TeoriiSiModeleAleConcurentei-Suport de Curs

CUPRINS

I. FORȚELE CARE PU� Î� MIȘCARE COMPETIȚIA 3

1.1 Conceptul și factorii de influență ai concurenței 3

1.2 Truismul concurenței – mecanism și evoluție 10

1.2.1 Teoria regresiei concurenţiale 13

1.2.2 Concurenţa şi proprietatea privată 14

1.2.3 Intercondiţionarea libertăţii concurenţiale 14

1.2.4 Gradele de concurenţă şi problema sincronului temporal 16

1.3 Teoria eficienței X 18

1.4 Avantaj competitiv – diamant în viziunea lui M. Porter 25

1.5 Importanța menținerii și consecințele pierderii avantajului competitiv 29

1.6 Critica teoriei avantajului competitiv 30

1.6.1 Obiectiv 30

1.6.2 I.C.C. - Indicele de Creştere a Competitivităţii (Growth Competitiveness Index – G.C.I.)

33

1.6.3 I.C.A. - Indicatorul Competitivităţii Afacerilor (Business Competitiveness Index – B.C.I.)

39

1.6.4 I.C.G. - Indicatorul Competitivităţii Globale (Global Competitiveness Index – G.C.I.)

44

1.7 Actualitatea conceptului de avantaj competitiv naţional

52

II. COMPETIȚIA ȘI ROLUL ACTIVITĂȚII A�TREPRE�ORIALE 55

2.1 Antreprenorul 55

2.2 Profitul 58

2.3 Calculul economic

62

III. COMPETIȚIA ȘI PIAȚA 68

3.1 Cererea, oferta și evoluția mainstream-ului 68

3.2 Cererea agregată și cererea de bani 71

3.3 Oferta agregată și oferta de bani 72

3.4 Cererea, oferta și ocuparea deplină

74

IV. RISCURILE ȘI DIFICULTĂȚILE COMPETIȚIEI 78

4.1 Idei și antreprenori 78

4.2 Quantitative economics vs. calitative economics 85

4.3 Aspecte controversate asupra necesităţii existenţei unei politici în domeniul concurenţei

89

4.3.1 Înţelegerile anticoncurenţiale 91

2

4.3.2 Abuzul de poziţie dominantă 96

4.3.3 Concentrările economice

101

V. COMPETIȚIA ȘI MECA�ISMUL PREȚURILOR 105

5.1 Necesitatea analizei stadiilor de producție 105

5.2 Marjele de profit dintre stadiile de producție 108

5.2.1 Preferința pentru bunurile de capital 108

5.2.2 Preferința pentru bunurile de consum 109

5.2.3 Problema elasticității ofertei bunurilor de capital

110

VI. CICLURILE ECO�OMICE 115

6.1 Concept 115

6.2 Nucleul teoriei austriece a ciclului de afaceri

119

VII. COMPETIȚIA ȘI CRIZELE ECO�OMICE 128

7.1 Inflația și capitalul „ieftin” 128

7.2 Alocarea deficitară a resurselor 132

7.3 Criza din ’29-’33

135

VIII. GLOBALIZAREA ȘI DEGLOBALIZAREA 141

8.1 Globalizarea 141

8.2 Deglobalizarea – teoria decuplării

147

IX. GLOBALIZAREA EFECTELOR �EGATIVE LA ADRESA CO�CURE�ȚEI

153

9.1 Corupția 153

9.2 Impactul corupţiei asupra economiei 159

9.3 Efectele concurenței asupra corupţiei 166

9.4 Corupţia în România 168

9.5 Economia subterană

174

X. FACTORI DE DISTORSIO�ARE CO�CURE�ȚIALĂ DI� PERSPECTIVA PRODUSULUI OFERIT PE PIAȚĂ

183

10.1 Contrafacerea 183

10.2 Pirateria 190

10.3 Publicitatea 194

�OTE 207

BIBLIOGRAFIE 218

3

CAPITOLUL I

FORȚELE CARE PU� Î� MIȘCARE CO�CURE�ȚA

1.1 Conceptul şi factorii de influenţă asupra concurenţei

Competitivitatea este un concept complex, îndelung dezbătut de

economiştii din întreaga lume. În condiţiile luptei concurenţiale

internaţionale, rolul competitivităţii naţionale devine tot mai important.

Diferenţele dintre valorile naţionale, culturale, cele dintre structurile

economice, organizaţiile existente şi evoluţiile istorice ale statelor contribuie

la atingerea unei competitivităţi durabile. De remarcat este faptul că există

mari diferenţe între elementele structurale ale competitivităţii fiecărei ţări.

Câţiva dintre cei mai mari economişti ai ultimilor 200 de ani au

încercat să determine care sunt elementele ce generează avuţia unei naţiuni.

Adam Smith a arătat cum specializarea şi diviziunea muncii contribuie la

creşterea productivităţii. Economiştii secolului XX au arătat importanţa pe

care o au investiţiile în capital şi infrastructură. Însă, eşecul câtorva ţări de a

realiza creşteri importante, în ciuda investiţiilor mari în infrastructură şi

capital, a determinat acordarea unei atenţii sporite altei categorii de factori.

Oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia ulterior cu precădere spre alţi factori

care generează bunăstare, şi prin urmare determină nivelul competitivităţii,

cum ar fi:

capitalul uman;

progresul tehnic;

stabilitatea macroeconomică;

guvernanţa corporativă;

legislaţia;

4

funcţionarea transparentă şi eficientă a instituţiilor;

lipsa corupţiei;

orientarea către piaţă;

modernizarea firmelor;

condiţiile cererii;

dimensiunea pieţei etc.

Competitivitatea depinde, deci, de o serie de factori care influenţează

în mod diferit nivelul acesteia. Ca urmare, în cazul competitivităţii (C) putem

utiliza o funcţie în care sunt utilizaţi asemenea factori (fi). Astfel, putem

scrie:

C = f(f1,f2,...,fn).

După cum susţine Kirsty Hugues1, în studiul conceptului de

competitivitate, putem distinge cel puţin două abordări:

� primă abordare priveşte competitivitatea ca pe o chestiune de

eficienţă relativă, statică sau dinamică. Aceasta se poate

cuantifica pe baza nivelurilor de performanţă (nivelul

productivităţii, creşterea competitivităţii, etc.).

� a doua abordare arată competitivitatea drept reflectare a

performanţelor în comerţul internaţional (performanţe măsurate

sub forma cotelor deţinute pe pieţele de export, fie sub forma

gradului de penetrare a importului).

În definirea competitivităţii au existat de-a lungul timpului mai multe

puncte de vedere.

Astfel, conform OECD, competitivitatea se referă la „capacitatea

firmelor, sectoarelor, regiunilor, statelor sau organismelor

supranaţionale, aflate în competiţie internaţională, de a asigura în mod

susţinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producţie,

1 Kirsty, H., European Competitiveness, Cambridge University Press, 1993, p. 5

5

precum şi un venit superior din valorificarea forţei de muncă”2. Această

modalitate de a defini conceptul evidenţiază impactul determinant pe care

competitivitatea unei naţiuni îl are asupra nivelurilor veniturilor şi

implicit asupra nivelului de trai caracteristic ţării în cauză. Se pune astfel

accent pe finalitatea socială a creşterii competitivităţii.

Direcţia Generală pentru Probleme Economice şi Financiare de pe

lângă Comisia Europeană defineşte conceptul astfel: „Competitivitatea

este capacitatea unei ţări de a realiza coordonarea creşterii economice

cu echilibrul extern; la baza performanţelor externe ale ţărilor

industrializate stă importanţa fundamentală pe care o are comerţul

internaţional. Totuşi, accentuând rolul pe care îl deţine diferenţierea

produselor în strategia competitivă a firmelor, economia industrială a

limitat acest tip de abordare, considerând că el nu constituie o bază

adecvată pentru o evaluare cuprinzătoare a competitivităţii”3.

Se observă că această definiţie:

� lărgeşte spectrul variabilelor luate în calcul în analiza

competitivităţii (productivitatea, inovaţia tehnologică,

investiţiile în capitalul fizic şi uman, politici structurale

etc.).

� priveşte competitivitatea prin prisma raportului dintre

creşterea economică şi echilibrul extern.

În concepţia WEF (World Economic Forum) competitivitatea este

definită ca „un set de instituţii, politici şi factori care determină nivelul

productivităţii unei ţări”4. La rândul său, nivelul productivităţii este văzut

drept determinant al nivelului sustenabil de prosperitate ce poate fi 2 World Economic Forum, Global Competitiveness Report 1996, p. 54

3 Comisia Europeană, Annual Economic Report, 2005

4 Sala-I-Martin, X., Blanke, J., Drzeniek Hanouz, M., Geiger, T., Mia, I., Paua, F., The global competitiveness index: measuring the productive potential of nations, The Global Competitiveness Report 2007-2008, World Economic Forum, p. 3

6

obţinută de o naţiune. Cu alte cuvinte, cu cât este mai competitivă o

economie, cu atât ea va fi mai capabilă să asigure niveluri mai ridicate ale

veniturilor cetăţenilor proprii. Nivelul productivităţii, de asemenea,

influenţează ratele profiturilor rezultate din investiţiile făcute în

economie. Conceptul de competitivitate implică, la acest nivel,

componente statice şi dinamice, trimiţându-ne cu gândul până la

potenţialul de creştere al unei economii naţionale.

În optica IMD (International Institute for Management Development -

IMD) competitivitatea constă în „abilitatea unei ţări de a crea valoare

adăugată, sporindu-şi astfel avuţia naţională, prin administrarea

eficientă a următoarelor relaţii bivalente:

� procese şi produse;

� atractivitate şi agresivitate;

� globalitate şi proximitate;

� coeziune socială şi asumarea riscurilor”5.

În 1994, economistul american, laureat al Premiului Nobel pentru

economie, Paul Krugman a declarat că noţiunile „competitivitatea

economiei naţionale” şi „competitivitatea companiei” trebuie tratate

diferit, deoarece concurenţa ţărilor în esenţă nu poate fi egalată cu

concurenţa dintre companii6.

Competitivitatea nu este un joc cu sumă nulă. Naţiunile beneficiază de

pe urma creşterii economice înregistrate de alte naţiuni, deoarece creşterea

economică dintr-o anumită parte a lumii determină deschiderea de noi pieţe

de desfacere, precum şi formarea surselor de aprovizionare ale acestora din

urmă. Astfel, a fi competitiv nu înseamnă a determina dezavantaje pentru

partenerii comerciali, ci a creşte şi utiliza pe deplin avantajul propriu.

5 Vezi IMD Report, 2003

6 Myant, M., Industrial Competitiveness in East-Central Europe, 1999, p. 5

7

Trebuie evidenţiat faptul că nicio naţiune nu poate fi competitivă în

toate tipurile de activităţi economice, accentuându-se astfel şi caracterul

dinamic al competitivităţii. O gamă variată de strategii în diferite domenii

poate influenţa competitivitatea şi există o mulţime de opinii despre

importanţa relativă a fiecărui factor asupra competitivităţii economice.

În 1996 Forumul Economic Mondial de la Davos a prezentat trei

condiţii necesare pentru existenţa competitivităţii:

� abundenţa factorilor de producţie (capital, resurse

umane, infrastructură şi tehnologie);

� combinarea optimală ale politicilor economice

(reducerea impozitelor, interferenţa minimală a

statului şi comerţul liber);

� existenţa cadrului instituţional pe piaţă (supremaţia

legii şi protecţia dreptului de proprietate)7.

În articolul „Creaţi bogăţie, creaţi competitivitate”, Mark T. McCord

defineşte competitivitatea ca fiind „crearea de bogăţie”. Vorbind despre

competitivitatea diferitelor ţări de pe glob, acesta ajunge la următoarea

concluzie: „crearea de bogăţie şi prin urmare competitivitatea se

concentrează asupra utilizării resurselor umane, financiare şi

educaţionale pentru a asigura şi a menţine o bază puternică pe care

economia poate înflori”. 8

Altfel spus, nu putem considera automat drept competitivă o ţară

bogată, ci una care şi-a creat bogăţia prin muncă, talent şi organizare, care

posedă un potenţial productiv şi creativ care să o facă independentă de

resursele materiale. 7 World Economic Forum, Global Competitiveness Report, 1996, p. 89

8 McCord, M., Creaţi bogăţie, creaţi competitivitate,

www.ciperomania.org/old_archive/articles/articol9.html

8

În sprijinul afirmaţiilor sale, McCord ia în discuţie exemplul celor mai

competitive ţări din lume. Toate aceste ţări creează în mod constant bogăţie,

nu numai în ceea ce priveşte câştigurile financiare ale cetăţenilor lor, ci şi în

domeniul infrastructurii sociale, de învăţământ şi politice. Când se petrece

acest lucru, se iniţiază un ciclu al bogăţiei care duce la o spirală ascendentă a

competitivităţii. Fără această generare de bogăţie şi descentralizarea ei către

întreaga societate, apare o spirală descendentă, rezultatul fiind că ţările

necompetitive devin şi mai puţin capabile să concureze pe piaţa globală. Este

suficient, arată autorul, să luăm ca exemplu cazul unor state, cum ar fi Arabia

Saudită sau Dubai.

Dacă bogăţia monetară, spre exemplu, ar fi factorul predominant în

competitivitate, aceste două ţări, alături de altele, bogate în petrol, diamante

sau alte resurse naturale, ar trebui să fie printre cele mai competitive. Cu

toate acestea, atunci când se analizează clasamentele competitivităţii

mondiale, aceste ţări apar rareori pe primele locuri. Motivul poate părea

simplist, dar îşi are rădăcinile într-un adevăr simplu: competitivitatea

înseamnă mai mult decât să fii bogat, înseamnă un proces sistematic de

creare a bogăţiei.

McCord, însă, neglijează influenţa externă, moştenirea culturală şi

tehnologică, precum şi mediul concurenţial sau competiţia în care evoluează

statul respectiv. Nu putem neglija o serie de exemple ale istoriei, unele de

dată recentă, cum ar fi scăderea artificială a competitivităţii şi alinierea sa la

un anumit sistem de standarde (exemplu: ţările fostului CAER) sau

dezvoltarea unor ramuri industriale în unele ţări fără tradiţie în industria

respectivă, din motive geopolitice (exemplu: industria de automobile din

Ungaria).

9

Un factor cu impact semnificativ asupra competitivităţii ţărilor este şi

sistemul de valori. La începutul secolului al XX-lea, germanul Max

Weber, a studiat relaţia dintre cultură şi dezvoltarea economică.

Sistemul de valori9 surprinde ca factori ce influenţează competitivitatea:

munca stăruitoare (grea) – oamenii sunt total dedicaţi

obiectivelor fundamentale naţionale şi lucrează din greu mai

multe ore pe zi (ex. Coreea, Japonia)

abundenţa – deşi oamenii lucrează din greu ei acordă o atenţie

din ce în ce mai mare creşterii veniturilor proprii (ex.

Singapore)

participarea socială – oamenii sunt mai puţin interesaţi de o

muncă stăruitoare şi sunt implicaţi în special în formarea

societăţii din care fac parte

auto-satisfacţia – oamenii sunt mai interesaţi de evoluţia vieţii

lor particulare, decât de modificările apărute la nivel de

societate (ex. SUA şi UE în prezent).

Raportându-ne deci la sistemul de valori, putem identifica trei tipuri

diferite de comportamente, care sintetizează valorile de bază şi instituţiile

care le slujesc:

modelul Sud-European;

modelul Nord-European;

modelul Anglo-Saxon.

În timp, apelând la cunoştinţele dobândite de la cei care au avut

preocupări în domeniul competitivităţii, s-a ajuns la stabilirea unui decalog

care conţine reguli necesare obţinerii şi menţinerii competitivităţii unei ţări10:

� Crearea unui mediu legislativ stabil şi predictibil;

9 Vezi Weber, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003 10

Vezi IMD, World Competitiveness Yearbook, 2003

10

� Construcţia unei structuri economice flexibilă şi adaptabilă;

� Investiţii masive atât în infrastructura tradiţională, cât şi în cea

informaţional-tehnologică;

� Stimularea acumulării private şi a investiţiilor interne;

� Dezvoltarea agresivităţii la nivelul pieţei globalele şi asigurarea

atractivităţii interne pentru investiţiile străine directe;

� Orientarea atenţiei către calitatea, rapiditatea şi transparenţa politicilor

guvernamentale şi administrative;

� Menţinerea unei corelaţii economice (sănătoase) între nivelul salariilor,

productivitatea muncii şi impozitare;

� Prezervarea unei structuri sociale moderne, prin reducerea disparităţilor

salariale şi consolidarea clasei de mijloc;

� Investirea masivă în educaţie, în special în învăţământul universitar şi

postuniversitar, ca şi în instruirea continuă a forţei de muncă, a populaţiei

în general;

� Realizarea unui echilibru între economia de proximitate şi cea bazată pe

globalizare pentru a asigura crearea unui nivel substanţial de bunăstare şi

acumulare, concomitent cu prezervarea sistemului de valori adecvat şi

agreat de cetăţeni.11

1.2 Truismul concurenţei – mecanism şi evoluţie

J.M. Clark a exprimat truismul concurenţei: “Acel sistem de

constrângere reciprocă care îi forţează pe participanţii la o afacere să facă

ceea ce nu ar fi făcut dacă nu i-ar fi obligat concurenţa. ”12 Ce producător ar

11 Garelli, S., Competitiveness 20 years later, IMD World Competitiveness Yearbook 2008, p.34 12 Clark , J.M., What is competition?, The University Journal of Business, Vol. 3, No. 3 (Jun., 1925), pp. 220

11

scădea de bunăvoie preţurile, din dragoste pentru clienţii săi? Întrebările la

care trebuie să răspundă concurenţa sunt:

- Are de câştigat clientul prin scăderea preţurilor şi creşterea calităţii

bunurilor sau produselor pe care doreşte să şi le aproprieze?.....sau

- Sărăceşte producătorul prin efortul său continuu de diminuare a

profitului pentru a face produsele sale mai competitive?

- Care este strategia de urmat: preţ, calitate, sau ambele? Toate

strategiile se rezumă la acestea două.

- Îi stimulează cu adevărat concurenţa pe agenţii economici să fie mai

productivi? Monopolistul nu trebuie să fie, şi nici fiul său…Problema

este că productivitatea depinde de găsirea unei formule, a unui

algoritm. Până la descoperirea formulei, agentul economic iroseşte

resurse pe tratative, reclame, experimente, studii de fezabilitate,

pregătire profesională, consultanţă, care se pot dovedi inutile. Chiar şi

în cazul în care reuşeşte să înregistreze productivitate, este expus

permanent riscului de a fi imitat de către cei care sunt nou veniţi şi au

resursele intacte. Problema care se pune, este aşadar, cât timp şi câte

resurse are la dispoziţie agentul economic pentru a încerca să aibă

productivitate?

- Care este efectul concurenţei de pe piaţa muncii asupra concurenţei

producerii şi desfacerii produselor? Concurenţa pe piaţa muncii este

de două feluri – în a primi mai puţin, sau a oferi mai mult, în funcţie

de conjunctura economică. Indiferent de cât de mic va fi nivelul

venitului, întotdeauna se vor găsi oameni pe măsură de nevoiaşi,

astfel încât să îl accepte. Angajatorul nu este interesat de nivelul

minim de trai, sau poate chiar nu îl cunoaşte, astfel încât poate fixa un

salariu mai mic decât acesta. Chiar şi aşa însă, va avea angajaţi.

Aceştia nu vor fi stimulaţi de venit pentru a fi productivi, şi nici nu

12

îşi vor putea ridica în vreun fel nivelul de pregătire. Se intră astfel

într-un cerc vicios care va afecta calitatea producţiei. Mai este o

problemă legată de blestemul “pace-setter”. Stahanovistul este cel

care demonstrează că se poate munci şi altfel, prin urmare el fixează

standardul, şi toţi trebuie să îl urmeze.

Competiţia prin preţ presupune:

- Economie de bani

- Economie resurse materiale

- Economie cost al utilizării capitalului

- Economie timp

- Reducerea puterii discreţionare a antreprenorului asupra profitului

Competiţie în procesul de remunerare a factorilor de producţie. Dacă

de pildă competiţia la angajare e mai mare decât cea în producţie şi desfacere,

atunci reducerea preţurilor vine de la reducerea salariilor

Într-un articol publicat în 1925, J.M. Clark spunea despre concurenţă

că este o formă spontană de control privat, menţinută şi încadrată între

garantarea libertăţilor individuale şi respectarea drepturilor de proprietate. De

fapt, conchidea J.M. Clark, concurenţa este un corolar enunţat pe baza unor

principii fundamentale ale conceptului de libertate, precum garantarea

libertăţii în cadrul legal-constituţional şi diviziunea muncii13.

Concurenţa este competiţia pentru o parte cât mai mare din profitul

unui domeniu de activitate14. Conform acestei definiţii, reprezintă o dispută

între ofertanţii unui produs sau serviciu, de a pune la dispoziţia clienţilor lor

13 Clark , J.M., What is competition?, The University Journal of Business, Vol. 3, No. 3 (Jun., 1925), pp. 217 14 Idem, pp. 219

13

cât mai mult din ceea ce aceştia au nevoie, sau sunt făcuţi să creadă că le

lipseşte. Este o competiţie de produs, de promovare şi desfacere a acestuia,

de acces la mijloacele de producţie. În fapt însă concurenţa presupune şi o

rivalitate între angajaţii antreprenorului pentru accesul la locurile de muncă

oferite de acesta, păstrarea lor şi afirmarea profesională derivată de aici. Dar

există şi o rivalitate între consumatorii care încearcă să îşi aproprieze părţi cât

mai însemnate din cea mai bună ofertă, care este limitată şi ridică problema

excluziunii.

1.2.1 Teoria regresiei concurenţiale

Concurenţa ia naştere din intenţia agenţilor economici de a se implica

într-un domeniu de activitate nou, în care s-au înregistrat succesele de către

alţi antreprenori. Evident, pionierii unei afaceri, îşi asumă o serie de riscuri: o

parte mai mare sau mai mică din capitalul iniţial este împrumutat, pentru că

este un moment zero, şi pentru unii agenţi economici nu au mai existat

exerciţii anterioare; experienţă precară şi know-how pe măsură; suspiciunea

partenerilor şi reticenţa clienţilor; incertitudinea prin care îi văd creditorii lor.

Cu toate acestea, există în toate un început. Dacă afacerea are suficient succes

încât să permită achitarea curentă a facturilor, atunci toate celelalte

impedimente sunt depăşite şi apare încet, dar sigur, prima acumulare de

capital real economisit, cu ajutorul căreia un agent economic poate stabili

afacerii sale propria dimensiune. Succesul lor atrage alţi agenţi economici,

care văd succesul la momentul t şi nu văd nici un motiv pentru care nu ar

marca şi ei unul la momente t+1, t+2 şi aşa mai departe. Această analiză

regresivă asupra concurenţei este făcută în special de cei care au capital la

dispoziţie. Nu le lipseşte decât know-how, pe care îl pot cumpăra. Singura

problemă era ridicată de incertitudinea reuşitei, motiv pentru care, evitând

asumarea riscurilor, nu au avut ce face decât să îi lase pe alţii să preia

iniţiativa şi să aştepte rezultatul. Momentul aderării la un domeniu de

14

activitate al unui agent economic nou este singurul în care poate apărea

concurenţa. Există numai două situaţii posibile. Nou veniţii sunt înfruntaţi de

deschizătorii de drumuri, care văd în ei motivul diminuării profiturilor lor, fie

se înţeleg şi se coalizează în forme concurenţiale extreme, care supun

consumatorul. Libera concurenţă apare aşadar ca un termen pleonastic. Dacă

producătorii fac front comun nu mai există concurenţă, deci nici liberă

concurenţă.

1.2.2 Concurenţa şi proprietatea privată

Concurenţa poate părea drept o excepţie de la una din legile de aur ale

libertăţii, şi anume să nu se facă uz de proprietatea personală pentru a aduce

atingere unei alte părţi15. Este însă o excepţie fără de care piaţa şi schimbul

liber nu pot exista. Dacă un agent economic care domină o piaţă, îşi vede

profitul scăzând cu mai mult d jumătate datorită apariţiei unui concurent care

vinde aceeaşi marfă la un preţ mai mic, atunci este greşit spus că proprietatea

personală a noului-venit a fost folosită ostil, şi că fiecare monedă pierdută de

fostul monopolist intră în buzunarul celui nou venit. Nu există nici o legătură

între cei doi, ci câte o legătură între producători şi consumatori. Oamenii sunt

liberi să aleagă sursa satisfacerii trebuinţelor lor şi o aleg pe cea care

corespunde mai bine aspiraţiilor lor. De exemplu, un om nu vrea doar să

mănânce un fruct, ci să mănânce un fruct ieftin, copt, dar nici prea tare să nu

se strice repede, să nu se murdărească de pe el şi nici să nu meargă prea

departe de casă în această întreprindere, pentru că ar căra mult şi călătoria ar

implica costul transportului cu un vehicul. Acest tip de client este cel cu care

un producător poate avea o problemă.

1.2.3 Intercondiţionarea libertăţii concurenţiale

15 Clark , J.M., What is competition?, The University Journal of Business, Vol. 3, No. 3 (Jun., 1925), pp. 235

15

Nu numai consumatorii sunt liberi să îşi aleagă furnizorii de produse

sau servicii, ci şi aceştia îşi pot alege clienţii, ori pot alege chiar să iasă din

afacere. Proprietatea personală asupra activelor unei afaceri este singura care

permite ambele opţiuni. Pentru că dacă ar fi o întreprindere publică dintr-un

sector strategic, agentul economic nu ar putea să tragă obloanele când ar avea

chef sau când situaţia economică l-ar constrânge la acest lucru. Ar fi obligat

şi chiar ajutat cu forţa să poată continua activitatea, moment zero al

motivaţiei şi al raţiunii de a mai fi eficient. Concurenţa este aşadar şi

libertatea publicului de a colabora cu orice ofertant de produse sau servicii16.

Faptul că au de unde alege, exprimă o libertate a consumatorilor, iar această

libertate depinde la rândul ei de libertatea producătorilor de a rămâne sau de a

se retrage din activitatea respectivă. Dacă se retrag prea mulţi, atunci publicul

consumator va fi victimă a servituţii, în situaţia de a se adresa unuia sau

câtorva producători rămaşi. Se observă aşadar că libertatea care permite

existenţa concurenţei este la rândul ei un rezultat şi o consecinţă a acesteia.

Libertatea deciziilor din sfera concurenţei există numai din punct de

vedere praxiologic. Fiecare producător este liber să ţină la preţul său, chiar

dacă nu vinde nimic şi este ameninţat de faliment. Nu este greşit să fie

afirmat că de fapt, el „este liber să nu fie liber” să facă ceva. Singurul motiv

pentru care este dispus să plătească un angajat cu un salariu care i se pare

prea mare este faptul că un concurent al său este dispus să îi plătească

aproape la fel de mult. Prin urmare, îşi pune problema dacă nu cumva trebuie

să îşi motiveze în plus angajatul care, dacă nu se simte bine, poate pleca să

muncească pe chiar pentru mai puţini bani, dar într-o atmosferă de lucru mai

plăcută. Cumpărătorul analizează la fel problema, numai că din perspectiva

sa. Acceptă să plătească preţul produsului pentru faptul că nu a găsit nicăieri

mai ieftin, sau mai bun. „Dincolo era mai ieftin” nu prea ţine. Este liber să

16 Ibidem, pp. 237

16

meargă să cumpere de acolo, iar el ştie că şi ofertantul ştie acest lucru. Nu are

decât să se ducă, nu îl opreşte nimeni.

1.2.4 Gradele de concurenţă şi problema sincronului temporal

Studiu de caz: Producătorii de benzină

Cel mai adesea, strategiile concurenţiale sunt văzute prin prisma

preţurilor. De fapt, mai devreme sau mai târziu se ajunge aici. După ce sunt

epuizate toate tehnicile de promovare şi de desfacere, a unor produse de

aproximativ aceeaşi calitate, pe baza supoziţiei că piaţa este matură iar

consumatorii au un anumit standard, cea mai la îndemână modalitate de a

schimba preferinţele consumatorilor este legată de preţ. Acest lucru este

foarte uşor de observat pe pieţele de bunuri fungibile, adică ce pot fi divizate

fără a li se schimba destinaţia economică. Care poate fi criteriul după care un

şofer alege producătorul de benzină fără plumb de la care să alimenteze?

Presupunând că foloseşte benzină fără plumb cu cifră octanică mai mare de

95, el va căuta probabil o staţie de benzină unde litrul de benzină fără plumb

de 98 va costa cel mai puţin. Maşina sa, cel puţin, se va comporta la fel, cu

orice fel de benzină fără plumb de 98. Este adevărat că unii producători de

benzină oferă benzină fără plumb de 99+ sau de 100. Din punct de vedere

chimic însă, cifra octanică 100 nu poate fi atinsă şi orice benzină fără plumb

cu cifra octanică mai mare de 95 conferă maşinii aceleaşi performanţe.

Presupunând că şoferul respectiv cunoaşte acest mic amănunt, şi că trăieşte

într-un oraş mare în care sunt reprezentaţi toţi marii producători de benzină,

de unde va alimenta? Probabil de unde este mai ieftin. Nu este mai puţin

adevărat că producătorii de benzină oferă tot felul de promoţii derizorii, cum

ar fi mingii de fotbal sau tricouri ieftine pentru alimentări de minim mulţi

litri. Acestea însă nu determină modificări esenţiale în comportamentul

şoferilor care, de obicei şi valorizează mai mult maşinile decât cadourile

ridicole ce îndeamnă la schimbarea alegerii producătorului de benzină. Şi

17

totuşi, singurul lucru care i-ar determina să ia în calcul cumpărarea benzinei

din altă parte, ar fi preţul. Oricât de puţin ar câştiga la un litru, şoferii fac

înmulţirea cu cele câteva zeci de litri, capacitatea rezervorului, şi ajung să

constate că pot face ceva economii dacă vor încerca măcar să cumpere

aceeaşi benzină de la un alt producător.

Ideea de bază a acestui exemplu este legată de sincronul temporal al

deciziei. Concurenţa există nu doar dacă pe o piaţă există mai mulţi ofertanţi,

ci dacă aceştia acţionează diferit. Dacă activitatea lor este concertată, atunci

nu este nici o diferenţă între existenţa unui monopolist sau a unei pieţe cu

atomicitate a ofertei, dacă toţi producătorii stabilesc de comun acord acelaşi

preţ de vânzare. Concurenţa apare când un producător se decide de pildă să

vândă mai ieftin decât ceilalţi. Avantajul său strategic nu durează mult însă,

deoarece ceilalţi sunt obligaţi să facă acelaşi lucru, dacă nu vor să piardă

clienţii. Algoritmul trebuie să continue până când reducerea continuă a

preţurilor determină creşterea cererii din partea cumpărătorilor, ceea ce

permite o reevaluare a situaţiei din partea producătorilor care pot ridica preţul

odată cu creşterea calităţii, pe baza considerentului că dacă benzina este

ieftină, atunci clienţii pot încerca măcar să plătească mai mult pentru o

benzină mai bună. Modificările unanime de preţ însă, nu sunt concurenţiale.

Competiţia poate fi:

- Loială

- Neloială

o Cutthroat competition (exces de producţie)

o Predatory competition (dumping, nu se urmăresc câştiguri,

ci anihilarea concurenţei). Aceste două tipuri concurenţiale

sunt asemănătoare prin faptul că agenţii economici

încearcă să producă dincolo de necesităţile pieţei. În

18

primul caz, este vorba de afacerile care au costuri fixe

mari, ceea ce ridică nivelul costului de producţie indiferent

de volumul produs, şi ale căror investiţii iniţiale au fost de

asemenea mari, astfel încât stoparea activităţii şi refuzul de

a lucra în pierdere ar însemna blocarea ciclului afacerii şi

falimentul.

o Antireclamă, Spionaj, intimidarea clientelei rivalului, mită,

greve plătite.

o Competiţie discriminatorie – unicul distribuitor cu condiţia

exclusivităţii, boicot

o Competiţie informală

1.3 Teoria eficienţei X

Impresionat de “Război şi pace” a marelui Tolstoi, economistul

Harvey Leibenstein încearcă să descopere fundamentele pentru care analiza

acţiunii umane trebuie să ţină cont într-o aşa mare măsură de stimulente.

Având ca eveniment central, în studiul său, campania militară a lui Napoleon

Bonaparte în Rusia din anul 1812, Leibenstein este impresionat de faptul că o

armată aparent dezordonată, inferioară din punct de vedere tehnic şi formată

în principal din civili mobilizaţi în grabă a reuşit să înfrângă impresionanta

forţă militară regulată a marelui împărat francez, teoretic superioară din toate

punctele de vedere, fără a mai pune la socoteală şi geniul militar al lui

Napoleon.

În acest fel, Leibenstein ajunge la concluzia că există ceva, un factor

“X”, ce are capacitatea să confere sau, mai precis să activeze o serie de

19

calităţi ale indivizilor care, sub presiune, vor acţiona într-un mod diferit: în

cazul iniţial de la care el demarase analiza, fiind desigur vorba de sentimentul

naţional, de patriotism.

Din punct de vedere economic patriotismul nu are o asemenea

influenţă directă, pentru că economia este un mod de viaţă, nu un specific

naţional. Teoria sa este însă o pledoarie în favoarea analizei microeconomice

analizând modalitatea în care agenţii economici acţionează sub puterea celui

mai puternic stimulent economic: presiunea concurenţială. În mod tradiţional,

s-a împământenit concepţia conform căreia stimulentele activităţii economice

sunt efectele utile pe care le aşteaptă indivizii în urma efortului depus. Foarte

corect, într-adevăr, numai că la nivelul firmei, stimulentele materiale nu pot fi

percepute în aceeaşi formă, deoarece “firma” este un termen abstract,

nicidecum o clădire, un utilaj de producţie sau o echipă de agenţi de vânzări.

În cea mai corectă formulare ar putea fi reprezentată de sistemul tuturor

acestor componente enumerate, numai că din punct de vedere al unui tot

unitar, presiunea, lupta şi competiţia pentru însuşirea capacităţilor de

satisfacere a trebuinţelor este adevăratul stimulent. Firma ar putea, desigur,

exista şi fără competiţie, angajaţii săi ar veni la muncă într-o activitate de

rutină şi ar încasa o remuneraţie, numai că în aceste condiţii firma nu mai

luptă pentru nimic. Efectele sale sunt acceptate indiferent de calitatea lor,

angajaţii se complac indolenţi în acceptarea unui venit egal, toate acestea însă

îndepărtând incalculabil rezultatele obţinute de nivelul lor optim. Prin

urmare, firma nu mai luptă, ci doar există. Astfel, la nivel microeconomic,

teoria lui Leibenstein are meritul de a evidenţia superioritatea competitivităţii

pieţii concurenţiale comparativ cu cea a pieţii monopolistice.

În mod normal nu este foarte clar în ce fel piaţa concurenţială este

superioară celei de monopol, mai ales dacă se ia în considerare punctul de

vedere al producătorului. Mai mult decât atât, teoria clasică a preţurilor nici

20

nu poate demonstra acest aspect pornind de la o analiză simplificată a

binomului cost minim – profit maxim în baza atomicităţii deciziilor luate.

Sporul de eficienţă pe care îl furnizează existenţa factorului “X”, sau Teoria

eficienţei-X pleacă de la premisa că, dacă se iau în calcul influenţele

comportamentale ale indivizilor, atunci eficienţa este de două feluri:

o eficienţă tehnică

o eficienţă antreprenorială

În acest context, maximizarea eficienţei nu poate fi atinsă decât dacă se

simplifică excesiv şi nedorit natura firmei. Tocmai pe baza acestei

simplificări, cel puţin teoretic, nici firma de pe piaţa concurenţială, nici

monopolul, nu sunt cu nimic mai prejos decât conceptul ideal de

competitivitate: ambele entităţi sunt de acord că trebuie să găsească formula

nivelului minim al efortului pentru maximizarea rezultatelor. Prin urmare şi

monopolul se dovedeşte destul de X-eficient, nu numai firma.

Viaţa unei firme poate fi descrisă matematic drept un interval de valori

închis la un capăt (momentul înfiinţării) şi deschis la celălalt, datorită

incertitudinii acţiunii umane. Nimeni nu înfiinţează o firmă pentru a o închide

într-un moment anume din viitor decât în anumite condiţii. În mod normal,

însă, nu o va face. Dacă treburile merg bine, eventual, se va extinde şi va mai

înfiinţa una. Astfel se poate observa că firmele acţionează, în principiu pe

perioade nelimitate în timp, dar marcate de tot felul de restricţii temporale din

partea factorilor de producţie, şi în special din partea resurselor umane.

Managementul forţei de muncă reprezintă pentru firmă o adevărată

problemă, fiind marcat de tensiuni datorate trăsăturilor specifice:

o contractele sunt exprimate într-o manieră interpretabilă, vagă şi, de

multe ori se dovedesc a fi incomplete

o supervizarea activităţii angajaţilor se dovedeşte întotdeuna dificilă:

atunci când este foarte strictă, nu va mai fi şi practică, deoarece

21

angajaţilor li se induce sentimentul de a fi supravegheaţi, controlaţi,

dându-le de înţeles lipsa de încredere din partea antreprenorului

angajator; dacă este prea lejeră, atunci nu va mai fi şi eficientă, pentru

că, practic, nu va mai superviza nimic

o varietatea mare a mijloacelor la care pot face apel atât antreprenorul

cât şi angajaţii pentru îndeplinirea propriilor roluri în cadrul firmei şi

a-şi duce la bun sfârşit sarcinile

În conformitate cu normele în vigoare firmele vor avea noi angajaţi în

baza unor acorduri contractuale. Aparent reglementarea relaţiilor dintre firmă

şi angajaţi este optimă, dar în realitate nu se întâmplă întotdeauna întocmai.

Nimeni nu îşi caută un loc de muncă însoţit de un avocat sau de un jurist.

Nici măcar atunci când semnează contractul de muncă un individ nu se

consultă cu un specialist. Ultimul lucru pe care îl are este ca, după ce a căutat

atât un loc de muncă, să mai plătească acum şi consultanţă juridică.

Contractele însă au multe puncte slabe, goluri, paragrafe imprecis exprimate,

şi situaţia se complică mult mai ales atunci când aceste paragrafe se referă la

îndatoririle pe care fiecare le va avea în cadrul firmei. Îndatoririle sunt rar

complet specificate, iar uneori nu sunt deloc. Drept urmare, fiecare angajat îşi

va interpreta obligaţiile într-o manieră proprie. Propagarea acestui aspect

scoate la iveală o concluzie dură la adresa firmei: deciziile nu sunt luate de

aceasta, în sine, ci de oamenii care lucrează şi auto-interpretează sarcinile,

adică de angajaţii săi.

Astfel, angajaţii decid asupra:

a) activităţilor propriu-zise pe care le vor desfăşura, deşi, oficial,

acestea fac obiectul unor contracte semnate

b) ritmului de lucru, deşi acesta ar trebui ajustat, nu decis, având în

vedere “target”-ul scontat de firmă

22

c) calităţii rezultatelor muncii, deşi acestea sunt impuse de piaţă şi

de consumatorul final

d) duratei aferente activităţilor contractuale

Pe baza acestui sistem, Leibenstein a folosit în analiza sa aceste

trăsături într-un “pachet” denumit generic APQT (după iniţialele: activity-

pace-quality-time). Acest pachet analitic, un model de program, mai precis,

subliniază importanţa caracterului microeconomic al teoriei sale, demarate nu

într-atât de la firmă, în sine, cât de la celula sa de bază, angajatul sau, în sens

general, individul. La diversitatea specifică rasei umane Leibenstein adaugă

diversitatea tehnico-managerială specifică individului valorizat prin locul său

de muncă, ajungând la concluzia că pentru aceleaşi cunoştinţe tehnice de

producţie şi pentru acelaşi imput disponibile pentru firmă, sunt susceptibile

de înregistrare o varietate largă de rezultate.

Date fiind condiţiile pieţii, diversitatea rezultatelor este un lucru

firesc. Uneori, diversitatea este impusă chiar de către clienţi. În acest caz însă

nu este vorba de o diversitate ordonată, tehnică, specifică deciziilor în

producţie. Este o diversitate structurală a atribuţiilor angajaţilor în cadrul

firmei. Aceasta din urmă permite angajaţilor proprii să îşi interpreteze

rolurile pe care le au. Uneori sunt încurajaţi în acest sens, iar alte ori chiar

obligaţi. Jumătate dintre ei nu cunosc anumite lucruri, iar cealaltă jumătate

dintre angajaţi, în ale cărei atribuţii nu intră de fapt, cunoaşte aceste lucruri,

dar le omit la rândul lor pe cele obligatorii pentru ei, care, surprinzător sau

nu, sunt cunoscute de cei dintâi…şi tot aşa. În aceste condiţii este limpede că,

din punctul de vedere structural al resurselor umane, apare o diferenţiere în

output la aceleaşi imput-uri.

23

Sub o formă sau alta, firma se află la latitudinea angajaţilor săi care

aleg permanent: ce să facă, cât de tare să se ostenească, câtă atenţie să acorde

atribuţiilor lor şi, desigur, cât să muncească şi cât să se “odihnească”, după

cum urmează în graficul următor:

Pe cele două axe sunt reprezentate două activităţi între care angajatul

trebuie să aleagă: α pe abscisă, β pe ordonată. A1, a2, A3 sunt curbe de

indiferenţă ale satisfacţiei şi împlinirii profesionale în urma diferitelor

activităţi ale angajatului, iar p1, p2, p3 reprezintă ritmuri de efort. Q1, Q2,

Q3 sunt punctele de eficienţă maximă ale muncii prestate de către un angajat

pentru diferite ritmuri de muncă ( pe isocuantele aferente q1, q2, q3). În

sfârşit, dreptele OA şi MQ reprezintă locuri geometrice ale combinaţiilor

optimului pentru diferite nivele de ritm în funcţie de efort. Cea mai

importantă componentă a acestui grafic este punctul M, care desemnează

Calitate

αααα

ββββ

αααα1/ββββ1

αααα5/ββββ5

A1Q1

Q3

Q2

A2

A3

q1

q2

q3

p1 p2 p3

OA

MQ

�ivem maxim al ritmului

M

24

maximul de efect util. numai că în realitate, firma nu reuşeşte de obicei să

îşi înscrie activitatea pe traiectul MQ, ci pe OA, adică o variantă de producţie

diferită de cea optimă şi normală totodată date fiind imperfecţiunile din

structura firmei.

Rezultatele firmei depind de numeroşi factori, conchide Leibenstein:

• structura organizaţională a firmei

• stimulentele create de interacţiunile personale la diferite tipuri de

interpretări

• presiunea internă/externă care determină constrângerile în

interpretarea rolurilor

În mod normal, fiecare angajat ar trebui să se caracterizeze printr-un

program APQT pe care să îl respecte, dar ar fi imposibil pentru firmă să

verifice dacă fiecare dintre angajaţi se achită de această obligaţie, în principal

datorită costurilor foarte mari pe care le-ar implica verificarea. La aceasta s-

ar mai adăuga însă şi nemulţumirea angajaţilor, care nu ar putea lucra într-un

climat de neîncredere şi tensiune. În concluzie, se poate spune că eficienţa

firmei depinde într-o măsură importantă şi de opţiunile angajaţilor săi. Pentru

ca fiecărui angajat să-i corespundă un sistem APQT, firma ar putea să

intervină şi să îl impună acestora, numai că diversitatea individuală ar putea

transforma acest sistem impus în ceva inacceptabil. Constrânşi, unii angajaţi

ar admite sub o formă sau alta sistemul impus, dar în mod sigur nu s-ar obţine

în acest fel cele mai bune rezultate. Prin urmare, firma ar trebui să permită

fiecărui angajat să îşi definească liber propriile opţiuni APQT, datorită

multiplelor avantaje care reies de aici:

• folosirea mult mai eficientă a diversităţii cunoştinţelor intertemporale

• evitarea costurilor de supraveghere

• creşterea moralului angajaţilor şi scăderea eventualelor conflicte de

muncă

25

• permite o varietate a acceptării diferitelor eforturi

Costurile aferente verificării fiecărui program de către firmă sunt

resimţite sub o anumită formă şi de către angajaţi. Prin urmare, pentru fiecare

angajat în parte există un cost de oportunitate al utilităţii pe care ar putea să o

piardă în momentul trecerii de pe o poziţie pe alta în cadrul aceluiaşi

program. Astfel, există o un segment de activitate constantă, “o suprafaţă

inertă”, după cum se exprimă Leibenstein, un segment al firmei invariabile în

funcţie de deciziile luate. Deci, oportunităţile în schimb care nu aduc un

câştig de utilitate şi care, în plus, sunt mai mari decât costul schimbului, nu

vor fi luate în seamă.

1.4 Avantaj competitiv – diamant în viziunea lui M. Porter

Michael Porter propune un model care să explice rolul ţărilor în

identificarea şi menţinerea avantajelor competitive ale firmelor pe pieţele

internaţionale.

În „Avantajul competitiv al naţiunilor", M. Porter stabileşte factorii

determinanţi ai competitivităţii, pornind de la existenţa a patru categorii de

elemente17:

� Dotarea cu factori de producţie: resurse umane,

resurse naturale, cunoştinţe tehnice, de piaţă, capital şi

infrastructură.

� Condiţiile cererii, respectiv, nivelul şi structura

acesteia, gradul său de sofisticare, capacitatea de a

formula nevoi cu caracter anticipativ.

17

Vezi Porter, M., The Competitive Advantage of 8ations, The MacMillan Press, London,1982.

26

� Industriile furnizoare şi cele adiacente, prin nivelul

lor de dezvoltare şi de competitivitate.

� Strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor,

climatul concurenţial (rivalitatea dintre acestea).

Aceasta este aşa numitul „diamant al lui Porter”.

Elementele fundamentale ale diamantului sunt influenţate decisiv

uneori şi de:

� climatul internaţional

� acţiunea guvernamentală

Se observă, deci, că în afara factorilor indicaţi deja, politica

guvernamentală contribuie la crearea şi susţinerea avantajelor competitive

prin influenţarea categoriilor mai sus amintite. Influenţe exercită de asemenea

şi:

pregătirea forţei de muncă,

crearea infrastructurii,

influenţarea ofertei şi a cererii de capital,

dezvoltarea ramurilor adiacente,

reglementarea cadrului concurenţial

etc.

Componentele acestui sistem sunt intercondiţionate, după cum se

poate observa şi din figura de mai jos. Tratarea distinctă a fiecărui factor dă

posibilitatea adoptării unei politici naţionale generatoare de creştere

economică.

Determinanţii competitivităţii globale definesc contextul în care

firmele apar şi concurează atât separat, cât mai ales într-o manieră sinergică.

27

M. Porter afirma că firmele reuşesc „acolo unde diamantul naţional este cel

mai favorabil”.18

Diamantul este un sistem matriceal compozit. La cele patru colţuri ale

sistemului se adaugă, în circumstanţe specifice, şansa şi acţiunile autorităţilor

publice.

DETERMI�A�ŢII AVA�TAJELOR COMPETITIVE �AŢIO�ALE

Sursa: Porter M., The Competitive Advantage of 8ations, The Free Press, A Division of MacMillan Inc., New York, 1990, p. 72

Astfel, putem constata că:

Determinanţii factoriali arată poziţia unei ţări din punctul de vedere

al factorilor de producţie de care are nevoie pentru a concura într-o

anumită industrie. Teoria economică modernă a avantajelor

18 Porter, M., The Competitive Advantage of 8ations, The Free Press, A Division of MacMillan Inc., New York, 1990, p. 72

28

competitive demonstrează că elementul determinant pentru ca o ţară

să fie competitivă nu este doar dotarea naturală cu factori de

producţie (aşa cum susţineau teoriile clasice şi neoclasice), ci şi

crearea şi apariţia de noi factori sau îmbunătăţirea celor existenţi.

Cererea internă: în pofida globalizării, piaţa internă joacă în

continuare un rol important în formarea avantajelor competitive.

Exigenţa şi structura pieţei interne determină nivelul calitativ al

produselor (exemplu: cazul industriei germane constructoare de

autoturisme, unde câteva firme de renume mondial, au beneficiat din

plin de pe urma exigenţei cererii de pe piaţa internă). Efecte pozitive

pentru competitivitate rezultă din concurenţa inovatoare din interiorul

branşei indigene, prin căile relativ scurte de comunicare şi

similitudinea culturală în ţara de origine a întreprinderii, când se

ajunge la un schimb curent de idei şi concepţii. Dacă se adaugă la

concurenţa mare din interiorul ţării încă o concentrare spaţială şi

împletituri pe partea de schimbare a întreprinderilor şi industriilor

strâns unite, atunci se formează, după Porter, „mănunchiuri de

întreprinderi”, care au influenţă favorabilă asupra celorlalte elemente

ale „diamantului”.

Industriile din amonte şi aval: O ţară devine cu atât mai competitivă

cu cât are o industrie pe orizontală şi pe verticală mai concentrată şi

mai specializată.

Strategia, structura firmelor şi promovarea concurenţei determină

competitivitatea internaţională a unei ţări prin modul în care acestea

sunt organizate şi conduse, prin obiectivele propuse şi strategiile

aplicate. Diferenţele între ţări sunt prezente la nivelul pregătirii,

obiectivelor, stilului de lucru şi abordărilor managerilor. Pentru

avantajele competitive naţionale este esenţială coordonarea

29

obiectivelor firmei cu cele ale proprietarilor, acţionarilor şi

managerilor. Concurenţa internă este cel puţin la fel de importantă ca

şi concurenţa internaţională, existenţa mai multor firme concurente

fiind benefică tuturor cu condiţia ca între acestea să existe o

concurenţă reală şi nu o atitudine de cooperare. Adoptarea de către

stat a unor reglementări care încurajează apariţia de noi firme

determină creşterea competiţiei şi contribuie la menţinerea avantajelor

competitive.

Cadrul natural şi climatul internaţional pot influenţa obţinerea de

avantaje competitive. Acestea se referă nu numai la dotarea naturală

cu factori de producţie şi poziţia geografică pe care o ţară le are sau

nu, dar şi la evoluţia climatului internaţional pe care nu poate să-l

influenţeze (modificările la nivelul preţurilor internaţionale, evoluţia

pieţelor internaţionale, evenimentele politice, invenţiile, etc.).

Acţiunea guvernamentală poate influenţa starea factorilor de

producţie prin investiţii publice sau prin subvenţii, iar piaţa internă

prin norme şi standarde ale consumului sau prin achiziţii

guvernamentale. Importantă este abordarea globală a sistemului de

condiţii de competitivitate printr-o acţiune guvernamentală coerentă

în scopul îmbunătăţirii avantajelor competitive ale ţării.

1.5 Importanţa menţinerii şi consecinţele pierderii avantajului

competitiv

Porter analizează, de asemenea, dezvoltările ce conduc la o pierdere a

avantajului competitiv la nivel naţional şi prin aceasta la distrugerea unui

„diamant” de succes. Ca rezultat el stabileşte că printre motivele ce conduc la

o pierdere a avantajului competitiv se regăsesc:

30

înrăutăţirea determinanţilor factoriali (de exemplu: înrăutăţirea

calităţii capitalului uman specific, inclusiv prin emigrare -

braindrain);

necesităţile din interiorul ţării nu sunt în concordanţă cu cererea

globală (de exemplu noi tendinţe de styling );

cumpărătorii interni emit pretenţii ridicate;

modificările tehnologice conduc la dezavantaje considerabile

referitoare la factori specifici sau lipsesc sectoarele susţinătoare (de

exemplu insuficienţa capitalului uman, infrastructura ineficientă sau

inexistentă);

obiectivele care limitează rata de investiţii (de exemplu dimensiunea

prea mare a investiţiilor nerecuperate);

întreprinderile îşi pierd flexibilitatea (de exemplu: auto-mulţumirea

conducerii antreprenoriale, voinţa insuficientă, capacităţi folosite

actualmente sunt înlocuite cu instalaţii noi înainte de vreme);

concurenţa din interiorul ţării s-a redus (de exemplu concentrare prea

mare, intervenţii statale de protejare a concurenţilor necompetitivi);

intervenţii nejustificate şi incorecte ale statului la nivelul pieţei, fapt

care alterează mediul concurenţial;

apariţia unor situaţii imprevizibile care alterează fundamental

stabilitatea politică sau economică.19

1.6 Critica teoriei avantajului competitiv

1.6.1 Obiectiv

Obiectivul principal al teoriei avantajului competitiv a fost să

elucideze motivele pentru care anumite grupuri sociale, instituţii economice

19 Vezi Porter, M., The Competitive Advantage of 8ations, The Free Press, A Division of MacMillan Inc., New York, 1990

31

şi naţiuni avansează şi prosperă. Având în vedere studiile făcute în 10 ţări

diferite (Danemarca, Germania, Italia, Japonia, Coreea, Singapore, Suedia,

Elveţia, Marea Britanie şi Statele Unite), Porter a reuşit să statueze câteva

idei de bază, dintre care cea mai importantă este aceea că avantajul

competitiv al unei naţiuni se bazează pe cele patru „colţuri ale

diamantului”.20

Reacţiile la această teorie au fost dintre cele mai diverse, pornind de

la entuziasmul admiratorilor săi care au considerat-o o reuşită cu caracter

interdisciplinar, o punte între managementul strategic şi economia

internaţională şi până la pesimismul arătat de critici care remarcă eşecul

teoriei în recunoaşterea importanţei competiţiei preţurilor şi a ratei de schimb

în determinarea comerţului internaţional.

Principalele critici ce pot fi aduse teoriei avantajului competitiv pot fi

grupate în cinci categorii:

observaţii legate de obiectul analizei lui Porter;

relaţia dintre avantajul comparativ şi cel competitiv;

bazele conceptuale privind diamantul naţional;

locul investiţiilor străine directe în cadrul „competitivităţii” naţionale;

validitatea empirică a aserţiunilor făcute de Porter.

Referitor la analiza făcută de Porter, putem aprecia că în pofida

criticilor menţionate aceasta se constituie într-o piatră de hotar pentru

elaborarea unor noi teorii referitoare la comerţul internaţional. Deşi multe

păreri au susţinut că prin această teorie Porter nu face decât să promoveze

interesele americane (şi a altor lideri mondiali), în detrimentul celorlalţi

parteneri comerciali, nu putem decât să recunoaştem meritul deosebit pe care

îl are în încercarea de a explica fenomenele existente la nivel empiric, într-o

20 Grant, R. M., Porter’s Competitive Advantage of 8ations: on assesement , Strategic Management Journal nr.12/1991, p. 535-548

32

formă teoretică elevată. Atât timp cât aserţiunile sale s-au constituit în idei

valorificatoare pentru firme sau naţiuni, vreme de peste un deceniu, orice

critică ce i s-ar aduce nu ar face decât să demonstreze importanţa teoriei sale.

Indicatori (indici) folosiţi pentru măsurarea competitivităţii

ţărilor

Măsurarea competitivităţii economice a ţărilor şi ierarhizarea lor în

funcţie de nivelul şi dinamica acesteia a devenit o preocupare cu caracter

general. Există două organizaţii (instituţii) internaţionale cu preocupări în

acest sens:

� Forumul Economic Mondial (World Economic Forum - WEF)

care publică începând din 1979 Raportul asupra Competitivităţii

Globale;

� Institutul pentru Management şi Dezvoltare (International

Institute for Management Development - IMD) care din 1989,

editează Anuarul Competitivităţii Mondiale.

După cum s-a observat în prima parte a acestui capitol, cele două

organizaţii definesc diferit noţiunea de competitivitate.

În timp, pentru măsurarea competitivităţii ţărilor şi pentru

ierarhizarea lor, au fost folosiţi câţiva indicatori (indici):

� Indicele de Creştere a Competitivităţii (Growth Competitiveness

Index – G.C.I.);

� Indicatorul Competitivităţii Afacerilor (Business Competitiveness

Index – B.C.I.);

� Indicatorul Competitivităţii Globale (Global Competitiveness Index –

G.C.I.).

33

1.6.2 I.C.C. - Indicele de Creştere a Competitivităţii

(Growth Competitiveness Index – G.C.I.)

Institutul de Management de la Lausanne (IMD) întocmeşte anual,

începând cu 1989, un studiu având drept scop stabilirea unui clasament al

celor mai competitive ţări din lume.

IMD a avut preocupări de-a lungul timpului şi în ceea ce priveşte definirea

noţiunii de competitivitate şi stabilirea unei arii cât mai cuprinzătoare a

factorilor care influenţează competitivitatea. Astfel, pe lângă faimoasa teorie

elaborată de Michael Porter, IMD aduce în prim plan aşa-numita teorie a

cubului sau cubul competitivităţii.

CUBUL COMPETITIVITĂŢII

Sursa: prelucrare după IMD World Competitiveness Yearbook 2008

În opinia specialiştilor IMD, analiza competitivităţii ar trebui să fie

sistemică şi sistematică:

Sistemică, pentru că interacţiunea dintre factorii care influenţează

competitivitatea este la fel de importantă cum sunt şi factorii în sine.

34

Sistematică, pentru că strategiile de competitivitate trebuie să fie

coerente de-a lungul timpului.

Clasamentul realizat anual de IMD încă din 1989 s-a bazat pe

existenţa unui număr de patru criterii principale, care la rândul lor cuprind o

serie de subcriterii 21:

performanţa economică este analizată pe baza unui număr de 80 de

indici şi indicatori, ce presupun evidenţierea principalelor aspecte ce

vizează: economia naţională, comerţul internaţional, investiţiile

străine, şomajul, preţurile;

eficienţa politicii guvernamentale este analizată pe baza unui număr

de 73 de indici şi indicatori, care urmăresc evoluţia următoarelor

domenii: finanţe publice, politică fiscală, cadru instituţional, legislaţie

comercială, mediu social;

eficienţa mediului de afaceri este studiată pe baza unui număr de 70

de indici şi indicatori, care urmăresc modul în care afacerile sunt

stimulate la nivel naţional. Sunt în acest caz analizate: productivitatea,

piaţa muncii, finanţele, practicile manageriale, atitudinile şi sistemul

de valori;

infrastructura este analizată pe baza unui număr de 108 indici şi

indicatori, ce evidenţiază: infrastructura de bază, infrastructura

tehnologică, infrastructura ştiinţifică, sănătatea şi mediul, educaţia.

Aceste criterii subsumează un număr de 331 de indicatori şi indici,

fiind aplicate unui număr de 55 de economii naţionale22.

Ceea ce prevedea profesorul Stéphane Garelli, directorul centrului

mondial al competitivităţii de la IMD, în ediţia din 2007 a Raportului anual al

21 IMD, World Competitiveness Yearbook 2008, p. 472-473 22 Idem

35

competitivităţii, începe să capete contur în zilele noastre. Astfel, în 2007,

Stéphane Garelli a afirmat: „Ţările emergente recuperează rapid în

competitivitate. 8oi companii şi branduri apar peste tot în lume. Ele contestă

acum supremaţia îndelungat menţinută a competitivităţii statelor

industrializate.(…)Aceasta situaţie ar putea duce la creşterea măsurilor

protecţioniste în Europa şi în Statele Unite ale Americii. Dar noile înfăţişări

ale protecţionismului vor fi mai subtile decât cele din trecut: guvernanţa

corporatistă, protecţia mediului, protecţia proprietăţii intelectuale şi drepturi

sociale vor fi noile cuvinte cheie. În 2007 şi în anii următori, relaţiile

economice vor fi mai tensionate ca oricând înainte, deoarece pieţele în

dezvoltare vor deveni puteri în dezvoltare şi vor contesta ordinea

competitivităţii în vigoare".23

În anul 2008, se observă în IMD World Competitiveness Yearbook că

SUA se regăseşte pe primul loc la competitivitate, situaţie diferită de cea

existentă cu 20 de ani în urmă, când IMD elabora primul astfel de top, iar în

frunte se regăsea economia Japoniei, în timp ce economia SUA ocupa locul

al treilea, pe locul doi situându-se economia Elveţiei, care anul acesta a

coborât pe locul al patrulea. În top 20 realizat anul acesta, economia Japoniei

nu mai apare.

TOPUL ECO�OMIILOR COMPETITIVE Î� A�UL 1989

Ţări membre OCDE Locul ocupat în 1989

Japonia 1

Elveţia 2

SUA 3

23 www.wall-street.ro

36

Canada 4

Germania (RFG) 5

Finlanda 6

Olanda 7

Suedia 8

Norvegia 9

Australia 10

Ţări non-membre OCDE Locul ocupat în 1989

Singapore 1

Hong Kong 2

Taiwan 3

Coreea de Sud 4

Malaiezia 5

Thailanda 6

India 7

Brazilia 8


Se observă că de-a lungul timpului Singapore a reuşit să îşi menţină o

bună poziţie în topul celor mai competitive economii, spre deosebire de

Japonia, din a cărei experienţă ar trebui să învăţăm o lecţie foarte importantă.

La ora actuală, dacă luăm în calcul experienţa economiei japoneze, ia naştere

imediat o întrebare: Oare economia SUA, având în vedere criza sub-prime,

îşi va pierde poziţia în clasament aşa cum s-a întâmplat în cazul economiei

japoneze?

37

TOPUL PRIMELOR 20 DE ECO�OMII COMPETITIVE (DI� CELE 55 A�ALIZATE)

Punctaj în 2008 Ţara Locul ocupat în

2008

Locul ocupat în

2007

100.0 SUA 1 1

99.3 Singapore 2 2

95.0 Hong Kong 3 3

89.7 Elveţia 4 6

84.4 Luxemburg 5 4

83.9 Danemarca 6 5

83.5 Australia 7 12

82.9 Canada 8 10

82.5 Suedia 9 9

80.5 Olanda 10 8

79.5 Norvegia 11 13

77.6 Irlanda 12 14

77.4 Taiwan 13 18

75.0 Austria 14 11

75.0 Finlanda 15 17

74.7 Germania 16 16

73.8 China 17 15

73.4 Noua Zeelanda 18 19

73.2 Malaiezia 19 23

72.4 Israel 20 21


SUA şi-a menţinut poziţia în top încă din 1994, dar va reuşi în

continuare să facă acelaşi lucru? Elementele ce caracterizează acum

38

economia americană par să se repete venind de undeva din istorie. Printr-o

perioadă similară a trecut şi liderul de altădată, Japonia, care acum se

regăseşte pe locul 22 în clasamentul competitivităţii realizat de IMD.

Fenomenele nu sunt identice, iar factorii caracteristici ai celor două economii

şi culturi, totodată, diferă. Există, însă o serie de asemănări care nu ar trebui

ignorate. Interesează ce se va întâmpla cu liderul clasamentului, mai ales în

contextul în care acesta se confruntă cu deficite, iar sectorul financiar trece

printr-o criză. Fondul Monetar Internaţional afirma că o scădere de 1% a

creşterii economice în SUA va genera o diminuare a creşterii economice în

Europa de 0.5%.24

Directorul general al FMI, Dominique Strauss-Kahn afirma referitor

la economia SUA: Creşterea economiei americane va reveni în 2009 pe

creasta valului, dar va rămâne în 2008 pe fundul albiei25. Acesta atrăgea

atenţia că „trimestrele de creştere negativă“ din prima economie a lumii „vor

avea consecinţe asupra ansamblului planetei“. Una dintre cele mai afectate

regiuni va fi Europa, unde extinderea crizei creditului şi perspectivele de

recesiune din Statele Unite riscă să încetinească creşterea economică. În zona

euro (circa 320 milioane de locuitori şi peste 15% din PIB-ul mondial) se

aşteaptă un ritm de creştere de aproape două ori mai lent decât în anul

precedent şi o inflaţie cu mult peste ţinta Băncii Centrale Europene.

Analizele instituţiilor financiare internaţionale au căpătat o coloratură

pesimistă nu numai din cauza slăbirii dinamicii economice. În lume continuă

să „plouă cu bani“, deşi entuziasmul stimulat de băncile centrale s-a stins de

mult. Pieţele nu mai răspund la comenzi, iar preţurile îşi fac de cap. Din

Anglia până în Japonia şi din Rusia până în Statele Unite, se observă o

puternică accelerare a inflaţiei, care a devenit un fenomen mondial.

24 www.imd.ch 25 Cercelescu, Gh., Costul lipsei de competitivitate, Gândul/30 aprilie 2008, http://www.gandul.info/puterea-gandului/costul-lipsei-de-competitivitate.html

39

După cum afirmau şi economiştii de la IMD, trebuie să luăm în

considerare faptul că nicio naţiune, indiferent de gradul de competitivitate a

economiei, nu este imună la colaps, mai ales atunci când vin semne clare din

sectorul financiar. Dacă vrem să fim plastici, ar trebui să ne gândim la ceea

ce Benjamin Franklin afirma cândva: „chiar şi o gaură mică poate scufunda

un vas enorm”.26

1.6.3 I.C.A. - Indicatorul Competitivităţii Afacerilor

(Business Competitiveness Index – B.C.I.)

Anual, sub patronajul Forumului Economic Mondial se întocmeşte

Raportul Competitivităţii Globale (GCR), obiectivul fundamental al acestui

raport fiind acela de a evalua competitivitatea unui număr cât mai mare de

ţări. În mod tradiţional GCR îşi orientează atenţia asupra celor doi indicatori

compoziţi cu care măsoară nivelul de competitivitate al economiilor

contemporane:

� Primul indicator luat în considerare este Indicele Competitivităţii

Afacerilor (Business Competitiveness Index - BCI), creat de Michael

Porter de la Harward University şi introdus pentru prima dată în

cadrul GCR din 2000.

� Al doilea este GCI, care a fost formulat de Jeffrey Sachs de la

Columbia University şi John McArthur de la The Earth Institute, fiind

utilizat începând cu anul 2000.

În raportul elaborat de WEF pentru 2007-2008, BCI a fost calculat

pentru un număr de 127 de ţări. Scopul calculului BCI este acela de a

identifica din perspectiva competitivităţii punctele forte şi punctele slabe

pentru economiile analizate. Variabila dependentă folosită pentru a determina

BCI este nivelul PIB/locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare, acesta

26 Idem

40

fiind considerat drept cel mai bun indicator pentru a măsura nivelul

productivităţii naţionale, precum şi nivelul de trai. PIB/locuitor reflectă, în

opinia specialiştilor WEF, fundamentele structurale naţionale, necesare unei

analize pe termen mediu şi lung. Totuşi, prosperitatea unei naţiuni, pe termen

scurt poate fi influenţată de o serie de factori, cum ar fi: dezastrele naturale,

şocurile macroeconomice, variaţia preţurilor mai ales în cazul ramurilor

exportatoare.27

După cum se ştie, varietatea companiilor, mediul de afaceri şi

dezvoltarea cluster-elor influenţează competitivitatea la nivel

microeconomic. În anul 2006, WEF a introdus o nouă metodologie de calcul,

care a utilizat un panel cu 74 de ţări ce au pus la dispoziţie datele necesare

pentru perioada 2001-2005, încercând să realizeze un model stabil de

agregare a datelor obţinute prin sondaje referitoare la calitatea mediului de

afaceri, dezvoltarea cluster-elor şi sofisticarea companiilor. Pentru calculul

BCI în anul 2007 au fost utilizate date din perioada 2001-2006. Ţările

analizate au fost împărţite în trei mari categorii în funcţie de venituri. Astfel,

au fost analizate 38 de ţări cu venituri mici, 53 de ţări cu venituri medii şi 36

de ţări cu venituri ridicate.28

Conform raportului realizat pentru 2007-2008, se observă că pe

primul loc se regăsesc SUA, urmate de Germania, Finlanda şi Suedia, după

cum se observă şi în figura următoare

27 World Economic Forum ,The Global Competitiveness Report 2007-2008, p. 60 28 Idem, p. 60-61

41

COMPETITIVITATEA AFACERILOR

Sursa: preluare după World Economic Forum, The Global Competitiveness

Report 2007-2008, p. 67

Printre ţările care şi-au ameliorat vizibil poziţia în clasament se

enumără: Suedia, Coreea, Qatar, Bahrain (din categoria ţărilor care au

înregistrat venituri substanţiale), Rusia, Tunisia, China, Costa Rica, Ecuador,

Turcia (din categoria ţărilor cu venit mediu), Honduras, Sri Lanka, Gambia,

Kenya, Vietnam şi Benin (din categoria ţărilor cu venit mic).29

În acelaşi timp, alte ţări au cunoscut căderi în clasament. Printre

acestea, se regăsesc: Cipru, Kuweit, Taiwan, Marea Britanie, Franţa,

Argentina, Botswana, Ungaria, Mauritania, Trinidad&Tabago, Pakistan şi

Zimbabwe30.

29 Idem, p. 67-68 30 Ibidem

42

Conform specialiştilor Forumului Economic Mondial, se poate afirma

faptul că între competitivitatea şi productivitatea (respectiv, nivelul de

salarizare) dintr-o ţară există o corelaţie puternică. S-a arătat anul trecut că

pentru ţările analizate, un procent de 80% din variaţia nivelului de salarizare

poate fi explicat cu ajutorul variaţiei BCI. Totuşi, există şi ţări pentru care

nivelul de salarizare se găseşte sub sau deasupra nivelului aşteptat, luând în

considerare valoarea BCI. Acest aspect poate fi pus pe seama unei varietăţi

de cauze, pornind de la puterea sindicatelor şi inflexibilitatea pieţei muncii,

până la ameliorări mai rapide ale competitivităţii comparativ cu ritmul de

creştere a salariilor. Pentru a studia acest aspect, Forumul Economic Mondial

a utilizat date din perioada 2000-2005. S-a ajuns la concluzia conform căreia

în medie, diferenţele între ţările cu nivel de salarizare ridicat comparativ cu

gradul lor de competitivitate şi ţările cu nivel de salarizare scăzut comparativ

cu gradul lor de competitivitate au crescut de-a lungul timpului, un factor

semnificativ în acest sens, fiind deprecierea dolarului american. Ţările cu un

nivel de salarizare prea mare comparativ cu gradul lor de competitivitate au

fost pentru anul 2005: Elveţia, Norvegia, Spania şi Belgia. La polul opus s-au

aflat: Taiwan, Hong Kong, India, Chile, Singapore şi Cehia, acestea

reprezentând locaţii bune pentru investiţii.31

În studiul BCI se iau în calcul şi influenţele pe care le exercită asupra

competitivităţii factori cum ar fi: resursele naturale, locaţia geografică,

contextul etc.

Pornind de la acest aspect, economiştii de la Forumul Economic

Mondial au realizat o regresie care porneşte de la ideea de a exprima

PIB-ul/locuitor drept o funcţie ce depinde de BCI, dimensiunea

exportului de resurse/locuitor, accesul la mare/ocean, bunăstarea

vecinilor (măsurate prin media PIB) şi un factor comun pentru

31 Ibidem

43

stabilitatea politică şi responsabilitatea politicilor adoptate de guvern.

S-a demonstrat că aceste variabile sunt semnificative din punct de

vedere statistic pentru a explica variaţia PIB-ului /locuitor. Modelul

folosit de WEF explică 87.7% din variaţia PIB-ului /locuitor pentru

ţările analizate.32

Conform „The Global Competitiveness Report 2007-2008”, putem

observa cum este influenţată prosperitatea ţărilor de factorii mai sus

enumeraţi. Astfel:

Din punct de vedere al contextului şi dotării cu resurse naturale, s-a

ajuns la concluzia că cele mai bine poziţionate şi dotate ţări sunt:

Danemarca, Norvegia şi Olanda, în timp ce la polul opus se află:

Pakistan, Bolivia şi Armenia.

Din punct de vedere al stabilităţii politice, sunt de admirat: Elveţia,

Finlanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Suedia, Austria, Irlanda, Olanda,

Danemarca şi Canada. Printre ţările în care stabilitatea politică ridică

probleme sunt: Pakistan, Rusia, China, Columbia, Venezuela şi

Thailanda.

În termeni de localizare, Danemarca, Olanda, Singapore, Marea

Britanie, Hong Kong, Costa Rica, Panama şi Croaţia beneficiază cel

mai mult de pe urma deschiderii pe care o au la mare/ocean.

Canada, Coreea, Mexic, Hong Kong, Elveţia, Olanda, Belgia, Franţa

şi Irlanda sunt printre ţările care beneficiază cel mai mult de efectul

de vecinătate, în timp ce Tanzania, Africa de Sud, Gambia şi Costa

Rica sunt cele mai dezavantajate din acest punct de vedere.

32 Ibidem

44

Exportul de resurse naturale are o contribuţie semnificativă la

obţinerea bunăstării în ţări precum: Norvegia, Australia, Canada,

Venezuela, etc.

Ca o concluzie, am putea afirma că un rol foarte important în

atingerea bunăstării naţionale îl deţine competitivitatea. În multe regiuni,

economiştii, şi nu numai, au început să înţeleagă importanţa fundamentelor

microeconomice în vederea obţinerii prosperităţii. Stabilitatea instituţiilor,

coerenţa politicilor guvernamentale, funcţionalitatea pieţelor şi privatizarea

sunt necesare, dar nu şi suficiente. Se spune că un procent mai mare de 80%

din variaţia PIB-ului/locuitor din ţările analizate poate fi explicat prin

evoluţia factorilor microeconomici. Stabilitatea politică, dotarea cu resurse

naturale, poziţia geografică, efectul de vecinătate etc. joacă un rol important,

dar au o mai mică însemnătate decât competitivitatea privită la nivel

microeconomic. Este necesar ca ţările să îşi reconsidere politicile

guvernamentale, să găsească nişte căi mai eficiente de mobilizare a

companiilor, să se implice mai mult în educaţia populaţiei şi în cercetare-

dezvoltare în vederea obţinerii unei competitivităţi ridicate.

Competitivitatea trebuie privită ca un maraton, nicidecum ca un

sprint. Acesta este motivul pentru care analiştii de la Forumul Economic

Mondial insistă în raportul elaborat pentru 2007-2008 pe reconsiderarea

politicilor aplicate la nivelul economiilor naţionale astfel încât pe termen lung

să fie obţinute efecte benefice.

1.6.4 I.C.G. - Indicatorul Competitivităţii Globale

(Global Competitiveness Index – G.C.I.)

Este realizat de WEF şi promovează o reprezentare holistică a

factorilor consideraţi critici pentru sporirea productivităţii şi competitivităţii.

Indicatorii calitativi din raport sunt obţinuţi pe baza unui sondaj în rândul

45

managerilor, în timp ce indicatorii cantitativi se bazează pe date statistice

oficiale.

GCI este bazat ca structură pe doisprezece piloni analitici, care se referă

la33:

1. Instituţiile publice şi private – importanţa instituţiilor nu este limitată

doar la cadrul legal. Atitudinea guvernului faţă de libertatea pieţelor şi

eficienţa operaţiunilor întreprinse de acesta au o mare însemnătate:

birocraţia excesivă, corupţia, lipsa onestităţii în cazul contractelor

publice, dependenţa justiţiei de politic, toate acestea sun elemente

care conduc la creşterea costurilor iniţierii şi derulării afacerilor,

încetinind ritmul de creştere economică. Deşi literatura economică s-a

concentrat în mod deosebit pe importanţa instituţiilor publice în

ultima perioadă, instituţiile privat nu ar trebui neglijate în procesul de

creare de bunăstare şi implicit de creştere a competitivităţii unei

naţiuni. Scandalurile din ultimii ani legate de marile corporaţii au

scos în evidenţă relevanţa standardelor de contabilitate şi audit în

evitarea fraudelor. O economie va funcţiona bine doar dacă afacerile

sunt conduse plecând de la respectarea legislaţiei în vigoare şi a

codurilor etice şi deontologice.34 Transparenţa mediului de afaceri

este indispensabilă şi poate fi menţinută prin respectarea standardelor

şi practicilor acceptate de audit şi contabilitate care asigură accesul la

informaţii în timp util.35

2. Infrastructura – dacă este de calitate, are un puternic impact asupra

competitivităţii. Mijloacele şi căile folosite (cum ar fi: aeroporturile,

33

Vezi World Economic Forum, Global Competitiveness Report 2007-2008 34

Shleifer, A., Vishny, R., A Survey of Corporate Governance, Nobel Symposium on Law and Finance, August, 1995, Journal of Finance nr. 52 (June)/1997, p. 737–783 35

Vezi Kaufmann, D., Vishwanath, T., Toward Transparency: 8ew Approaches and their Application to Financial Markets, World Bank Observer 16(1)/2001

46

calea ferată, porturile, şoselele etc.) pentru realizarea transportului de

bunuri, servicii şi persoane facilitează accesul întreprinzătorilor la

piaţă într-un interval de timp scurt, precum şi deplasarea forţei de

muncă. Economiile de asemenea depind şi de resursele energetice,

reţelele de telecomunicaţii etc.

3. Macroeconomia – stabilitatea mediului macroeconomic are o mare

importanţă pentru desfăşurarea normală a afacerilor şi pentru

competitivitatea unei ţări, implicit.36 Elementele care aparţin de sfera

macroeconomică influenţează felul în care se iau deciziile la nivel de

firmă. Spre exemplu, o firmă nu poate lua decizii pe baza unor

considerente solide atunci când rata inflaţiei este de 300%. Sectorul

financiar nu pateu funcţiona bine dacă guvernul se confruntă cu

deficite enorme. Prin urmare, o economie nu poate înregistra creşteri

decât dacă mediul macroeconomic este stabil sau favorabil.37

4. Sănătatea şi educaţia primară – forţa de muncă sănătoasă este vitală

pentru creşterea productivităţii. Este recunoscut faptul că investiţiile

în sistemul de sănătate sunt vitale, atât din considerente economice,

cât şi morale.38 Pe lângă sănătate, acest plin ia în calcul şi cantitatea şi

calitatea elementelor educaţionale de bază care influenţează atât

mediul economic, cât şi societatea per ansamblu. Educaţia primară are

şi rolul de formare a individului din perspectiva eficienţei acţiunilor

pe care acesta le întreprinde. Este general acceptat faptul că lipsa de

36

Fischer, S., The Role of Macroeconomic Factors în Growth, Journal of Monetary Economics vol.32, nr. 3 / 1993, p. 485–512 37 Sala-I-Martin, X., Blanke, J., Drzeniek Hanouz, M., Geiger, T., Mia, I., Paua, F., The global competitiveness index: measuring the productive potential of nations, The Global Competitiveness Report 2007-2008, World Economic Forum, p. 4 38

Vezi Sachs, J., Macroeconomics and Health: Investing în Health for Economic Development: Report of the Commission on Macroeconomics and Health, World Health Organization, Geneva, 2001;

47

educaţie primară reprezintă o piedică în calea dezvoltării mediului de

afaceri. 39

5. Educaţia superioară şi training-ul – sunt elemente fără de care nu se

poate trece de la procesele simple de producţie mai sus pe scara

lanţului valoric.40 Importanţa pregătirii continue neglijată de multe

economii nu mai poate fi lăsată de-o parte, întrucât este un factor care

asigură o permanentă informare a forţei de muncă astfel încât aceasta

să fie capabilă să se adapteze rapid la schimbările pieţei.

6. Eficienţa pieţelor – concurenţa liberă pe piaţa internă şi externă, care

asigură supravieţuirea firmelor capabile să răspundă cerinţelor

consumatorilor în detrimentul celor lipsite de eficienţă, este

determinantă pentru menţinerea eficienţei pieţelor. În vederea

asigurării eficienţei, raportul elaborat de WEF arată că numărul

barierelor existente la intrarea/ieşirea pe/de pe piaţă impuse de guvern

ar trebui să fie foarte mc, dacă nu cumva chiar zero. Pe lângă alţi

factori, eficienţa pieţei depinde şi de orientarea clientului, respectiv

preferinţele consumatorului: acolo unde cumpărătorul acceptă un

tratament inadecvat din partea firmelor participante la tranzacţii, nu se

va impune disciplina necesară companiilor în vederea atingerii

eficienţei pieţei.41

7. Eficienţa pieţei muncii – este generată de un conglomerat de factori.

Un rol important revine în acest sens flexibilităţii forţei de muncă. De

asemenea, în ultima perioadă se pune din ce în ce mai mult accent pe

39 Popescu, C-tin, Rosca, I.Gh., Lefter, V., Costea, C., Tasnadi, A., Badea (�uţu), L., Stanciu M., The Complexity Of The Living Entity: A 8ew Paradigm, European Research Studies Journal Vol.X, Issue (3-4)/2007, p. 3-19; 40

Schultz, T. W., Investment in Human Capital, American Economic Review vol. 1, nr. 2/ 1962, p. 1–17. 41 Sala-I-Martin, X., Blanke, J., Drzeniek Hanouz, M., Geiger, T., Mia, I., Paua, F., The global competitiveness index: measuring the productive potential of nations, The Global Competitiveness Report 2007-2008, World Economic Forum, p. 5

48

necesitatea de a renunţa la discriminare în cazul nivelului de

salarizare a femeilor şi bărbaţilor.

8. Complexitatea pieţei financiare – un sector financiar modern

presupune dezvoltarea de produse care să ajute firmele de dimensiuni

mici să-şi implementeze ideile de afaceri, care să aloce sumele

temporar disponibile ale populaţiei în cel mai productiv mod cu

putinţă, care să prevadă riscul asociat operaţiunilor financiare etc. şi

care să fie transparent şi de încredere. Între modul în care evoluează

pieţele financiare în lume, sfera investiţiilor, evoluţia cursului de

schimb există o corelaţie puternică.

9. Tehnologia – acest pilon urmăreşte rapiditatea cu care economiile

studiate adoptă noile tehnologii în vederea creşterii productivităţii.42

Importanţa adoptării noilor tehnici şi tehnologii în creşterea

competitivităţii a devenit evidentă, mai ales în ultimii ani, ca urmare a

progresului realizat în diseminarea informaţiilor legate de noile

descoperiri, în mod special în sectorul ICT.

10. Dimensiunea pieţelor – în era globalizării pieţele internaţionale au

devenit un substitut pentru cele naţionale, mai ales în cazul ţărilor de

dimensiuni mici. Problema dimensiunii pieţelor apare şi ca urmare a

faptului că acestea nu sunt atât de clar delimitate precum teritoriile

naţionale, întrucât nu discutăm doar despre pieţele văzute doar din

perspectiva spaţiului fizic, ci şi despre pieţele ce depăşesc

dimensiunea fizică şi trec în cea virtuală.43 Prin includerea atât a

42

Vezi Barro, R. J., Sala-I-Martin, X., Economic Growth, 2nd Edition, Cambridge, MA: MIT Press, 2003 43

Badea (�uţu) L., Nedelcu N., E-Business – Perspectives and Challenges in Global Competition, Tenth Annual Conference of the Faculty of Economics and Business Administration, St. Kliment Ohridski University on “POLICY OF ECO8OMIC A8D SOCIAL DEVELOPME8T TOWARDS A K8OWLEDGE BASED SOCIETY Î8 EUROPE”, organized with the Faculty of Management, Economics and Social Sciences, University of Cologne, 5-7 octombrie 2007

49

pieţelor naţionale, cât şi a celor internaţionale în analiză, se evită

discriminarea bazată pe aria geografică.

11. Complexitatea afacerilor – se referă la calitatea reţelelor de afaceri

dintr-o ţară, precum şi la calitatea operaţiunilor şi strategiilor firmelor

individuale.44 Calitatea reţelelor de afaceri dintr-o ţară şi a ramurilor

industriale, evidenţiate prin utilizarea unor variabile care surprind

elemente legate, atât de calitate cât şi de cantitate ce-i caracterizează

pe furnizorii locali, este determinantă pentru determinarea nivelului

de competitivitate. Atunci când firmele şi furnizorii acestora se găsesc

din punct de vedere geografic în vecinătate, eficienţa este mai mare,

ducând chiar la oportunităţi necesare inovării şi reducerii barierelor de

intrare pentru firmele noi. Operaţiunile şi strategiile adoptate de către

firme (branding, marketing, producţia de bunuri sofisticate etc.)

contribuie la obţinerea unui mediu de afaceri sofisticat şi eficient.

12. Inovaţiile –Dacă în cazul ţărilor cu economii în curs de dezvoltare,

încă se mai poate vorbi despre creşterea productivităţii prin adoptarea

tehnicilor şi tehnologiilor existente, pentru ţările care au ajuns într-un

stadiu de dezvoltare bazată pe inovaţii, nu mai este suficientă doar

majorarea productivităţii. În astfel de ţări, pentru a-şi menţine nivelul

de competitivitate şi pentru a putea face faţă acerbei concurenţe,

firmele trebuie să proiecteze şi producă bunuri de generaţie nouă,

sofisticate. Aceasta necesită un mediu atât privat, cât şi public, care

favorizează activităţi inovaţionale şi protejează proprietatea

intelectuală. Nu putem vorbi despre un astfel de mediu, decât dacă se

realizează investiţii importante în domeniul cercetării-dezvoltării.


50

Cei doisprezece piloni afectează în diferită măsură economiile ţărilor

studiate în realizarea GCI. Mergând după modelul lui Michael Porter

referitor la stadiile de dezvoltare a economiei, cei doisprezece piloni pot

împărţiţi în trei mari grupuri, după cum se observă şi în figura de mai jos:

PILO�II COMPETITIVITĂŢII

Sursa: prelucrare după The Global Competitiveness Report 2007-2008, World Economic Forum

Raportul realizat pentru 2007-2008, cuprinde cele trei mari categorii

mai sus amintite sub forma unor sub-indici. Pentru perioada 2007-2008, au

fost supuse analizei 131 de economii naţionale, observându-se că în

clasament, pe primele zece poziţii se află, cu aproximaţie aceleaşi economii

care se regăseau şi în raportul anterior, ordinea, însă fiind diferită.

Astfel, se observă că pe primul loc, în clasamentul GCI, încă se află SUA,

urmată de Elveţia, Danemarca, Suedia, Germania şi Finlanda, după cum se

poate vedea şi în tabelul de mai jos:

51

TOPUL PRIMELOR 10 ECO�OMII COMPETITIVE (DI� CELE 131 A�ALIZATE)

Ţara/Economia Punctaj

2007-2008

Poziţia în

clasamentul 2007-

2008

Poziţia în

clasamentul 2006-

2007

SUA 5.67 1 1

Elveţia 5.62 2 4

Danemarca 5.55 3 3

Suedia 5.54 4 9

Germania 5.51 5 7

Finlanda 5.49 6 6

Singapore 5.45 7 8

Japonia 5.43 8 5

Marea Britanie 5.41 9 2

Olanda 5.40 10 11

Sursa: World Economic Forum, The Global Competitiveness Report 2007-

2008, p.10

Se poate constata faptul că Marea Britanie a căzut în clasament de pe

locul al doilea pe locul al nouălea, în timp ce locul său iniţial a fost ocupat de

Elveţia. Suedia a reuşit să urce în clasament patru poziţii.

Liderul clasamentului este de apreciat pentru faptul că îşi menţine

poziţia, dar nu se ştie pentru cât timp. În cazul SUA, procesului inovaţional i

se acordă importanţa cuvenită, existând aici institute de cercetare-dezvoltare

care dispun de fonduri semnificative. De asemenea, dreptul de proprietate

intelectuală este respectat. Pe lângă numeroasele puncte forte, în ultima

52

perioadă SUA au arătat că ar trebui să se concentreze mai mult pe

eliminarea/ameliorarea punctelor slabe.

Competitivitatea este un concept complex, ce poate fi analizat prin

utilizarea unei game variate de indici şi indicatori. GCI este apreciat de

analişti drept un bun suport pentru a determina punctele forte ale unei

economii, precum şi impedimentele care stau în calea progresului, cum ar fi

inflexibilitatea pe piaţa muncii, probleme de ordin fiscal, guvernanţă

inadecvată, lipsa de infrastructură, fonduri insuficiente pentru educaţie, pieţe

financiare slab dezvoltate etc. În acest sens, politicienii direct implicaţi în

procesul de guvernare ar trebui să ţină cont de valorile pe care WEF le acordă

fiecărui sub-indice şi de comparaţia cu alte economii, întrucât cifrele oferite

reflectă realitatea bazându-se pe date brute culese din economiile analizate şi

pe răspunsurile oferite în cadrul sondajelor realizate de agenţii economici

direct implicaţi.45

1.7 Actualitatea conceptului de avantaj competitiv naţional

În prezent se vorbeşte din ce în ce mai mult despre procesul de

integrare în contextul globalizării. Dacă ne concentrăm atenţia către Europa,

vom observa că „în varianta sa globală se vrea –de către unii – ca uniune de

naţiuni distincte până la a perpetua suportul statal al suveranităţii şi al întregii

suite de valori care resuscită alteritatea preglobală nu constituie decât

episodul ce anunţă forţa obişnuinţei cu ordinea preglobală. Că alţii – şi nu

puţini – încearcă alte formule de organizare, în variante supranaţionale, adică

dincolo de sistemul de ordine ce conţine substanţial potenţialul de


53

adversitate, înseamnă o materializare a aproximării europene a lumii

globale.” 46

Autorităţile din fiecare ţară adoptă măsuri de politică economică, dar

nu pot ignora faptul că spaţiul economic naţional vizat de respectivele politici

constituie o componentă a spaţiului comunitar în cazul ţărilor membre UE

sau o componentă a spaţiului global.

UE înseamnă depăşirea graniţelor naţionale, identificarea cu valorile

specific europene, aplicarea celor patru libertăţi care constituie baza pentru

evoluţia la o societate post-naţională.47

Peste un număr de ani, s-ar putea ca însuşi conceptul de economie

naţională să îşi piardă relevanţa ca urmare a proceselor integraţioniste care se

desfăşoară în prezent. Prin urmare, mai este cazul să se discute despre

conceptul de avantaj competitiv naţional?

Totodată, dacă urmărim activitatea firmelor la nivel mondial, vom

observa că există numeroase opinii care susţin că acestea îşi pierd identitatea

din perspectiva conştiinţei naţionale originare. Firmele sunt ghidate de

realizarea propriilor interese. Într-o economie internaţionalizată sau integrată,

aceste interese sunt realizate în mare măsură în afara ţării de origine.

Procesele de dereglementare care s-au generalizat, liberalizarea şi

descentralizarea decizională în spiritul Consensului de la Washington etc.

sunt doar câţiva dintre factorii care i-au determinat pe unii specialişti să

renunţe la conceptul de avantaj competitiv naţional în favoarea celui de

avantaj competitiv al firmei văzută ca agent economic global48, care îşi

creează propriul „diamant al lui Porter” pe baza avantajelor competitive

parţiale preluate din diferitele regiuni în care îşi desfăşoară activitatea.

46 Dinu, M., Socol, C., Marinaş, M., Modelul european de integrare, Colecţia Prelegeri nr. 10, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p.128 47 Idem 48 Gavrilă, I., Gavrilă, T., Competitivitate şi mediu concurenţial. Promovarea şi protejarea concurenţei în UE, Editura Economică, Bucureşti, 2008, p. 140-141

54

Aşadar, în abordarea problematicii avantajului competitiv naţional,

trebuie să ţinem cont de faptul că fiecare economie naţională devine tot mai

internaţionalizată şi că firmele mari care acţionează la nivel global fac apel la

drapelul naţional ori de câte ori afacerile, implicit interesele o cer.

Fiecare economie, integrată sau nu, va încerca, cel puţin în următorii

ani, să îşi menţină ceea ce azi poartă numele de avantaj competitiv naţional.

Fiecare agent economic naţional va avea drept obiectiv obţinerea şi păstrarea

avantajelor competitive cu scopul de a face faţă cu succes presiunii forţelor

concurenţiale ce apar la nivel european şi mondial.

55

CAPITOLUL II

COMPETIȚIA ȘI ROLUL ACTIVITĂȚII A�TREPRE�ORIALE

2.1 Antreprenorul

Rolul activităţii antreprenoriale este reprezentat de satisfacerea

nevoilor subiective din cadrul societăţii. Aceste nevoi sunt formulate pe de o

parte de consumatori, iar pe de altă parte de producători, respectiv de către

proprietarii factorilor de producţie.

Producţia este o acţiune fundamentală. De modul în care aceasta se

realizează depinde în mare măsură bunăstarea aşteptată de toată lumea.

Desigur că repartiţia veniturilor este de asemenea foarte importantă, dar ea nu

poate precede producţia. În acest sens se poate admite că antreprenorii au un

singur şi indubitabil stăpân: publicul consumator. În momentul în care acesta

din urmă nu mai regăseşte satisfacţie în oferta antreprenorilor, soarta acestora

este pecetluită. Un produs mai ieftin sau mai bun va fi întotdeauna pe buzele

tuturor. Uneori, din păcate pentru antreprenorii care nu pot ţine piept

concurenţei, publicul solicită ca produsele să fie în acelaşi timp şi mai ieftine

şi mai bune. Principiul conform căruia nimeni nu este de neînlocuit se aplică

cu prisosinţă în această situaţie. Presiunea concurenţială este foarte mare,

deoarece pentru fiecare antreprenor care dă faliment, supus corecţiei pieţei,

există cel puţin un altul, dacă nu chiar mai mulţi, gata oricând să intre şi să îi

acopere vechea cotă de piaţă. Prin urmare, toţi acei antreprenori care

acţionează la un moment dat pe o piaţă, merită din plin acest lucru. În mod

cert nu se află acolo din întâmplare. Au luptat, au învăţat, s-au adaptat şi au

continuat în activitatea lor. Cei care nu au reuşit acest lucru au fost

sancţionaţi de către publicul consumator.

56

Problema concurenţei este însă delicată chiar şi atunci când în analiză

se ţine cont de morala religioasă. Iubirea aproapelui nostru intră în

contradicţie cu fundamentele economiei de piaţă şi cu preferinţele

individuale, aşa cum erau privite de biserică în Evul Mediu. Mai mult decât

atât, caracterul social care răzbate din apelul Bisericii la cumpătare prin

poziţia acesteia faţă de preţul just nu putea accepta competiţia de pe piaţă în

care nu se făcea distincţie între cooperare şi conflict. Concurenţa elimină de

pe piaţă producătorii slabi, dar acest lucru nu are decât consecinţe benefice

pentru consumatori. Biserica însă dorea permanent menţinerea ordinii deja

existente la nivel politic şi economic, iar tumultoasa luptă pentru afirmarea pe

piaţă a producătorilor prin schimbări şi răsturnări de situaţii specifice riscului

antreprenorial trecea drept una inacceptabilă, deoarece dinamismul vieţii

economice putea fi extins şi în alte domenii.

Activitatea pe piaţă a unui individ este strâns legată de trăsătura

fundamentală a acţiunii umane: incertitudinea. Dacă aceasta nu ar exista,

atunci nu ar exista profituri şi nici antreprenori. Toată lumea ar cunoaşte

exact ce urmează să se întâmple şi nimeni nu va mai putea face speculaţii la

bursă, nimeni nu va mai putea anticipa evoluţiile cifrelor de afaceri după

previziunile asupra preţurilor şi nimeni nu va mai putea da lovitura şi obţine

afirmarea printr-o idee originală, prin obţinerea statutului de deschizător de

drumuri sau prin patentarea unei aplicaţii ingenioase şi revoluţionare. În

aceste condiţii, preţurile factorilor de producţie ar permite cunoaşterea

aproximativă a preţurilor de vânzare încă din momentul achiziţiei de la

furnizorii lor. Ar dispărea în aceste condiţii nu numai profiturile, dar şi

pierderile. Această situaţie desemnează de fapt modalitatea prin care un

antreprenor se poate încadra în situaţia de posesor de profit: capacitatea sa de

anticipare îi permite să cumpere factorii de producţie la preţuri prea mici,

având în vedere configuraţiile ulterioare ale pieţei. Este de fapt ca o

57

speculaţie bursieră în care un adevărat speculator încheie cumpărarea unui

produs la un preţ oarecare în speranţa că acesta va creşte, dar pe care el îl va

achiziţiona la preţul mic stabilit anterior, urmând ca aproape imediat să îl

vândă la noile preţuri mai mari. În felul acesta obţine profit şi antreprenorul.

Speculaţiile implică însă risc, iar oamenii nu făceau diferenţa între risc şi

incertitudine. În jurul acesteia din urmă exista o adevărată luptă de înţelegere

a realităţii acţiunii umane, numai că, în acel moment istoric, doar sub aspect

dogmatic, deoarece oamenii nu erau interesaţi decât de problema dublei

predestinări care va fi prezentată în cele ce urmează. De aceea nu putea fi

admis că în timp ce toţi ceilalţi producători sunt obligaţi să vândă mai scump

pentru a-şi recupera costurile mari de producţie, antreprenorul în cauză va

vinde tot cu un preţ puţin mai mic pentru că nivelul scăzut al preţului

factorilor de producţie îi permite acest lucru. Vânzând mai ieftin, el va obţine

profit, chiar dacă va păstra o rată a profitului egală cu a celorlalţi producători,

cu specificaţia că aceştia din urmă nu vor vinde din cauza preţurilor mai mari.

El va obţine mai mult profit decât ei chiar dacă va păstra preţul lor de vânzare

şi va vinde mai puţin, deoarece costurile sale de producţie sunt mai mici.

Aceasta este modalitatea de apariţie a profitului, adevăratul stimulent al

activităţii antreprenoriale libere.

În tot acest mecanism, antreprenorul nu trebuie decât să ia decizii, dar

dreptul de decizie individuală putea fi un lux în funcţie de context. Atât

Biserica cât şi suveranul urmăreau să-şi impună autoritatea. La orizont se

ridica însă o nouă autoritate: a pieţei, iar prin intermediul acesteia, al

antreprenorului, care la rândul său putea fi un om de rând. Unde s-ar fi ajuns

dacă se continua în acest ritm? Dacă antreprenorul era prea cinstit şi nu făcea

evaziune fiscală atunci nu mai era nevoit să cumpere indulgenţe atât de

scumpe, putând chiar renunţa de tot la ele. Libertatea economică care se

contura prin atomicitatea pieţei şi a puterii individuale, chiar dacă mică, a

58

fiecărui individ luat în parte, putea fi o adevărată ameninţare pentru

autoritatea ecleziastică. Emanciparea individuală putea fi o ameninţare şi faţă

de autoritatea laică, numai că din emanciparea cetăţenilor şi bunăstarea lor

suveranul ştia că are de câştigat.

Nu oricine lucrează într-un domeniu este neapărat şi antreprenor.

Funcţionarii angajaţi, mai precis cei care sunt remuneraţi în baza unui buget,

nu pot fi autori de decizii pentru că nu îşi asumă riscuri cu privire la

proprietatea lor, indiferent din ce ar fi ea constituită. Adevăraţii antreprenori

sunt acţionarii, speculatorii şi cei care îşi asumă responsabilitatea unui

obiectiv prin implicarea personală directă pe două planuri: material şi moral.

De aceea ei sunt pasibili de consecinţe dintre cele mai nedorite dacă nu

reuşesc să ducă la bun sfârşit ce şi-au propus. Piaţa atât aşteaptă. De fapt se

poate desprinde de aici o nouă definiţie a pieţei: un continuu program

electoral, cu specificaţia că efectele şi promisiunile nu pot fi amânate şi

evitate ca în politică, ci se concretizează în efecte utile în timp real. Votul

pieţei este cel care decide cine rămâne pe piaţă şi cine pleacă. Întocmai ca la

alegerile prezidenţiale, consumatorii decid cui să dea votul. Acest plebiscit

are loc însă în orice moment al zilei, se desfăşoară peste tot unde există o

nevoie, iar simpatiile se schimbă de la o clipă la alta. Protestul este manifestat

foarte simplu: abţinerea de la acordarea votului cuiva, adică aprovizionarea

de la altă sursă.

2.2 Profitul

Antreprenorul este exponentul unui mediu deschis. Piaţa este opusă

sistemului ghildelor sau al breslelor de meşteşugari. Preoţii erau însă deja

organizaţi sub o astfel de formă. Accesul în îmbrăţişarea unei cariere în

teologie era dificil şi bine reglementat chiar dacă se înregistra un deficit de

59

personal care să asigure serviciile religioase pentru enoriaşi, în special

slujbele. Monopolul elitelor este subminat însă de libertate. În acest fel

monopolul unei caste economice dispare şi fiecărui potenţial producător îi

este permis accesul. Prin urmare antreprenorul nu trebuie invidiat atunci când

reuşeşte şi devine un om bogat. Nimic nu opreşte pe nimeni să îi urmeze

exemplul. Trebuie numai să aibă curaj să îşi asume responsabilitatea

acţiunilor sale. Vor exista probabil voci care vor acuza barierele materiale

datorită cărora nu pot intra pe o piaţă. Investiţiile şi efectele utile trebuie să

aibă la bază acel “prim milion”. Oamenii se feresc să spună de unde îl au,

dar nu pentru că ar fi ilegal obţinut, ci pentru că nu a fost rezultatul unui

exerciţiu economic de producţie, ci a unui împrumut, eventual, care nu are

legătură cu aptitudinile antreprenorului de a obţine profit. Fireşte că este

esenţial modul în care acest împrumut este folosit, dar acţiunea de împrumut

nu este una care are loc datorită managementului ulterior al afacerii. De

acesta va depinde obţinerea profitului; pe creditor nici nu îl interesează de

fapt acest aspect, atât timp cât împrumutul are garanţii materiale serioase.

Prin urmare, fiecare este liber să intre pe o piaţă, din moment ce are cu ce să

poată garanta rambursarea unui împrumut, sau pur şi simplu dispune de

mijloace de investiţii. Legea dură dar corectă a economiei de piaţă nu le

permite să se afirme celor care nu au nimic nou de arătat, dar pentru a avea

succes, antreprenorul trebuie să fie stimulat în vreun fel să fie chibzuit şi

atent în ceea ce întreprinde. Dacă ştie că un eşec îl va aduce în situaţia de a

rămâne pe drumuri, ori acceptă să trăiască liniştit dar frustrat de diferite nevoi

neîmplinite, ori se decide să rişte pentru a avea mai mult, dar va fi mult mai

raţional şi se va gândi de două ori înainte să îşi dea semnătura pe ceva.

Geniul nu apare când natura oferă tot indivizilor, fără nici o restricţie. Din

faza vegetativă nu se poate ieşi decât în momentul în care tensiunea dintre

nevoi şi resurse şi ostilitatea mediului îi determină pe indivizi să fie mai

60

riguroşi în calcularea proviziilor pentru vremea rea şi să găsească soluţii la

provocările la care sunt supuşi. Găsesc astfel soluţii la probleme pe care nici

nu visau să le depăşească şi, cel mai important lucru, unii nici nu îşi dau

seama că au devenit fără voia lor adevăraţi antreprenori.

Intrat pe piaţă, antreprenorul se trezeşte ca într-o poveste. În această

poveste el trebuie să găsească o cheie care să se potrivească şi să deschidă o

uşă după care îl aşteaptă profitul. Numai că respectiva cheie trebuie

descoperită dintr-o grămadă în care toate cheile par identice. La fel şi în viaţa

reală, piaţa îl întâmpină pe noul venit cu o mulţime de proiecte fezabile,

numai că nu toate i se potrivesc. Mai precis, nu are aptitudini pentru a avea

succes decât în unele dintre ele. Funcţia sa este să descopere care sunt

proiectele care satisfac cele mai importante nevoi ale publicului şi să încerce

mai apoi să le controleze.

De obicei profiturile antreprenoriale au unele dintre cele mai ciudate

apelative: supraprofit, profit nemeritat, profil normal etc. Profiturile nu au

cum să fie normale. Nu pot fi de nici un fel, de fapt, ci pur şi simplu

profiturile sunt profituri. Situaţia în care ele se obţin nu este una de

normalitate. Nici nu are cum să fie aşa. Normalitate ar însemna dispariţia

incertitudinii şi rutina generalizată. Ce este normal pentru cineva? Toţi

oamenii consideră că este normal să le meargă bine. A fi sănătos, a câştiga

bine, a avea copii frumoşi şi deştepţi, a fi apreciat de către cei din jur etc este

normalitate în bunăstarea fiecăruia. Numai că dacă toţi oamenii ar cunoaşte

efectele viitoare ale acţiunilor lor, după cum am amintit anterior, atunci ar

dispărea şi efectele extraordinare prin intermediul cărora se face departajarea

între indivizi. Deci, profiturile nu pot fi niciodată normale. Publicul

consumator are un plan propriu de satisfacere a dorinţelor, are anumite

aşteptări. Aceasta este partea normativă a economiei. În principiu, se pot

emite o serie de predicţii şi ipoteze despre cum ar trebui să fie un anumit

61

lucru pentru a fi considerat satisfăcător. În realitate însă, nu se întâmplă

întotdeauna aşa. Există o diferenţă între real şi normativ, şi pe baza acestei

diferenţe apar profiturile, iar acolo unde se pot obţine profituri, apar şi

antreprenorii. Discrepanţa aceasta este cea care determină existenţa

profitului. Cei care se mişcă repede şi ajustează discrepanţa, câştigă şi profit,

deoarece se pun în slujba cererii nesatisfăcute a publicului, iar acesta din

urmă devine darnic atunci când este mulţumit. Când discrepanţa este complet

înlăturată, dispar şi sursele obţinerii de profit.

Antreprenorul este un garant al depunerii maximelor diligenţe pentru

satisfacerea optimă a nevoilor consumatorilor. Prin urmare este neadecvat să

poată fi asociată imaginea sa cu cea a exploatării celorlalţi oameni. În primul

rând nu poate să îi exploateze deoarece capitalul folosit de antreprenor nu

produce nimic “de capul lui”, deci nici profit. Profit nu rezultă decât dacă

acest capital, de fapt o masă inertă de diferite bunuri, este folosit în baza unei

idei bune. Această idee concretizată în decizie antreprenorială este cea care

dă naştere la profit. Aşadar originea profitului este un act mental, nu un bun

material; prin urmare se poate spune că este structura logică a minţii umane

care precede însăşi existenţa fizică a individului. Această structură logică este

motorul acţiunii umane, ceea ce demonstrează că locul antreprenorului

individual în societate este perfect ajustat cu individualismul metodologic şi

cu acţiunea pe care o generează1.

Activitatea antreprenorială a adus cu sine bunăstarea. Aceasta la

rândul ei a oferit oamenilor securitatea zilei de mâine şi le-a permis să

gândească puţin în perspectivă. S-a conştientizat faptul că folosind raţional

resursele limitate se poate duce o existenţă confortabilă, ba chiar se poate

asigura viitorul acesteia. Toate acestea însă în concepţia negurilor din istoria

omenirii, care au fost reprezentate de Inchiziţie, nu puteau fi acceptate.

Cunoaşterea era limitată tocmai pentru ca plebea să nu-şi dorească niciodată

62

prea mult de la viaţă şi să fie mai uşor de condus. Capacitatea de ameliorare a

condiţiilor materiale era limitată. Prelaţii se temeau că lipsa nenorocirilor şi a

mizeriei îi va face pe oameni să îşi întoarcă faţa de la Dumnezeu. Cei mai

mulţi nu au luat în calcul că poate enoriaşii s-ar fi rugat mai intens pentru a

putea păstra bunăstarea, în loc să considere că lipsa grijilor datorate acesteia

făcea inutilă recunoaşterea ajutorului pe care îl aşteaptă oamenii de la

Domnul de când se nasc şi până când mor. Dacă în locul unui chip crispat

apărea lumina unui zâmbet, atunci accepţiunea autorităţii ecleziastice despre

lume era că „râsul îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de

spaimă. Dar legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de

Dumnezeu.”2

2.3 Calculul economic

Probabil însă că cea mai importantă contribuţie a unui antreprenor la

activitatea economică este calculul pe care acesta îl face şi de a cărei

acurateţe depinde în mare măsură chiar succesul său pe o piaţă.

Conceptul de calcul economic poate fi asimilat foarte uşor definiţiei

activităţii economice, în sensul că folosirea celor două noţiuni cu aceeaşi

putere semantică nu poate fi considerată o greşeală3. Economia oferă soluţii

la satisfacerea nevoilor cu resurse limitate. Prin urmare, atât timp cât indivizii

operează alegeri, trebuie în permanenţă să facă şi comparaţii, adică să

calculeze sub o formă sau alta care vor fi efectele utile pe care le vor obţine,

în ce măsură, şi în schimbul a ce se va realiza acest lucru. Practic calculul

însoţeşte fiecare decizie a acţiunii umane, iar calculul economic fiecare

decizie antreprenorială.

63

“Calculele nu se pot face decât cu unităţi”49 spunea Ludwig von

Mises. Problema care se pune este totuşi aceea că utilitatea eminamente

subiectivă nu poate fi calculată pe baza unităţilor, ci doar ierarhizată.4 Este

prin urmare nevoie să se treacă de la valoarea subiectivă de utilizare la

valoarea obiectivă de schimb şi să se găsească un bun ca etalon, la care să se

raporteze cel care operează calculul economic.

Unitatea calculului economic este valoarea obiectivă de schimb.50 În

primul rând valoarea obiectivă are rolul de a aduce la un numitor comun

valorile subiective de utilizare a unui bun sau serviciu. În al doilea rând

antreprenorul poate oricând să verifice rentabilitatea activităţii sale prin

raportarea la modalităţile de exploatare ale resurselor de către ceilalţi

antreprenori. În sfârşit, valoarea obiectivă de schimb permite raportarea unui

bun sau a unui serviciu la o unitate. Această unitate poate fi reprezentată de

absolut orice bun, atât timp cât acesta este deja folosit pe piaţă de toată

lumea. Cum însă acest bun trebuie să fie divizibil fără a-şi schimba destinaţia

economică, s-a recunoscut faptul că în acest rol nu pot fi optim utilizaţi decât

banii. Importanţa calculului economic este văzută de austrianişti prin faptul

că „ el ne oferă un ghid prin labirintul copleşitor al potenţialităţilor

economice. El ne permite să extindem judecata de valoare la toate bunurile

de ordin superior, ea aplicându-se cu evidenţă imediată doar la bunurile de

consum şi, în cel mai fericit caz, la factorii de producţie de cel mai inferior

ordin. El face ca valoarea să devină calculabilă, oferindu-ne astfel bazele

iniţiale pentru toate operaţiunile economice cu bunuri de ordin superior. În

lipsa lui, orice producţie care implică procese de lungă durată, precum şi

toate etapele mai lungi ale producţiei capitaliste ar fi o bâjbâială prin

49 Ludwig von Mises, Calculul economic in societatea socialistă, preluare din ediţia digitală a Institututtului Mises România, p.2 50 Idem

64

întuneric.”51 Austrianiştii au însă meritul deosebit că au demonstrat că numai

în cadrul economiei de piaţă poate exista calcul economic. În acest fel s-a

subliniat o limită metodologică a economiei centralizate, în care calculul

economic este imposibil.

Dacă bunurile şi serviciile sunt distribuite consumatorilor aleator,

atunci unii vor aveam în exces, iar alţii se vor confrunta cu o penurie. Mai

mult decât atât, pentru a se putea realiza calcul economic, trebuie ca:

• În primul rând pe piaţă să existe atât bunuri de ordin inferior

cât şi bunuri de ordin superior. În economiile socialiste

bunurile de ordin inferior erau de fapt şi de drept cele care

formau oferta pe piaţă. Cauza pentru care se întâmpla acest

lucru este evidentă: liniarizarea preferinţelor în consum sub

presiunea guvernelor totalitare. Bunurile inferioare satisfac

nişte nevoi pe măsură. Liniarizarea preferinţelor individuale

nu poate apărea decât în cazul nevoilor primare, deoarece

limitele fiziologice ale oamenilor sunt aproximativ egale: este

adevărat că unii oameni suportă foamea într-o măsură mai

mare decât alţii, dar mai devreme sau mai târziu şi ei pot muri

de foame. Aşa că pentru a scăpa de problemele ridicate de

distribuţia bunurilor superioare, statul socialist a rezolvat sec

problema, prin controlul direct asupra consumului indivizilor,

reducându-le aşteptările la necesităţile stricte ale vieţii de zi cu

zi. Prin urmare, unui cetăţean al unui stat comunist nu îi prea

stătea mintea la schimbarea mobilei sau la o maşină nouă, atât

timp cât principala sa grijă era să găsească pâine, unt, zahăr

sau ulei. Se considera deja norocos dacă găsea lapte. Prin 51 Idem, p.3

65

urmare calculul economic nu mai era semnificativ, deoarece

raţionalizarea alimentelor după recomandările dubioase ale

unor nutriţionişti de partid rezolvau foarte simplu problema

repartizând fiecărui individ o raţie fixă.

• În al doilea rând trebuia să existe o monedă cu rol de

intermediar în schimb. Numai că atât timp cât moneda nu

intermedia decât achiziţia de bunuri inferioare, ori nu

intermedia nimic pentru că nu se găseau de nici unele prin

magazine, oamenii au recurs deseori la troc în anii cei mai grei

ai comunismului, folosind în loc de bani ţigări, cafea ori

diferite produse cosmetice.

Austrianiştii au atras atenţia că „în orânduirea economică bazată pe

proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, calculul valorii se

efectuează de către toţi membrii independenţi ai societăţii”52. Fiecare

participant la actele economice este atât producător cât şi consumator. Se

stabileşte astfel o dublă ierarhie valorică: pe de o parte a bunurilor de

folosinţă şi de consum şi pe de altă parte a bunurilor superioare de pe urma

cărora rezultă cea mai mare utilitate, ori, altfel spus, care au cea mai variată

utilizare. „Din interferenţa acestor două procese de evaluare”, a completat

Mises, „rezultă instaurarea globală a principiului rentabilităţii, atât în

consum, cât şi în producţie. Se formează, astfel, acel sistem de preţuri gradat

cu exactitate, ce permite fiecăruia să sincronizeze în orice clipă necesarul său

propriu cu calculul eficienţei economice.”53 Această dublă ierarhie însă

lipseşte din cadrul economic centralizat, prin urmare nici calculul economic

nu poate fi fundamentat.

52 Idem p.4 53 Idem

66

Lipsa proprietăţii private subminează în sine conceptul de piaţă, iar

fără o piaţă liberă preţurile nu au decât un rol decorativ. Mai mult decât atât,

deşi permanent preţurile erau copiate din economiile libere, calculul

economic în socialism nu şi-a îndeplinit niciodată adevăratul rol deoarece

acele economii aveau atât bunuri inferioare cât şi bunuri superioare.

Corespondenţa acestui fapt a fost omiterea diferenţelor dintre calităţile

diferite ale muncii, fapt ce a stat la baza teoriei obiective a valorii. Într-o

manieră asemănătoare economiştii socialişti au trecut cu vederea

randamentele descrescătoare din exploatările resurselor naturale, considerând

că resursele naturale sunt un dar al naturii pentru care nu s-a depus niciun

efort. În sfârşit, omogenizarea relaţiei de substituţie între ratele de salarizare a

muncii simple şi a celei complexe a fost o altă cauză majoră pentru care

calculul economic nu a putut fi realizat în economiile centralizate.

O altă critică asupra calculului economic în socialism a fost bazată pe

dispersia informaţiei şi imposibilitatea materială a existenţei unei instituţii

care să o poată gestiona corespunzător54. Statele nu sunt în măsură să

controleze toate informaţiile dintr-o piaţă pentru ca mai apoi să stabilească

preţurile, numai că acest lucru este valabil sub orice formă de guvernare.

Diferenţa este că în sistemul economiei de piaţă informaţia se propagă cu atât

mai repede cu cât este folosită o paletă cât mai variată de bunuri, atât

superioare, cât şi inferioare. Practic, nu contează dacă o resursă naturală

devine mai rară sau dacă, pur şi simplu, se descoperă modalităţi deosebite de

exploatare a acesteia, ceea ce face să crească cererea pentru un nou factor de

producţie. Pentru participanţii la activitatea economică mesajul este acelaşi:

resursa respectivă devine mai rară pe zi ce trece. Iată deci că, deşi

interpretează cauza în mod diferit, toată lumea ia măsurile corecte în

54 F. Hayek, The Use of Knowledge in society, American Economic Review, XXXV, No. 4, september 1945, p. 519-530

67

consecinţă, pentru că au identificat urmarea practică a transformărilor cu

respectiva resursă naturală.5

În concluzie, alături de dispersia informaţiei pe care nici măcar statul

prin instituţiile sale nu o poate controla în întregime, lipsa proprietăţii private

anulează orice posibilitate a existenţei calculului economic. Datorită faptului

că nimeni nu poate deţine valori materiale peste o anumită limită, nici nu

există un interes de acumulare a unui surplus care să fie schimbat, atât timp

cât acest lucru nu este permis. Numai că dezinteresul acesta va afecta direct

diviziunea muncii şi productivitatea aferentă acesteia.

68

CAPITOLUL III

COMPETIȚIA ȘI PIAȚA

3.1 Cererea, oferta şi evoluţia mainstream-ului

Între 1973 şi 1975, precum şi 1981 şi 1982 lumea a înregistrat

primele recesiuni majore de după Marea criză economică din 1929-1933. Mai

mult decât efectele negative în sine, cele două recesiuni aveau să schimbe

modul de gândire macroeconomic. Conform teoriei keynesiste, inflaţia nu

poate apărea decât în condiţii de ocupare deplină. Atât timp cât există şomaj,

inflaţia nu reprezenta o problemă55. Cu alte cuvinte se respectau principiile

expuse prin intermediul curbei Phillips, ca relaţie inversă dintre nivelul

ocupării şi inflaţie.6 Însă, la începutul anilor ’70, preţurile la alimente şi

energie au explodat, astfel încât, pe lângă creşterea şomajului, au antrenat-o

concomitent şi pe cea a inflaţiei. Curba Phillips a fost aşadar infirmată.

Keynes fusese obsedat de cererea agregată, ca fenomen

macroeconomic. Din cauza insuficientei consistenţe a acesteia apăruse

supraproducţia care dusese la marea criză, şi prin urmare întreg efortul

intelectual al marelui economist fusese pus în slujba acesteia. Recesiunile

inflaţioniste din anii ’80 însă, nu mai puteau fi explicate fără ajutorul analizei

ofertei agregate.

Concurenţa pe o piaţă se bazează pe raportul cerere-ofertă, numai că

de-a lungul timpului economiştii au păstrat permanent rezerve în unificarea

microeconomiei şi a macroeconomiei în ceea ce priveşte raportul care dă

preţul de echilibru pe o piaţă.

55 Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1978, p. 78-80

69

Formularea legii cererii individuale nu are în esenţă nevoie de prea

mult efort pentru a fi înţeleasă. Instinctiv, este aplicată de către orice

persoană cu un minim de inteligenţă emoţională, în funcţie de preferinţe.

70

Problemele apar în expunerea unei definiţii a cererii agregate şi a unei legi

echivalente acesteia. Cererea agregată creşte dacă preţurile scad, şi scade

dacă preţurile cresc, atunci când celelalte condiţii nu se schimbă, adică

preţurile celorlalte bunuri şi veniturile rămân constante.

În cele mai cunoscute reprezentări grafice ale cererii şi ale ofertei sunt

sub forma unor drepte simetrice cu abscisa-producţie şi ordonata-preţ, în

unghiuri de 45 de grade. Din graficul anterior se observă că cel puţin oferta

trebuie să fie sub formă de curbă, nu de dreaptă. Pentru a ieşi din depresiune

este nevoie de ajutor financiar din partea statului, pe segmentul recesionist

keynesian. Pentru că nici consumatorii nu mai au bani, comenzile, conform

doctrinei keynesiste, trebuie să fie sprijinite de stat. Aşadar la P0 este

desemnată o situaţie perfect elastică a ofertei, unde, indiferent de modificarea

preţului, producţia creşte semnificativ. Apoi, pe termen scurt, lucrurile reintră

în normal. Oferta de produse răspunde favorabil preţurilor în creştere dar, pe

termen lung, oferta devine inelastică, deoarece sunt atinse la un moment dat

limitele fizice şi tehnice ale producţiei, care îşi diversifică şi multiplică

potenţialul tehnic într-un ritm mai lent decât nevoile oamenilor. Indiferent de

modificarea preţului, oferta nu se mai modifică decât foarte puţin, sau chiar

deloc. În ceea ce priveşte cererea, problema inelasticităţii nu se poate pune la

fel. Dacă preţul creşte foarte mult, cererea nu va scădea până aproape de

anularea sa completă. Există două situaţii care sprijină această afirmaţie:

- bunurile Giffen

- bunurile Veblen

La jumătatea secolului al XIX-lea, o foamete cruntă a lovit Irlanda. La

baza piramidei consumului se afla cartoful, principalul aliment. Când preţul

cartofilor a crescut, oamenii au cerut mai mulţi cartofi, deoarece cartoful era

bunul “cel mai” inferior, toate celelalte fiind mai scumpe. Nu au avut practic

de ales şi au cumpărat mai mult atunci când preţul a crescut, infirmând astfel

71

legea cererii. Aproximativ în aceeaşi perioadă, în Statele Unite doctrina

instituţionalistă se cristaliza prin scrierile lui Torsthein Veblen, economist

care a atras atenţia asupra consumului ostentativ. Potrivit acestui principiu,

cererea pentru bunurile de lux nu răspundea binecunoscutei sale legi.

Oamenii cu mulţi bani cumpără un produs doar pentru ceea ce cred ei că vor

crede ceilalţi despre ei văzându-i că îl consumă. Ceea ce era ieftin, aşadar, nu

avea valoare, aceasta din urmă fiind dată, în accepţiunea snobilor, de preţul

cât mai mare. Deci, creşterea cererii pentru bunurile de lux scădea când preţul

lor creştea iar acestea deveneau accesibile oricui.

3.2 Cererea agregată şi cererea de bani

După cum se observă, problemele legate de cerere şi ofertă sunt

complexe şi se complică pe măsură ce analiza este extinsă din plan

microeconomic în plan macroeconomic. Cel mai bun echivalent pentru

cererea agregată este probabil cererea totală de monedă. De vreme ce toate

bunurile şi serviciile au un preţ, se poate comensura valoarea tuturor acestora

şi exprima în bani. Cererea pentru aceşti bani este, prin urmare, echivalentă

cu cererea agregată. Creşte însă cererea pentru bani, atunci când preţul

acestora scade? Preţul banilor este dat de puterea de cumpărare a acestora.

Banii sunt valoroşi dacă au putere de cumpărare mare şi simplă maculatură

dacă nu au aşa ceva. Este adevărat că dacă o monedă nu are putere de

cumpărare, va fi nevoie de bani din ce în ce mai mulţi pentru a încheia o

tranzacţie. Însă, dacă ar avea de ales, în afara consumului curent, oamenii nu

ar mai solicita-o, de teamă ca devalorizarea să nu continue. Cel mai bine ar fi

fost să existe un etalon monetar, suficient de rar astfel încât să nu depindă de

capriciile băncii de emisiune, iar în lipsa acestuia, oamenii vor înceta pe

termen lung să mai solicite bani ieftini, şi să ceară în locul acestora, eventual,

72

direct bunurile şi serviciile vizate. Hiperinflaţia din Germania anilor 1920

aminteşte de situaţii în care banii se devalorizau de la o oră la alta, aşa încât

prima grijă a muncitorilor, care primeau salariile la începutul zilei, era să

arunce banii rudelor pe geam, pentru a cumpăra cât mai repede ceva de ei,

până la sfârşitul zilei, nu conta ce, orice. Banii erau foarte ieftini dar oamenii

nu mai încercau să intre în posesia lor, ci să scape cât mai repede de ei. Dacă

exemplul hiperinflaţiei germane pare extrem, atunci să ne gândim la legea

Gresham, conform căreia moneda rea alungă de pe piaţă moneda bună.

Moneda rea este una care îşi pierde puterea de cumpărare datorită politicilor

monetare iresponsabile sau se devalorizează în raport de celelalte valute

datorită indicatorilor macroeconomici. Este ieftină, dar nu o mai vrea nimeni.

Toată lumea încearcă să îşi schimbe economiile în valutele puternice sau în

bunuri a căror valoare se conservă şi pot fi schimbate ulterior la noile preţuri

sau, pur şi simplu, prin troc. Deci, cererea agregată este egală cu cererea de

bani numai atât timp cât moneda naţională îşi poate exercita funcţia de

schimb, sau este acoperită de un etalon monetar, de tipul aurului. Altfel, este

pusă sub semnul întrebării însăşi panta descrescătoare a curbei cererii. Totuşi,

ceea ce este însă important pentru demersul ştiinţific este valabilitatea

acestor exemple la ambele niveluri, micro şi macroeconomic.

3.3 Oferta agregată şi oferta de bani

Oferta agregată reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor oferite la

anumite preţuri, la un moment dat. Pentru a putea aduna mere cu pere, se

calculează un echivalent monetar al acestora. Astfel, valoarea tuturor

bunurilor şi serviciilor vândute, poate fi considerată oferta agregată. Oferta de

monedă însă, mai este echivalentul ofertei agregate? În mod sigur da. Preţul

banilor este puterea lor de cumpărare, iar la preţ mare, oferta reacţionează

73

crescând. Ori dacă puterea de cumpărarea a monedei este mare, atunci

băncile, întâi cea de emisiune, apoi şi cele comerciale, au tot interesul să

“producă” cât mai multă, adică să ofere cât mai multe credite. Îşi permit,

deoarece puterea de cumpărare mare este, cel puţin pentru un timp, un

tampon antiinflaţionist şi, mai mult decât atât, este rentabil să fii creditor la

putere de cumpărare mare a monedei, şi debitor când moneda este slabă. Este

modelul echilibrului folosit de mainstream, în care diferenţele dintre oferta

agregată şi oferta individuală nu sunt semnificative.

74

În graficul anterior se poate observa că pe parcursul desfăşurării unei

crize economice produsul real poate creşte fără nici o creştere a preţurilor,

menită în mod normal să stimuleze oferta. Odată ce economia depăşeşte

recesiunea, relaţia pozitivă dintre ofertă şi preţ redevine valabilă. Însă, aşa

cum o demonstrează istoria economică recentă, produsul real poate creşte şi

atunci când preţurile scad. Criza economică demarată în august 2007 ar fi

început mai repede fără dezvoltarea exponenţială a BRIC (Brazilia, Rusia,

India, China), adică marile economii emergente. În special cele două din

urmă au fost lansate în anii 2000 într-o competiţie acerbă a creşterii

economice de două cifre. Acest lucru a dus la creşterea preţurilor la energie,

derivat din setea lor fabuloasă pentru hidrocarburi, dar, paradoxal, creşterea

preţurilor factorilor de producţie nu s-a răsfrânt şi asupra preţurilor finale de

vânzare a produselor lor, ba din contră. Volumele uriaşe de produse au

inundat pieţele, produse ieftine şi pentru că China, de exemplu, este

cunoscută pentru politica sa de subevaluare premeditată a monedei naţionale,

yuanul, în raport cu celelalte valute, în special dolar şi euro, pentru a părea

ieftine în ţările ce folosesc respectivele valute.

Nu există prin urmare nici un fundament pentru care produsul real să

nu crească şi în timpul unei deflaţii, de vreme ce produsul real nu depinde

doar de preţ, ci şi de marjele de profit.

3.4 Cererea, oferta şi ocuparea deplină

Pentru Keynes era clar că economia nu poate fi în echilibru decât sub

nivelul ocupării depline56, sau chiar la şomaj ridicat. Toate reprezentările

56 Keynes, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1978, p. 123

75

grafice cerere-ofertă reprezintă un punct de echilibru undeva între recesiune

şi ocupare deplină, cel puţin pe termen scurt, aşa cum se poate observa în

graficul următor.

76

Acest echilibru ridică totuşi o serioasă problemă: cum poate fi

acceptat echilibrul sub ocuparea deplină, ţinând cont că aceasta din urmă la

rândul ei, este un dezechilibru? Dacă ocuparea ar fi deplină, atunci orice

suplimentare a forţei de muncă nu s-ar mai putea face decât licitând salarii

din ce în ce mai mari pentru a-i determina pe oameni să îşi părăsească unele

locuri de muncă în favoarea altora. Apar premise inflaţioniste. Depinde din

ce perspectivă privesc responsabilii politicilor economice, respectiv de ce se

tem aceştia mai mult, de inflaţie sau de şomaj.

Și la nivel microeconomic se observă acelaşi lucru. Dacă statul

încearcă să facă chiriile accesibile pentru toţi, atunci chiriaşii nu vor mai

licita, iar proprietarii vor renunţa să mai închirieze…cel puţin oficial. Nevoia

de acoperiş deasupra capului este una dintre cele mai importante, aşa că

echilibrul pe care îl urmăreşte statul va crea evaziune fiscală şi piaţă neagră.

Un alt exemplu de funcţionare a raportului cerere-ofertă la nivel

macroeconomic este analiza inflaţiei la nivelul ocupării depline. Inflaţia apare

în momentul în care guvernul pierde legătura dintre emisiunea monetară şi un

etalon al acesteia, fie aur, fie sare sau orice altceva. Nu este deplasat să mai

fie întâlnite din când în când state care au inflaţii de până la 1000% pe an

chiar şi în zilele noastre. Cheltuielile guvernamentale şi relansarea economică

prin intermediul acestora este una dintre „cele mai keynesiste” principii ale

mainstream-ului. Comenzile ferme de stat dau de lucru oamenilor, dar pentru

unii economişti acest lucru nu sporeşte avuţia naţională, ci doar nivelul

preţurilor. Pe termen lung, capacitatea de producţie este depăşită de creşterea

mai rapidă a preţurilor, productivitatea neputând să crească la infinit,

indiferent de stimulentul material sau de cheltuielile masive făcute de stat.

După cum se observă şi în graficul următor, în urma comenzilor de stat

oamenii vor avea într-adevăr bani cu ce să cumpere şi vor creşte cererea, dar

oferta nu va putea creşte pe măsura preţurilor.

77

Revenirea teoriei ofertei în teoria macroeconomică şi revizuirea

abordării curbelor cerere-ofertă (AD-AS) s-a făcut cu integrarea variabilei

timp în respectivul raport. Astfel, s-a impus problema analizei stadiilor de

78

producţie, economistul austriac Friedrich von Hayek aducând cea mai mare

contribuţia în acest sens prin lucrarea sa Prices and production.

79

CAPITOLUL IV

RISCURILE ȘI DIFICULTĂȚILE COMPETIȚIEI

4.1 Idei şi antreprenori

Axioma competiţiei economice este aceea că antreprenorii îşi asumă

permanent riscuri. Însă diferenţa dintre ei şi restul oamenilor care îşi sumă

riscuri este că antreprenorii au o mare toleranţă la acestea. Dacă nu ar avea-o,

atunci ar renunţa să mai întreprindă ceva şi nivelul de trai şi gradul de

satisfacere al nevoilor oamenilor ar avea de suferit. Am fi cu toţii mai săraci.

Dacă nu ar fi riscant ceea ce întreprind, atunci toată lumea ar face acel lucru

şi marja de profit ar dispărea.

În condiţii normale, atât antreprenorii, cât şi managerii obişnuiţi se

comportă bine sub presiune, numai că antreprenorii judecă mai bine şi iau

cele mai bune decizii. Totuşi, această expunere a lor poate avea şi consecinţe

mai puţin plăcute. Antreprenorii obişnuiesc să vorbească despre companiile

sau despre afacerile lor ca despre proprii lor copii. Această implicare

exacerbează uneori planul logic raţional şi atunci când au probleme

antreprenorii evită recunoaşterea propriului eşec. acest lucru înseamnă că

meritocraţia va ieşi din ecuaţie. Sunt banii lor, ideile lor, doar managementul

lasă de dorit. O soluţie ar fi delegarea responsabilităţilor, dar unii

antreprenori nu sunt dispuşi nici la această mică concesie şi se scufundă odată

cu corabia.

Puterea antreprenorilor stă în ideile lor. Despre idei, Victor Hugo

spunea că „ poţi să rezişti unei invazii armate, dar nu poţi rezista unei idei

căreia i-a venit vremea”. Ideile antreprenorilor şi revoluţia informatică a

schimbat lumea la propriu, grăbind chiar prăbuşirea comunismului. În faţa

80

revoluţiei informatice, structura forţei de muncă bazată pe muncitori

proveniţi din ţărani, neinteresaţi de libertatea presei pentru că mulţi

învăţaseră să scrie şi să citească mai târziu, şi-a dovedit limitele.

Industrializarea forţată prin intermediul căreia satele erau strămutate la oraş,

cu oamenii înghesuiţi în blocuri şi o infrastructură incapabilă să le asigure

transport, hrană sau încălzire, presupunea încurajarea muncii brute şi a

fruntaşilor stahanovişti în detrimentul inginerilor, dar în special al

matematicienilor şi al absolvenţilor de cibernetică. Aceştia erau promotorii

informaticii, o ştiinţă ocultă pentru regimul comunist şi periculoasă în acelaşi

timp, ca orice lucru incontrolabil de nomenclatura comunistă. Incapacitatea

comunismului de a răspunde ştiinţific la provocarea informatică a fost

originea colapsului economic, pus oficial pe seama cheltuielilor militare.

81

Procesul de producţie a implicat pentru economişti întotdeauna o

creative destruction, prin care un bun lua parte la formarea produsului finit

pierzându-şi identitatea, deci încetând să mai existe. De unde şi termenul de

distrugere creativă. Ideile permit antreprenorilor să facă un pas pentru a se

desprinde de acest atribut discutabil al creaţiei. Datorită ideilor lor originale

care schimbă lumea, creative destruction este acum înlocuit de creative

creation. În Statele Unite, de exemplu, există două mari centre de creative

creation: Wall Street pe coasta de est şi Silicon Valley pe coasta de vest. De

fapt sunt motoarele principale ale unora dintre cele mai reprezentative oraşe

pentru economia americană, New York şi San Francisco. Cele două mari

centre sunt atât de “creative” încât companii de IT precum The Indus

Entrepreneurs, la fel de mari şi de puternice precum Infosys sau Wipro,

mândria IT-ului Indiei, au fost fondate la începutul anilor 1990 în Silicon

Valley, apoi întoarse acasă, unde nu aveau un mediu economic stabil să se

înfiinţeze.

Antreprenorii cresc idei până la vârsta inovaţiei. După soluţiile pe

care ei le găsesc la problemele economice, activitatea antreprenorială poate

fi:

- replicativă

- inovativă

Antreprenorii replicativi sunt de tipul celor japonezi. Nu au inventat ei

muzica, nici pick-up-ul, nici casetofonul stereo, dar au inventat walkman-ul,

până să apară iPod-ul. Antreprenorii inovativi nu sunt cei care descoperă

forarea, ci petrolul, dând naştere la alte industrii, revoluţionând istoria

mijloacelor de locomoţie. Antreprenorii inovativi sunt mai apreciaţi decât cei

replicativi pentru că:

- îşi asumă riscuri mai mari

82

- înregistrează marje de profit mai mari

- suportă cheltuieli mai mari

- oferă mai multe locuri de muncă

Există mai multe mituri cu privire la aceşti antreprenori:

- antreprenoriatul înfloreşte numai în concertat, în cuiburi

antreprenoriale, clustere. Un timp s-a crezut că antreprenorii sunt

oameni izolaţi şi egoişti, că vor să ţină totul pentru ei, motiv

pentru care se şi îmbogăţesc. Nimic mai neadevărat. Nici un

antreprenor nu poate deveni om de afaceri de succes dacă le face

pe toate de u nul singur. Are aşadar nevoie să delege atribuţiile şi

să socializeze. Faptul că antreprenoriatul înfloreşte în clustere este

şi nu este adevărat. Pe de o parte este normal să fie acceptat faptul

că există zone în care valorile morale, mediu de afaceri, legislaţia,

tradiţiile, capitalul străin, calificarea forţei de muncă sunt în

favoarea dezvoltării economice. Aşa a fost dintotdeauna, şi aşa va

fi mereu. Dar dacă numim cuib insula Manhattan sau New York-

ul, atunci e mai mult decât un cluster. Toată coasta de este a

Statelor Unite e un cluster favorabil dezvoltării economice. Marile

centre financiare, New York, Londra, Hong Kong, Tokio etc. nu

sunt mari de ieri, ci au fost de când oamenii au folosit pentru

prima dată noţiunea de centru financiar.

- antreprenorii sunt tineri. Nu neapărat. Harland Sanders a dat

lovitura cu KFC la vârsta de 65 de ani. În Statele Unite, de

exemplu, numărul antreprenorilor din industria IT cu vârsta de

peste 50 de ani este de două ori mai mare decât numărul

antreprenorilor mai tineri de 25 de ani.

- antreprenoriatul se sprijină doar pe venture capital. Venture

capital se traduce în limba română prin capital de risc. Este vreun

83

capital investit într-o afacere nesupus riscului? Venture este

derivat din adventure. Aventurile, sau mai precis acţiunea de a

(se) aventura, desemnează ceva riscant. Numai că fără spiritul de

aventură nu s-ar mai fi descoperit America, iar dacă Thomas

Edison nu era genul de copil care să dea foc laboratorului de

chimie, nu am mai fi avut becul electric în secolul XIX, ci poate în

XX, sau chiar mai târziu. Ideea preconcepută ce venture capital e

un capital cu destinaţie mai riscantă decât alta, este exact ca şi

binecunoscutul sfat cu care începe fiecare carte despre piaţa de

capital: la bursă trebuie să fie investiţi numai banii de care ne

putem lipsi, sau pe care îi putem pierde fără a ne afecta viaţa de zi

cu zi. Și o afacere cu gogoşi e la fel de riscantă, şi o franciză

oarecare la fel. În orice afacere trebuie să fie investiţi banii

dispensabili, nu doar la bursă. Diferenţa este că oamenii nu se simt

săraci când au stocuri de care nu mai scapă, ci doar când pierd

monedă. Caracterul de venture al capitalului înseamnă că cineva

împarte riscul cu antreprenorul. Venture capital reprezintă acele

sume de bani pe care oamenii le investesc în ideile antreprenorilor,

aşa cum ar cumpăra acţiuni la o companie oarecare. De ce preferă

totuşi să dea bani în acest fel, în loc să cumpere acţiuni, nu este

greu de înţeles. Pe lîngă bani, venture capital înseamnă şi know-

how şi asistenţă şi consiliere, pentru că investitorii sunt la fel de

interesaţi ca şi antreprenorii ca treaba să meargă bine. O companie

listată pe bursă nu le-ar permite să intervină în deciziile consiliului

de administraţie. Este adevărat că venture capital are ca destinaţie

ramuri high tech ale industriei, precum biotehnologie, hardware-

software şi semiconductori, telecomunicaţii. Sunt domenii de tip

vârf de lance, cu marje mari de profit. Insă banii nu vin numai sub

84

forma venture capital, sau join venture capital ( investitorii vor şi

drepturi proporţionale cu capitalul investit) ci sub forma celor 3

F : friends-family-fools.

- puterea antreprenorilor e dată de caracterul revoluţionar al

produsului lor. Cei mau mulţi antreprenori se concentrează pe

proces, nu pe produs. McDonald’s face un lucru firesc şi vechi de

când lumea, oferă oamenilor de mâncare. Revoluţionar a fost însă

modul cum s-a gândit să facă acest lucru.

- antreprenorii nu pot pune bazele unor companii mari. Dacă

Microsoft nu e companie mare, atunci aşa este.

O inovaţie este ceva diferit faţă de o invenţie sau de o tehnologie

nouă. Colonelul Edwin Drake, cel care a forat în 1859 prima dată pentru

petrol în Titusville, Pennsylvania, nu inventase nimic. Chinezii forau de

secole după sare. Dar descoperirea petrolului a schimbat conceptul de

transport şi a promovat maşina şi, odată cu ea, o nouă industrie şi un mod de

viaţă. Conform OECD, inovaţiile sunt “ noile produse, procese de afaceri şi

schimbări organizaţionale care creează bogăţie şi bunăstare socială”. Richard

Lyons, chief learning officer la Goldman Sachs, obişnuia să spună că “

inovaţiile sunt idei noi (fresh thinking) care creează valoare”.

Cheltuielile mari de R&D nu mai sunt rentabile, iar imaginea

oamenilor în halate albe în laboratoare de cercetare, nu mai este la modă.

85

4.2 Quantitative economics vs. calitative economics

Riscurile pe care şi le asumă agenţii economici din mediul economic

privat sunt esenţiale pentru modul în care banii influenţează preţurile. Despre

acest lucru economistul Richard Cantillon spunea “ A văzut bine că

abundenţa banilor scumpeşte totul, dar nu a analizat cum se întâmplă asta.

Marea dificultate a acestei analize constă în a descoperi pe ce cale şi în ce

măsură înmulţirea banilor creşte preţurile bunurilor”57. Banii influenţează atât

volumul cât şi direcţia producţiei. Acest lucru a fost evident după primul

război mondial, când lipsa creşterii economice şi mai apoi Marea depresiune

57 Cantillon, R., Essai sur la nature de commerce en general, citat în Hayek, F., Prices and productions, Augustus M. Kelley Publishers, New York, 1968, p. 26

86

au fost considerate dezechilibre cauzate de lipsa banilor, datorită rarităţii

aurului. Este momentul în care începe a fi folosită teoria cantitativă a

monedei a lui Irving Fisher, MV=PY. După Marea depresiune trecerea de la

quantitative economics la calitative economics a fost mediată de

antreprenoriat. Numai că dacă se doreşte să se urmărească legătura dintre

agregatele monetare şi producţie se ajunge la schema următoare:

Acest lucru demonstrează însă că teoria banilor este în urma teoriei

economice. De fapt, aşa cum afirma Friedrich von Hayek58, agregatele nu pot

acţiona unul asupra altuia şi nici nu se pot forma conexiuni între ele, aşa cum

se întâmplă între fenomenele individuale cu preţurile unitare. Cu alte cuvinte,

considera Hayek, citându-l pe R.G. Hawtrey59 „nu se pot identifica tendinţe

care afectează toate preţurile în mod egal, sau în aceeaşi măsură, imparţial, în

acelaşi timp şi în aceeaşi direcţie”. Dar pentru că în general se presupune că

schimbările în cantitate de monedă influenţează numai nivelul general al

preţurilor , şi că preţurile relative se schimbă doar accidental, sub influenţa

58 Hayek, F., Prices and productions, Augustus M. Kelley Publishers, New York, 1968, p. 86 59 Idem, p.92

87

unor factori perturbatori, schimbările preţurilor relative nu fac parte din

explicaţia modificării nivelului preţului.

Ipoteza conform căreia preţurile modifică producţia este greşită, după

părerea lui Hayek60. Trebuie analizat care este efectul preţului pentru fiecare

stadiu de producţie în parte, pentru ca antreprenorii să poată decide dacă

renunţă la întreaga producţie unui bun sau pur şi simplu externalizează

anumite stadii de producţie. De obicei nu se explică acest lucru, ci se face

apel la statistici care arată că, în general, există corelaţii între creşterea

generală a preţurilor şi producţia totală. Mai precis, anticiparea vânzării la un

preţ ridicat va impulsiona creşterea producţiei , pe când temerea că preţul de

vânzare nu va acoperi nici măcar costul de producţie, o va scădea. Cu alte

cuvinte, nu contează decât comparaţia dintre nivelul preţului de vânzare faţă

de costul de producţie.

În concluzie, conform acestui raţionament decupat din mainstream,

rezultă că schimburile în preţurile relative şi în producţie depind de

schimbările de preţ în general, iar banii afectează preţurile individuale numai

prin modalităţile prin care afectează şi nivelul general al preţurilor. Acest

lucru este însă posibil doar pentru faptul că raţionamentul se bazează pe trei

ipoteze eronate:

- banii acţionează asupra producţiei şi asupra preţurilor numai dacă

nivelul general al preţurilor se schimbă; (de aceea producţia şi preţurile nu

trebuie să fie afectate de bani)

- creşterea preţurilor tinde să ducă la creşterea producţiei, iar scăderea

preţurilor la scăderea producţiei

- teoria cantitativă a banilor nu este nimic altceva decât felul în care

este determinată valoarea banilor.

60 Idem, p.97

88

Toate aceste ipoteze eronate, dar în special ultima, au fost folosite pe

baza faptului că influenţa banilor poate fi neglijată, atât timp cât puterea de

cumpărare a banilor este stabilă. Însă cât de stabilă poate fi aceasta, sau, mai

precis, cât timp rezistă statul să nu intervină asupra ei? Iată de pildă cum

duceau banii la creşterea preţurilor pe vremea etalonului-aur:

1. se descoperă aur

2. cresc veniturile celor care îl exploatează

3. cu aceste venituri mai mari, creşte cererea de bunuri şi preţul

acestora

4. cresc veniturile vânzătorilor

5. creşte cererea altor bunuri şi preţul acestora

6. şamd

Rezultă că o creştere a cantităţii de monedă este benefică doar pentru

primii beneficiari ai acesteia. Pentru ultimii nu mai are nici un efect, sau cel

puţin nici unul pozitiv. Acelaşi lucru a fost afirmat şi de către David Hume:

“Numai în acest interval intermediar, între achiziţionarea banilor şi creşterea

preţurilor, creşterea cantităţii de aur şi argint este favorabilă industriei”61.

Preţurile relative sunt importante pentru că arată până la ce punct

poate fi extinsă producţia pentru un bun, şi până la ce punct poate fi

satisfăcută cererea pentru acel bun satisfăcută. Descoperirea cauzelor pentru

anumite nevoi, şi ale nevoilor unor anumiţi consumatori, pentru a fi

satisfăcute mai bine decât altele, este obiectivul final al concurenţei.

61 Hume, D., Eseuri politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

89

4.3 Aspecte controversate asupra necesităţii existenţei unei politici

în domeniul concurenţei

În spatele formulării „funcţionare corespunzătoare a pieţei” se

ascund concepţiile diferitelor şcoli de gândire oferind perspective diferite

asupra dezirabilităţii şi abordărilor tehnice ale unei politici în domeniul

concurenţei. Cei mai mulţi economişti sunt de acord că funcţionarea

corespunzătoare a pieţei se referă la efectele sale asupra alocării resurselor,

determinând cel mai înalt nivel de bunăstare economică. Pieţele pot face

acest lucru dacă sunt caracterizate de concurenţă.62 Astfel, „scopul

fundamental al politicii în domeniul concurenţei este acela de a promova şi

menţine un proces de concurenţă efectivă, pentru realizarea unei alocări mai

eficiente a resurselor”.63

Dincolo de acest principiu acceptat pe larg, există aspecte

controversate în privinţa politicii concurenţei, existând argumente pentru o

politică relaxată, care se supune şi lasă ultimul cuvânt legilor pieţei, dar şi

pentru o politică concurenţială riguroasă, văzută de unii economişti ca fiind

de natură intervenţionistă.

Literatura de tip „laissez-faire” afirmă că dinamica tehnologiei,

inovarea produsului, noile intrări, precum şi erodarea eficienţei firmelor

dominante, atunci când pe piaţă se manifestă concurenţa, fac imposibilă

existenţa pe termen lung a monopolurilor şi cartelurilor. În perspectiva

reprezentanţilor „laissez-faire”, concurenţa lăsată liberă să se manifeste pe

piaţă generează rezultate superioare celor generate de politicile birocraţilor.

Consecinţa ar fi că politica împotriva puterii de piaţă este indezirabilă, cu

62

Pelkmans, J., Integrare Europeană. Metode şi analiză economică, Institutul European din România, 2003, p. 224-245 63 Idem

90

excepţia unor cazuri extreme.64 O astfel de concluzie nu este general

acceptată deoarece dovezile empirice sunt ambigue şi evoluţia în timp a

concurenţei este imprevizibilă. Evoluţia concurenţei tinde să nu fie ghidată de

restrângerea selectivă a puterii de piaţă, ci de alţi determinanţi cum ar fi noile

tehnologii sau inovaţii.

Este cunoscut faptul că politica în domeniul concurenţei este ghidată

de filozofii politice, frecvent combinate cu argumente economice. În UE

joacă un anumit rol şi obiectivele neeconomice.

Din perspectivă intervenţionistă, costurile unei alocări inadecvate

sunt în general comparate cu beneficiile politice sau sociale ale

intervenţionismului. Un exemplu în acest sens este cel al exceptărilor

deliberate de la politica concurenţei pentru promovarea campionilor europeni

suficient de puternici pentru a concura la nivel mondial. Un alt exemplu este

cel al cartelurilor de criză, facilitarea ajustării şi restructurării pentru scăderea

capacităţii sectoriale, prin acceptarea reducerii coordonate a capacităţii între

concurenţi. Observăm că politica în domeniul concurenţei riscă să devină o

politică industrială intervenţionistă65.

Justificarea economică a acestor abordări este de multe ori incoerentă:

de cele mai multe ori argumentele în cartelurile de criză sunt de natură

socială, iar în cazul giganţilor au caracter naţionalist. Odată cu procesul de

integrare a pieţelor, astfel de opinii intervenţioniste nu au mai avut aceeaşi

frecvenţă, dar nici nu au dispărut.

În contradicţie cu filozofia laissez-faire şi cea intervenţionistă, există o a treia

abordare care sprijină concurenţa în sine.

Din perspectivă liberal-democratică, argumentele cu privire la

virtuţile unei economii de piaţă sunt îmbinate cu valori politice, cum ar fi

64 Idem 65 Ibidem, p.224

91

libertatea în societate şi democraţia. Concentrările economice sunt

considerate antidemocratice atunci când influenţa lor este utilizată, prin

modalităţi politice subtile pentru a obţine privilegii speciale sau

protecţionism.66 Legea concurenţei din Germania, precum şi poziţia UE

(conform căreia sprijinirea indirectă a IMM-urilor contribuie la întreţinerea

procesului concurenţial67) reflectă acest tip de filozofie.

La fel ca şi un control riguros asupra cartelurilor, fuziunilor cu efecte

anti-competitive sau abuzului de putere dominantă, legea germană interzice

abuzul de dependenţă al unei firme faţă de alta. Exploatarea unui poziţii bune

deţinută de o marcă, a dificultăţilor financiare ale unui furnizor sau

distribuitor, ori a angajamentului pe termen lung sau a puterii de cumpărare

este în mod explicit interzisă68. Legea concurenţei din Franţa a fost

modificată în 1986 pentru a permite acţiunea legală împotriva abuzului de

dependenţă69.

4.3.1. Înţelegerile anticoncurenţiale Articolul 81 alin. (1) din Tratatul CE interzice:

a) orice înţelegeri între întreprinderi;

b) orice înţelegeri ale asociaţiilor de întreprinderi;

c) orice practici concertate, care:

1) pot aduce atingere comerţului dintre statele membre;

2) au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea

concurenţei în interiorul pieţei comune.

Asemenea acorduri sau decizii sunt nule de drept70. Interdicţia

vizează practicile/comportamentele descrise la art. 81 alin.(1) din Tratatul

66 Ibidem, p.225 67 Fishwick, F., Making Sense of Competition Policy, Cranfield University, 1993, p.93 68

Idem, p. 25-26 69 Idem 70 Vezi Manolache, O., Drept comunitar, ediţia a IV-a revizuită şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

92

CE, indiferent de caracter (public sau secret) ori de formă (scrisă sau

verbală).

Regula: Înţelegerile, deciziile şi practicile concertate care afectează

concurenţa pe piaţa internă şi care pot afecta comerţul dintre statele membre

sunt interzise.

Excepţia: Interdicţia prevăzută de Tratatul CE nu se aplică

practicilor/ comportamentelor care îndeplinesc următoarele condiţii

(enumerate în art. 81 alin. 3 din Tratatul CE): contribuie la îmbunătăţirea

producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau

economic, asigurând consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat

de părţi şi:

nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt

indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

nu dau întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa

de pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză.

Exceptarea operează în mod automat, din momentul îndeplinirii

condiţiilor, fără a fi necesară obţinerea unei autorizări prealabile.

Exceptările pot fi:

individuale, pentru o singură înţelegere, decizie sau practică

concertată;

pe categorii, pentru înţelegerile, deciziile sau practicile

concertate care îndeplinesc condiţiile cuprinse în regulamente

speciale adoptate de Comisia Europeană (spre ex.

Regulamentul privind aplicarea art.81 alin.(3) unor categorii

de acorduri de cercetare - dezvoltare).

Responsabilitatea dovedirii unei practici anticoncurenţiale revine

autorităţii sau părţii care invocă respectiva încălcare a regulilor. Părţile

implicate într-o practică anticoncurenţială se pot apăra prin invocarea

93

îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de exceptare. În acest caz, sarcina

probei revine părţii care invocă o asemenea apărare.

În continuare sunt enumerate câteva exemple de

practici/comportamente care pot constitui încălcări ale art. 81 alin. (1) din

Tratatul CE:

� fixarea concertată a preţurilor, a discount - urilor sau a oricăror

elemente ale preţului;

� împărţirea pieţelor între concurenţi, prin alocarea clienţilor, a

categoriilor de produse/servicii sau a teritoriilor;

� acordurile cu privire la nivelul investiţiilor sau la cotele de producţie;

� negocierile în comun, vânzarea sau cumpărarea în comun;

� boicotul comun;

� participarea la licitaţii cu oferte trucate71.

În ultimii ani, o importanţă deosebită revine cartelurilor. Majoritatea

au fost depistate de către Comisia Europeană după ce un membru al acestora

a mărturisit şi a solicitat clemenţă. „Politica de clemenţă” încurajează firmele

să prezinte Comisiei Europene dovezi privind existenţa cartelurilor, obţinute

chiar din interiorul unei asemenea grupări. O companie, membră a unui

cartel, care furnizează prima dovezi privind existenţa cartelului respectiv, nu

va fi amendată. Rezultatul este destabilizarea cartelului. Această politică s-a

bucurat de foarte mare succes începând cu momentul introducerii ei în UE.

Pe de altă parte, Comisia Europeană continuă cu succes propriile

investigaţii pentru depistarea cartelurilor. Anual, au fost impuse amenzi

totalizând între 0,5 şi 1 miliard de euro în cazul existenţei unor carteluri.

Aceste amenzi intră în bugetul comunitar, contribuind la finanţarea UE şi, în

final, la economisirea banilor contribuabililor.

71 www.competition.ro

94

Un aspect, poate, mai important îl constituie faptul că riscul amenzilor

mari descurajează firmele să înfiinţeze sau să-şi continue participarea în

carteluri72.

Exemple de încălcare a prevederilor art. 81

Exemplul nr. 1: cazul VOLKSWAGED

Comisia a aplicat firmei Volkswagen A.G. în anul 1998 o amendă de

90 de milioane de euro pentru că interzisese distribuitorilor săi din Italia să

onoreze comenzi de la clienţi germani sau austrieci, atraşi de preţurile mai

scăzute din Italia. Este ilegal ca fabricanţii de automobile să-şi descurajeze

distribuitorii să vândă unor clienţi rezidenţi în alte state membre UE. Comisia

Europeană publică la fiecare şase luni o analiză a preţurilor nete la

automobile în fiecare din statele membre UE pentru a-i ajuta pe consumatori

să identifice ţara în care automobilul pe care ar vrea să-l cumpere are preţul

cel mai mic73.

Astfel, Volkswagen AG, împreună cu filialele Audi AG şi

Autogerma au comis infracţiunea prevăzută în Art.81/1, convenind cu firme

italiene, concesionare ale reţelei de distribuţie, încheierea unui acord prin

care se urmărea interzicerea vânzărilor către cumpărători dintr-un alt stat

membru74.

Exemplul nr. 2: cazul cartelurilor din domeniul vitaminelor

În anul 2001, Comisia Europeană a amendat opt companii (printre

care Hoffman-La Roche) pentru participarea lor la carteluri destinate a

elimina concurenţa în sectorul vitaminelor. Vitaminele sunt folosite într-o

mare varietate de produse ca, de exemplu, cereale pentru micul dejun, 72

Comisia Europeană, Politica UE în domeniul concurenţei şi consumatorul, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, 2005, p.4 73 Idem, p.7 74 Vezi Seria Micromonografii - Politici Europene: Politica în domeniul concurenţei, lucrare elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală în afaceri europene şi managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu Human Dynamics în anul 2003

95

biscuiţi, băuturi, hrană pentru animale, produse farmaceutice şi cosmetice.

Acest lucru s-a reflectat în amenda aplicată, de peste 800 milioane de euro.

Timp de aproape 10 ani, companiile respective au putut practica preţuri mai

mari decât în situaţia în care ar fi existat o concurenţă reală între ele,

prejudiciind astfel consumatorii şi realizând profituri ilicite75. Hoffman-La

Roche şi BASF au primit cele mai mari amenzi, ca urmare a faptului că au

acţionat ca agenţi şi reprezentanţi ai producătorilor europeni la întâlnirile şi

negocierile din Japonia şi Orientul Îndepărtat. Comisia Europeană a ajuns la

concluzia că existenţa simultană a înţelegerilor concertate cu privire la

diferitele tipuri de vitamine nu a fost o apariţie spontană sau întâmplătoare, ci

concepută şi dezvoltată de anumite persoane de la cele mai înalte niveluri de

conducere ale companiilor implicate76.

Exemplul nr. 3: cazul jocurilor video

Între 1991 şi 1998, Nintendo, producătorul japonez de jocuri video, şi

şapte dintre distribuitorii săi oficiali din Europa au conlucrat pentru a menţine

diferenţe de preţ artificial de mari între ţările din UE. Fiecare distribuitor era

obligat să împiedice exporturile de pe teritoriul ţării sale către un alt stat prin

canale de distribuţie neoficiale (aşa-numitul comerţ paralel). Sub conducerea

Nintendo, companiile au colaborat intens pentru a depista sursa oricăror

asemenea exporturi. Comercianţii care permiteau aceste exporturi erau

penalizaţi prin acordarea unor cantităţi mai mici de produse sau printr-un

boicot total. Ca urmare, preţurile pentru consolele de joc şi pentru jocuri

difereau foarte mult de la o ţară a Uniunii Europene la alta, fiind cu 65% mai

ieftine în Marea Britanie decât în Germania şi Ţările de Jos. Comisia

75

Comisia Europeană, Politica UE în domeniul concurenţei şi consumatorul, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, 2005, p.4 76 Popescu, A., Cartelul „Vitamina SRL”, Competition’s Review, Piaţa medicamentelor, februarie 2007, p.13-15

96

Europeană a aplicat firmei Nintendo şi distribuitorilor săi o amendă de 168

milioane euro77.

4.3.2. Abuzul de poziţie dominantă Abuzul de poziţie dominantă este tratat de Articolul 82 din Tratatul

CE. 78

Art. 82 din Tratatul CE interzice folosirea în mod abuziv, de către una

sau mai multe întreprinderi, a poziţiei dominante deţinute pe piaţa internă sau

pe o parte semnificativă a acesteia, în măsura în care poate fi afectat comerţul

dintre statele membre.

Pentru a se stabili dacă o întreprindere deţine poziţie dominantă pe

piaţă trebuie să se aprecieze dacă respectiva întreprindere îşi permite să se

manifeste pe piaţă în mod independent, fără a ţine cont de reacţiile

concurenţilor, furnizorilor sau clienţilor săi. O astfel de întreprindere poate

folosi poziţia deţinută pentru a-şi scoate concurenţii de pe piaţă, pentru a

împiedica accesul unor noi concurenţi pe piaţă sau pentru a-şi exploata

clienţii sau furnizorii79.

Exemple de posibile manifestări abuzive:

� impunerea unor preţuri sau condiţii excesive ori discriminatorii;

� limitarea producţiei sau a dezvoltării tehnologice,

� refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau clienţi;

� vânzarea legată etc.

Regula 80: Comportamentele unilaterale care încalcă art. 82 din

Tratatul CE sunt interzise. Simpla deţinere a unei poziţii dominante nu este

interzisă, ci doar folosirea abuzivă a unei asemenea poziţii.

77 Comisia Europeană, Politica UE în domeniul concurenţei şi consumatorul, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, 2005, p. 6 78 Vezi Căpăţână, O., Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 79 Idem 80 Idem

97

Excepţii: În cazul abuzului de poziţie dominantă, nu este posibilă o

apărare bazată pe eficienţă, ca cea permisă în cazul înţelegerilor.

Responsabilitatea dovedirii unui abuz de poziţie dominantă revine autorităţii

sau părţii care invocă respectiva încălcare a regulilor.

Exemple de încălcare a prevederilor art. 82

Exemplul nr. 1: cazul Michelin

În 2001, Comisia Europeană a amendat producătorul francez de

pneuri Michelin cu 20 milioane euro pentru că a abuzat de poziţia sa

dominantă pe piaţa franceză a pneurilor de schimb pentru vehiculele de mare

tonaj, pe aproape întreaga perioadă a anilor ‘90. Michelin fabrica peste 50%

din pneurile de schimb noi pentru vehiculele de mare tonaj şi un procent şi

mai mare de pneuri recondiţionate. Nici unul din concurenţii săi nu avea

dimensiuni comparabile, aşa încât era greu pentru distribuitori să evite să

lucreze cu Michelin. Michelin folosea un sistem de rabaturi şi prime care îi

făcea pe distribuitori dependenţi de pneurile sale şi îi împiedica să-şi aleagă

în mod liber furnizorii81.

În vara anului 2008, aceeaşi firmă, Michelin, era suspectată de

autorităţile franceze că a abuzat de poziţia sa pe piaţă, cazul fiind înaintat de

ministrul Economiei spre analiză Consiliului Concurenţei. Suspiciunea a

pornit de la faptul relatat în presa franceză, conform căreia Michelin şi-a

informat distribuitorii, la sfârşitul anului 2007, că va refuza unele avantaje

comerciale firmelor care au legături directe sau indirecte cu un producător de

anvelope concurent. Potrivit Le Figaro, Vulco, distribuitor de cauciucuri care

are contracte şi cu producătorul american pneuri Goodyear, a depus o

81 Comisia Europeană, Politica UE în domeniul concurenţei şi consumatorul, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, 2005, p. 8

98

plângere unei autorităţi de control din subordinea Ministerului de Finanţe

francez.82

Exemplul nr. 2: cazul Microsoft

În 2004, Comisia Europeană a amendat Microsoft cu suma de 497

milioane dolari pentru că a abuzat, între 1998 şi 2004, de poziţia sa

dominantă pe piaţa sistemelor de operare pentru calculatoarele personale

(PC). Sistemul de operare Windows al companiei Microsoft deţine o cotă de

cuprinsă între 90% şi 95% din piaţă83. Este vorba despre un caz complex care

abordează două comportamente abuzive simultane: refuzul de ofertă şi

cuplarea tehnologică şi comercială pe piaţa comunicaţiilor.

S-a constatat că Microsoft:

� nu a oferit informaţii care să permită software-ului de server

produs de concurenţă să „discute” în mod corespunzător cu PC-

urile ce foloseau sistemul Windows, împiedicându-şi astfel rivalii

să concureze în condiţii de egalitate pe piaţă;

� a condiţionat cumpărarea Windows de achiziţionarea simultană a

produsului Windows Media Player, realizat tot de Microsoft.

Astfel, practic toate PC-urile au fost echipate cu Windows Media

Player, fapt ce a afectat concurenţa prin dirijarea artificială a

furnizorilor de conţinut şi dezvoltătorilor de aplicaţii către

platforma Windows pentru media.84

82 www.mediafax.ro 83 Gavrilă, I., Gavrilă, T., Popescu, A., Mediul concurenţial şi politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 207-210 84 Comisia Europeană, Politica UE în domeniul concurenţei şi consumatorul, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, 2005, p. 7

99

Microsoft a făcut apel împotriva acestei decizii la Tribunalul

European de Primă Instanţă în decembrie 2005, unde i s-a confirmat

corectitudinea deciziei luate de Comisie.85

Din punct de vedere legal, cazul soluţionat în 2004 este cel mai

important de până acum la nivelul UE, întrucât soluţionarea acestuia a creat

un precedent. În acest caz au fost implicate trei pieţe relevante:

� piaţa sistemelor de operare PC;

� piaţa sistemelor de operare ale serverelor pentru grupuri de

activitate;

� piaţa media-player-elor86.

Barierele de intrare pe aceste pieţe sunt ridicate, ca urmare a existenţei

unui efect de reţea destul de puternic.

Este important de observat faptul că în acest caz a fost semnalat un

posibil conflict între legea concurenţei şi drepturile de proprietate

intelectuală. Garantarea dreptului de proprietate intelectuală obligă

autoritatea concurenţei să se abţină de la constrângerea ex-post a firmelor în

ceea ce priveşte refuzul de livrare/contractare. Reprezentanţii Microsoft au

ridicat problema unui potenţial conflict legal între obligaţiile internaţionale

ale UE conform regulilor OMC şi asigurarea concurenţei la nivel european.87

Problema principală se referă la faptul că măsura respectivă ar putea constitui

protejarea internaţională a drepturilor de proprietate tocmai în ideea susţinerii

inovaţiei.

Măsurile luate în soluţionarea cazului s-au axat pe:

85 Gavrilă, I., Gavrilă, T., Popescu, A., Mediul concurenţial şi politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 207-210 86 Idem, p.209 87 Idem, p.213

100

� Remedii: obligaţia de livrare a informaţiilor privind

interoperabilitatea şi decuplarea atât tehnologică, dar şi

comercială a WMP de SO Windows.

� Sistemul de monitorizare pentru asigurarea respectării deciziei

presupune existenţa unui agent de monitorizare independent, ales

şi plătit de compania Microsoft, dar care raportează Comisiei,

având obligaţia de a constata modul în care firma îşi îndeplineşte

obligaţiile privind remediile pentru restabilirea concurenţei pe

pieţele afectate.

� Amenda a fost de 497 milioane de dolari, sumă care la data

respectivă reprezenta 1.62% din cifra de afaceri mondială a

companiei.88

Aceasta nu a fost prima situaţie în care firma a încălcat legea

concurenţei. Un prim caz în care Microsoft s-a făcut vinovată de restricţii

verticale datează din 1994, referindu-se la licenţierea de către Microsoft a

sistemului de operare MS-DOS.89

De asemenea, în anul 2000, judecătorul Thomas Penfield Jackson a

găsit aceeaşi companie vinovată de încălcarea legilor americane antitrust. În

acea perioadă Sun Microsystem crease limbajul Java, care ar fi permis

programatorilor să dezvolte aplicaţii ce puteau funcţiona nu numai în

sistemul de operare Windows de la Microsoft, ci şi în alte sisteme de operare.

Unul din motivele pentru care sistemul de operare Microsoft domina era că

rivali săi debutaseră cu un dezavantaj însemnat: niciuna din aplicaţiile

disponibile nu putea funcţiona în sistemele lor de operare. Acţiunea Java ar fi

schimbat acest aspect. Microsoft s-a temut de asemenea, că Netscape ar

putea servi drept platformă prin intermediul căreia, concurenţa în domeniul

88 Gavrilă, I., Gavrilă, T., Popescu, A., Mediul concurenţial şi politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 207-210 89 Idem, p.207

101

sistemelor de operare putea fi intensificată. Microsoft şi-a creat propriul

browser, Internet Explorer pe care l-a oferit gratis la cumpărarea sistemului

de operare Windows.90

Departamentul de Justiţie a propus împărţirea în două a companiei

Microsoft: o parte trebuia să se axeze pe aplicaţii, iar cealaltă pe sistemul de

operare. Speranţa era ca ulterior Microsoft Word să poată fi făcut să

funcţioneze în sisteme alternative de operare, precum Linux, şi dacă acest

lucru se realiza, cererea pentru sistemele de operare alternative ar fi crescut.

4.3.3. Concentrările economice Principala reglementare comunitară în materie de concentrări

economice este Regulamentul Consiliului (CE) nr.139/2004 privind controlul

concentrărilor între întreprinderi.

Concentrările economice care îndeplinesc anumite criterii sunt considerate

concentrări economice de „dimensiuni comunitare” şi trebuie să fie autorizate

ex-ante de către Comisia Europeană.

O operaţiune de concentrare economică are „dimensiune

comunitară” dacă 91:

� cifra totală de afaceri combinată, realizată la nivel mondial de toate

întreprinderile implicate, depăşeşte 5 000 milioane euro;

� cifra totală de afaceri realizată în mod individual în Comunitate de cel

puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 250 milioane euro,

cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate

realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel

comunitar într-unul şi acelaşi stat membru.

90 Stiglitz, J., Walsh, C., Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p.266-268 91 Vezi Căpăţână, O., Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

102

Operaţiunea de concentrare economică, care nu atinge pragurile

prevăzute mai sus, are dimensiune comunitară dacă 92:

� cifra totală de afaceri combinată, realizată la nivel mondial de toate

întreprinderile implicate, depăşeşte 2 500 milioane de euro;

� în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri

combinată, realizată de toate întreprinderile implicate, depăşeşte 100

milioane de euro;

� în fiecare din cel puţin trei state membre care au fost amintite mai sus,

cifra totală de afaceri a cel puţin două dintre întreprinderile implicate

depăşeşte 25 milioane de euro şi

� cifra totală de afaceri realizată în Comunitate de către fiecare din cel

puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 100 milioane de

euro, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate

realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel

comunitar într-unul şi acelaşi stat membru.

Exemple de fuziuni analizate de Comisia Europeană

1. Fuziunea Unilever - Bestfoods

În urma analizei iniţiale, Comisia Europeană a ajuns la concluzia că

operaţiunea de fuziune dintre companiile Unilever şi Bestfoods, din sectorul

industriei alimentare, ar fi diminuat concurenţa pe pieţele supelor instant,

sosurilor pentru paste, gemurilor şi altor produse alimentare, în aproape toate

statele membre UE. Consumatorii ar fi fost afectaţi în mod semnificativ de

fuziunea propusă, care ar fi condus la o reducere a gamei de produse şi la

preţuri mai mari. Ca urmare, părţile au propus vânzarea către concurenţi a

unei părţi, în valoare de un miliard de euro, din afacerea lor, iar aceasta a

permis Comisiei Europene să autorizeze condiţionat fuziunea93.

92 Idem 93

http://publications.eu.int/

103

2. Procter & Gamble - Wella

Atunci când a examinat achiziţionarea firmei Wella de către Procter &

Gamble, Comisia Europeană a concluzionat că aceasta ar putea diminua

concurenţa pe pieţele produselor de îngrijire a părului (ca, de exemplu,

şampoane, balsamuri de păr, tratamente şi vopsele) din Irlanda, Suedia şi

Norvegia. Pentru a corecta acest neajuns, părţile s-au oferit să acorde licenţă

pentru o serie de mărci de produse de îngrijire a părului, precum Herbal

Essences, Silvikrin şi Catzy, concurenţilor din aceste ţări. Aceasta a oferit

Comisiei Europene posibilitatea de a autoriza condiţionat achiziţia94.

3. Fuziunea companiilor franceze din domeniul petrolului

TotalFina şi Elf Aquitaine erau principalii jucători în sectorul francez de

produse petroliere, iar fuziunea lor ar fi generat o creştere a cheltuielilor

distribuitorilor independenţi de benzină. Aceasta ar fi afectat în special

supermarket-urile, care contribuiseră la scăderea preţurilor la combustibili în

Franţa.

Compania rezultată în urma fuzionării ar fi exploatat circa 60% din

staţiile de service de pe autostrăzile franceze. Ar fi devenit, de asemenea,

principalul furnizor de gaz petrolier lichefiat (GPL). Comisia Europeană a

considerat că acest nivel de putere de piaţă ar fi determinat o creştere a

preţurilor. Pentru a înlătura aceste temeri legate de concurenţă, TotalFina/Elf

au propus vânzarea unui mare procent din aceste operaţiuni către concurenţi.

Au propus, de exemplu, vânzarea a 70 de staţii de service de pe autostrăzile

din Franţa către concurenţi. Aceasta a dat Comisiei Europene posibilitatea să

autorizeze condiţionat fuziunea în februarie 2000, astfel încât pieţele franceze

94

Idem

104

de combustibili să rămână concurenţiale, iar consumatorii să continue să

plătească preţuri echitabile95.

95 Comisia Europeană, Politica UE în domeniul concurenţei şi consumatorul, Luxemburg: Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, 2005, p. 13

105

CAPITOLUL V

COMPETIȚIA ȘI MECA�ISMUL PREȚURILOR

5.1 �ecesitatea analizei stadiilor de producţie

Friedrich von Hayek a publicat Prices and production în septembrie

1931, în plină criză economică. Nici măcar nu se încheiase criza, iar Teoria

generală a lui Keynes avea să vadă lumina tiparului de abia în 1936, dar

Hayek intuise deja efectele distructive pe termen lung ale dirijismului

economic.

După distanţa faţă de produsul final, stadiile de producţie pot fi

sintetizate

106

Spre deosebire de modelul AD-AS, forma triunghiulară a graficului

de mai sus nu este una imaginară. Fiecare stadiu de producţie reprezintă

produsul real al agenţilor economici pe acel segment. Ultimul stadiu de

producţie nu este cel mai mare, ci doar cel mai apropiat de consumul final.

Numai că în timp ce un bun trece în al doilea stadiu de producţie, un altul

este de abia în primul. Când bunul va trece în al treilea stadiu, două bunuri

vor fi în primul, şi unul în al doilea. În sfârşit, când primul bun final va

ajunge în posesia consumatorilor, trei se vor afla în primul stadiu, două în cel

de-al doilea, şi unul în al treilea stadiu. Nu mai puţin de zece stadii sunt în

plină desfăşurare. Ordonata reprezintă factorul timp, sau lungimea procesului

de producţie până la utilizatorul final. Pentru că pe abscisă sunt reprezentate

atât preţurile, cât şi cantităţile produse, nu se pot face observaţii precise

despre produsul intern în termeni reali, ci doar nominali, după modificările

care apar între stadiile de producţie. Cu ajutorul stadiilor de producţie pot fi

înţelese efectele recesiunii inflaţioniste.

107

Atunci când banii sunt oferiţi din abundenţă de stat, la dobânzi mici,

agenţii economici sunt depăşiţi în intenţia lor de investiţii de creşterea

consumului, fapt ce va face ca marjele de profit din ultimele stadii de

producţie să crească. Interesul agenţilor economici se va deplasa în acest

sens, iar stadiile de producţie primare vor fi neglijate. Apar lipsuri în stocurile

de materii prime şi în activitatea manufacturieră, dar care nu se văd pentru

moment. Preţurile la desfacerea finală a bunurilor cresc, şi vor creşte şi mai

mult în momentul în care producţia, care la preţurile respective ar trebui să

crească, va începe să scadă şi va adânci şocul inflaţionist.

108

5.2 Marjele de profit dintre stadiile de producţie

5.2.1 Preferinţa pentru bunurile de capital

Dacă la un moment dat consumatorii decid să economisească şi

ulterior să investească aceste economii, atunci are loc practic o schimbare de

preferinţă între bunurile de consum şi cele de capital, scăzând astfel preţurile

bunurilor de consum şi crescând preţurile celor din urmă. Numai că

respectiva creştere de preţ nu se va produce uniform, şi nu va cuprinde nici

toate produsele. Cea mai puternică scădere de preţ pentru bunurile de consum

va fi resimţită încă din penultimul stadiu de producţie, atunci când practic

bunul de consum a fost finalizat, şi nu mai necesită decât o serie de finisaje.

Scăderea nu va fi proporţională cu creşterea lichidităţilor pentru antreprenori,

ci va fi mult mai mare. Explicaţia poate fi pusă pe baza faptului că un bun de

capital din penultimul stadiu de producţie este aproape un bun final, şi numai

poate avea întrebuinţări alternative, de unde şi costul său scăzut. În stadiile

apropiate de începutul procesului de producţie, un bun de capital poate avea

întrebuinţări alternative şi i se poate schimba mai uşor destinaţia productivă

odată cu preţul său, după noul bun de consum la producerea căruia participă.

Preţul produsului în acest stadiu va scădea, da nu atât de mult ca preţul

produsului de consum final. Fondurile vor deveni greu de atras în aceste

stadii finale, ceea ce va fi echivalent cu o migrare a capitalului în stadiile

primare ale producţiei. Profiturile potenţiale din aceste stadii vor creşte faţă

de cele din stadiile următoare. Efectul final, a conchis Hayek, a fost acela că,

prin scăderea preţurilor din stadiile finale de producţie şi prin creşterea

preţurilor în stadiile primare, marjele de preţ dintre diferitele stadii de

producţie se reduc.

Schimbările de preţuri relative din diferitele stadii de producţie vor

afecta profiturile aşteptate şi, implicit, modul cum vor fi folosite bunurile de

capital. Mai precis, acele bunuri de capital care pot fi folosite în mai multe

109

stadii de producţie, succesiv sau concomitent, bunuri fără o specificitate

tehnică anume, vor migra către stadiile primare de producţie, acolo unde

preţul lor va fi mai mare. Această deplasare a bunurilor de capital prin

stadiile de producţie va dura până când profiturile din stadiile primare vor

scădea din nou până la acele niveluri înregistrate în celelalte stadii. Cel mai

important aspect al acestui sistem de producţie este acela că reducerea

marjelor de profit dintre stadiile de producţie va permite apariţia unora noi,

care, înainte erau evitate deoarece diferenţa de profit dintre stadii era prea

mare în defavoarea lor, iar antreprenorii considerau prea mare costul de

oportunitate al mobilizării resurselor în această direcţie. Acesta este însă

cazul bunurilor de capital fără specific tehnic, acele non-specific producer’s

goods. Cu producer’s goods of a more specific character situaţia stă exact

invers. Acestea nu pot fi folosite decât într-unul, cel mult câteva stadii de

producţie, fapt ce îi va determina pe antreprenori să renunţe uşor la ele, mai

ales dacă acestea se află în stadii finale de producţie, iar capitalul migrează

către primele stadii96.

5.2.2 Preferinţa pentru bunurile de consum

Uneori însă, atunci când rata dobânzii mică nu îi stimulează pe

oameni să economisească, se manifestă o preferinţă pentru bunurile de

consum în detrimentul celor ce capital. Pe măsură ce bunul se apropie de

finalizare, consumatorii vor licita din ce în ce mai mult pentru el, fapt

echivalent cu accentuarea marjelor de profit dintre stadiile de producţie în

favoarea celor finale. Se va produce de această dată o migraţie a capitalului

către stadiile superioare de producţie. Producer’s goods of a more specific

character din primele stadii de producţie vor fi solicitate din ce în ce mai rar,

96 Hayek, F., Prices and productions, Augustus M. Kelley Publishers, New York, 1968, p. 78-80

110

în timp ce echivalentele lor din ultimele stadii de producţie vor deveni din ce

în ce mai scumpe.

5.2.3 Problema elasticităţii ofertei bunurilor de capital

Măsura în care modificările în preferinţele consumatorilor duc la

modificarea preţurilor bunurilor de capital, trebuie să ţină cont şi de

specificitatea acestora, adică acea capacitate de a participa la unul sau mai

multe stadii de producţie. Pentru explicarea modului în care operează cererea

pentru un bun de capital în diferite stadii de producţie, Hayek a propus o

analiză grafică a productivităţii marginale înregistrată succesiv, în fiecare

stadiu.

Înainte de a stabili influenţa preţurilor asupra bunurilor produse,

trebuie cunoscute cauzele variaţiei imediate ale output-ului industrial:

- disponibilitatea indivizilor la depunerea unui efort din ce în ce mai

mare

- schimbarea factorilor de producţie folosiţi; până vor fi aduşi

factori de producţie noi, trebuie verificat cât anume din factorii

care nu sunt exploataţi pot fi introduşi în procesul de producţie

- existenţa resurselor nefolosite

- felul în care sunt folosite resursele. Acest lucru nu se referă în od

necesar doar la progres şi tehnologie, ci la metodele de producţie

„mai capitaliste”: în orice moment producţia să fie organizată

astfel încât resursele să fie mobilizate pentru nevoi dintr-un viitor

şi mai îndepărtat

În orice moment există o cantitate de factori de producţie originali

care ajută la furnizarea bunurilor de consum pentru un viitor mai apropiat sau

mai îndepărtat decât se ia în calcul de obicei pentru nevoile imediate. Prin

aceasta se doreşte prelungirea procesului de producţie astfel încât să poată fi

furnizate mai multe bunuri din aceeaşi cantitate de factori de producţie.

111

Scurtarea sau prelungirea duratei de realizare a unui bun depinde de

schimbări în structura factorilor de producţie originali.

Cu cât este mai mare aria ocupată de stadiile de producţie, sau

distanţa dintre primul şi ultimul stadiu de producţie, bunul e mai complex, iar

producţia „mai capitalistă”.

112

De la stânga la dreapta, sunt reprezentate stadiile de producţie, de la

cele primare la cele mai elevate, apropiate de produsul finit. Pentru

simplificarea analizei, Hayek a presupus că volatilitatea productivităţii

reprezentată de reducerea resurselor/efortului pe efect util, a fost aceeaşi

pentru fiecare stadiu de producţie în parte97. Curba punctată din plan

orizontal care străbate de la un cap la altul stadiile de producţie este cea care

reprezintă ajustarea productivităţii marginale, ale diferitelor grade de

finalitate ale bunului în stadiile de producţie. Curba îngroşată reprezintă

ajustarea ratei dobânzii. Dreapta orizontală îngroşată reprezintă distribuţia

cantitativă a bunului între diferitele stadii de producţie.

Dacă se reduce rata dobânzii, este afectată şi repartiţia bunului

respectiv între stadiile de producţie. Oamenii economisesc bani, dar asta nu

înseamnă în mod neapărat că această ofertă de capital va întâlni o cerere,

decât dacă aceasta nu se va face la un preţ prea mare. Problema se pune exact

în legătură cu această mărime. Care ar trebui să fie nivelul ratei dobânzii şi

cine va lua până la urmă împrumuturile? Această problemă cade în sarcina

pieţei de împrumut. Altfel, există două situaţii de distorsionare a mişcării

naturale a preţurilor:

- suplimentarea masei monetare din circulaţie pentru a se

înlesni procurarea de bunuri de capital

- suplimentarea masei monetare din circulaţie pentru a se

înlesni procurarea de bunuri de consum

Suplimentarea masei monetare nu se poate face decât prin reducerea

preţului creditului, adică a ratei dobânzii. Antreprenorii care caută să îşi

aproprieze bunuri de capital trebuie să liciteze practic peste ceea ce se oferea

iniţial pentru respectivele bunuri de către ceilalţi antreprenori până să se dea

drumul la creditare. Acest lucru pare firesc, dacă se ţine cont de faptul că

97 Ibidem, p. 80-82

113

ieftinirea creditului va mări preţurile bunurilor de capital şi, implicit va

micşora marjele de profit. Tocmai din această cauză antreprenorii care au

apucat să folosească bunurile de capital în primele stadii de producţie, la

preţuri vechi şi la profituri mai mari, vor fi dispuşi să renunţe la o parte din

capitalul solicitat atât de intens de către cei care au acum bani de investit.

De fapt, se întâmplă următorul lucru: unele bunuri de capital devin

prea scumpe în urma încurajării creditului, aşa că în mod firesc, antreprenorii

încearcă să înlocuiască respectivele bunuri cu altele. Are loc o permutare

între preţul factorilor de producţie originali şi rata dobânzii, ceea ce va

permite antreprenorilor să cheltuiască ceea ce în mod normal o făceau doar

pentru factorii de producţie originali. Prin urmare, renunţă să mai producă

componentele unui bun şi se limitează doar la asamblarea lor, în acest sens

recurgând chiar la reangajarea forţei de muncă disponibilizate atunci când

roboţii industriali au înlocuit industria manufacturieră. În felul acesta este

îndeplinit şi un obiectiv social, crearea locurilor de muncă. Altfel spus,

factorii de producţie originali şi non-specific producer’s goods sunt eliberaţi

atunci când se trece la o metodă de producţie mai capitalistă, adică cu stadii

mai complexe şi mai numeroase. Se investeşte astfel mai mult în bunuri

intermediare decât în factori de producţie originali.

Competiţia prin preţ presupune aşadar o cantitate mai mare de bunuri

oferite la acelaşi preţ, ori acest lucru ar putea fi posibil numai dacă producţia

ar putea fi crescută virtual nelimitat folosind aceiaşi factori de producţie.

Pentru aşa ceva se impun economii reale anterioare, bazate pe abţineri în

consum. Nu este suficientă premisa conform căreia potenţialul tehnic al

capitalului nu este niciodată forţat la maxim. Împingerea acestuia către

utilizarea sa de 100% implică şi creşterea celorlalţi factori de producţie, dacă

se doreşte cu adevărat prelungirea şi creşterea complexităţii procesului de

producţie. Acest lucru înseamnă că dacă există capital tehnic nefolosit,

114

aceasta nu este neapărat în exces şi folosit într-o manieră risipitoare. Din

contră, înseamnă că cererea pentru bunuri de consum, comparativ cu cele de

capital, este atât de mare, încât producătorii nu îşi permit în acele momente să

oprească producţia pentru a îmbunătăţi complexitatea stadiilor de producţie şi

a mobiliza corespunzător resursele. De aceea, existenţa resurselor nefolosite,

poate fi considerată drept singurul principiu care justifică expansiunea

creditului bancar98. Problemele care apar de aici nu sunt atât cauzate de

creditul bancar, ci de originea capitalului care face obiectul acţiunilor sale.

98 Hayek, F., Prices and productions, Augustus M. Kelley Publishers, New York, 1968, p. 97

115

CAPITOLUL VI

CICLURILE ECO�OMICE

6.1 Concept

Pentru a înţelege într-un mod adecvat natura ciclului de afaceri trebuie

să fie aprofundată diferenţa dintre conceptul de dinamică în economie, de

variaţie sau de mişcare, perceput în primul rând sub aspect fundamental al

normalităţii economiei de piaţă, ca fenomen raţional extras din acţiunea

umană, şi, în al doilea rând, cel de accident, întâmplare, hazard moral sau

oricare altă formă de flux economic scăpat de sub controlul unei intenţii sau

al unui obiectiv concret. De aceea, teoria ciclului de afaceri trebuie percepută

ca o mişcare ondulatorie, în sus şi în jos a acţiunilor economice ale

indivizilor7. Dezvoltarea laturii economice a existenţei oamenilor, ca de

altfel tot ce ţine de natura lor, nu poate fi constanta din ecuaţia de gradul

întâi a unei drepte, ci este întreruptă de condiţiile externe ale mediului

economic, inerente chiar, în acest sens luându-se în considerare, de la

războaie şi diferite alte catastrofe politico-sociale sau naturale, până la efecte

favorabile obţinute în societate datorită inovaţiilor şi a progresului tehnic,

sau, de ce nu, până la pierderea acestora în perioadele de stagnare.

Din păcate pentru dezvoltarea gândirii economice însă, prăbuşirile şi

panica financiară au distorsionat realitatea şi au abătut atenţia de la lucrurile

cu adevărat importante către fenomene izolate care au fost interpretate în mod

eronat. S-a încercat, prin urmare, explicarea fluctuaţiilor prin intermediul

crizelor economice, deoarece acestea au impresionat şi au atras atenţia şi

interesul economiştilor8. Crizele economice, însă, nu au fost definitorii pentru

ciclurile de afaceri. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, turbulenţele

înregistrate în economie pierduseră din intensitate şi se dezvoltase aşadar o

116

opinie favorabilă conform căreia prăbuşirile şi recesiunile economice

aparţineau trecutului. Încrederea în capacitatea pieţei de a-şi reveni

întotdeauna corespundea, dealtfel, cu perioada din istoria omenirii în care

liberalismul a înregistrat apogeul său, respectiv parcursul secolului al XIX-

lea9. Indiferent de nostalgia secolului de aur liberalist, esenţa teoriei austriece

a ciclului de afaceri este aceea că din analiza sa trebuie să lipească

evenimentele aleatoare, depresiunile economice, deoarece, după cum s-a

dovedit, acestea pot fi prezente sau pot foarte bine lipsi dintr-un ciclu de

afaceri fără a influenţa fondul acestuia.

Dacă din cadrul ciclului de afaceri nu sunt excluse analitic crizele,

atunci întreaga sa teorie sa va reduce la o serie de alternanţe banale ale

activităţii economice generale în sus şi în jos, ale volumului desfacerilor de

pe piaţă, sau, ale efectelor utile pe care le aşteaptă consumatorii pentru

satisfacerea propriilor nevoi individuale. Nu are aşadar nici o importanţă

faptul că pe tot parcursul secolului al XIX-lea s-a înregistrat, în general,

creştere economică. Nici măcar această creştere nu a fost una perfectă,

constantă şi ireversibilă. Trendul, într-adevăr, a fost unul crescător, dar

evoluţia sa a fost sinusoidală, caracterizată de fluctuaţii care ar fi păstrat

neschimbat fundamentul ciclului de afaceri, chiar dacă evoluţiile pozitive ar

fi fost înlocuite de scăderi ale ratei de creştere sau chiar de deprecieri

masive10.

Teoria austrianistă a ciclului de afaceri este o teorie în care moneda

este mediul de schimb. Nu de puţine ori, din această cauză, teoria austriacă a

fost asimilată celei pur monetariste. Diferenţele sunt însă fundamentale,

deoarece, după cum se va analiza în cele ce urmează, viziunea Şcolii

austriece de gândire economică, deşi a precedat monetarismul, a avut de la

bun început o complexitate şi o acoperire analitică superioară, pe

considerentul că nici un proces în sine nu este important pe cât este

117

înţelegerea explicării ciclului de afaceri al întregii economii, ca un ciclu de

viaţă al acţiunii umane.

Despre acest lucru, Gottfried von Haberler, figură proeminentă a celei

de-a treia Şcoli austriece, atrăgea atenţia în mod expres. El considera că

prima şi evidenta caracteristică a ciclului de afaceri este creşterea preţurilor în

timpul perioadelor de prosperitate şi scăderea acestora pe perioada

recesiunilor. Desigur că aceste modificări ale indicilor preţurilor nu pot fi

analizate decât odată cu schimbările care apar în oferta de bunuri şi servicii

destinate pieţei. În situaţia dată, creşterea preţurilor este asociată unui rulaj

superior, unui segment de piaţă care reprezintă o creştere a cererii şi a ofertei.

Cel mai important aspect care trebuie aici evidenţiat nu este, totuşi, creşterea

sub orice formă a potenţialului pieţei, şi în nici un caz doar creşterea cererii,

sau doar a ofertei. Totul gravitează în jurul schimbului. Drept urmare, dacă ar

fi să fie generalizat începutul acestui paragraf, se poate spune că nu variaţiile

preţurilor şi ale producţiei de bunuri şi servicii sunt ceea ce constituie interes

pentru un ciclu de afaceri, ci fluctuaţiile ce au loc în ceea ce priveşte sistemul

de tranzacţii de pe piaţă, capacitatea pieţei de a realiza ceea ce o defineşte:

schimbul11. De aceea, se poate clarifica un principal aspect al ciclului de

afaceri: în perioadele de dezvoltare economică volumul superior de bunuri şi

servicii tranzacţionate necesită creşteri considerabile în volumul plăţilor, iar

pentru a face faţă acestora, trebuie să crească numărul modalităţilor de plată,

ceea ce austrianiştii înţeleg prin:

• O creştere a disponibilului de aur şi a ofertei legale de bani;

• O majorare în ceea ce priveşte acordarea biletelor de bancă12;

• O creştere a depozitelor bancare şi a creditelor aferente13;

• O intensificare a circulaţiei cecurilor, titlurilor de valoare, tratelor,

facturilor şi a altor modalităţi de plată care de obicei sunt realizate

prin folosirea monedei;

118

• O mărire a vitezei de circulaţie a unuia sau a tuturor acestor mijloace

de plată enumerate anterior.

Sub o formă sau alta, orice teorie a unui ciclu de afaceri trebuie să

recunoască că, cel puţin din punct de vedere tehnic, după părerea

austrianiştilor expansiunea este echivalentă cu diversificarea şi creşterea

modalităţilor de plată, iar recesiunea cu restrângerea acestora. Diferenţele

dintre abordările teoretice ale ciclurilor ar putea fi fondate, pe de o parte pe

natura şi condiţiile premergătoare cauzale ale expansiunii sau depresiunii

economice, şi pe de altă parte pe stabilirea primordialităţii pârghiei

financiare care a dus la realizarea expansiunii14. Este vorba despre caracterul

real sau de circulaţie al unui credit, aspect care urmează a fi analizat în

capitolul următor. Însă în momentul demarării analizei creditării în cadrul

ciclului de afaceri, din punct de vedere metodologic ne-am afla deja departe.

În acel moment se va fi stabilit deja că prin intermediul creditării este

influenţată masa monetară şi nu mai rămâne decât să fie studiată natura

creditului.

Însă cu tot respectul de care trebuie să se bucure marele profesor

austrianist – şi austriac în acelaşi timp – teoria ciclului de afaceri a fost

îmbunătăţită şi rafinată prin aportul său, dar a fost, sub o formă indirectă şi

incipientă, gândită încă din secolul XIX de către fondatorii Şcolii austriece în

momentul în care doctrina marginalistă era practic redescoperită şi erau puse

bazele unei noi teorii ale valorii. Dar nivelul de dezvoltare economică

permanent evolutiv de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi transformările

politico-economice din impetuosul început de secol XX, nu au oferit primei

Şcoli austriece experienţa şi posibilitatea de a dezvolta o teorie a ciclului de

afaceri. Până atunci trebuia recunoscută noua lor teorie a valorii, misiune de

care s-au achitat admirabil. Pe baza acestei moşteniri intelectule avea să fie

119

fundamentată teoria ciclului de afaceri de către principalele figuri ale celei

de-a doua Şcoli austriece: Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek.

6.2 �ucleul teoriei austriece a ciclului de afaceri

Teoria ciclului de afaceri capătă substanţă în programul de cercetare

austrianist după ce Mises explică în mod clar diferenţa dintre tipurile de

credite, iar Hayek explică problema structurii ciclurilor de producţie. Roger

Garrison este unul dintre austrianiştii cu cele mai mari contribuţii la

dezvoltarea ciclului de faceri. În prezent Jesus Huerta de Soto este

economistul austrianist care a furnizat una dintre cele mai elaborate şi

complexe variante a teoriei ciclului de afaceri. Ca şi ceilalţi austrianişti,

Gottfried von Haberler a atras însă atenţia asupra unui aspect foarte important

în analiza ciclului de afaceri. Producţia este structurată pe verticală sau pe

orizontală şi fiecare dintre aceste tipuri are o influenţă deosebită asupra

creditării. Pe orizontală, structura producţiei desemnează totalitatea tipurilor

de activităţi de pe o piaţă unde se produc bunuri şi servicii. Din diferite

motive – pe care le vom analiza ulterior – pe o piaţă nu este foarte greu să

apară stocuri. Supraproducţia este un dezechilibru care afectează activitatea

economică productivă din punct de vedere structural pe orizontală. Interesul

austriecilor este însă centrat pe problemele care răzbat datorită structurii pe

verticală a producţiei. Aceasta desemnează totalitatea stadiilor în care se află

un produs pe parcursul existenţei sale. De la materia primă există un traseu

mai mult sau mai puţin complicat până la produsul finit, iar această

complexitate a stadiilor sale este direct proporţională cu totalul capitalului

investit pentru obţinerea unui profit. Nu este o regulă că un produs care se

obţine în urma unui proces îndelungat să fie neapărat complex şi este posibil

ca să nu încorporeze mult capital investit în producerea sa. Un bun complex

120

de folosinţă îndelungată însă, imposibil de obţinut fără ample cunoştinţe

tehnice, materii prime prelucrate şi transformate, progres tehnic şi cercetare,

şi nu poate deveni o realitate palpabilă decât în urma unui proces îndelungat.

Prin urmare, atunci când indivizii au pretenţia de a produce bunuri şi servicii

superioare, se expun riscului unei nevoi amplificate de finanţare, pentru ca

amploarea investiţiilor dorite să fie posibilă.

După aceste considerente preliminare, poate fi abordată propria

viziune a lui Gottfried von Haberler asupra ciclului de afaceri15: dacă este

folosită prea multă muncă şi, în general, se depune prea mult efort în intenţia

de a realiza un produs de excepţie, atunci procesul său de creaţie va fi mai

lung, în principiu, iar consumul său se va finaliza repede. Desigur că, după ce

a produs un bun, intenţia producătorului este de a-l stoca cât mai puţin, şi de

aceea faptul că el este atât de repede solicitat spre a fi consumat nu poate fi

decât îmbucurător, numai că intervalul de timp este scurt faţă de momentul

finalizării sale, nu faţă de momentul începerii, sau, în general, al demarării

investiţiei. Totul se repercutează asupra structurii pe verticală a producţiei.

Dacă băncile doresc să emită mai mult credit pe piaţă decât s-ar putea în mod

normal pe baza economiilor reale ale populaţiei, atunci există aşteptări către

autorităţi să intervină pentru scăderea ratei dobânzii. Ce nevoie ar avea să o

mărească? La o primă vedere, dacă s-ar dori păstrarea creditelor reale în

economie, atunci logica aceasta ar trebui să determine creşterea depunerilor

economiilor la bancă de către populaţie. În acest fel se poate mări şi volumul

creditelor. Dacă totuşi creşterea dobânzii la depozite nu este incitantă? Sau

dacă este atât de mare, încât orice rată superioară susceptibilă de încasat apoi

de la agenţii creditaţi să fie inacceptabilă? Indiferent de situaţie, banca nu ar

mai putea credita după bunul său plac. Această perspectivă însă nu este una

care să mulţumească autorităţile bancare care doresc controlul absolut. De

aceea rata dobânzii va fi scăzută. Nu mai contează că mulţi depunători îşi vor

121

retrage economiile. Oricum nu se miza prea mult pe aportul lor. Preţul mic al

creditelor va face însă să crească cererea pentru acestea, poate chiar din

partea vechilor depunători. La aşa dobânzi mici…În sfârşit, oamenii de

afaceri vor accepta o prelungire excesivă a procesului de producţie – doar îşi

permit, nu? – ceea ce se va transforma într-un amplu proces de supra-

investiţii la nivelul întregii economii. Supra-investiţiile se vor dovedi în timp

neprofitabile şi de aceea va fi nevoie ca structura pe verticală a producţiei să

fie ajustată. Permanent capitalul investit iniţial este în pericol de a fi irosit,

după cum ar fi la fel de riscant ca un fermier să lase porcul să se plimbe

singur prin pădure în ajunul Crăciunului. Ar fi o pierdere pentru el dacă l-ar

mânca lupii, dar pierderea ar fi cu atât mai mare dacă se ia în considerare că

fermierul respectiv pierde toată investiţia sa pe un an, adică nutreţul cu care a

hrănit până atunci animalul. Pe măsură ce se afundă în prelungirea procesului

de producţie, un om de afaceri va avea nevoie de tot mai mulţi factori de

producţie sau, dacă nu va avea nevoie, va iniţia acest lucru de la sine putere,

deoarece potenţialul său de finanţare îi permite să se extindă. Omul de afaceri

pierde însă din calcul argumentul lui Mises16. Nu numai că va dori să

cumpere mai mulţi factori de producţie, dar va fi dispus să liciteze sume mai

mari de bani pentru achiziţionarea lor. De ce se cer bani mai mulţi, este

simplu de observat. Odată cu banii ieftini va creşte cererea pentru diferiţi

factori de producţie. Crescând cererea, va creşte preţul din partea ofertanţilor.

Aparent logic. Nu se observă totuşi la o primă vedere de ce acceptă agenţii

economici să plătească preţurile mărite peste noapte. Pentru că nu au de ales.

Ludwig von Mises a atras atenţia asupra factorului esenţial al acestei analize:

schimbul. Ultima componentă din construcţia unui bun, indiferent de natura

sa, va valora cu mult mai mult decât respectiva componentă în sine luată în

particular. Aşa se face că ultimul olan de pe acoperiş valorează cât întregul

edificiu, sau cel puţin cât ultimul etaj, în caz că are mai multe nivele. Fără

122

ultimul olan nu este gata acoperişul. Fără acoperiş, plouă în casa şi aceasta nu

va fi utilizabilă, sau, în orice caz, nu va primi autorizaţie de funcţionare, dacă

e vorba de o investiţie în domeniul turistic, iar investitorul nu îşi poate

recupera banii. De aceea, un agent economic care nu mai are nevoie decât de

ultimul olan de ţiglă pentru acoperişul său este dispus să plătească oricât

numai să vadă odată imobilul utilizabil17. Astfel se explică de ce agenţii

economici licitează şi acceptă în final preţuri mai mari la achiziţionarea

factorilor de producţie.

În prezent însă, cea mai completă formă a teoriei austriece a ciclului

de afaceri a fost prezentată şi explicată de Jesus Huerta de Soto în lucrarea sa

Money, Bank Credit and Economic Cycles. Spre diferenţă de Mises care a

subliniat caracterul inevitabil al crizei, odată începută creditarea fără

corespondenţă în economii reale, De Soto încearcă să explice care este

momentul în care în mod clar criza izbucneşte, ori, dacă acesta mai poate

avea loc, ţinând cont de puterile nelimitate ale Băncii Centrale, care poate

dispune de rata dobânzii la credite după bunul său plac. Prin urmare, aspectul

sensibil al teoriei ciclului de afaceri era legat de momentul încetării ofertei de

credit pe măsura cererii în creştere. Ce ar determina însă Banca Centrală să

facă acest lucru? La creşterea preţurilor factorilor de producţie antrenată de

creşterea cererii pe baza creditului „banilor ieftini”, băncile comerciale ar

putea acorda credite în continuare dacă Banca Centrală, desigur, s-ar

îndupleca în privinţa unei rate de scont cât mai mici. Cu aceşti noi bani

antreprenorii ar face faţă scumpirilor de pe piaţa factorilor de producţie, iar

consumatorii ar contracta şi ei credite de consum pentru a plăti preţul final al

produsului vizat. Creditele ar fi eşalonate pe mulţi ani şi consumatorii ar trăi

liniştiţi, deşi datori pe viaţă, achitând an de an dobânzi confortabile, dar

beneficiind de utilitatea bunurilor dobândite. Ei bine, acest mecanism perfect

este condamnat încă de la bun început, deşi la prima vedere pare perfect,

123

deoarece, exact cum a atras atenţia Mises, criza este iminentă în momentul în

care economia funcţionează în acest fel.

Indiferent dacă creditele sunt reale sau de circulaţie, creditarea este

folosită de agenţii economici pentru îmbunătăţirea capacităţilor de producţie

a unui bun sau a furnizării unui serviciu. Acest lucru presupune creşterea

stadiilor de producţie prin adăugarea unor etape noi sau prin perfecţionarea

celor existente. Fără a fi considerat un pas înapoi, această îmbunătăţire a

capitalului de producţie presupune iniţial o scădere în activitatea

antreprenorială, deoarece cât timp este îmbunătăţit, modernizat sau adaptat,

capitalul de producţie nu poate fi folosit pentru a produce ceva. Această

scădere ţine până când este completă mobilizarea tuturor resurselor în

scopul finalizării îmbunătăţirii capitalului. Până aici, indiferent de tipul

creditului, acest mecanism funcţionează aproximativ la fel pentru toţi

antreprenorii. Din momentul în care s-a încheiat procesul de modernizare a

capitalului însă, urmările vor fi diferite.

Atunci când creditele sunt reale, înseamnă că există o abţinere în

consum. Consumatorii aşteaptă un consum superior în viitor, drept pentru

care acceptă acest disconfort prezent, iar producătorii, care nu mai au

încasări în aceste momente, pot consuma din stocuri, deoarece scăderea

cererii pentru produsele lor le permite acest lucru. Astfel, va scădea

rentabilitatea în stadiile apropiate de finalizarea produsului, iar banii de pe

bunurile de consum vor merge către bunuri de capital şi factori de producţie

în stadiile mai îndepărtate de finalizare.

Există însă vreun sens să se mai producă bunuri de capital dacă nu se

mai cer bunuri de consum? În mod sigur că da, pentru că scăderea cererii pe

piaţă nu se face decât pentru utilitatea superioară pe care consumatorii o

aşteaptă în viitor de la noul produs. De fapt, consumatorii manifestă o

preferinţă scăzută pentru consumul prezent. Aşa că îşi lasă economiile

124

producătorilor, dar aşteaptă de la aceştia un bun superior celui consumat în

mod frecvent până în acel moment, eventual şi mai ieftin. Pentru producător

raţionamentul este aproximativ acelaşi, deoarece şi el acceptă scăderea

profiturilor numai la gândul încasărilor mai mari în viitor pentru oferta sa

îmbunătăţită. În stadiile de producţie îndepărtate de consumul final, cererea

de factori de producţie se menţine constantă, sau chiar creşte, pentru că

există bani, dar preţurile factorilor de producţie nu cresc pentru că scade

preţul produselor finale care se tot produc în continuare. S-ar crede în

primă fază că ar creşte preţurile la bunurile de consum final, pentru că nu se

mai produc. 8umai că scăderea ofertei de bunuri este devansată de scăderea

cererii pentru bunurile respective, tocmai pentru faptul că oamenii sunt cei

care renunţă de bună voie la consum, economisind.

Creşterea economiilor reale presupune că oamenii, în principiu, duc

banii la bancă. 8umai că banca nu vrea creditori, ci debitori, aşa că rata

dobânzii va fi împinsă în jos, pentru a-i determina pe oameni să ceară

credite, nu să îşi creeze conturi de economii. Însă dobânda este direct

proporţională cu lungimea şi complexitatea stadiilor de producţie: cu cât

sunt mai lungi, cu atât este mai mare şi dobânda. Dacă rata dobânzii scade,

atunci cresc preţurile bunurilor de capital, se extinde activitatea pe

orizontală, adică se produce mai mult, dar se măreşte şi complexitatea

bunului final.

În cadrul acestui mecanism se va produce şi o creştere a salariilor

reale, deoarece acestea scad mai încet şi rezultă că este mai rentabil să se

folosească mai multe bunuri de capital decât forţă de muncă, ceea ce

lungeşte şi creşte complexitatea stadiilor de producţie. Deci la creşterea

salariilor reale se manifestă o creştere a cererii de bunuri de capital, situaţie

cunoscută în economie ca Efectul Ricardo. Astfel că stadiul de producţie se

lungeşte pentru că factorii de producţie de la stadiile din apropierea

125

consumului final se duc către stadiile primare. Bunurile nevândute către

consumatori sunt consumate de producătorii care nu mai încasează nimic

pentru moment. Scăderea durează până când începe folosirea tuturor noilor

factori de producţie care vor da bunuri mai bune şi mai ieftine, după care se

va produce şi o creştere a bunurilor de consum.

Dacă procesul de îmbunătăţire al capitalului de producţie foloseşte

credite de circulaţie se va produce criza, deoarece creşterea preţurilor

bunurilor de consum va devansa permanent creşterea preţurilor factorilor de

producţie. Acest lucru se întâmplă pentru că în timp ce producătorii

încetează producţia pentru a moderniza capitalul, se menţine aceeaşi cerere

din partea consumatorilor. Va fi nevoie de tot mai mulţi bani pentru această

cerere de monedă, numai că în momentul inevitabil al demarării ratei

inflaţiei, banca va creşte dobânda la creditele sale „ieftine”, deoarece în

momentul creşterii preţurilor, creditorul este cel care pierde, primind înapoi

bani cu putere de cumpărare redusă. Ei bine, la această creştere a

dobânzilor la care se ajunge, agenţii economici se găsesc în situaţia

dramatică de a fi constatat că au urmat un calcul economic greşit, care nu

mai justifică rentabilitatea activităţii lor. Vor intra în incapacitate de plată

şi, odată cu ei, şi banca, care nu va mai putea nici ea face faţă retragerilor

celor care îşi vor banii înapoi pentru a-i folosi ca să facă faţă creşterii

preţurilor.

Toate aceste condiţii se regăsesc din păcate în cele mai multe

economii de piaţă din prezent. De ce totuşi nu izbucneşte criza? O primă

explicaţie ar fi aceea că sistemul creditelor de circulaţie poate funcţiona atât

timp cât nu se doreşte o creştere a productivităţii, iar oamenii plătesc mult

pentru bunuri de consum inferioare, ceea ce practic e o continuă pseudo-

criză. Fireşte că dintr-o creştere a productivităţii ar avea de câştigat atât

producătorii, cât şi consumatorii, numai că producătorii nu vor acest lucru

126

deoarece vor avea de suferit în timpul mobilizării şi modernizării capitalului,

neavând ce să consume în timp ce nu înregistrează profit. O a doua explicaţie

este aceea că economiile emergente mari, Cum ar fi China şi India, menţin la

nivel redus creşterea preţurilor bunurilor finale, în timp ce preţul factorilor de

producţie, în speţă al petrolului, a crescut foarte mult, triplându-se practic în

ultimii cinci ani, datorită creşterii continue a cererii, impus de creşterea lor

economică susţinută din ultimii ani.

Indiferent dacă creditele sunt reale sau de circulaţie, creditarea este

folosită de agenţii economici pentru îmbunătăţirea capacităţilor de producţie

a unui bun sau a furnizării unui serviciu. Acest lucru presupune creşterea

stadiilor de producţie prin adăugarea unor etape noi sau prin perfecţionarea

celor existente. Fără a fi considerat un pas înapoi, această îmbunătăţire a

capitalului de producţie presupune iniţial o scădere în activitatea

antreprenorială, deoarece cât timp este îmbunătăţit, modernizat sau adaptat,

capitalul de producţie nu poate fi folosit pentru a produce ceva. Această

scădere ţine până când este completă mobilizarea tuturor resurselor în scopul

finalizării îmbunătăţirii capitalului. Până aici, indiferent de tipul creditului,

acest mecanism funcţionează aproximativ la fel pentru toţi antreprenorii. Din

momentul în care s-a încheiat procesul de modernizare a capitalului însă,

urmările vor fi diferite.

Atunci când creditele sunt reale, înseamnă că există o abţinere în

consum. Consumatorii aşteaptă un consum superior în viitor, drept pentru

care acceptă acest disconfort prezent, iar producătorii, care nu mai au încasări

în aceste momente, pot consuma din stocuri, deoarece scăderea cererii pentru

produsele lor le permite acest lucru. Astfel, va scădea rentabilitatea în stadiile

apropiate de finalizarea produsului, iar banii de pe bunurile de consum vor

merge către bunuri de capital şi factori de producţie în stadiile mai

îndepărtate de finalizare.

127

Există însă vreun sens să se mai producă bunuri de capital dacă nu se

mai cer bunuri de consum? În mod sigur că da, pentru că scăderea cererii pe

piaţă nu se face decât pentru utilitatea superioară pe care consumatorii o

aşteaptă în viitor de la noul produs. De fapt, consumatorii manifestă o

preferinţă scăzută pentru consumul prezent. Aşa că îşi lasă economiile

producătorilor, dar aşteaptă de la aceştia un bun superior celui consumat în

mod frecvent până în acel moment, eventual şi mai ieftin. Pentru producător

raţionamentul este aproximativ acelaşi, deoarece şi el acceptă scăderea

profiturilor numai la gândul încasărilor mai mari în viitor pentru oferta sa

îmbunătăţită. În stadiile de producţie îndepărtate de consumul final, cererea

de factori de producţie se menţine constantă, sau chiar creşte, pentru că există

bani, dar preţurile factorilor de producţie nu cresc pentru că scade preţul

produselor finale care se tot produc în continuare. S-ar crede în primă fază că

ar creşte preţurile la bunurile de consum final, pentru că nu se mai produc.

Numai că scăderea ofertei de bunuri este devansată de scăderea cererii pentru

bunurile respective, tocmai pentru faptul că oamenii sunt cei care renunţă de

bună voie la consum, economisind.

Creşterea economiilor reale presupune că oamenii, în principiu, duc

banii la bancă. Numai că banca nu vrea creditori, ci debitori, aşa că rata

dobânzii va fi împinsă în jos, pentru a-i determina pe oameni să ceară credite,

nu să îşi creeze conturi de economii. Însă dobânda este direct proporţională

cu lungimea şi complexitatea stadiilor de producţie: cu cât sunt mai lungi, cu

atât este mai mare şi dobânda. Dacă rata dobânzii scade, atunci cresc preţurile

bunurilor de capital, se extinde activitatea pe orizontală, adică se produce mai

mult, dar se măreşte şi complexitatea bunului final.

În cadrul acestui mecanism se va produce şi o creştere a salariilor

reale, deoarece acestea scad mai încet şi rezultă că este mai rentabil să se

folosească mai multe bunuri de capital decât forţă de muncă, ceea ce lungeşte

128

şi creşte complexitatea stadiilor de producţie. Deci la creşterea salariilor reale

se manifestă o creştere a cererii de bunuri de capital, situaţie cunoscută în

economie ca Efectul Ricardo. Astfel că stadiul de producţie se lungeşte

pentru că factorii de producţie de la stadiile din apropierea consumului final

se duc către stadiile primare. Bunurile nevândute către consumatori sunt

consumate de producătorii care nu mai încasează nimic pentru moment.

Scăderea durează până când începe folosirea tuturor noilor factori de

producţie care vor da bunuri mai bune şi mai ieftine, după care se va produce

şi o creştere a bunurilor de consum.

Dacă procesul de îmbunătăţire al capitalului de producţie foloseşte

credite de circulaţie se va produce criza, deoarece creşterea preţurilor

bunurilor de consum va devansa permanent creşterea preţurilor factorilor de

producţie. Acest lucru se întâmplă pentru că în timp ce producătorii încetează

producţia pentru a moderniza capitalul, se menţine aceeaşi cerere din partea

consumatorilor. Va fi nevoie de tot mai mulţi bani pentru această cerere de

monedă, numai că în momentul inevitabil al demarării ratei inflaţiei, banca va

creşte dobânda la creditele sale „ieftine”, deoarece în momentul creşterii

preţurilor, creditorul este cel care pierde, primind înapoi bani cu putere de

cumpărare redusă. Ei bine, la această creştere a dobânzilor la care se ajunge,

agenţii economici se găsesc în situaţia dramatică de a fi constatat că au urmat

un calcul economic greşit, care nu mai justifică rentabilitatea activităţii lor.

Vor intra în incapacitate de plată şi, odată cu ei, şi banca, care nu va mai

putea nici ea face faţă retragerilor celor care îşi vor banii înapoi pentru a-i

folosi ca să facă faţă creşterii preţurilor.

129

CAPITOLUL VII

COMPETIȚIA ȘI CRIZELE ECO�OMICE

7.1 Inflația și capitalul „ieftin”

În societățile controlate de regimuri totalitare, oamenii sunt privaţi de

proprietatea asupra mijloacelor de producţie, iar în comunism nu au nici

măcar dreptul de a controla propriul consum.18 Acolo oamenii nu au decât

planificare, de la mersul la grădiniţă până la coşul zilnic alimentar.

Economiile forţate sunt aşadar canalizate către proiecte ambiţioase, mari

consumatoare de resurse, care au cu adevărat nevoie de aceste economii,

numai că posesorii lor de drept nu sunt întrebaţi dacă sunt şi de acord. În

economiile libere acţiunile indivizilor sunt cele prin care se fac remarcate

comportamentele şi deciziile pe piaţă ale consumatorilor şi ale producătorilor.

Dacă aici se fac depuneri benevole, atunci ele au loc pentru că oamenii

consideră că este avantajoasă abţinerea în consumul curent şi este avantajoasă

exploatarea viitoare a unor resurse care le vor permite resimţirea unei utilităţi

superioare celei din momentul prezent. Indiferent însă de tipul orânduirii, în

cadrul unei economii se va crea un dezechilibru între bunurile de consum şi

bunurile de folosinţă îndelungată. Munca va fi masiv înlocuită de capital şi

dezechilibrul se va perpetua până când, ori oamenii înfometaţi şi mizeri ies în

stradă şi răstoarnă guvernul, ori, liberi fiind, se prăbuşesc sub povara

creşterilor factorilor de producţie care vine din urmă încet dar sigur. Într-un

final dezechilibrul trebuie remediat, dar acest lucru nu va fi posibil decât

renunţând continuarea supra-investiţiilor. Dar cum banii trebuie daţi înapoi,

iar producţia tocmai a încetat, nu mai urmează decât falimentul.

Ar putea exista o situaţie în care nu apare falimentul. Dacă momentul

în care preţurile ajung din urmă datoriile oamenilor de afaceri are loc după ce

130

un prim ciclu de bunuri a fost finalizat, atunci creditele în surplus se vor

putea transforma în venituri şi le vor permite debitorilor să îşi continue

activitatea. Numai că banii circulă mai repede decât intenţionează cei care îi

folosesc. Procesul de producţie durează mult mai mult decât sunt banii

capabili să se înmulţească. Banii vor inunda piaţa înainte de finalizarea

bunurilor pentru care s-a solicitat creditarea.19

În concluzie, când capitalul devine ieftin, se doreşte înlocuirea muncii

prin intermediul său. Se fac bunuri din ce în ce mai complexe, mai

costisitoare, într-un interval de timp care pare că nu se mai sfârşeşte. Deşi

moneda a cauzat intriga ciclului de afaceri, transformările capitalului real

fizic sunt cele care îndreptăţesc concluzia că teoria ciclului de afaceri nu este

pur monetară, iar monetaristă, nici atât.20

Aprecierea greşită a echivalenţei dintre cele două teorii a fost, printre

altele, susţinută şi de interesul analitic manifestat cu privire la inflaţie.

Plecând de la acest punct, Friedrich von Hayek şi-a adus contribuţia la

dezvoltarea ciclului de afaceri într-un mod inedit, plecând de la analiza

preţurilor şi a inflaţiei. Din punct de vedere tehnic, Hayek nu consideră că

stoparea inflaţiei ar solicitat cine ştie ce inginerie financiară, concluzionând

că acest lucru se află în puterea autorităţii monetare şi este susceptibil de

îndeplinire şi într-o singură noapte, dacă s-ar dori acest lucru.21 Există aşadar

din partea statului prin instituţiile sale un control deplin asupra “piramidei

creditului”. Depăşind însă problemele de natură pur tehnică, apar în discuţie,

cum era şi firesc, cele de natură intervenţionistă, politică. Din acest punct de

vedere, într-adevăr, perspectivele atenuării inflaţiei nu par foarte apropiate

nici pentru cei mai optimişti agenţi economici. Prin urmare, pentru Hayek,

teoria ciclului de afaceri nu mai era de mult o problemă strict monetară,

economică, ci una politică, cu repercusiuni asupra libertăţii societăţii civile.

131

De obicei, nu au existat dubii asupra efectelor diferite pe care le are

inflaţia într-un ciclu de afaceri asupra debitorilor pe de o parte, şi asupra

creditorilor, pe de cealaltă parte. Debitorii sunt cei care au de câştigat. Ei

trebuie să înapoieze monedă cu putere de cumpărare alterată, dar în valoare

nominală identică, monedă care nu va mai permite creditorului să obţină

aceleaşi efecte utile. Cine sunt însă aceşti creditori? Băncile? În principal, nu.

“În societatea modernă cea mai importantă şi mai numeroasă clasă de

creditori sunt diferiţii salariaţi şi bugetarii, precum şi cei care au strâns mici

economii, iar grupul reprezentativ de debitori care profită în primul rând sunt

întreprinderile şi instituţiile”22, afirma Hayek şi avea dreptate, deoarece

inflaţia, sub o formă sau alta, îşi ia partea din buzunarul fiecăruia. Este un

atentat la proprietatea sub formă monetară a fiecăruia dintre noi.

Pentru a explica mai bine modalitatea prin care inflaţia reprezintă un

furt generalizat, Hayek aminteşte de falsele profituri pe care le obţin

antreprenorii. Aceştia, aparent, pot avea de câştigat de pe urma inflaţiei, până

la un anumit moment. Ei vor returna şi datorii în bani care nu mai au aceeaşi

putere de cumpărare ca în momentul în care au fost împrumutaţi. Numai că

antreprenorul are de plătit taxe. Acestea, spre diferenţă de profitul său, nu

mai au un caracter virtual ci sunt cât se poate de reale şi de tangibile. Sunt

practic nişte sume de bani, aceste taxe, care se încasează din nimic.

Antreprenorului i se bagă pur şi simplu mâna în buzunar şi i se iau nişte bani

pentru care nu numai că cei care îi taxează nu au nici un drept, dar aceşti bani

nu există în realitate nici pentru antreprenori. Nu există decât nişte valori

nominale depreciate care îi mai sărăcesc puţin pe agenţii economici exact cu

rata de creştere a indicelui preţurilor.

Inflaţia însă, este mult mai nocivă decât atât. În mod normal s-a admis

că nu orice creştere de preţuri poate fi considerată ca fiind inflaţionistă.

Pentru a se certifica o creştere inflaţionistă ar trebui ca să se înregistreze o

132

creştere generalizată a preţurilor. Această creştere generalizată însă rămâne

pentru cei mai mulţi dintre consumatori drept un mare mister. Cum trebuie să

crească preţurile pentru a fi inflaţioniste? Aşa, pur şi simplu, “ în general”?

Deşi puţini sunt cei care admit acest lucru, “în general” desemnează că

preţurile cresc concomitent şi cu aproximativ aceeaşi măsură, ori asta, din

punct de vedere practic, este mai puţin probabil. Chiar şi aşa să se poată

întâmpla, tot există categorii de preţuri care nu se modifică decât pe termen

lung, cum ar fi contractele la termen, ratele la utilităţile publice etc. De fapt şi

de drept nu există o conexiune sau o coordonare a creşterii preţurilor, ci o

succesiune în care se produce creşterea lor. Vor fi întotdeauna categorii de

preţuri care vor da tonul, care vor creşte primele şi care se vor afla

întotdeauna în fruntea spiralei inflaţioniste, cum ar fi de pildă preţurile

combustibililor convenţionali. Creşterea preţurilor cestora va determina

creşterea costurilor de exploatare ale transportatorilor, apoi creşterea

preţurilor serviciilor acestora, după care se vor înregistra creşteri la preţurile

tuturor factorilor de producţie care trebuie, sub o formă sau alta, să fie

transportaţi, în sfârşit definitivarea creşterii repercutându-se asupra preţurilor

la produsele finite care vor fi desfăcute pe piaţă.23

7.2 Alocarea deficitară a resurselor

Schimbările în preţurile relative sunt influenţate de expectaţiile de pe

piaţă. Astfel va fi influenţată alocarea resurselor. Prin urmare oamenii de

afaceri vor încerca să producă cât mai mult dintre bunuri şi să furnizeze cât

mai mult din serviciile care au căutare în momentul de bază, având aferente

preţuri mari, şi vor manifesta mai puţin interes pentru acele bunuri şi servicii

care nu îi fac bogaţi pe furnizorii lor. Această redistribuţie va continua atât

timp cât inflaţia continuă la o rată dată, cunoscută. Prin urmare, vor fi

133

sectoare de activitate care se vor dezvolta şi în care se vor crea noi locuri de

muncă, dar asta atât timp cât volumul desfacerilor este “lăsat în pace” de

inflaţie. În momentul în care inflaţia şi-a schimbat evoluţia, este posibil ca o

parte dintre locurile de muncă pe care “le-a produs” să nu mai prezinte

interesul iniţial şi să fie desfiinţate. Într-un mod total eronat, dacă preţurile

viitoare sunt corect anticipate într-un ciclu de afaceri, se va ajunge la un

moment dat la un echilibru, deoarece preţurile prezente vor tinde să ajungă la

nivelul celor anticipate. Chiar şi aşa însă, este dificil să fie anticipat nivelul

general al preţurilor. Indiferent din ce perspectivă este analizată creşterea

preţurilor, “o presupunere conform căreia preţurile viitoare ale unor bunuri

particulare pot fi corect anticipate de-a lungul unei perioade inflaţioniste, este

probabil o presupunere care nu poate fi niciodată adevărată: deoarece,

indiferent de tipurile preţurilor anticipate, preţurile prezente nu se adaptează

de la sine la preţurile mai mari viitoare, decât printr-o creştere prezentă a

cantităţii de bani cu toate schimbările relative ale diferitelor preţuri pe care

asemenea schimbări în cantitatea de monedă le implică în mod necesar”,

afirma Hayek.24 În concluzie, dacă preţurile sunt complet anticipate, atunci

inflaţia nu mai poate avea pentru unii efectele favorabile scontate. De aceea,

creşterea preţurilor va fi întotdeauna mai mare decât nivelul ei anticipat. Dacă

de exemplu, într-un an se observă că preţurile factorilor de producţie au

crescut cu 5%, atunci agenţii economici vor estima că şi la anul creşterea lor

va fi cel puţin pe măsură. De aceea preţurile de vânzare ale produsului finit

vor ajunge să crească şi ele cu cel puţin acelaşi procent, adică 5%. Dacă

aceste anticipări sunt însă greşite, atunci în ciclul de afaceri se vor achiziţiona

factori de producţie costisitori, pentru că e clar că la anul preţurile lor vor fi

prohibitive…Şi dacă preţul lor în loc să crească şi mai mult, va scădea? Se va

ajunge, desigur, la faliment.

134

Inflaţia, într-adevăr, este un duş scoţian pentru economie, dar, din

păcate, cu efecte benefice temporare care se dovedesc atractive pentru unii

antreprenori. Ciclul de afaceri fructuos şi expansiv va fi înăbuşit în momentul

stopării bruşte a acesteia, şi ale anticipărilor eronate care falimentează pe

oamenii de afaceri şi disponibilizează muncitorii. Iese însă din discuţie

acceptarea unui ciclu de afaceri perpetuum inflaţionist. Problema tocmai din

asta constă, de fapt, că nu poate fi perpetuă. Undeva în timp, banii îşi vor

pierde în acest ritm puterea de cumpărare şi aduc după ei colapsul, haosul,

depresiunea generalizată şi marasmul social, supă cum s-a întâmplat într-una

dintre cele mai celebre creşteri inflaţioniste din istorie, din Germania anilor

’20.25

Inflaţia rămâne totuşi o problemă demnă de luat în seamă ori de câte

ori se doreşte o creştere economică rapidă. În cele mai multe state

industrializate creşterea economică şi stabilitatea forţei de muncă pun pe

seama inflaţiei efectele negative pe care le-au creat tot încăpăţânarea şi

rigiditatea menţinerii unor revendicări salariale fără legătură cu îmbunătăţirea

productivităţii. Aceasta desigur nu înseamnă că este recomandat ca inflaţia

să însoţească creşterea economică. Hayek evidenţiază foarte bine acest

aspect, dacă ne gândim că Imperiul Britanic, în momentul său de apogeu, în

1914, avea aproximativ aceleaşi preţuri la bunurile de consum ca în urmă cu

două sute de ani, iar statele Unite, la 1939, înregistrau aproximativ aceleaşi

preţuri cu cele din 1749. Aşadar, două dintre superputerile care au marcat

istoria s-au aflat la momentul de maximă dezvoltare sau la începutul unei

perioade de dezvoltare fără precedent, în momente în care puterea de

cumpărare a monedei era foarte bine conservată şi puternică, fără a se aduce

măcar în discuţie inflaţia. Dacă, într-adevăr, “istoria lumii a fost o istorie a

inflaţiei”, după cum obişnuia Hayek să spună, atunci înseamnă că omenirea

nu a avut una dintre istoriile cele mai de invidiat. Investiţiile, prin urmare, nu

135

sunt întotdeauna condiţii necesare şi suficiente ale dezvoltării. O investiţie

are loc avându-se clar în perspectivă o altă investiţie viitoare. Aceste noi

investiţii viitoare sunt stimulate, pe de o parte, de rate scăzute ale dobânzii,

adică de preţul mic al împrumuturilor, sau, pe de altă parte, de ratele mari de

profit aşteptate. Se poate astfel ajunge la o situaţie ciudată, în care investiţiile

mari la rate mici ale dobânzii să aducă mai puţine efecte utile decât ar fi adus

o creştere a productivităţii în condiţiile unei rate mari a dobânzii.

Ciclul de afaceri este perceput de Hayek numai sub formă inflaţionistă

datorită controlului sindicatelor asupra salariilor. Atât timp cât prezervarea

forţei de muncă, indiferent de rezultate, este fundamentul acţiunii sindicale,

secondată de păstrarea valorilor nominale salariale, inflaţia va fi o

permanenţă a ciclului de afaceri.

7.3 Criza din ’29-’33

Nu se poate vorbi însă de o teorie a ciclului de afaceri fără a se aminti

de marea depresiune economică din anii ’30. Acest lucru este imperios

necesar cu atât mai mult cu cât, în mod tradiţional, austrianiştilor nu li s-a

permis un drept la replică împotriva keynesismului şi s-a considerat că teoria

lor este depăşită şi incapabilă să ofere soluţii viabile depăşirii crizelor şi

dezechilibrelor economice.

Prin urmare, abordarea şi dezvoltarea teoriei ciclului de afaceri poate

fi din perspectiva unor economişti ca Rothbard, o analiză a crizelor

economice, în special a Marii recesiuni din ’29-’33, şi a interdependenţelor

dintre acestea şi ciclurile economice. Rothbard urmăreşte, elegant, să ofere

un contraargument la doctrina keynesistă care localiza originea crizei

economice în preajma insuficienţei cererii agregate. Având în vedere

capacităţile predictive ale unui antreprenor, este greu de crezut că toţi

136

omologii săi din cadrul unei economii pot fi afectaţi în aşa mare măsură de o

miopie anticipativă şi, drept urmare, să se lanseze într-o cursă fără precedent

a creşterii producţiei fără a se întreba dacă bunurile şi serviciile furnizate de

ei vor mai avea la un moment dat căutare pe piaţă. Fireşte că pot exista şi

antreprenori care nu au capacitate de anticipare corectă a viitorului. Cum ar

mai fi ei însă antreprenori? Fără ca măcar să conştientizeze, un antreprenor

este prin însăşi natura sa un anticipator, mai inspirat sau mai puţin, e

adevărat. El investeşte, achiziţionează factori de producţie, creează locuri de

muncă, plăteşte nişte salarii în prezent, deşi profitul scontat de el survine abia

într-un moment ulterior cheltuielilor iniţiale, de a căror recuperare nu poate fi

niciodată 100% sigur până ce nu încasează banii, indiferent cât de profitabilă

se prezintă pe hârtie afacerea respectivă. Antreprenorul îşi asumă aşadar

riscuri proporţionale cu dimensiunile activităţii sale. Dacă nu şi le-ar fi

asumat sau dacă prea multe dintre ele s-ar fi îndeplinit fără ca el să fie în stare

să le ocolească, să le atenueze sau să se asigure împotriva lor, atunci de mult

nu s-ar mai fi numit antreprenor. În concluzie, ipoteza supraproducţiei ca

urmare a incapacităţii previzionale a antreprenorilor faţă de evoluţia cererii

agregate nu se prea verifică. De aceea, readucând în discuţie diferenţele

structurale ale producţiei pe orizontală şi pe verticală, prezentate anterior de

Gottfried von Haberler, se poate observa foarte clar că o criză economică se

manifestă diferit în ceea ce priveşte bunurile de consum faţă de ceea ce

priveşte bunurile pentru producţie. Ceea ce au pierdut din vedere adepţii

intervenţionismului este faptul că nu cererea pentru bunurile de consum a

scăzut, ci cea pentru bunurile industriale de folosinţă îndelungată. Rothbard a

plasat totuşi activitatea de pionierat în fundamentarea teoriei austrianiste a

ciclului de afaceri cu mai mult timp în urmă, în secolele de aur ale

liberalismului clasic, evocând în acest sens contribuţiile la dezvoltarea

gândirii economice ale lui David Hume şi David Ricardo în ceea ce priveşte

137

activitatea sistemului bancar şi a influenţelor pe care acesta le are în dirijarea

banilor şi în controlul puterii lor de cumpărare.26

Să vedem care este evoluţia unui ciclu de afaceri în cazul etalonului-

aur. Băncile, în principiu, au toate motivele să mărească volumul

operaţiunilor de creditare, deoarece profitul lor va fi proporţional cu acestea.

În acest fel creşte oferta de bani. Creşterea ofertei de bani va fi echivalentă cu

scăderea preţului banilor, ceruţi acum de toată lumea pentru cheltuieli mai

mari. La cheltuieli mari însă, producătorii răspund cu preţuri mai mari. Este o

dezvoltare a pieţei, dar nu una inflaţionistă, deoarece emisiunea monetară nu

se poate rupe de etalonul în care este exprimată, iar stocul de aur nu poate

urmări în evoluţie stocul de bilete de bancă. Iniţial, există totuşi un puseu

inflaţionist. În acest fel se va devaloriza şi moneda, şi de aceea, pe pieţele

externe, bunurile din ţara respectivă vor deveni mult prea scumpe comparativ

cu cele străine, neatinse de inflaţie. Străinii vor cumpăra şi ei mai puţin. Este

momentul când exportatorii ar putea câştiga, dar nu se înghesuie nimeni să

cumpere asemenea produse scumpe. Cum nici consumatorii interni, nici cei

străini nu vor mai avea interes pentru o ofertă atât de scumpă, se va înregistra

în cele din urmă un deficit. Se importă masiv, pentru că s-a dovedit că există

un interes deosebit pentru bunurile străine. Aceste bunuri nu vor fi plătite, aşa

cum era de aşteptat, cu moneda naţională, ci, desigur, în moneda străină, a

ţării de unde se importă. Această monedă însă, nu este plătită în bilete de

bancă, ci în aur. Banca are însă nevoie de posibilitatea de a finanţa operaţii

care exacerbează cantitatea de aur stocată în depozitele sale. O soluţie ar fi

aceea să se emită monedă, dar echivalentă cu bilete de bancă fără acoperire,

bani falşi, pentru că nu mai există acoperire nici în aur, nici în nimic altceva.

Aşa ceva însă nu se poate, datorită reglementărilor etalonului general, fie el

aur sau orice altceva. Băncile îşi dau seama că trebuie să acţioneze în sensul

unei contracţii a creditelor de circulaţie, ceea ce va stopa avântul iniţial şi va

138

genera o scădere a preţurilor. Animaţi acum că vor plăti mai puţin aur pentru

fiecare bun importat din ţara respectivă, străinii vor solicita bunurile

valorizate, vor creşte exporturile şi balanţa se va echilibra. Acest raţionament

însă este valabil numai în cazul etalonului aur. După cum spunea Rothbard,

acesta este şi înţelesul fazei de depresiune a ciclului economic. Este o fază

inevitabilă urmării expansiunii. Numai inflaţia este cea care face să se

impună chiar depresiunea. “Depresiunea este procesul prin care economia de

piaţă se ajustează, scapă de excesele şi distorsiunile ale expansiunii

anterioare, şi restabileşte echilibrul economic al pieţei”, obişnuia să afirme

Rothbard.27 Distorsiunile apar ca urmare a ingerinţelor politice în procesele

libere ale pieţei. În acest fel, Banca centrală, controlată direct de către stat,

este cea care are capacitatea să fie la adăpost de orice risc. Nu este cine ştie

ce inginerie cu privire la această problemă: asigurarea sa se bazează pe buget,

care este garantat prin lege. Ea are putere de a emite monedă şi de asemenea

obligă toate băncile comerciale să îi asigure statutul de ultim finanţator.

Rothbard numea acest sistem ca fiind un adevărat cartel al tehnicilor de

acoperire a riscurilor bancare. Fiecare bancă era aşadar asigurată într-o

anumită limită. Ceea ce depăşea această situaţie devenea strict o problemă a

fiecărei bănci în parte. Nici măcar Banca Centrală nu putea acorda o

protecţie la nesfârşit.

Prin urmare, atât timp cât Banca centrală se află în spatele băncilor

comerciale, iar în spatele Băncii Centrale se află deciziile guvernamentale,

ciclul de afaceri nu mai este cauzat de vreun eveniment misterios, ci chiar de

unul bine definit: intervenţionismul sistematic. Intervenţia guvernului

promovează expansiunea şi inflaţia, iar când aceasta din urmă ajunge la

limita sa superioară, izbucneşte criza.

De fapt şi de drept, dobânda nu a reprezentat niciodată un preţ al

banilor, ci un preţ al creditului din punct de vedere al teoriei creditului, dar în

139

general, a fost un cost al renunţării al unui efect util prezent, pentru unul

viitor favorabil. Dobânda ar trebui, deci, să fie numai un rezultat al deciziilor

libere luate de oamenii de afaceri de pe piaţă, şi în nici un caz nu ar trebui să

fie transformată într-o pârghie economică politică. Prin urmare, scăderea ratei

dobânzii este văzută de agenţii economici ca o creştere reală a economiilor

lor. Tocmai aceasta este şi problema: rata dobânzii are rolul de prezentare

materială a oportunităţii prin supunerea decidentului la o serie de privaţiuni;

ea nu poate oferi, prin urmare, niciodată un câştig direct şi atât, cum ar fi

“banii ieftini”. Distorsionarea funcţiilor de bază ale ratei dobânzii va altera

întregul calcul economic, fără de care, nu mai are o mare importanţă dacă o

economie este liberă sau centralizată. Preţurile mari la factorii de producţie

pot fi impedimente când consumatorii îşi reorientează actele şi preferinţele în

consum. Depresiunea apare aşadar ca fiind o fază sănătoasă şi necesară prin

intermediul căreia se regăseşte combinaţia optimă între investiţii, consum şi

preferinţele consumatorilor.

În zilele de expansiune economică, Ludwig von Mises a prezis ce va

urma. Soluţia teoriei austrianiste la criză a fost cunoscută prin măsurile de

prevenire ale acesteia. Nu a reprezentat singura modalitate de combatere a

crizei, numai că, exact ca în metafora legată de inflaţie a lui Hayek, “tigrul

ţinut de coadă”, în acele momente oamenii nu au avut curajul să îşi asume

consecinţele unor acţiuni dure, dar care se impuneau: nimeni nu a dorit să dea

drumul cozii şi să înfrunte tigrul, ci s-au complăcut într-o perpetuă cursă de

supravieţuire, amânată şi prelungită, până când tigrul a scăpat singur şi i-a

făcut de petrecanie celui care încerca să se salveze printr-o modalitate non-

combat. Cea mai bună soluţie la criza economică, dacă ar fi posibil ceva de

făcut, ar fi să nu se facă nimic. Principiu de bază al praxeologiei, concepţia că

acţiune umană înseamnă şi a face şi a nu face ceva, a rămas cunoscut pentru

puţinii care au admis că teoria ciclului de afaceri fundamentată de Mises nu a

140

fost infirmată, ci numai uitată. În anii ’70, după primele şocuri petroliere,

apăreau deja şi primele mustrări de conştiinţă cu privire la ignorarea operei

unuia dintre cei mai mari oameni din istoria gândirii economice, precum şi a

şcolii pe care o reprezentase.

Teoria austrianistă a ciclului de afaceri are o importanţă deosebită în

istoria gândirii economice în general, şi pentru Şcoala de la Viena în special.

În mod uzual s-a considerat că “austriecii” nu au fost în măsură să îşi înscrie

doctrina ca parte integrantă a mainstream-ului, mai ales datorită faptului,

conform adversarilor lor, că nu au oferit soluţii viabile pentru soluţionarea

marii crize din ’29-’33. Teoria ciclului de afaceri demonstrează însă că

Şcoala austriacă, nu numai că a prevăzut în cele mai multe detalii ceea ce

avea să urmeze politicii “banilor ieftini”, dar chiar a păstrat identitatea şi

personalitatea intelectuală a unei variante a doctrinei liberale care, pentru cine

a dorit să vadă şi să asculte, a oferit chir şi soluţii la ceea ce s-a numit Marea

depresiune economică.

141

CAPITOLUL VIII

GLOBALIZAREA ȘI DEGLOBALIZAREA

8.1 Globalizarea

Globalizarea nu mai presupune doar integrarea factorilor de producţie.

Este nevoie de o nouă revoluţie industrială unde chip boys să fie puşi

împreună la muncă cu engine boys. Pe timpuri acest lucru era surprins sub

forma întrebării: ce este mai important să producem, computer chips sau

potatoe chips? Industria auto şi problemele ei sunt o consecinţă a faptului că

nu s-au făcut inovaţii semnificative pentru a scăpa de dependenţa de petrol.

Mai precis, conceptul de 100 de mile/ galon, sau de litri consumaţi pe suta de

kilometri a rămas neschimbat din zorii industriei construcţiei de autovehicule.

Globalizare înseamnă Silicon Valley, numai că Silicon Valley nu este

America, după cum nici Infosys sau oazele high-tech din Bangalore nu sunt

India. Globalizarea trebuie să însemne integrarea inovaţiei, iar noi să intrăm

într-o nouă eră de R&D spending. În mod tradiţional, R&D era rezervat

numai marilor parcuri high-tech, precum Oracle, Xerox, sau AT&T Bell.

Monopolul lor a fost erodat de globalizare şi de avansul rapid al IT-ului. Noii

veniţi nu s-au rezumat doar la export de creiere ieftine pentru IT, ci şi la

industrie grea, construcţii de maşini, aeronautică.

142

Integrarea capitalului, a forţei de muncă şi a bunurilor este echivalenta

cu mobilizarea. Bătăliile nu sunt câştigate de cele mai mari armate, ci de cele

care încheie mai rapid mobilizarea totală şi au superioritate numerică la

momentul decisiv. Practic, globalizarea a scos din sărăcie nu doar Asia, ci şi

state ale Europei, cum ar fi de pildă ţările nordice. Globalizarea este o dovadă

a eficienţei. Nu este suficient ca două state să facă schimb, pentru a vorbi de

globalizare, deoarece schimburi s-au făcut între oameni din cele mai vechi

timpuri. Globalizare înseamnă că un produs este atât de bun, încât cei care îl

solicitau în mod curent la schimb, să ajungă să recunoască că este atât de bun,

143

încât să merite să fie produs şi generalizat prin forţe proprii. Aşa sunt de pildă

contractele în franciză, din domeniul hotelier. Un brand hotelier nu poate

deveni global, dacă oamenii pleacă nemulţumiţi acasă. Dacă serviciile sunt

sinonime cu simbolul calităţii şi al respectului pentru clienţi, atunci aceştia

din urmă vor lua în calcul când vor pleca data viitoare în concediu, dacă

există la destinaţia de vacanţă un astfel de hotel. Unii clienţi ţin cont de acest

lucru. Dacă oamenii dintr-o destinaţie turistică observă că oamenii nu se

înghesuie tocmai din cauza condiţiilor de cazare, nu numai că le vor

îmbunătăţi, dar vor încerca să aducă chiar cele mai cunoscute brand-uri din

domeniu, încheind cu acestea contracte de franciză. În acel moment, brandul

devine global.

Studiu de caz – Intercontinental Hotels – franciza

Globalizarea oferă un real avantaj statelor mici, sărace, care nu

participă la masa schimburilor internaţionale ale întregii lumi. Aceste state

sut prinse într-un cerc vicios. Din cauză că nu au acumulat capital, nu au

dezvoltate infrastructura, industria, serviciile, motiv pentru care nici capitalul

străin nu este atras, închizând cercul. Dacă totuşi un stat este sărac, dar se

bucură de frumuseţea naturală a formelor de relief, deschidere la mare şi

puţină istorie şi moştenire de civilizaţie în spate, atunci dezvoltarea industriei

turistice poate asigura cetăţenilor săi un nivel de trai cel puţin decent, după

cum s-a întâmplat cu relansarea economică a unor state precum Grecia,

Spania, Turcia. Precaritatea condiţiilor de cazare poate anula însă acest

avantaj strategic oferit de natură. În definitiv, nimeni nu merge nerăbdător în

concediu pentru a fi privat de minimul de confort pe care îl avea acasă. Ideea

concediului tocmai aceasta este: pentru că nu durează decât puţin, concediul

trebuie petrecut printr-un mod de viaţă deosebit, de care clienţii să îşi

amintească cu plăcere şi să spună, eventual, “N-am stat decât o săptămână

acolo, dar o săptămână am fost rege… “

144

În 2003, Intercontinental era sigla afişată de aproximativ 3500 unităţi

hoteliere din întreaga lume. Intercontinental, la rândul său, este proprietarul

altor două brand-uri de mare şi bună notorietate în domeniu, Crown Plaza şi

Holliday Inn. Ceea ce este interesant este faptul că numai 200 de hoteluri sunt

propriu-zis ale Intercontinental, restul fiind contracte în franciză. Se observă

un coeficient de 17,5 unităţi hoteliere care foloseau în franciză brandul

Intercontinental la un hotel deţinut de acesta. În prezent, Intercontinental mai

deţine 16 unităţi hoteliere dintr-un total de 4186 care folosesc brandul. Un

coeficient de 261,6 de francize la un hotel deţinut de Intercontinental,

desemnează de fapt o creştere a numărului de contracte la un hotel deţinut de

aproape 15 ori.

Această evoluţie a respectivului indicator are o dublă explicaţie:

- pe de o parte vânzarea de către Intercontinental a celei mai mari

părţi dintre hotelurile sale

- creşterea numărului de contracte în franciză

Este adevărat că vânzarea activelor s-a produs şi ca urmare a crizei

economice, dar în mod sigur a dus la creşterea rentabilităţii economice pentru

Intercontinental. În locul marilor hoteluri deţinute care nu mai erau pline în

condiţiile crizei, Intercontinental a preferat să le vândă, mai ales pe cele

nerentabile, urmând apoi să accentueze activitatea de francizare. De obicei,

franciza este un avantaj pentru cel care închiriază dreptul de proprietate

industrială şi intelectuală, deoarece i se furnizează know-how, asistenţă, baza

de date a clienţilor, precum şi consacrarea anterioară a brandului. Tot ceea ce

trebuie să facă este să administreze. În această situaţie însă, nu doar

francizatul lui Intercontinental are un avantaj, ci şi Intercontinental. Acesta

primeşte cota din profitul francizatului, fiind mai puţin expus riscurilor pieţei.

Se pare aşadar, că, în contextul crizelor economice, globalizarea nu se

145

restrânge întotdeauna. Cu toate acestea, cele 16 hoteluri pe care încă le deţine

Intercontinental însumează 25% din totalul camerelor de cazare.

Contractele în franciză reprezintă o modalitate indirectă de integrare a

capitalului, prin atragerea de investitori. Numai că şi aici există diferite

riscuri:

- REVPAR-ul (revenue per available room) a scăzut în 2008 cu

1%, numai că profitul a scăzut cu aproape 5%. Acest lucru s-a

întâmplat din cauză că profiturile Intercontinental nu vin numai

din încasările proprii, ci şi din ale francizaţilor, care, au şi ei

pierderi. Mai mult decât atât, taxa plătită de francizat, este din

profit, nu din venit, ceea ce permite francizatului să

supravieţuiască mai bine crizei. Acest fapt dovedeşte că

globalizarea îi avantajează pe agenţii economici mai slabi care iau

parte la schimburile internaţionale şi în situaţii de criză.

Studiu de caz – Starbucks – same-store sales

Una dintre cele mai celebre afaceri cu cafea, a recunoscut că ţara unde

nici nu va încerca vreodată să pătrundă, este Italia. Nu degeaba cele mai

cunoscute tipuri sub care este cafeaua consumată se numesc ristreto,

espresso, capucino, late machiato etc. deşi este o cafea to-go, şi nu depinde

atât de mult de traficul de mall, care scade în perioadele de criză, Starbucks

se luptă să supravieţuiască.

Denumită cu ironie de către unii consumatori Fourbucks, aluzie la

preţul său destul de ridicat, ţinând cont că marea majoritate a americanilor o

beau în drum spre serviciu, încă din 2008 Starbucks a încercat să revigoreze

percepţia oamenilor despre cafeaua băută în oraş. A lansat un produs mai

ieftin, dar şi cu un gramaj mai mic, ca să arate consumatorilor că îşi permite

lansări. Starbucks vinde însă şi cafea la pungă în cafenelele sale. De ce

atunci, nu cumpără oamenii cafeaua să şi-o facă acasă, în loc să dea 4 dolari

146

şi să o bea în picioare? O pungă de cafea de 250 de grame şi costă

aproximativ 7-8 dolari. Ies mai multe cafele dintr-o pungă, dar oamenii, în

special americanii, care au cultura mesei în oraş. În plus, cafeaua la pungă

este boabe. Cei de la Starbucks se oferă să o râşnească gratis pe loc, dar tot

este prea mult pentru oamenii comozi. Ar fi deci o explicaţie pentru dilema

alegerii între o cafea de 4 dolari şi o pungă de 7-8. Numai că acum Starbucks

s-a gândit să prindă o felie din afacerea de 17 miliarde de dolari pe an, pe

care o reprezintă în întreaga lume vânzările de cafea instant. La prima vedere

pare un nonsens. Cafeaua instant este exact opusul celei vândute de marile

lanţuri, pentru că un produs instant poate fi foarte bine consumat şi acasă, pe

când un espresso cu spumă de lapte nu poate fi obţinut decât cu aparatele

specifice de prelucrare a cafelei şi a obţinerii spumei de lapte, care nu sunt la

îndemâna oricui. Cafeaua instant, consumată numai în proporţie de 10%

dintre americani, comparativ cu 80% dintre britanici, va afecta conceptiul de

same-store sales. Starbucks este un brand internaţional deoarece cafeau

preparată în cafenele same-store este bună. Contractele în franciză au

promovat mai departe cafeaua Starbucks, ca o dovadă a calităţii sale precum

şi a modului în care era preparată. Însă produsul nou lansat JAWS (just add

water, sir) poate pune în pericol conceptul de same-store sales sau contractele

în franciză. Era poate dificil sa îşi râşnească singuri cafeaua, să o râşnească

pe loc şi apoi să meargă cu punga desfăcută până acasă, dar să adauge puţină

apă fiartă peste un plic de soluţie instant, asta cu siguranţă că pot şi cei mai

comozi dintre oameni.

Studiu de caz – Moda – integrarea produselor

Moda este unul dintre cele mai bune exemple de

globalizare…vestimentară, în acest caz. Oamenii vor să poarte ceea ce poartă

vedetele, idolii lor, marii creatori vestimentari. Aprecierea succesului unei

colecţii este destul de subiectivă dar, cu toate acestea, oamenii recunosc că le-

147

au plăcut costumele cambrate ale anilor ’60, pantalonii evazaţi şi tocurile

înalte din anii 70 etc. Din când în când acestea se reiau şi, la 20 de ani de la

anii 70, se poartă din nou pantaloni evazaţi. Deşi criza a afectat industria

modei, aceasta a folosit tocmai canalele de comunicare specifice globalizării

pentru a reduce costurile. Ținând cont de faptul că 20 de minute pe catwalk

costau aproximativ 100000 de dolari, Vera Wang şi Betsey Johnson sunt

printre primele case de modă care au început să folosească la lansările lor

cafea de la McDonald s şi servicii ale unor companii de televiziune pe

internet. În ultimă instanţă, website-urile au devenit o practică obişnuită de

promovare.

8.2 Deglobalizarea – teoria decuplării

În august 2006, americanii îşi permiteau încă luxul să poarte discuţii

constructive la adresa conceptului de recesiune. Aşa cum pentru piaţa de

capital scăderile sunt considerate doar corecţii, efectele unei posibile

recesiuni au fost prezentate în lumina oportunităţilor specifice: scăderea

inflaţiei, eliminarea activităţilor şi antreprenorilor neproductivi şi ineficienţi,

restructurarea factorilor de producţie. La urma urmelor, în 1982 Portugalia, în

1989 Marea Britanie, şi Spania doi ani mai târziu, au reuşit să îşi reducă

deficitul de cont curent intrând în recesiune. Deficitul de cont curent nu a fost

pentru americani o problemă28, deşi ani la rând politicile fiscale au fost

blânde, iar cheltuielile bugetare au crescut, fără a mai lua în calcul imensele

cheltuieli datorate multiplelor teatre de război ale Americii. Cum a fost

posibil acest lucru? Foarte simplu. Au fost tipăriţi dolari, iar restul lumii s-a

înghesuit să îi cumpere. Nu există nici un activ mai sigur, decât biletul de

bancă al celei mai puternice economii a lumii. Oamenii au ştiut că atât timp

cât deţin dolari, deţin şi posibilitatea de a-i schimba la loc într-un bun sau

148

serviciu pe cea mai sigură piaţă din lume. Prin urmare reieşeau încă o dată la

iveală fundamentele încrederii în green buck: Conservarea puterii de

cumpărare, asigurată de stabilitatea sa, şi siguranţa mediului de schimb a

acestuia. Aproape jumătate din dolarii emişi au lat practic drumul străinătăţii

până în anul 2007, în preajma izbucnirii crizei.

Revenind acum la problema recesiunii şi a imediatei consecinţe a

acesteia, este limpede de ce America ar fi ales, dacă ar fi avut posibilitatea,

între recesiune şi inflaţie: aceasta din urmă ar fi speriat cumpărătorii de

dolari. Trilioane de dolari s-ar fi reîntors în America, scoţând la iveală

adevărata dimensiune a deficitului de cont curent, cu obligaţia autorităţilor de

a inversa politica expansivă a consumului. Însă cu o cerere de 106% faţă de

PIB, problema desfacerii producţiei era asigurată chiar şi în cazul unei

scăderi cu 6% a cererii. Nu e totuşi puţin, dacă se ia în calcul faptul că asta ar

fi însemnat o reducere a consumului cu 200-300 de dolari lunar, timp de un

an, pentru fiecare american în parte. De această dată însă, a fost altfel.

Complicatele instrumente derivate care au stat la baza crizei subprime au

avut toate ingredientele necesare prezente în istoria Americii şi cu alte ocazii.

Puţini au fost însă cei care au mai abordat recesiunea din acea perspectivă

demult uitată. În 1871, în America au fost construite 6000 de mile de cale

ferată, ceea ce ocupa aproape 10% din forţa de muncă industrială. Până în

1875 lungimea construită a căii ferate era de aproximativ 2000 de mile, iar

forţa de muncă industrială de numai 3%, aproape proporţional. Calea ferată

nu este un bun vandabil. Din această cauză, ca bun final, nu a mai generat

efecte mercantile care să mai solicite mai departe aceeaşi forţă de muncă, iar

muncitorii au rămas fără slujbe. În 2007, numărul de muncitori şi mărimea

capitalului angajate în piaţa imobiliară au fost cele mai mari din ultimii 50 de

ani. Ca şi calea ferată, deşi casele sunt bunuri vandabile, sunt bunuri de

folosinţă îndelungată cu volatilitate redusă, tranzacţionate doar de câteva ori,

149

cel mult, pe toată durata existenţei lor. În 2006 America, dacă ar fi dorit să îşi

reducă la 2,5% deficitul de cont curent, trebuia să restructureze forţa de

muncă industrială cu 17% în creştere în domeniul producţiei manufacturiere.

Nu a avut cum, deoarece oamenii erau deja prea absorbiţi de strălucirea de

scurtă durată a pieţei imobiliare. Colapsul acesteia care a urmat, avea aşadar

intrarea în scenă anunţată.

Ultimele stadii ale boom-ului economic 2001-2007 au aparţinut

marilor economii emergente, Brazilia,India, dar mai ales, Chinei. Impetuoasa

rată de creştere a economiei chineze se sprijinea pe eficienţa exportului,

numai că această eficienţă, teoretic, este asigurată de devalorizarea propriei

monede faţă de cea a ţării care reprezintă principala piaţă de desfacere. Prin

urmare, cum era şi firesc, China şi-a subevaluat cât a putut yuanul în raport

cu dolarul, cumpărând Bonurile de Trezorerie şi menţinând inflaţia în Statele

Unite la un nivel redus, în ciuda deficitului de cont curent. În toamna lui 2006

însă, rezervele Chinei atinseseră echivalentul unui trilion de dolari, din care

70% erau creanţele asupra Statelor Unite. Susţinerea artificială a dolarului a

făcut ca obligaţiunile americane să ofere un venit fix cu o putere de

cumpărare mai mare, fapt ce s-a repercutat şi asupra ratelor ipotecare,

înrăutăţind situaţia pieţei imobiliare americane. Din acel moment, practic nu

se mai putea da înapoi. China era obligată să susţină dolarul, sau cel puţin să

nu agreeze o devalorizare a acestuia, deoarece ar fi pus în pericol peste 70%

din propriile rezerve. Aşa că a cumpărat în continuare dolari, deoarece

alternativa de a cumpăra aur sau petrol, nu reprezenta nici pe departe o

soluţie. Trilionul în rezerve ar fi rămas aproape intact. Cu rezerve de petrol

pe jumătate de an, pentru a căror cerere ar fi ridicat preţul barilului de

aproape trei ori, s-ar fi cheltuit numai 8% din rezerve, iar cu numai 5%, ar fi

cumpărat întreaga producţie anuală a tuturor minelor de aur. Drept urmare,

jocul yuan-dolar a continuat.

150

În 2006, economiile emergente puteau revendica fără nici un fel de

dubiu meritul imprimării creşterii economice la nivel mondial. Ultima dată

când se mai întâmplase acest lucru, era înainte de 1820, pe vremea când nici

măcar Anglia nu îşi definitivase revoluţia industrială. Pe atunci, India şi

China erau cele mai mari economii ale lumii. Punctul forte al acestei mândrii,

era asigurată de faptul că această dezvoltare se baza pe creşterea consumului

intern, şi nu pe export în mod necesar. Foarte bine, dar cum rămânea cu

trilionul de dolari excedent, chinezii nu prea au ştiut să răspundă. De fapt,

muntele acesta de bani desemna exact importanţa exportului pe care o

infirmau. Acest entuziasm emergent a stat la baza uneia dintre cele mai la

modă teorii ale anilor 2000: The Decoupling Theory, sau, cum s-ar spune,

Teoria decuplării, a restului lumii de economia Americii, rolul acesteia din

urmă urmând a fi preluat de marile economii emergente, conduse de China şi

India. Nu este o tragedie dacă America nu mai conduce lumea, sau cel puţin

economia mondială. Civilizaţia occidentală a mai văzut filmul acesta, rolul

principal fiind jucat pe atunci de Marea Britanie. America ar fi un alt rol, la

fel China sau India. S-a estimat că până în 2040, economia Chinei o va

întrece pe cea a Statelor Unite. S-a mai spus că productivitatea şi costurile

reduse ale Chinei vor fi întotdeauna specialitatea sa. Sute de milioane de

ţărani, adică toată forţa de muncă de tip blue-collar job din America, Europa

şi Japonia, stau la coadă să intre oricând în câmpul muncii, atunci când

actualii muncitori îşi vor redefini pretenţiile materiale şi vor cere mai mulţi

bani. Nimeni nu îşi mai permite un asemenea lux, nici măcar India sau alte

economii emergente mari, deoarece China şi-a dezvoltat pe cât posibil şi

infrastructura. Probabil că în asemenea ritm, China va întrece mai devreme

America, dar numai cu condiţia să explice cum, o ţară care are pretenţia că nu

se bazează pe export, are excedent de o mie de miliarde dolari, din care 70%

în Bonuri de Trezorerie ale Statelor Unite. Cu o Americă în recesiune şi cu

151

consumatori sărăciţi, fără posibilitate de împrumut, este greu de crezut că va

mai conta costul redus al forţei de muncă al muncitorului chinez. China nu va

mai avea cui să vândă şi pe cine să ameninţe cu creşterea ei economică de

două cifre pe an, ce va deveni istorie, la rândul ei. Și este şi mai greu de

crezut că cererea internă a Chinei, cu disparităţi imense ale nivelului de trai

dintre urban şi rural, va putea umple golul. Dacă totuşi va reuşi, iar creşterea

economică a Chinei va fi susţinută de urbanizarea forţată, atunci teoria

decuplării va deveni una a autarhiei.

Chinezii au făcut un calcul foarte simplu, sau, mai precis, i-au

îndemnat pe analiştii economici să-l rezolve. Au plecat de la teoria

avantajelor comparative29 a lui David Ricardo, figură centrală a

liberalismului clasic englez, şi au formulat o serie de argumente cu privire la

necesitatea actualizării acesteia. În mare, teoria avantajelor comparative

evidenţiază avantajele pe care le au statele în schimburile internaţionale,

atunci când fiecare se specializează în producerea acelui bun care se

desfăşoară cu o productivitate mai mare decât cealaltă parte. Ani la rândul,

plecându-se de la ipoteza conform căreia în statele dezvoltate există forţă de

muncă înalt calificată, iar în statele în curs de dezvoltare forţă de muncă mai

slab calificată, schimburile internaţionale aveau un sens clar formulat. În

America, Japonia şi Vestul Europei se produceau bunurile finale care

încorporau valoare adăugată mai mare, iar în economiile în curs de

dezvoltare, în special în Asia, se produceau bunurile mai puţin complexe,

care se încadrau mai bine substituţiei capitalului cu munca brută. Era vorba

aşadar de global capital-labour ratio, adică acel indicator care determină

raportarea remunerării capitalului la cea a muncii. Aceasta a fost întotdeauna

mică pentru economiile emergente din Asia. După 2000 forţa de muncă

adăugată de China, India şi, ceva mai târziu, de Rusia, au dublat practic forţa

de muncă reprezentată de blue-collar workers, de la 1,5 miliarde, la 3.

152

Concurenţa acerbă de pe piaţa muncii a obligat muncitorii din statele

dezvoltate să îşi reducă pretenţiile salariale. Numai că până au conştientizat

acest lucru, capitalul a început să zboare în acest paradis al costului redus al

forţei de muncă. Procesul a fost atât de intens încât global capital-labour

ratio s-a modificat în favoarea economiilor emergente, puţin câte puţin, în

ciuda dublării forţei de muncă susţinute de acestea. Mai mult decât atât,

capitalul a ajutat economiile emergente să intensifice investiţiile în capitalul

uman, astfel încât pe lângă blue-collar workers au început să fie zăriţi din ce

în ce mai des şi white-collar accountants, sau alte tipuri de golden-boys.

Anul 2006 a fost unul al încrederii, dar şi al iluziilor. Cererea de

petrol a explodat dar, paradoxal, preţurile bunurilor au scăzut, datorită

volumelor mari produse în economiile emergente. Salariile din statele

dezvoltate au rămas aproximativ constante, sau chiar au scăzut, de teama

celor trei cuvinte: „Made in China”. Cei mai câştigaţi au fost consumatorii

finali. A fost probabil anul de aur al decadei sale, dar norii negri se

întrezăreau la orizont pentru cine era dispus să vadă realitatea. Rezervele

Chinei în Bonuri de Trezorerie au îndepărtat pericolul inflaţionist, ceea ce a

permis Fed-ului să se hazardeze în scăderea ratei dobânzii şi încurajarea

consumului. Atât timp cât bunurile erau ieftine, iar piaţa imobiliară în

creştere, în statele dezvoltate s-a trecut cu vederea stagnarea salariilor, pentru

că oamenii aveau cu ce să cumpere, pe baza unei îndatorări perpetue prin care

îşi permiteau orice. Îndatorarea se sprijinea în mare măsură pe unul dintre

activele cele mai sigure: pământul. Nimeni nu s-a gândit că piaţa imobiliară

nu poate creşte la nesfârşit şi că, la un moment dat, încrederea în contractarea

de noi ipoteci pe baza volatilităţii crescătoare a preţurilor caselor trebuia să

înceteze. În acest fel a fost creat contra-fundamentul crizei imobiliare care

avea să elibereze bestia.

153

CAPITOLUL IX

GLOBALIZAREA EFECTELOR �EGATIVE LA ADRESA

CO�CURE�ȚEI

9.1 Corupţia

Daniel Kaufmann, directorul World Bank Institute, afirma în anul

2004 că anual se cheltuiesc în întreaga lume aproximativ 1000 de miliarde de

dolari pentru comisioane şi mită.99 Se sublinia atunci ideea cum că fenomenul

studiat nu mai este doar o trăsătură caracteristică anumitor zone, ci se

manifestă în întreaga lume.100

De-a lungul timpului s-a observat că din dorinţa de a se implementa

cât mai rapid şi cât mai ieftin pe pieţele emergente, societăţile multinaţionale

au folosit „înclinaţia spre corupţie” profitând de faptul că mediile economice

nu erau încă bine consolidate în aceste ţări. Astfel, a apărut ideea de export

de corupţie sau de utilizare de mită de către anumite firme, doar în afara ţării

de origine.

Să considerăm următoarea situaţie ipotetică pentru a observa cum

funcţionează exportul corupţiei: O companie într-o ţară puternic

industrializată vrea să renunţe la costurile ridicate aferente construcţiei unui

incinerator de deşeuri toxice, şi demarează căutările pentru o variantă mai

ieftină. În acest context, un înalt oficial dintr-o ţară în dezvoltare abordează

compania cu o propunere: pentru câteva milioane de euro acesta se angajează

să aranjeze importul deşeurilor pentru o perioadă de X ani. Se va ocupa de

asemenea de îngroparea deşeurilor într-o zonă îndepărtată şi sigură. Ca

99 The World Bank Group, Washington D.C., 2004 100 Afaceri ca ENRON în SUA şi PARMALAT în Italia au depăşit ca amploare şi complexitate a corupţiei tot ce era obişnuit până la acea dată în domeniul corupţiei.

154

urmare a interdicţiei de export - import de substanţe toxice, deşeurile vor fi

amestecate cu alte materiale ca nisipul sau rumeguşul. În plus, aşa va crea şi

locuri de muncă pentru populaţia zonei. După o scurtă analiză a avantajelor

economice, compania acceptă. Urmări: Câţiva ani mai târziu populaţia din

zonă constată otrăvirea cu substanţe toxice. Înaltul funcţionar susţine că nu

ştia nimic de astfel de substanţe şi declară că a fost păcălit de compania

multinaţională. Aceasta din urma este atacată în justiţie în ţara respectivă şi

este ţinta protestelor în mai multe ţări, în care are filiale. Prin urmare,

concurenţa în domeniul în care acţionează firma respectivă, va avea de

suferit. Acelaşi lucru poate fi afirmat şi despre concurenţa pe piaţa politică pe

care acţionează înaltul funcţionar din exemplu, care probabil va mai dori un

mandat.

Am afirmat că fenomenul corupţiei are loc la scară mondială. Cu toate

acestea, ea reprezintă o problemă mult mai gravă în ţările în dezvoltare. Mita

practicată în afara ţărilor de origine de companiile celor mai mari ţări

exportatoare din lume este comună, în ciuda reglementărilor internaţionale

care incriminează această practică, după cum arată Indicele Plătitorilor de

Mită (în engleză BPI) 2006 al Transparency International.101

BPI urmăreşte înclinaţia de a da mită în străinătate a companiilor din

30 de ţări exportatoare. În clasamentul realizat în anul 2006, companiile

ţărilor bogate apăreau în jumătatea superioară, dar se consideră că ele încă

dau mită în mod obişnuit, mai ales în economiile în dezvoltare. Companiile

puterilor exportatoare în creştere precum India, China şi Rusia s-au clasat

printre cele mai slabe. În cazul Chinei şi a altor puteri exportatoare în

creştere, eforturile de a consolida activităţile anticorupţie interne nu s-au

extins şi în afara graniţelor. Pe un loc mai puţin onorabil s-a clasat şi Turcia,

unde s-a pus la îndoială seriozitatea angajamentului acesteia faţă de

101 http://www.transparency.ro/files/File/IPM%202006%20Comunicat%20TI-S.pdf

155

Convenţia Anticorupţie a OCDE, care a intrat în vigoare în 2003. În ceea ce

priveşte Franţa şi Italia, ambele mari exportatoare, acestea au obţinut

punctaje slabe. Răspunsuri izolate din partea respondenţilor africani au plasat

aceste două ţări între ultimele şase ţări din total (ale căror companii sunt cele

mai corupte). Statele Unite, care au ridicat standardele prin Legea privind

Practicile Corupte în Străinătate în 1977, ar fi trebuit să se afle în fruntea

clasamentului, însă acestea s-au clasat în urma multor ţări OCDE.102

În continuare pot fi observate câteva exemple concise referitoare la

exportul de corupţie care influenţează concurenţa pe diferite pieţe

naţionale şi internaţionale.

1. În martie 2006, compania germano-americană DaimlerChrysler a

recunoscut că probe interne au confirmat alegaţiile privind „plăţile

necuvenite” achitate de personalul său în Africa, Asia şi Europa de Est.103

2. În Asia, Marea Britanie a dovedit o respectare minimală a

Convenţiei, în ciuda numeroaselor scandaluri implicând companii precum

British Aerospace. Transparency International a publicat periodic articole

referitoare la respectarea Convenţiei, iar rapoartele elaborate, din păcate arată

progrese lente în OCDE.104

Serious Fraud Office (SFO) din Marea Britanie a renunţat la cei doi

ani de investigare a mitelor care ar fi putut sau nu să fie plătite de către BAE

Systems, (al patrulea cel mai mare contractor şi fabricant din domeniul

aerospaţial) o firmă legată de domeniul apărării, pentru a securiza contracte

în Arabia Saudită. Decizia de a suspenda această investigaţie a fost luată

numai după ce s-a cântărit nevoia de a sprijini domnia legii ţinând seama de

„interesul public mai larg", aşa cum spune versiunea oficială. Procurorul 102 Idem 103 Idem 104

Transparency International, Marii exportatori subminează dezvoltarea prin afaceri murdare în afara ţărilor de origine (Mita din străinătate a noilor puteri exportatoare este deconcertant de frecventă), octombrie 2006

156

general a avut prudenţa să sublinieze că este expusă riscului în principal

securitatea naţională - ajutorul dat de Arabia Saudită luptei împotriva Al

Qaida. Deşi BAE respinge faptul că ar fi comis vreo acţiune reprobabilă,

astfel de argumente vor rezona cu ţări care încearcă să atingă un nivel de

moralitate ridicat în timp ce se agaţă de locuri de muncă şi influenţa

diplomatică pe care cred ele că le-o oferă astfel de exporturi. Aproape peste

tot în lume este imposibil să faci afaceri fără să nu plăteşti mită. În industria

armamentului este recunoscut fenomenul „înmânării plicului”.105

Referitor la industria armamentului, considerată de interes sporit, cei

care susţin că uneori este necesar să cooperezi în secret într-o cultură a

corupţiei, tind să se bazeze pe trei argumente:

Primul este că oricum toată lumea o face.

Al doilea, acordurile din domeniul apărării, în mod special, ajută la

securizarea influenţei şi a alianţelor.

Al treilea, locurile de muncă valoroase de acasă depind de vânzările

din afara graniţei.

Totuşi, niciunul dintre acestea nu este convingător. Mita a început să

se reducă de când a fost aprobată convenţia OECD. Chiar Franţa, rivalul

Marii Britanii în comerţul cu arme, a deferit justiţiei 11 dosare de mită106 în

intervalul 2004-2006. Totodată, nu este clar dacă a vinde agresiv

echipamentele este o cerinţă pentru securizarea cooperării în materie de

securitate cu Arabia Saudită. Trecerea regatului la lupta împotriva

terorismului fundamentalist în ultimii ani, a avut loc ca urmare a faptului că

este în propriul interes.

105 www.bloombiz.ro: Corupţia şi legea: mita este rea şi pentru cei care dau şi pentru cei care iau, decembrie 2006 106 www.bloombiz.ro: Corupţia şi legea: mita este rea şi pentru cei care dau şi pentru cei care iau, decembrie 2006

157

În ţările dezvoltate, oamenii ajung să creadă că există o lege pentru

firmele mari care fac afaceri importante cu ţări bogate în petrol, şi o alta

pentru ceilalţi. Cât despre locurile de muncă protejate, mita distorsionează

piaţa, adăugindu-se la preţul produsului fără a-i conferi valoare acestuia.

Cu timpul, o industrie care trebuie să îşi plătească oameni pentru a-i cumpăra

propriile produse, devine de obicei mai puţin competitivă. În principiu,

ocaziile rare ar putea apărea când interesele securităţii naţionale justifică o

decizie a guvernului de a respinge o anchetă de corupţie.

3. Unul dintre prestigioasele grupuri germane, Siemens, a fost supus

cercetărilor pentru dare de mită în mai multe ţări. Scandalul a presupus

acuzaţii privind plăţi efectuate în trecut pentru mituirea unor oficiali sau

pentru prestaţii fictive. Siemens a fost anchetat în Lichtenstein, Elveţia,

Grecia, Germania şi SUA. Cazul se referea la sumele pentru oficialii

regimului lui Saddam Hussein pentru a participa la programul „Petrol contra

hrană"107. Derularea procedurilor a fost consecinţa unui raport din 2005

realizat de o comisie independentă, ce acţiona sub mandatul Organizaţiei

Naţiunilor Unite, care a investigat peste 2200 de companii din peste 60 de

state suspectate de corupţie din Irak.

Filialele din străinătate ale grupului Siemens au fost enumerate în

raportul respectiv, însă Siemens calificase aceste bănuieli drept „premature şi

nejustificate”. Grupul din Munchen a fost anchetat în paralel şi în mai multe

alte state privind implicarea într-un scandal de corupţie. Suma vehiculată în

mass-media era de peste 420 de milioane de euro, considerate ca fiind

deturnate. Fondurile respective se considerau a fi fost folosite pentru mită.108

107 Programul s-a desfăşurat de la finele lui 1996 şi până la sfârşitul anului 2003 şi a fost creat pentru a uşura viaţa cetăţenilor irakieni, afectaţi de embargoul economic impus asupra ţării lor. 108Ştire apărută pe postul The Money Channel, 2 februarie 2007

158

4. În iulie 2006, conducerea Carrefour China a lansat o serie de

măsuri prin care să pună capăt nenumăratelor cazuri de corupţie la nivelul

celor 75 de magazine pe care grupul francez le deţinea la acea dată în China.

Potrivit unor surse citate de „China Daily“, Carrefour s-ar fi lăsat târâtă într-

un cerc vicios care a afectat întreaga piaţă de retail din China 109, unde

fiecare dintre numeroasele companii care încercau să-şi vadă produsele pe

rafturile magazinelor Carrefour erau nevoite să ofere mită pentru a-şi învinge

concurenţa110.

Costul unei reputaţii pătate în ţara de origine poate fi uriaş.

Companiile care cultivă mita în străinătate înfruntă în mai mare măsură riscul

de a fi subminate de comportamentele ne-etice ale propriilor angajaţi. Pe

termen lung, este benefic companiilor să ia măsuri împotriva practicilor

corupte. Ca urmare, se impune ca ţările în curs de dezvoltare să urmărească

penal companiile străine care au mituit pe teritoriul lor şi să primească sprijin

în investigarea acestora prin cooperarea financiară şi judiciară cu ţările de

origine. Corupţia, indiferent de forma pe care o îmbracă, în mod deosebit în

ţările care nu au încă o economie dezvoltată, afectează modul în care se

desfăşoară concurenţa atât pe pieţele naţionale, cât şi pe cele internaţionale.

Concurenţa naturală trebuie lăsată să funcţioneze normal, fără a încerca într-

un mod lipsit de etică să fie transformată corupţia în acea „mână invizibilă”

despre care vorbea la un moment dat Adam Smith.

109 Ionescu, C., Corupţie în stil francez, Săptămâna financiară nr.71/ 31.07.2006 110

Cazul a ieşit la lumină într-un moment în care grupurile franceze erau afectate deja profund de scandaluri precum cel de la EADS sau Arcelor. La EADS, directorul francez Noel Forgeard a fost nevoit sa demisioneze după ce s-a aflat că şi-a vândut acţiunile deţinute în cadrul grupului înainte ca acestea să se prăbuşească pe piaţa bursieră. Arcelor, înainte să cedeze în faţa Mittal Steel, a încercat cum a putut să reziste ofertei de preluare lansate de indianul Lakshmi Mittal, inclusiv - potrivit publicaţiei britanice „The Telegraph“ - prin manevre mai puţin ortodoxe, cum a fost trimiterea de detectivi care să investigheze operaţiunile Mittal din România şi Ucraina.

159

9.2 Impactul corupţiei asupra economiei

După exemplele de mai sus, putem spune că acest „flagel”, numit

corupţie îşi întinde exact ca o caracatiţă tentaculele la nivelul întregii

economii, consecinţele fiind importante. Impactul corupţiei asupra economiei

a constituit subiectul mai multor studii realizate în ultimii douăzeci de ani. În

continuare voi încerca să surprind pe scurt câteva dintre concluziile la care au

ajuns astfel de studii.

În lucrarea „De ce combaterea corupţiei este decisivă pentru a

beneficia de globalizare?”, autorul Shang-Jin Wei de la Universitatea

Harvard arată că în procesul globalizării, corupţia sporeşte gradul de

vulnerabilitate a pieţelor financiare. Autorul arată că majorarea gradului de

răspândire a corupţiei de la un nivel minim (cum ar fi cel din Singapore) sau

la un nivel mai înalt (cum ar fi cel din Mexic) are un efect negativ asupra

investiţiilor străine directe echivalent cu cel al ridicării poverii fiscale.

Acelaşi autor scrie că o creştere cu o unitate a indicelui corupţiei (pe o

scară de la 1 la 10) este echivalentă cu o sporire a poverii fiscale cu 4.7

puncte procentuale şi este însoţită de un declin al investiţiilor străine de 0.9

puncte procentuale. 111

Mauro Paolo în „Impactul corupţiei asupra creşterii economice şi a

investiţiilor” arată că o majorare a indicelui corupţiei cu o unitate este

însoţită de o diminuare a cotei investiţiilor în produsul intern brut cu 5

puncte procentuale şi de o diminuare a creşterii economice cu 0.5%.112

Conform unui studiu realizat de Beate Sissenich, mita poate fi văzută

ca o taxă invizibilă impusă întreprinderilor. Efectul ei nu este deloc

111

Vezi Wei, Shang-Jin, How Taxing is Corruption on International Investors, NBER Working Paper Series, Working Paper 6030 112

Vezi Mauro, P., The Effects of Corruption on Growth, Investments, IMF Working Paper N96/98, 1996

160

neglijabil. Conform BERD, în Europa Centrală şi Baltică, companiile plătesc

drept mită aproximativ 3,3% din veniturile proprii. Studiul BERD realizat pe

un număr de 3000 de companii din ţările fost comuniste a arătat că firmele

nou intrate pe piaţă sunt cele mai nevoite să plătească mită, aceasta ajungând

la un nivel de 5,4% din veniturile lor anuale.113

Un alt studiu empiric a fost realizat de către Jose Tavares. Acesta a

încercat să descopere modul în care ajutorul primit din afara ţării influenţează

corupţia. Concluzia la care a ajuns a fost aceea că ajutorul străin conduce la

estomparea fenomenului, ca urmare a faptului că modalitatea de acordare a

sumelor respective presupune respectarea unor norme, precum şi controale

străine, limitând astfel puterea discreţionară a agenţilor naţionali. 114

Conform unor studii realizate sub egida FMI, pot fi identificate drept

consecinţe majore pe care corupţia le are asupra unei economii, implicit

asupra modului în care se desfăşoară concurenţa pe piaţă:

Scăderea nivelului general al eficienţei utilizării factorilor de

producţie;

Deprecierea mediului concurenţial;

Limitarea gradului de libertate economică;

Corupţia loveşte pe toată lumea: adânceşte sărăcia, împiedică

dezvoltarea socială şi economia, îngreunează oferta serviciilor publice

de bază şi subminează democraţia. În locul unei competiţii corecte,

bazate pe preţ, calitate şi inovaţie, corupţia determină apariţia unui

proces de mituire competitivă. Acest lucru dăunează dezvoltării

tuturor laturilor vieţii economico-sociale. 115

Scăderea nivelului investiţiilor şi a ratei de creştere a PIB-ului;

113 Sissenich, B., Corruption as domestic and international concern: an overview of causes, consequences and reform efforts, South-East Europe Review, nr.2, 2001, p.11-12 114 Tavares, J., Does foreign aid corrupt?, Economic Letters nr.79, 2003, p. 99-106 115 Vezi Mauro, P., Why wory about corruption?, FMI, februarie, 1997

161

Existenţa „taxei” de iniţiere a unei afaceri încarcă artificial valoarea

investiţiei şi aduce şi riscul unei competitivităţi scăzute prin costul

mai ridicat pe care îl vor avea produsele şi serviciile, ca urmare a

preluării în cost a unei părţi din mita plătită.

Scăderea nivelului veniturilor bugetare;

În sectorul privat sărăcia rezultă din cauza poverii fiscale excesive

care, consecvent, majorează preţurile şi diminuează profitul firmelor.

La rândul său, preţurile înalte diminuează veniturile reale ale

populaţiei şi capacitatea de cumpărare a consumatorilor. Corupţia în

sfera colectării de impozite cauzează diminuarea surselor bugetare şi,

ca urmare, incapacitatea statului de a plăti lucrul funcţionarilor publici

la un nivel cuvenit. Astfel corupţia implică sărăcirea majorităţii

covârşitoare a populaţiei.

În sectorul public corupţia diminuează eficienţa serviciilor publice.

Conduce la deturnarea scopului cheltuielilor guvernamentale.

Determină pierderea eligibilităţii pentru programe internaţionale sau

comunitare.

Conduce la pervertirea orientării şi motivării forţei de muncă, în mod

deosebit a segmentului tânăr de populaţie, care se simte mai atras de

activităţi legate de corupţie decât de activităţi productive.

Generează crearea unui climat de injustiţie socială şi de accelerare a

procesului de stratificare a societăţii. S. Gupta, H. Davoodi şi R.

Alonso-Terme demonstrează existenţa unei corelaţii strânse între

nivelul corupţiei şi gradul de inechitate existent într-o ţară. 116

Există o corelaţie strânsă între fenomenul corupţiei şi al criminalităţii.

Prezenţa corupţiei în organele de resort oferă posibilitatea creşterii

116

Vezi Gupta, S., Davoodi, H., Alonso-Terme, R., Does corruption Affect Income Inequity and Poverty?, IMF Working Paper, 1998

162

considerabile a criminalităţii. Raportul Internaţional al Victimelor

Criminalităţii confirmă faptul că în ţările cu un nivel înalt al corupţiei,

incidenţa crimelor este vădit mai înaltă. Dacă, de exemplu, în Franţa

şi Portugalia acest indice a fost puţin mai mare decât 1%, atunci în

ţările Europei de Est acest indice a oscilat între 8 şi 22%. 117

Este semnificativ faptul că acest indice a fost calculat reieşind din

datele sondajelor sociologice, dar nu din cele prezentate de organele

de resort. Cauzele sunt multiple. Noţiunile de crimă diferă de la o ţară

la alta, la fel ca şi practica de înregistrare a crimelor. De asemenea, în

multe cazuri organele de resort nu sunt cointeresate să înregistreze

toate crimele pentru a ridica rata descoperirii crimelor.

Marele profesor de ştiinţe sociale, Gunnar Myrdal, a subliniat două

efecte deplorabile ale corupţiei în lumea în dezvoltare:

„Comportamentul corupt pavează drumul pentru regimuri

totalitariste! Mecanismul este simplu: prin expunerea clasei corupte,

şi prin dorinţa de a-i pedepsi pe aceştia, noii justiţiari se acoperă cu

mantia legitimităţii. Mai grav este însă ca aceasta şaradă umbreşte

problema importantă, şi anume faptul că populaţia respinge corupţia

pentru că suferă din cauza ei!"

Legendele despre cât de corupţi sau cât de coruptibili sunt, de

exemplu funcţionarii publici, pot avea ca urmări resemnarea şi

fatalismul în rândul oamenilor obişnuiţi, întărind convingerea că

fenomenul corupţiei este ceva normal. Relaţiile între oameni ajung să

fie determinate de predispoziţia de a corupe şi de a fi corupt, iar

corupţia prevalează intereselor comunităţii. Dezavantajaţi sunt cei

săraci sau cinstiţi, care din diferite motive nu pot sau nu vor să intre în

117

Frate, A. del, Alvazzi P., Mazhew, J. van Kesteren, Nieuwbeerta, P., International Crime Victims Survey, United Nations Interregional Crime and Justice Research Institute, 2004

163

joc. Astfel ei vor fi tot timpul cu un pas în urmă faţă de cei care-şi

permit să influenţeze deciziile în favoarea lor. Cel mai des întâlnit caz

este acela în care drepturile conferite tuturor prin constituţie şi lege

sunt condiţionate de mite. Se poate ajunge în anumite cazuri până la

scutirea de taxe şi impozite.

Exemple sunt multe: unele companii nu primesc actele necesare

înfiinţării chiar dacă îndeplinesc toate cerinţele legale, iar altele, care

nu întrunesc criteriile, le primesc chiar în ziua depunerii cererii. La fel

se întâmplă cu inspecţiile tehnice şi auditul financiar. Unele firme

sunt scutite de astfel de inspecţii, în timp ce altele sunt controlate de

mai multe ori pe an, fără o explicaţie valabilă.

Contrar unor păreri, corupţia guvernanţilor afectează mai mult clasa

inferioară a populaţiei. Companiile mari angajează experţi pentru a se

descurca în sistemul birocratic şi în modalităţile obscure de plată, deţinând

mijloacele necesare pentru a „unge” maşinăria administrativă în cazul în care

aceasta „scârţâie”118.

Studiul corupţiei şi implicaţiile pe care fenomenul le are asupra

diferitelor economii naţionale a condus la identificarea câtorva elemente care

determină diferenţierea ţărilor după indicele corupţiei.

Astfel:

O explicaţie parţială ar putea fi legată de politicile de prevenire a

corupţiei promovate atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Un

studiu efectuat de Control Risks Group arată că încă din anul 1999 în

SUA, 92% din companiile studiate aveau coduri care interzic

118 Pentru maimulte detalii vezi Rogojanu, A., �uţu (Badea), L., An old threatening phenomenon in a knowledge society: corruption, lucrare publicată pe CD-ul International Conference “A K8OWLEDGE SOCIETY WITHI8 THE SPACE OF U8ITED EUROPE” (organizată de Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea Tibiscus, Timişoara, 25-26 mai 2007), Anale Seria Ştiinţe economice, Vol. XIII/2007

164

acceptarea mitelor. În ţările Europei de Vest şi Centrale acest indice

era mai scăzut: 85%. 119

Un alt aspect este legat de campaniile anti-corupţie, care în ţările

Europei de Est aproape nu există în sectorul privat. În ceea ce priveşte

sectorul public, codurile şi campaniile, chiar dacă există, au de cele

mai multe ori un caracter superficial, neexistând un mecanism de

impunere a lor. Indicele de Grup al Durabilităţii Dow Jones120 arată că

la circa 85% din companiile luate în calculul său, sunt implementate

coduri corporative etice care cuprind norme legate de eliminarea

posibilităţii unei conduite corupte pentru tot personalul

companiilor121.

Alicia Adsera, Carles Boix şi Mark Payne demonstrează că o mare

importanţă în determinarea nivelului corupţiei o are şi gradul în care

se manifestă democraţia la nivelul unei ţări. Studiul acestora arată că

o dată cu creşterea nivelului de mobilizare în procesele democratice,

scade nivelul de corupţie. Recurgând la metode econometrice, studiul

arată că o corupţie mică şi o guvernare eficientă depind de gradul de

supraveghere la care sunt expuse oficialităţile politice din partea

societăţii civile. Studiul de asemenea arată că efectul combinat al

gradului de informare a cetăţenilor (exprimat convenţional prin

numărul ziarelor pe cap de locuitor), existenţa unor alegeri

democratice, nivelul de venituri pe cap de locuitor şi gradul de

119

Knoepfel, I., Rating and Index Research, SAM Research, Global Corruption Report 2001, Transparency International 120 Acesta caracterizează performanţa a 10% din companiile lideri şi serveşte drept un criteriu al durabilităţii investiţiilor. 121 Knoepfel, I., Rating and Index Research, SAM Research, Global Corruption Report 2001, Transparency International

165

instabilitate politică luate în ansamblu explică circa 80% din variaţia

nivelului corupţiei de la o ţară la alta. 122

Actualmente există un număr impunător de publicaţii care se referă la

diferenţa în luarea de atitudini ale bărbaţilor şi femeilor vizavi de

diferite evenimente politice, economice, sociale şi morale. Conform

lui Michael Alvarez şi Edward J. McCaffery există o diferenţiere

evidentă a atitudinilor faţă de politica fiscală. Un studiu al centrului

de Reforme Instituţionale şi Sectorul Informal al Universităţii din

Maryland University efectuat în comun cu Banca Mondială arată că

se întrevede clar o tendinţă: femeile sunt mai puţin corupte decât

bărbaţii. O altă sesizare este că ţările cu o pondere mai înaltă a

femeilor la nivelul de vârf în structurile de stat şi în Parlament sunt,

de regulă, mai puţin corupte. 123 Se consideră că standardele etice ale

femeilor sunt mai înalte decât a bărbaţilor. Predispunerea mai mică

faţă de corupţie a fost numită drept cauza lărgirii considerabile a

numărului de femei în poliţia Mexicului de Nord.

Se observă că elementele care diferenţiază gradul de corupţie existent

în diferitele ţări ale Globului sunt destul de numeroase. Cert este faptul că,

acestui fenomen i se găsesc multiple explicaţii şi interdependenţe,

întotdeauna observându-se faptul că fenomenele negative ce îl însoţesc sunt

indubitabil mult mai numeroase decât cele pozitive. Tocmai de aceea, este

foarte importantă eradicarea corupţiei, fie că acesta se manifestă la nivel înalt

sau nu. Pornind de la această necesitate, unii autori au considerat că relaţia

existentă între corupţie şi concurenţă este una de două sensuri. Astfel, după

cum s-a observat în subcapitolele de mai sus, corupţia distorsionează destul 122

Adsera, A., Boix, C., Payne, M., Are you being served? Political accountability and quality of government, Transparency International, Global Corruption Report, 2001 123

Vezi Alvarez, R. M., McCaffery, E.J., Is there a Gender Gap in Fiscal Political Preferences, University of Southern California Law School, Los Angeles, 2000

166

de grav modul în care se desfăşoară concurenţa, dar în acelaşi timp,

concurenţa poate fi văzută şi drept un factor care poate conduce la

diminuarea frecvenţei cu care se acordă mita, acest aspect fiind abordat în

continuare.

9.3 Efectele concurenţei asupra corupţiei

În urma realizării unor cercetări empirice s-a constat că cele două

elemente se influenţează reciproc. Un prim argument adus de studiul realizat

de A. Ades şi R. Di Tella ar fi acela că presiunea ce rezultă din concurenţă

conduce la eliminarea excesului de profit din care pot fi plătite şpăgile. În

realitate, relaţia dintre corupţie, concurenţă şi profit este complexă şi nu

întotdeauna clară din punct de vedere analitic124.

Christopher Bliss şi Rafael Di Tella au construit un model

econometric în care se porneşte de la premisa că agenţii publici au

capacitatea de a determina firmele să le plătească mită. În model se ia drept

ipoteză de lucru ideea conform căreia nu există o rentă preexistentă şi nici

concurenţă imperfectă. Fiecare agent public are capacitatea indirectă de a

mări profitul firmelor prin eliminarea celor mai slabe de pe piaţă. Firmele

incapabile să plătească „taxa” pentru a putea rezista în continuare pe piaţă

sunt eliminate cu ajutorul agentului căutător de mită. Firmele rămase vor

prelua clientela celor eliminate de pe piaţă şi astfel îşi vor majora profitul,

prin urmare vor fi capabile să majoreze şi mita pe care o plătesc agentului

public. Concluzia la care se ajunge este aceea că nivelul mitei cerut per

firmă depinde de probabilitatea cu care firmele vor fi determinate să iasă

124 Vezi Ades, A., Di Tella, R., Competition and Corruption, Manuscript, Cambridge, Mass., Harvard University, 1994

167

de pe piaţă din cauza creşterii mitei marginale şi nu din cauza numărului

de concurenţi sau a gradului de concurenţă normală125.

H. De Soto a explicat faptul că guvernul are capacitatea de a

introduce bariere legislative la intrarea pe o piaţă, ceea ce oferă agenţilor

publici puterea de a cere şi colecta mitele aferente intrării în sistem. Prin

urmare, nereglementarea strictă poate conduce la diminuarea corupţiei, nu

atât prin stimularea concurenţei, cât mai ales prin reducerea gradului în care

oficialii au puterea de a cere mită.126

Conform modelului elaborat de Rose Ackerman în anii ‘80, se

concluzionează că un grad sporit de concurenţă pe piaţă poate conduce la

diminuarea corupţiei: „rolul presiunilor competitive în prevenirea corupţiei

se poate transforma într-un aspect important al strategiilor menite să elimine

mita la nivelul oficialilor, dar aceasta necesită un studiu atent al impactului

pe care îl au iniţiativele de acordare de mită birocraţilor atât asupra

structurii pieţei, cât şi asupra organizaţiilor.”127

În modelul elaborat de A. Shleifer şi R. Vishny se ridică problema

apariţiei concurenţei printre agenţii publici însărcinaţi să distribuie acelaşi

bun (de exemplu: paşaportul) produs de oficialităţi, ceea ce va conduce la

stabilirea unui nivel mai scăzut al nivelului mitei. Totuşi, modelul a fost

contestat ca urmare a faptului că nu există acces la o evidenţă care să

sublinieze o astfel de corelaţie.128

În studiul impactului pe care concurenţa îl exercită asupra corupţiei au

fost elaborate câteva modele econometrice. Concluziile obţinute în urma

modelării matematice a fenomenului analizat au fost de cele mai multe ori 125 Bliss, C., Di Tella, R., Does competition kill corruption, The Journal of Political Economy, vol. 105, nr.5/oct. 1997, p. 1001-1023 126 Vezi DeSoto, H., The Other Path, Editura Basic Books, 2002 127 Ackerman, R., Bribery, in The New Palgrave Dictionary of Economic Thought, editat de John Eatwell, Murray Milgate, Peter Newman, Macmillan, Londra, 1988, p.278 128 Shleifer, A., Vishny, R., Corruption, Quarterly Journal of Economics, nr.108/aug. 1993, p.599-617

168

divergente, dar s-a putut stabili faptul că între concurenţa (stimulată de

simplitatea sistemului legislativ şi eliminarea barierelor de diferite tipuri) şi

corupţie există o legătură inversă şi destul de puternică.

Problema pe care o ridică majoritatea studiilor empirice, şi nu numai,

este legată de stabilirea unui sistem legislativ capabil să stimuleze

concurenţa, dar în acelaşi timp să prevină manifestarea unor comportamente

inadecvate din partea sectorului privat şi din partea reprezentanţilor statului.

Se caută aşadar găsirea unui echilibru care să conducă la închiderea

capitolului numit atât de simplu: Corupţie, care se manifestă, din păcate şi în

ţara noastră, după cum vom observa în continuare.

9.4 Corupţia în România

În clasamentul realizat pentru anul 2007, România se afla pe locul 69

din cele 180 de ţări analizate de Transparency International din perspectiva

indicelui de percepţie a corupţiei129.

Indicele de Percepţie a Corupţiei (IPC) este un criteriu de clasare a

ţărilor în funcţie de gradul în care este percepută existenţa corupţiei în rândul

oficialilor şi politicienilor.

Astfel, pe o scara de la 1 la 10 în care 1 înseamnă „corupţie generalizată”, iar

10 este echivalentul lui „la noi în ţară nu există corupţie”, România a primit

3.7 puncte, un punctaj cu 0.6 mai mare decât cel acordat în anul 2006, dar

care încă se păstrează destul de mic.130

În demersurile făcute în lupta împotriva corupţiei, România a ratificat

la sfârşitul anului 2004 Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, ca

urmare a eforturilor filialei naţionale a Transparency International.

129 Transparency International, Indicele de percepţie a corupţiei, 2007 130 Idem

169

În plan legislativ obligaţiile prevăzute de Convenţie au fost

îndeplinite, fiind adoptate reglementări în materia protecţiei avertizorilor de

integritate şi coduri de conduită pentru funcţionarii publici.

Cu toate acestea, implementarea măsurilor necesare rămâne deficitară

câtă vreme legea privind protecţia avertizorilor de integritate este încă opacă

pentru majoritatea personalului din sectorul public, iar cazuistica în materie

de sancţionare a funcţionarilor publici este cvasiinexistentă131.

De-a lungul timpului, evoluţia indicelui de percepţie a corupţiei în

România a fost marcată de fluctuaţii, în ultima perioadă putându-se evidenţia

o îmbunătăţire, după cu se poate observa şi în continuare.

EVOLUŢIA I�DICELUI DE PERCEPŢIE A CORUPŢIEI Î�

ROMÂ�IA Î� PERIOADA 1997-2007

Sursa: Transparency International, Barometrul Global al Corupţiei 2007

România a urcat mai multe poziţii faţă de anul 2007 în privinţa

modului de percepţie a fenomenului corupţiei. Cu toate astea, potrivit datelor

131

Transparency International , Barometrul Global al Corupţiei 2006

170

furnizate de Transparency International, ţara noastră se află încă mult sub

media ţărilor Uniunii Europene.

I�DICELE DE PERCEPŢIE A CORUPŢIEI Î� ROMÂ�IA VS.

MEDIA UE


Un aspect interesant al studiului realizat de Transparency International pentru

anul 2007 arată că vecinii din Bulgaria stau mult mai bine la acest capitol,

fiind cu un punct valoric peste situaţia României.

CORUPŢIA Î� ROMÂ�IA VS. BULGARIA

171


Comparativ cu ţările membre UE, România mai are de făcut eforturi susţinute

în vederea eradicării fenomenului. Putem observa din graficul următor care a

fost evoluţia ţării noastre de-a lungul timpului comparativ cu cea a altor

state.

IPC Î� UE


Transformarea României în membru al Uniunii Europene a adus o

îmbunătăţire a imaginii pe plan internaţional, însă regresul generat de

recentele evoluţii în aplicarea reformelor anticorupţie pe plan intern poate

uşor duce la pierderea acestui plus de credibilitate.

Instituţiile cele mai corupte, conform Transparency International

rămân:

partidele politice şi Parlamentul cu 3,9 puncte;

justiţia cu 3,8 puncte;

172

poliţia şi sistemul de sănătate cu 3,7 puncte. 132

Scara de notare folosită este de la 1 la 5, unde 1 înseamnă deloc

corupt, iar 5 total corupt.

În valoare absolută, punctajul obţinut este mai mic decât cel din 2006,

cu excepţia poliţiei, unde s-a înregistrat o creştere cu 0,1 puncte.

I�STITUŢIILE CELE MAI AFECTATE DE CORUPŢIE Î� 2007 Î�

ROMÂ�IA


Îngrijorătoare este şi percepţia publicului cu privire la corupţia din

mediul de afaceri, mass-media şi societatea civilă, toate cele trei continuând

să înregistreze valori ridicate. Scandalurile care au marcat agenda publică au

dus la deteriorarea imaginii atât a instituţiilor publice, cât şi a entităţilor din

sfera privată.

132 Transparency International , Barometrul Global al Corupţiei 2007

173

Rezultatele studiului demonstrează că mai avem de străbătut un drum

lung în direcţia eradicării acestui fenomen. Se impune aşadar

responsabilizarea deopotrivă atât a sectorului public cât şi a celui privat,

astfel încât instituţiile publice să îşi poată îndeplini competenţele în condiţii

de integritate şi în afara oricăror presiuni sau imixtiuni.

În acest context, pentru normalizarea situaţiei şi maturizarea reală a

sistemului judiciar, este esenţială asigurarea independenţei, integrităţii şi

răspunderii publice. Este necesară în acest sens adoptarea unor măsuri ferme

pentru înregistrarea unor progrese reale în lupta anticorupţie. Este

recomandabil pentru sustenabilitatea creşterii economice, ca autorităţile să

adopte o serie de măsuri legislative care să oblige autorităţile publice la

creşterea transparenţei şi a predictibilităţii cheltuirii banilor publici, precum şi

la predefinirea tuturor seturilor de criterii pe baza cărora îşi desfăşoară

activitatea instituţiile publice.

După cum s-a observat, corupţia este unul din factorii care

distorsionează concurenţa nu doar în afara ţării noastre, ci şi în interior.

Moştenirea din trecut a acestui fenomen a fost însoţită şi de altele, la fel de

vechi care au un impact negativ poate că la fel de puternic asupra economiei,

eradicarea sau măcar diminuarea acestora fiind necesară. În continuare va fi

supusă analizei economia subterană, care la fel ca şi corupţia distorsionează

concurenţa şi creează condiţii atipice pe un număr semnificativ de pieţe.

174

9.5 Economia subterană

Fenomenul economiei subterane a atras atenţia specialiştilor prin anii

`30 ai secolului trecut, dar cercetări profunde ale acestuia se fac doar de

patru-cinci decenii.

Economia subterană nu trebuie înţeleasă ca o deviere de la economia

în ansamblu, ci ca o componentă a acesteia, activităţile ce scapă de sub

controlul reglementărilor guvernamentale fiind considerate subterane. O idee

larg vehiculată în legătură cu economia subterană este aceea că există acolo

unde sunt şi restricţii pe piaţă.

Unele studii consideră economia subterană asociată doar cu activităţi

economice legale care nu sunt raportate fiscului şi se sustrag impozitării, dar

alţi autori iau în calcul şi activităţi ilegale, cum ar fi:

comerţ cu bunuri furate,

producere şi trafic de droguri,

jocuri de noroc ilegale,

jafuri,

înşelăciune,

schimburi în natură cu droguri sau bunuri furate,

trafic de arme,

contrabandă cu alcool şi ţigări133.

Definiţiile date economiei subterane sunt aproape tot atât de diverse

pe cât sunt de variate activităţile prestate în această sferă. În acest sens, există

un număr considerabil de clasificări şi definiţii.

133

Pentru mai multe detalii vezi: 1.Enste, D., Schneider, F., Owen, L., Walker, M., The Underground Economy. Global Evidence of its Size and Impact, The Fraser Institute Vancouver, 1997; 2. French, R.E. (coordonator), Estimating the Size and Policy Implications of the Underground Economy in Romania, US Department of the Treasury, Bucureşti, august 1999

175

Astfel, Curtea de Conturi a României defineşte economia subterană

drept o grupare eterogenă de activităţi economice desfăşurate ilicit şi de

componente economice ale unor activităţi criminale, toate având drept scop

obţinerea unor venituri importante, sustrase controlului autorităţilor

statului.134

Alţii definesc economia subterană drept un ansamblu al activităţilor

economice care scapă, total sau parţial, controlului legal şi evidenţei

statistice.135

E. Sik defineşte economia subterană drept totalitatea tranzacţiilor care

nu sunt înregistrate de către stat, incluzând aici o multitudine de activităţi,

cum ar fi cele domestice, jocurile de noroc, barterul etc.136 Definiţia aceasta

nu ia în calcul frauda şi sistemul de impunere.

F. Schneider şi D.H. Enste utilizează o clasificare a activităţilor

legale şi ilegale pentru a defini conceptul de economie subterană. Au în

vedere de asemenea, împărţirea tranzacţiilor în monetare şi non-monetare137,

după cum se poate observa şi în tabelul de mai jos.

ACTIVITĂŢI I�CLUSE Î� ECO�OMIA SUBTERA�Ă

Tipul activităţii Tranzacţii monetare Tranzacţii non-monetare Activităţi ilegale Comerţ cu bunuri furate,

producere şi distribuire de drogurilor, prostituţie, jocuri de

noroc, fraudă etc.

Barter cu droguri sau cu bunuri furate, producţia de droguri

pentru folos propriu, furt pentru uz personal etc.

Evaziune fiscală

Evitarea taxelor

Evaziune fiscală

Evitarea taxelor

134

Curtea de Conturi a României, Studiul privind nivelul şi evoluţia economiei subterane în România, 2005, http://www.rcc.ro/ 135 Coşea, M., România subterană, Bucureşti, Editura Economică, 2004, p. 102 136

Vezi Sik, E., Eurosocial Report Nr. 52, Vienna Centre for European Welfare Research, Viena, 1995 137

Vezi Schneider, F., Enste, D.H., Shadow Economies: size, causes, consequences, Journal of Economic Literature, 2000

176

Activităţi legale Venituri nedeclarate,

salarii, active din munca

nedeclarată, dar desfăşurată

în sectorul legal de bunuri

şi servicii.

Discount-urile de care

beneficiază salariaţii

Barter de bunuri şi

servicii legale.

Munca în gospodărie şi

cea prestată de prieteni sau

vecini.

Sursa:Prelucrare după Schneider, F., The Size and Development of the Shadow Economies of 22 Transition and 21 OECD Countries, IZA DP Nr. 514, June 2002, pp. 4

Sistemul European de Conturi (ESA) foloseşte următoarele

concepte, reuşind să impună anumite delimitări conceptuale:

producţia ilegală de bunuri şi servicii interzise de lege (jocuri de

noroc fără licenţă, prostituţie, contrabandă etc.), precum şi producţia

legală realizată de producători neautorizaţi ;

economia subterană constituită din activităţi nedeclarate (ascunderea

de la impozitare, nerealizarea plăţilor corespunzătoare asigurărilor

sociale, ignorarea unor standarde) şi activităţi neacoperite statistic

datorită lipsei reglementărilor;

sectorul informal ce cuprinde activităţi ascunse realizate de

meşteşugari, de membrii unei familii etc. În general, toate activităţile

din sectorul informal se pot grupa în patru categorii, după cum

urmează:

177

COMPO�E�ŢA SECTORULUI I�FORMAL

Sursa: prelucrări ale autorilor după ESA

Estimarea nivelului economiei subterane se realizează prin tehnici

diverse bazându-se pe utilizarea unor modele econometrice, metode statistice

sau chiar pe observaţia liberă realizată de anumiţi specialişti.

La nivel macroeconomic se utilizează câteva metode indirecte în vederea

estimării dimensiunii economiei subterane. Astfel, putem observa, că unii

autori folosesc:

� „Abordarea monetară”,

� „Metoda ofertei implicite de muncă”,

� „Metoda Contabilităţii Naţionale”,

� „Metoda consumului de energie” etc.

SECTORUL I�FORMAL

Activităţi informale dependente (de tipul agriculturii de subzistenţă, muncii fără forme legale, ocazionale sau cu ziua, transporturi sau construcţii, mici meşteşuguri sau comerţ, în cazul persoanelor şi gospodăriilor care trăiesc în sărăcie)

Activităţi informale suplimentare (folosite pentru completarea veniturilor gospodăriilor sărace, reprezentate de agricultură şi vânzarea de produse obţinute, meserii calificate, servicii profesionale şi munca temporară în străinătate.)

Afacerile informale (de genul comerţului, serviciilor profesionale sau meseriilor, cele mai multe fiind afaceri de familie. Absenţa capitalului este substituită prin consum de energie sau timp de muncă.)

Activităţi economice criminale (de la mica hoţie la criminalitatea financiară, cu venituri obţinute prin şantaj sau violenţă.)

178

Din păcate, de cele mai multe ori, rezultatele obţinute prin utilizarea

acestor metode prezintă diferenţe substanţiale.138 De exemplu, în cazul

României, D.H. Enste a utilizat metoda consumului de energie şi a ajuns la

concluzia că economia subterană reprezenta 20% din PIB în anul 1999139.

Pentru aceeaşi perioadă, R. French, M. Balaita şi M. Ticsa, aplicând metoda

monetară, au ajuns la concluzia conform căreia valoarea corectă este 45% din

PIB.140

În general, putem evidenţia faptul că economia subterană este

nedeclarată şi greu de cuantificat, dând naştere la câştiguri superioare celor

legale ca urmare a scăpării de la impozitare.

Creşterea economiei subterane, în general, este cauzată de un

ansamblu de factori diferiţi, printre care cel mai des sunt analizaţi:

creşterea poverii fiscale,

înăsprirea reglementărilor din domeniul economiei oficiale, mai ales

în cazul pieţei muncii,

reducerea forţată a timpului de lucru,

pensionarea anticipată,

creşterea ratei şomajului,

declinul virtuţii civice,

dispariţia respectului şi loialităţii faţă de instituţii etc.

138 Pentru mai multe detalii vezi Nuţu (Badea) L., The Informal Economy în Romania: Advantages vs. Disadvantages, 6th International Conference of PHD Students Volume, University of Miskolc, Hungary, 12-18 August 2007, p. 315-323 139

Enste, D.H., Shadow Economy and Institutional Change in Transition Countries, The Informal Economy In The EU Accession Countries. Size, Scope, Trends and Challenges to the Process of EU Enlargement, Center for the Study of Democracy, Sofia, 2003, p.76-91 140

Vezi French, R., Balaita, M., Ticsa, M., Estimating The Size And Policy Implications Of The Underground Economy In Romania, US Department of the Treasury, Office of Technical Assistance, Bucharest, August, 1999

179

Existenţa economiei subterane are o multitudine de efecte negative

asupra modului de derulare a activităţilor economice atât la nivel naţional, cât

şi internaţional. Astfel, printre efectele de ordin negativ generate de economia

subterană, putem observa că aceasta:

majorează preţurile (în sens contrar observându-se şi o diminuare a

preţurilor produselor, rezultând din neincluderea în preţ a

componentelor de ordin fiscal);

utilizează tranzacţiile în numerar pentru a scăpa controlului;

favorizează înţelegerile secrete dintre ofertanţi şi cumpărători;

satisface prin produsele realizate trebuinţe oculte şi dă naştere,

uneori, la produse ce nu pot fi utilizate şi în economia de suprafaţă

(droguri);

reduce veniturile statului necesare susţinerii şi punerii în practică a

politicilor sociale referitoare la sănătate, şomaj, educaţie etc.;

distorsionează sistemul de informaţii statistice referitoare la

economia naţională, ceea ce poate avea efecte negative asupra

deciziilor referitoare la politicile economice adoptate şi aplicate;

conduce la încălcarea regulilor, putând accentua corupţia sau

exploatarea muncitorilor care nu sunt angajaţi legal. În acest sens, un

studiu realizat de F. Schneider şi D.H. Enste arată că există o

corelaţie pozitivă între economia subterană şi corupţie, ce conduce la

apariţia unui cerc vicios.141

etc.

Poate că cel mai important efect, văzut din prisma elementului central

al acestei lucrări, îl reprezintă diminuarea concurenţei prin aplicarea

diferitelor metode caracteristice economiei subterane. Concurenţa poate fi

141

Vezi Schneider, F., Enste, D.H., Shadow Economies: size, causes, consequences, Journal of Economic Literature, 2000

180

diminuată prin violenţă, ca urmare a faptului că de cele mai multe ori,

economia subterană este însoţită de activităţi criminale. Un alt exemplu de

distorsionare a concurenţei îl reprezintă raportarea unor profituri sau pierderi

diferite de cele existente în realitate, conducând la crearea unei imagini false

asupra cotelor relative de piaţă pe care le deţin firmele.

Se spune că orice rău aduce şi ceva bun la un moment dat. În

încercarea de a evidenţia acest aspect, trebuie să avem în vedere studiul

realizat de Patrick K. Asea, care arată că economia subterană poate conduce

la dezvoltarea pieţelor, la majorarea surselor de finanţare şi deopotrivă poate

avea efecte pozitive asupra schimbărilor instituţionale.142

M.C. Adam şi V. Ginsburgh au stabilit că există o relaţie de tip

pozitiv între creşterea dimensiunilor economiei subterane şi creşterea

economiei oficiale, arătând că în anumite condiţii (costuri scăzute pentru

intrarea pe pieţele negre), o politică fiscală expansivă poate avea acelaşi efect

pentru sectorul formal, cât şi pentru cel informal.143

Încercând să evidenţieze şi aspecte pozitive care însoţesc economia

subterană, F. Schneider arăta că un procent mai mare de 66% din veniturile

câştigate în economia subterană este cheltuit în economia oficială, mai ales

pentru consumul de bunuri alimentare, servicii şi bunuri de folosinţă

îndelungată.144

O altă opinie este aceea conform căreia veniturile din activităţile

informale îmbunătăţesc standardul de viaţă pentru 1/3 din populaţia ocupată

142 Asea, P.K., The Informal Sector: Baby or Bath Water?, Carnegie-Rochester Conference Series on Public Policy 45/1996, p. 163-171 143 Adam, M.C., Ginsburgh, V., The effects of irregular markets on macroeconomic policy: Some estimates for Belgium, European Economic Review, 29(1)/1985, p. 15-33 144 Vezi Schneider, F., Enste, D.H., Shadow Economies: size, causes, consequences, Journal of Economic Literature, 2000

181

şi în acelaşi timp, astfel de activităţi determină reducerea timpului disponibil

pentru alte activităţi, precum demonstraţii sau acte antisociale.145

Dacă vorbim despre România, atunci trebuie să avem în vedere faptul

că estimările referitoare la dimensiunea economiei subterane au condus la

cifre diferite, în funcţie de modalitatea de calcul adoptată de fiecare instituţie

preocupată de acest aspect. Astfel, pentru anul 2007, Institutul Naţional de

Statistică a estimat economia subterană la aproximativ 20 miliarde euro, în

timp ce Curtea de Conturi a avansat o valoare de 30 miliarde euro. Instituţiile

internaţionale consideră, însă, că în România, ponderea economiei subterane

este mai mare, putând atinge 40 miliarde euro anual.146

În ultimii ani, ţara noastră a făcut un progres semnificativ, anul acesta

reuşind să înregistreze cea mai mare rată a creşterii economice din rândul

ţărilor membre UE. Deşi unii autori consideră în continuare că integrarea în

UE a condus la perfecţionarea tehnicilor şi mecanismelor specifice economiei

subterane, continuând să vorbim despre procente de tipul 40% din PIB, alţii

susţin că respectarea reglementărilor în vigoare şi restricţiile impuse de

Uniune în vederea integrării au condus la aducerea la suprafaţă a multor

activităţi din subteran. Dacă avem în vedere anumite activităţi a căror

desfăşurare presupune respectarea standardelor europene, atunci nu putem să

ocolim binecunoscuta inventivitate a românilor. Dacă vorbim despre anumite

facilităţi acordate unor sectoare ale economiei naţionale, atunci putem

observa ieşirea din subteran a întreprinzătorilor ce doresc să beneficieze de

şansele acordate de Uniunea Europeană.

145 Gheorghe, L., Un sfert din economie merge pe sub pământ, Business Standard/ 01 noiembrie 2007 146 Idem

182

Ca urmare a contextului internaţional actual, al crizei economice care

se manifestă atât în SUA, cât şi în UE, dar într-o măsură mai redusă, putem

observa că factorul psihologic îşi face simţită prezenţa. Astfel, sub

ameninţarea unei posibile crize, economia românească se poate confrunta cu

un regres în domeniul economiei subterane, linia de demarcaţie între egal şi

ilegal în situaţie de criză fiind una foarte subţire. Prin urmare, economia

subterană în România continuă să fie un subiect de actualitate, care ar trebui

eliminat, întrucât însăşi existenţa sa ameninţă buna desfăşurare a unei

concurenţei naturale, normale, caracteristice unei economii de piaţă

funcţionale.

183

CAPITOLUL X

FACTORI DE DISTORSIO�ARE CO�CURE�ȚIALĂ DI�

PERSPECTIVA PRODUSULUI OFERIT PE PIAȚĂ

Practicile la care se face apel cel mai des pentru distorsionarea

concurenţei pe piaţă sunt legate fie de produsul oferit, fie de activitatea

promoţională. În ultima perioadă, la nivel mondial se observă că au luat un

avânt tot mai mare tranzacţiile realizate cu produse contrafăcute şi piratate.

Astfel de fenomene trebuie supuse unei analize atente ca urmare a faptului că

existenţa lor poate conduce la apariţia şi manifestarea unei concurenţe

neloiale. Este binecunoscut faptul că denaturarea concurenţei este atât în

dezavantajul producătorilor, cât şi al consumatorilor. Din punct de vedere al

producătorilor, putem afirma că pirateria şi contrafacerea joacă roluri extrem

de importante întrucât acestea nu conduc doar la diminuarea profitului, ci pot

determina chiar ieşirea de pe piaţă a unor firme care nu au la îndemână

suficiente mijloace pentru a se apăra de astfel de fenomene.

10.1 Contrafacerea

Contrafacerea de produse industriale are rădăcini adânci în trecut.

Astăzi, contrafacerile reprezintă unele dintre cele mai profitabile afaceri de pe

planetă. Tendinţa şi dorinţa de imitare, de reproducere se găseşte de-a lungul

vremii în majoritatea culturilor.

184

Studiile realizate de instituţiile internaţionale arată că cifra de afaceri a

contrafacerilor reprezintă peste un sfert din economia mondială.147

O definiţie universal acceptată a contrafacerii nu există; există însă

definiţii diferite ale termenului şi ale activităţilor aflate în strânsă legătură cu

aceasta.

Contrafacerea reprezintă încălcarea drepturilor exclusive de care

beneficiază titularul mărcii. Obiectul contrafacerii sau concurenţei neloiale îl

constituie proprietatea industrială, brevetele de invenţie, mărcile, designul

industrial. De aceea, marca trebuie să fie protejată printr-un titlu de protecţie.

Înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul exclusiv asupra mărcii (art.35

din Legea privind mărcile şi indicaţiile geografice 84/1998).

Actele de contrafacere stipulate în Legea 84/1998 privind mărcile şi

indicaţiile geografice se referă la:

reproducerea identică sau cvasiidentică a unei mărci înregistrate,

chiar şi în cazul în care această reproducere este independentă de

folosire;

imitarea frauduloasă care este o contrafacere deghizată în scopul

inducerii în eroare a consumatorului pe baza asemănărilor de

ansamblu;

fabricarea de plicuri, etichete, ambalaje de orice fel conţinând

reproduceri ale mărcii independent de folosire;

folosirea mărcii contrafăcute;

cererea de înregistrare a unei mărci care reproduce o marcă deja

înregistrată.

147 Gheorghe L., Un sfert din economie merge pe sub pământ, Business Standard/ 01 noiembrie 2007

185

Concurenţa este cel mai des distorsionată în cazul pieţelor pe care

acţionează brand-urile, întrucât acestea sunt cel mai des falsificate. Nike,

Adidas, Reebok, Puma, Lotto, Givenchi, Dior, Nokia, Always, dar şi multe

ale nume sonore sunt branduri a căror imagine are cel mai mult de suferit din

cauza contrafacerilor. Producătorii şi comercianţii de produse contrafăcute

purtând marca unor firme cunoscute urmăresc un câştig cât mai mare.

Companiile producătoare de echipament sportiv, de exemplu, declară pierderi

anuale în valoare de 7,5 miliarde euro148. Obiectele valoroase din punct de

vedere artistic şi de lux contrafăcute – mobila de artă, ceasuri, bijuterii,

reprezintă una dintre cele mai profitabile surse. La fel de rentabile sunt

contrafacerile de produse industriale de larg consum comercializate în

cantităţi mari. Astfel, putem observa că sunt cel mai frecvent contrafăcute:

băuturile alcoolice, produsele cosmetice, medicamentele, îmbrăcămintea,

încălţămintea, telefoanele mobile, accesoriile din telefonia mobilă etc.

Este important studiul contrafacerilor întrucât acestea afectează

concurenţa pe o multitudine de pieţe. Contrafacerile au efecte negative, în

primul rând, asupra producătorilor, iar în al doilea rând asupra

consumatorilor finali, care sunt înşelaţi când cumpără ceva şi plătesc altceva.

Pentru producători, efectul este mult mai grav, deoarece concurenţa neloială a

contrafacerilor, de cele mai multe ori importate, îi determină să-şi închidă

afacerea. Prin urmare, produsele contrafăcute afectează în mod direct piaţa,

prin imposibilitatea derulării normale a concurenţei.

Cei care realizează produse contrafăcute mizează pe următoarele

categorii de consumatori:

persoane cu venituri mici, uneori cu educaţie proporţională, motivate

de necesităţi materiale de moment, preferând preţul mic şi ignorând

alte detalii cu privire la calitate;

148 Idem

186

persoane mai educate, cu venituri mai mari care percep marca, au

motivaţii, necesităţi şi aşteptări de la aceasta, dar sunt înşelate doar

de aparenta calitate a produsului. De aceea, educarea consumatorului

şi combaterea contrafacerilor reprezintă un domeniu foarte important

în ţările dezvoltate.

La categoriile mai sus amintite trebuie adăugat efectul frustrant al

„consumului de status”. Aşa se explică faptul că în categoria celor cu

venituri peste medie se găsesc destule persoane – îndeosebi persoane

cu vârstă redusă – dispuse să achiziţioneze în mod conştient produse

vestimentare şi de încălţăminte din categoria celor contrafăcute, sub

condiţia de a păstra toate aparenţele produsului „de marcă”.

Motivaţia unor astfel de conduite rezidă în modul diferit în care

oamenii se raportează subiectiv la „trebuinţe”, respectiv dacă

reputaţia, prestigiul ori întâietatea sunt imperativ resimţite de individ,

el este dispus să sacrifice cu mai puţine regrete calitatea,

autenticitatea ori atributele intrinseci care conferă valoare reală unui

produs. Atunci când onoarea, poziţia socială etc. trebuie păstrate, dar

mijloacele financiare sunt insuficiente, în locul procurării de la sursa

autentică, sunt preferate „falsurile reuşite”.

Nu totdeauna preţul a fost incitatorul ultim al deciziei achizitive, atât

timp cât şi persoane cu venituri suficiente adoptării unei atitudini de

respingere a produselor şi serviciilor contrafăcute, ajung să recunoască faptul

că au cumpărat cel puţin o dată un astfel de produs.

Contrafacerile sunt încurajate indirect şi prin lipsa de reacţie oficială a

statelor. Pe lângă aceasta, o altă problemă este reprezentată de apariţia

tehnologiilor care permit reproducerea la scară industrială a produselor fără

licenţă.

187

De-a lungul timpului, la înflorirea fenomenului de contrafacere au

contribuit factori tehnici, economici, sociali, politici şi geografici. Mai jos

sunt evidenţiaţi principalii factori care conduc la apariţia şi vânzarea

produselor contrafăcute.

CO�TRAFACEREA

Factori tehnici

Diversificarea sortimentului de grupe şi subgrupe de mărfuri pe piaţa mondială. Perfecţionarea metodelor tehnice de imitare a produselor autentice şi chiar ale ambalajelor şi ale mărcilor. Existenţa unor dificultăţi tehnice de depistare a falsurilor. Extinderea sectorului de producători mici şi mijlocii şi a comercianţilor. Existenţa unor lagune în legislaţia actuală în vigoare.

Factorii economici

Tendinţa de globalizare în cadrul economiei mondiale. Posibilitatea realizării unui profit rapid cu eforturi minime. Tendinţa de scădere a costurilor în scopul realizării de produse concurenţiale (concurenţă neloială). Nivelul scăzut al veniturilor populaţiei. Preţul ridicat al unor mărfuri de calitate, de marcă, originale.

Factori care influenţează contrafacerea

Factorii socioeconomici

Factori politici

Creşterea continuă a populaţiei globului. Creşterea nivelului de pregătire profesională. Reducerea timpului de efectuare a cumpărătorilor. Ignoranţa unor consumatori. Posibilitatea păstrării secretului şi siguranţei unor bunuri sau produse. Lipsa de educaţie în domeniu a unor segmente de consumatori.

Percepţia insuficientă a puterii politice faţă de impactul contrafacerilor şi pirateriei asupra imaginii României. Percepţia insuficientă a guvernanţilor faţă de activitatea comercială. Nerespectarea atribuţiilor unor factori care răspund de stoparea contrafacerilor.

Factorii fizico-geografici

Zona şi regiunea în care este situată o ţară Localitatea ce determină denumirea de origine

188

Sursa: Adaptare după Răducanu, I., Contrafacerea mărfurilor industriale în noul mileniu în impact cu protecţia consumatorilor, ASE, Bucureşti, http://www.mmq.ase.ro/simpozion/sec2.htm

Comerţul internaţional cu produse contrafăcute a fost evaluat, potrivit

unui raport din 2007 al Organizaţiei pentru Dezvoltare şi Cooperare

Economică la 200 bilioane de dolari pe an.149

S-a constatat că anual, Uniunea Europeană pierde aproximativ 500

miliarde euro150 din contrafacerea bunurilor, care reprezintă o ameninţare

pentru sănătatea locuitorilor. China se află pe primul loc în topul ţărilor care

pun în vânzare astfel de produse, reprezentând peste 60% din totalul

bunurilor retrase de pe piaţă provenind din aceasta zonă.

Şi România s-a transformat într-o piaţă importantă de desfacere

pentru bunurile contrafăcute, ultimele statistici indicând o cifră impresionantă

la capitolul confiscări. Acţiunile poliţiştilor de frontieră şi ale lucrătorilor

vamali au dus în anul 2007 la capturarea unor bunuri contrafăcute în valoare

de 36 de milioane de euro. Vama română ocupă locul 5 în topul primelor 10

administraţii vamale din lume care au reţinut peste 61% din cantităţile

confiscate de mărfuri contrafăcute, potrivit unui raport al OMC din 2007.151

Numeroase sectoare cu un risc potenţial la adresa consumatorilor

prezintă creşteri îngrijorătoare:

264% în cazul confiscărilor individuale de produse cosmetice şi de

igienă corporală,

98% în cel al jucăriilor,

149

www.cotidianul.ro: România, felicitată de olandezi pentru crearea unei baze de date privind pirateria şi contrafacerea 150 Neagu-Stănilă, I., Uniunea Europeana pierde anual 500 miliarde de euro din contrafacerea bunurilor, Curierul Naţional nr. 4815/2006, http://www.curierulnational.ro/Actualitate%20Companii/2006-12-22/Uniunea+Europeana+pierde+anual+500+miliarde+de+euro+din+contrafacerea+bunurilor 151 www.cotidianul.ro: România, felicitată de olandezi pentru crearea unei baze de date privind pirateria şi contrafacerea

189

62% în cel al produselor alimentare şi echipamentelor IT,

51% în cazul medicamentelor152.

Pe primul loc în ceea ce priveşte cantităţile confiscate şi volumul de

produse contrafăcute se află articolele de îmbrăcăminte şi accesoriile.

Este de remarcat faptul că numai în prima lună a anului 2008 valoarea

mărfii ilicite găsite de grăniceri s-a ridicat la 1,6 milioane de euro. Potrivit

unui raport întocmit de către Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră,

mărfurile contrafăcute, introduse în România în anul 2007, proveneau din ţări

precum Rusia, Republica Moldova sau Hong Kong.153

În vederea evitării riscului de a contraface produse şi de a crea un mediu

favorabil unei bune derulări a mecanismelor concurenţiale, pot fi luate

anumite măsuri, printre care se enumără:

Verificarea disponibilităţii mărcilor proprii şi înregistrarea acestora la

OSIM;

Informarea asupra drepturilor de proprietate intelectuală înregistrate

de comercianţii concurenţi;

Evitarea partenerilor comerciali cu un potenţial risc de a furniza

produse contrafăcute (importuri neverificate din tari de risc);

Verificarea originalităţii tuturor produselor achiziţionate de la

furnizori prin solicitarea de:

o Certificate de marcă

o Contracte de licenţă sau alte acte de autorizare din partea

titularului

o Documente de provenienţă a mărfurilor care să confirme

sursa autorizată de titular.

152 Vlad, C-tin, Popa, A., România, ţara falsurilor, Evenimentul zilei/21 mai 2008, www.evz.ro 153 http://www.curierulnational.ro/Eveniment/2008-09-11

190

Promovarea şi protecţia consumatorului de pericole ce pot afecta

siguranţa în exploatare şi chiar sănătatea;

Asigurarea accesului consumatorilor la informaţii corecte privind

calitatea tuturor produselor industriale comercializate pe piaţa

românească;

Promovarea unei cooperări internaţionale în cea ce priveşte

protecţia consumatorilor de mărfurile contrafăcute sau falsificate;

Promovarea acţiunilor de supraveghere a pieţei pentru respectarea

legislaţiei în vigoare referitoare la producerea şi comercializarea

produselor contrafăcute;

Crearea unui sistem de educare şi informare a consumatorilor în

privinţa mărfurilor contrafăcute existente pe piaţă;

Promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor.

În concluzie, contrafacerea este un fenomen negativ ce trebuie

eliminat prin aplicarea unor măsuri eficiente atât de către stat, cât şi de către

agenţii economici, întrucât contrafacerea conduce alături de alţi factori la un

mediu de afaceri atipic, în care firme care îşi desfăşoară activitatea

respectând legislaţia în domeniul concurenţei ajung să piardă din cota de

piaţă sau chiar să intre în faliment din cauza celor care au drept obiect de

activitate contrafacerea produselor acestora, aducând astfel serioase

deservicii atât firmelor, cât şi consumatorilor.

10.2 Pirateria

Pirateria este constituită din acte de reproducere (copiere)

frauduloasă în scopul comercializării produselor ce fac obiectul protecţiei

drepturilor de proprietate intelectuală şi drepturilor conexe. Prin „drepturi de

191

proprietate intelectuală" se înţeleg unul sau mai multe dintre următoarele

drepturi:

dreptul de autor;

drepturi conexe dreptului de autor;

dreptul autorului de baze de date;

drepturi referitoare la mărci;

drepturi referitoare la desene şi modele;

indicaţii geografice;

denumiri comerciale, dacă sunt protejate ca drepturi de proprietate

exclusivă de legislaţia naţională.

Acest fenomen al încălcării drepturilor de proprietate intelectuală

afectează grav mediul de afaceri, distrugând chiar şi încrederea în

mecanismele unei economii concurenţiale. Nerespectarea proprietăţii

intelectuale afectează mai multe industrii, având repercusiuni asupra

economiei. Pierderile suferite în diferite domenii precum cel de software, al

industriei muzicale sau jocurilor se reflectă direct şi în produsul intern brut,

reprezentând evaziune fiscală.

Calculele arată că dacă la un kilogram de canabis profitul pe piaţa

neagră este de 2.000 de euro, la un kilogram de CD-uri contrafăcute, profitul

este de 3.000 de euro. La nivelul Europei Occidentale, o treime din software

este piratat.154

Estimările privind pierderile cauzate de activităţile de piraterie şi

contrafacere a mărfurilor pentru economia Uniunii Europene şi companii

variază. Astfel, pirateria reduce produsul intern brut al UE cu 8 miliarde de

euro anual, iar companiile individuale pierd între 45 şi 65 de miliarde în total.

40% din soft-urile folosite în lume şi 37% din cele folosite în Europa sunt

154 Gheorghe, L., Un sfert din economie merge pe sub pământ, Business Standard/ 01 noiembrie 2007

192

presupuse a fi piratate, generând pierderi de 2,9% anual. 36% din CD-urile cu

muzică din lume sunt piratate.155

Şi România se confruntă în prezent cu acest factor ce distorsionează

concurenţa, mai ales pe piaţa produselor software, piaţa muzicală şi de film

etc. România are acelaşi nivel al pirateriei ca şi media regiunii central şi est

europene, adică de 68%. Pierderile cauzate de acest fenomen în România

pentru anul 2007 au fost de 151 milioane dolari, în creştere faţă de anul 2006

când au fost evaluate la aproximativ 114 milioane dolari156. Rata pirateriei a

scăzut în anul 2007 cu un punct procentual faţă de anul 2006.

Conform unui raport realizat de Business Software Alliance (BSA),

procentajul de software piratat în ţara noastră a fost în scădere în 2007157,

însă pierderile cauzate de software-ul piratat au fost în creştere datorită

dezvoltării pieţelor emergente. Studiul BSA-IDC Global Software Piracy a

luat în calcul programele de calculator care rulează pe PC-uri, inclusiv

desktop-uri, laptop-uri şi ultra-portabile. Studiul nu a inclus alte tipuri de

software, precum cele pentru server sau mainframe. Conform studiului mai

sus amintit, s-a constat că România stă ceva mai bine decât alte ţări din

Europa Centrală şi de Est, unde ţările cu cea mai mare rată a pirateriei au

fost:

Armenia (93%),

Azerbaidjan (92%),

Moldova (92%).

Printre ţările cu cel mai mic grad de piraterie s-au numărat:

Republica Cehă (39%),

Ungaria (42%),

155

www.europarl.europa.eu, articolul Ape tulburi pentru piraţi / 04 mai 2007 156 http://www.iaa.ro/Articole/Stiri/Mccann-si-microsoft-lupta-impotriva-pirateriei/1682.html 157 Idem

193

Slovacia (45%).

În prezent, autorităţile duc o luptă acerbă în vederea stopării

fenomenului în ţara noastră, dar obstacolele sunt numeroase.

Pentru înlăturarea acestui flagel, Uniunea Europeană a adoptat un

nou set de legi care prevăd pedepse cu închisoarea şi obligaţia la plata unor

amenzi pentru pirateria în scopuri comerciale, dar în acelaşi timp exclud

copierea şi încălcarea patentelor pentru folosire personală. Conform noilor

prevederi, constituie un act criminal încălcarea cu bună ştiinţă a drepturilor

de proprietate intelectuală prin copierea de muzică, filme, precum şi

contrafacerea de medicamente sau produse de lux la scară comercială.

Legea obligă toate statele Uniunii Europene să stabilească separat

limitele maxime ale amenzilor şi ale sentinţelor de condamnare la închisoare.

Pedepsele maxime pot varia, dar amenzile trebuie să fie de cel puţin 300.000

euro şi patru ani de închisoare pentru infracţiuni comise de grupuri de crimă

organizată care pun în pericol siguranţa sau sănătatea publică. Infracţiunile de

mai mică importanţă pot fi pedepsite cu amenzi mai mici, dar nu mai puţin de

100.000 euro. Încurajarea sau sprijinirea unei persoane în vederea încălcării

drepturilor de proprietate intelectuală constituie de asemenea un act criminal,

iar autorităţile primesc dreptul de a confisca şi a distruge bunurile

contrafăcute. Sunt excluse însă încălcările drepturilor de autor în interes

personal, cu precizarea că acestea vor fi guvernate de dreptul civil158.

Amenzile existente în prezent variază semnificativ între diverse state

din Uniunea Europeană, începând de la câteva sute de euro în Grecia, până la

cifre de ordinul zecilor de mii de euro în Olanda. În Grecia, producătorii de

158

www.europarl.europa.eu, articolul Ape tulburi pentru piraţi / 04 mai 2007

194

mărfuri contrafăcute pot petrece maximum 3 luni la închisoare, în timp ce în

Marea Britanie pedepsele ajung până la 10 ani159.

Prin urmare, lupta împotriva pirateriei trebuie dusă de către toţi

agenţii economici, întrucât acest fenomen conduce la exercitarea unei

concurenţe neloiale pe o multitudine de pieţe, în mod deosebit în economiile

emergente. Faptul că pirateria afectează concurenţa loială ar trebui să îi

determine pe toţi cei implicaţi să vadă care sunt efectele pe termen lung ale

acestui flagel, pornind de la cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare şi până la

ieşirea de pe piaţă a unor jucători importanţi, ceea ce în final conduce la

insatisfacţii în cazul consumatorilor.

10.3 Publicitatea

Un factor care poate fi privit drept intensificator de concurenţă sau

distrugător al acesteia, în funcţie de forma pe care o îmbracă, este

publicitatea.

De câte ori ieşim din casă ori deschidem televizorul, putem observa

omniprezenţa diferitelor forme sub care publicitatea se manifestă. Dincolo de

ostilitatea pe care mulţi dintre noi o au faţă de acest fenomen, este larg

recunoscut faptul că publicitatea în epoca modernă a devenit o forţă socială şi

economică importantă.160

Printre economiştii preocupaţi de efectele publicităţii s-au conturat de-

a lungul timpului două şcoli de gândire.161 Astfel, tradiţionaliştii afirmă că

publicitatea are drept funcţie primară diferenţierea artificială a produselor

159 www.gecadnet.ro 160 Winters, R.K., Advertising and legal theory, in Issues in Advertising: The Economics of Persuasion, 1978, p. 15-26. 161 Vezi Park, D., Advertising and the meaning of competition, Nanyang Business School, Nanyang Technological University, Singapore, http://www3.ntu.edu.sg/nbs/sabre/working_papers/24-96.pdf

195

similare şi manipularea consumatorilor vulnerabili. Neoclasicii afirmă că

publicitatea are drept rol informarea consumatorilor raţionali. Controversa

aceasta a fost studiată de-a lungul timpului de autori cunoscuţi cum ar fi:

James M. Ferguson, Mark S. Albion, Paul W. Farris, Robert B. Ekelund şi

David S. Saurman. Aceştia au arătat în scrierile lor că putem lega controversa

legată de rolul şi locul publicităţii de cea referitoare la definirea concurenţei.

Joan Robinson şi Edward Chamberlin au subliniat la începutul

secolului trecut că în lumea reală există elemente caracteristice concurenţei

pe o serie de pieţe, dar şi elemente caracteristice monopolului pe altele.

Ambii au evidenţiat în acelaşi timp faptul că publicitatea există pe pieţele

reale şi că ea poate avea un rol destul de important.

În timp ce Edward Chamberlin nu prezintă ostilitate faţă de

publicitate, în cazul lui Joan Robinson nu se mai poate afirma acelaşi lucru,

după cum rezultă şi din citatele următoare:

„… consumatorul va fi influenţat de reclame, care se joacă cu mintea sa şi îl

determină să prefere bunurile unui producător în defavoarea altuia,

deoarece i-au fost prezentate într-o manieră mult mai plăcută sau

convingătoare.”162

„…când o firmă observă că piaţa devine inconfortabilă poate apela la

reclame sau alte mijloace pentru a lega consumatorii mai mult de produsele

sale.”163

Putem deci observa că Joan Robinson a pus bazele gândirii

tradiţionale conform căreia publicitatea poate influenţa preferinţele

consumatorilor, poate genera loialitatea faţă de brand şi poate influenţa

negativ societatea.

162 Traducere din Robinson, J., Economics of Imperfect Competition, Macmillan, Londra, 1933, p. 90 163 Idem, p. 101

196

Există, de asemenea şi opinia conform căreia consumatorii nu aşteaptă de la

producători să le satisfacă nişte nevoi bine definite, ci producătorii sunt cei care vor

defini noi nevoi.

În acest sens, J.K. Galbraith afirma că publicitatea şi arta de a vinde „nu se pot

împăca cu noţiunea de dorinţe determinate în mod independent, căci funcţia lor

centrală este aceea de a crea dorinţă – de a plăsmui dorinţe care înainte nu

existau.”164

Conform lui Galbraith, piaţa nu citeşte cererea reală de mărfuri rezultată din

nevoia consumatorului, ci ea citeşte dorinţele artificiale implantate de creatorii de

publicitate, care ştiu să manipuleze. Galbraith vorbeşte, aşadar despre efectul de

dependenţă. Apare astfel ideea extremă conform căreia publicitatea poate fi asociată

efectului pavlovian care conduce consumatorul către anumite branduri.

Neoclasicii, spre deosebire de gânditorii tradiţionalişti, pornesc de la

ipoteza conform căreia publicitatea are rol de a informa consumatorul. Pentru

neoclasici, consumatorul nu este nici lipsit de discernământ, nici de putere şi

nici nu se află la dispoziţia marilor corporaţii. Consumatorii sunt capabili să

îşi creioneze singuri preferinţele şi să aleagă. Astfel, autori precum Philip

Nelson165 sau Donghyun Park166 arată că un consumator raţional va rămâne

fidel brandului doar în funcţie de performanţa şi calitatea produselor pe care

le achiziţionează, reclamele având doar rolul de a anunţa apariţia unui produs

sau de a aminti consumatorului existenţa unuia mai vechi. Majoritatea

reclamelor prezintă produse care supravieţuiesc datorită faptului că sunt

cumpărate în mod repetat. Produsele proaste îşi pierd repede consumatorii.

164 Galbraith, J.K, The Affluent Society, Houghton Mifflin, Boston, 1976, p. 149 165 Vezi Nelson, P., Information and Consumer Behavior, Jurnal of Political Economy nr. 78/1970, p. 311-329 166 Vezi Park, D., The Advertising – Profitability Relationship Revisited: an Innovative Perspective, teză de doctorat, UCLA, decembrie 1990

197

Într-o manieră interesantă, Edward Chamberlin este cel care a recunoscut că

pot fi luate în calcul ambele viziuni asupra publicităţii, realizând astfel o conciliere167.

Ca urmare a dezvoltării spectaculoase din ultimii ani a publicităţii,

alături de formele loiale de desfăşurare a acesteia au apărut şi cele neloiale.

Pe lângă funcţiile pe care publicitatea loială le deţine, putem observa efectele nedorite

ce însoţesc publicitatea neloială. Astfel, pentru a evidenţia diferenţele ce apar între

formele loiale şi cele neloiale, trebuie mai întâi să identificăm câteva dintre funcţiile

publicităţii loiale, cum ar fi: crearea loialităţii faţă de marcă, informare, persuadarea

consumatorului să achiziţioneze anumite produse, garantarea calităţii, creşterea

vânzărilor, bunăstarea generală etc.

Ca forme destul de controversate care pot migra spre lipsa de

loialitate se au în vedere:

publicitatea comparativă,

publicitatea înşelătoare/mincinoasă,

publicitatea care atentează la demnitatea umană şi morala publică,

publicitatea care include discriminări bazate pe rasă, sex,

naţionalitate,

publicitatea care atentează la convingerile religioase sau politice,

publicitatea subliminală.

Astfel de forme de publicitate sunt menţionate în cadrul Legii

nr.148/2000, la baza căreia au stat directivele EU 84/450/CEE şi 97/55/CE,

directive implementate de altfel şi de către statele membre UE. Scopul legii

este de a proteja consumatorii de produse şi servicii, producătorii,

comercianţii, prestatorii de servicii sau pe cei care practică o meserie sau o

167 Chamberlin, E.H., The Theory of Monopolistic Competition, Harvard University Press, Cambridge, 1933, p. 72.

198

profesie, precum şi interesul public general împotriva consecinţelor negative

ale publicităţii168.

1. Publicitatea comparativă, ca formă elocventă de concurenţă

neloială presupune prezentarea prin comparaţie a două produse, unul al

întreprinderii ce apelează la această formă de publicitate şi celălalt al unei

întreprinderi concurente, scoţându-se în evidenţă caracteristicile favorabile

primului produs, în detrimentul celui de-al doilea. Publicitatea comparativă

este permisă, ba chiar încurajată de lege atât timp cât nu induce în eroare

consumatorul, nu creează confuzie, nu discreditează sau nu prezintă produse

ce le imită pe cele realizate sub un anume brand. Sectoarele cele mai afectate

de reclamele comparative includ sectorul alimentar, pe cel de retail, pe cel de

automobile şi transportul aerian. Cele mai faimoase exemple se referă la

reclamele direct comparative ce vizează Coca Cola şi Pepsi, Burger King şi

McDonald’s etc. Diferite studii sugerează că reclamele comparative

reprezintă 40%169 din totalul reclamelor difuzate sau 60%170.

Deşi publicitatea comparativă este permisă de lege atât în SUA, cât şi

în UE171, cazuistica în domeniu este destul de bogată. Linia de demarcare

între publicitatea comparativă permisă de lege şi forma neloială este destul de

subţire şi uşor de încălcat. Drept exemplu poate fi luat cazul Gillette vs.

Wilkinson, caz în care cei doi concurenţi s-au acuzat reciproc de publicitate

comparativă neloială. În aprilie 2004, curtea din Utrecht, Olanda a decis că

168 Legea nr.148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea, publicată în Monitorul Oficial nr. 359/2 August 2000 (modificată prin Legea 283/2002, Ordonanţa Guvernului 17/2003, Ordonanţa Guvernului 90/2004 şi Legea 457/2004) 169 Muehling, D., Stoltman, J., Grossbart, S., The Impact of Comparative Advertising on levels of Message Involvement, Journal of Advertising nr. 19/1990, p. 41-50. 170 Pechmann, C., Stewart, D.W., The Effect of Comparative Advertising on Attention, Memory and Purchase Intentions, Journal of Consumer Research nr. 17/1990, p. 181-190. 171 Pentru mai multe detalii vezi Rogojanu A., Nuţu (Badea) L., Tarţa M., Advertising and Competition, The International Scientific Symposium “Economy, Society, Civilization”, ASE Bucureşti, 6-7 Iulie 2007, publicat în volum pe CD „Economy, Society, Civilization”, Editura ASE, 2007

199

ambii producători de aparate de ras pot pretinde că produsele lor sunt cele

mai bune. Gillette depusese o plângere ca urmare a faptului că reclama

Wilkinson susţinea că, în urma testelor s-a demonstrat că produsul cu patru

lame al acestui concurent este mai bun decât produsul Gillette cu trei lame. În

replică, şi Wilkinson a depus o plângere împotriva Gillette. Curtea a respins

ambele cazuri, argumentând că ambele reclame nu foloseau decât exagerările

obişnuite pe care cumpărătorii oricum nu le cred172. Cazul în sine, însă a

demonstrat că se poate foarte uşor trece de la loial la neloial în cazul

publicităţii comparative.

În România, o astfel de publicitate este permisă cu menţiunea că se

specifică nu marca unui produs anume ce este luat ca model de comparaţie, ci

„alte produse” concurente (cel mai frecvent este cazul detergenţilor). S-au

stabilit prin lege anumite criterii a căror încălcare atrage ilicitatea publicităţii,

cum ar fi:

Comparaţia este înşelătoare: conţine o terminologie vagă, preţul este

înşelător etc. (de exemplu, „100 RON în orice altă parte, la noi 50

RON”)

Se compară bunuri sau servicii având scopuri sau destinaţii diferite. În

cazul comparării preţului, publicitatea comparativă trebuie să facă

referire la produse identice vândute în aceleaşi condiţii economice şi

juridice şi să conţină o precizare a durabilităţii.

Nu se compara, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici

esenţiale, relevante, verificabile şi reprezentative ale unor bunuri sau

servicii. Elementul de verificabilitate presupune ca dovada să fie

disponibilă pentru a susţine pretenţiile reale din publicitatea

comparativă.

172 Barigozzi, F., Peitz, M., Comparative Advertising and Competition Policy, Working Paper nr. 19/2004, www.ssrn.com

200

Se creează confuzie pe piaţă între cel care îşi face publicitate şi un

concurent sau între mărcile de comerţ, denumirile comerciale sau alte

semne distinctive, bunuri sau servicii.

Se discreditează sau se denigrează mărcile de comerţ, denumirile

comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi sau

circumstanţe ale unui concurent. Un exemplu in acest sens ar fi

interzicerea de către CNA a spotului publicitar pentru băutura

energizantă „One” care arăta mai multe cutii de energizant de acelaşi

fel care erau strivite, singura rămasă neatinsă fiind marca „One”. S-a

considerat că este o denigrare a produselor altor companii.173

Se profită, în mod incorect, de renumele unei mărci de comerţ, de

denumirea comercială sau de alte semne distinctive ale unui

concurent. În Franţa, de exemplu, folosirea mărcii altuia este permisă

in cadrul publicităţii comparative, dar nu poate avea ca obiect

obţinerea de avantaje din notorietatea unei mărci cu scopul de a evita

parazitismul comercial sau de a încuraja contrafacerea174.

Se prezintă bunuri sau servicii drept imitaţii sau replici ale unor

bunuri sau servicii purtând o marcă de comerţ sau o denumire

comercială protejată.

Se încălcă orice alte prevederi ale Legii concurenţei nr. 21/1996.

2. Publicitatea înşelătoare este publicitatea bazată pe informaţii false,

având drept scop inducerea consumatorului în eroare referitor la natura,

compoziţia, originea, cantitatea, modul de fabricaţie, preţul de vânzare,

modul de utilizare, identitatea fabricantului, rezultatele utilizării produsului

pe termen lung sau mediu, rezultatele testelor efectuate, etc. O condiţie

pentru ca publicitatea să fie considerata înşelătoare este ca aceasta să lezeze

173 http://www.magazinulprogresiv.ro 174 Idem

201

interesele consumatorului sau să poată leza interesele unui concurent. Cel

mai frecvent, se apelează la omisiune. Spre exemplu, în luna septembrie

2008, CNA a oprit de la difuzare un spot publicitar al Vodafone pe motiv că

transmitea un mesaj confuz şi ilizibil. CNA a fost sesizat de Cosmote care a

reclamat faptul că mesajul vocal al reclamei promitea un bonus suplimentar

de 120 de minute în reţea la o reîncărcare lunară cu şase euro, în timp ce

mesajul afişat pe ecran arăta că cele 120 de minute vor fi acordate în transe

lunare, timp de un an175.

În continuare sunt prezentate câteva exemple de publicitate

înşelătoare, ce au la bază amenzile aplicate în vara/toamna anului 2008 de

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului:

SC REAL Hipermarket România SRL Bucureşti:

� Pe prima pagina a catalogului de prezentare apărea

mesajul „99% din bărbaţi preferă berea de la Real”.

Inspectorii ANPC au concluzionat că acest slogan nu

este susţinut de un studiu efectuat în acest sens.

� Hipermarketul avea expuse spre vânzare produsele

„salată de icre cu măsline”, „salată de icre cu ceapă” şi

„salată de icre hering cu ceapă”, pachete promoţionale.

Pe toate acestea erau aplicate banderole cu inscripţia

„4 la preţ de 3”, „plăteşti doar 3, primeşti 4”. În urma

calculului efectuat de inspectorii ANPC, aceştia au

descoperit că, de fapt, consumatorii plătesc mai mult

175

www.financiarul.com: Financiarul din 30 septembrie 2008: Vodafone, reclamată de Cosmote pentru publicitate înşelătoare;

202

decât dacă ar cumpăra produsele individual cu 0,72 lei,

0,12 lei şi cu 1,33 lei176.

� Produsul Almette Yogurt, avea un „Preţ Special - 4,09

lei”, dar s-a constatat că preţul anterior al produsului a

fost de 3,99 lei, adică mai mic decât preţul promovat

ca fiind ofertă specială177.

SC MINIMAX DISCOUNT Turnu Măgurele (Teleorman) -

Portocalele erau vândute „la cel mai bun preţ al zilei” fără a se

menţiona preţul.

SC KAUFLAND România SRL Satu Mare: Hipermarketul

comercializa preparate din carne comasate în pachete de câte 4, 3 şi 2

batoane. Pe aceste produse erau aplicate banderole pe care era scris

„4 la preţ de 3”, sau „3 la preţ de 2”, fără a fi expus la

comercializare şi produsul individual. Din această cauză

consumatorul nu putea compara preţul şi oferta comerciantului. In

plus, după efectuarea calculelor, a reieşit faptul că produsul nu era

oferit gratuit.178

SC CARREFOUR România SA, Braşov: Brânzeturile Delicia,

Exquisa şi Traian One erau aşezate în pliantul de prezentare alături de

sortimentul „specialitate albă daneză ARLA” care nu se încadrează în

grupa brânzeturilor. De asemenea, era expus la vânzare sortimentul

„Del Delis”, care nu face parte din grupa brânzeturilor179.

176 http://www.e-transport.ro/AMENZI_PENTRU_PUBLICITATE_INSELATOARE_LISTA_HIPER-i88-news15326-p83.html 177 Idem 178 http://www.fullonline.ro 179 http://economie.hotnews.ro

203

SC MEGA IMAGE SRL Bucureşti: Eclerele cu crema de cacao şi

uleiul din turte de măsline Mazza erau prezentate la raft sub

denumirile de „ecler cu ciocolată”, respectiv „ulei de măsline Mazza

Sansa”.

SC BILLA România SRL Bucureşti: Produsul „Băutura răcoritoare cu

suc de vişine (ananas sau portocale) Souplesse cu fructoză şi

îndulcitori avea înscrisă menţiunea „Souplesse… iţi oferă dulceaţa

fructelor într-un suc natural”, cu toate că în lista ingredientelor puteau

fi identificaţi îndulcitori precum: acesulfam, aspartam, ciclamat de

sodiu, conservanţi şi stabilizatori.180

Creativitatea concurenţilor care sunt decişi să câştige clienţi indiferent

de metoda pe care o aplică, merge atât de departe încât uneori sunt inventate

chiar cuvinte noi, menite să atragă consumatorii şi să diferenţieze produsul de

cel al concurenţei, deşi aici nu vorbim direct despre încălcarea normelor în

vigoare. Spre exemplu:

şamponul Elsève conţine Nutrileum, un ingredient activ de netezire a

părului;

cafeaua Jacobs Krönung are Alintaroma;

şamponul Vivality de la Wella este unul cu vitalizator de vitamine;

şerveţelele Johnson’s Baby curăţă şi îngrijesc cel mai bine pielea

bebeluşilor, deoarece au fost testate cu „pupicimetrul”.

La nivelul UE au intrat în vigoare în anul 2008 o serie de norme care

vizează combaterea publicităţii înşelătoare şi a practicilor comerciale

agresive. Normele sunt realizate explicit, astfel încât să nu poată exista

interpretări sau ocoliri. Europenii au pus un accent deosebit pe interzicerea

180 http://economie.hotnews.ro

204

falselor oferte „gratuite” dar şi a reclamelor care îi hărţuiesc pe copii să le

ceară părinţilor achiziţionarea anumitor bunuri.

3. La cele prezentate mai sus se poate adăuga şi publicitatea care

atentează la demnitatea umană, în special atunci când avem în vedere:

copiii, adolescenţii şi femeile, precum şi publicitatea subliminală, cu efecte

negative asupra comportamentului consumatorilor. Efectele negative ale

publicităţii subliminale sunt cu atât mai grave cu cât se ştie că aceasta nu

poate fi percepută conştient de către publicul ţintă, deoarece mesajul

publicitar a fost realizat cu o tehnică superioară ce nu permite identificarea

conştientă. Se spune că în anul 1957, într-o sală de cinema din New Jersey,

Statele Unite, cercetătorul de marketing, James Vicary, a introdus subliminal

la 4500 de subiecţi mesajele „Bea Coca-Cola!”, „Ţi-e foame? Mănâncă

popcorn!” la fiecare cinci secunde pentru 1/3000 secunde în cadrul rulării

unui film la cinema. În urma acestui studiu, James Vicary a afirmat că a avut

loc o creştere a vânzărilor de Coca-Cola cu 18% şi de popcorn cu 57,7%181.

Aceste tipuri de publicitate sunt interzise de legislaţia din ţara noastră.

Ca urmare a impactului direct al concurenţei asupra vieţii economice,

dar şi a celei sociale, legiuitorul încearcă să stabilească un cadru legal, bazat

pe principii etice, în care fiecare concurent poate să-şi dezvolte propria

activitate şi să-şi maximizeze profiturile numai prin acţiuni şi mijloace

specifice unei concurenţe loiale. În practică sunt semnalate frecvent o serie de

acte şi fapte care demonstrează existenţa unui comportament

anticoncurenţial, cu efecte negative asupra societăţii în ansamblu. Încălcarea

prevederilor referitoare la publicitatea înşelătoare, subliminală sau

comparativă constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda. În cazul

publicităţii subliminale răspund solidar atât realizatorul de publicitate şi

reprezentantul legal al mijlocului de difuzare, cât şi persoana care îşi face

181 http://www.magazinulprogresiv.ro/legislatie.php?id=3

205

publicitate. In cazul publicităţii înşelătoare sau comparative ilicite răspunde

doar persoana care îşi face publicitate. De asemenea, o dată cu aplicarea

sancţiunii se pot lua şi alte măsuri cum ar fi: interzicerea sau încetarea

publicităţii, publicarea pe cheltuiala contravenientului a unor anunţuri

rectificative etc.182

Aşadar, se impune o mai mare vigilenţă din partea statului, dar şi a

cetăţenilor săi pentru a surprinde toate încercările de încălcare a principiilor

unei concurenţe libere şi reale, specifice economiei de piaţă.

După cum s-a observat în cadrul acestui capitol, concurenţa poate fi

destul de uşor distorsionată prin acţiunea singulară sau cumulată a unor

factori care îşi fac simţită prezenţa atât pe pieţele din România, cât şi din alte

spaţii geografice. Dincolo de factorii prevăzuţi de legislaţia naţională şi

internaţională ca elemente care afectează în mod direct concurenţa şi pot fi,

prin urmare supuşi sancţionării civile sau penale, au fost evidenţiaţi factori

care distorsionează concurenţa atât în mod direct, cât şi indirect, fără a fi

incluşi în legislaţia care vizează în mod direct concurenţa.

Au fost supuşi analizei factori care se regăsesc în mod deosebit în

economiile emergente sau în cele aflate într-o anumită etapă de tranziţie.

Factorii evidenţiaţi sunt consideraţi atipici în analiza concurenţei ca urmare a

faptului că ei nu sunt direct legaţi de procesul concurenţial în sine. Analiza

acestora nu este una standard, întrucât factorii respectivi nu sunt unii

obişnuiţi, unii care ar trebui să caracterizeze mediul de afaceri în mod

normal. De asemenea, caracterizarea acestora este destul de dificilă, ca

urmare a particularităţilor ce diferă în funcţie de spaţiul geografic, sistemul

de valori, cultura, mentalitatea populaţiei, caracteristicile sferei politice şi

economice etc. Astfel, corupţia, văzută ca o obişnuinţă sau ca un factor ce se

manifestă doar în mod accidental în anumite zone geografice, alături de

182 http://www.magazinulprogresiv.ro

206

economia subterană, publicitatea ce îmbracă forme neloiale, contrafacerea şi

piratarea pot influenţa în mod negativ mediul de afaceri dintr-o ţară, punând

sub semnul întrebării însăşi existenţa concurenţei în sine drept element

central care asigură o funcţionare normală a unei economii de piaţă.

Concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege şi de a lua

decizii. Dacă pornim de la o astfel de ipoteză, am putea chiar concluziona că

factorii mai sus amintiţi trebuie să fie eliminaţi de pe piaţă întrucât ei conduc

la nerespectarea unora dintre cele mai importante drepturi pe care indivizii le

au.

207

Note

1 Ludwig von Mises şi Jefrey M. Herberner sunt doi reprezentanţi de

seamă ai Şcolii austriece de economie care au demonstrat foarte clar meritul

activităţii antreprenoriale în economie: muncitorii primesc imediat rezultatele

muncii lor şi nu sunt exploataţi, după cum considerau adversarii lor socialişti.

Antreprenorul îşi asumă riscul de a-i plăti înainte de a vinde produsul creat de

ei. Altfel, muncitorii ar lucra practic pe gratis până la desfacerea pe o piaţă a

bunului.

2 Rigiditatea şi restricţiile extraordinare asupra accesului în biblioteca

din romanul său reprezintă amprenta unei epoci. În jurul cărţilor care conţin

adevăruri ce nu trebuie cunoscute de toată lumea se dă o adevărată luptă, pe

toate fronturile, numai pentru ca aspectele frumoase ale vieţii care destind

spiritul şi fizicul să nu fie generalizate. „Râsul îl eliberează pe mocofan de

frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi diavolul apare sărac şi

nebun, deci putând să fie controlat. Dar această carte (cea în jurul căreia se

ţese intriga romanului său) ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de

frică înseamnă înţelepciune. Când râde, când vinul îi gâlgâie pe gât, omul de

jos se simte stăpân pentru că a răsturnat legăturile senioriale. [...] Faptul că

râsul este propriu omului dovedeşte mărginirea noastră de păcătoşi. „ p.

407-408)

Umberto Eco, Dumele trandafirului, Editura Polirom , Iaşi, 2002, p. 408.

3 Dacă nu există calcul economic, nu există nici economie. În societatea

socialistă nu poate exista nimic din ceea ce înţelegem noi prin economie,

deoarece calculul economic este cu neputinţă. În amănunte şi în detalii lipsite

208

de importanţă se poate proceda încă raţional, dar, în general, nu se mai poate

vorbi de producţie raţională. Nu ar mai exista nici un mijloc de a recunoaşte

ceea ce este (sau nu) raţional, şi astfel producţia nu mai poate fi orientată

conştient spre rentabilitate. Ce înseamnă aceasta este clar, chiar făcând

abstracţie de consecinţele asupra aprovizionării cu bunuri a populaţiei.

Raţionalitatea va fi expulzată chiar din teritoriul care îi este propriu. Ar mai

putea exista apoi raţionalitatea procedurală sau cel puţin raţionalitate şi logică

în gândire? Din punct de vedere istoric, raţionalitatea umană îşi are originea

în viaţa economică. Oare se va mai putea menţine ea dacă va fi exclusă de

aici?

4 „Calculele nu se pot face decât cu unităţi. Dar o unitate pentru

valoarea subiectivă de întrebuinţare a bunurilor nu poate exista. Utilitatea

marginală nu reprezintă o unitate de valoare, întrucât se ştie că valoarea a

două unităţi dintr-un stoc dat nu este de două ori mai mare decât cea a unei

unităţi, ci doar că trebuie să fie în mod necesar mai mare decât valoarea unei

unităţi şi mai mică decât dublul ei. Judecata de valoare nu măsoară, ea

eşalonează, ierarhizează. Chiar fermierul izolat, de la o fermă lipsită de

legături economice cu exteriorul, atunci când are de luat o hotărâre, iar

judecata de valoare nu apare imediat ca evidentă, trebuind să-şi întemeieze

raţionamentul pe un calcul mai mult sau mai puţin exact, el nu poate opera cu

valoarea subiectivă de întrebuinţare; el trebuie să ţină seama de raporturile de

substituţie între bunuri, pe baza cărora poate apoi calcula. De regulă, nu va

reuşi să raporteze totul la o singură unitate. Totuşi, atâta vreme cât va izbuti

să raporteze toate elementele care intervin în calcul la acele bunuri

economice care pot fi cuprinse într-o judecată de valoare de evidenţă

209

imediată, deci la bunurile de ordin inferior şi la munca prestată, el îşi va duce

calculul la bun sfârşit. Este clar că acest lucru este cu putinţă numai în

condiţii foarte simple. Pentru procese de producţie mai complicate şi mai

lungi, procedeul devine cu totul insuficient.”

Ludwig von Mises, Calculul economic in societatea socialistă, preluare din

ediţia digitală a Institututtului Mises România, p.2

5 Jaques Turgot a fost unul dintre primii austrianişti care a surprins

limitele calculului economic datorat dispersiei informaţiei : „8u este nevoie

să demonstrăm că fiecare individ este singurul judecător capabil să

folosească în modul cel mai avantajos munca şi pământul său. El singur

cunoaşte lucruri fără decare şio cel mai luminat om n-ar putea decât să

protesteze fără temei. El învaţă din încercări repetate, din câştigurile sale,

din pierderi, şi acumulează sentimente care sunt mult mai preţioase decât

cunoştinţele teoretice ale unui observator indiferent, deoarece în plus faţă de

acesta este stimulat de dorinţă.” Murray N. Rothbard – Economic thought

before Adam Smith, An Austrian perspective on the History of Economic

thought, Edward Elgar Publishing Limited, Vermont, 1996, p. 387

6 De fapt, curba lui Phillips prezenta legătura inversă dintre şomaj şi

mărimea masei monetare.

7 Gottfried von Haberler subliniază clar că “atunci când vorbesc de

ciclul de afaceri nu mă gândesc în primul rând la asemenea cutremure

financiar-economice de tipul cărora am experimentat în întreaga lume în

210

ultimii câţiva ani. Ar fi probabil mult mai interesant de a vorbi de aceste

evenimente dramatice – speculaţii, împrumuturi bursiere, prăbuşirea

stocurilor de schimb, bancrute frauduloase, panică, crize financiare acute,

epuizarea stocului de aur, precum şi de repercusiunile politice şi economice

ale acestora. Voi rezista totuşi tentaţiei de a dramatiza ceea ce trebuie să

spun şi în loc de aceasta mă voi concentra mai mult asupra variaţiilor

economice fundamentale care stau la baza acelor fenomene bătătoare la ochi

pe care le-am indicat”.

Gottfried von Haberler, Money and the Business Cycle, The Austrian theory

of the Trade Cycle and Other Essays, the Ludwig von Mises Institute of

Auburn, Auburn, Alabama, 1983, p. 8

8 Economiştii, de fapt, au încercat să explice crizele în termeni de

greşeli, accidente individuale, speculaţii şi anticipări eronate ale liderilor

acelor bănci implicate într-o măsură importantă. Ceea ce nu s-a înţeles,

afirma Haberler, a fost faptul că, “pe parcursul secolului al XIX-lea,

economiştii nu au întâmpinat nişte accidente izolate, ci simptomele unei

severe maladii, care afectează întregul organism al economiei”.

Idem, p. 9

9 Milton Friedman vorbeşte cu nostalgie despre liberalismul secolului

XIX: “Secolul scurs între bătălia de la Waterloo şi primul război mondial

oferă un exemplu elocvent al efectelor binefăcătoare a comerţului liber

asupra relaţiilor dintre naţiuni. Marea Britanie era naţiunea conducătoare a

lumii, şi de-a lungul acelui întreg secol făcea un comerţ aproape pe de-a

211

întregul liber. Alte naţiuni, în special naţiunile occidentale, inclusiv Statele

Unite, au adoptat o politică similară, chiar dacă într-o formă oarecum

atenuată. Oamenii erau în general liberi să cumpere şi să vândă de la

oricine şi oricui, oriunde locuiau, în aceeaşi ţară sau în ţări diferite, în orice

condiţii reciproc acceptate.” Friedman leagă în mod logic stabilitatea politică

şi, aparent, slaba intensitate a conflictelor de bunăstarea economică, cum era

şi normal:” ca urmare, secolul scurs între bătălia de la Waterloo şi primul

război mondial, a fost unul dintre cele mai paşnice din istoria naţiunilor

occidentale, întrerupt numai de câteva războaie minore […]”.

Milton & Rose Friedman , Liber să alegi,Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 42

10 Teoria austrianistă a ciclului de afaceri are aşadar la bază un concept

foarte clar: ciclul de afaceri este independent de natura evoluţiilor economice.

Acestea nu dau decât nuanţă ciclului, au doar o influenţă de formă, nu de

fond. Caracterizată de similitudini concrete cu teoria monetaristă a ciclului de

afaceri, cea austrianistă foloseşte în analiză moneda, funcţiile acesteia şi

efectele din cadrul pieţei care sunt bine determinate şi care vor da naştere la o

serie de consecinţe invariabile din punct de vedere economic, indiferent de

starea pieţei din acel moment.

11 Austrianiştii se reîntorc la funcţia de bază a monedei, schimbul. Este

practic o ocazie favorabilă de a se demonstra convergenţa dintre teoria

specifică acestei şcoli a ciclului de afaceri şi monetarism. Deşi convergente,

cele două teorii sunt totuşi diferite.

212

12 Prin “banknotes” nu trebuie să se înţeleagă bancnotele folosite în uzul

curent.

13 E vorba, desigur, de creditele “reale”.

14 Austrianiştii au în vedere în această situaţie cantitatea de aur ca etalon

monetar, creditele, emisiunea monetară, sau viteza de circulaţie a acestora.

15 Haberler nu uită să vorbească despre acumularea de capital a unui

stat, pe care o consideră măsura duratei unui proces, sau a unui curent

economic, a unei culturi de producţie. Astfel că în statele dezvoltate ciclurile

sunt lungi pentru că trăsătura definitorie a ofertei este dată de calitatea şi de

varietatea unei civilizaţii avansate. În ţările sărace, adaugă Haberler, unde

procesele durează mai puţin, nici oferta nu se ridică la un nivel înalt, nici

fizic, nici calitativ. Diferenţa este dată de modul în care au loc investiţiile

capitalului. Procesul îndelungat al producerii unui bun presupune un număr

mare de stadii intermediare, iar fiecare dintre aceste stadii are corespondent

un aflux investiţional.

Gottfried Haberler, Opera citată

16 Ludwig von Mises, The austrian theory of the Trade Cycle, The

Austrian theory of the Trade Cycle and Other Essays, the Ludwig von Mises

Institute of Auburn, Auburn, Alabama, 1983

213

17 Ludwig von Mises prezintă un astfel de exemplu în teoria sa despre

ciclul de afaceri: “Am putea compara întreaga clasă antreprenorială cu un

constructor care şi-a luat sarcina să ridice o clădire, dispunând de o

cantitate limitată de materiale de construcţie. Dacă omul nostru

supraestimează această cantitate, el va concepe un plan pentru a cărui

execuţie mijloacele de care dispune se vor dovedi insuficiente. El va

supradimensiona lucrările de amenajare a terenului şi fundaţiile, şi va

descoperi abia mai târziu, pe măsură ce construcţia avansează, că îi lipseşte

materialul necesar finalizării structurii. Însă, această descoperire târzie nu

este originea necazurilor sale. Ea nu face decât să dezvăluie erori comise în

trecut. Ea mătură iluziile, punându-l pe constructor în faţa crudei realităţi.”

Idem, p. 5

18 La analiza directă a ciclului de afaceri, “austriecii” îşi întăresc

afirmaţiile printr-o argumentare antitetică la economia socialistă. Exemplul

ales de ei se referă la planurile cincinale, create, oficial, pentru stimularea şi

creşterea producţiei. Ideea de bază este că pe cei cinci ani se realizau mega-

planuri, se construiau fabrici şi uzine, combinate şi maşini grele, toate

produse ce încorporau tehnologie şi progres şi ofereau posibilitatea

producătorilor să se numească cetăţeni ai unei înfloritoare ţări puternic

industrializate. Ţara industrializată era considerată un etalon al nivelului de

civilizaţie şi dezvoltare atins, numai că în ţările libere se presupunea că

interesul pentru dezvoltarea industrială subînţelegea că nevoile primare erau

214

demult acoperite. În socialism însă, nu era nici pe departe aşa. Oamenii

munceau poate mândri în fabrici şi uzine, dar munceau înfometaţi de lipsa

unor alimente, şi acelea cartelizate. Produsul lor final avea să se vadă cu

adevărat peste cinci ani, iar în prezent…regim. Bunurile de consum nu erau

prioritare şi minimul indispensabil lipsea. Dar dacă totuşi, nemulţumiţi,

oamenii ar fi ieşit în cele din urmă în stradă? Atunci statul ar fi întrerupt orice

construcţie megalomană şi energofagă şi s-ar fi reorientat către producţia

bunurilor de consum solicitate. Dar de efortul depus în primii trei, patru ani,

ce se mai alege? Nimic, pentru că procesul de producţie, planul nu a fost dus

la bun sfârşit şi marile datorii nu au fost achitate. Nu mai urmează decât

colapsul.

19 Despre viteza superioară de multiplicare a banilor comparativ cu

posibilităţile de producţie trebuie făcută o completare. Austrianiştii readuc în

discuţie problema etalonului aur, deoarece oferta de credit bazată pe un

etalon aur-monedă nu este inflaţionistă, deoarece cantitatea de aur nu se

dublează niciodată peste noapte, aşa cum este posibil cu banii dacă statul

vrea.

20 Teoria austrianistă a ciclului de afaceri nu doar descrie fenomenul

într-un mod diferit de teoria monetaristă, cu care era adesea asimilat, ci îl

explică, după cum îi plăcea lui Gottfried von Haberler să sublinieze. Dacă

rata dobânzii este exagerat de mică, toate investiţiile devin interesante. Nu

prea mai contează posibilitatea de a se câştiga ceva, atât timp cât se plăteşte

puţin. Cum s-ar zice, e loc de câştig pentru toată lumea, cu banii aceştia

ieftini. Mai mult decât atât, austrianiştii au găsit momentul de a-şi întări

215

afirmaţiile cu un citat de-al principalului lor oponent metodologic, John

Maynard Keynes: ”8imeni nu crede că se va plăti pentru electrificarea

sistemului de căi ferate al Marii Britanii pe baza unui împrumut de 5%...la

3,5% este imposibil să se discute dacă merită. În acest fel nu s-ar mai duce la

bun sfârşit alte proiecte.” Haberler considera în continuare că vor fi

avantajate acele ramuri ale industriei care vor folosi cât mai mult capital fix,

cum ar fi drumuri sau centrale – comparativ cu interesul scăzut pentru

producţia bunurilor de consum. În acest fel traseul activităţilor de producţie

va fi prelungit. Concluzia care trebuie desprinsă din afirmaţia lui Keynes ar fi

aceea că o activitate ar trebui demarată numai după un calcul economic

minuţios, posibil oricând să fie susţinut pe baza creditelor reale – pe baza

economiilor populaţiei – şi nu prin credit creat ad hoc. În definitiv stabilitatea

preţurilor nu ar mai avea nici o relevanţă, chiar dacă volumul bunurilor şi

serviciilor desfăcute pe piaţă s-ar mări, deoarece ar fi o creştere stimulată

artificial.

Friedrich A. von Hayek, Can We Still Avoid Inflation?, The Austrian theory

of the Trade Cycle and Other Essays, the Ludwig von Mises Institute of

Auburn, Auburn, Alabama, 1983

21 Idem

22 Ibidem

216

23 Dacă peste noapte ne trezim cu mai mulţi bani în buzunar nu

înseamnă că suntem şi mai bogaţi. Vom fi atât timp cât cheltuim printre

primii aceşti bani, până ca producătorii să observe că suntem mai bogaţi şi să

ne ceară mai mult; aceia dintre noi care nu vor fi foarte rapizi, nu numai că

nu vor fi mai bogaţi, dar vor fi sigur mai săraci.

24 Friedrich von Hayek, Opera citată

25 E vorba de politicile “stop-&-go” în care guvernul intervine periodic

pentru stoparea inflaţiei, după care îi permite din nou să crească pentru

beneficiile sale pe termen scurt.

26 Teoria ricardiană a ciclului de afaceri se fundamenta aproximativ în

felul următor: modul în care circulau banii în cadrul unei economii libere era

reprezentat de etalonul metalelor preţioase, aurul şi argintul. Dacă banii sunt

restrânşi, din punct de vedere material, doar la aceste forme de aur şi argint,

atunci economia va funcţiona la nivel agregat la fel de bine după cum

funcţionează la nivel particular: ajustări minore ale cererii şi ale ofertei,

precum şi lipsa ciclicităţii boom-recesiune. Aici intervine însă injecţia de

capital a băncii care va altera acest echilibru. Dacă de exemplu banca are

1000 de uncii de aur în depozitele sale şi emite împrumuturi de 2500 de

uncii, a dispus cu mai mult de 1500 de uncii decât ar fi fost posibil în mod

normal. Biletele de bancă emise, adică cele 1500 de uncii în plus, nu vor avea

acoperire în aur, cum ar fi fost normal. Astfel, oferta de bani a crescut cu

echivalentul a 1500 de uncii, ofertă materializată în biletele de bancă.

217

Friedrich A. von Hayek, Opera citată

27 Rothbard analizează care este funcţia unei bănci într-o economie şi

ajunge la concluzia că acestea îşi permit creditele de circulaţie atât timp cât se

simt asiguraţi de Banca Centrală. Fără certitudinea că aceasta va fi creditorul

care le asigură aventuroasele credite, în mod sigur s-ar gândi de două ori

înainte de a acorda un împrumut. În sfârşit, Banca Centrală nu mai are un

creditor la rândul ei, numai că nici nu mai are nevoie, atât timp cât are drept

de emisiune monetară.

28 John Kenneth Galbraith considera că deficitul este o politică normală pe

timp de criză.

29 Teoria avantajelor comparative a lui David Ricardo a fost publicată în

Principii de economie politică și de impunere, editura Antet, Filipeștii de

Târg, 2005.

TeoriiSiModeleAleConcurentei-Suport de Curs

Documents

Transcript of TeoriiSiModeleAleConcurentei-Suport de Curs