidul şi violenţele de amploare, suicidul în masă (că cel al sectei Jonestown),

haosul războiului – toate aceste evenimente stârnesc oroare în noi pentru că sunt rele, dar, de

asemenea, ne contrariază pentru că ne informează că nimic nu este aşa cum am crezut

întotdeauna că este; că orice poate fi altfel decât cum am ştiut noi; că tot ceea ce noi am

considerat a fi stabil, preţios, bun poate dispărea brusc; că nu există o baza solidă nici aici, nici în

alt loc din lume. Desigur, însă, această experienţă a pierderii, a golului, a rătăcirii reperelor nu

ţine de exterior; ea se află în noi şi unii stimuli externi o pot actualiza. Alteori este suficientă o

căutare interioară serioasă.Oamenii care sunt îngroziţi de izolare încearcă, în general, să scape de

această teroare prin căutarea ajutorului la nivel interpersonal. Ei caută să stabilească relaţii nu

pentru că doresc asta, ci pentru că trebuie s-o facă; iar relaţiile respective sunt bazate pe nevoia

de supravieţuire şi nu pe cea de creştere. Pornind de la astfel de constatări, unul dintre

obiectivele majore ale terapiei existenţiale este să rezolve dilema fuziune – izolare. Persoană

sănătoasă trebuie să înveţe să între în relaţie cu celălalt, fără să se lase furată de dorinţa de a

scapă de izolare devenind una cu celălalt sau fără a-l transformă într-un instrument de apărare

împotriva izolării.

Una dintre primele sarcini ale terapeutului este de a-l ajută pe client să-şi identifice şi să-şi

înţeleagă modul ersonal de interacţiune cu ceilalţi. Iată câteva întrebări orientative: Se întâmplă

că pacientul să între în relaţie doar cu acele persoane care-i pot oferi ceva? Este dragostea să

centrată mai mult pe a primi, decât pe a oferi? Încearcă el să-l cunoască pe celălalt cât mai

profund? Cât din sine rămâne ascuns într-o relaţie? Îl ascultă cu adevărat pe celălalt?

Relaţionează realmente cu celălalt sau proiectează asupra lui alte figuri din exterior?

Un alt pas important în terapie constă în a-l ajută pe client să se confrunte direct cu izolarea

existenţială, să o exploreze, să se lase purtat de sentimentele sale neplăcute; omul trebuie mai

întâi să înfrunte şi să tolereze izolarea, pentru că mai apoi să devină capabil să-şi folosească

resursele disponibile pentru a face faţă situaţiei existenţiale.

Problematica lipsei de sens se referă la dilema creaturii căutătoare de sens, omul, care este

aruncată într-un univers care nu are nici un sens prestabilit. Dilema constă în confruntarea a două

realităţi, ambele adevărate, deşi opuse:

13

1. Pe de o parte, fiinţă umană are nevoie de siguranţă, de idealuri ferme la care să aspire,

de linii directoare care să-i conducă viaţă. A trăi fără scopuri, semnificaţii, valori sau idealuri

este de natură să provoace un stres considerabil.

2. Pe de altă parte, existenţa că atare ne arată că lumea este încărcată de incertitudine; că

totul s-ar putea modifică în orice clipă; că fiinţele umane îşi construiesc ele însele propria lume şi

propria situaţie în lume; că nu există „sensuri” sau „proiecte” universale care să ne ghideze viaţă,

ci doar cele pe care individul însuşi le creează.

Capitolul II Orientarea terapeutică a existențialismului

2.1 Terapia existențială- istoricul conceptului

Curentul existenţial a apărut atât că reacţie la modelul freudian, cât şi din dorinţa de a

aplică conceptele filosofice existenţiale la studiul dinamic al personalităţii. Fiinţa umană nu este

concepută static, ca o sumă de substanţe, mecanisme, modele, ci dinamic, în devenirea sa care

strânge laolaltă trecutul, prezentul şi viitorul. Termenul existenţă vine de la latinescul ek-sistere,

a se arăta, a se ivi. Or, ceea ce se poate ivi este ceea ce a fost ascuns de prejudecăţi sau de diverse

teorii explicative, filosofice şi ştiinţifice, adică persoana umană în existenţa ei unică şi concretă.

Omul a fost înţeles când ca subiect pur al cunoaşterii, când ca obiect supus condiţionărilor şi

14

manipulărilor de tot felul. Din perspectiva analizei existenţiale, el se situează dincolo de

dihotomia subiect – obiect. La fel, adevărul nu poate fi doar obiectiv sau subiectiv, ci relaţional,

implicarea subiectului în cunoaşterea obiectului căpătând o importanţă capitală, precum în fizica

cuantică. “Adevărul, spune Rollo May, reluând o idee a lui Kierkegaard, devine realitate doar pe

măsură ce individul produce acest adevăr prin activitatea sa, înţelegând aici inclusiv activitatea

de conştientizare”12

Originea acestei orientări terapeutice se află în existenţialismul filosofic european, în

filosofia şi psihologia orientală, precum şi în psihologia umanistă. Problema centrală căreia îi

răspunde psihoterapia existenţială este cea a întrebărilor legate de rostul şi sensul vieţii, o

preocupare a umanităţii din toate timpurile, dar care în prezent pare să marcheze mai mult decât

oricând omul modern. Orientalii sunt subiectivi, integrativi, sintetici şi încearcă să nu analizeze,

să nu exploateze natura, ci să o experimenteze şi să se armonizeze cu ea. Vesticii sunt analitici,

obiectivi şi încearcă să înţeleagă natură disecând-o şi apoi subjugând-o şi exploatând-o. Lumea

occidentală a adoptat treptat, de-a lungul istoriei, un punct de vedere conform căruia ar există un

rezultat, un „punct” final către care trebuie îndreptate toate eforturile omeneşti. În contrapondere,

lumea orientală nu a presupus niciodată că există un „scop” în viaţă sau că găsirea scopului ar fi

o problema de rezolvat. Esticii au considerat viaţă că un mister de trăit; viaţă pur şi simplu se

întâmplă, iar noi pur şi simplu se întâmplă să trecem prin ea. Este un punct de vedere preluat de

psihoterapia existenţială în încercarea de a clarifica problema sensului vieţii.

Uneori preocuparea pentru atingerea unor scopuri propuse sau preluate prin imitare de la alţii, nu

fac decât să limiteze existenţa, să împiedice omul să se bucure de ceea ce are deja, de ceea ce îi

oferă natură şi viaţă, să îşi irosească timpul şi energia. Terapia existenţială îşi propune să-l ajute

pe om să-şi ajusteze o astfel de perspectiva restrictivă asupra lumii şi vieţii, să-l înveţe să se

bucure de lucruri pe care de multe ori le ignoră sau le uită, să-l spijine în construirea unui mod de

viaţă cât mai semnificativ şi autentic.

Psihoterapia existențială a luat naștere la jumătatea secolului XX în Europa, din dorința

de a găsi o modalitate mai realistă de a înțelege ființele umane. Acest tip de terapie nu constă

într-un set de reguli tehnice, ci în întrebări profunde despre natura ființei umane și semnificația

experiențelor sale.

Această orientare terapeutică își are originea în existențialismul filosofic european care

are ca principali reprezentanți pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel, JP.

12 Ролло Мэй , ОТКРЫТИЕ БЫТИЯ, 2004

15

Sartre, precum și în filosofia și psihologia orientală, ceea ce a condus la orientarea spirituală,

transpersonală din cadrul curentului umanist al psihoterapiei.

Acești filosofi existențialiști vorbesc despre omul singular ca entitate unică, irepetabilă,

activă și cu o capacitate nelimitată de creștere și dezvoltare, ca fiind o ființă în continuă devenire.

Acest curent filosofic a dat naştere unei abordări psihologice existenţiale ai cărei

reprezentanţi sunt Ludwig Biswanger - psihanalist ce abandonează freudismul în favoarea

fenomenologiei, Rollo May (psiholog american); Medard Boss (psihiatru elveţian , ce a devenit

adeptul lui L. Biswanger); Eugene Minkowski; Victor Frankl; Angel Ellenberger.

2.2 Terapia existențială- scop, tehnici, metode

Analiza existenţială combină filosofia cu valenţe existenţiale, începând de la Socrate, Sf.

Augustin, trecând prin Pascal şi continuând cu filosofi moderni precum: Schopenhauer,

Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Jaspers, Sartre, Camus, Marcel ş.a, cu descoperirile

psihanalitice în special cele ale lui Freud. Ceea ce face ca o astfel de sinteză să nu fie doar un

eclectism este perspectiva nouă şi totodată foarte veche asupa omului. De fapt, analiza

existenţială descoperă câteva dintre rosturile uitate ale filosofiei dintotdeauna, între care cel

terapeutic. Existenţa persoanei, a unui sine care trăieşte dragostea, suferinţa, anxietatea, grija

pare în cultura occidentală de ordinul evidenţei. Şi totusi, asistăm astăzi, într-o lume a tehnicii

ajunse la apogeu, la ceea ce un filosof ca Heidegger numea “uitarea fiinţei”. Fără să insiste prea

mult asupra unei definiţii foarte precise – de altfel imposibilă, Rollo May afirmă minimal că

“fiinţa poate fi înţeleasă ca o structură de potenţialităţi (pattern), specifică individului”, sau,

spune mai plastic în altă parte, “fiinţa este acea potenţialitate prin care ghinda se transformă în

16

stejar sau prin care fiecare dintre noi devine ceea ce este cu adevărat”. De aici, de la această

înţelegere a fiinţei, derivă o serie de consecinţe care, fără să nege descoperirile lui Freud sau ale

altor orientări psihologice le aşează pe alte fundamente. De exemplu, inconştientul descris de

psihanaliza freudiană nu mai este văzut ca un rezervor de pulsiuni şi dorinţe refulate, ci precum

“un set de potenţialităţi de cunoaştere pe care individul nu poate sau nu vrea să le actualizeze”.

De ce? Nu din cauza vreunei cenzuri, ci pentru că, spune autorul american, confruntarea cu

propriile, autenticele posibilităţi, generează ceea ce filosoful danez Kierkegaard numea “angoasa

existenţială”. Acesta este preţul plătit pentru faptul de a fi liberi, adică a avea de optat

întotdeauna între mai multe posiblităţi. Maladiile psihice, nevroze, psihoze, depresii, pot fi

înţelese ca blocaje ale procesului realizării posibilităţilor de a fi ale individului. Psihoterapia

existenţială încearcă să contribuie la înlăturarea lor prin descoperirea de către omul aflat în criză

a propriei fiinţe, obnubilate de obicei de conformism, de impersonalul “se”, das Man-ul lui

Heidegger din Fiinţă şi timp.

Rolul analistului existenţial este de a-i oferi pacientului posibilitatea întâlnirii cu sine prin

intermediul unei relaţii de tip Eu - Tu, precum cea descrisă de Martin Buber 13. Esenţial este ce se

întâmplă în spaţiul întâlnirii dintre două persoane. Toate forţele, pulsiunile, mecanismele de

transfer şi contratransfer descrise de psihanaliză au sens doar în măsura în care sunt susţinute de

o persoană vie, concretă, aşadar doar într-un context ontologic (existenţial). Originalitatea

analizei existenţiale nu constă nici în concepte noi, nici în sinteza dintre diverse doctrine

filosofice şi psihologice în general, ci în faptul că, pe urmele lui Nietzsche, resemnifică ontologic

concepte psihologice precum: nevroza, anxietatea, culpabilitatea etc.

Acestea nu sunt doar efecte pe care le simţim uneori, în funcţie de conjuctură, ci stări în care

existăm, suntem.

Ca şi psihanaliza, analiza existenţială urmăreşte o sporire a gradului de conştiinţă a omului. Dar

în timp ce psihanaliza încearcă să scoată la iveală conţinuturile inconştientului, printr-o

interpretare ce se doreşte şi o explicaţie, analiza existenţială urmăreşte, sub influenţa

fenomenologiei, trăirea lucidă a situaţiei prezente, începând cu aceea din contextul terapeutic. Ea

nu propune o tehnică de tratare a simptomelor pacienţilor, ci o împreună căutare a căii spre

înţelegerea propriilor posibilităţi, deci a propriei fiinţe. Nu tehnica este condiţia obligatorie a

înţelegerii, ci invers, înţelegerea precede aplicarea oricărei tehnici care, de altfel, diferă de la caz

la caz. Scopul, ce nu trebuie niciodată pierdut din vedere este ca pacientul să- şi (re)dobândească

13 Filosof evreu-austriac; a elaborat dialogul dintre Eu și Tu ca o condiție a cunoașterii și a existenței autentice. El analizează relațiile eu-el și eu-tu, arătând că ultima relație este cea mai importantă, ea fiind o relație de dialog, de reciprocitate, de deschidere reciprocă, de sinceritate.

17

sentimentul fiinţei şi legat de acesta, stima de sine. Altminteri, dispariţia simptomelor nu face

altceva decât să ascundă adevărata problemă: pierderea fiinţei proprii.

Scopul principal al consilierii şi terapiei existenţiale este de a-i ajuta pe clienți să

conştientizeze că au libertatea de a-şi construi propriul destin, dar şi responsabilitatea pentru

propriile acţiuni. în felul acesta realizându-se atât obiective intrapersonale (autenticitate,

creativitate, echilibru spiritual), cât și obiective interpersonale (spontaneitate în relația cu

semenii, percepție și integrare socială).

Omul, ca ființă liberă și creativă, construiește proiecte existențiale și apoi se angajează

pe drumul prevăzut și cuprins în proiect. Eșecurile, blocajele sau orientarile greșite pe un astfel

de “drum existențial” îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l spre sfera

psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existențial o punte spre

realitate, participă la eliberarea acestuia de teamă și complexe afective, redându-i speranța și

libertatea. Cu alte cuvinte, o relație terapeutică autentică este fundamentală pentru procesul

terapeutic.

Terapia existențialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun și

sănătos în ființa omenească. Nu există boală psihică în concepția existențialistă, ci numai situații

problematice și impasuri existențiale. Impasul existențial este considerat un fenomen ontologic

iar nevroza, expresia disperării existențiale. Anxietatea, teama, panica și sentimentul de

culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiției

umane, fapt ce duce la depersonalizare și apatie, la “situații-limită” ce determină o existență

umană alienată, absurdă, izolată și lipsită de sens.

Universul existențial al clientului nu trebuie distrus, ci metamorfozat într·unul realist și

autentic. Clientul trebuie să fie motivat pentru schimbare, să dorească transformarea propriei

personalități, să fie interesat și capabil de relaționare terapeutică. Se consideră că maturizarea

reprezintă o precondiție esențială a libertății și realizării de sine, iar sinceritatea și umorul sunt

condiții ale creșterii autentice.

Existentialiștii utilizează noțiunea de “empatie mediată” pentru a înțelege “lumea”

depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc. Punându-se în situația pacientului,

ei încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza conceptelor filosofice.

Cea mai mare importanță o are relația terapeutică, care începe printr-o “întâlnire”,

realizându-se astfel transferul terapeutic, posibilitatea de a comunica unul cu altul într-o manieră

intuitivă, directă, empatică. Această întâlnire se produce “aici și acum”, dar și în devenire.

În timpul relației terapeutice clientul trebuie să-și exprime cât mai clar gândurile și

sentimentele, să-și exprime emoțiile “hic et nunc”, să-și caute singur un plan de acțiune,

18

terapeutul asigurând climatul psihologic necesar unei dezvoltări armonioase a personalității.

Climatul terapeutic este de acceptare necondiționată, înțelegere și comunicare mutuală,

valorizare și încurajare. Terapeuții de orientare existențialistă împărtășesc clienților propriile

sentimente, valori, experiențe de viață.

Temele majore ale întâlnirilor de consiliere sau de terapie sunt anxietatea, libertatea şi

responsabilitatea, izolarea, alienarea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare

a sensului vieţii. În timpul şedinţelor, clientul este încurajat să-şi caute un plan de acţiune

conform propriului şi unicului său fel de a fi în lume.

Consilierii şi terapeuţii existenţialişti nu au un set de tehnici și proceduri specifice. În

această abordare pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau unele specifice orientării

comportamentaliste, adoptate în funcţie de situaţia concretă a clientului. Mai frecvent întâlnite

sunt: tehnica fanteziei dirijate, tehnica dramatică, fantezia şi reveria, relaxarea şi reveria,

relaxarea musculară, pentru conştientizarea senzaţiilor corporale, tehnici de concentrare a

atenţiei, tehnici de relaxare, tehnici de educare a voinţei, analiza viselor14.

Accentul se pune pe felul cum clienții își descriu experiența și nu pe ceea ce au

experimentat, reflectând la felul cum aceștia distorsionează înțelesul și semnificația experienței.

Terapeutul îi ajută să-și elimine confuziile, să-și ordoneze experiența și să găsească modalități

creative de realizare a unei vieți noi și semnificative.

Durata analizei existențiale este între șase luni și un an și se aplică în cazurile de criză

existențială (impas existențial). Paradigma terapeutică existențialistă presupune așadar un proces

asistat și provocat de autodezvăluire, autoînțelegere și autorestructurare axiologică, prin

redobândirea sensului ființei și bucuria asumării responsabilității și libertății de opțiune.

D. Polkinghorne15 propune următorul plan de acțiune în analiza existențială:

1. Explorarea eului. Este o examinare amănunțită a celor patru dimensiuni ale vieții

clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată și lumea ideală. Reprezintă descrierea

propriei lumi, a memoriei, sentimentelor și reacțiilor proprii. Terapia se focalizează pe viața

interioară a clientului, pe felul cum acesta își interpretează propriile experiențe. De cele mai

multe ori, clienții sunt fascinați de descoperirea propriului interior.

2. Schimbarea directă a vieții, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieți.

Terapeutul îl ajută pe client să analizeze și să evalueze toate alternativele posibile și să selecteze

apoi varianta optimă. În felul acesta are loc o restructurare a sistemului axiologic prezent, chiar

dacă vechile valori sunt adânc înrădăcinate. Noua viziune de viață care se structurează acum îl va

determina pe client să-și accepte trupul său biologic, să accepte prezența semenilor, să-și

14 Iolanda Mitrofan,Psihoterapie, Editura SPER, București, 2008,p.98

15 Apud Iolanda Mitrofan, Orientarea experiențială în psihoterapie, 2000, p. 14119

construiască gânduri optimiste și speranțe pentru viitor. Se conștientizează rolul său în alegerea

curentului existențial în care se va angaja pentru a trăi o viață liberă și responsabilă.

3. Manifestarea noii vieți demne. Se implementează și se manifestă noul sistem axiologic.

În această etapă se stabilesc modalitățile de valorizare și punere în acțiune a talentelor clientului,

a abilităților și deprinderilor personale. Dacă în faza inițială, subiectul este trist și depresiv, acum

va fi plin de speranță și cu o actualizare a energiei psihice care îl va ajuta să se elibereze de

disconfort și să evadeze din impasul existențial, să regândească criza sufletească ca fiind de

domeniul trecutului și ca având partea sa de umor și de amuzament.

G. Corey16 propune focalizarea dialogului existențial pe câteva teme mari ale condiției

umane în timpul analizei existențiale:

a. Examinarea problemelor maritale. Se investighează relația cu partenerul de viață, cu familia

nucleară și extinsă. Clientul este încurajat să mărturisească câteva din impulsurile și gândurile

care îl frământă și îl înfricoșează. În plus, este încurajat să discute acasă cu membrii familiei

problemele care îl indispun și-i provoacă anxietate.

b. Stabilirea unui nou sistem axiologic. Vechile valori care l-au condus la impas existențial sunt

înlocuite cu altele noi care îi conferă autenticitate și libertate.

c. Tratarea anxietății. Se analizează cauzele anxietății clientului. Dacă anxietatea este resimțită

ca un fapt negativ, terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de schimbare.

d. Explorarea sensului morții. Datorită anxietății, mulți clienți resimt o iminentă apropiere a

morții. Subiectul trebuie ajutat sa-și evalueze sensul și calitatea vieții și să experimenteze

sentimentul morții. De exemplu, se cere clientului să-şi imagineze că a murit şi că participă la

propria înmormântare. Apoi i se sugerează să descrie ce-ar spune persoanele prezente la

ceremonie despre sine.

Criză existenţială se declanşează când omul, împins de trebuinţă să de ordine şi sens, se

confruntă cu evenimente care-i destructurează sistemul de credinţe şi scopuri pe care şi l-a

construit şi-l fac să-şi dea seama de lipsa lor de substanţă, de relativitatea lor. Analistul

existenţialist are datoria de a accepta şi de a examina întrebările fundamentale ale clientului, iar

problema sensului (poate cea mai bulversantă şi insolubilă) nu trebuie negată în terapie.

Este important că terapeutul însuşi să aibă un antrenament profesional (şi personal) care să-i fi

dezvoltat un sentiment al sensului vieţii, astfel încât să nu evite o astfel de problema, să nu fie

tentat să-l trimită pe pacient la psihiatru sau să transforme întrebarea într-una mai simplă ori mai

uşor de abordat. În lucrul cu un pacient dominat de un astfel de sentiment de încătuşare, primul

pas este acela de a nu lua ca atare, de a nu accepta formularea pe care o da pacientul problemei.

16 Apud Iolanda Mitrofan, Orientarea experiențială în psihoterapie, 2000, p. 14220

În schimb, sarcina terapeutului este de a examina riguros legitimitatea plângerii că „viaţă nu are

sens”.

Cine analizează baza pe care se sprijină o astfel de afirmaţie – adică întrebarea „Ce sens are

viaţă?” – poate află că această chestionare este adeseori primitivă şi contaminată de prejudecăţi.

Pe de o parte, întrebarea induce ideea că ar există un sens în viaţă pe care persoană respectivă nu

a reuşit să-l localizeze. Dar această idee este în contradicţie cu punctul de vedere existenţial,

conform căruia fiinţă umană este singură care creează sens în lume; nu există nici un proiect

prestabilit, nici un alt scop în afară omului. Adeseori terapeutul îi poate fi de folos pacientului

său menţinând o perspectiva relativizantă, neinfluenţată cultural şi ajutându-l pe acesta să

realizeze că „sensul” este de fapt un concept foarte relativ. Chiar şi formulă care afirmă că viaţă

nu are nici un scop precis şi că, deci, nu merită trăită se bazează pe o prezumţie arbitrară, limitată

cultural.

Pe de altă parte, adeseori apare confuzia între lipsa de sens şi alte probleme. Este important că

terapeutul să reformuleze nemulţumirea clientului, în ideea de a descoperi eventualele

„contaminări” cu alte probleme.

De multe ori experienţă lipsei de sens poate fi o „gazdă” pentru anxietatea asociată cu alte

preocupări majore: moartea, libertatea (lipsa de fundament) sau izolarea. În astfel de cazuri se

recomandă abordarea directă a acestor probleme. Dacă ele sunt disecate şi rezolvate, adeseori

criză pacientului legată de lipsa de sens, devine mai puţin gravă şi poate fi abordată constructiv.

Iar atunci când terapeutul ajunge chiar la problema lipsei de sens, pentru a fi eficient este

recomandabil să o abordeze indirect, oblic, ajutându-l pe client să privească dincolo de ea: adică

mai degrabă să se centreze pe posibilitatea de angajare, de implicare în viaţă, decât să se

scufunde prea adânc în dezbaterea filosofică asupra ideii lipsei de sens.

Terapia existenţială consideră confruntarea cu acest gen de întrebări şi cu datele fundamentale

ale existenţei dureroase, dar cu efect sanogen. Anxietatea care apare din întâlnirea cu ele este

pozitivă, deoarece îi da ocazia individului să conştientizeze faptul că existenţa în lume este

limitată, vulnerabilă şi, de aceea, el este singurul responsabil de scopul şi direcţia propriei vieţi.

Anxietatea poate fi văzută că „ghidul” către un mod de viaţă autentic, lucid, centrat pe o

dezvoltare reflexivă şi nu pe o atitudine impulsivă.

Sarcina terapeutului constă în înlăturarea treptată a mecanismelor de apărare, a reprimărilor

individului şi în a-l ajută să devină conştient de ceea ce el a ştiut (inconştient) tot timpul, de

„preocupările sale ultime”.

21

Analistul este cel care-l încurajează pe client să se privească în interior şi să fie atent la situaţia să

existenţială. El urmăreşte transformarea anxietăţii nevrotice în anxietate normală, conştientizată

şi dezvoltarea capacităţii de a trăi cu ea, fără a o reprima. Prin terapie se deblochează

autoînţelegerea, se stimulează o mai corectă autoevaluare şi se activează preluarea răspunderii

pentru destinul şi resursele personale.

Concluzie

În urma cercetării temei am reușit să identificăm fundamentele filosofice ale terapiei existențiale,

să analizăm dimensiunile de bază ale existenței umane, să identificăm obiectul și mijloacele de

operare a analizei existențiale. De asemenea am reușit să definim rolul și importanța acesteia

pentru omul contemporan și să observăm că, de fapt, TE urmăreşte o sporire a gradului de

conştiinţă a omului. Prin intermediul terapiei existenţialiste, indivizii devin capabili să se

angajeze în acţiuni concrete, pentru a avea o existenţă auţentică (plină de sens), în conformitate

cu propria evaluare a ceea ce este valoros pentru ei înşişi.

22

Bibliografie:

1.Bolea, Ştefan, Diagnoza filosofilor existenţialişti, în Noema, vol. VIII, 2009.

2.Cooper, David E., Existentialism. A Reconstruction, Blackwell Publishers, 1999.

3.Grene, Marjorie, Introduction to Existentialism, University of Chicago Press, Chicago,

London, 1970.

4.Hossu, Andrei-Iustin, Existenţialismul francez, Institutul European, Iaşi, 2006.

5.Ionescu, Eugen, Eu, ediţie îngrijită de Mariana Vartic, Editura Echinox, Cluj, 1990.

6.Mitrofan, Iolanda, (2000), Orientarea experențială în psihoterapie: dezvoltare personală,

interpersonală, transpersonală, Editura S.P.E.R., București

7.Mitrofan, Iolanda, (2008), Psihoterapie: repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura

S.P.E.R., București

8.Sartre, Jean-Paul, Existentialism Is a Humanism, translated by Carol Macomber, Yale

University Press, 2007.

9.Van Deurzen, Emmy ,Existential Counselling in Practice (1988), London: Sage

10.Van Deurzen, Emmy Das Kapital: Existential Perspectives (1987)

23

11.Yalom, Irvin, (2010), Psihoterapia existențială, Editura Trei, București

12. Ролло Мэй, ОТКРЫТИЕ БЫТИЯ, Институт общегуманитарных исследований, 2004

13. Ван Дорцен, Эмми, Практическое экзистенциальное консультирование

и психотерапия.

14. http://www.webaholics.at, Analiza existențială și logoterapie- o precizare a termenilor

15. http://www.centrul-cultural-pitesti.ro, Psihanaliză sau analiză existențială? , Leonid Dragomir

24