VALORIFICAREA CONŢINUTULUI TEXTULUI LITERAR PENTRU

DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII PREŞCOLARULUI ŞI ŞCOLARULUI

MIC

A-ţi petrece existenţa în mijlocul tinerelor mlădiţe, a le vedea crescând cu ochii

măriţi de curiozitate, a le veghea creşterea înălţându-i spre lumina cărţii, făcând

primii paţi spre miracolul lumii, sprijiniţi de tine – dascălul – constituie un privilegiu

de neegalat. Acest privilegiu solicită în schimb exigenţă şi maximă responsabilitate

faţă de profesie, responsabilitate ce se exprimă prin ridicarea permanentă a calităţii

procesului instructiv-educativ, calitate ce are în vedere şi dezvoltarea personalităţii

şcolarului.

Sarcina actuală a şcolii, şi implicit a dascălului, este formarea unei personalităţi

care să corespundă nevoilor Europei contemporane şi viitoare, caracterizată printr-o

perfectă loialitate, respectul persoanei umane, toleranţă, simpatie, sociabilitate,

generozitate şi spirit de întrajutorare. Valori – cheie, precum: aspiraţia spre

democraţie, respectul drepturilor omului, al drepturilor copiilor, justiţia socială,

toleranţa, pacea, echilibrul ecologic, etc. pot fi înţelese prin intermediul textului literar

cu condiţia ca dascălul să fie preocupat de desfăşurarea unui învăţământ activ-

participativ.

Prin felul în care dascălul solicită întrebări, prin felul în care organizează

activitatea de informare şi formare a elevului, prin accentul pe care-l pune pe

dezvoltarea proceselor cognitiv-afective, dascălul influenţează comportamentul activ

şi creativ al elevului. Pentru a incita elevul spre o participare activă, dascălul va

selecta acele texte care să stimuleze gândirea productivă, gândirea critică,

curiozitatea, interesul către nou, necunoscut, care să–i dezvolte capacitatea de a privi

altfel lucrurile, de a-şi pune întrebări neobişnuite despre lucruri obişnuite. „Izvorul

fermecat” – C. Gruia, „Coada veveriţei” – E. Jianu, „Povestea ursului cafeniu” – V.

Colin, „Legendele Olimpului” – Al. Mitru, sunt câteva din textele literare ce stârnesc

curiozitatea elevilor, le oferă exemple de comportare, fapte pozitive şi negative, care

provoacă atitudini, generează sentimente, compunând o lume imaginară dar

verosimilă, supusă cunoaşterii discernământului infantil. Trebuie valorificate acele

texte prin care se formează mai întâi deprinderi de muncă, atitudini de preţuire faţă de

activitatea adulţilor, a părinţilor, pregătindu-i pe copii să înţeleagă semnificaţia

gestului uman şi necesar al muncii, ilustrându-l cu conţinutul textelor literare.

Creativitatea dascălului, dorinţa lui de a contribui prin strategii didactice deosebite

la conturarea personalităţii şcolarului mic, perfecţionarea continuă, sunt condiţii ale

succesului în educaţie. Este limpede că fiecare copil moşteneşte o „zestre ereditară”,

dar aceasta exclude fatalismul în formarea caracterului, a personalităţii. Pedagogul

francez Maurice Debesse afirmă: „Primele înfiripări se întrezăresc din leagăn: un nou-

născut rămâne liniştit, se lasă manipulat şi se joacă cu puţine obiecte; altul se irită din

nimic şi gesticulează. În şcoală diferenţele se accentuează, fie că este vorbă de modul

de lucru şi de joc, fie că este vorba despre raporturile copilului cu colegii. Caracterul,

în realitatea sa psihologică şi caracterele, în diversitatea lor, se conturează din

copilărie: studiul lor este posibil.”1 Este adevărat că unii se nasc cu un temperament

care poate favoriza ulterior anumite trăsături negative de caracter (temperamentele

iuţi, colerice, pot favoriza uşor un caracter violent). Dar tot atât de adevărat rămâne

faptul că nimeni nu este „condamnat” dinainte la un caracter negativ. Dacă lucrurile

s-ar prezenta aşa, întregul efort educativ al familiei, al şcolii şi al societăţii ar fi inutil,

fără sens. În realitate, nu există copil căruia să nu i se tempereze şi chiar să se

remodeleze durabil anumite înclinaţii defavorizante primite prin naştere. Forţa de

acţiune cu care se naşte fiecare om nu trebuie înăbuşită, ci canalizată spre un scop

creator.

Valorificarea textului literar în acest sens este benefică deoarece acesta oferă

copilului posibilitatea cunoaşterii realităţii, oglindeşte conduite, comportamente,

1 Maurice Debesse, 1970, - Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă – EDP, Bucureşti, pg. 27

atitudini, ce influenţează conturarea personalităţii copilului. „Ursul păcălit de vulpe”

este un text în care Ion Creangă, înfăţişază, prin cele două personaje animale, două

tipuri umane antagonice: omul viclean, isteţ, capabil să-şi satisfacă necesităţile, dar şi

răutăcios, batjocoritor şi omul greoi, încet la minte şi naiv, uşor de înşelat prin

prefăcătorie şi viclenie. Un comentariu amănunţit pe marginea textului, o analiză

detaliată a comportamentelor personajelor, conduc spre formarea unor trasaturi

pozitive de voinţă şi caracter: vigilenţă, sinceritate, hărnicie şi excluderea din

comportament a celor negative: viclenie, înşelătorie, lene, minciună. În „Lupul cel

năzdrăvan şi Făt-Frumos”- Petre Ispirescu- accentul cade pe înţelegerea şi reţinerea

faptului că nu este suficient să doreşti ceva, să ai o pasiune, ci să fii capabil să

realizezi şi să păstrezi ceea ce te pasionează. Nu este suficient să încerci să-ţi realizezi

idealurile, ci trebuie să perseverezi, să lupţi, să ştii să-ţi câştigi ajutoare, aliaţi. Acest

text scoate în evidenţă ideea că orice om trebuie să-şi înscrie aspiraţiile în limitele

bunului simţ, al măsurii şi înţelepciunii; dorinţele imposibile sunt sursă de acţiuni

negative, distructive. Analizat în amănunţime textul contribuie la dezvoltarea

cunoaşterii de sine, la conştientizarea necesităţii autoevaluării posibilităţilor în

depăşirea piedicilor. Acest text dezvoltă capacitatea de a înţelege că nu este suficient

să-ţi doreşti ceva, ci trebuie să-ţi mobilizezi toate resursele psiho-fizice de care dispui,

pentru a le obţine, iar dorinţele să-ţi fie în concordanţă cu posibilităţile de care dispui

la un moment dat. Cunoaşterea de sine este o trăsătură de personalitate ce poate

favoriza modificări în plan temperamental, comportamental, aptitudinal, în situaţii

diferite. Textul „Prinţul fericit”- Oscar Wilde – este o emoţionantă poveste simbolică

în care autorul pune în antiteză opacitatea şi insensibilitatea persoanelor oficiale care

evaluează totul pragmatic şi generozitatea personajelor simbolice: statuia şi pasărea,

acestea fiind întruchipări ale binelui într-o lume guvernată de rău. Este un text ce

poate da naştere unor sentimente de empatie, de întrajutorare a celor aflaţi în răstrişte,

formându-le copiilor capacităţi de comunicare, trăsături pozitive de voinţă şi caracter:

empatie, spirit de întrajutorare, preţuirea celui de lângă tine, aprecierea frumosului din

relaţiile interumane. Semnificaţia preţioasă a textului este ideea că adevărata fericire

înseamnă ajutorarea semenilor, adică iubirea aproapelui.

Asemenea texte există pentru fiecare din temele propuse cadrelor didactice prin

Curriculum-ul Naţional, la Limba română. Abecedarul, cartea de început a fiecărui

elev, care are menirea de a-l introduce pe acesta în tainele cititului şi scrisului, conţine

texte literare simple, accesibile din punct de vedere al conţinutului, de o întindere

mică, dar cu mare încărcătură afectivă. Elena Farago, în poezia „De Paşti”, prin

cuvinte şi expresii artistice simple, cultivă bunătatea, dărnicia, caută să explice pe

înţelesul celor mici semnificaţia sărbătorilor de Paşti, contribuind la formarea

atitudinii de bun creştin. „Bondarul leneş”, poezie scrisă de aceeaşi poetă, aduce în

faţa copiilor imaginea celui ce moare de foame – leneşul -. Chiar dacă poezia este

simplă, potrivit particularităţilor de vârstă ale elevilor din clasa întâi, ea contribuie la

formarea unei atitudini pozitive faţă de muncă, la cultivarea hărniciei, dar şi a

spiritului critic. Călin Gruia, prin povestirea „Ciuboţelele ogarului”, prezintă elevilor

din clasa întâi două tipuri de personaje: un naiv – iepurele – şi un viclean – ogarul - .

raportarea la comportamentul unuia sau altuia dintre aceştia, formează elevilor

capacităţi de argumentare, competenţe de comunicare, atât de necesare într-o

societate democratică. Încă din clasa întâi, şi chiar mai devreme, copiii îşi atribuie

doar trăsături pozitive de caracter, rar sau chiar deloc recunoscând în conduita proprie

lenea, minciuna, viclenia.

În clasa a II-a, când se continuă realizarea uneia din cele mai importante sarcini

ale ciclului primar şi anume cultivarea capacităţilor de exprimare ale elevilor, textele

literare pe care se axează realizarea acestei sarcini, sunt mai bogate în conţinut, de o

mai mare întindere, cu un mesaj educativ mai profund.

„Învăţătorul nostru” – după Edmondo de Amicis – aduce în faţa elevilor un

comportament nepotrivit statutului de şcolar, un elev cu un temperament coleric ce

nu-şi stăpâneşte dorinţa de a face năzbâtii ăn timpul orei. Mesajul textului, analizat în

profunzime, contribuie la formarea unei conduite adecvate în timpul orelor, la

conştientizarea necesităţii disciplinei în clasă pentru realizarea unei activităţi de

învăţare eficientă. Cei nestăpâniţi, impulsivi, cu un temperament coleric, se pot

recunoaşte şi sunt mai atenţi în privinţa autocontrolului, a stăpânirii de sine.

Un text literar cu un profund mesaj educativ este „Cele patru piersici” – dupa o

poveste populară – care aduce în faţa elevilor patru conduite diferite, lăsând elevilor

posibilitatea de a-şi alege un model de urmat. Hărnicia, isteţimea, empatia, prietenia,

sunt valori umane foarte bine reliefate prin intermediul acestui text. Preţuirea muncii,

valorificarea timpului liber, sunt oglindite şi de textul „Cel mai bun prieten” de Victor

Sivetidis.

Succesul şcolar nu poate fi conceput fără ca elevii să dispună de capacităţi de

comunicare. Acestea se răsfrâng pozitiv asupra întregii lor formări, influenţând

procesele de cunoaştere, întregul comportament al elevilor, întreaga evoluţie

intelectuală a elevului.

Formarea personalităţii şcolarului mic se realizează prin integrarea elevilor în viaţa

şi frământările şcolii, începând cu activităţile curriculare şi terminând cu cele

extracurriculare. Predarea unor texte literare oferă, prin modele, un mijloc de

educaţie, de meditaţie asupra vieţii unor oameni pentru a reţine din ea înţelepciunea,

cumpătarea, demnitatea, spiritul de sacrificiu, devoţiunea în slujba binelui. Iată câteva

texte literare cuprinse în manualul de Limbă si Literatura română pentru clasa a III-a,:

„Dreptatea lui Tepeş” – povestire populară –, „Mănăstirea Putna” – legendă populară

- , „Ciprian Porumbescu” - , prin care elevii dobândesc cunoştinţe despre personalităţi

ale istoriei şi culturii româneşti, purtători de trăsături de personalitate alese. Fiul din

povestirea „Fiul şi mama” – poveste populară – prezintă un model al dragostei şi

respectului faţă de mamă, iar nepotul din „Ce mai faci, bunico?” – Mircea

Sântimbreanu – oferă o ocazie de meditaţie asupra conduitei acestuia faţă de bunici.

Textele literare supuse atenţiei elevilor clasei a IV-a sporesc în complexitate atât

ca întindere cât şi ca profunzime a mesajelor, aducându-şi aportul la formarea

aptitudinilor literare. „Cuvintele vrăjite” – Pierre Gamarra – este un text ce subliniază

necesitatea bunătăţii, iubirii, afecţiunii, prieteniei, muncii, într-o colectivitate de elevi

şi nu numai. Analiza textului cu elevii s-a axat pe faptul că nu este suficient

recunoaşterea şi aprecierea acestor atitudini, ci, mai ales, organizarea vieţii de

colectiv pe baza acestor relaţii. Pornind de la textul respectiv, preyentat la început de

an şcolar, fiecare elev al clasei a primit o sarcină concretă: întocmirea graficului de

frecvenţă, efectuarea serviciului pe clasă, controlul ţinutei potrivit regulamentului de

ordine interioară întocmit de comun acord, controlul rechizitelor necesar pentru ziua

respectivă, controlul băncilor la sfârşitul orelor de curs, etc. conştinciozitatea,

hărnicia, cinstea, disciplina, punctualitatea şi precizia în îndeplinirea sarcinilor, grija

faţă de bunul obştesc, se pot manifesta nu numai în fapte mari , ci în orice

activitate.unele aspecte ale conduitei civilizate – atitudinea băieţilor faţă de colegele

lor, atitudinea faţă de elevii mai mici, respectul pentru cei vârstnici, atitudinea faţă de

învăţătură şi faţă de avutul obştesc se exersează în primul rând în cadrul vieţii de toate

zilele, în cadrul şcolii şi al clasei, în timpul orelor de curs.

Complexitatea textelor: „Cireşarii” (fragment) – Constantin Chiriţă -, „Toate

pânzele sus!” (fragment) – Radu Tudoran -, „Fram, ursul polar”(fragment) –Cezar

Petrescu - , stârnesc curiozitatea, îndeamnă la lectură, dezvoltă spiritul investigativ,

dorinţa de cunoaştere, atribute atât de necesare unei personalităţi puternice. Aceasta

se construieşte puţin câte puţin, se modelează prin retuşări succesive, cu atât mai mult

cu cât „materialul” pe care-l avem de modelat este complex şi are o anumită dinamică

după care trebuie să ne modelăm mijloacele şi metodele.

Literatura de specialitate identifică trei faze în formarea şi manifestarea

caracterului, componentă a personalităţii:

1) Însuşirea cunoştinţelor morale, fără de care nu se poate vorbi de formarea

caracterului;

2) Aplicarea acestor cunoştinţe în comportament, prin educarea voinţei,

exerciţiu moral, formarea deprinderilor morale;

3) Menţinerea caracterului toată viaţa, adică asigurarea permanenţei unei

personalităţi cu înalte valori morale, cu conduite şi atitudini demne de un

om de valoare.2

Fără a absolutiza rolul textului literar în formarea personalităţii preşcolarului şi

şcolarului mic, afirm că acesta constituie un mijloc în realizarea acestui deziderat

dacă:

Se realizează o analiză amplă în vederea desprinderii tuturor

semnificaţiilor morale din text;

Se abordează textul literar în corelare cu ciclurile tematice din toate

ariile curriculare;

Se practică lectura selectivă, fragmentară, ori de câte ori este nevoie

în vederea clarificării mesajului etic;

Se realizează clasificarea eroilor în eroi pozitivi demni de urmat şi

eroi negativi contestaţi, realizându-se astfel scări ierarhice de valori

morale;

Se acordă şanse personajului contestat sau circumstanţe în care a

săvârşit răul şi întrevederea unor posibile căi de urmat;

Se practică procedeul „judecarea personajelor”, procedeu ce dă

posibilitatea educării unei atitudini corespunzătoare faţă de personaje,

analiza greşelilor lor, găsirea unor căi de îndreptare;

Se povestesc întâmplări asemănătoare din viaţa copiilor, dând

acestora prilejul de a se analiza în raport cu personajele, de a se

autodezvălui, de a se autocontrola;

2 Anton Moisin, 1996, - Caracterul la elevi - , EDP, Bucureşti, pg. 18