2. TEORII ŞI PERSPECTIVE DE ABORDAREA PERSONALITĂŢII

2.1. Clasificarea teoriilor personalităţii

Teoriile asupra personalităţii vizează explicaţii, clasificări privind originea, structura, dinamica şi manifestările comportamentale ale personalităţii în raport cu anumite situaţii de viaţă; toate încearcă să surprindă esenţa personalităţii, originalitatea şi unicitatea sa. Există o varietate şi diferenţiere extrem de mare a teoriilor respective, chiar dacă una şi aceeaşi teorie poate fi integrată în altă teorie.

Teoriile personalităţii pot fi grupate după diverse criterii care, la rândul lor, se pot combina între ele în funcţie de specificul teoriei analizate.

Prezentăm în continuare aceste criterii şi tipuri de teorii corespunzătoare:1. După similitudinea sau unicitatea personalităţii:l teorii nomotetice: pun accentul pe similarităţile (asemănările) personalităţii indivizilor;

vizează universalul sau generalul, bazându-se pe comparaţiile între indivizi, privind unul sau mai multe aspecte ale personalităţii;

l teorii idiografice: pun accentul pe unicitatea indivizilor, pe particularităţile individuale, excluzând aspectele comparative; consideră că esenţa personalităţii poate fi surprinsă numai prin studiul detaliat al vieţii şi experienţei individuale.

2. După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de generalitate):

teorii multidimensionale, globale: urmăresc alcătuirea unui tablou al personalităţii în ansamblu (personalitatea ca întreg). Obiectivul lor este să identifice acele trăsături caracteristice personalităţii, să elaboreze instrumente (teste) care să indice diferenţele dintre indivizi în funcţie de aceste trăsături şi să formuleze predicţii asupra comportamentului, într-o gamă largă de situaţii. Se pleacă de la premisa că indivizii au o structură primară de personalitate, care este comună, dar diferă între ei în funcţie de manifestările trăsăturilor particulare.

l teorii unidimensionale, particulare: studiază rolul jucat de un singur aspect al personalităţii în modelarea comportamentului.

3. Din perspectivă evolutivă:l teorii statice: reflectă o viziune statică asupra personalităţii, considerând-o prin

elementele ei cele mai stabile;l teorii dinamice: explică personalitatea prin structurile ei active, prin motivele şi forţele

interioare ale individului;l teorii integrative: relevă structurarea ierarhică, integrativă şi dinamică a personalităţii.

Personalitatea este definită prin trăsături relativ stabile (pattern-uri), dar şi prin trăsături rezultate din interrelaţiile acestora sau din influenţa condiţiilor de viaţă şi de mediu.

4. După factorii determinanţi:l teorii radicale (absolutizante): biologizante, psihologizante şi sociologizante;l teorii de compromis (existenţa unui dublu determinism al personalităţii).

5. După gradul de apropiere-îndepărtare:l teorii concordante, asemănătoare;l teorii neconcordante, contradictorii, opuse, diferite.

6. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în:l teorii reductoare (elementariste): reduc personalitatea la o simplă colecţie de trăsături;l teorii genetice: pun accentul pe evoluţia personalităţii;l teorii dinamice: accentuează structura globală de individualizare şi de funcţionare a

personalităţii;l teorii personaliste: descriu personalitatea în expresia ei de maximă umanitate,

existenţială şi etică.Teoriile personalităţii se integrează, completează şi echilibrează reciproc; niciuna dintre ele, luată separat

nu este satisfăcătoare (nu explică integral personalitatea). În ultimii ani se constată ca fiind mult mai eficientă

1

analiza comparativă a teoriilor personalităţii, pentru a sublinia continuitatea şi progresul înregistrat de la o teorie la alta şi, totodată, pentru a facilita o eventuală sinteză a lor.

În capitolul de faţă vom aborda câteva dintre principalele teorii asupra personalităţii, considerând drept criteriu de bază similitu-dinea/unicitatea personalităţii, adică aspectele nomotetice şi idiografice. În cadrul teoriilor idiografice vom prezenta teoriile elaborate de C.G. Jung, A. Adler, K. Horney (teorii postfreudiene), G. Allport şi G. Kelly, iar în cadrul teoriilor nomotetice pe cele ale lui R.B. Cattell şi H.J. Eysenck.

2.1.1. Psihologia analitică (C.G. Jung)

În concepţia lui Jung, personalitatea (sau psihicul) este constituită din trei straturi (sisteme) intercorelate: conştientul, inconştientul personal şi inconştientul colectiv.

a. ConştientulReprezintă „punerea în relaţii a conţinuturilor psihice cu Eul; există conştiinţă în măsura în care ea este

percepută ca atare de Eu” (C.G. Jung, 1997). Eul nu este identic cu totalitatea psihicului, de aceea Jung diferenţiază Eul de Self, afirmând că: „Eul este doar subiect al conştientului meu, pe când Selful este subiect al întregului meu psihic, inclusiv al celui inconştient” (idem). Astfel, conştientul denumit Eu (Ego) se referă la procesele şi funcţiile psihice de care un individ este direct conştient.

b. Inconştientul personal este similar conceptului freudian, în sensul că reprezintă totalitatea achiziţiilor vieţii personale (lucruri uitate, refulări, percepţii, gânduri şi sentimente subliminale), precum şi o serie de acte automate, gesturi, expresii faciale etc.

c. Inconştientul colectiv reprezintă stratul cel mai profund şi mai inaccesibil al psihicului.In opinia lui Freud, personalitatea este compusa din trei elemente: id-ul (sinele),

supraeul (superego) si eul (ego). Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediata.Supraeul este constiinta, id-ul reprezentat in personalitate.Eul este partea persoanei care este in contact cu realitatea.

2.1.2. Psihologia individuală (A. Adler)

Adler pleacă de la ideea că dezvoltarea personalităţii este condiţionată de factorii socioculturali, accentuând importanţa influenţelor educative (familie, societate) în formarea Eului, fără a pierde însă din vedere substratul biologic.

Influenţele sociale se concretizează în plan psiho-comportamental, în două aspecte:l adaptarea (modificarea variabilelor personale, în funcţie de mediu);l modelarea (modificarea variabilelor de mediu în funcţie de configuraţia

personală).Personalitatea este considerată o structură integrală, o confluenţă a tendinţelor având la bază tendinţa spre perfecţionare, spre unitate şi integrare.

2.1.3. Psihanaliza interpersonală (K. Horney)

K. Hornet' pune la baza descrierii şi dinamicii personalităţii noţiunea de conflict interpersonal (fundamentat în cadrul relaţiilor interpersonale), dezvoltarea personalităţii fiind pusă pe seama rezolvării acestui tip de conflict.

Conflictul interpersonal reprezintă „efectul existenţei a două atitudini fundamentale contradictorii faţă de altă persoană” (K. Hornet', 1995). Acest conflict va conduce la o stare de tensiune şi la sentimentul de anxietate – anxietate fundamentală – definit ca „ sentimentul izolării şi neputinţei într-o lume potenţial ostilă” (idem). Anxietatea fundamentală reprezintă răspunsul emoţional la pericolul potenţial, fiind astfel diferită de anxietatea manifestă care este răspunsul emoţional la pericolul manifest.

2.1.4. Teoria trăsăturilor de personalitate (G. Allport)

În 1937, Allport a întreprins o trecere în revistă a tuturor cercetărilor efectuate de psihologi asupra personalităţii şi a găsit aproximativ cincizeci de definiţii diferite ale termenului de personalitate. Deşi

2

psihologii aveau păreri oarecum distincte în legătură cu ceea ce se înţelege prin personalitate, Allport a constatat existenţa a trei elemente comune:

1. Fiecare individ are o personalitate unică;2. Personalităţile individuale conţin o serie de caracteristici diferite;3. Aceste caracteristici („trăsături”) sunt relativ constante în timp. Astfel, Allport distinge cele

două tipuri de abordări în studiul personalităţii: abordarea idiografică şi abordarea nomotetică.

Deşi studiul asupra trăsăturilor de personalitate pune accent pe aspectele individuale ale oamenilor (abordarea idiografică), Allport nu pierde din vedere perspectiva de ansamblu asupra personalităţii unice, recunoscând existenţa unor trăsături comune (în diferite grade) tuturor oamenilor (abordarea nomotetică).

Allport distinge două categorii de trăsături → trăsături comune şi trăsături individuale:1. Trăsăturile comune sunt „acele aspecte ale personalităţii în raport cu care majoritatea oamenilor

dintr-o cultură dată pot fi comparaţi avantajos” (idem). Ele sunt mai nominale (fiind categorii în care individul este introdus cu forţa) şi mai puţin veridice decât trăsăturile individuale.

2. Trăsăturile individuale denumite ulterior de Allport dispoziţii personale, sunt unice, definitorii pentru individ. Ele reflectă cu precizie structura personalităţii şi se manifestă cu o anumită constanţă în com-portament (constanţa unei dispoziţii personale fiind o problemă de grad).

În orice personalitate există trăsături cu semnificaţie majoră şi tră-sături cu semnificaţie minoră. În acest sens, Allport consideră că trăsăturile de personalitate pot lua, la un individ, una din următoarele trei forme:

a. Trăsături cardinale, care determină şi orientează întreaga existenţă a individului, având semnificaţie majoră pentru viaţă şi oferind posibilitatea cunoaşterii şi afirmării unei persoane.

b. Trăsături centrale, mai puţin generale, deşi Allport le consideră dispoziţii de bază, care caracterizează modul obişnuit de reacţie a indi-vidului.

Trăsături secundare, cel mai puţin generale şi consecvente, şi cu influenţa cea mai slabă. Ele reprezintă, de fapt, preferinţele speciale ale unei persoane şi atitudinile sale într-o situaţie particulară.

2.1.5 Teoria constructelor personale (G. Kelly)

Kelly consideră că lucrul cel mai important în abordarea personalităţii umane îl constituie modul în care oamenii înţeleg ceea ce li se întâmplă, felul în care ei înşişi interpretează ceea ce se întâmplă în jurul lor, deci o teorie a personalităţii trebuie să ofere o modalitate prin care terapeutul să-şi poată da seama de modul în care pacientul îşi înţelege lumea (procedură cunoscută sub denumirea de abordare fenomenologică).

2.1.6. Analiza factorială a personalităţii (H.J. Eysenck)

Eysenck a fost puternic influenţat de concepţia behavioristă, conform căreia singura modalitate de cunoaştere a oamenilor din perspectivă ştiinţifică este prin analiza dovezilor obiective, ceea ce presupune analiza comportamentului indivizilor şi nu analiza gândirii sau a intenţiilor, pe care cercetătorul nu le poate observa niciodată cu adevărat.

Totuşi, atunci când studiem personalitatea nu putem observa în mod permanent şi obiectiv comportamentul unei persoane. De aceea, Eysenck a adoptat varianta eşantionării din diferite aspecte ale comportamentului unui individ, punându-i acestuia întrebări despre felul în care se comportă în mod normal.Analizând, prin metoda analizei factoriale, rezultatele subiecţilor obţinute la teste şi chestionare de personalitate (subiecţii aparţineau domeniului clinic – şapte sute de soldaţi spitalizaţi pentru boli nervoase), Eysenck a ajuns la concluzia că personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni majore, care stau la baza diferitelor tipuri umane pe care le întâlnim, şi anume:

l extraversiunea (E);l neuroticismul (N);

Ulterior, autorul a adăugat o a treia dimensiune a personalităţii:

3

l psihoticismul (P).

2.1.7. Analiza factorială a personalităţii (R.B. Cattell)

R.B. Cattell defineşte personalitatea prin consistenţa trăsăturilor, ca pe ceva care permite o predicţie asupra modului de a se comporta a individului într-o anumită situaţie: „personalitatea este ceea ce putem anticipa despre individ că va face într-o situaţie dată” (R.B. Cattell, 1950). Se are în vedere, aşadar, organizarea intraindividuală a trăsăturilor în structura personalităţii.

Spre deosebire de Allport, care utilizează noţiunea de trăsătură ca formaţiune care individualizează, Cattell (la fel ca şi Eysenck) consideră ca noţiune centrală în descrierea şi explicarea personalităţii noţiunea de factor, pentru a surprinde mult mai bine diferenţele dintre oameni, în funcţie de gradul în care se manifestă, pe plan comportamental, o trăsătură de personalitate.

Factorii de personalitate au o valoare predictivă asupra comporta-mentului condiţionat de o anumită situaţie.

Pentru descrierea personalităţii, Cattell identifică următoarele categorii de factori:1. l Factorii de suprafaţă, care se exprimă direct în comportamentul verbal sau motor al persoanei.

Sunt legaţi de anumite circumstanţe, nu au o manifestare constantă, ci variază în situaţii diferite la indivizi diferiţi. Coincid cu trăsăturile secundare descrise de Allport.

l Factorii-sursă, de profunzime, care reprezintă pattern-ul com-portamental, pe baza căruia se extrag informaţii privind conduita individului într-o situaţie dată. Au o valoare predictivă mai mare decât factorii de suprafaţă. Coincid cu trăsăturile centrale descrise de Allport.

2. l Factorii ergici → structuri motivaţionale înnăscute (instincte, trebuinţe biologice) şi trăsături temperamentale (tempoul şi stilul general de comportament – energie, reactivitate emoţională);

Factorii metaergici → forţe motivaţionale dobândite, sub-divizaţi în atitudini, interese şi sentimente. Sentimentul cel mai puternic şi care focalizează comportamentul este sentimentul Eului care integrează diversele atitudini şi interese ale persoanei. Sentimentele şi atitudinile operează o selecţie a scopurilor, stimulează răspunsul emoţional la anumiţi stimuli şi facilitează selectarea circumstanţelor şi mijloacelor de atingere a scopurilor propuse.

Cattell şi-a extins studiul privind factorii explicativi şi predictivi ai personalităţii individuale, şi asupra personalităţii de grup. El introduce termenul de sintalitate pentru a desemna diferenţele care există între grupuri în ceea ce priveşte atitudinea acestora în raport cu anumite aspecte şi cu comportamentele manifestate.

Procedura statistică utilizată de Cattell pentru a determina factorii de personalitate se numeşte analiză factorială, bazată pe conceptul de corelaţie.

l Cattell, alături de Allport şi Eysenck oferă o perspectivă multidimensională asupra personalităţii. Cei trei autori pleacă de la premisa că tipul de personalitate (ca formaţiune ce reuneşte indivizii, pe baza unor similitudini) este un descriptor mult prea general pentru a surprinde particularităţile individuale. Dincolo de faptul că toţi indivizii au o structură primară, comună a personalităţii, există diferenţe între ei tocmai în funcţie de manifestările trăsăturilor particulare. De aceea, s-au impus noţiunile de trăsătură (Allport) şi factor de personalitate (Cattell şi Eysenck).

l Diferenţa majoră dintre Cattell şi Allport constă în faptul că primul consideră trăsăturile (factorii) de personalitate ca fiind noţiuni abstracte, în timp ce Allport le consideră ca având o existenţă reală.

l Cattell şi Eysenck au utilizat analiza factorială pentru a stabili dimensiunile majore ale personalităţii umane, dar, aşa cum remarcă Birch şi Hayward (1999), variantele de analiză factorială au fost diferite (cei doi autori ajungând la reprezentări diferite ale personalităţii).

Subsistemele (substructurile) personalităţiiPsihologia personalităţii îşi centrează atenţia asupra „modului” în care procesele, funcţiile şi stările

psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale: „dinamico-energetică, instrumental-performanţială şi relaţional-socială” (M. Golu, 2004). Procesul integrării pe cele trei coordo-nate conduce la elaborarea a trei subsisteme (substructuri) intercorelate, care definesc obiectul central de studiu al psihologiei personalităţii, şi anume:

4

l subsistemul dinamico-energetic (temperamentul);l subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile);l subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul).

2.2. Perspectiva structural-sistemică a personalităţii

Teoriile personalităţii, în funcţie de gradul lor de apropiere şi asemănare, au fost integrate în diverse perspective mai generale de abordare a personalităţii.

În acord cu direcţiile psihologiei ştiinţifice contemporane, care interpretează personalitatea din perspectiva structural-sistemică, depă-şindu-se astfel limitele perspectivelor anterioare (cele descriptivist-ato-mare), prezentăm, în continuare, specificul acestei perspective.

În sens larg, personalitatea reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor psihice (tot conţinutul psihologiei). În sens restrâns, însă, personalitatea este un ansamblu de trăsături sau însuşiri psihice (acele aspecte constante ale vieţii psihice).

1. Personalitatea umană

Personalitatea reprezintă ansamblul structurat al predispoziţiilor înnăscute (ereditate, constituţie) şi achiziţionate (mediu, educaţie, reacţii la influenţă), ce determină o adaptare originală a individului la anturajul său (Norbert Silamy: Dicţionnaire de la psihologie).

Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane, maniera sa obişnuită de a se comporta, ceea ce o diferenţiază de alta. Numărul circumstanţelor de care depinde personalitatea fiind nelimitat, fiecare persoană este o individualitate originală, care rămâne până la moarte subiectul devenirii sale. Expresia esenţei personalităţii o asigură originalitatea sa, care este dată prin ereditate şi prin caracterul unic al experienţei trăite. Fiecare persoană, deşi comparabilă prin structura sa psihologică cu semenii, este o individualitate unică, având un mod propriu, irepetabil, de a fi, a gândi, a simţi şi a acţiona.

2. Laturile constitutive ale personalităţii umane

A. Temperamentul = latura dinamico-energetică a personalităţii.B. Aptitudinile = latura instrumental-operaţională a personalităţii.C. Caracterul = latura relaţional-valorică a personalităţii.

A. Temperamentul exprimă modul de a se comporta al personalităţii umane, reprezentând forma existenţială a personalităţii, şi nu conţinutul acesteia. Ca urmare, nu se poate vorbi de temperament bun sau rău, acesta neexprimând valoare şi, astfel, permiţând manifestarea oricărui tip de temperament în oricare profesie. In cadrul temperamentului, determinatul ereditar al personalităţii se manifestă preponderent, ceea ce face ca aceasta să nu se modifice. Singura influenţă pregnantă pe care o exercită mediul social, împrejurările de viaţă, se maifestă în faptul că temperamentul poate fi mascat, controlat şi, într-o măsură, autocontrolat. Există patru forme tipice de manifestare temperamentală, dar personalitatea umană se regăseşte, mai ales, în forme intermediare, la intersecţia a două dintre temperamentele aflate în proximitate.

Cele patru forme tipice de temperament sunt:- Coleric: reactiv, neastâmpărat, agresiv, excitabil, schimbător, optimist, activ.- Sangvin: sociabil, vorbăreţ, săritor, vivace, cu veleităţi de conducere, cu spirit de

grup.- Flegmatic: pasiv, grijuliu, îngândurat, paşnic, controlat, demn de încredere, temperat,

calm.5

- Melancolic: anxios, întristat, rigid, sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, liniştit.Necesitatea cunoaşterii apartenenţei temperamentale se manifestă în procesul de

învăţare, de educaţie, fiind, spre exemplu, altfel construită "răbdarea" la un flegmatic faţă de un coleric. Chiar dacă nu prezintă contraindicaţii, se pare că temperamentele echilibrate, sangvin şi flegmatic, sunt mai frecvente la oamenii de ştiinţă.

B. Aptitudinile constituie un sistem operaţional superior dezvoltat, ce mijloceşte performanţe de nivel supramediu în activitate. Aptitudile arată, mai ales, ce poate individul, posibilităţile sale de acţiune şi mai puţin ce ştie. Referitor la determinanţii personalităţii, în aptitudini se întrepătrund dispoziţiile şi premisele naturale ereditare, cu factori de dezvoltare, rezultând o continuitate echilibrată dintre ereditate şi mediu. Semnele prezenţei talentului (ca o combinare originală de aptitudini) sunt date de precocitatea manifestării în interesul pentru o anume activitate, de calitate superioară a produsului realizat, de ritmul evoluţiei talentului şi, nu arareori, de factorul de succes. Aptitudinile interacţionează între ele şi, în anumite condiţii, se pot compensa. Se disting:

- aptitudini generale, care se manifestă în egală măsură în diferite domenii de activitate. Dintre acestea menţionăm: inteligenţa, imaginaţia, spiritul de observaţie;

- aptitudini speciale, care se manifestă cu precădere în anumite domenii de activitate: creativitatea ştiinţifică, intuiţia ştiinţifică, forţa de abstractizare etc.;

Cunoaşterea empirică şi ştiinţifică (prin teste specializate) a aptitudinilor, are implicaţii, adesea definitorii, în selecţia şi orientarea profesională. Sistemul de aptitudini ştiinţifice la care vom face referiri, mai jos, poate răspunde în bună măsura la întrebarea privitoare la calităţile necesare pentru cercetare.

C. Caracterul exprimă fizionomia spirituală a individului, modul său constant de a fi. Se compune dintr-un ansamblu de trăsături esenţiale şi calitativ specifice, care se exprimă relativ stabil şi permanent în activtatea omului. Acest ansamblu de trăsături exprimă atitudini stabilizate (pozitive şi negative) faţă de realitate şi se manifestă constant şi durabil în fapte de conduită şi valorile după care se conduce el (cognitive, afective, comportamentale).

Caracterul exprimă latura de conţinut al personalităţii, fiind predominant determinat de factori dobândiţi, de educaţie; el exprimă instanţa de control conştientă a personalităţii şi se formează în timp. Sistemul de atitudini care formează caracterul are un conţinut bipolar, fiind pozitiv sau negativ.

Sistemul de atitudini se manifestă:a. faţă de alţii (sociabilitate, sinceritate, corectitudine, spirit de echipă - inividualism,

indiferenţă);b. faţă de sine (modestie, demnitate - îngâmfare, timiditate);c. faţă de muncă (hărnicie, punctualitate - neglijenţă, lene);d. în raport cu actele de voinţă (fermitate, hotărâre, perseverenţă).

NOTĂ: Laturile personalităţii se manifestă interactiv în structura de personalitate, alcătuind un tot unitar şi eficient, concretizat în activitate; această structură asigură unicitatea personalităţii umane. De menţionat, mai ales, relaţia strânsă între aptitudini şi atitudini, ştiut fiind faptul că un sistem de aptitudini, calat pe acţiuni pozitive, devine performanţial, ratarea intervenind, mai ales, atunci când sistemul de aptitudini este calat pe atitudini negative.

2 Perspective de abordare a personalitatiiM.Zlate realizeaza o prima schita a celor patru perspective de abordare a personalitatii,

si anume: atomista, structurala, sistemica, psihosociala.

6

Perspectiva atomista este bazata, pe de o parte, pe descompunerea personalitatii in elementele sale componente in vederea studierii legitatilor lor de functionare iar, pe de alta parte, pe descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al acesteia. Conceptia behaviorista asupra personalitatii umane a recurs la studierea unora dintre functiile particulare existente: gesturi, vorbire, obiceiuri, ajungandi-se in felul ascesta la pulverizarea unitatii si integralitatii personalitatii intr-o multitudine de elemente sau parti constituante.

2. Perspectiva structurala porneste de la elementele componente, de la modul lor de organizare, aranjare, ierarhizare in cadrul sistemului sau structurii globale. Gestalitistii concepeau personalitatea ca fiind o structura globala, unitara, se dispune de subsisteme integrate, astfel incat ceea ce se petrce intr-o alta parte a ei. Personalitatea este interpretata in termeni de trasaturi sau de factori. Astfel personalitatea devine un „ansamblu de trasaturi” sau o „configuratie de trasaturi”. In acest sens este celebra definitia data personalitatii de Guilford conform careia personalitatea unui individ este o configuratie specifica de trasaturi( J.P.Guilford, 1959). Unicitatea si originalitatea personalitatii provin nu din natura, felul sau numarul trasaturilor, ci din modul concret de organizare, structurare si interrelationare a acestora.

3. Perspectiva sistemica, introdusa in psihologie ca urmare a aparitiei si dezvoltarii ciberneticii, porneste de la interpretarea personalitatii ca un sistem, ca un ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonata si deci nonintamplatoare. Dupa Mihai Golu (1972), personalitatea apare ca fiind unitatea integrativa superioara care serveste drept cadru de referinta pentru studiul si interpretarea diferitelor dimensiuni ale sistemului psihic, ca fiind un sistem supraordonat ce nu se poate reduce si nici confunda cu diferitele procese si functii psihice, ce nu poate fi alipita structurilor biologice sau psihocomportamentale primare, si in ultimul rand ca un sistem dinamic hipercomplex ce presupune organizare ierarhica plurinivelara, independenta relativa fata de componentele sale. M.Zlate (2002) sesizeaza ca orice sistem dispune de intrari-stari-iesiri, insemnand ca acestea vor fi intalnite si la nivelul personalitatii.

4. Perspectiva psihosociala este orientata spre surprinderea personalitatii concrete, asa cum se manifesta ea in situatiile si conjuncturile sociale particulare, in sistemul interrelatiilor si al psihologiei colective, in functie de atributele psihosociale ale omului, adica de statutele si rolurile sale, de nivelurile sale de aspiratie si asteptare, de structura atitudinilor si opiniilor sale. Omul, ca fiinta sociala prin excelenta, nu poate exista decat in cadrul relatiilor sociale, iar ansamblul acestor relatii sociale asa cum a fost preluat, interiorizat si sedimentat fiecare individ in parte, constituie insasi „esenta personalitatii”.

1.2.                              Trasatura psihica. Tipurile. Factorii de personalitate.Trasatura psihica este acel concept care evidentiaza aceste insusiri sau particularitati

relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. In plan comportamental, o trasatura este indicata de predispozitia de a raspunde in acelasi fel la o varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o trasatura, fiind in cele mai multe cazuri insotita de stangacie, hiperemotivitate, mobilizare energetica exagerata etc.

Tipurile sunt formate din mai multe trasaturi. ( de exemplu: introvertit, extravertit, ciclotimic etc.)

7

W. Michel considera ca trasaturile sunt prototipuri, adica nu descriu decat proprietati tipice sau frecvente in anumite situatii. Deseori oamenii atribuie o trasatura daca aceasta apare in cateva situatii frecvente, chiar daca nu se poate generaliza si astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva poate fi “catalogat” ca fiind coleric daca a fost vazut cuprins de manie intr-o situatie iesita din comun, chiar daca aceasta nu este o constanta a comportamentului sau. Aceeasi trasatura poate avea in vedere comportamente care se manifesta in situatii foarte diferite: de exemplu a-ti fi frica de esec, de paianjeni sau de vreo boala nu reflecta aceeasi componenta a personalitatii.

E. Kretschmer luand in considerare parametrii constitutiei fizice, corporale descrie 3 tipuri, iar asocierile dintre trasaturile fizice si psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice:

v         Tipul picnic – statura mijlocie, exces ponderal, fata plina, maini si picioare scurte, abdomen si torace bine dezvoltate – caruia ii sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice, grupate intr-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar si superficialitate in relatiile sociale, inclinatie catre compromisuri,

v         Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, maini si picioare lungi si subtiri caruia i se asociaza un profil psihologic numit schizotimic: inclinatie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simt acut al onoarei, meticulozitate etc.

v         Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizica si psihica echilibrata In opinia lui G. Allport personalitatea este o structura formata din trasaturi organizate

ierarhic. El spune ca la fiecare individ exista 2-3 trasaturi cardinale care domina si controleaza celelalte trasaturi. In ordine ierarhica urmeaza un grup format din 10-15 trasaturi principale, relativ usor de identificat, si in sfarsit sute sau chiar mii de trasaturi secundare si de fond, care sunt foarte greu de identificat.

Notiunea de factor a fost introdusa in psihologie odata cu cu utilizarea analizei factoriale. De exemplu daca un elev are rezultate bune la matematica se poate anticipa ca va avea rezultate bune si la fizica, explicatia fiind existenta unui factor comun, si anume, un mod de rationament tipic. In varful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu inteligenta.

Factorii si trasaturile de personalitate datorita asemanarilor dintre ele sunt utilizati ca sinonomi.

1.3.                              Teoriile personalitatiiPersonalitatea poate fi abordata din perspective si din directii variate. Exista numeroase

teorii ale personalitatii, dintre care amintim: biologista, experimentalista, psihometrica si socio-culturala si antropologica.

Orientarea biologista pune accent pe intreaga organizare psihocomportamentala a omului, accentueaza rolul motivelor biologice si al experientei timpurii – pre- si postnatala – in formarea personalitatii. Dependenta, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trasaturi primare. Exista si contraopinii. De exemplu americanii vad razboiul, agresivitatea si competitia ca fiind umane prin nastere.Totusi, exista societati (Arapesii din Noua Guinee) in care razboiul este necunoscut, iar comportamentul agresiv si competitiv virtual inexistent.

Necesitatea abordarii experimentaliste a personalitatii a fost formulata de Stanford (1963) astfel: „Studiul personalitatii este studiul modului in care oamenii difera pe un registru foarte intins in ceea ce au invatat: fiecare persoana deci este unica.dar toti au invatat in concordanta cu aceleasi legi generale.” Au fost abordate indeosebi procesele de invatare, procesele perceptiei si procesele de cunoastere superioare.

Orientarea psihometrica inseamna studiul trasatirilor exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizeaza persoana in cadrul unei situatii. Au fost dezvoltate un numar mare de tehnici si instrumente de masura: scale, chestionare etc.

8

Orientarea socio-culturala si antropologica se bazeaza pe ideea ca personalitatea poate fi inteleasa numai luand in considerare si contextul social in care traieste individul, si numai comparand indivizii apartinand unor populatii si culturi diferite (Mead, Linton). Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societatii, parcurge transformari succesive. Este un proces social continuu de iteractiune care da unei fiinte potential sociale posibilitatea sa-si dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gama de deprinderi. Esenta acestui proces este ca societatea incearca sa tranforme individul (viitor actor al societatii) dupa chipul sau, astfel incat sa raspunda normelor, valorilor societatii. Potrivit teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social si jucam diferite roluri in functie de cerintele, asteptarile societatii in general.

Nou-nascutii umani care sunt potentiali personalitati umane :-        nu poseda limbaj articulat;-        nu au nici un fel de cunostinte stiintifice sau tehnice;-        nu au atitudini scopuri, idealuri de viata;-        simturile sunt incomplet dezvoltate.CONCLUZII: In studiul personalitatii elevilor, cunoasterea si apreciera corecta a

acestuia din perspectiva procesului indictiv-educativ este necesar identificarea si analiza temperamentului, adica trasaturile si calitatile formale, dinamico–energetice si a caracterului, adica trasaturile de continut, socio-morale si axiologice.

2.    TEMPERAMENTUL2.1.                              Definitie

 Temperamentul se refera la dimensiunea energetico-dinamica a personalitatii si se

exprima in particularitati ale activitatii intelectuale si a afectivitatii, cat si in comportamentul exterior: limbaj si motricitate, in conduita.

Temperamentul, ca subsistem al personalitatii, se refera la o serie de particularitati si trasaturi innascute care sunt importante in procesul devenirii socio-morale a fiintei umane.

Trasaturile temperamentale sunt foarte usor de observat si identificat si in opinia majoritatii specialistilor in domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, in special de sistemul nervos si cel endocrin.

Psihologul roman Nicolae Margineanu a considerat ca temperamentul caracterizeaza forma manifestarilor noastre si, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivitatii si reactivitatii motorii specifice unei persoane.

Exista mai multe tipologii ale temperamentului, aceasta problema fiind o preocupare

constanta de-a lungul istoriei si evolutiei stiintei.

2.2.                Tipologia lui Hipocrate Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o

datoram medicilor Antichitatii, Hipocrate (400 i.e.n.) si Galenus (150 e.n.).In concordanta cu filosofia epocii, care considera ca intreaga natura este compusa din

patru elemente fundamentale - aer, pamant,foc si apa - acestia au socotit ca predominanta in organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sange, flegma, bila neagra si bila galbena, determina temperamentul. Pe aceasta baza se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.

Colericul este energic, nelinistit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv si isi risipeste energia. El este inegal in manifestari. Starile afective se succed cu rapiditate. Oscileaza intre entuziasm si deceptie, care tendinta de exagerare in tot ceea ce face. Este o persoana foarte expresiva,usor „de citit”, gandurile si emotiile i se succed cu repeziciune.Are tendinta de dominare in grup si se daruieste cu pasiune unei idei sau cauze.

9

Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmiciatate si echilibru. Este vioi, vesel, optimist si se adapteaza cu usurinta la orice situatie. Fire activa, schimba activitatile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale si instabile. Trece cu usurinta peste esecuri sau deceptii sentimentale si stabileste usor contacte cu alte persoane.

Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat in tot ceea ce face, pare a dispune

de o rabdare fara margini. Are o putere de munca deosebita poate obtine performante deosebite mai ales in muncile de lunga durata si este foarte tenace, meticulos in tot ceea ce face. Fire inchisa, greu adaptabila, putin comunicativa, prefera activitatile individuale.

Melancolicul este la fel de lent si inexpresiv ca felgmaticul,dar ii lipseste forta si vigoarea acestuia, emotiv si sensibil, are o viata interioara agitata datorita unor exagerate exigente fata de sine si a unei neincrederi in fortete proprii. Este putin rezistent la eforturi indelungate. Putin comunicativ, inchis in sine, melancolicul are dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este scazut, gesticulatia redusa.

2.3.                              Tipologia lui Pavlov  Explicarea diferentelor temperamentale tine, in conceptia filozofului rus Ivan

Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central si de raporturile dintre ele:v    Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin

rezistenta mai mare sau mai mica la excitanti puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic si sistem nervos slab;

v    Mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers, in functie de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;

v    Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese (excitatia si inhibitia). Daca ele au forte aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Exista si un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitatia.

Din combinarea acestor insusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:1.     tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric)2.     tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)3.     tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)4.     tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul

motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ si nivelul mintal (al gandirii). Fiecare nivel se caracterizeaza prin indicii temperamentali: forta, echilibru, mobilitate, persistenta, tonus afectiv (stenic si astenic) si directie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacitatii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalitatii.

Tipurile temperamentale si tipurile de sistem nervos sunt doua notiuni diferite, nu coincid, deoarece in timp ce acestia din urma raman de-a lungul vietii neschimbate, temperamentul se construieste in cadrul interactiunii individului cu mediul fizic si socio-cultural.

2.4.                              Tipologia lui Jung si Eysenck 

Psihiatrul elvetian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiente clinice, ca, in afara unor diferente individuale, intre oameni exista si deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externa si intra in categoria extravertitilor, in timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea interioara si apartin categoriei introvertitilor.

10

Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se inteleg sau se cearta cu cei din jur, dar raman in relatii cu ei. Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns, timizi, putini comunicativi, inclinati spre reverie si greu adaptabili.

Psihologul englez Hans Eysenck reia aceasta distinctie a lui Jung, amplificand cazuistica probatorie, dar adauga o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Aceasta exprima stabilitatea sau instabilitatea emotionalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obtinand tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil si introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

11