Unele teorii şi ipoteze despre biocâmp

Autor: IOAN MAMULAŞ

1. Iniţial, conceptul de “câmp” a fost introdus şi utilizat în biologie ca premiză

explicativă doar pentru procesele de embriogeneză şi morfogeneză (de aceea, în

această fază, termeni precum cele de câmp biologic, câmp morfogenetic, câmp

embrionar sunt deseori interşanjabili). Deşi Hans Driesch nu a folosit în mod explicit

termenul de câmp, M. Bischof consideră că acesta a fost primul care a atras atenţia, în

1892, asupra proprietăţilor de câmp ale organismelor vii, ca o concluzie a

experimentelor sale cu ouă fertilizate de arici de mare. Driesch a constatat că, în

pofida perturbării cursului normal al primului clivaj, fiecare din cele două blastomere

formează o larvă întreagă, şi nu o jumătate, cum ar fi fost de aşteptat. Driesch a

conchis că în acest stadiu, soarta celulei nu este încă determinată, ci este o funcţie de

poziţia sa geometrică în întreg, iar dacă această poziţie este modificată, celula poate

forma părţi pe care le-ar fi format în mod normal în cursul dezvoltării. Capacitatea

oricărei părţi a unui organism viu de a se dezvolta într-un întreg era un semn clar de

proprietăţi de câmp. Driesch a preferat să folosească propriul său concept pentru rolul

de regulator al dezvoltării organice, cel de entelehie, un fel de „forţă vitală” pe care o

considera a fi nedefinibilă în termenii fizicii şi chimiei, şi astfel neverificabilă

experimental.

Într-un articol publicat în 1915, Alexander G. Gurwitsch – admirator al lui H.

Driesch şi susţinător al ideilor holistice ale acestuia – recunoştea că “argumentaţia lui

Driesch devine uneori cumva metafizică”, dar, în acelaşi timp, milita pentru

“vitalismul practic” ca “o metodă de investigare empirică exactă” şi îşi susţinea

dreptul, ca cercetător al fenomenelor biologice, de a introduce ceea ce numea

“postulatul de căpătâi al propriului meu «vitalism»”, respectiv cel referitor la

existenţa “factorilor spaţiali dar imateriali ai morfogenezei”, adică “preformarea

dinamică a lui morphé”. Mai târziu, aşa cum s-a văzut în cele precedente, vitalismul

propriu şi practic al lui Gurwitsch îl va conduce la elaborarea unei teorii ştiinţifice a

câmpurilor morfogenetice/biologice (teorie ce poate fi verificabilă experimental), şi

nu la o doctrină metafizică (deci pur speculativă), cum a fost în cazul lui Driesch.

2. Independent (se pare) de Alexander G. Gurwitsch, embriologul german

Hans Spemann foloseşte şi el, în prima parte a anilor 1920, noţiunea de câmp, în

încercarea de a explica rezultatul unui experiment pe care îl efectuase împreună cu H.

1

Mangold, şi propune conceptul de “câmp de organizare”, ce a făcut mai apoi

“carieră” în embriologie sub sintagma “organizator” (organizer, în limba engleză).

Prin termenul organizer se desemnează “o parte vie a unui embrion care exercită un

stimul morfogenetic asupra altei sau altor părţi, influenţându-le diferenţierea

morfologică”. Experimentul lui Spemann şi Mangold a constat în transplantarea buzei

superioare (a blastoporului stadiului de gastrulă la embrionul de salamandră) de la un

embrion, donorul, la partea ventrală a altui embrion, gazda. Pentru a se putea distinge,

la microscop, între ţesuturile donorului şi cele ale gazdei, ca donori au fost aleşi

embrioni de la o specie nepigmentată, iar ca gazde, embrioni de la o specie

pigmentată. Spre surpriza experimentatorilor, la trei zile după transplantare, un

embrion secundar aproape complet se formase în zona ventrală a embrionului gazdă…

Remarcabila trăsătură a buzei superioare a blastoporului, o mică bucată de ţesut, de a

produce un întreg embrion o desemnează ca organizer. Prin urmare, putem spune că

organizer-ul, deşi este un fragment foarte mic de ţesut, are proprietăţi holografice,

deoarece un conţine informaţiile şi potenţele de a produce/genera un întreg embrion.

De menţionat că Spemann lega conceptul de organizer de cel de inducţie embrionară

şi sublinia, pe lângă influenţele chimice, rolul deţinut de factori fizici precum

tensiunea, stările electrice şi radiaţiile care sunt extensiv luaţi în considerare în

conceptualizarea câmpului fizic.

3. În anul 1926, biologul austriac Paul Weiss a dedus un concept propriu de

câmp biologic din experimente (multe dintre ele efectuate chiar de el) asupra

embriogenezei şi regenerării biologice. Ulterior, într-o carte publicată în 1939, P.

Weiss şi-a dezvoltă ideile despre câmpul biologic, pe care-l considera ca principiu

organizator valabil pentru toată embriologia.

În lucrarea din 1926, Weiss vorbea şi el despre un „câmp de organizare”

(biologică), care semnificând totalitatea şi unitatea facultăţilor de acţiune în

aranjamentul lor bio-tipic. Câmpul respectiv apare astfel ca unitate de acţiune;

componentele sale nu au existenţă izolată. Activităţile câmpului sunt localizate, adică

ele diferă de la un loc la altul; chiar prin aceasta, ele determină multiplicitatea

proceselor elementare. Acţiunea exercitată asupra fiecărui element material depinde

de poziţia acestuia în câmp; ea este determinată de coordonatele câmpului. Acţiunea

câmpului are în fiecare punct o calitate, o direcţie şi o intensitate determinate. Nu este

vorba deci de un câmp vectorial în sensul strict pe care termenul îl are în fizică:

variaţia calitativă în spaţiu este cea care distinge câmpul de organizare de câmpurile

2

fizice „obişnuite”. (Accentul pus de Weiss pe determinaţiile calitative ale câmpului de

organizare biologică este echivalent, astăzi, cu sublinierea caracterului informaţional

al biocâmpului).

Câmpul e definit după efectele sale. El dobândeşte evidenţă din momentul în

care se poate demonstra existenţa lui în virtutea activităţilor pe care le generează şi

controlează. De aceea, numai stabilirea legilor câmpului poate justifica utilizarea

acestui concept. Legea fundamentală a câmpului de organizare poate fi formulată,

potrivit lui Weiss, în felul următor: orice perturbaţie de la starea staţionară a câmpului

este urmată de reacţii şi de deplasări interne astfel încât structura iniţială (primară) a

câmpului se conservă sau se restabileşte în noile condiţii; în acest mod, repartiţia

relativă a componentelor câmpului se menţine de la sine. Cum câmpul nu este legat de

componentele materiale (în sens fizico-chimic), ci se întinde asupra totalităţii

materialului embrionar prezent, înlăturarea sau adiţionarea de material neorganizat

duce la instalarea câmpului, cu structura sa tipică, asupra întregului ansamblului astfel

redus, respectiv, augumentat.

În cartea din 1939, P. Weiss distingea şapte proprietăţi fundamentale ale

câmpurile biologice/morfogenetice (pe care le ilustra cu exemple din embriologia

experimentală):

– Activitatea câmpului este invariabil legată de un substrat material.

– Un câmp este o entitate şi nu un mozaic. Structura sa are capacitatea de

autoconservare, fiind stabilă şi constituind pattern-ul câmpului ce poate fi

restaurat în forma lui tip originară.

– Câmpurile, cel puţin în formele lor cele mai specializate, au proprietăţi de

heteroaxialitate şi heteropolaritate. Structura lor variază cu coordonatele spaţiale

şi cu cele două sensuri ale aceleiaşi axe.

– O zonă în care se desfăşoară activităţi ce relevează un caracter de câmp

poate fi numită „district de câmp” (field district). Un câmp ca totalitate este o

proprietate a districtului luat ca totalitate.

– Atunci când masa unui district de câmp câmp este micşorată ori crescută,

structura câmpului nu este afectată ca totalitate.

– Sciziunea unui district de câmp în două părţi egale lasă pe fiecare dintre ele

în posesia unui câmp proporţional complet, echivalent ca structură cu câmpul

singular originar.

3

– Din fuziunea a două districte de câmp poate rezulta un câmp de aceeaşi

structură ca a fiecăruia din cei doi contributori. Dacă cele două câmpuri au

caractere diferite sau diferă în ceea ce priveşte axele lor de orientare, masa

coalescentă este controlată în anumite părţi de unul din câmpuri, iar în altele de

celălalt câmp. Nu se formează niciodată o rezultantă intermediară. Sistemul este

discret.

P. Weiss sublinia faptul că: „destinul unei celule individuale depinde de

câmpul local particular unde ajunge să se afle; câmpul local însuşi a fost între timp

segregat dintr-un câmp mai precoce, mai generalizat şi de un ordin mai ridicat”.

Deşi avea unele îndoieli asupra folosirii în scop analitic şi concret-explicativ a

conceptului de câmp în biologie/embriologie, Weiss considera că utilitatea lui se

putea dovedi considerabilă pentru a se pune în ordine un grup de fenomene observate

şi că „la urma urmei, câmpul nu este o ficţiune, ci trebuie să corespundă unei

existenţe reale”.

Conceptul de câmp biologic propus de Weiss se baza doar pe evidenţa

empirică, biologul austriac ajungând la concluzia cărespectivul câmp are atributele

individualităţii, heteropolarităţii şi gradaţiei. Pe lângă aceasta, nu numai că cele mai

multe fenomene ale dezvoltării biologice prezintă aceste proprietăţi de câmp, dar

câmpul însuşi are o existenţă reală, fizică, ceea ce ridică ideea de biocâmp la

demnitatea unui obiect de cercetare şi impune studierea lui la fel ca în cazul oricărui

alt fenomen natural nou descoperit.

4. Pe lângă conceptele de câmp biologic precum cele ale lui Spemann şi

Weiss, a fost propus şi un model înrudit, cel al gradientului de câmp. Un astfel de

gradient combină conceptul de câmp morfogenetic cu conceptul de gradient. Acest

concept avea trei surse. Mai întâi, era ipoteza gradientului a lui Boveri, conform

căreia concentraţiile diferite de substanţe puteau determina soarta celului. În al doilea

rând erau experimentele lui Swett (din anul 1923), care au arătat că maxima capacitate

de formare a membrului anterior se află în regiunea anterodorsală a câmpului

membrului anterior şi scade treptat de acolo spre restul câmpului. În al treilea rând,

experimente privind regenerarea la viermii planaria au indicat că regenerarea de către

un grup particular de celule a unui cap ori a unei cozi depinde numai de locul unde

sunt ataşate. Dacă celulele erau ataşate la capătul anterior, ele deveneau cap; dacă erau

ataşate la capătul posterior, deveneau coadă. Mai mult, dacă atât capul cât şi coada

planariei erau tăiate, oricare din celulele din zona anterioară formau capul; oricare din

4

celulele din zona posterioară formau coada. Natura de tip câmp a acestui fenomen a

fost demonstrată prin efectuarea de secţiuni adânci în regiunea capului. Dacă era

împiedicată re-fuziunea, fiecare porţiune forma un cap nou şi complet. Child (1915,

1941) a dovedit că exista un gradient axial al acestui potenţial de regenerare.

Procentul de animale capabile să-şi regenereze capetele scădea pe măsură ce creştea

distanţa locului de amputaţie faţă de capătul anterior.

Sintetizând şi combinând concepţiile lui Gurwitsch, Spemann, Weiss şi alţii, J.

Needham dădea următoarea definiţie (cu accente de tip sistemico-informaţionale)

noţiunii de câmp morfogenetic: “Un câmp morfogenetic este un sistem ordonator

astfel încât poziţiile avute de entităţi instabile într-o parte a sistemului sunt într-o

relaţie definită cu poziţiile altor entităţi instabile din alte părţi ale sistemului. Efectul

de câmp este reprezentat de mai multe poziţii de echilibru ale lor. Un câmp este legat

de un substrat particular din care ia naştere un pattern dinamic. Este heteroaxial şi

heteropolar, are regiuni distincte recognoscibile şi, la fel ca un câmp magnetic, îşi

menţine pattern-ul atunci când masele regiunilor substraturilor corespunzătoare

cresc sau scad. Dacă orientarea axială este favorabilă, poate fuziona cu un pattern

similar ce aduce material nou. Gradientul morfogenetic este un caz special limită al

câmpului morfogenetic”.

5. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, conceptul de câmp

morfogenetic (sau embrionar) era extrem de robust printre biologi, intrând apoi într-

un declin accentuat. Cauzele acestui declin ar fi următoarele :

Mai întâi, metodele biochimice nu erau adecvate pentru a permite

embriologilor să analizeze proprietăţi de câmp precum polaritatea membrelor,

modelarea neurală sau inducerea structurării cristalinului. În al doilea rând, se

produsese un declin al infrastructurii ştiinţifice în Germania şi alte ţări europene.

Laboratorul lui Spemann, de exemplu, se împrăştiase în lume. În al treilea rând,

corifeii geneticii, precum Morgan, se opuneau direct conceptului de câmp

morfogenetic, în care vedeau un rival pentru explicaţia oferită de ei eredităţii. Ei au

împiedicat cu obstinaţie publicarea lucrărilor acelor cercetători care promovau

explicaţiile bazate pe ideea de câmp. În al patrulea rând, conceptul de câmp era

predominat holistic şi refractar analizei ştiinţifice din acele vremuri. Deşi Weiss şi

Spemann susţineau cu tărie că respectivele câmpuri embrionare erau entităţi fizice,

reale, ele nu puteau fi analizate cu tehnicile de atunci. Într-adevăr, unele din

postulatele lui Weiss din caracterizarea pe care o făcea câmpurilor morfogenetice

5

puneau la îndoială faptul că aceste câmpuri puteau fi accesibile analizei biochimice.

Pentru mulţi geneticieni, era o dovadă de „ştiinţă de proastă calitate”.

6. Totuşi, conceptul de “câmp embrionar/morfogenetic” a persistat într-un fel

sau altul, încercându-se adaptarea lui la progresele geneticii şi ale biologiei

moleculare. Ultima teoretizare relativă la câmpurile embrionare realizată înainte de

anii 1980 îi aparţine lui Curt M. Stern, care le considera fiind pre-modele

(prepattern-uri) ale embrionului. După ce analizează datele privind capacitatea

genelor de a regla/controla acolo şi unde se “exprimă”, el notează: “Şi totuşi acest

rezultat uimitor se potriveşte perfect cu conceptele embriologului. El a descoperit

existenţa pre-modelelor pe care le-a numit câmpuri embrionare. (…) În condiţii

normale, diferenţierea are loc numai într-o regiune limitată a întregului câmp, la un

colţ, figurat vorbind. Îndată ce o anumită diferenţiere a fost declanşată în acel colţ,

nici o altă asemenea diferenţiere nu se mai produce în câmpul mai larg”. În opinia lui

Stern, respectivele câmpuri ar fi rezultatul activităţii genelor. Câmpurile embrionare

sunt considerate (dacă sunt cât de cât luate în considerare) ca epifenomene ale

exprimării genelor. Ca parte a explicaţiei genetice în embriologie, genele sunt socotite

ca fundamentale. Câmpurile, dacă există, sunt doar produse ale genelor.

Pe de altă parte, Stern afirma că, de fapt, nimic nu a distrus conceptul de câmp

morfogenetic. Nu s-au prezentat date care să argumenteze că ideea era greşită sau că

câmpurile nu există. Mai degrabă, câmpul morfogenetic a fost eclipsat şi ignorat.

După anii 1990, conceptul de câmp morfogenetic a început să fie revigorat,

îndeosebi în vederea realizării unei sinteze între biologia evoluţionistă şi biologia

dezvoltării, în care câmpul are rolul unui mijlocitor între genă şi evoluie: “La fel cum

celula este văzută ca fiind unitatea de structură şi funcţiune în corp – şi nu genele

care acţionează în ea –, câmpul morfogenetic poate fi văzut ca o unitate majoră a

modificării ontogenetice şi filogenetice. Socotind câmpul morfogenetic drept un

modul major al modificării developmentale şi evoluţionare, îl propunem, desigur, ca

pe o alternativă la modelul unicist genetic al evoluţiei şi dezvoltării. Totuşi, această

propunere nu este antagonică principiului că genele sunt importante în evoluţie şi

dezvoltare. Acest fapt nu este nicidecum negat. Dar aşa cum genele fac celulele şi

celulele formează corpul, tot aşa e nevoie mai întâi ca produsele genelor să

interacţioneze creând câmpuri morfogenetice pentru a-şi manifesta efectele.

Modificări în aceste câmpuri influenţează apoi căile de dezvoltare ale organismelor”

6

– afirmau S. F. Gilbert J. M. Opitz şi R. A. Raff într-un articol publicat în 1996 în

revista DEVELOPMENTAL BIOLOGY.

7. Cercetători precum Gurwitsch, Spemann sau Weiss nu au extins conceptul

de câmp biologic (biocâmp) şi la nivelul organismic, limitându-se în teoriile lor la

abordarea nivelului celular şi/sau al celui embrionar. De asemenea, deşi afirmau

caracterul real al existenţei câmpului biologic, nu s-au aventurat în încercarea de

stabili (sau măcar de a presupune) natura acestuia. Alţii, ca Harold Saxton Burr

(profesor de anatomie la Yale University School of Medicine) şi colaboratorii săi au

făcut acest lucru. Având ca premiză ideea că problema fundamentală a biologiei este

cea legată de organizarea sistemelor vii, Burr aprecia că fizica câmpurilor este cea mai

adecvată pentru investigarea ei, căci doctrina molecularistă – conform căreia

componentele chimice determină organizarea specifică a organismului biologic – nu

explică pentru ce o anumită constanţă structurală persistă în pofida proceselor

metabolice şi a dinamicităţii fluxurilor chimice.

Dintre teoriile referitoare la câmpurile fizice, Burr a “ales” teoria câmpului

electric ca fiind cea mai potrivită în acest sens, deoarece credea cu fermitate că viaţa

nu numai că prezintă anumite proprietăţi electrice specifice, dar şi că aceste proprietăţi

sunt manifestări ale unui “principiu de organizare” (organizing principle, potrivit

exprimării lui) ce previne căderea structurilor vii într-o stare haotică. Ca atare, Burr,

mai întâi în anul 1932 şi apoi împreună cu filozoful F. S. C. Northrop în 1935, a

propus “teoria electro-dinamică a vieţii” (the electro-dynamic theory of life), al cărei

concept central era cel de câmp electro-dinamic complex (complex electrodynamic

field) – denumit mai târziu câmp L (L-field: field of life = câmp al vieţii) –,

“organizatorul” invizibil al sistemului biolgic. Conform acestei teorii: “Modelul sau

modul de organizare al oricărui sistem biologic este stabilit de un câmp electro-

dinamic complex care e determinat, în parte, de componenţii săi fiziochimici atomici,

şi care, în parte, determină comportamentul şi orientarea acestor componenţi. Acest

câmp este electric în sens fizic şi prin proprietăţile lui relaţionează entităţile

sistemului biologic într-un pattern caracteristic şi este el însuşi, în parte, un rezultat

al existenţei acestor entităţi. În plus faţă de stabilirea pattern-ului, el trebuie să

menţină pattern-ul în mijlocul fluxului fiziochimic; de aceea, el trebuie să regleze şi

să controleze fiinţele vii. Trebuie să fie mecanismul, rezultatul a cărui activitate este

integralitatea, organizarea şi continuitatea. Câmpul electro-dinamic este, deci,

comparabil cu entelechia lui Driesch, câmpul embrionar al lui Spemann şi câmpul

7

biologic al lui Weiss”. (Burr şi Northrop nu cunoşteau la acea dată, probabil, lucrările

lui A. G. Gurwitsch despre câmpul biologic, căci nu-l citează pe biologul rus). Într-un

articol ulterior (în care se spune că orice organism viu este “expresia morfologică a

unui câmp electro-dinamic”) Burr scria: “Pe scurt, această teorie susţine că, în toate

mecanismele biologice, membranele celulare şi graniţele dintre faze stabilesc

gradienţi de potenţial electric în protoplasmă, iar aceşti gradienţi astfel creaţi

determină un câmp electro-dinamic în sistemul viu. Câmpul, astfel stabilit,

controlează şi reglează procesele fizico-chimice prin care se întemeiază pattern-ul

morfologic. Forţele câmpului, apreciate în termeni electrici, devin aşadar

determinatorii tiparului de organizare a organismului. Conceptul de câmp în studiul

dezvoltării biologice nu este deloc unul nou, căci a fost bine fundamentat prin

tehnicile din embriologia experimentală. Teoria câmpului electro-dinamic încearcă

să adauge o definire cantitativ-electrică a câmpului, înlocuind prin aceasta

descrierea calitativă cu măsurători rezonabil de exacte”.

Pentru verificarea experimentală a teoriei era, desigur, necesar să se efectueze

măsurători asupra proprietăţilor electrice ale structurilor biologice. Burr aprecia că

determinarea acestor proprietăţi “poate fi efectuată cel mai avantajos cu ajutorul unor

instrumente care înregistrează numai diferenţe de voltaj, independent de curent şi de

rezistenţa electrică”. El şi colaboratorii lui au pus la punct şi au utilizat un tip special

de microvoltmetru (numit vacuum-tube microvoltmeter şi conectat în schemele de

măsură la un galvanometru), de înaltă sensibilitate şi mare stabilitate, precum şi

tehnici speciale de măsurare cu care a fost posibil să se exploreze, pe o mare varietate

de forme vii, proprietăţile electrice neperturbate de modificările rezistenţei electrice în

organism şi fără disturbarea în vreun mod semnificativ a proprietăţilor electrice

inerente ale structurii investigate. Aceasta s-a realizat prin proiectarea unui instrument

care, în esenţă, era o punte electrică cu tub vidat. Impedanţa de intrare avea ovaloare

suficient de mare pentru a extrage doar un curent minim din sistemul supus

măsurătorii, fiind deci independentă de modificările de rezistenţă din sistemul

măsurat. Contactul dintre instrument şi organismul viu se făcea prin electrozi de tip

argint–argint clorurat imersaţi în soluţie salină fiziologică. Întrucât aceşti electrozi

sunt nepolarizabili şi reversibili, artefactele produse de ei sunt reduse la minimum.

Întregul aparat era ecranat şi înpământat în mod corespunzător, astfel încât se poate

spune, cu un bun grad de certitudine, că măsurătorile ilustrau în mod corect

diferenţele de voltaj din sistemul viu.

8

Având la îndemână instrumentele şi metodologia de experimentare adecvate

scopului propus, Burr a stabilit o “agendă de lucru” (pe care a urmat-o timp de câteva

decenii) sub forma a patru întrebări fundamentale, la care se putea răspunde numai

prin efectuarea a numeroase şi variate experimente:

1. Organismele vii prezintă diferenţe de potenţiale electrice relativ stabile şi care pot

fi măsurate cu o certitudine rezonabilă?

2. Gradienţii de voltaj astfel măsuraţi se constituie în anumite pattern-uri (tipare,

modele) recognoscibile?

3. Aceşti gradienţi de potenţial electric definesc un câmp electro-dinamic?

4. Dacă respectivul câmp există, el este numai un fel de “fotografie electrică” a

activităţii biologice, sau este mai mult, adică un factor ce determină pattern-ul de

organizare biologică?

La primele trei întrebări, răspunsurile, aşa cum reies din rezultatele cercetărilor

lui Burr şi ale celor care i-au urmat concepţiile ştiinţifice, sunt afirmative; în ceea ce

priveşte ultima întrebare, răspunsul pare a fi acela că aşa numitele “câmpuri electro-

dinamice” nu sunt simple produse colaterale ale activităţilor biochimice şi fiziologice,

ci exercită o influenţă asupra respectivelor procese, precum şi asupra pattern-urilor de

organizare/structurare ale organismelor vii.

Unul din primele organisme pe care Burr şi-a testat teoria şi metoda de

măsurare a fost salamandra (v. cap. 4), continuând apoi cu diferite tipuri de organisme

animale şi vegetale. Rezultatele a mii de experimente minuţioase, nota Burr, ”au

arătat că la multe vertebrate, nevertebrate şi plante există o diferenţă de voltaj relativ

constantă între oricare două puncte. Aceşti gradienţi sunt remarcabil de stabili, au o

magnitudine considerabilă şi sunt modificaţi numai de alterări în biologia

fundamentală a organismului. Mai mult, la toate formele vii studiate, gradienţii nu

sunt haotici ci există într-un pattern bine definit ce este caracteristic speciei căreia îi

aparţine organismul şi este, într-o anumită măsură, specific individului. În general, se

poate spune că creşterea şi dezvoltarea, injuriile locale, ciclul menstrual şi ovulaţia,

precum şi incidenţa cancerului afectează profund diferenţele de voltaj în maniere ce

par specifice”. Distribuţia gradienţilor de bio-potenţiale electrice configurează

câmpul electro-dinamic şi dincolo de limita geometrică a organismului. “De aceea, nu

este surprinzător că gradienţii de potenţial între cap şi coadă la embrionii de

Amblystoma (salamandră – n. n.) şi de păsări pot fi determinaţi cu considerabilă

certitudine nu numai atunci când electrozii fac contact direct cu suprafaţa

9

organismului, ci şi atunci când ei se află la distanţe de 1,5 – 2 mm de suprafaţa

embrionului. Se va observa imediat că aceasta este o confirmare izbitoare a

conceptului de câmp, pentru că distribuţia ionilor de clor în soluţia salină fiziologică

din jurul embrionului este determinată de câmpul organismului într-un astfel de mod

încât poate fi măsurată cu un voltmetru cu tub vidat”.

În prima parte a anilor 1940, H. S. Burr a efectuat o serie de investigaţii pentru

a stabili dacă există vreo legătură între câmpul electro-dinamic al unui sistem viu şi

constituţia genetică a acestuia, considerând că, din raţiuni de facilitate experimentală,

cele mai adecvate pentru studiu sunt organismele vegetale. Burr în 1932 şi Burr

împreună cu Northorp în 1935 au propus o ipoteză de lucru conform căreia semnalele

electrice ce pot fi constatate pretutindeni în lumea vie indică existenţa unui câmp

electro-dinamic fundamental ale cărui forţe caracteristice impun modelarea

protoplasmei. Studiile efectuate în laboratorul lui Burr au tins să susţină validitatea

ipotezei de lucru. În mod special, el a arătat, în 1941, că la oul de broască neferitilizat

putea fi determinat un tipar electric caracteristic, ca şi la oul fertilizat înainte de

stabilirea formei embrionare caracteristice. S-a descoperit că axa acestui tipar electric

previziona axa longitudinală a sistemului nervos. Respectiva descoperire sugerează că

există o strânsă legătură între pattern-ul electric şi simetria bilaterală a embrionului.

Genetica a arătat că pattern-ul structural este strâns asociat cu aranjamentul

cromozomic. Prin urmare, rezultă cu mare probabilitate că există o relaţie strânsă între

tiparul electric şi constituţia genetică a organismului viu. Investigarea acestei

chestiuni e dificilă în regnul animal. Totuşi, în lumea plantelor situaţia este mai simplă

deoarece controalele genetice sunt mai uşor de impus şi consecinţele mai uşor de

observat.

Burr a determinat “tiparele electrice” la seminţe de porumb zaharat din loturi

aparţinând atât unor linii genetice pure, cât şi hibride. Tehnica folosită a fost una

standard, constând în determinarea diferenţei de potenţial electric dintre capetele

opuse de pe axa longitudinală a seminţei. Punctul de ataşare a seminţei la ştiulete a

fost invariabil pozitiv electric, iar polul opus negativ. Contactul cu sistemul a fost

făcut prin electrozi de tip argint–argint clorurat şi măsurătorile au fost efectuate cu un

microvoltmetru şi un galvanometru. Au fost realizate peste 2000 de măsurători în

condiţii riguros controlate. Datele obţinute în acest mod, prelucrate din punct de

vedere al semnificaţiei statistice – date care, printre altele, au indicat că mutaţia unei

singure gene conduce la modificări majore ale “schemei” bioelectrice –, l-au

10

determinat pe Burr să conchidă că“există o relaţie foarte strânsă între constituţia

genetică şi pattern-ul electric (...) pare foarte probabil că unul din modurile în care

cromozomii impun proiectul protoplasmei se face prin intermediul unui câmp

electromagnetic field”.

Având in vedere că dintre fiinţele vii copacii sunt cei mai longevivi şi practic

imobili, Burr a înregistrat, timp de douăzeci de ani, câmpurile L ale unor copaci din

zona campusului universitar din Yale şi din jurul laboratorului său din Old Lyme,

Connecticut. Pentru măsurarea gradienţilor de biopotenţial electric la un arbore, doi

electrozii erau conectaţi prin punţi saline la stratul cambium, distanţa dintre electrozi

fiind de circa 70 cm pe direcţia verticală. Burr a constatat că valorile gradienţilor de

biopotenţiale electrice astfel înregistrate variază în raport nu numai cu alternanţa zi–

noapte, dar şi cu ciclurile lunare, cu furtunile magnetice şi cu frecvenţa petelor solare.

De aici, el deducea că “forţele cosmice” au o influenţă semnificativă asupra

câmpurilor L.

Harold Saxton Burr a publicat în anul 1972 o incitantă carte (reeditată de

atunci de mai multe ori) intitulată “Blueprint for Immortality: The Electric Patterns of

Life” şi în care sunt adunate rezultatele cercetărilor şi reflecţiilor privind teoria

câmpurilor L. “Deşi aproape de neconceput de complicate, – se afirmă în această

carte – «câmpurile vieţii» sunt de aceeaşi natură ca şi cele mai simple câmpuri

cunoscute de fizica modernă şi supuse aceloraşi legi. Ca şi câmpurile din fizică, ele

sunt o parte a organizării Universului şi sunt influenţate de marile forţe din spaţiu.

Ca şi câmpurile din fizică, ele au, de asemenea, calităţi organizatoare şi direcţionale

relevate de multe mii de experimente. Organizarea şi direcţionarea, opuse direct

întâmplării, implică scopul. Astfel, câmpurile vieţii oferă dovezi pur electronice,

instrumentale, că omul nu este un accident. Dimpotrivă, el este o parte integrată în

Cosmos, învăluit în câmpurile atotputernice ale acestuia, supus legilor lui inflexibile

şi un participant la destinul şi scopul Universului”.

8. În a doua jumatate a anilor 1950, G. D. Wassermann a propus o teorie de

câmp aplicabilă morfogenezei şi comportamentelor organismelor biologice,

inspirându-se din modul în care fizicienii teoreticieni reuşesc deducerea multor

generalizări empirice (formulate pe baze pur experimentale) dintr-un singur set de

relaţii matematice de câmp. Respectiva schemă deductivă postulează iniţial o clasă de

câmpuri în care fiecare câmp se caracterizează printr-o anume funcţie (numită funcţie

Lagrange), legată de aspectele energetice ale câmpului, funcţie ce satisface un

11

principiu variaţional, cum este principiul celei mai mici acţiuni. (De precizat că, în

fizică, mărimea botezată „acţiune” – dată de produsul dintre energie şi timp –

reprezintă o măsură a schimbării stării unui sistem.). Constructele teoretice referitoare

la electroni, protoni, neutroni, neutrini, câmpuri electromagnetice, câmpuri mezonice

etc. pot fi definite în termeni de ecuaţii de câmp derivabile dintr-un astfel de principiu

variaţional, fiecare construct având asociată o funcţie Lagrange invariantă la anumite

transformări spaţio-temporale (îndeosebi, se utilizează aşa-numitele „transformări

Lorentz” introduse de teoria relativităţii). De asemenea, în teoria câmpului din fizica

modernă se postulează anumite reguli de cuantificare pentru fiecare câmp, iar schema

de cuantificare conduce la un ansamblu de rezultate importante care se aplică tuturor

câmpurilor din clasa considerată, indiferent de particularităţile structurale.

Dacă sunt neperturbate, câmpurile rămân permanent într-una din posibilele

stări staţionare, cea mai stabilă dintre ele fiind starea fundamentală, de cea mai joasă

energie. Fiecărei stări staţionare i se asociază un nivel specific de energie, iar

nivelurile energetice pot forma fie una sau mai multe benzi continue, fie un set de

niveluri distanţate discret, ori un spectru mixt. În circumstanţe speciale, două câmpuri

pot să interacţioneze şi să schimbe energie într-un mod în care energia totală se

conservă. De exemplu, atunci când câmpul electronului unui atom trece dintr-o stare

excitată în starea fundamentală, el cedează energie unui câmp de radiaţie

electromagnetică care în felul acesta intră în excitaţie. Posibilitatea ca două câmpuri

să schimbe energie depinde de regulile de selecţie cuantice bazate pe probabilităţile de

tranziţie dintre diferitele stări energetice. Mecanica cuantică arată că numai anumite

tipuri de tranziţie sunt permise, iar altele interzise. În acest fel, regulile de selecţie

cuantice produc o direcţionalitate a tranziţiilor dintre stările staţionare care nu are

analog în fizica clasică. În plus, mecanica cuantică predicţionează că pentru două

câmpuri pot exista, în condiţii propice, stări legate. Dacă există o stare legată, ea are o

energie mai mică decât suma energiilor celor două câmpuri aflate izolate în stări

staţionare corespondente. Printre altele, teoria stărilor legate a permis să se furnizeze o

explicaţie deductivă completă pentru legăturile chimice.

G. D. Wassermann considera că există multe dovezi indirecte care sugerează

existenţa unor „procese de duplicare” pentru câmpuri. Astfel, un set de câmpuri se

poate „aranja” el însuşi într-un mod în care să fie în corespondenţă de „unu la unu” cu

un alt set de câmpuri, producând o copie izomorfică (dar nu neapărat identică) a celui

de-al set de câmpuri. Spre pildă, un negativ fotografic şi un pozitiv fotografic ale unei

12

aceleiaşi imagini, deşi nu sunt copii identice, dau o reprezentare izomorfică unică a

unui set de câmpuri moleculare (cele ale negativului) printr-un alt set de câmpuri

moleculare (pozitivul fotografic). În mod similar, enzime precum tripsina şi pepsina,

care sunt auto-reproducătoare în prezenţa precursorilor lor tripsinogen şi pepsinogen,

sugerează că un set de câmpuri materiale legate mutual (adică câmpurile care

alcătuiesc enzima) pot deveni duplicate astfel încât să formezeze un alt set similar de

câmpuri legate mutual. În principiu, este posibil să se interpreteze sistematic astfel de

procese de duplicare în termeni de teoria cuantică a stărilor legate.

Aplicate la combinaţii de câmpuri supuse unor principii variationale,

rezultatele mecanicii cuantice permit deducerea multor „legi empirice” din fizică.

Astfel, ecuaţiile de stare pentru solide, lichide şi gaze sau ecuaţiile de transport în

cazul proceselor cinetice rezultă ca deducţii pur formale din prezumţiile fundamentale

ale teoriei de câmp pentru particule şi interacţiile dintre ele.

Succesul fizicii teoretice în derivarea legilor empirice dintr-un set iniţial foarte

redus de relaţii de clasă de câmp l-a făcut pe Wassermann să se întrebe: generalizări

referitoare la forma şi comportamentul organismelor vii, formulate iniţial doar pe baze

empirice, pot fi de asemenea deduse dintr-o aceeaşi clasă de relaţii teoretice de câmp?

Convins că răspunsul la această întrebare este pozitiv, el a încercat să argumenteze că

„generalizările empirice din embriologia experimentală, psihologie şi parapsihologie

pot fi toate deduse din aceeaşi clasă iniţială de relaţii teoretice de câmp şi reguli de

cuantificare ca şi legile empirice din fizică”.

Dacă o teorie fizică deductivă de câmp a morfogenezei biologice este cumva

posibilă pe aceleaşi direcţii ca şi deja existentele teorii fizice deductive de câmp

relative la sistemele inanimate, atunci ar fi de aşteptat: (1) fie ca anumite câmpuri

derivate din funcţii Lagrange deja familiare să fie suficiente ca ipoteze primare pentru

o teorie deductivă de câmp a biomorfogenezei, (2) fie ca anumite câmpuri derivate din

lagrangieni inediţi, neconsideraţi până acum, şi care aparţin aceleiaşi clase ca şi cei

deja familiari, să fie alese ca bază pentru o teorie deductivă de câmp privind

morfogeneza sistemelor vii. Wassermann opta pentru a doua alternativă, postulând:

„Câmpurile morfogenetice aparţin aceleiaşi clase ca şi deja obişnuitele câmpuri de

energie din fizică (câmpurile electronice, câmpurile neutronice, câmpurile protonice,

câmpurile electromagnetice, câmpurile mezonice etc.), dar nu sunt identice cu oricare

dintre acestea sau cu vreo combinaţie a lor. (…) Noile câmpuri morfogenetice,

postulate a fi Lorentz-invariante, vor fi denumite câmpuri M. Întrucât câmpurile M

13

fac parte din aceeaşi clasă ca şi celelalte câmpuri de energie postulate în fizică, ele

vor avea proprietăţile tipice acestei clase”.

Relaţia dintre câmpul M şi câmpurile materiei moleculare ale sistemului

biologic corespondent se presupune a fi în mare măsură asemănătoare cu cea existentă

între un câmp de radiaţie electromagnetică din domeniul frecvenţelor luminii vizibile

şi câmpurile materiei moleculare ale unei plăci fotografice ce este „impresionată” de

respectivul câmp de radiaţie. Câmpul de radiaţie electromagnetică modifică stările

câmpurilor materiei moleculare din placa fotografică; în mod analog, câmpul M ar

produce o perturbare a pattern-ului molecular prin modificarea stărilor moleculare ale

câmpurilor materiale organismice în conformitate cu regulile de selecţie cuantice ce

guvernează schimbul de energie. De asemenea, se presupune că energia schimbată

între un câmp M şi un câmp material molecular are valori extrem de mici (deşi

Wassermann nu menţionează explicit, teoria sa pune accent pe aspectele

informaţionale, în care nu „cantitatea” de energie a câmpurilor biologice este

esenţială, ci informaţia pe care o vehiculează acea energie). Sunt posibile două moduri

în care un câmp M poate produce modificări de stare în câmpul material molecular.

Primul este prin prezenţă pasivă, adică prin influenţarea probabilităţilor de tranziţie

din câmpurile moleculare, căci câmpul M este cuplat cu ele, putând astfel să le

modifice funcţiile proprii de stare cuantică şi, prin urmare, probabilităţile tranziţiilor

cuantice. Al doilea mod este activ, prin schimb efectiv de energie. „Pare posibil –

afirma Wassermann – să se stabilească o teorie satisfăcătoare având în vedere

ambele posibilităţi. În conformitate cu aceasta, câmpul M «ghidează» tranziţiile

câmpurilor moleculare aşa cum motorul puternic al unei maşini poate fi controlat de

un sistem de control având o energie relativ mult mai mică. Cu alte cuvinte, un câmp

M poate acţiona ca un câmp de uşoară perturbaţie ce modifică probabilităţile de

tranziţii cuantice ale câmpurilor moleculare şi modifică de asemenea, într-o anumită

măsură, energiile lor prin tranziţii active”.

Energia principală pentru modificările moleculare provine din energia stocată

în câmpurile moleculare ale organismului şi din mediul înconjurător molecular al

acestuia. Potrivit teoriei lui Wassermann, câmpurile M absorb succesiv energie de la

câmpurile materiale şi realizează astfel o „scară mobilă” de niveluri energetice.

Regulile cuantice de selecţie stabilesc care dintre posibilele tranziţii energetice sunt,

în mod efectiv, permise. În felul acesta, regulile de selecţie se constituie ca factori

cuantici directivi care decid cursul selectiv al modelării în morfogeneză.

14

Prin ipoteză, fiecare nivel de energie al unui câmp M este asociat cu o anumită

stare staţionară având un pattern specific în spaţiul său de configuraţie, iar acest

pattern decide «polaritatea» tiparului dezvoltării biomorfogenetice. Tranziţiile

energetice între câmpurile M şi câmpurile materiei moleculare se vor produce până

când sistemul comun atinge o stare de echilibru, sau mai degrabă de cvasi-echilibru,

indusă de legităţi statistico-cuantice. Această stare reprezintă, s-ar putea spune, „ţinta”

dezvoltării organismice. Ca urmare a unor asemenea consideraţii, Wassermann

aprecia că teoria lui „se poate dispensa de vitalistele concepţii despre «scopuri» sau

«forţe ale vieţii», ori de «elanul vital» al lui Bergson şi de constructele similare

misterioase non-fizice”.

Ca şi câmpurile electromagnetice, câmpurile M pot avea consecinţe

observabile numai prin modificările pe care le cauzează în câmpurile materiale. Una

din ipotezele fundamentale este că respectivele câmpuri M şi câmpurile materiale ale

organismului pot exista în stări legate mutual, astfel încât câmpurile M pot fi

„transportate” de câmpurile materiale. Mai mult, se presupune că aceste câmpuri M

există întotdeauna în mod latent, gata să intre în stări legate cu câmpuri materiale

adecvate de îndată ce cele din urmă devin disponibile. Dar care dintre multele

câmpuri M latente existente într-un ou (sau germen), de la care se va dezvolta un

organism, devine legat de un câmp molecular particular? Răspunsul, conform teoriei

lui Wassermann, depinde în întregime de structura complexului genetic al oului şi de

citoplasma lui. Numai atunci când se produce o complexitate moleculară specifică pot

intra în stări legate câmpurile M şi câmpurile moleculare. Prezenţa sau absenţa unei

gene specifice va rezulta din legarea ori absenţa legării unui câmp M prezent în mod

latent. „Sistemele vii diferă de cele inanimate în primul rând prin puterea lor de a

lega câmpuri M” – scria Wassermann. Numai atunci când se produce o complexitate

moleculară specifică este posibilă intrarea câmpurilor M şi a câmpurilor moleculare în

stări legate.

9. Matematicianul şi biologul francez Emile Pinel a elaborat o teorie a

câmpului biologic pornind de la anumite consideraţii privind caracterul aparte al

spaţiului biologic, mai precis cel al structurii fundamentale a lumii vii: celula.

„Dacă examinăm o celulă vie – scrie Pinel – constatăm existenţa unui nucleu

deformabil care se scaldă într-un domeniu numit citoplasmă şi putându-se deplasa în

acest domeniu. Dacă se provoacă o deplasare foarte mică a unui punct din nucleu,

acesta din urmă se deformează. La fel se întâmplă şi cu citoplasma dacă se provoacă

15

o deplasare foarte mică a oricăruia dintre punctele sale. Rezultă de aici că aceste

două domenii celulare sunt deformabile, iar spaţiul imobil, cu care suntem obişnuiţi,

lasă locul unui spaţiu deformabil, deci mult mai complex”. Pentru a intui mai bine

afirmaţiile lui Pinel, să comparăm două situaţii: dacă în spaţiul cu care suntem

obişnuiţi (spaţiul imobil) deplasăm un obiect, un pahar aflat pe o masă dintr-o cameră,

de pildă, toate celelalte obiecte rămân fixe şi nedeformate, ca şi pereţii camerei; într-

un spaţiu deformabil, mişcarea paharului ar duce la deplasarea şi deformarea tuturor

obiectelor din acel spaţiu, a mesei, a obiectelor vecine, a pereţilor etc. În primul caz,

deplasarea paharului nu modifică distanţele dintre celelalte obiecte şi nici geometria

lor; în cel de-al doilea caz, geometriile obiectelor, ca şi distanţele dintre ele, se

modifică atunci când unul sau mai multe dintre obiecte se deplasează.

Pinel arată că spaţiul biologic celular, deşi deformabil şi foarte complex,

posedă o „metrică”, fiind astfel rezonabil să se vorbească de distanţe intracelulare şi

deci să se efectueze anumite calcule. (Fără a intra în detalii matematico-fizice, trebuie

reamintit că metrica unui spaţiu oferă „reţeta” de calcul a distanţei dintre două puncte

din acel spaţiu). În plus, savantul francez remarcă faptul că nucleul celulei biologice

este „un spaţiu foarte mic în care se prezintă practic instantaneu dispoziţii

moleculare spaţiale. Se poate prin urmare considera că în acest spaţiu restrâns

timpul nu există ca şi coordonată. În realitate, el este înlocuit de energie”. Pe scurt,

nucleul ar fi un domeniu cu trei dimensiuni spaţiale, în vreme ce citoplasma ar avea

patru dimensiuni: trei spaţiale şi una temporală; iar spaţiul citoplasmei şi spaţiul

nucleului sunt tangente. Conform ipotezelor lui Pinel, nucleul este caracterizat de un

spaţiu neeuclidian, iar citoplasma de unul euclidian.

În interiorul celulei vii se petrec o serie de fenomene care fac apel la forţe:

deformări, transporturi de molecule etc. Pinel a început crearea modelului său

matematic asupra funcţionării celulei biologice prin studierea vitezei de deplasare a

unui punct în interiorul celulei (în nucleu sau în citoplasmă). Având în vedere natura

particulară a spaţiului celular biologic, a fost condus la elaborarea unor ecuaţii

complexe. Curând, a constatat că o analogie cu fenomenologia electrică îi poate

furniza exact aceleaşi ecuaţii, cu condiţia de a introduce în formule câmpuri de un tip

particular. Această „analogie electrică” a arătat că fenomenele care se produc în

interiorul nucleului celulei pot fi descrise admiţând existenţa unui câmp intranuclear

(notat cu H), unic, denumit de Pinel „câmp fizico-psiho-biologic”. Câmpul H are o

16

structură complexă, fiind compus din trei câmpuri de naturi diferite, H1, H2, H3,

fiecare dintre ele cu câte trei componente. Câmpul H ar avea, deci, 9 componente.

Pinel pune accentul pe aspectul informaţional-comunicaţional al câmpurilor H.

Pentru el, „este evident că ansamblul câmpurilor H constituie un ordinator în care

câmpul de indice 3 transmite comenzile câmpului de indice 2 către câmpul de indice

1”. Mai precis, câmpul H2 conţine în memoria lui toată informaţia de programare

celulară, câmpul H3 – transmiţând comenzile din H2 către câmpul executant – „se

prezintă în nucleu ca un câmp de formă”, iar câmpul H1, asemănător unui câmp

magnetic, execută „ordinele” lui H2 transmise prin H3.

Una din cele mai interesante consecinţe ale ecuaţiilor din teoria lui Pinel este

că, la moartea fizică a organismului unui individ, „mor” doar două dintre câmpurile

H, nu şi al treilea. Pentru a se înţelege această aparentă bizarerie, se reaminteşte că

deplasarea unui punct în interiorul celulei se transformă, în analogia electrică, într-un

„voltaj” (diferenţă de „potenţial”), notat cu E, iar ecuaţia simplificată a funcionării

celulei se scrie:

E = A∙H1 + B∙H2 + C∙(dH3/dt)

unde A, B, C sunt nişte coeficienţi constanţi; dH3/dt reprezintă variaţia în timp a

câmpului H3. La moartea individului, nu mai există „voltaj”, E este egal cu zero.

Rezultă, desigur, că şi partea dreaptă a ecuaţiei precedente trebuie să se anuleze.

Întrucât coeficienţii A, B, C nu se pot anula, se anulează H1, H2 şi dH3/dt. De aceea

putem spune că „mor” câmpurile H1 şi H2, dar nu şi câmpul H3: dispare doar variaţia

sa în funcţie de timp. Altfel spus, la moartea individului, câmpul H3 nu mai variază,

rămâne constant. Or, acest câmp are, în concepţia lui Pinel, o componentă

psihologică. Scrie savantul francez: „Este interesant să se constate că, dintre cele trei

câmpuri intracelulare, singurul care subzistă e câmpul H3. (…) [Câmpul H3] este un

câmp psihofizico-biologic; [după moarte] subzistă numai proprietăţile sale psiho-

fizice; prin urmare, după moarte, cele ce se numesc imponderale vor supravieţui în

fluxul unui câmp fizic, flux la fel de impalpabil pentru simţurile noastre ca şi fluxul

câmpului magnetic; este evident că mijloacele fizice de detecţie de care se dispune în

prezent sunt neputincioase în a-l pune în evidenţă”.

10. La sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, biologul român Petre Jitariu

susţinea că existenţa câmpurilor biologice este asociată cu substratul substanţial

reprezentat de moleculele de proteine şi alte molecule existente în celulele vii. De

asemenea, P. Jitariu acorda o atenţie deosebită câmpurilor generate de potenţialele

17

electrice rezultate în structurile vii prin reacţiile de oxido-reducere; respectivele

câmpuri sunt de natură electromagnetică şi au fost denumite de Jitariu “biocâmpuri

electromagnetice”. Conform lui Jitariu:“Existenţa acestor biocâmpuri a putut fi pusă

în evidenţă prin unele efecte primare, dar mai ales prin efectele complexe pe care le

au asupra organismelor vii şi implicit asupra biocâmpurilor lor, câmpurile

electromagnetice, îndeosebi cele de mică intensitate şi de joasă frecvenţă”.

După P. Jitariu, biocâmpul electromagnetic este “câmpul electromagnetic

generat de biostructuri, atât în cursul activităţii lor fiziologice normale, cât şi în stări

patologice. Elementul generator de bază, care are rolul cel mai important în geneza

câmpului, este macromolecula proteică, deşi nu putem exclude participarea şi a altor

molecule, ioni şi sarcini care fac parte din biostructuri”. Asimetria structurală a

moleculei proteice îi conferă un anumit grad de polaritate electrică, din cauza faptului

că centrul de greutate al sarcinilor electricepozitive din moleculă nu coincide cu cel al

sarcinilor electrice negative. Pe lângă asimetria electrică există şi o asimetrie

magnetică, dependentă de distribuţia curenţilor care determină momentul magnetic.

Tocmai această asimetrie electro-magnetică – considera P. Jitariu – ar sta la baza

biocâmpului electromagnetic care interacţionează cu câmpurile electromagnetice

exterioare aplicate ca excitanţi.

Într-o lucrare în care se încearcă o extensie conceptuală a noţiunii de biocâmp,

P. Jitariu şi V. Soran afirmă că, în general, “câmpurile pot fi clasificate în două tipuri:

a) câmpuri substanţiale, formate din mase de substanţe şi b) câmpuri non-

substanţiale, cum sunt câmpurile energetice (magnetice şi electrice) ori câmpurile

informaţionale (de exemplu câmpurile de probabilitate)”. Din această perspectivă,

biocâmpurile ar avea calitatea fundamentală de a cuprinde în structura lor complexă şi

ierarhizată “atât biocâmpuri substanţiale (proteine, acizi nucleici şi alte substanţe

organice şi anorganice), cât şi biocâmpuri non-substanţiale (biocâmpuri

electromagnetice, în esenţă energetice, şi biocâmpuri informaţionale)”. În privinţa

modului de acţiune există o diferenţă esenţială între cele două tipuri de câmpuri:

câmpurile substanţiale pot acţiona strict local prin intermediul substanţei, pe când

câmpurile non-substanţiale, generate însă de substanţe, pot acţiona şi la distanţă

(uneori la distanţe foarte mari).

Alte speculaţii teoretice despre biocâmp ale celor doi autori citaţi mai sus sunt

următoarele:

18

– există mai multe tipuri de biocâmpuri, corespunzătoare tuturor nivelurilor de

organizare biologică;

– biocâmpul unui organism are o alcătuire ternară, conformă triadei

substanţă/energie/informaţie. “Biocâmpul trebuie să posede o bază materială de

susţinere formată din substanţă şi energie şi o bază de ordonare de natură

informaţională. Important este faptul că de îndată ce s-a constituit un biocâmp, în

virtutea însuşirilor sale integratoare, el 'învesteşte' substanţele ce intră în

componenţa lui cu energia potenţială derivată din procesele metabolice şi 'impune'

substanţelor încadrarea într-o anumită ordine. Ordinea interioară, structurală şi

dinamică, a organismelor este strâns corelată cu existenţa biocâmpului, după cum

existenţa biocâmpului poate fi greu concepută în afara unui suport format din

substanţe şi imposibil de admis în afara scurgerii unui curent de energie oricât de

slab ar fi el”;

– biocâmpurile nu sunt nici anterioare, nici posterioare structurării

organismelor, ci “ele se formează simultan cu construcţia organismelor. Totuşi, din

punct de vedere energetic şi informaţional (...) ele pot subzista câteva vreme după

dispariţia arhitecturii substanţiale de susţinere. Câtă vreme poate dura o astfel de

existenţă non-substanţială a biocâmpurilor nu putem şti sau nu ştim deocamdată. (...)

Dar o existenţă infinită a biocâmpurilor în afara structurilor şi funcţiilor specifice

viului nu este posibilă”;

– biocâmpul (atât la nivel celular cât şi organismic) reprezintă “o realitate

obiectivă rezultată din integrarea câmpurilor elementelor alcătuitoare între care

considerăm că cea mai mare pondere o au câmpurile electromagnetice ale

moleculelor de proteine şi de acizi nucleici. Biocâmpul cuprinde întregul spaţiu

ocupat vremelnic de un sistem viu. El nu este static, ci dinamic fiind supus legilor

creşterii, legilor variaţiilor în timp, oscilaţiilor şi pulsaţiilor”;

– geneza biocâmpului poate fi abordată sub două aspecte: a) a originii

primordiale a biocâmpurilor legată de originea vieţii şi b) geneza prin ontogenie a

fiecărui câmp individual. “Există o permanenţă a biocâmpurilor de la obârşia vieţii

care s-a continuat şi continuă de-a lungul generaţiilor prin spiţele filogenetice.

Transmiterea biocâmpurilor de-a lungul erelor geologice nu a fost întreruptă decât

pentru filumurile dispărute şi ea s-a realizat prin 'condensarea' biocâmpului de

repetate ori pentru fiecare generaţie în informaţia genetică”;

19

– biocâmpul constituie rezultatul unui proiect de construcţie, proiect inclus şi

desfăşurat din informaţia ereditară;

– arhitectura organismelor nu este omogenă ci eterogenă, existând o

suprapunere ierarhică de structuri şi funcţii; o astfel de alcătuire conduce la ideea

existenţei “unui biocâmp cu mai multe centre de forţă (biocâmpul distorsionat).

Acupunctura practicată în Extremul Orient încă din antichitate poate că este, în cazul

organismului uman, cea mai elocventă dovadă a existenţei unor astfel de centre”.

11. Mai recent, cercetătoarea americană Beverly Rubik de la Institute for

Frontier Science din Oakland susţine şi ea ipoteza existenţei biocâmpului, unele din

ideile sale în această privinţă fiind destul de asemănătoare cu cele ale lui H. S. Burr şi

P. Jitariu. Redăm în continuare unele extrase, care ni s-au părut mai semnificative, din

lucrările ei:

– “Câmpul biologic este considerat ca un câmp holistic sau organizator

global al vieţii”;

– “Similar modului în care o placă holografică distribuie informaţia în

hologramă, câmpul biologic transmite informaţia prin organism şi este esenţial în

integrarea holistică a acestuia. Câmpul, biologic uman este un câmp organizator în

interiorul corpului şi emană din corp, reglând biochimia şi fiziologia corpului. (…)

Totuşi, trebuie spus că nu există un consens printre oamenii de ştiinţă în privinţa

naturii câmpului biologic (adică dacă este electromagnetic sau nu, sau dacă el constă

din componente electromagnetice împreună cu alte câmpuri necunoscute”;

– “Conceperea biocâmpului ca un câmp endogen, complex şi organizator al

organismului se bazează pe principiile ştiinţifice ale bioelectromagnetismului.

Biocâmpul este un câmp dinamic complex rezultând din suprapunerea componentelor

de câmp ale organismului: oscilaţiile proceselor vitale homeodinamice şi ale

câmpurilor electromagnetice generate de fiecare constituent încărcat electric al

organismului (ion, moleculă, celulă, ţesut etc.). Biocâmpul rezultat poate fi imaginat

ca o undă staţionară dinamică complexă atât în interiorul cât şi în jurul

organismului. Se presupune că acest câmp reglează procesele vitale homeodinamice.

El orchestrează activitatea componentelor organismului, în chip foarte asemănător

cu felul în care un dirijor îi conduce pe muzicienii ce interpretează o simfonie. Totuşi,

în acest caz, dirijorul şi simfonia sunt unul şi acelaşi lucru, căci viaţa este un sistem

auto-organizator. Constituenţii corpului şi interacţiunile lor dau naştere biocâmpului,

iar biocâmpul la rândul lui dirijează funcţiile componenţilor corpului”;

20

– “Ca ‘flacără a vieţii’, biocâmpul este foarte complex şi dinamic. Spre

deosebire de biomolecule, biocâmpul nu poate fi izolat sau studiat cu uşurinţă. Totuşi

putem fi încurajaţi de faptul că fizica modernă tratează multe aspecte neobservabile

ale naturii numai în mod indirect, prin efectele lor. Câmpurile sunt exemple de acest

fel. Un alt exemplu este curbura spaţio-temporală. Acestea fiind spuse, unele aspecte

ale biocâmpului pot fi direct măsurate, în vreme ce altele pot fi stabilite doar

indirect”;

Ca şi alţi autori, Beverly Rubik are convingerea că ipoteza biocâmpului poate

contribui la elucidarea anumitor mecanisme specifice terapiilor din medicina

complementară şi alternativă (Complementary and Alternative Medicine, prescurtat

CAM):

– “Conceptul de biocâmp oferă o ipoteză unificatoare pentru explicarea

interacţiunii substanţelor sau câmpurilor cu un organism – de exemplu, cele utlizate

în anumite intervenţii din CAM. Toate substanţele radiază un compus unic de

frecvenţe electromagnetice rezonante. Dacă o substanţă (cum ar fi un supliment

alimentar, un remediu homeopatic sau un medicament) ori un câmp electromagnetic

aplicat din exterior (precum cel produs de un dispozitiv terapeutic electromagnetic)

este adus în apropierea sau în interiorul corpului unui organism, frecvenţele radiate

ar putea, în teorie, să interacţioneze cu biocâmpul organismului”;

– Ipoteza biocâmpului “deţine putere explicatorie pentru CAM, prezicând

faptul că multe modalităţi ale CAM acţionează în mod dinamic asupra bioreglării.

Mai mult, ea furnizează rudimentele unei fundamentări ştiinţifice a medicinii

energetice. Primul stadiu în modus operandi al acestor modalităţi terapeutice este

prezis a fi o interacţiune cu biocâmpul unei persoane. Rezultatul este un efect asupra

homeodinamicii persoanei respective, prin care se dobândeşte un nou echilibru

dinamic în auto-reglare”;

– “Dovezi provenite din studiul modalităţilor medicinii energetice sugerează

că biocâmpul uman poate fi de asemenea relaţionat cu sistemul punctelor şi

meridianelor de acupunctură. Un exemplu este următorul: când o substanţă

homeopatică, care e un remediu adecvat pentru un pacient, este adusă în apropierea

corpului pacientului, conductivitatea punctelor de acupunctură se modifică imediat şi

dramatic. Un alt exemplu îl constituie răspunsul autonom vascular. Atunci când un

alergen este plasat lângă urechea pacientului, bogată în puncte de acupunctură,

substanţa respectivă emite frecvenţe rezonante care informează biocâmpul subiectului

21

despre acest stressor, ceea ce duce la o modificare a tensiunii în artera periferică a

muşchiului neted, modificare ce poate fi măsurată prin monitorizarea pulsului

arterial brahial”.

Pentru a se putea obţine cât mai multe cunoştinţe despre biocâmpul uman şi

despre presupusul lui rol major în probleme de sănătate şi de tratamente medicale,

Beverly Rubik sugerează că: “avem nevoie de un ‘proiect al energiei umane’,

asemănător cu Proiectul Genomului Uman, având fonduri substanţiale şi deplinul

angajament al comunităţii cercetătorilor”.

12. Un original model fizic al biocâmpului, bazat pe anumite soluţii particulare

ale ecuaţiilor lui Maxwell din teoria câmpului electromagnetic şi pe interpretarea lor

informaţională, a prezentat slovenul Andrej Detela, de la Institutul "J. Stefan" din

Ljubljana. În concepţia acestui autor, “biocâmpul este o structură materială subtilă

care permează celulele biologice ale fiinţelor vii. El e complet diferit de lumea

atomilor şi moleculelor dar este, totuşi, o parte a aceleiaşi lumi materiale şi poate fi

explicat în termeni fizici”. Detela rezumă astfel teoria sa despre biocâmp:

“Se presupune că biocâmpul este o reţea tridimensională împletită din câmpuri

vibratorii electrice şi magnetice. Liniile acestor câmpuri sunt precum iţele subţiri

dintr-un material textile tridimensional. Aceste câmpuri electromagnetice prezintă o

organizare internă foarte complexă.

Noi am găsit un tip particular de soluţii chirale la ecuaţiile lui Maxwell, care nu

disipă energie şi conduce la structuri de câmp stabile. Aceasta este aşa-numita bază

informaţională a biocâmpului. Cele mai simple structuri de acest fel sunt nodurile

toroidale.

Atunci când o sarcină electrică cu masă foarte mică intră în biocâmpul

informaţional, se produc fenomene neliniare. When electric charge with very light

mass enters the informational biofield, non-linear phenomena take place. Aceste

fenomene neliniare se bazează pe bifurcaţii în curenţii electrici interni şi pe efecte de

rezonanţă între curenţi şi câmpuri. Noi am descoperit o evoluţie a structurii

câmpului. Această evoluţie este un proces sintropic (adică un proces anti-entropic – n.

n.), orientat în timp. Există câteva condiţii evidente pentru comportamentul sintropic

şi una dintre ele este coerenţa cuantică în stările sarcinii electrice.

Biocâmpul cuprinde întotdeauna atât baza informaţională cât şi componenta

evolutivă. Ambele sunt necesare. Prima se supune ecuaţiilor liniare ale lui Maxwell şi

prezervă forma structurală a biocâmpului. Liniaritatea conduce la superpoziţia

22

multor stări non-locale diferite, deci la o mare capacitate de stocare a informaţiei. A

doua este responsabilă pentru evoluţia biocâmpului de la simple noduri toroidale la

forme foarte complexe (cu multe noduri) care prezintă toate trăsăturile vieţii.

Structura biocâmpului este în strânsă corespondenţă cu structura moleculară a

organismelor vii. Nodurile discrete din reţeaua biocâmpului sunt în interacţiune cu

atomi şi molecule din celulele vii, şi de aceea biocâmpul poate regla multe procese

din celulele vii. Cei mai probabili candidaţi pentru această interacţiune structurile

moleculare chirale ale proteinelor şi nucleotidelor, de exemplu microtubulii şi

helixurile ADN”.

13. Biofizicianul rus Alexander P. Dubrov presupune că biocâmpul are o natură

fizică specială, fiind un “un câmp energetic sistemic” existent în orice organism viu şi

care are maximul de complexitate la fiinţele umane. Dubrov l-a denumit “câmp

biogravitaţional”, întrucât, afirmă el, acest câmp combină calităţile câmpului

gravitaţional cu unele însuşiri ale structurilor biologice. În anul 1960, pentru prima

dată, fizicianul rus V. A. Bunin definise biogravitaţia ca fiind însuşirea organismelor

vii de a produce şi de a recepţiona unde gravitaţionale. Proprietăţile câmpurilor

biogravitaţionale ar fi, după Dubrov, următoarele: “(a) Ele trebuie să acţioneze pe

distanţă scurtă sau lungă; (b) ele pot fi direcţionate şi focalizate; (c) ele pot fi pozitive

sau negative (şi cauzează, respectiv, atracţie sau repulsie); (d) ele pot transporta

informaţie; (e) ele sunt capabile să convertească energia câmpului în materie

ponderală; (f) astfel de câmpuri de forţe pot persista în absenţa sursei care le-a dat

naştere iniţial; (g) ele pot suferi tranziţii în orice altă formă de câmp şi energie; (h)

ele sunt strâns legate cu transformările grupurilor de simetrie şi cu distorsiunea

spaţiului la nivelul submolecular al structurilor biologice”.

Corelate cu câmpurile biogravitaţionale, sunt aşa-zisele “câmpuri

conformaţionale” care – susţine A. Dubrov – se formează atunci când se produc

modificări în configuraţiile macromoleculelor biologice, în special ale proteinelor. Pe

baza existenţei câmpurilor conformaţionale, Dubrov a încercat să explice unele

fenomene şi efecte ţinând de bioritmologie şi biogeofizică.

14. Inginerul, chimistul şi sociologul Savely L. Savva, fondatorul şi directorul

executiv al Monterey Institute for the Study of Alternative Healing Arts din Statele

Unite, dă următoarea definiţie ipotetică a biocâmpului, definiţie care, spune el,

provine din considerarea organismului viu (în speţă, cel uman) ca un sistem cibernetic

auto-controlat şi deschis din punct de vedere termodinamic: “Biocâmpul este sistemul

23

de control general care evoluează în dezvoltarea ontogenetică pe baza întregului

material genetic disponibil în fiecare stadiu de dezvoltare şi se diferenţiază în

biocâmpuri subordonate ale organelor, ţesuturilor şi celulelor. La nivelul

organismelor el conţine patru programe fundamentale pentru viaţă: dezvoltare,

menţinere, reproducere şi moarte, cu aspectele lor fiziologice şi comportamentale.

Mintea este o parte esenţială a biocâmpului servind aspectele comportamentale ale

tuturor programelor fundamentale şi asigurând consewrvarea speciei, a populaţiei şi

a organismului”.

În biocâmp sau, mai exact, în “Sistemul de Control prin Biocâmp” (Biofield

Control System, prescurtat BCS), cum îl numeşte Savva, “informaţia genetică este re-

codată”; de asemenea, pentru a-şi îndeplini rolul reglator, BCS este un complex

sistem cibernetic, cu numeroase bucle de conexiune inversă.

La întrebarea “care este natura fizică a biocâmpului?” S. Savva răspunde prin a

postula existenţa “unei sau a mai multor interacţiuni fizice fundamentale încă

necunoscută (necunoscute), în plus faţă de forţele tare, electromagnetică şi

gravitaţională recunoscute curent în fizică, care este (sunt) capabilă (capabile) de

comunicare cu toate interacţiunile fizice fundamentale cunoscute şi cu subsistemele

de control ale organismului. Această interacţiune (sau aceste interacţiuni) pare (par)

să aibă simultan proprietăţi energetice şi informaţionale”. El desemnează acest tip

încă necunoscut de interacţiune prin sintagma “interacţiune X” şi consideră că

respectiva interacţiune se manifestă îndeosebi în fenomenele parapsihologice,

respectiv în percepţia extrasenzorială şi psihokinezie. După ce trece în revistă unele

din lucrările referitoare la aceste manifestări, S. Savva ajunge la urmǎtoarele concluzii

privind interacţiunea X:

1. Nu poate fi blocată semnificativ prin vreo ecranare fizică.

2. Produce efecte independent de distanţă, spre deosebire de câmpurile fizice

cunoscute precum câmpurile gravitaţionale centrate sau câmpurile electromagnetice.

Câmpul bioinformaţional poate fi anizotropic, asemănător cu o reţea, ceea ce explică

absenţa atenuării în proporţie inversă cu pătratul distanţei.

3. Acţionează de-a lungul legăturilor emoţionale (sai intenţionale) care trebuie

stabilite între operator şi subiect (sau obiect).

Posibilitatea ca alcătuirea complexă a biocâmpului să conţină tipuri încă

necunoscute de câmpuri fizice nu este exclusă nici de biofizicianul rus Viktor M.

Inyushin: “Un organism viu poate fi descris ca un ‘câmp biologic’ sau ‘biocâmp’, un

24

‘câmp’ fiind o regiune constând din linii de forţă care se influenţează între ele.

Bocâmpul are o clară formaţie spaţială şi este separat şi modelat de mai multe

câmpuri fizice, electrostatice, electromagnetice, acustice, hidrodinamice şi, foarte

posibil, de altele insuficient cercetate”.

15. Unii autori leagă conceptul de “biocâmp uman” – care se doreşte a fi unul

ştiinţific – cu cele tradiţionale (ezoterice sau “metafizice”) de “aură” şi de “corpuri

subtile”. Pentru Silvia Hartmann, de pildă, cuvântul “aură” este “un termen metafizic

care desemnează câmpul energetic uman sau biocâmpul ce înconjoară şi se

interpenetrează cu corpul fizic, cel mai dens aspect al lui. El constă din straturi

distinctive care corespund aspectelor fizic, emoţional, mental, spiritual şi subtil ale

fiinţei umane multidimensionale”.

La rândul lui, Don Paris descrie biocâmpul uman ca fiind “un sistem complex

multi-structurat, cu corpul fizic reprezentând cel mai de jos aspect dintre nivelurile de

control. Corpul fizic este reflexia densă a biocâmpului. Biocâmpul serveşte ca un

dispozitiv de comunicaţii, un sistem de recepţie şi transmisie pentru convertirea

semnalelor informaţionale codate de energie în pattern-uri de gândire, emoţie şi

comportament precum şi pentru a da naştere formelor vieţii şi puterilor vindecătoare

ale corpului fizic. Biocâmpul dirijează de asemenea ionizarea sau procesarea

nutrienţilor în energie fizică, unde polaritătile opuse se atrag, şi este un transductor

al energiilor cosmice subtile şi nucleare de frecvenţe înalte, unde polarităţile opuse se

resping şi asemănătorul atrage asemănătorul”. Această viziune asupra biocâmpului

uman “include existenţa altor corpuri sau dimensiuni pe lângă cel fizic. Biocâmpul

apare ca incluzând: 1) un corp spiritual manifestându-se sub forma conştienţei,

conştiinţei, intenţiei sau voinţei; 2) un corp mental compus din atitudini, credinţe,

idei, gânduri abstracte şi concrete şi înregistrarea tuturor experienţelor noastre; 3)

un corp emoţional compus din simţăminte, senzaţii şi dorinţi; 4) un corp eteric sau un

pattern energetic al fizicului, care conţine modelul structurii şi funcţiei corpului fizic

şi circuitele informaţionale precum meridianele, ca şi centrii energetici precum

chakras; 5) un corp fizic compus din substanţe chimice şi ţesuturi; 6) un sistem multi-

dimensional de comunicare şi transmisie energetică între diferitele corpuri, format

din centrii de energie numiţi chakras, corespunzând glandelor endocrine şi plexurilor

neurale. (...) Toate aceste corpuri pot fi vâzute ca vibraţii sau aure existând la diferite

energii. (...) Biocâmpul este o forţă vibraţională care înconjoară şi interpenetrează

orice parte materială (a organismului – n. n.). El organizează energia liberă la

25

frecvenţe specifice şi conferă formă şi dimensiune aspectului fizic. (...) Fluxul de

energie se produce de la nivelul cel mai subtil spre cel mai dens, astfel încât

tulburările şi degenerările de la nivel material rezultă iniţial din dezechilibrări in

energiile subtile sau biocâmpuri. Invers, biocâmpurile echilibrate furnizează energie

pentru menţinerea stării de sănătate la nivel material”.

16. În concepţia cuplului de autori români Doina-Elena Manolea şi Aliodor

Manolea, omul se integrează sistemic şi sinergic în univers. În volumul intitulat „Aura

energeticǎ” (publicat în 2002), ei susţin cǎ “noţiunea de exterior al corpului fiinţei

umane nu mai constituie o limită externă a acestuia, care îl protejează şi separă de

mediul înconjurător, ci semnifică o limită relativă care permite comunicarea şi îl

‘uneşte’ cu celelalte corpuri din jur”. Factorul integrator îl reprezintă câmpul neutral

– concept propus de aceşti autori –, rezultat al conexiunilor şi interferenţelor

universale şi având o dublă funcţie: pe de o parte, relaţionează energo-informaţional

fiinţa vie ( în speţă, omul) cu cosmosul, iar pe de altă parte asigură coerenţa

funcţională şi strucrurală a organismului. Câmpul neutral “este suportul existenţial

fundamental de manifestare a continuumului, atât al realităţii energetice şi

informaţionale, unde se manifestă prezentul continuu, cât şi al realităţii spaţio-

temporale de manifestare a acestei lumi închistate în spaţiu şi timp. Organizarea

corpului fiinţei vii, schema acestuia este dată de câmpul dinamic denumit de noi

neutral: determină aranjarea componentelor organismului. Acesta îşi menţine schema

şi structura fiinţei umane pe durata vieţii. Câmpul neutral reprezintă mecanismul prin

care se menţine integritatea, organizarea şi continuitatea vieţii”.

Caracteristicile definitorii ale câmpului neutral ar fi următoarele:

“ Menţine unitatea funcţională şi structurală a sistemului, legătura acestuia cu

sistemele energetice vibratorii din toate versurile.

Permite reacţii lente între partea energetică predominantă şi partea energetică

minoră din care rezultă şi care produce energie.

Este un ponderator al reacţiei, un mediu de reacţie.

Îndeplineşte funcţia de stabilizator dinamic al sistemului.

Reprezintă partea din sistem care nu permite amestecul părţilor componente.

Este partea care menţine integritatea componentelor chiar şi în timpul celor mai

energice acţiuni.

Câmpul neutral este suportul vieţii, reprezintă partea vitală a vieţii.

Este scheletul principal care permite deplasarea şi transformarea energiei”.

26

17. Aşa cum s-a menţionat mai sus, noţiunea de “biocâmp” este deseori evocată

în contexte care fac referire la diferite metode de terapie alternativă şi complementară.

Bunăoară, se afirmă că biocâmpul este un câmp de energie care înterpătrunde

corpurile vii şi se extinde cu mai mulţi centimetrii dincolo de corp. Acest concept este

folosit în terapii ca healing touch, qigong medical şi reiki. În aceste terapii, biocâmpul

emis de mâinile practicantului se uneşte cu biocâmpul percipientului cu scopul de a

trata o afecţiune sau pentru a susţine starea de sănătate. Nu există un consens asupra a

ceea ce este biocâmpul. Unii spun că este o energie spirituală, alţii spun că este un

câmp electromagnetic.

În 1994, National Institutes of Health (NIH) din Statele Unite a adoptat termenul

de “terapii prin biocâmp” (“biofield therapeutics”) pentru a desemna o clasă de terapii

neconvenţionale ce include practici precum: healing science, healing touch, huna,

mari-el, natural healing, reiki, polarity therapy, qigong, shen therapy, therapeutic

touch, definind biocâmpul astfel:

“Biocâmp: 1) un mediu fluidic neponderal, cu proprietatea distinctivă de a avea

efecte biologice. (...) 2) Mecanismul operaţional în modalităţile de «hands-on

healing»”.

Mai recent, într-o publicaţie a National Center for Complementary and

Alternative Medicine (înfiinţat în anul 1998) din cadrul NIH, se recunoaşte cu

prudenţă că:

“Până în prezent, biocâmpul nu a putut fi măsurat prin metode reproductibile.

Terapiile implicând biocâmpuri sunt bazate pe conceptul că fiinţele umane sunt

infuzate de o formă subtilă de energie. Această energie vitală sau forţă a vieţii este

cunoscută sub diferite nume în diferite culturi, cum ar fi qi în medicina tradiţională

chineză, ki în sistemul japonez Kampo, doshas în medicina ayurvedică, şi în alte părţi

ca prana, energie eterică, fohat, orgon, forţă odică, mana şi rezonanţă homeopatică.

Se crede că energia vitală circulă prin corpul material uman, dar nu a fost măsurată

neechivoc cu mijloacele instrumentale convenţionale. Totuşi, terapeuţii pretind că ei

pot lucra cu această energie subtilă, că o pot vedea cu proprii lor ochi, şi că o pot

utiliza pentru a produce modificări în corpul fizic şi pentru a influenţa sănătatea”.

De menţionat că termenul “biocâmp” (biofield) a fost acceptat de Biblioteca

Naţională de Medicină a Statelor Unite (US National Library of Medicine) ca “subiect

medical principal de căutare” (medical subject heading search – MESH).

27