Teoriile umaniste ale învăţării

Psihologia umanistă a apărut ca reacţie la psihologile reducţioniste (freudismul şi behaviorismul), adică cele care reduceau calităţile umane la entităţi subumane sau fizice. Unul dintre iniţiatorii psihologiei umaniste, psihologul american Abraham H. Maslow, o consideră “a treia forţă în psihologie”, care trebuie să se ocupe mai mult de problemele importante ale poziţiei omului în ziua de azi. Lui Maslow i s-au alăturat şi alţi psihologi: Carl R. Rogers, Charlotte Buhler, J. Cohen, A. de Peretti.

În centrul psihologiei umaniste se situează omul şi problematica sa umană, viaţa sa personală şi relaţională presărată cu nimiciurile cotidiene sau cu marile ei drame, ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei omului şi experienţei sale, atitudinea activă a omului faţă de propria sa existenţă, şi aceasta nu doar cu scopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine omul, ci pentru a-l dota cu mijloacele specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă.

Teoria libertăţii de a învăţa – Carl R. RogersCarl Rogers, profesor de psihologie clinică şi

psihoterapeut, a declanşat “revoluţia umanistă” prin dezvoltarea unui sistem de psihoterapie nondirectivă,

pe care a numit-o terapie centrată pe client. În terapia centrată pe client se construieşte o relaţie

terapeutică în care terapeutul însoţeşte clientul cu căldură, acceptare necondiţionată şi înţelegere empatică, condiţii care fac posibilă călătoria pe drumurile pe care persoana le alege, pentru că ea ştie cel mai bine unde e suferinţa şi de ce are nevoie.

Analizându-şi activitatea didactică, a ajuns la concluzia că principiile sale terapeutice se pot aplica cu succes şi în educaţie. Astfel, el a lansat ideea educaţiei centrate pe elev, în care educatorii vor trebui să stabilească pentru elev acelaşi climat cald, pozitiv şi de acceptare de sine.

Ideile lui Rogers despre procesul învăţării sunt sintetizate într-un volum intitulat Freedom to Learn (1969). Educaţia trebuie să fie orientată spre planul umanist şi construită pe situaţii ce permit o anume libertate de a învăţa şi pe condiţii ce uşurează învăţarea.

Psihologii umanişti pun accentul pe maniera în care profesorul interacţionează cu elevii, considerând că acest lucru determină reuşita şcolară.

Potrivit lui Rogers profesorul trebuie să adopte trei atitudini faţă de elevi şi învăţare: sinceritate, valorificarea elevilor şi empatie.

În accepţiunea sa, Rogers vede educatorul ca un facilitator al procesului de învăţare, al cărui scop final trebuie să fie acela al pregătirii elevului să înveţe de unul singur, fără ajutorul celor din jur. Deci scopul principal al educării este dezvoltarea capacităţiilor şi tehnicilor de învăţare.

Rogers şi-a prezentat concepţia cu privire la facilitarea învăţării sub forma a zece idei călăuzitoare:

1. Educatorul trebuie să creeze de la început atmosfera sau climatul în care se vor derula experienţele trăite de grupul - clasă.

2. Educatorul va contribui la definirea şi clarificarea obiectivelor fiecărui membru al grupului – clasă, precum şi a obiectivelor mai generale şi comune ale grupului.

3. Educatorul va utiliza, ca principală motivaţie a învăţării, dorinţa fiecărui elev de a-şi atinge obiectivele care sunt importante pentru el.

4. Educatorul va organiza şi va face accesibil un ansambu cât mai larg de resurse pedagogice pe care elevii să le poată utiliza în procesul învăţării.

5. Educatorul trebuie să se considere el însuşi o resursă flexibilă ce poate fi utilizată de grup.

6. În privinţa cererilor membrilor clasei, educatorul trebuie să le accepte atât pe cele de ordin intelectual, cât şi pe cele de ordin afectiv şi să se străduiească să le acorde importanţa pe care o au pentru individ sau pentru grup.

7. Pe măsură ce în clasă s-a stabilit climatul de acceptare, educatorul va putea deveni el însuşi participant activ la procesul învăţării, integrându-se în grup şi exprimându-şi opiniile ca orice alt membru al grupului.

8. Educatorul trebuie să ia iniţiativa de a împărtăşi grupului atât sentimentele, cât şi gândurile sale, în moduri în care nu cer şi nici nu impun, ci reprezintă un simplu act de împărtăşire pe care elevii îl pot lua în calcul sau nu.

9. În clasă, educatorul trebuie să fie mereu atent la expresiile ce indică sentimente profunde.

10. În calitate de facilitator al învăţării, educatorul se va strădui să-şi recunoască şi să-şi accepte propriile limite.

La un curs tradiţional, instructorul susţine prelegeri şi indică lucrurile ce trebuie citite şi învăţate, studenţii notează, ascultători, toate acestea în caietele lor de însemnări, dau un examen şi se simt bine sau rău, în funcţie de rezultat, dar în aproape toate cazurile, experienţa ajunge la încheiere, cu un sentiment de finalitate, legile uitării încep să opereze rapid.

La cursul lui Rogers, participanţii citeau şi gândeau în clasă şi în afara ei, ei alegeau din aceste lecturi şi cugetări ce avea semnificaţie pentru ei, nu instructorul. Metoda lui Rogers era liberă, fluidă, deschisă, permisivă. Un cursant deschidea o discuţie interesantă, în care se implica şi al doilea, dar un al treilea cursant poate duce discuţia în altă direcţie, abordând un subiect personal care nu prezenta nici un interes pentru clasă şi astfel toţi se simt frustraţi.

Influenţa lui Rogers în plan educaţional este una destul de controversată. Sunt voci care spun că a revoluţionat planul relaţiilor profesor-elev prin crearea unui climat lipsit de prescripţie şi coerciţie, în care elevii sunt stimulaţi şi încurajaţi să-şi exprime propriile opţiuni, să-şi dezvolte spontaneitatea şi creativitatea, să-şi actualizeze personalitatea.

Teoria motivaţiei şi a actualizării sinelui – Abraham H. MaslowAbraham Maslow a fost unul dintre cei mai

creativi şi influenţi psihologi ai secolului XX şi totodată, unul dintre cei mai importanţi promotori ai viziunii moderne asupra naturii umane.

Maslow afirma că scopul educaţiei este actualizarea de sine a persoanei, devenirea complet umană, ceea ce înseamnă ajutarea persoanei să atingă optimismul posibil.

Maslow este cunoscut îndeosebi pentru teoria lui cu privire la motivaţie. Fidel credinţei sale optimiste în ceea ce priveşte potenţialul fiinţei umane, Maslow a propus o ierarhie a trebuinţelor care merge de la trebuinţele biologice primare până la motivaţii psihologice complexe, precum trebuinţa de actualizare.

Modelul ierarhic al trebuinţelor umane cuprinde următoarele categorii de trebuinţe:

trebuinţe fiziologice (de hrană, de apă, sexuală, de odihnă) trebuinţe de securitate (de apărare, protecţie, echilibru emoţional) trebuinţe de apartenenţă şi iubire (de a aparţine unui grup, de a fi

acceptat, de relaţii, de afecţiune) trebuinţe de stimă şi respect (de încredere în sine, de reuşită, de

prestigiu, de a beneficia de respect sau stimă din partea celorlalţi, de a atinge obiective)

trebuinţe cognitive (de a înţelege, de a cunoaşte, de a explora, de a descoperi)

trebuinţe estetice (de frumos, de ordine, de simetrie, de armonie) trebuinţe de autoactualizare: de autorealizare şi de valorificare a

propriului potenţial (de a-şi utiliza potenţialul creativ, de a găsi autoîmplinirea).

Maslow repartizează aceste trebuinţe în două categorii: trebuinţe de bază, numite şi trebuinţe de deficit, care apar în urma

unor lipsuri şi include primele patru clase de trebuinţe trebuinţe superioare, numite şi trebuinţe de creştere sau dezvoltare,

care exprimă dorinţa omului de a avea succes, de a şti, de a-şi valorifica aptitudinile şi include ultimele trei clase de trebuinţe.

Maslow considera că educaţia ar trebui să presupună învăţarea unor lucruri legate de dezvoltarea personală, către ce trebuie să evoluăm, ce să alegem şi ce să respingem.

Învăţarea nu presupune doar simpla însuşire a unor informaţii şi fapte, ci şi reintegrarea holistică a individului, care produce permanent schimbării în imaginea de sine, sentimente, comportament şi în relaţia cu mediul. El considera că educaţia este un proces care durează toată viaţa şi nu se limitează doar la sala de clasă. Pentru a putea învăţa bine, elevii ar trebui, mai întâi, să se simtă fizic confortabil (bine alimentaţi şi odihniţi), să se simtă în siguranţă, relaxaţi, îndrăgiţi, apreciaţi şi să aibă o stimă de sine ridicată.

Implicaţiile teoriei lui Maslow pentru educaţie sunt provocatoare şi fascinante. Consecinţa imediată care decurge din această teorie este aceea că educatorii trebuie să observe şi să caute satisfacerea trebuinţelor de deficienţă ale elevilor lor, pentru ca aceştea să ajungă la trebuinţa de a cunoaşte şi înţelege, prin care ei pot avea randamentul maxim al dezvoltării personale. Educatorul trebuie să se întrebe mereu cu privire la fiecare elev: care este stilul său, care-i sunt aptitudinile, la ce e bun, la ce nu e bun, spre ce domeniu să se îndrepte, care-i sunt potenţialităţile?

Întrucât satisfacerea trebuinţelor de deficienţă depinde de cei din jur, iar profesorii sunt în principală măsură responsabili de ceea ce se petrece în clasa lor, reiese clar rolul major jucat de aceştea în gratificarea trebuinţelor elevilor. Cu cât sunt mai eficienţi în a asista elevii să-şi satisfacă trebuinţele de deficienţă, cu atât mai mult aceştea vor simţii nevoia satisfacerii acelora de dezvoltare. Cu toate acestea, trebuinţele de deficienţă depind nu numai de educator, ci şi de mediul familiar în care trăieşte elevul. De aceea, oricât de mult se va strădui educatorul să le satisfacă, tot timpul vor exista elevi ce nu vor ajunge să-şi satisfacă trebuinţele de dezvoltare.

Astfel, teoria motivaţională a lui Maslow poate fi folosită pentru a explica următoarele fapte:

Elevii vor da randament mai mare într-o atmosferă plăcută, prietenosă, fără ameninţări cu note mici şi pedepse. Când în clasă e teroare, singurul lucru intens aşteptat rămâne doar sunetul clopoţelului. Frica ucide interesele cognitive.

Copii care se simt iubiţi şi admiraţi pentru performanţele lor pot fi mult mai interesaţi să înveţe decât cei respinşi şi ignoraţi. Profesorul îl ajută pe elev să aibă încredere în forţele proprii, în capacitatea lui de a rezolva sarcinile şcolare, şi în felul acesta, de a avea o stimă de sine ridicată.

Unii copii, puşi să aleagă liber între diverse variante, vor face alegeri corecte privind oportunităţile lor de dezvoltare şi învăţare, în timp ce ceilalţi vor face alegeri

auto-distructive. Unii elevi au o dorinţă mai puternică de a cunoaşte decât alţii.

Concluzii asupra abordării umaniste a învăţăriiAbordarea umanistă subliniază latura nonintelectuală a învăţării, cea

care pune accentul pe emoţii, sentimente, pasiuni, valori şi caracter. Potrivit abordării umaniste, copii învaţă cel mai bine de la adulţii creativi, spontani şi de ajutor, care transmit semnificaţii, nu doar informaţii seci, care au o stimă de sine înaltă. Poziţiile teoretice prezentate arată că psihologia umanistă este interesată de creşterea personală a oamenilor, de maturizarea lor psihică şi socială, de cultura relaţiilor lor interpersonale şi chiar de schimbarea societăţii.

Psihologia umanistă promovează concepţia caracterului unic al fiinţei umane, fiinţă ce este valoroasă în ea însăşi, deoarece este capabilă să-şi dirijeze în mod responsabil propria sa devenire, de aici decurgând libertatea umană, alegerea liberă a propriilor căi de formare şi evoluţie, a modalităţilor de reactualizare şi valorificare a potenţialităţilor de care dispune, caracterul deschis şi autoreglabil al fiinţei umane, capabilă de

a-şi lua soarta în propriile mâini, de a se schimba, de a elabora o perspectivă lucidă şi critică faţă de propriul său destin, de a se detaşa mereu de sine însăşi pentru a se putea autoactualiza şi autoperfecţiona.