Teoria generala a dreptului.doc

7/29/2019 Teoria generala a dreptului.doc

http://slidepdf.com/reader/full/teoria-generala-a-dreptuluidoc 1/159

Ion Corbeanu

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

1



CAPITOLUL I

Obiectul şi metoda Teoriei Generale a Dreptului

1. Preliminarii Teoria generală a dreptului reprezintă materia didactică ce se studiază la

toate facultăţile de ştiinţe juridice şi administrative fiindcă de cunoaştereafundamentelor dreptului depinde înţelegerea tuturor celorlalte materii despecialitate ale dreptului. Însăşi denumirea de teorie generală a dreptului spunefoarte mult. Din aceste considerente încercăm să clarificăm unele chestiuni de

bază ce ţin de drept, de ordine juridică în general. O întrebare se pune: – se poate

vorbi exclusiv despre drept sau trebuie să ne referim, chiar pasager, şi asupracelui care dă naştere dreptului şi anume Statul ? pentru că ambele sunt fenomenesociale ce trebuie raportate la Societate.

Dezvoltarea societăţii omeneşti impune o analiză permanentă şi pertinentăa fenomenelor sociale, a evoluţiei acestora în individualitatea specifică şi îninteracţiunea lor obiectivă.

Studiul dreptului trebuie făcut din mai multe puncte de vedere pentru căîn zilele noastre, el a devenit un fapt cotidian major, o necesitate obiectivă şi oatracţie din ce în ce mai mare din partea cetăţenilor care, dornici de a-şi cunoaştedrepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să cunoască conţinutul actelor normative. Se constituie tot mai pregnant o conştiinţă juridică legată de regulile şicomandamentele statului de drept.

Dreptul este un ansamblu de norme de conduită obligatorii ceîncorporează o serie de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce, instituite de stat sau acceptate de stat, a căror respectare se realizează lanevoie prin intermediul forţei de coerciţie a statului1. Regula de bază în aplicareadreptului, în respectarea şi conformarea cu normativitatea instituită o reprezintăconştiinţa juridică a societăţii şi a fiecărui cetăţean. Dar dreptul este un fenomensocial, el se manifestă în cadrul unei societăţi date, prin drept se ordonează

relaţiile interumane. Societatea este la rândul ei organizată statal. Statul şi dreptulsunt fenomene sociale globale, care se manifestă în întreaga societate. Cele douăfenomene, statul şi dreptul se află într-o legătură organică: apariţia Statului acreat premisele apariţiei dreptului, pentru ca prin intermediul dreptului statul să

progreseze, să se consolideze în cadrul Societăţii. De aceea ni se pare importantca în cadrul Teoriei Generale a Dreptului un capitol să se ocupe de Stat, deevoluţia acestuia şi de legăturile permanente ale celor două fenomene.

1 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed.All, Bucureşti, 1993, pag.5.

2



Evoluţia societăţii omeneşti a confirmat dictonul “ubi societas ibi jus”(unde este societate acolo este şi drept)2, iar evoluţia societăţii este organic legatăde dezvoltarea sa economică, socială, spirituală, ceea ce este posibil şi datorităexistenţei unei ordini sociale, realizate prin intermediul normelor juridice.

2. SocietateaSocietatea este un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia

permanentă pe care o au oamenii, unii faţă de alţii2. Omul nu poate trăi izolat, înafara societăţii. Aristotel spunea că pentru a putea trăi în afara societăţii, omultrebuie să fie “ori animal, ori Dumnezeu”, altfel spus ori ceva mai puţin decât unom, ori mult mai mult. De aici se desprinde concluzia că omul, fiecare dintre noi,este legat de ceilalţi oameni, că el are nevoie de a se asocia, şi această asociere se

produce în mod natural, că fiecare om aparţine unei colectivităţi umane, uneisocietăţi.

Omul aparţine Societăţii, nu se poate izola pentru că el depinde de aceastăcolectivitate, care îl încorporează şi nu poate supravieţui, fără oameni3. Încă dinantichitate, filosofii au fost preocupaţi de analiza fenomenului social, a societăţiiîn ansamblul ei, punându-şi întrebarea dacă trebuie să existe societatea, cumtrebuie să fie constituită şi guvernată. O privire în istoria omenirii evidenţiazăfaptul că întotdeauna au existat grupuri de indivizi şi nu indivizi izolaţi, cărăzboaiele s-au purtat între astfel de grupuri şi nu între indivizi separat.

Temeiul real al societăţii este în primul rând unul biologic, fiind constituitdin însuşi faptul naşterii. Dar societatea nu este un fapt propriu şi exclusiv al

omului. Fenomene de sociabilitate există şi în afara lumii umane, în lumeaanimală, în lumea organică în genere, dându-se drept exemplu cazul “familiilor”de albine, de furnici ori de peşti. Societăţii umane îi corespunde caracterul

progresivităţii, al raţiunii, al perfecţiunii neîntrerupte, al solidarităţii.Legat de societatea umană există interesul de a şti ce creează unitatea

acesteia:• caracterul mecanic sau cel organic;• modul de constituire a organismului social, influenţele acestuia din urmă

asupra statului şi dreptului sau alte elemente.

Oamenii se nasc în cadrul societăţii, egali în drepturi şi obligaţii, dar nu şiîn posibilităţi fizice şi intelectuale. Fiecare individ are propriile însuşiri, trăsăturispecifice, ceea ce dă şi un anumit dinamism relaţiilor sociale şi evoluţieisocietăţii, dezvoltându-se spiritul de competiţie.

2

Idem.2Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, Bucureşti, pag.267.3 Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed.ASE, Bucureşti, 2000, pag.2.

3



3. Ştiinţa dreptului. Teoria GeneralăA) Ştiinţa reprezintă, în general, ansamblul cunoştinţelor despre natură,

societate şi gândire dobândite de-a lungul timpului prin utilizarea unor metode

specifice de investigare, exprimate în analize, observaţii, comparaţii, concepte, principii, definiţii, după caz, şi în raport de domeniul de cercetare. Este ştiutfaptul că fiecare domeniu al realităţii înconjurătoare are trăsături specifice,definitorii. Metoda, în general, înseamnă procedura sau calea pe care gândireaumană o urmează pentru a ajunge la adevăr 1. Se disting două specii sau tipuri

principale de metode: metoda inducţiei potrivit căreia se porneşte de la fapte particulare pentru a se ajunge la principii generale şi metoda deducţiei , când plecăm de la principii generale pentru a ajunge la fapte particulare. În raport demetoda utilizată pentru analiza unor fapte, împrejurări ori situaţii, ştiinţele seîmpart în: ştiinţe deductive şi ştiinţe inductive2. Omul posedă două specii deadevăruri: cel empiric care se bazează pe observaţia externă (a posteriori) şi celraţional care se naşte din intelectul nostru (a priori). “Primul arată că unelelucruri se întâmplă într-un mod oarecare, dar nu înseamnă prin aceasta că n-ar

putea să fie şi altfel…”3.Observaţiile empirice, experienţele implică anumite principii raţionale.

De exemplu, ştiinţele despre natură urmăresc descoperirea cauzelor fenomenelor prin intermediul observaţiei şi experienţei constând într-o simplificare artificială,subiectivă a fenomenului. Este fără îndoială o metodă inductivă, dar nu trebuie

pierdut din vedere că toate fenomenele au o cauză, că ele nu apar pur şi simplu, ci

sunt cauzale. Pentru a descoperi cauza unui fenomen trebuie folosită, fără prejudecăţi metoda inductivă, observaţia faptelor, experienţa. Înainte însă de aface referi la domeniul dreptului, la ştiinţa dreptului se impune o abordaresuccintă, o clasificare a ştiinţelor şi în funcţie de aceasta să facem precizările derigoare în materia analizată.

Ştiinţele, “aceste necunoscute împlinite” se clasifică nu numai dupămetoda utilizată pentru atingerea scopului lor, ci şi după domeniul pe care îlabordează. De aici rezultă următoarea clasificare:a) ştiinţele despre natură (naturale) care studiază natura înconjurătoare, natura

vie, organică reprezentate de biologie, anatomie etc.; b) ştiinţele despre gândire – care utilizează cu precădere metoda deductivă,

raţională precum matematica, fizica etc. ;c) ştiinţele despre societate denumite şi ştiinţe sociale sau umaniste ce cuprind o

multitudine de ramuri: ştiinţele juridice, politice, economice, filologice,istorice etc.

B) Teoria generală a dreptului

1

Giorgio del Vecchio, op.cit., pag.39.2 Idem, pag.40.3 Ibidem.

4



Dreptul, ca şi statul, reprezintă fenomene sociale, iar ştiinţa dreptuluiaparţine domeniului ştiinţelor sociale, umaniste.

Legile dezvoltării societăţii se manifestă în însăşi activitatea oamenilor.Omul, având raţiune, percepţie, simţuri, înţelege această dezvoltare a societăţii şi

încearcă să o influenţeze pozitiv şi în propriul lor beneficiu.Studiul dreptului şi al statului a preocupat gândirea umană din totdeaunaurmărindu-se găsirea celor mai eficiente metode de organizare a statului, astructurilor şi funcţiilor acestuia, de implicare directă în viaţa societăţii, dar înlimitele respectării drepturilor şi libertăţilor naturale ale oamenilor. Studiuldreptului nu poate fi rupt de cel al statului fiindcă un stat puternic are la bazănorme de drept bune, ce corespund realităţilor şi cerinţelor societăţii, nevoii derealizare continuă a progresului social, visul dintotdeauna al oamenilor.

Dreptul şi respectiv statul sunt puternic influenţate de specificul naţional,de obiceiurile, năzuinţele colectivităţii naţionale, chiar dacă există o multitudinede factori universal valabili în privinţa aceasta care exced cadrului naţionalspecific.

4. Sistemul ştiinţelor juridiceFenomenul juridic a cunoscut o extensie din ce în ce mai pronunţată, în

special în ultimele două secole când tot mai multe relaţii sociale îşi găsescreglementare prin norme juridice. Dreptul, normele juridice au rolul de a ordonaşi orienta comportamentul oamenilor. Studiul asupra dreptului a condus lanaşterea a diferite “şcoli” sau “curente” de idei, fiecare din acestea corespunzând

unei realităţi istorice, aducându-şi contribuţia la clarificarea diferitelor aspecte alefenomenului juridic.

În antichitate, Platon şi Aristotel au creat şcoala stoică, iar în epocamedievală, principalii reprezentanţi ai gândirii filosofiei dreptului au fost Tomad’Aquino, Hugo Gratius, Jean Bodin, Jean Looqe, Montesquieu, J.J.Rousseau,Imannuel Kant, Hegel care s-au întrecut în elaborarea multor idei de mare valoareştiinţifică privitor la natura şi rolul dreptului.

În acelaşi timp cu preocupările filosofilor în domeniul dreptului a începutcercetarea dreptului de către specialişti în domeniu, juriştii care prin “consultaţiile

şi răspunsurile lor” au contribuit la dezvoltarea şi aplicarea normelor juridice.Se remarcă cu precădere Cicero, jurisconsulţii romani Gaius, Ulpian,

Papinian, Modestiu şi discipolii lor, ce au contribuit la renaşterea dreptuluiroman, la crearea a numeroase şcoli juridice în Italia, care ulterior au depăşitspaţiul italian. Au luat fiinţă astfel de şcoli şi în Franţa (Şcoala reprezentată deJaques Cujas), în Anglia (Şcoala de la Oxford creată de Vacarius) ori înGermania reprezentată de Eicke von Repkaw etc.1

Cu toată această extensie în spaţiul european a şcolilor juridice din perioada amintită, în adevăratul înţeles al noţiunii (de ştiinţe juridice) se poate

vorbi abia din secolul XIX. Acum ştiinţele juridice dobândesc un statut distinct în1 I.Ceterchi, I.Craioveanu, op.cit., pag.7 cu detalii.

5



ansamblul sistemului ştiinţelor sociale, se naşte practic un sistem al ştiinţelor juridice, sunt recunoscute sau apar noi ramuri de drept şi disciplinele aferente1.Spre exemplu, abia în secolul XIX se poate vorbi despre ştiinţa şi ramuradreptului constituţional (drept de stat cum era denumită de către unii autori) de

drept administrativ etc.Ştiinţele juridice se încadrează perfect în categoria amplă a ştiinţelor sociale sau umaniste, ele studiază o parte a societăţii umane, din punct de vedere

juridic.Obiectul ştiinţelor juridice îl reprezintă dreptul şi fenomenul juridic în

deplinătatea formelor şi domeniilor sale de referinţă începând cu normele juridice, relaţiile juridice, drepturile subiective, ordinea de drept, conştiinţa juridică, evoluţia instituţiilor.

Ca orice ştiinţă umanistă, ştiinţa dreptului nu se poate limita în modabsolut la o latură a societăţii în înţelesul strict al cuvântului pentru că domeniulvieţii sociale este complex şi nu poate fi separat, rupt de întregul său. Un aspectde bază face să poziţioneze ştiinţa dreptului în planul normativităţii socialeaşezând-o dintr-o anumită perspectivă istorică alături de etică, ştiut fiind faptul căşi etica operează cu reguli de conduită, încercând să instituie în relaţii interumanenorme cât mai clare şi liber acceptate.

Fenomenul juridic pe care îl studiază ştiinţa dreptului este constituit dinelemente raţionale, instituţionale şi ideologice. Ştiinţa juridică, în general, are învedere studiul “juridicului” în întreaga sa complexitate, ca fenomen social;originea şi evoluţia lui, structura, legile evoluţiei, raportările la arii geografice de

influenţă etc. Ştiinţa juridică ca orice altă ştiinţă operează cu concepte, definiţii,cu teze, postulate, principii. Germanul Kelsen numeşte formulările ştiinţei

juridice “propoziţii de drept”2 precizând că ele nu au caracter imperativ, pot fiadevărate sau greşite, având funcţia de cunoaştere a dreptului ceea ce poateînsemna că fenomenul juridic şi concluziile ştiinţei juridice nu trebuie privite şianalizate în mod static ci în mod dinamic şi perpetuu aşa cum sunt însăşi relaţiilesociale care nu se pot opri sau dirija decât în anumite limite, ce ţin de naturaumană. Spre exemplul, potrivit Constituţiei României, art. 1 (3) România este statde drept. Dar, la momentul adoptării şi aprobării Constituţiei prin referendum, se

putea vorbi de aşa ceva în adevăratul sens al cuvântului? Fără îndoială nu. Statulde drept este un fenomen social, dinamic şi anevoios el se creează şi seconsolidează în timp şi nu dintr-o dată, prin simpla legiferare.

Stabilirea obiectului ştiinţelor juridice întâmpină dificultăţi inerente pentru că fenomenul juridic nu poate fi analizat şi interpretat separat ci în legăturăcu alte fenomene sociale. Trebuie delimitaţi factorii de legătură, de configurare adreptului, formularea de judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic din

perspectiva elaborării dreptului şi a aplicării lui, deoarece elaborarea unei norme

1

Ca regulă, corespunzătoare fiecărei ramuri de drept s-a conturat şi o disciplină universitară, având rolul de aanaliza şi dezvolta conţinutul normelor juridice ale ramurii de drept respective.2

6



juridice înseamnă că ea corespunde unei necesităţi sociale, că apără o valoaresocială şi poate fi aplicată ca atare. Nu se justifică adoptarea de norme juridicecare nu pot fi puse în aplicare, ori costurile sociale sunt prea ridicate prinraportare la valorile pe care le apără. În nici un stat nu există şi nu este posibil ca

toate relaţiile şi valorile sociale să-şi găsească ocrotire şi reglementare prin normeexclusiv juridice.Francois Rigaux1 arată că primul obiectiv al ştiinţei dreptului este

restaurarea legăturilor dintre normele juridice aplicate de practicieni şi situaţiile juridice trăite de oameni. Scopul dreptului este diferit de la o ţară la alta şi de la o perioadă istorică la alta. El este puternic influenţat de politica legislativănaţională. Fiecare forţă politică ce ajunge la putere vede diferit anumitecomandamente sociale ale momentului, în faţa cărora omul de ştiinţă devineneputincios şi se opreşte .

Reputatul jurist român Mircea Djuvara arăta că “dreptul este o ştiinţăsocială: dispoziţiile juridice investesc într-un mod exact realitatea socială căreiase aplică; cum nu pot să existe două societăţi identice, nu poate să existe nicinorme juridice care să fie aceleaşi în mod necesar la toate societăţile. Oameniiîntre ei se deosebesc aşa de mult, încât îi recunoaştem pe fiecare înindividualitatea lor numai după trăsăturile feţei. Dar însă o societate, care este uncomplex cu mult mai mare de elemente decât un singur individ, cum va putea fiidentificată cu o altă societate?”2. Acelaşi autor vorbeşte despre “permanenţele

juridice” pe care le identifică ca fiind “ceea ce este mereu preexistent în oricerelaţie juridică” denumite şi “constantele dreptului”, în acest sens fiind citaţi şi

autori străini3. Faptul că dreptul are constantele sale este evident, de vreme cemulte dintre regulile de conduită statornicite la un moment dat devin perpetue, încondiţiile în care realitatea socială suferă transformări. Esenţa, scopul dreptuluirămâne aceeaşi; ordonarea relaţiilor sociale, numai întinderea acestor relaţii şivalori sociale se schimbă. Spre exemplu, ideologia marxist-socialistă vedeadreptul de proprietate ca o componentă majoră a drepturilor statului, încomparaţie cu ideologia actuală care urmăreşte reaşezarea unei cerinţe istorice – obiective a dreptului de proprietate ca o componentă esenţială a drepturilor fundamentale ale omului, statul rămânând proprietar numai în măsura în care este

strict necesar.În cercetarea obiectului ştiinţelor juridice, o figură apare o reprezintă

Hans Kelsen4, care a creat teoria pură a dreptului potrivit căreia ştiinţa dreptuluitrebuie să se limiteze la analiza strictă, exclusivă a dreptului, respectiv a dreptuluiformal, a normelor juridice, evitând în acest mod să cerceteze conţinutulnormelor juridice motivat de faptul că prin cercetarea acestui conţinut al normelor

1 Francois Rigaux, Introduction a la Science du Droit , Edition Vie Ouvriere, Bruxelles, pag.7.2 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului – Enciclopedia juridică, Editura All, colecţia Restitutio, Bucureşti,1995, pag.73

Vezi pentru detalii, M. Djuvara, op.cit ., pag. 7 unde-l citează pe Edmond Picard, profesor la Universitatea dinBruxelles.4

7



juridice te implici în a face aprecieri ideologice. Este fără îndoială că dreptul arecaracter ideologic, ceea ce explică şi “legalitatea” modificărilor legislative înfuncţie de ideologia legislativului. H.Kelsen era un adversar deschis alideologizării normelor juridice de aceea teoria sa se numeşte “dreptul pur”.

Acelaşi autor considera că cercetarea normelor juridice nu trebuie să cuprindă şifactori externi sau conecşi, cum ar fi factorii economici, etici, sociologicifilosofici; ori, este dificil de a fi obiectiv în a ajunge la concluzii corecte ştiinţific

prin excluderea elementelor conexe fenomenului juridic pentru ca în domeniul“socialului” deci al ştiinţelor sociale din care face parte şi dreptul, nu se poaterealiza o separare a uneia sau alteia din zonele de interferenţă a elementelor numeroase ce constituie obiect de studiu pentru o serie de alte ştiinţe sociale.Rezultă că teoria dreptului pur al lui Hans Kelsen (Kelseinismul) încearcă să facăo departajare absolută de domeniile sociale, pe ramuri ştiinţifice, fapt denerealizat, nefiind posibilă excluderea interferenţelor.

În epoca actuală când reglementarea relaţiilor sociale este din ce în ce maicomplexă nu se poate vorbi de o ştiinţă juridică cu un obiect absolut, ci laclarificarea acestei problematici a dreptului participă şi rezultatele ştiinţificeobţinute de studiile sociologice, filosofice, politice. Numai un singur exemplu nise pare edificator: izvorul material al dreptului, realitatea socială nu poate ficunoscută şi materializată în norme juridice fără participarea ştiinţei filosofice,sociologice, politice, economice, statistice.

5. Metodele cercetării ştiinţifice a dreptului Cercetarea ştiinţifică impune utilizarea de către cei care o realizează a

unei metodologii, un ansamblu de proceduri, reguli, uzanţe cu ajutorul cărora să poată fi efectuată studierea cât mai deplină a complexului fenomen care estedreptul. Metodele utilizate în ştiinţe şi cu precădere în ştiinţele sociale s-audezvoltat şi perfecţionat mai ales odată du revoluţia ştiinţifică în domeniulinformaticii, a tehnicii de calcul, ca urmare a apariţiei internetului etc. Ştiinţelesociale au un specific aparte, ele se întrepătrund, se găsesc într-o interdependenţăşi o legătură organică aşa de pronunţată încât metodele folosite pentru studiereauneia sau alteia din ramurile ştiinţelor social implică, obiectiv, utilizarea comună

a unor metode de cercetare. Putem defini sumar metoda, ca element al cercetăriiştiinţifice, ca un ansamblu coerent de operaţiuni, mijloace, reguli folosite

pentru atingerea unui obiectiv în cunoaşterea fenomenului dat . În orice demersştiinţific cercetătorul, în limitele disponibilităţi sale ori al scopului impus trebuiesă apeleze la o serie de procedee tehnice, de logică, de cercetare comparativă, înfuncţie de posibilităţile obiective permisive raportate la fenomenul cercetat.Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, a valorilor euristice, pentru descoperirea unor cunoştinţe noi, revin Teoriei generale adreptului1. Pe lângă aceste metode generale utilizate de Teoria generală a

dreptului intervin în cercetarea fenomenului juridic şi celelalte ramuri ale ştiinţei1 I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.12.

8



dreptului precum: dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul administrativ,dreptul penal etc., care, specific domeniului (ramurii) dreptului ce-i revincontribuie la perfecţionarea metodologiei juridice.

Dintre metodele de cercetare consacrate în domeniul ştiinţelor juridice,

evidenţiem următoarele:a) Metoda logică. Prin utilizarea acestei metode cercetătorul, făcând abstracţiede ceea ce este neesenţial, întâmplător în existenţa dreptului, caută să scoată înevidenţă ceea ce este esenţial şi caracteristic pentru drept. Ştiinţele juridicesunt prin natura lor strâns legate de ştiinţa logică, fapt ce s-a materializat înconstituirea şi impunerea unei discipline didactice noi, logica juridică, ceutilizează o serie de reguli ale logicii, silogismele, concluziile etc.

b) Metoda istorică. Presupune analiza diferitelor categorii şi tipuri de drept şistat în evoluţia lor istorică şi în perspectiva devenirii, având în vedere esenţa,forma, funcţiile dreptului ori ale statului ştiut fiind că acestea poartă amprentatransformărilor istorice ale poporului şi statului de referinţă. Pentru jurişti,dezvăluirea sensului evenimentelor istorice, trecute, a succesiunilor ce seresfrâng şi asupra dreptului are o mare importanţă fiindcă modificările ce se

produc în viaţa societăţii determină modificări şi în conţinutul normelor, ainstituţiilor juridice. Norma juridică dacă nu corespunde unei necesităţi reale avieţii, ea nu va fi respectată, va conduce la o afectare a ordinii juridice interne.Din acest considerent, prin metoda cercetării istorice a dreptului se ajunge lacunoaşterea reglementărilor şi a formelor de drept, existente la un moment datşi prin analiza situaţiei social-istorice prezente se pot stabili cele mai bune

reglementări. Spre exemplu, în istorie este cunoscut că Legea celor XII Table,a rezistat, cu mici modificări, timp de peste un mileniu, ori opera lui Justinian(Codul, Digestele, Institutele, Novelele) sau Codul lui Mann în India etc.Referindu-ne la istoria poporului român, formele dreptului vechi fac dovadaspiritului umanist, al înclinaţiei sale pentru dreptate şi adevăr. În conştiinţa

poporului român urmaş al dacilor “cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci”cum îi caracteriza Herodot pe geto-daci, legea ţării sau obiceiul pământului erau socotite ca un drept vechi , o datină din bătrâni provenind din timpuri dedinainte de alcătuirea Ţării sau mai încolo1. În secolul XVII, odată cu

constituirea dreptului feudal scris (Provila lui Vasile Lupu, Provila lui MateiBasarab şi altele) regăsim noi reglementări ce evidenţiază schimbărileintervenite în viaţa economică, politică, culturală a Ţărilor Române. Dreptulnu poate fi rupt de societate, el fiind un fenomen produs al societăţii sale, şi pemăsură ce viaţa societăţii în plan cultural, economic, militar sau religiosevoluează şi dreptul trebuie să se adapteze acestei dinamici.

c) Metoda comparativă. Logica numeşte comparaţia ca pe o operaţie prin care serealizează constatarea unor elemente identice ori divergente la două

1

Pentru delatii vezi Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, pag.32 şi urm; EmilMolcuţ, Emil Cernea, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Edit Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1999, pag.58şi urm.

9



fenomene. Cât priveşte sistemele de drept al diferitelor state, caracteristicileramurilor de drept ori a normelor şi instituţiilor juridice, prin comparare a ceeace este comun sau diferit de la un stat la altul este foarte important şi beneficîn studierea fenomenului juridic. Statele, popoarele nu pot trăi izolate, din nici

un punct de vedere ceea ce impune atât o cunoaştere reciprocă cât şi adaptarea normelor juridice, cel puţin în domeniile de interferenţă cum ar fi domeniuldreptului comercial, a dreptului penal sau al dreptului muncii. Unele instituţiide învăţământ superior au introdus o nouă disciplină juridică: dreptulcomparat. Fenomenul de globalizare care se manifestă tot mai pregnant aducecu sin o extensie a relaţiilor între state, iar dreptul este prima treaptă aglobalizării prin care statele sunt obligate să-şi studieze sistemele juridice înmod reciproc şi neîntrerupt. Cunoscând realităţile social-politice şi economicedintr-un stat sau altul, coroborat cu fenomenul juridic pot fi stabilite relaţiireciproc avantajoase, dar şi o impulsionare a dezvoltării proprii interne pe

baza concluziilor rezultate în urma comparărilor efectuate. Ideea necesităţiistudiului dreptului comparat s-a născut în secolul XX, când se conturează

primele reguli ale unei forme metodologice generale de studiu a dreptului, şiîn special după al doilea război mondial. Apar primele studii, tratate de dreptcomparat utilizându-se forme diverse de expunere cum ar fi: prezentareadiferitelor sisteme de drept naţional ale diferitelor state, punând la dispoziţiacercetătorului intern sau a studentului, materialul pe baza căruia să tragăconcluziile necesare sau prin prezentarea comparativă – integrată a legăturilor comune ori a diferenţelor dintre diferite sisteme de drept. Prin metoda

comparaţiei în drept se stabilesc legăturile existente între diferite instituţii saunorme juridice, clasificări, definiţii. S-au extras reguli şi principii pentru căaşa cum în clasificarea unor fenomene, principii etc., trebuie mai întâi săstabilim criteriile de referinţă, în funcţie de care vom încerca o anumităclasificare tot astfel şi în utilizarea metodei comparative se impune a utilizaanumite reguli cum ar fi: ce putem compara? cum putem compara? şiconcluziile la care putem ajunge.

Cât priveşte prima regulă: putem compara ceea ce este comparabil. Pentruaceasta trebuie să ţinem seama dacă cele două sisteme naţionale de drept aparţin

aceluiaşi tip istoric de drept sau fac parte din mari sisteme de drept diferite. Spreexemplu sunt identificate următoarele mari sisteme (tipuri) de drept1: sistemulromano-germanic, sistemul anglo-saxon, sistemul musulman.

Când comparaţia se face între sisteme de drept ce aparţin unor tipuriistorice diferite, nu pot fi evidenţiate decât diferenţele, nu şi asemănările. Spreexemplu, analiza reglementării instituţiei proprietăţii în familia dreptului romano-germanic, din care face parte şi dreptul românesc, şi familia dreptului musulman,utilizând analiza în contrast (comparaţie contrastantă)2, se poate ajunge la o

1

Victor Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept , Ed.Continent XXI, Bucureşti, 1994, pag.15.2 N.Popa, op.cit ., pag.29.

10



concluzie evidentă că cele două sisteme juridice văd proprietatea total diferit: la baza dreptului de proprietate în dreptul musulman se găseşte teoria teocraticăconform căreia întregul pământ aparţine lui Alah şi trimisului său Mohamed.Proprietarul superior al pământului islamic este Califul – reprezentant şi

continuator al Profetului1

. Tot aici, proprietatea este perpetuă, nu există instituţia prescripţiei cum o regăsim în statele aparţinând sistemului romano-germanic şievident în dreptul românesc unde dreptul de proprietate este în principiuimprescriptibil dar, în anumite condiţii este prescris în 30 de ani, cu condiţia cacel care a exercitat posesia şi folosinţa, altul decât adevăratul proprietar să invoce

prescripţia achizitivă în favoarea sa (uzucapiunea). Tot diferit este reglementată şiinstituţia căsătoriei în cele două sisteme de drept. Astfel, potrivit dreptuluimusulman, căsătoria este un contract făcut în vederea “dreptului de a te bucura deo femeie”, drept ce aparţine numai bărbatului, după o procedură anumită, diferităde aceea în dreptul european. Este permisă, în dreptul musulman, poligamia,repudierea soţiei şi alte modalităţi. Printr-un astfel de demers ştiinţific se poatetrage concluzia unor apropieri sau diferenţe notabile între cele două sisteme şicomparându-le pot fi aduse îmbunătăţiri propriilor reglementări interne dacă seconcluzionează că o anumită regulă juridică descoperită în celălalt sistem juridic

poate fi utilă şi la noi.De asemenea, metoda comparaţiei cere ca termenii supuşi comparaţiei să

fie consideraţi în contextul social, politic ori cultural din care au rezultat, ceea ceimplică mai înainte “cunoaşterea principiilor de drept şi a regularităţilor carecomandă sistemele de drept comparate”. Nu trebuie deloc neglijată cercetarea

izvoarelor dreptului, pentru a înţelege mai corect de unde-şi trag seva acestenorme juridice, din legi, din cutume, din jurisprudenţă. Potrivit cercetătoruluiromân2 “comparatistul care doreşte să stabilească acel comparandem, care estenorma aplicabilă în mod real, va trebui să ţină seama de ierarhia acestor izvoare,de raporturile de forţă dintre ele, de modul în care se completează reciproc”. La

baza tuturor comparaţiilor trebuie să stea descoperirea unui număr anumit deindici comuni a căror existenţă permite discuţia despre o identitate de fenomene3.

Comparaţia conduce la construcţia unor tipologii juridice, la clasificări,absolut necesare cunoaşterii critice, a ceea ce este bun într-un sistem sau altul de

drept, compatibilităţile minime şi maxime, în raport de care, cel care promoveazăun proiect de lege trebuie să ţină seama, să motiveze temeinic demersul său

pentru ca legiuitorul, care nu este în principiu format din jurişti, să poată decideîn mod corect şi realist. Reglementările juridice nu trebuie impuse unui sistem

juridic naţional dacă nu pot fi asimilate de acesta, prin asimilarea amintităînţelegând de fapt capacitate de integrare şi acceptare a unor principii, reguli sauconcepte într-o ţară sau alta.

1 Idem, unde citează din Marauf Dooulibi, La jurisprudence dans la droit islamique, Paris, 1941.2

Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept în lumea contemporană, Ed.ContinentXXI, Bucureşti, 1992, pag.340.3 N.Popa, op.cit., pag.31.

11



d) Metoda istorică. Istoria înseamnă trecut, evoluţie, dezvoltare a unei societăţiumane, a unei ştiinţe etc. Urmărind evoluţia şi dezvoltarea evenimentelor ulterioare a regularităţii desfăşurării acestora.

12



CAPITOLUL II

Conceptul şi definiţia dreptului

1. Accepţiunea noţiunii de drept Cuvântul “drept” derivă din latinescul directus care evoca sensul dedirect, rectiliniu, drept, o linie dreaptă, adică o regulă de conduită1. În limba latinăcuvântul ce corespunde substantivului drept era jus, traductibil în dreptate, drept,lege. Şi în alte limbi cuvântul este utilizat cu aceeaşi semnificaţie: la francezi“droit”, la italieni “dirito”, la spanioli “derecha”, “recht” la germani sau “right” laenglezi. Însă uzual termenul drept desemnează mai multe situaţii sau sensuri cumar fi:a) Dreptul obiectiv – ca totalitate a normelor juridice adică a regulilor de

comportament instituite în societatea, conduita legiferată. Acest termen se mainumeşte şi drept reglementar, sau drept obiectiv. El are misiunea de a stabilimodalităţile extrem de variate impuse de viaţa socială în care indivizii să secomporte şi accepte nevoile sociale proprii şi ale celorlalţi indivizi. Acestereguli de comportament, de reglementare, impun obligaţii, stabilesc şigarantează drepturi şi libertăţi, instituie modalităţile şi condiţiile pentrudesfăşurarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, sociale, politice etc.,ocrotesc interese, recunosc anumite capacităţi, aptitudini ale persoanelor şi

posibilităţi ale Statului de a ocroti aceste drepturi stabilite sau recunoscute persoanelor. Acest ansamblu de reguli trebuie să creeze o armonie între nevoie

şi libertate, un echilibru al celor două elemente. Nevoia sau necesitatea socialăeste impusă de societatea umană care, pentru a se dezvolta coerent şi rectiliniuare nevoie de ordine, de reguli precise, iar Statul cel care dă naştere, formaldreptului acţionează în aşa măsură încât prin regulile de drept ce le instituie săîmbine armonios şi eficient necesitatea cu libertatea. Statul este în aceeaşimăsură reprezentantul şi al minorului şi al majorului, al femeii sau al

bărbatului, al bogatului sau al săracului. Deci Statul trebuie să fie egal pentrutoţi ţinând seama de interesele generale. Aceste interese sunt percepute de statca un cadru minim necesar în care trebuie să se regăsească viaţa societăţii.

Dreptul obiectiv în vigoare se numeşte drept pozitiv. b) Dreptul subiectiv. O altă accepţiune a cuvântului drept semnifică şi facultatea,

prerogativele, obligaţiile ce-i revin unei persoane şi totodată posibilităţileacesteia de a-şi apăra împotriva terţilor anumite drepturi sau intereserecunoscute şi protejate juridic. Acest drept se numeşte drept subiectiv, alsubiectului relaţiei juridice ipotetice sau consumate. Dreptul subiectiv îşi areizvorul în dreptul reglementar, obiectiv. Romanii făceau distincţie între norma

agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi2 (drept subiectiv).

1 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., pag.7.2 N.Popa, op.cit., pag.43.

13



Referitor la aceste accepţiuni ale cuvântului “drept”, în unele limbi seutilizează cuvinte deosebite. Spre exemplu în limba engleză dreptul obiectiv estedesemnat prin “law”, iar dreptul subiectiv prin “right”, iar în germană, cuvântul“recht”, de principiu, are în vedere ambele categorii de drepturi – obiectiv şi

subiectiv – însă întâlnim şi expresia “berechtigung”. La francezi “Droit”înseamnă drept obiectiv, iar “droit”, drept subiectiv1.c) Dreptul ca ştiinţă. Termenul “drept” se utilizează şi atunci când se

desemnează ştiinţa juridică, ştiinţa dreptului, deci dreptul ca ştiinţă, aceaactivitate de cercetare a nevoilor sociale şi a reglementărilor juridice2.Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice, dreptulobiectiv, dar şi cerinţele sociale care au impus Statului să reglementeze, săadopte norme juridice. Dreptul ca orice ştiinţă trebuie definit prin prismaobiectului său, adică ceea ce reglementează, ţinând seama şi de elementele:istoric, tradiţie, drept comparat şi necesitatea armonizării dreptului intern cudreptul comunitar european. Când ne referim la Facultatea de Drept, avem învedere tot sensul de ştiinţă a dreptului. De fiecare dată când termenul drept seutilizează în general, fără o precizare anume se poate afirma că avem învedere dreptul obiectiv, pozitiv.

Termenul “drept ” se utilizează şi ca adjectiv, hotărâre dreaptă, om drept,măsură dreaptă etc. el implică o semnificaţie apreciativă, morală, conformă ideiide etic, de dreptate. Fenomenul juridic fiind unul complex cu o mobilitate socialăsporită dă naştere la uzitări diversificate precum drept moral, just, corect etc. Defiecare dată trebuie privit în circumstanţiere termenul folosit pentru a înţelege cât

mai corect despre ce se doreşte a se afirma – drept obiectiv, drept subiectiv,obligaţie juridică decurgând dintr-un drept etc.

Societatea umană nu se poate dezvolta haotic, ea trebuie să aibă o perspectivă, o direcţie, o stabilitate. Dreptul nu are o existenţă în sine, el se referăla oameni, mai exact la orientarea conduitei acestora urmărind un anumit ţel saufinalitate. Pe măsură, în evoluţia societăţii umane s-a ajuns ca finalitatea supremăsă o reprezinte Omul, demnitatea umană, astfel cum se prezintă încontemporaneitate societăţile cu regim democratic al statului de drept3.

Dreptul este un fenomen social care-şi pune amprenta asupra relaţiilor

sociale, fiind influenţat de acestea. El introduce în viaţa socială reguli deconduită, obligaţii ce stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii societăţii.

2. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului Încă din perioada comunei primitive, concomitent cu apariţia primelor

forme organizatorice în familie, gintă, trib au apărut şi primele norme, în formerudimentare ce s-au transformat treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiţii4. Acestereguli rudimentare s-au impus în societate, ele devenind comandamente ale1 Idem.2

P.C.Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil , vol.I, Ed.Europa Nova, 1994, pag.19 şi urm.3 I.Ceterchi şi colab., op.cit., pag.16.4 Idem, pag.17.

14



colectivităţilor în lupta lor de supravieţuire, sub impulsul factorului uman deconservare a speciei. Odată cu apariţia ideilor religioase, normele religioase

promovate în societate, totdeauna, aproape având impulsuri pozitive au convieţuitcu cele sociale, au devenit din ce în ce mai interesante şi necesare totodată. În

viaţa colectivităţilor apar şefii de familie, conducătorii de ginţi, de triburi.Regulile de comportament colectiv au evoluat s-au perfecţionat şi adaptatevoluţiei societăţii. Apare şi sentimentul de sancţiune, primitiv la început subforma “răzbunării sângelui”, evoluând spre “expulzarea din gintă sau trib”1, iar mai târziu să se introducă “compoziţia” sub forma răscumpărării materiale.

Se constituie încet dar constant un tip de norme de conduită care sedetaşează de restul normelor existente în societate, evidenţiindu-se prin caracterulobligatoriu şi prin instituirea unor structuri ale puterii publice în fapt putereacolectivităţii manifestată prin existenţa unor organisme ce contribuiau lamenţinerea ordinii în colectivitate şi apărau colectivitatea contra tendinţelor expansioniste ale colectivităţilor învecinate. Toată această experienţă acumulatăîn timp a condus la constituirea primelor reguli cu caracter juridic. Aceste normesunt difuze, neordonate, împletite cu o serie de obiceiuri, datini. Acesteaformează în prezent obiect de studiu al etnologiei juridice.

Dreptul este organic legat de Stat. Nu se poate vorbi în termeni strict juridici de existenţa dreptului anterior apariţiei Statului, a puterii de Stat. Doar atunci poate fi discutată existenţa dreptului, când colectivitatea umană are oreprezentare a propriilor interese, care se manifestă asupra populaţiei care decidece şi cum să se comporte oamenii. Despre primele legiuni din antichitate se

vorbeşte la istorie, la istoria statului şi a dreptului dar şi la Teoria dreptuluifiindcă de modul în care este perceput şi definit dreptul, apariţia şi evoluţia luidepinde întreg demersul ştiinţific în materie “Dreptul, spunea marele savantromân Nicolae Iorga, nu este o ficţiune metafizică, ci o necesitate a lucrurilor,fără care stabilitatea în legăturile dintre oameni nu se poate atinge”. O privire înîndelungata istorie a dreptului poate fi relevantă, deoarece studiul conceptuluidreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea originilor sale.

Constituirea dreptului ca o entitate de sine stătătoare se poate spune că are

loc odată cu constituirea puterii publice. Primele ţări organizate statal le regăsimîn Orientul antic sau în antichitatea greco-romană. Alături de normele cutumiareapare şi dreptul scris, transmis posterităţii prin diferite procedee aşa cum esteCodul lui Hammurabi, în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Manu în India,Legile lui Moise, la evrei, Codul lui Mu în China, Legile lui Dracon şi Solon înAtena, Legile lui Lycurg în Sparta şi Legea celor XII Table la romani, iar maitârziu se vor remarca Magna Charta Libertatum şi Codul lui Napoleon.

Dreptul mesopotamian este reprezentat de Codul lui Hammurabi.Mesopotamia reprezenta în antichitate o mare parte din teritoriul actual al

1 I.Nistor, Istoria societăţii primitive, CMU, Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.

15



Irakului; popoarele ce trăiau aici se numeau sumerieni, babilonieni, asirieni şicaldeeni.

Sumero-babilonienii considerau dreptul ca fiind de origine divină. Pestelele din diorit negru aflate la Louvru şi la Muzeul de antichităţi din Baghdad,

pe care sunt gravate regulile codului lui Hammurabi, acesta este prezentat primind din mâinile zeului Samas legile pentru a le da apoi poporului său.Marele judecător sumerian era Marele Preot. El transfera dreptul de a

judeca unui judecător laic sau unui corp de judecători aleşi dintre oamenii cu bună reputaţie. Ei stabileau sentinţele pe baza probelor ca în dreptul modern:declaraţii ale martorilor, expertiză, probe materiale etc.

În legislaţia asiro-babiloniană era consacrat principiul “legii talionului”(lex talionis). Pentru a exista o infracţiune, există şi premeditare, iar pedeapsavaria în funcţie de poziţia socială a inculpatului şi de partea lezată. Pentru aceeaşiinfracţiune, pedeapsa aplicată clerului şi nobilimii era mai puţin severă decât ceaaplicată persoanelor din clasele inferioare.

Pentru fapte mai puţin grave, pedeapsa constă în lovituri aplicate în parteadorsală a întregului corp, complet gol. Faptele mai grave atrăgeau mutilarea: setăia nasul, se scotea un ochi sau amândoi, se tăia unul sau ambele membresuperioare sau inferioare. Cele mai grave fapte erau pedepsite cu moartea prinînec, ardere sau tragere în ţeapă.

În unele cazuri, când era vorba despre infracţiuni contra persoanei, bunurilor sau regilor, persoana vinovată purta răspunderea solidar cu membriifamiliei. Dacă vinovatul dispărea, erau făcuţi responsabili membrii familiei sale

şi chiar comunitatea din care făcea parte (trib, clan etc.)În Asiria, pedeapsa pentru omucidere putea fi răscumpărată, plătindu-se

despăgubiri familiei persoanei decedate. Dacă cumva părţile nu erau de acord,vinovatul era pedepsit cu moartea. Adulterul era şi el pedepsit cu moartea.Persoana înşelată putea să-şi omoare soţul vinovat, precum şi pe concubinaacestuia.

Codul lui Hammurabi este un important document de drept descoperit laSusa în anul 1901. Vechimea lui este considerabilă: a fost edictat cu două mii deani înainte de Hristos şi a fost conservat în chip miraculos. El cuprinde atât

norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale şi religioase. Cele 282 legisau decizii juridice adunate spre sfârşitul domniei lui Hammurabi cuprindeau

probleme privind familia, căsătoria, divorţul dar şi tarife, preţuri, drept civil şi penal.

Dreptul persan. Legile lui DariusLa perşi, legiuitorul era regele, care pretindea că legile îi fuseseră

inspirate de zeul Ahura Mazda. Legile create de Darius au la bază codul luiHammurabi.

Textele de lege erau redactate de preoţii ce mult timp au fost judecători;

mai târziu aceştia au fost aleşi dintre laici. Şeful statului era totodată şi Judecător Suprem.

16



Dreptul persan a consacrat instituţia oratorilor legii, avocaţii ce apărau părţile în proces. Judecătorii erau numiţi pe viaţă. Ei puteau fi destituiţi şi chiar pedepsiţi cu moartea pentru corupţie.

Dreptul persan cunoştea circumstanţele atenuante. Cunoaşterea vieţii

corecte a trecutului inculpatului contribuia la aplicarea unei pedepse mai severe.Pedepsele obişnuite erau loviturile de bici (de la 5 la 200), în funcţie de gravitateafaptelor. Pentru crime, pedeapsa era aplicată şi membrilor familiei. Se pedepseaucu moartea: trădarea, asasinatul, sodomia, furtul, legăturile intime cu concubineleregelui, faptul de a te fi aşezat pe tronul regal.

Pedepsele cu moartea erau extrem de crude: crucificarea, spânzurarea cucapul în jos, otrăvirea, arsuri cu fierul înroşit, urmate de jupuirea de viu,îngroparea de viu, zdrobirea capului sau acoperirea capului cu jar aprins.

În ciuda acestor pedepse, perşii erau oameni calzi, ospitalieri, politicoşi şi binevoitori. Atunci când se întâlneau se îmbrăţişau. Nivelul moral al perşilor eranet superior altor popoare, datorită educaţiei pe care o primeau în familie şişcoală. Herodot susţinea cu admiraţie ca tinerii perşi învăţau 3 lucruri: săcălărească, să tragă cu arcul şi să spună adevărul, ceea ce demonstrează că erau

buni cetăţeni, educaţi în spiritul patriotic, al respectării legii şi eticii.

Dreptul indian. Codul lui ManuÎn vechiul drept indian nu exista deosebirea între norma juridică şi cea

religioasă; norma religioasă trebuind să fie respectată de cetăţeni se transformă înnorma de drept.

Legea cuprindea: reguli de castă, Deciziile aparţinând regelui şi norme dedrept cutumiar. Legile erau redactate sub o formă aforistică, iar sentimentelemorale figurau în versete. Culegerile de norme religioase şi juridice constituiauun manual juridic de uz şcolar, de obicei în versuri pentru a putea fi memoratemai uşor.

Cea mai apreciată era culegerea de Legi ale lui Manu, intitulată Manava Dharma Sastra, redactată în versuri cuprinzând 2685 de strofe, 12 cărţi cu normereligioase, norme de drept penal, civil, obiceiuri, regimul castelor. Aceastăculegere de norme a devenit un regulament de comportare individual şi social.

“Pedepsele constituiau instrumentul principal în mâna regelui pentru aîmpărţi dreptatea, aceasta fiind considerată misiunea sa esenţială. În concepţiagenerală a acestui document juridic, pedeapsa are rostul de a cârmui şi ocrotiomenirea. De asemenea, se considera că duhul pedepsei este fiul lui Dumnezeu,văzut ca ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiţiei”1.

Mai puteau face dreptate şeful castei, tribunalul corporaţiei, guvernatorul provinciei, demnitarul dreptăţii (corespondent actual al ministrului justiţiei).Procesele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de judecători laici,membri ai ultimelor două clase. Locuitorii unui grup de sate se supuneau

1 Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Bucureşti, 1998, pag.65.

17



jurisdicţiei tribunalelor săteşti, formate din trei judecători, iar la oraşe, cetăţeniierau supuşi jurisdicţiei Înaltei Curţi de Justiţie.

Reclamantul prezenta în faţa instanţei de judecată plângerea sa, susţinutăde trei martori. Martorii mincinoşi erau pedepsiţi cu pedepse corporale. Acuzatul

putea fi supus torturii, în cazul când nu făcea parte din casta brahmanilor. Nu puteau fi supuşi torturii: femeile însărcinate, copii, bătrânii, debilii mintali sau bolnavii.

Judecătorii urmăreau să dea sentinţe juste, având în vedere faptul că, încazul în care sentinţele lor erau prezentate instanţelor de apel, aceştia erau supuşiunor amenzi drastice. Ei erau controlaţi permanent pentru a nu se lăsa mituiţi.

Vechiul drept indian, spre deosebire de dreptul altor popoare, cunoştea pedeapsa de privare de libertate, ce era de regulă executată în peşteri.

Adulterul, comis de bărbat cu soţiile regelui, era pedepsit prin tragerea înţeapă a acestuia. Femeia adulteră, tunsă, unsă cu unt, mâinile legate la spate,trebuia să parcurgă oraşul pe un măgar negru cu capul spre coada animalului.Culegerea de texte ale lui Manu prevedea devorarea femeii de către câini, într-o

piaţă publică, iar bărbatul adulter era ars de viu.

Dreptul ebraic. Legile lui MoiseÎn dreptul ebraic, norma de drept se confunda cu norma religioasă. Moise

ca şi Hammurabi a pretins că ar fi primit tăbliţele cu cele 10 porunci fără ştirea poporului său. Astăzi, tăbliţele sunt reproduse în toate manualele de religie şiconstituie norma de conduită etică şi socială de natură să consolideze familia, să

creeze fundamentul unei societăţi bazate pe onoare, respectul religiei şi aiaproapelui.

Conform dreptului ebraic, judecata se desfăşura la porţile oraşului în prezenţa a doi martori ce asistau şi la executarea pedepsei. Martorii mincinoşierau supuşi aceloraşi pedepse ca şi infractorii.

Dacă vinovatul dispărea, şi în cazul că nu mai putea fi recuperat, el era blestemat; oricine avea ştiinţa de ascunzătoarea persoanei vinovate şi nu-ldenunţa suporta aceeaşi pedeapsă ca şi infractorul.

Cea mai frecvent aplicată pedeapsă erau loviturile de ciocan, în număr de

40. În multe cazuri, dacă erau aplicate de o persoană violenţa şi neînduplecată, puteau provoca şi moartea condamnatului. Adesea era posibilă cumpărarea bunăvoinţei călăului, cu scopul ca loviturile să nu fie prea puternice, dar, dacăacest lucru era descoperit, călăul era, la rândul lui, pedepsit cu pedeapsa celuivinovat.

Pedeapsa capitală era aplicată pentru crima premeditată, vrăjitorie,idolatrie, nerespectarea legii Sabatului, prostituţia unei fiice de preot, sodomie,homosexualitate, incest. Pentru incest erau arse de vii. În general pedeapsa cumoartea constă în uciderea cu pietre, ce era publicată şi se executa de către

familia persoanei lezate.

18



Mult timp s-a aplicat legea sângelui, conform căreia, familia persoaneiucise avea obligaţia de a ucide ucigaşul sau una din rudele acestuia. Mai târziu,această lege a fost completată de lex talionis, ce stabilea pedeapsa în funcţie defapte: “dinte pentru dinte, palmă pentru palmă” etc.

În dreptul ebraic, se cunoşteau circumstanţele atenuante, legitima apărare,lucru ce constituie un progres în domeniul aplicării dreptului.

Dreptul în Atena. Legile lui Dracon şi SolonSolon a fost cel mai faimos legiuitor al Atenei. Legile lui civile au

persistat mult timp.Solon încurajează comerţul, reformează sistemul monetar şi invita

comercianţii străini în Atena. Reformele lui au avut în parte succes. A introdus uncod scris de legi şi împarte cetăţenii în clase bazate pe avere.

Reformele lui Solon afectează cea mai mare parte a vieţii: căsătoria,adopţia, îmbrăcămintea şi calendarul. Multe detalii din legislaţia sa sunt obscureşi au dat naştere la numeroase dispute. Nota caracteristică a reformelor sale estemoderaţia.

Dracon a fost precursorul lui Solon. Reformele sale se caracterizează printr-o duritate şi severitate excesivă, de unde derivă şi adjectivul folosit astăzi“draconic”.

Dreptul chinez. Codul lui MuDreptul chinez nu confundă norma juridică cu norma religioasă ca la alte

popoare. Preocuparea lor pentru religie a fost pe planul al doilea ca importanţă,deoarece ei acordau o mare importanţă filosofiei. La chinezi, norma religioasă afost înlocuită cu norma etică.

Dreptul chinez se caracterizează prin severitatea pedepselor. În dinastiaShang, beţia era pedepsită cu moartea. Tăierea părului constituia o pedeapsăuşoară, aplicată pentru infracţiuni minore. Urmau loviturile de bici sauciomăgirea. Numărul loviturilor ajungea la 500, după care puţini reuşeau săsupravieţuiască.

Următoarea pedeapsă era exilul, mutilarea, marcarea cu fierul înroşit pe

frunte sau obraz, tăierea nasului, limbii, urechilor, labei picioarelor sau chiar castrarea. Cea mai gravă era pedeapsa cu moartea prin sugrumare, tăierea capuluiîn două, urmate de decapitare sau aruncarea celui vinovat într-un bazin cu apăclocotită. Nobilii aveau posibilitatea de a se sinucide în cazul în care eraucondamnaţi la moarte.

Procesele civile erau judecate conform dreptului cutumiar, ce varia înfuncţie de regim. Pedepsele se repercutau asupra întregii familii şi chiar asupravecinilor. În caz de rebeliune, pedeapsa cu decapitarea era aplicată tuturor rudelor

pe linie masculină, de la bunic la nepot de frate, ce împliniseră 18 ani, iar rudele

de sex feminin deveneau sclave.

19



Vendetta familială era cunoscută. Fiul nu mai putea trăi sub acelaşi cer cuasasinul tatălui său. El era obligat să ucidă un membru al familiei ucigaşului.

Ca şi în cazul altor popoare, nu toţi oamenii erau egali în faţa legii, nobiliifiind privilegiaţi. În secolul al II-lea erau opt categorii de persoane ce se bucurau

de o protecţie specială: rudele împăratului, descendenţii fostei dinastii, foştiislujbaşi ai familiei imperiale, filosofii, persoanele ce se destinseseră în război sauîn funcţii publice şi înalţii demnitari de stat.

Codul lui Mu subliniază posibilitatea de răscumpărare a greşelilor minorilor sub 15 ani, a bolnavilor, a persoanelor de peste 70 de ani, a femeilor şifuncţionarilor de stat.

Ascunderea sau nedenunţarea rebelilor era pedepsită cu moartea. O pedeapsă legală, extrem de interesantă o constituie pedeapsa cu moartea aplicatăcelor ce făceau denunţuri anonime, chiar dacă faptele reclamate se dovedeau a fiadevărate. Astfel se dorea limitarea laşităţii şi formarea sentimentului deresponsabilitate al cetăţeanului.

Dreptul roman. Codul lui Justinian. DigesteleFondarea Romei este apreciată ca fiind în jurul anului 751 î.Ch., după

care a început să se dezvolte ceea ce s-a numit Imperiul Roman şi dreptul roman1.Dreptul roman, în general desemnează sistemul legal dezvoltat de romani

sub numele Legea celor XII table, din 450 î.Ch., la moartea lui Justinian,conducătorul Imperiului bizantin. Termenul reprezenta de fapt, ceea ce înainte senumea Corpus Juris Civilis, numit aşa de Justinian. El reprezintă un adevărat cod:

prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a dreptului public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane ulterioare nu aufăcut altceva decât să dezvolte principiile cuprinse în Legea celor XII Table2.

“Şi astfel – afirmă Justinian – deşi tot ceea ce există pe nimic nu te poţisprijini mai bine decât pe tăria legilor, care, înlăturând orice nedreptate, rânduiescaşa cum se cuvine şi lucrurile dumnezeieşti şi pe cele lumeşti, totuşi am găsit caîn vremea noastră legile care descind de la întemeierea Romei şi din vremea luiRomulus sunt atât de încurcate, încât tărăgănându-se la infinit această stare a lor,cu greu ar putea fi pricepute de vreo minte omenească3.

S-a ridicat astfel unul din monumentele impunătoare ale dreptului, cu privire la care Justinianul spunea: ” Nemo ante nostrum imperium umquam

speravit neque humano ingenio esse penitus existamavit ” (înainte de domnianoastră nimeni n-a sperat şi nici n-a crezut că o asemenea legiune ar fi cumva cu

putinţă pentru iscusinţa omenească).Constatările lui Justinian cu privire la importanţa socială a legilor, la

situaţia pe care a moştenit-o în această privinţă, cât şi la efectele nocive,incalculabile care s-ar putea produce în caz de nesoluţionare a “problemei

1

Emil Molcuţ, Drept roman, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2000, pag.32 şi urm.2 Idem, unde este citat Cicero. De orat 1.44.195.3 V.Hanga, op.cit., pag.127.

20



legilor” îl fac să plănuiască o uriaşă operă legislativă. Comisia stabilitată deJustinian trebuia să cerceteze aproape 2000 de cărţi, cu un total aproximativ dedouă milioane de rânduri, aparţinând unor jurişti romani, materie legislativăacumulată în circa 1400 de ani. Asemenea acţiune a cerut, fără îndoială, nu numai

muncă titanică, ci şi geniu.În aceste condiţii s-a născut Digesta (Digestele) sau Pandectele, cea maiimportantă colecţie de drept roman care, împărţită în 50 de cărţi, conţinând o sutăcincizeci de mii de rânduri extrase din cei mai de seamă jurisconsulţi romani şi

puse în concordanţă cu structura social-politică a vremii, a continuat secole de-arândul să constituie sursă de inspiraţie şi model de “clasicism” juridic pentruaproape toţi teoreticienii şi practicienii dreptului. Justinian o numeşte “adevărat şi

preasfântul templu al dreptăţii”.

Magna Charta LibertatumLa începutul secolului al XIII-lea (1215), regele Ion fără Ţară dorind să-şi

asume întreaga putere, îi nemulţumeşte pe baroni care se înarmează şi-l obligă înfinal să semneze o convenţie, cunoscută sub numele de Magna Charta. Eareprezintă primul act constituţional englez, din care reies două idei:1. nici un impozit nu va fi stabilit de rege, ci doar cu aprobarea Consiliului

Comun al Regatului, format din baroni, prelaţi şi ofiţeri;2. nici un om nu va putea fi reţinut, arestat, exilat, lipsit de bunurile sale fără ca o

dispoziţie expresă a legii să hotărască asta.În aceste prevederi îşi află originea formularea libertăţii omului şi

cetăţeanului, ce vor fi regăsite după cinci secole în constituţiile altor state.De asemenea, Magna Charta va constitui şi primul Contract normativ, ca

izvor de drept deoarece el este dat (convenit) nu unilateral cum se întâmpla înregimul legiferărilor ci este convenit de două părţi care, ambele îl semneazădevenind obligatoriu.

Realitatea istorică arată că dreptul este un fenomen social inerentsocietăţii omeneşti. Romanii au exprimat foarte clar acest fapt prin adagiul “ubi

societas, ibi jus”.Dreptul nu este static, imuabil, dat odată pentru totdeauna. Ca fenomen

social el este sub amprenta timpului istoric, al evoluţiei, dar şi a particularităţilor naţionale ale popoarelor.

De obicei, ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire lasistematizarea dreptului:- după conţinutul şi forma dreptului potrivit căreia dreptul se grupează în mari

sisteme sau familii;- după criteriul cronologic, istoric îl grupează în tipuri de drept1.

În teoria dreptului comparat s-a generalizat, cu unele diferenţieri denuanţe, clasificarea dreptului făcută de profesorul francez René David, în mari

1 I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.19; Victor Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept ,Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1994, pag.15 şi urm.

21



sisteme sau familii în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinândseama de principiile filosofice promovate. Pe baza criteriilor arătate (cronologice,istorice) sistemele de drept sunt clasificate după cum urmează:- familia sau sistemul romano-germanic sau continental – caracterizat prin

descendenţa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţa decodificare, cum este cazul dreptului francez, german, spaniol etc.;- familia sau sistemul common-law – caracteristic pentru Marea Britanie şi

SUA, dar şi altor state care l-au preluat (Australia, Noua Zeelandă, Canada – cu excepţia Quebec)1, unde predomină forma necodificată, cutumiară şi

jurisprudenţială şi legile scrise;- sistemul bazat pe drepturi religioase, tradiţionale, destul de răspândit în

statele musulmane;- sistemul dualist – format din dreptul ebraic, chinez, tradiţional, japonez etc.2

3. Normativitatea juridică. Dreptul şi relaţiile socialeA. Normativitatea juridicăExistenţa dreptului ca şi apariţia sa ţine de necesitatea obiectivă a stabilirii

unor reguli de comportament social obligatorii. Dreptul se identifică a fiinstrumentul, mijlocul, la îndemâna Statului pentru apărarea valorilor sociale

perene pe care societatea le identifică, le generează şi trebuie să le conserve.Aceste valori apărate prin drept sunt multiple, ceea ce face din drept un ansambluunitar, sistemic, de astfel de reguli stabilite (edictate) de stat sau acceptate de

acesta, cum este cazul obiceiurilor, a normelor de drept internaţional la careRomânia a aderat. Toate aceste reguli obligatorii, în măsura în care nu suntrespectate de cei vizaţi, vor fi impuse prin intermediul forţei de constrângere aStatului. Pentru că acolo unde este drept (norme juridice) este şi stat şi forţaspecializată de stat care să impună respectarea dreptului.

Normativitatea juridică în societate are caracter obligatoriu, impus, demulte ori imperativ-restrictiv, ea stabileşte raportul dintre cum este şi cumtrebuie organizată viaţa societăţii. Fenomenul juridic a apărut odată cu oamenii,dar nu s-a putut manifesta cât timp nu a existat statul. Odată cu împlinirea acesteinevoi, fenomenul juridic a început să se manifeste deschis, există structuri alestatului care urmăresc permanent cum sunt respectate legile în vigoare (dreptul

pozitiv) ce mai trebuie reglementat juridic în societate, ce trebuie abrogat ca fiindde prisos ca urmare a evoluţiei vieţii sociale. Apariţia unor modificări în societate

pune problema dacă se impune intervenţia statului pentru a stabili cum să sedesfăşoare relaţiile sociale, cum să se integreze comportamentul oamenilor înordinea de drept existentă.

Din împrejurarea că dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită, esteobligatoriu se naşte ideea de sancţiune. De fapt, între obligaţie şi sancţiune existăo legătură totală: orice obligaţie trebuie să aibă ca mijloc de asigurare a executării1 V.D.Zlătescu, op.cit., pag.25.2 Idem.

22



sale, posibilitatea de a aplica sancţiunea. Numai regulile de drept au acest avantajca la nevoie să fie asigurată conformarea subiectelor prin aplicarea sancţiunilor.Toate regulile din societate sunt prin ele însele obligatorii, pentru că altfel nu ar mai fi reguli. Diferenţa dintre regulile juridice şi celelalte reguli ale sistemului

social este că pe când conformarea oamenilor faţă de conduita prescrisă prinregulile juridice este asigurată prin posibilitatea de intervenţie a constrângeriistatale, celelalte reguli social-etice, religioase, politice etc., nu pot fi impuse,statul nu are posibilitatea de a interveni pentru asigurarea conformităţiicomportamentului uman în celelalte reguli, decât în măsura, de excepţie, caîncălcarea unor asemenea reguli, pe care statul nu a înţeles să le transforme înnorme de drept, poate aduce atingere ordinii sociale. Identificăm ca exemplu odispoziţie cuprinsă în art.5 din Codul civil român: “nu se poate deroga princonvenţii sau dispoziţii particulare (acte juridice unilaterale) la legile careinteresează ordinea publică şi bunele moravuri”. Rezultă că întreg sistemul denorme sociale este supus unui control din partea statului care poate să ocroteascănu numai ceea ce a statornicit ei ci şi alte norme sociale dacă apreciază că seimpune în interesul general.

Când conduita umană este circumscrisă unor norme juridice, oamenii nuau posibilităţi apreciative, dacă respectă sau nu regulile impuse. Fără îndoială eiîşi pot “permite” să nesocotească conduita impusă dar vor suporta consecinţele,tot juridice ce se materializează prin sancţiuni. Domnia legi se asigură prin douămodalităţi: prin conştiinţa juridică a membrilor societăţii care este cea de preferatşi prin constrângerea juridică – care trebuie să intervină totdeauna când se

constată dispreţ faţă de lege. Nimănui nu-i este permis a nesocoti dreptul pozitiv,existent, de aceea toţi suntem obligaţi a cunoaşte legea potrivit adagiului “nemo

consentu ignorare legem” (nimeni nu are voie să nu cunoască legea). De aceea, adeclara că nu ai cunoscut legea nu poate constitui o justificare că ai încălcat-o.

Consecinţa nerespectării legii se traduce în sancţiune care este oficialaplicată de către magistrat sau de alt agent al puterii de stat (de exemplu: primarulcare constată încălcarea legii prin edificarea unei construcţii fără autorizaţieadministrativă, aplică sancţiune contravenţionale legală, sau agentul de poliţiecare constată depăşirea limitei legale de viteză va aplica amenda contravenţională

prevăzută de lege etc.). Spuneam că dreptul şi statul există în paralel şiconcomitent, se intercondiţionează. Statul având beneficiul reglementării juridice,este cel care observă şi apreciază ce să reglementeze (ce relaţii sociale) cum să sefacă această reglementare în concret, limitele libertăţii de apreciere ce trebuielăsate subiecţilor (oameni?), sancţiunile ce se vor aplica în caz de neconformare asubiecţilor şi limitele acestor sancţiuni.

Prin instituirea unor norme obligatorii de conduită Statul nu trebuie să plece de la ideea ca neapărat să fie aplicate şi sancţiuni dure contra celor care vor încălca legea ci, Statul urmăreşte ca aceste reguli să fie respectate, oamenii să nu

ajungă a fi sancţionaţi, forţa de coerciţie a statului să se manifeste, în concret,numai “in extremis”, ca o excepţie, nu ca regulă. Deci, sancţiunea ar fi de dorit să

23



existe ca o sabie deasupra oamenilor, iar ei să nu ajungă în situaţia ca sabia să-iatingă. Este ceea ce se cheamă dezvoltarea conştiinţei juridice sociale prindemocraţie. Cât timp cei care decid – puţinii – pentru cei mulţi, respectă valorileumane sociale, răspund pentru faptele lor nelegale, va creşte şi adeziunea

oamenilor la sistemul normativ social, sancţiunea reprezentând doar elementulîndepărtat, nu unul cotidian.Dreptul în cadrul societăţii date se menifestă ca o prezenţă necesară şi

suficientă pentru reglementarea comportamentelor umane, fără ca prin dreptrelaţiile interumane să fie sufocate normativ juridic. Statul trebuie să urmăreascăcontinuu, cât trebuie – fără a cădea în derizoriu – să intervină în comportamentuluman. Ne amintim cum, la un moment dat, statul socialist s-a gândit ca prin legesă stabilească “norme de adresare între cetăţenii români, impunându-serenunţarea la cuvintele “domn” şi “doamnă”, înlocuindu-le cu “tovarăş” şi“tovarăşă”. Desigur societatea nu are nevoie de o astfel de reglementare, ce nu

poate suporta şi o sancţiune, fapt care s-a şi întâmplat, legea respectivă rămânândca un exemplu nedorit în evoluţia normativă din România. A distruge echilibruldintre drept şi social poate avea consecinţe din cele mai grave.

Cât priveşte forma dreptului, anume modul de exteriorizare a normelor juridice vom descoperi că există o formă internă materializată în structura normei juridice, în felul cum sunt concepute normele, şi o formă exterioară ce relevăaşezarea normelor juridice pe instituţii, ramuri de drept şi aceasta integrată în actenormative: legi, decrete, ordonanţe, hotărâri etc.

B) Determinantele dreptului Semnificaţia expresiei “determinantele dreptului” constă în faptul că

dreptul, ca fenomen social este influenţat de factori reali sociali. Aceşti factori deconfigurare a dreptului fiecărui stat se impune a-i cunoaşte pentru că în acest modvom reuşi să explicăm mai uşor sensul unor reglementări, care la un moment dat

pun serioase semne de întrebare din partea societăţii civile, dacă erau sau nunecesare astfel de norme, cum ajută ele, care sunt costurile morale, sociale,financiare ale acestor reglementări.

O istorie a dreptului poate evidenţia un număr constant sau variabil al

factorilor care au influenţat evoluţia dreptului, a unor reglementări de-a lungultimpului. În doctrina română şi străină au fost identificaţi o serie de astfel defactori1.

Mediul natural – unde s-a dezvoltat societatea umană dată, influenţeazăreglementările juridice, relieful, clima, bogăţiile solului şi ale subsolului.

Cadrul istoric, etnic, naţional – ce ţine de elemente istorice, apariţia şievoluţia istorică a statului, componenţa etnică a populaţiei, particularităţilenaţionale, tradiţionale etc.

1 I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit ., pag.22, 23; Genoveva Vrabie, Dumitra Popescu, op.cit., pag7; M.Djuvara, op.cit ., pag.40.

24



Cadrul social-economic – evoluţia structurii societăţii, a economiei, aformelor de proprietate, ocupaţia locuitorilor.

Sistemul politic – evoluţie istorică, factorii de influenţă, modurile în care,în timp au avut loc schimbările de regim politic, ideologia, religia, creaţia

spirituală.Contextul internaţional – prezent şi trecut, regimurile politice din stateleriverane sau din regiune.

Toţi aceşti factori determinanţi au fost studiaţi în timp de diferite şcoli şicurente juridice (asupra cărora ne vom opri în capitolul XIV din lucrare).

Din totdeauna dreptul a încercat să promoveze pacea socială, justiţia,dreptatea, echitatea, binele, libertatea şi fraternitatea1.

C) Definiţia dreptului Orice demers ştiinţific trebuie să se încheie printr-o lămurire, definire

sintetică sau analitică după scopul urmărit de fenomenul analizat. Cât priveştefenomenul complex “dreptul”, acesta a primit în timp diverse definiţii,individualizări conceptuale pe care le vom prezenta în continuare unele analizatede noi, altele preluate de la alţi autori, fără ca prin aceasta, considerăm, să

prejudicieze în vreun fel conţinutul şi finalitatea demersului de faţă. Astfel Hegelspune că “dreptul este ceva în genere sfânt, numai fiindcă el este existenţa în fapta conceptului de absolut, a libertăţii conştiente de sine”. Dreptul este în sinelibertate ca idee2, iar Kant vedea în drept “totalitatea condiţiilor în care voinţaliberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o

lege universală a libertăţii” (citat din I.Ceterchi, op.cit ., pag.27).Alţi autori s-au oprit la diverse definiţii în raport cu scopul urmărit,

văzând în drept fie o “linie de conduită impusă indivizilor în societate…”, fie “unansamblu de precepte de conduită stabilite în forma de reguli obligatorii şidestinate a face să domnească între oamenii trăind în societate, ordinea şi

justiţia”. Ne vom opri asupra unei definiţii a dreptului care să cuprindă în esenţă

dimensiunile înţelegerii nevoilor sociale. Dreptul este ansamblul reglementărilor cu caracter obligatoriu

instituite sau recunoscute de Stat, a căror finalitate este ordonarea relaţiilor sociale, care se îndeplineşte pe baza conştiinţei juridice a membrilor societăţii,iar la nevoie prin intermediul forţei de constrângere a Statului .

Rezultă că dreptul este ordonatorul comportamentului uman în societatefără el societatea ar fi pusă în pericol total deoarece forţa dreptului s-ar înlocui cudreptul forţei, al celui mai puternic. Ori, forţa dreptului generează fundamenteledezvoltării societăţii, realizarea progresului social, fără de care societateaomenească nu ar fi ajuns aici ci rămânea în comuna primitivă.

1 I. Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.23 unde-i citează pe Paul Roubier şi Jean Louis Bergel.2 C.W.F.Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, 1996, pag.62.

25



Iată de ce, dreptul ca fundament al ordinii sociale şi al progresului,dobândeşte din ce în ce mai multă importanţă practică în toate societăţile umaneorganizate statal.

26



CAPITOLUL III

Dreptul şi statul

1. Apariţia statului

Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii. El a apărut pe oanumită treaptă a evoluţiei societăţii omeneşti şi a cunoscut o dezvoltare continuă până în zilele noastre, ca o cerinţă la evoluţia socială. Apariţia statului a fost precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie dincadrul comunei primitive, prima formă de manifestare a unei orânduiri sociale.Evoluţia formelor de conducere socială, de structurare a acesteia s-a produs lent,dar ascendent fiindcă orice formă de asociere, impune o anumită organizare avieţii sociale şi o conducere a acesteia. Primele forme de organizare, ginta, tribuls-au dovedit la un moment dat al evoluţiei istorice ca insuficiente, o frână îndezvoltare astfel că s-a impus o nouă abordare cea politico-statală. Deşi căile deapariţie a statului sunt foarte variate de la un popor la altul sau de la o zonăgeografică la alta. Totuşi, din analiza fenomenului, rezultă că trecerea la forma

politico-statală de organizare socială a avut aceleaşi cauze şi anume cerinţeleistorico-sociale de organizare impuse de creşterea numărului de membri aigrupurilor sociale şi nevoia de apărare a unui teritoriu sau spaţiu geograficîmpotriva tendinţei expansioniste a altor grupuri sociale (triburi de regulă).Orânduirea comunei primitive are la bază legăturile de rudenie şi mai puţin deinterese, ceea ce face să evolueze lent viaţa socială. Uneltele de muncă, tehnicautilizată în folosirea acestora nu asigura grupului social decât mijloace de trai

minime, de supravieţuire. Munca în comun şi repartiţia comună şi egalitară a produselor muncii a condus la crearea şi menţinerea proprietăţii comune asupramijloacelor de muncă. Totul aparţinea tuturor. Dar lupta pentru supravieţuire adus la crearea proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta s-aconstituit pe criteriul de rudenie, al filiaţiei, ceea ce făcea să scadă şi nivelulcompetiţiei pentru mai mult. Rudenia între membrii gintei se stabilea după mamă,de aceea prima gintă cunoscută în istorie este ginta matriarhală.

Evoluţia cantitativă dar şi calitativă a gintei matriarhale, creştereanevoilor grupului uman în paralel cu conştientizarea membrilor acestuia,

manifestarea individualismului şi a personalităţii lor a dus la înlocuirea ginteimatriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar descendenţa se stabileşte după acesta. Se naşte astfel familia patriarhală, în carecopii îl moştenesc pe tată ca descendenţi.

Conducerea gintei este încredinţată unui organism obştesc, membrii adulţiai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi de decizie, iar conducerea curentă este încredinţată unui Şef ales.

Societatea primitivă nu cunoştea forme de constrângere specifice statului,astfel că autoritatea organelor de reprezentare a gintei era de natură morală,

religioasă, părintească. Obiceiurile reprezentau un punct de referinţă în tot ceea

27



ce făceau membrii gintei sau conducerea acesteia. Tot astfel “opinia gintei” era lamare preţ, şi influenţa puternic membrii gintei.

Cu timpul, dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală, oamenii încep săconştientizeze că ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, dar posibilităţile fizice,

intelectuale sau de altă natură diferă de la un individ la altul. Se naşte în acestmod un alt concept de viaţă decât cel egalitar care, coroborat cu descoperireametalelor şi a uneltelor confecţionate din acesta fac ca oamenii să înceapă să sesepare şi să se organizeze nu absolut pe criterii de rudenie ci pe alte considerentede “profesii”. Apar comunităţile săteşti sau obştile care menţin o lungă perioadăde timp regula “proprietăţii comune” asupra pământului ca principalul mijloc de

producţie, dar şi ca proprietate individuală a unor membri ai gintei. Întrucât nutoate spaţiile geografice erau egale ca bogăţie şi ofertă pentru oameni s-audeclanşat o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor grupuri umane, fie

prin deposedarea acestora de bunurile lor, prin alungarea de pe teritoriileacaparate sau, în multe cazuri prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare desclavie, folosită la munci brute, înjositoare.

Pe acest fond, al mutaţiilor umane apare nevoia schimbării formei deorganizare a Societăţii, găsirea unor noi moduri de ordonare a vieţii sociale,impunerea unor noi reguli de comportament pentru toţi membrii colectivităţii. Iaunaştere în acest mod structuri instituţionale necunoscute până acum şi anumeorgane de coerciţie, de constrângere, cu misiunea de a impune în cadrul societăţiiumane noi reguli de conduită. Se naşte în acest mod Statul , ca instituţie politico-organizatorică a societăţii.

Faţă de societatea civilă, Statul se prezintă ca o necesitate absolută, el este puterea cea mai mare a acesteia este chiar produsul societăţii şi în nici un caz unelement de suprastructură. Statul se legitimează ca reprezentant al societăţii, cafenomen social şi ca instituţia politică.

Fenomenul de apariţie a statelor a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuriîn evoluţia sa, în raport de condiţiile istorice concrete în care s-a realizat şi destadiul de dezvoltare al societăţii respective1.

Spre exemplu, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon şi altele seregăsesc primele organizări statale. Aceasta are la bază nevoia de a face faţă unor

cerinţe acute de dezvoltare a agriculturii întemeiate pe irigaţii, introducerea prelucrării metalelor (aramă, bronz). Cu toate acestea, ele rămân tributare unor forţe de producţie modeste, se menţin încă o serie de relaţii din perioadadescompunerii comunei primitive, se păstrează caracterul patriarhal al societăţii,locul esenţial revenind încă obştilor săteşti. Proprietarul pământului rămânestatul, personificat prin monarhul absolut, iar obştile săteşti se menţinuzufructuare ale pământului2 în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în

1 I.Nistor, Istoria societăţii primitive, Centru de multiplicare a Universităţii Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.2 Uzufructul, dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra bunului sau

bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetareauzufructului – conform Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,

28



natură către stat. Ulterior acest control absolut al statului asupra bunurilor, înspeţă pământul şi uneltele, se diminuează.

Cât priveşte statele greco-romane, care vor apărea ulterior statelor dinOrientul Antic, acestea se caracterizează printr-o tehnică mai avansată de lucru a

pământului, se dezvoltă multe meserii, în afara cultivării pământului locuitorii seocupă şi de creşterea animalelor. Dar munca cea mai grea este rezervată sclavilor care constituie principala forţă de muncă a societăţii. Pământul se găseşte cu

precădere în proprietate privată. Cel care avea calitatea de proprietar de pământdevenea “cetăţean al Cetăţii”. Apar astfel state-cetăţi , (polisuri) care pentru a fimai puternice au început să se unească între ele.

Pe teritoriul actual al României, epoca bronzului, începută pe la 1700î.Ch. se caracterizează prin începutul destrămării comunei primitive. Organizareatribală a societăţii se caracterizează prin existenţa adunării poporului , a unui sfat al bătrânilor , precum şi a unui conducător militar , elemente caracteristiceîntâlnite şi la alte popoare. Această perioadă de început a organizării statale,denumită în istoria omenirii, perioada “democraţiei militare”, se impune odată cudescoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şicotropire, ce duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei, dând naştere laceea ce se numeşte “aristocraţia gentilico-tribală”. Spre exemplu, uniunea tribalăa lui Dromichete apărută la sfârşitul secolului IV î.Ch. sau cea a lui Oroles,Rubobostes şi alţii1, apărute în sec.III î.Ch. sunt primele forme organizatoricecare preced apariţia statului. La începutul secolului I î.Ch. se constituie o

puternică organizaţie statală sub conducerea lui Burebista care cuprindea o mare

parte a teritoriului actual al ţării noastre, inclusiv teritorii anexate în secolul XXaltor state. Statul lui Burebista se va consolida şi dezvolta puternic în timpulregelui dac Decebal2.

2. Definiţia şi conţinutul statului A. Definiţia statului Fără îndoială Statul este un fenomen social şi principala instituţie politică

a societăţii. Înţelesul actual al cuvântului “stat” este de origine modernă. Cel cares-a preocupat intens de analiza statului de fundamentarea unei adevărate teorii a

statului a fost Nicolo Machiavelli, considerat părintele ştiinţei moderne3.Dar accepţiunile cuvântului “stat” sunt diversificate în funcţie de autori şi

de perioada istorică la care ne raportăm. Astfel autorul francez Ph.Ardant susţinecă statul este “forma normală de organizare a societăţii politice”4. Leon Duguit în“Traite de droit consitutionnel” (tom 1, Paris, 1921, pag.395)5 susţine că statuldesemnează fie guvernanţii sau puterea politică, fie societatea însăşi în care există1997, pag.167.1 Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi dreptului românesc, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1999, pag.9.2 Idem, pag.11.3

Ovidiu Trăsnea, Filosofia Politică, Editura Politică, Bucureşti, 1986.4 Ph.Ardant, Instutitions Politiques et Droit Constitutional , Paris, 1990, pag.16.5 Citat de N.Popa, op.cit., pag.94.

29



această diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi şi în care regăsim o astfel de putere politică. Din această definire a statului, autorului i s-a reproşat faptul căreduce întreaga problematică a exercitării puterii de stat la această diferenţiere,care poate apărea artificială, între guvernanţi şi guvernaţi.

I.Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are scopulde a apăra drepturile inalienabile ale omului şi în care politica este subordonatămoralei1.

Statul este “puterea centrală raportată la colectivităţile locale, regiuni,departamente, oraşe” sau statul desemnează o “societate civilă organizatorică”spre exemplu – statul român, statul german, statul polonez, statul spaniol etc.

Definirea exactă a noţiunii este greu de realizat datorită multitudinii punctelor de vedere, a regimurilor politice ori a poziţiilor sociale în care segăseşte autorul definiţiei. Spre pildă, până la căderea regimurilor marxiste(socialiste sau comuniste), doctrina sub influenţa ideologiei marxiste a elaborat oserie de definiţii asupra statului pe care îl considera ca fiind “un element desuprastructură”, “un organ de dominaţie a unei clase de către altele” sau “omaşină de dominaţie” etc.

Toate aceste definiţii s-au dovedit false, ele având doar rolul să justificeîntr-un mod sau altul regimurile de dominaţie, nedemocratice, de falsăreprezentare a “maselor populare” care suprimaseră aproape în totalitatedrepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, într-un cuvânt, să evidenţieze“superioritatea statului socialist”.

Doctrina modernă a statului, fundamentată iniţial de către Machiavelli

pleca de la “tezele” contractului social, a drepturilor sociale ale omului şi aseparaţiei puterilor în stat. Definiţia statului trebuie să cuprindă fără îndoialăreferiri la demnitatea şi libertatea umană. Statul nu este o suprastructură, nu seaflă deasupra societăţii, el este societatea însăşi. Rezultă că definirea statuluitrebuie făcută după alte elemente decât cele de suprastructură şi anume populaţie,teritoriu, suveranitate. Deci, statul nu există în general, nu este un “dat” deundeva, el este ceva concret, el există numai raportându-ne la cele trei elementedefinitorii şi concomitente. Putem vorbi de două accepţiuni ale statului, unagenerică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens restrâns.

În sens larg: Statul este organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitateainternaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentruasigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea

fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei 2. În sens restrâns Statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură

guvernarea, adică aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii 3.

1 Citat de N.Popa, op.cit ., pag.94.2

Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi Instituţii politice. Teoria generală, Ed.Galeriile J.L.Calderon,Bucureşti, 1996, pag.141.3 Idem.

30



B. Elementele statului Statul există, se individualizează, se remarcă şi impune în raport cu

anumite elemente. Fără existenţa acestora nu se poate vorbi de Stat în înţelesuldeplin şi modern al cuvântului. Apariţia Statelor este influenţată de anumite

condiţii economice, istorice, politice etc., ce ne conduc la concluzia că există odiversitate de state. Dar, în această diversitate, se individualizează fiecare stat în parte, se caracterizează prin elementele sale esenţiale, definitorii şi obligatorii,unanim recunoscute şi anume: un element personal ; un element material şi unelement formal-instituţional 1.

Elementul personal . Este reprezentat de populaţie, denumită genericcolectivitate umană, socială, cea asupra şi pentru care acţionează statul. Între

populaţia determinată generic şi fiecare membru al acesteia şi statul ca instituţieexistă de la început o strânsă legătură juridică (cetăţenie), morală şi uneorireligioasă. Între membrii colectivităţii umane organizată statal, în timp, s-austatornicit multiple legături de rudenie, de comunitate economică, culturală,afectivă, spirituală. Această populaţie formează un anumit popor sau naţiune.

Cuvântul popor , ce are diferite înţelesuri, indică mulţimea componenţilor statului, întrucât încheagă o legătură politică2. Dacă pe lângă legătura politică ori,chiar fără ea, există alte legături naturale de convieţuire, avem o naţiune3. Caatare nu trebuie confundată naţiunea cu poporul, nici cu statul. Naţiuneareprezintă o unitate socială care se întemeiază pe o serie de legături naturale. Oanaliză a acestor legături evidenţiază de cele mai multe ori originea etnică, şi – după etimologia cuvântului: “natio quia nata”, apoi cultura, tradiţia istorică,

datinile, limba, religia. Amestecurile de etnii în cadrul colectivităţii naţionale aufost determinate de diferite cauze: cuceriri militare, migraţii, comerţ, adopţii etc.Spre exemplu, naţiunea italiană, din cauza numeroaselor imigrări şi dominări se

prezintă multietnică cum este şi cazul naţiunii române, engleze etc. “Nu există oseminţie pură nici măcar acolo unde uniunea socială este foarte veche şicimentată chiar de legătura politică” – susţine pe bună dreptate Giorgio delVecchio.

Conceptul de naţiune se întemeiază şi pe două elemente: unul psihologic,de unitate profundă şi înnăscută de gândire şi sentimente care alcătuieşte

conştiinţa naţională şi implică credinţa într-un destin comun şi al doilea, limba.“Identitatea vorbirii e proba unei seculare vieţi comune trecute şi arată o potrivireşi o apropiere între individ şi individ, ea uşurează raporturile sociale şi permitecomunicarea continuă de tradiţii care se perpetuează ca temei al culturii. Dacăreţinem cele două elemente: conştiinţa naţională, ca element psihologic şi limba,ca exteriorizare a sa, avem conceptul de naţiune4.

1 Ibidem, pag.141.2

Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag.275.3 Idem.4 G.del Vecchio, op.cit.. pag.275.

31



Populaţia, indiferent că se constituie ca naţiune sau numai ca popor seraportează la un anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care are anumitedrepturi şi obligaţii morale, juridice, are interese etc.5

“ Statul mondial ” nu există şi nu poate exista ci există numai state

concrete, naţionale sau unionale precum statul francez, german, italian, românetc., care acţionează, se impune în plan internaţional şi care se raporteazăcontinuu la poporul ori naţiunea care formează elementul “populaţia statului”.

De asemenea populaţia, elementul personal al statului este deţinătoarea propriei forţe, puterii pe care şi-o exercită prin intermediul statului. Populaţia estestabilită pe teritoriul statului, nu se deplasează decât ocazional pentru realizarea

propriilor nevoi sociale, ea fiind permanent “legată” prin domiciliu.Teritoriul . Este un al doilea element constitutiv şi indispensabil al

statului. Prin teritoriu înţelegem “o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport permanent cu populaţia” (G.del Vecchio). Teritoriul delimitează în spaţiu putereastatului, întinderea în spaţiu a competenţelor sale.

Teritoriul poate fi definit ca acea porţiune de pământ şi ape, delimitat prinhotarele naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod permanent poporulsau naţiunea şi asupra căruia se exercită puterea de stat. El se mai numeşte şiteritoriu statal sau naţional ori de jurisdicţie absolută.

Din punct de vedere juridic, teritoriul statal se caracterizează prin douăelemente: independenţa egalitatea teritoriului .

IndependenţaStatul are asupra teritoriului său un drept pur public, de putere de autarhie

(independenţă) necesară. Dacă teritoriul ar avea două puteri exercitate asupra lui,acest “dualism” ar distruge conţinutul noţiunii de suveranitate ceea ce nu poate fireţinut ca posibil. S-ar ajunge la situaţia ca una din cele două puteri să fie “mai

puternică” şi s-ar impune ca atare ceea ce inevitabil al distruge dualismul.Independenţa teritoriului statului scoate în evidenţă limita în spaţiu faţă de care

puterea suverană se manifestă în raport cu populaţia şi cu alte state. Statul avândindependenţă de decizie asupra teritoriului naţional, nu poate renunţa la acest

teritoriu nici total, nici parţial, nici definitiv şi nici temporar, ceea ce înseamnă căteritoriul naţional este inalienabil (necedabil). Pentru că statul se manifestă,concret prin intermediul unor persoane investite în funcţii de demnitate publică,aceste persoane deţinătoare efemere ale exerciţiului puterii nu pot încheia, în nicio împrejurare, acte juridice valabile de cedare sau renunţare. Un astfel de act esteconsiderat, potrivit dreptului public internaţional, “nul şi neavenit”.

Egalitatea teritoriului . Acesta asigură aplicarea şi respectarea, pe întregteritoriul naţional a normelor juridice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără

discriminări de ordin etnic, religios, politic, cultural, avere, sex sau de altă natură.5 Anca Rădulescu, I.Corbeanu, op.cit., pag.10.

32



Statul este unul pentru toţi cetăţenii săi. Crearea în ultimii ani, peteritoriul României a aşa-numitelor “zone defavorizate” pentru care se acordăfacilităţi de ordin economic, fiscal, social nu înseamnă ruperea echilibrului“egalităţii teritoriului” ci mai degrabă consolidarea acestui caracter al statului

fiindcă presupune că acele zone sunt rămase în urmă în multe privinţe şi trebuierecuperat acest neajuns în concret.Importanţa teritoriului în configuraţia statului este de fond. Astfel triburile

nomade care se opresc pentru un timp pe un teritoriu nu înseamnă că ele seconstituie în stat, fiind lipsite de locuinţe, de domiciliu, de stabilitate pe teritoriu.Acestea au anumite reguli fixate pentru membrii colectivităţii, dar teritoriul pecare se aşează la un moment dat nu le aparţine, este mereu altul.

Statul are asupra teritoriului statal o putere asemănătoare aceleia ce oexercită asupra populaţiei, adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statuluiasupra teritoriului reprezintă manifestarea suveranităţii acestuia. Spre exemplu şi

proprietarii funciari, ai unor terenuri, sunt supuşi legilor statului carereglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de a fi expropriaţi înanumite condiţii pentru cauze de utilitate publică dar, cu o “justă şi prealabilădespăgubire”. Şi statul poate fi proprietarul unei părţi din teritoriul său naţionalce se constituie în drept de proprietate publică sau de proprietate privată, subforma domeniului public ori ai domeniului privat. Între dreptul de proprietate şisuveranitate nu trebuie pus semnul egalităţii, suveranitatea fiind mai puternică şidiferită. Spre exemplu, anumite bunuri proprietate publică formează prin naturaori destinaţia lor domeniul public care este în afara comerţului, este inalienabil

aşa cum este cazul străzilor, plajelor, fluviilor şi râurilor, a forturilor militare potrivit distincţiilor legale1.

Suveranitatea (puterea publică). Acest element întregitor al conţinutuluistatului dă formă şi caracter propriu statului, faţă de celelalte două – populaţia şiteritoriul – care sunt elemente materiale.

Toţi indivizii unui stat sunt legaţi între ei printr-o serie de drepturi şiobligaţii corelative, determinate de o putere supremă, unitară, care este tocmaisubiectul ordinii juridice2. Statul este cel care ordonă comportamentul indivizilor,

extinde sau limitează libertăţile acestora şi tot el este cel care constrânge, obligăşi sancţionează pe toţi aceia care i se împotrivesc.

Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu poate lua orice măsură pe care o consideră utilă interesului general al poporului pe care-l reprezintă. Au existat şi mai există state vasale, state sub suzeranitatesau sub protectorat, toate acestea reprezentând forme imperfecte de stat, care nuau deplină putere de decizie în orice domeniu al vieţii societăţii asupra căreiaacţionează.

1

Vezi în acest sens art.41 şi 135 din Constituţia României şi Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 448 din 24.11.1998.2 G.del Vecchio, op.cit ., pag.277.

33



Suveranitatea poate fi privită din două direcţii: una externă, atunci cândnu este necesar a se cere permisiunea altui stat pentru luarea oricărei decizii pe

plan intern sau internaţional; a doua direcţie este internă şi presupune că putereade comandă asupra populaţiei aflată pe teritoriul unde îşi manifestă suveranitatea

exclusivă sau nelimitată. Toţi indivizii aflaţi pe teritoriul naţional sunt legaţi întreei juridic, trebuie să se supună legilor statului, aşa numita “Datorie juridicăgenerală de subordonare faţă de stat”, cum o defineşte Giorgio del Vecchio înlucrarea arătată mai sus.

Această suveranitate, ce dă formă şi fond puterii publice, nu vine dinafară, ci dinăuntrul statului, al colectivităţii care acceptă iniţial organizarea statalăa societăţii, deci care acceptă ca puterea de decizie a fiecărui individ şi acolectivităţii în ansamblul său să fie încredinţate Statului. Mai mult, înorganizarea aceste permanenţe interne a suveranităţii, statul nu are nevoie derecunoaştere. În fond, el are un caracter deosebit, din moment ce există şi semanifestă.

Recunoaşterea formală a statelor noi de către alte state preexistente este ouzanţă a dreptului public internaţional şi a dreptului diplomatic. Ea are uncaracter politic. Naţiunile se afirmă, ele există; tot astfel şi statele.

Exercitarea puterii suverane exclusive trebuie făcută însă cu respectarea adouă comandamente: toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie în

concordanţă cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şilibertăţile cetăţenilor, recunoscute şi consacrate prin normele internaţionale,inclusiv prin Carta ONU;

al doilea comandament priveşte respectarea normelor de drept internaţional, pe timp de pace şi pe timp de război, acest lucru pornind de la faptul cănaţiunile, statele se află în raport de coexistenţă, ele nu pot exista izolat unafaţă de alta, lucru pe deplin dovedit de situaţia contemporană.

Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, se aplică asupraîntregului spectru de cerinţe ale societăţii, iar pentru realizarea ei este nevoie deexistenţa unor agenţi specializaţi, precum şi de forme instituţionalizate demanifestare. Puterea de stat este suverană, este unitară şi exclusivă. Ea emană de

la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al poporului,forma de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptulcă puterea aparţine poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rându-i,în exercitarea puterii publice ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupraunor membri ai colectivităţii. Problema se poate rezolva prin considerarea şivalorificarea interesului colectivităţii , interes care este mai presus decât interesulfiecărui individ în parte.

3. Separaţia puterilor în stat Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin

reglementări de comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitare aacestor drepturi, fac să existe o diversitate de manifestări ale puterii publice, ale

34



puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme de manifestare a puterii publice, de separare a acestei puteri, şi anume: puterea legiuitoare sau legislativă; puterea executivă sau administrativă;

puterea judecătorească sau justiţia.De fapt, nu este vorba de o separare, de o rupere între aceste trei forme, cide o organizare a puterii statului corespunzătoare a trei mari domenii de acţiuneale statului denumite şi funcţiuni sau funcţii. De aici rezultă exercitarea uneifuncţii legislative a statului, realizată de puterea legislativă, a unei funcţiiexecutive şi de administraţie realizată de puterea executivă şi administraţia

publică, a unei funcţii judecătoreşti realizată de puterea judecătorească, fiecăreiarevenindu-i următoarele competenţe: funcţia legiuitoare (legislativă). Reprezintă manifestarea directă a

suveranităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte regulide conduită socială obligatorie, care sunt respectare, în principiu de către ceivizaţi, iar în situaţia încălcării lor, prin forţa de coerciţie (constrângere) aautorităţilor specializate ale statului. Statul are “puterea puterilor sale” adică

poate dispune orice, poate institui conduite umane restrictiv sau doar limitativîn interesul general al societăţii. Statul legiferează continuu pentru a menţineechilibrul dintre nevoile sociale şi ordinea juridică necesară;

funcţia executivă sau administrativă, ce are ca obiect organizarea aplicării şiaplicarea în concret a legilor şi altor acte normative şi cu caracter individualadoptate sau emise în executarea legilor (ca acte ale Parlamentului);

funcţia jurisdicţională, de aplicare a justiţiei îndeplineşte misiunea desoluţionare a litigiilor care apar în societate între indivizi, între aceştia şi statsau între grupuri de indivizi constituiţi şi recunoscuţi ca persoane juridice(persoane morale – spre a-i deosebi de persoanele fizice).

Fiecare putere din cele enunţate mai sus trebuie să se exerciteindependent, să se autolimiteze domeniului stabilit spre a se evita abuzul de

putere. Acest lucru presupune că între cele trei puteri nu există raporturi desubordonare. Această limitare a puterilor, a raporturilor dintre autorităţile ceexercită fiecare putere trebuie făcută exclusiv prin lege. Astfel, Montesquieu

remarca: “nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi de cea executivă”.

Dacă aceeaşi persoană sau acelaşi corp de agenţi ai statului ar exercitatoate cele trei puteri, libertatea s-ar pierde iar calea spre instaurare a unei dictaturieste deschisă. Separaţia puterilor este absolut necesară pentru realizarea uneiguvernări moderate, democratice. Separaţia trebuie foarte clar reglementată şiarticulată prin lege, spre a se evita apariţia unor acte ostile între aceste puteri,

pentru ca una să nu se considere superioară alteia. Acest lucru se poate realiza,aşa cum am mai amintit, cu ajutorul dreptului, prin stabilirea unor competenţe, a

unor drepturi şi obligaţii distincte şi neparalele între organismele aparţinătoarea

35



fiecăreia dintre puteri, care să excludă posibilitatea de substituire a unei puteri pentru alta.

4. Autorităţile statului

Realizarea puterilor, a funcţiilor arătate mai sus, presupune crearea uneiforţe instituţionalizate, a unor organisme ale statului. Aceasta se realizează cuajutorul dreptului, a normelor juridice.

Statul n-ar putea exista fără aceste autorităţi, fără aceste organisme,noţiunea de stat ar deveni ceva abstract, arid, nonsens. Deci, crearea acestor organe duce la crearea condiţiilor de realizare a funcţiei legiuitoare, executive sau

judecătoreşti. Aceste organe mai poartă denumirea şi de organe ale statului,aparatul de stat, autorităţi publice, instituţii publice etc.1

Organul de stat reprezintă o parte componentă a ansamblului de instituţiice formează Statul. El este investit cu o competenţă specializată potrivitdomeniului de acţiune şi cu o putere de impunere a unei anumite manifestări,corespunzătoare limitelor de competenţă ce i-au fost atribuite. Competenţa estetotdeauna legală, adică rezultă din lege şi ea reprezintă totalitatea drepturilor (puterilor) şi îndatoririlor atribuite unui organ al statului sau unui funcţionar

public.Fiecare organ al statului este compus dintr-un număr mai mare sau mai

redus de persoane, care exercită această competenţă. Aceste persoane suntfuncţionari publici2. Ei au un statut distinct de ceilalţi salariaţi, se bucură deanumite drepturi, altele decât cele comune salariaţilor, de stabilitate în funcţie de

dreptul la carieră etc. Aceşti funcţionari, ce formează elementul esenţial alături decompetenţa legală de funcţionare a organelor statului, au denumiri ca: senator,deputat, prim ministru, ministru, secretar de stat, prefect, primar, director DirecţiaSanitară, consilier local sau judeţean etc.

Actele organelor statului, aproape în exclusivitate, se execută din oficiu,cu excepţia hotărârilor judecătoreşti civile, care trebuie investite cu formulăexecutorie, precum şi a altor acte unde legea cere o autorizaţie, un aviz prealabil.

5. Forma de stat

Prin sintagma “forma de stat” se desemnează modul în care esteorganizată puterea, conţinutul puterii, structura internă şi externă a puterii.

Din acest punct de vedere se identifică următoarele elemente componenteale “formei de stat”:- forma de guvernământ;- regimul politic;- structura de stat.

1 Constituţia României le defineşte diferit, neomogen, cum ar fi: Titlul III Autorităţile publice: art.58, Parlamentul

este organul reprezentativ…; art.110 – “Guvern şi celelalte organe etc.2 Statutul funcţionarilor publici aprobat prin Legea nr.188/1999, publicată în Monitorul Oficial al României parteaI, nr.600 din 08.12.1999.

36



a) Forma de guvernământ Prin formă de guvernământ înţelegem modul în care sunt constituite şi

funcţionează organele supreme. Ea se raportează cu precădere la trăsăturile

definitorii ale şefului statului, cum este desemnat, raporturile sale cu puterealegiuitoare1.Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în

monarhii şi republici. Încă din antichitate au existat preocupări pentru definireaformei de guvernământ şi consecinţele organizării statelor în diferite forme deguvernământ. În acest sens, Aristotel făcea următoarea clasificare a formelor deguvernământ:a) monarhie – care are tendinţa de a degenera în tiranie;

b) aristocraţie – ce are tendinţa de a degenera în oligarhie;c) democraţie – care poate degenera în demagogie.

Aceste concluzii la care a ajuns marele învăţat sunt observaţii ale saleasupra unei lumi la începuturile dezvoltării statale, nici una dintre aceste formenu este perfectă, ea putând degenera în contrariul său.

Cicero pledează pentru forma mixtă de guvernământ, plecând de laexperienţa statului roman.

Această formă ar fi, în concepţia lui Cicero, regimul senatorial al epociide înflorire a republicii2. În cadrul acestei forme statul nu este altceva decât ocomunitate de drepturi, în care există egalitatea cetăţenilor şi sistemul gradaţieidupă merit, conducătorul, omul de stat în general trebuie să fie pentru cetăţenii

săi un exemplu de mărinimie sufletească şi de comportament civic3.Montesquieu consideră că republica îşi are ca model Roma sau Atena, iar

despoţia îşi trage originea din formele statelor din Orientul Antic. Despremonarhie autorii citaţi consideră că ea a apărut la statele ce s-au format pe ruineleimperiului roman.

Atunci, când se ia în discuţie regimul reprezentativ, se are în vedereAnglia şi nu se face deosebire între democraţie şi monarhie, important este să fieliber cetăţeanul, să fie garantată libertatea politică şi separaţia puterilor. Poporulnu trebuie să ia parte la guvernare decât pentru a-şi alege reprezentanţii, restul

aparţine acestor reprezentanţi, ca mandataţi ai poporului.În ţara noastră, asupra acestei probleme s-au emis mai multe puncte de

vedere, unele similare cu tradiţia – republică şi monarhie, altele mai nuanţate, precum cele expuse de prof. Ion Deleanu4:I. Democraţia, care cuprinde:1. democraţia directă;2. democraţia reprezentativă;3. democraţia semireprezentativă;1 I.Muraru, op.cit ., pag.123.2

Vezi N.Popa, Teoria generală a Dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, pag.103 şi urm.3 Idem.4 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol.I, Bucureşti, 1991, pag.54.

37



4. democraţia semidirectă, care la rândul său se regăseşte prin iniţiativelelegislative, veto-ul popular, revocarea şi referendumul.

II. Monocraţia, care cuprinde:1. absolutismul monarhic;

2. tirania;3. dictatura;4. monocraţia populară;5. dictatura militară.III. Oligarhia, care cuprinde:1. guvernământul pluripersonal;2. aristocraţia;3. plutocraţia cenzitară;4. partidocraţia.IV. Forme mixte, care cuprind:1. monarhia limitată;2. cezarismul democratic.V. Forme specifice statelor socialiste:1. stalinismul;2. maoismul;3. titoismul;4. ceauşismul etc.

Aceste forme de guvernământ rămân însă de domeniul nuanţării, pentrucă, în principiu, doar două forme generale sunt aproape în exclusivitate

recunoscute, şi anume: monarhia şi republica. Monarhia. Se caracterizează prin transmiterea şefiei statului (a tronului)

de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii stipulate înConstituţie. Deci, conducătorul statului, monarhul nu este ales. Monarhia poate fiabsolută sau constituţională. În general, monarhia absolută a fost specifică

perioadei feudalismului. În prezent, majoritatea monarhiilor sunt constituţionale, precum cea din Anglia, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda, Luxemburg,Japonia, ţările scandinave. Ea se explică în primul rând prin tradiţie, monarhulavând mai mult un rol simbolic, implicarea lui directă în viaţa publică fiind foarte

restrânsă1. Pe bună dreptate se afirmă că “monarhul domneşte, dar nuguvernează”, fiind supus regulilor de neutralitate politică, el neputând exercitanici o atribuţie fără ca actele să fie contrasemnate de primul ministru sau de un altministru. Monarhul îndeplineşte şi unele acte cu caracter politic şi exclusive aleşefului de stat, precum dizolvarea parlamentului, numiri în funcţie, refuzul de asemna legi etc.

Neimplicarea politică a monarhului creează un echilibru mai consistent înviaţa politică internă, lucru demonstrat de statele-monarhii contemporane care auun grad de dezvoltare economică puternice.

1 A.Iorgovan, op.cit., pag.167 şi urm.

38



Republica reprezintă forma de guvernământ în care cetăţenii seguvernează singuri, desemnându-se sau alegând un şef de stat, denumit de regulă

preşedinte. Alegerea şefului statului se face pentru o anumită perioadă de timp,denumită mandat de 4, 5, 6, 7 ani, cu limitarea numărului de mandate pentru

aceeaşi persoană, de exemplu două mandate, România, SUA.Alegerea şefului statului poate fi directă, ca în sistemul electoral român, polonez, prin electori aleşi după anumite criterii ca în Statele Unite ale Americiisau de către Parlament ca în Grecia., Republica Moldova, Italia, Germania,Austria etc.

Republicile pot fi prezidenţiale sau semiprezidenţiale, după modul în careşeful statului este ales de Parlament sau direct prin sufragiu universal, dupăîntinderea puterii acestuia, care poate fi mai mare sau mai restrânsă, după

posibilităţile pe care i le conferă constituţia, de a putea dizolva parlamentul, de ase implica în activitatea Guvernului, de a se subordona sau nu parlamentului.

b) Regimul politicRegimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de

înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemulsocial-politic, relevând mai ales regimul drepturilor şi libertăţilor fundamentaleale cetăţenilor 1. Autorii occidentali disting trei categorii de regimuri politice, şianume:1. regimuri politice democratice specifice ţărilor occidentale;2. regimuri politice socialist-marxiste;

3. regimuri politice specifice ţărilor din lumea a treia.Excluzând regimurile politice socialist-marxiste care au intrat într-o fază

de profunde schimbări, acolo unde au mai rămas, iar unele s-au descompus orisunt într-o perioadă de descompunere aproape totală, şi regimurile specifice lumiia treia, ne vom opri asupra regimurilor specifice democraţiilor occidentale,reţinând în acest sens următoarele regimuri politice posibile2:

Regimul parlamentar , caracterizat prin necesitatea ca guvernul sădispună în orice moment de încrederea Parlamentului. Deci, schimbareamajorităţii parlamentare atrage după sine schimbarea Guvernului. În anumite

situaţii, în cazul modificării structurii forţelor politice din Parlament, dacă nu seajunge la formarea noului guvern se poate ajunge la dizolvarea parlamentului, caîn sistemul nostru.

Principiile regimului parlamentar sunt : poziţia preeminentă a Parlamentului; responsabilitatea politică a Guvernului şi dizolvarea acestuia cu ajutorul

moţiunii de cenzură şi cu dreptul şefului statului de dizolvare a parlamentului

1

A.Iorgovan, op.cit., pag.160, cu explicaţiile de la această pagină.2 Florin Vasilescu, Separaţia puterilor în regimurile politice contemporane, în Revista Dreptul nr.8/1990, pag.5 şiurm.

39



dacă nu se ajunge la formarea unui nou guvern într-un termen, de regulă 45sau 60 de zile;

colaborarea dinte Guvern şi Parlament.Principalele regimuri parlamentare sunt: regimul parlamentar dualist , în

care guvernul are o dublă răspundere politică în faţa parlamentului şi a şefuluistatului; regimul parlamentar monist , când guvernul răspunde numai în faţa parlamentului, ca în sistemul nostru.

Regimul prezidenţial A fost inaugurat în SUA, având ca element esenţial echilibrul dintre

Executiv şi Legislativ, determinat de independenţa reciprocă a celor două puterişi de certitudinea rămânerii în funcţie până la expirarea mandatului1. Din aceastarezidă două caracteristici fundamentale, şi anume: monocefalismul executiv şiautoritatea preşedintelui şi, independenţa reciprocă a preşedintelui şi a

parlamentului. Nu există astfel funcţia de prim-ministru, nici de guvern ca subiectde drept public, există numai preşedintele şi miniştrii săi. Regimul semiprezidenţial sau mixt , în care se îmbină existenţa

Guvernului care răspunde colegial şi solidar în faţa Parlamentului ales prin votuniversal şi direct, existenţa instituţiei preşedintelui ales prin sufragiu universal şicare în raporturile dintre Preşedinte – Parlament – Guvern duc la tendinţe

prezidenţialiste sau parlamentariste.În unele din ţările europene, exemplu Franţa, preşedintele, când participă

la şedinţele Guvernului, semnează hotărârile acestuia, faţă de sistemul nostru,unde, în astfel de situaţii, preşedintele nu se implică cu nimic juridic. Exemplu deregimuri politice semiprezidenţiale: Franţa, Federaţia Rusă.

Regimul politic elveţian, sau regimul de adunare, de reprezentare, încare Guvernul (Consiliul federal) este ales de către parlamentul bicameral.Consiliul este format numai din 7 membri, iar unul din cei 7 membri este ales înfiecare an preşedinte al Confederaţiei elveţiene, neavând posibilitatea a douămandate consecutive de câte un an.

În fosta republică Iugoslavia, după moartea preşedintelui I.B.Tito, potrivitconstituţiei din 1976, s-a constituit un Consiliu format din reprezentanţii fiecăreirepublici confederale şi a celor două regiuni autonome existente. Consiliul ţinea

loc de Şef al statului îşi alegea anual un preşedinte, prin rotaţie, dintrereprezentanţii fiecărei republici şi provincii. Aceeaşi situaţie a existat şi înRomânia după 30 decembrie 1947, când funcţia de şef al statului era reprezentatăde către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, format din 5 membri.

c) Structura de stat Desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia,

raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale,circumscripţii administrativ-teritoriale.

1 A.Iorgovan, op.cit., pag.171-172.

40



Sub aspectul structurii statului, statul poate fi unitar sau compus(federativ).

Statul unitar se caracterizează prin următoarele: pe teritoriul său există o singură formaţiune statală;

există o singură constituţie, un Parlament, un Guvern, un Şef de stat, un singur rând de autorităţi judecătoreşti; populaţia are o singură cetăţenie; statul este unicul subiect de drept internaţional.

Exemple de state unitare: România, Italia, Franţa, Grecia, Bulgaria etc. Statul compus sau unional este constituit din cel puţin două state

membre, care transferă, conform Constituţiei unionale, o parte din atribuţiile lor suverane către statul federativ, dând naştere unui nou stat1. Astfel de state sunt:SUA, Germania, Mexic, Iugoslavia, Rusia etc.

Caracteristica acestor state este: pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una rezultată

din unirea lor; au mai multe constituţii - câte state există – deci, există mai multe regimuri

constituţionale; populaţia are dublă cetăţenie; parlamentul federal are două camere, din care, una reprezintă Federaţia, iar

cealaltă statele membre; subiect de drept internaţional este numai federaţia.

Statele care compun statul unional se numesc state federale sau alefederaţiei. Ele se caracterizează prin: existenţa unei constituţii proprii, deci a unei ordini constituţionale proprii

subordonate constituţiei federaţiei: orice contencios fiind dat în competenţaTribunalului Constituţional Federal, organizat în baza Constituţiei uniunii;

au o legislaţie proprie, ce nu poate contraveni legislaţiei federaţiei; participă la constituirea organismelor Federaţiei, conform normelor stabilite

de Constituţia Federală; populaţia, deşi are dublă cetăţenie şi reprezintă un corp distinct, este înglobată

populaţiei Statului Federativ. Spre exemplu, un cetăţean al statului federalArizona este cetăţean american etc.

d) Asociaţiile de stateAsocierea unor state a apărut în perioada decăderii sistemului feudal şi

apariţiei burgheziei ca o necesitate de rezolvare în comun a unor probleme nouapărute. Asocierea nu duce la pierderea identităţii politice şi juridice a statelor. Secreează unele organisme comune, iar, în anumite cazuri, se recunoaşte ca suverano singură persoană de către mai multe state, fără ca în aceste situaţii statele

1 A.Iorgovan, op.cit., pag.162.

41



asociate să capete caracteristicile şi statutul statelor federale (componente aleundei federaţii).

În istoria omenirii sunt cunoscute mai multe forme de asociere, precum:Uniunea personală, Unirea reală, Uniunea specifică şi Confederaţia de state.

Uniunea personală este forma de asociere dintre două sau mai multestate, sub conducerea aceleiaşi persoane ca şef al statului (monarh, domn). Stateleastfel asociate rămân în principiu independente, relaţiile reciproce fiind numaidiplomatice. În istorie sunt cunoscute ca Uniuni personale: Unirea celor trei StateRomâneşti sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul la 1600, Unirea dintreAustria şi Spania, între 1516-1519; Unirea dintre Peru, Columbia şi Venezuelasub Simon Bolivar şi Uniunea dintre Belgia şi Congo, în perioada 1885-1908.

Uniunea reală presupune ca în afara unicităţii persoanei ce reprezintăŞeful statului, de regulă monarhul, există şi o serie de organisme comune pentrustatele membre. Aceste organe comune sunt în domeniul administraţiei, şi anume:un singur minister de externe, de finanţe, de apărare. Statele aflate într-o astfel desituaţie politico-juridică încheie între ele acte cu caracter politic şi cu caracter

juridic în sensul arătat mai sus, sau convin ca, prin legi interne ale fiecărui stat, săse stabilească anumite reguli juridice comune tuturor. Exemplu de astfel deuniune reală avem: Principatele Unite Române, între 1859-1862, Austro-Ungaria,1867-1918, Suedia-Norvegia, 1815-1905 etc. Este de preferat ca această uniunereală să se realizeze între state vecine, cu graniţa comună, pentru a fi maioperativă.

Uniunea specială reprezintă o formă hibrid între uniunea reală şi

Confederaţie, oscilând spre Uniunea reală sau Confederaţie, de la caz la caz.Această formă poate fi exemplificată cu referire la situaţia Common-Wealth-ului,ce cuprinde Uniunea dintre Anglia şi fostele colonii, protectorate, sau Uniuneafranceză constituită în 1946 între Franţa metropolitană şi departamentele şiteritoriile ei de peste mări, transformată, după adoptarea Constituţiei din 1958, înComunitatea dintre Franţa şi aceste teritorii, precum şi Federaţia Emiratelor Arabe Unite constituită în anul 1970 din şapte emirate, ori Republica unităTanzania constituită în 1964, prin unirea Republicii Zanzibar şi Pemba cuRepublica Tanganica1.

Confederaţia de stateReprezintă uniunea formată din mai multe state independente, care au

interese comune şi imediate şi-şi constituie o formă comună de reprezentare – exemplu: Consiliu, Dietă – ce urmăreşte stabilitatea confederaţiei prin unificarealegislaţiei în anumite domenii: vamal, agricol, monedă de schimb. Fiecare stat îşi

păstrează independenţa neştirbită, confederaţia nu devine subiect de dreptinternaţional, statele membre nu sunt obligate sau nu pot fi constrânse, mai precisa se subordona legislaţiei comune convenite. Uniunea aceasta nu rezolvă decât

anumite probleme generale asupra cărora s-a convenit, statele asociate putându-se1 A.Iorgovan, op.cit., pag.62.

42



retrage oricând din Uniune în condiţiile respectării clauzelor de asociere. Este oasociaţie axată pe principiul limitării şi medierii puterii confederale, deci putereaUniunii nu se poate impune organelor interne ale statelor membre, totul senegociază.

Această formă de asociere are o anumită caracteristică, este o “compunerede state” şi nu un “stat compus”. Cu titlu de referinţă, arătăm ConfederaţiaStatelor Amerciane între anii 1778-1786, Confederaţia germanică între 1815-1871, Confederaţia elveţiană între 1815-1848. Asupra statutului UniuniiEuropene, care, de principiu, se apropie de acest tip de confederaţie prin existenţaunor organisme de reprezentare, precum şi a unor politici comune, în domeniilede specialitate, literatura română şi străină este neunitară în ceea ce priveştestatutul juridic al acestei Uniuni, în sensul că nu se recunoaşte o suprapunere întreaceastă formă de Uniune şi Confederaţia de state, aşa cum afirmă şi prof. Nistor Prista în sensul că avem în faţă o organizaţie internaţională iar nu o uniune destate, lucru după părerea noastră inexact în contextul actual, când pondereaacţiunilor Uniunii Europene asupra statelor membre a crescut foarte mult.

e) Organizarea administrativă a teritoriului naţional. Structura de stat internă

După ce am arătat diferitele moduri în care se regăsesc structurate stateleîn ceea ce priveşte realizarea puterii politice, ne vom opri asupra unei problemefoarte importante, şi anume modul concret de organizare, teritorial, a exercitării

puterii, ceea ce în mod curent, în practica juridică, dar şi în legislaţie se numeşte

împărţirea administrativă a teritoriului, ori structura teritorială a organelor statului.

Teritoriul naţional al fiecărui stat este împărţit, organizat în diferitecircumscripţii teritoriale denumite şi unităţi administrativ-teritoriale, precum:

provincii, regiuni, departamente, comitate, arondismente, judeţe, oraşe, comuneurbane sau comune rurale, sate etc., diferit de la un stat la altul şi de la o perioadăistorică la alta.

În ţara noastră, au existat de-a lungul timpului diferite structuri teritoriale, precum: provincii, regiuni, judeţe, raioane, plăşi, oraşe, comune urbane şi

comune rurale, sate şi în cadrul unor oraşe, precum Bucureştiul, şi sectoareadministrative (subdiviziuni).

În prezent, după cum este cunoscut, împărţirea administrativă ateritoriului României este: judeţul, oraşul, comuna, formată de regulă din maimulte sate din care unul este satul de reşedinţă.

Judeţul este o unitate (circumscripţie administrativ-teritorială)determinată prin lege, care cuprind o parte din teritoriul naţional pe care se aflăunul sau mai multe oraşe şi un număr de comune. Teritoriul naţional cuprinde unnumăr de judeţe determinate ca întindere, în prezent existând 42 de judeţe şi

Municipiul Bucureşti care, din anumite puncte de vedere, juridic, politic,economic, statistic, este asimilat cu judeţul.

43



Judeţul este persoană juridică politico-teritorială, fiind în acest fel subiectde drept public, dar şi de drept privat cât priveşte administrarea patrimoniului

propriu. Judeţul este condus de un Consiliu judeţean. În fiecare judeţ Guvernuldesemnează câte un prefect care reprezintă interesele Guvernului în judeţul

respectiv, ţinând seama că administraţia în teritoriu este organizată şifuncţionează pe principiul autonomiei locale şi pentru că Guvernul, înconformitate cu art.101 din Constituţie, “asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a Administraţiei publice”.Municipiul Bucureşti este subdivizat în 6 sectoare administrative care nu au

personalitate juridică, acestora revenindu-le numai o serie de activităţi cu caracter strict local specifice fiecărui sector, personalitatea juridică, politico-teritorialăavând Municipiul Bucureşti.

Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social,unde nivelul de trai şi de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună. Serviciile

publice sunt mai dezvoltate şi mai numeroase. Oraşul se înfiinţează, ca de altfeltoate structurile politico-teritoriale, prin lege, organică are personalitate juridică şiface parte dintr-un judeţ. În condiţiile legii, oraşele pot avea în componenţa lor sate aparţinătoare, ce reprezintă zone mai puţin dezvoltate urbanistic, care nu au oorganizare proprie şi fiind în imediata apropiere a oraşului, a fost încorporat din

punct de vedere juridic oraşului.Oraşele sunt conduse de un Consiliu local şi de un Primar, aleşi prin vot

universal şi direct, pentru o perioadă de 4 ani. Între autorităţile oraşului, consiliul, primar şi autorităţile judeţului, Consiliul judeţean, prefect, nu există raporturi de

subordonare ierarhică, ci numai raporturi de autoritate care rezultă dinobligativitatea executării de către autorităţile locale, a deciziilor autorităţilor

judeţene, emise în domeniile de competenţă legală ale acestora.În general, numărul populaţiei unui oraş este mai mare decât la comune.

Anumite oraşe, care au o populaţie mai numeroasă, o dezvoltare economico-socială puternică, sunt declarate prin lege municipiu, având un statut superior oraşului.

Comuna este unitatea administrativ teritorială cea mai des întâlnită peteritoriul României. comuna se caracterizează printr-o dezvoltare pronunţată a

activităţilor cu caracter agricol şi mai puţin industrial. Comuna este formată dinunul sau mai multe sate din care unul este sat reşedinţă. Există o tendinţă lanivelul autorităţilor de decizie locală, dar şi guvernamentală de dezvoltare a unor servicii publice şi în comune precum: servicii de telecomunicaţii, aprovizionarecu apă potabilă, gaze naturale, canalizare alături de cele deja existente ce priveşteînvăţământul, cultura, sănătatea, poşta etc.

Statul de drept Statul de drept sau statul de legalitate reprezintă acel stat în care puterea a

fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie careasigură egalitatea membrilor colectivităţii, deci toţi cetăţenii având obligaţia să

44



respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea juridică se angajează nediferenţiat.

În cadrul statului de drept, asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor persoanelor se realizează prin existenţa unor autorităţi special create, care

veghează continuu la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a puterilor, o limitare a competenţelor fiecărei puteri, astfel încât să nu poată să sesubstituie una celeilalte.

Dintre organele specifice statului de drept, amintim: Curtea Constituţională, care are rolul de a verifica concordanţa dispoziţiilor

din actele Parlamentului, legi şi Ordonanţele Guvernului cu normeleConstituţionale;

Curtea de Conturi, care veghează asupra modului de cheltuire a banilor publicide către toate autorităţile publice, inclusiv Preşedinţie, Parlamentul, Guvernul

precum şi unii agenţi economici; Instituţia Avocatul Poporului, ce are rolul de apărare a drepturilor şilibertăţilor cetăţenilor în faţa autorităţilor publice. Persoana ce îndeplineştefuncţia de Avocat al Poporului este numită de către Senat, pe o durată de 4ani.

Important în asigurarea principiilor statului de drept este stabilirea unor competenţe clare, pentru fiecare autoritate publică, în aşa fel încât substituireaunei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.

Competenţa unei autorităţi reprezintă totalitatea atribuţiilor, a

drepturilor şi obligaţiilor ce au fost stabilite prin lege acelei autorităţi . Rezultă

de aici, caracterul legal, obligatoriu şi autonomia competenţei oricărui organ alstatului. Competenţa se stabileşte numai prin lege. În baza caracteruluiobligatoriu, orice autoritate publică, ca parte componentă a structurii statului şi

purtătoare a puterii de stat, are nu numai posibilitatea dar şi obligaţia de a-şiaduce la îndeplinire sarcinile, prerogativele cu care a fost investită. Astfel, acteleautorităţilor publice, cu precădere ale autorităţilor legiuitoare şi executive seexecută din oficiu, au putere obligatorie prin ele însele, cu condiţia ca în prealabilsă fi fost publicate, aduse la cunoştinţa celor interesaţi. Caracterul autonom şilegal al competenţei rezultă din necesitatea ca fiecare autoritate a statului şi în

special cele din domeniul administraţiei, care se găsesc constituite într-un sistemierarhic să-şi realizeze numai propriile atribuţii. Principiul potrivit căruia “cine

poate mai mult poate şi mai puţin” nu poate fi uzitat decât acolo unde legea permite, aceasta constituind de altfel o excepţie.

Competenţa, la rândul său, este materială şi teritorială.Competenţa materială reprezintă ansamblul atribuţiilor, al problemelor

ce le poate soluţiona o autoritate publică. Există autorităţi care au competenţemateriale generale (Guvernul) şi autorităţi care au competenţe speciale(ministerele), denumite şi organe de specialitate.

Competenţa teritorială porneşte de la aria geografică, teritoriul asupracăruia poate să se manifeste o autoritate publică. Astfel, Guvernul are o

45



competenţă teritorială naţională, deci generală pe întreg teritoriul ţării, Consiliul judeţean are competenţa teritorială statornicită pe raza judeţului.

În domeniul autorităţilor judecătoreşti, competenţa este de asemeneamaterială şi teritorială. În anumite situaţii, instanţa de grad superior, investită cu

soluţionarea unei căi de atac (apel, recurs) poate trimite cauza spre judecarea lainstanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu apel sau cu recurs, după admitereaacestuia, sau, în limitele legii poate să reţină cauza spre rejudecare. Hotărârile

judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, pentru a fi executate, trebuieinvestite cu formulă executorie, aceasta ca o garanţie a drepturilor civile.

Realizarea deplină a principiilor statului de drept nu se poate înfăptui fărăca judecătorii – magistraţi şi procurori să se bucure de independenţă şi

inamovibilitate, garanţie extrem de importantă în înfăptuirea actului de justiţie,excluzându-se prin aceasta orice ingerinţă din partea vreunui factor de putere.

Inamovibilitatea înseamnă stabilitate, drept la carieră şi ataşamentul magistratuluifaţă de ideea de justiţie şi de nepărtinire.

46



CAPITOLUL IV

Principiile dreptului

1. Noţiunea de principiu al dreptului Prin principiu, înţelegem un element fundamental, o idee călăuzitoare de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, social, o normăde conduită ori totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline: unelement de bază, un punct de plecare, o convingere1. Multe din domeniile vieţiisociale, politice, juridice, tehnice au la bază reguli călăuzitoare, principii dupăcare-şi ordonează sau coordonează activităţile.

Cât priveşte principiile dreptului, acestea reprezintă regulile, ideilecălăuzitoare pe care le regăsim în conţinutul dreptului, al normelor juridice,având un rol esenţial pentru sistemul dreptului. De altfel ar fi de neconceputsistemul dreptului fără aceste principii pentru că în ele regăsim în mare măsurăidealul de justiţie al unei societăţi, fără de care dreptul ar fi pus într-o situaţie deopoziţie faţă de societate. Principiile dreptului au rol esenţial, constructiv înformarea dreptului, unde creatorul dreptului (legiuitorul) este ţinut de respectareaa două elemente şi anume: de tradiţia naţională şi inovaţie, adică ideea de nou,de ancorare în realitatea prezentă şi în ceea ce se prefigurează. Primul element,tradiţia îşi are rolul său consistent de liant al dreptului, de asigurare a unităţii şicontinuităţii naţional, fără să devină o piedică, în evoluţia dreptului.

De altfel, tradiţia ca o constantă a fiecărui popor, ea nu poate fi ignorată

în nici un domeniu al vieţii sociale, şi nu numai în domeniul ştiinţelor sociale.Interesul pentru legiuitor este totdeauna să asigure o percepere rapidă şi cât maiadecvată a fiecărui nou act normativ, ceea ce implică respectarea unei continuităţide gândire juridică, de păstrarea a unei acumulări, a unor modele, fără să se facăabstracţie de nevoia de experimentare a unor noi idei, inovatoare,corespunzătoare tendinţelor în domeniul dreptului şi al cerinţelor transformărilor sociale intervenite. Spre exemplu, în dreptul românesc, în tradiţia principiilor consacrate apare permanent necesitatea introducerii a tot mai multor reguli noi în

procesul de elaborare şi de adoptare a dreptului. Tehnica de reglementare se

modifică, se schimbă şi opţiunea pentru faza de aplicare a dreptului2.S-a spus că “Principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul

propoziţiei directoare cărora le sunt subordonate atât structura cât şi dezvoltareasistemului”3. Originea cuvântului “principiu” este latină de la principium careînseamnă origine, punct de plecare, de referinţă sau chiar punct de sprijin însusţinerea ori construcţia a ceva, în cazul nostru a sistemului dreptului.

1 Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, op.cit., pag.23, citat după DEX, Ed.Academiei RSR, Bucureşti, 1975, pag.744.2

Pentru detalii, a se vedea: Cornel Popa, Ionuţ Lopătaru, Sorin Stratulat, Logica, prologul şi hotărârea instanţeide judecată, în Revista Studii de drept românesc, Serie nouă, nr.39, 1994, Ed.Academiei Române, pag.373 – 389.3 N.Popa, op.cit., pag.106, citat după H.Buche, La nature des principes generaux du droit .

47



Spre exemplu, principiul fundamental, idealul Creştinismului “estefraternitatea oamenilor întru Domnu…”4. Deci, atunci când ne stabilim săconstruim ceva trebuie să identificăm anumite principii pe care le vom urma.Cunoaştem principiile “ştim ce vrem şi putem ajunge unde ne-am propus”. În

drept, principiile reprezintă manifestarea convingerilor legiuitorului asupracerinţelor obiective ale vieţii societăţii. Aceste convingeri, cu cât sunt mai profunde şi mai realiste cu atât ele îl vor călăuzi pe legiuitor spre o reglementarecât mai bună.

În drept, ca de altfel în toate celelalte ştiinţe, un principiu se poate prezenta sub forma unei axiome, a unei deducţii, concluzii sau convingeri, ca ogeneralizare de fapte experimentate. Pentru edificarea unui principiu de drept, unrol fundamental revine practicii, aplicării unei norme de drept în timp, şi înfuncţie de anumite criterii obiective sau subiective se poate concluziona că formaşi conţinutul normei juridice în cauză, a fost sau nu fericit aleasă de legiuitor.Referindu-se la principiile de drept, un mare specialist al dreptului, MirceaDjuvara remarca următoarele: “suntem foarte uşor înclinaţi a comite eroarea de acrede că un principiu de drept sau de justiţie este un produs al unei pure speculaţiişi că ar apare în mintea noastră înaintea unei experienţe… De aceea nu pot exista

principii de drept indiscutabile, care să valoreze pentru orice timp şi orice loc”2.Din remarca făcută de autorul citat rezultă un mare adevăr, că principiile de drept,şi credem că nu numai cele de drept, reprezintă rezultatul unor observaţiineîntrerupte şi necesare ale cunoaşterii nevoilor sociale coroborate cu practicaaplicării dreptului, reglementării în vigoare, pentru a observa în mod continuu ce

modificări apar în realitatea socială spre a interveni în reglementarea juridică.Aceste concluzii, teorii, idei călăuzitoare etc., denumite principii , trebuie

avute în vedere şi implementate în procesul social de creare a dreptului pentru a fitranspuse în normele juridice. Cu cât normele juridice vor răspunde, princonţinutul şi principiile pe care le înglobează, la nevoile societăţii prezente şiviitoare, cu atât adeziunea cetăţenilor la ordinea juridică instituită în societate vafi mai pronunţată.

Mai mult, se asigură unitatea, coerenţa, omogenitatea şi continuitateasistemului de drept. Renunţarea la anumite principii de dragul schimbărilor sau

inovaţiilor uşoare nu este benefică pentru că unul din elementele de fundamentarea principiilor dreptului îl reprezintă tradiţia, care îşi pune amprenta asupragândirii juridice a societăţii, a ataşamentului membrilor societăţii la ideea delegalitate şi justiţie.

Un exemplu elocvent în sensul afirmaţiilor de mai înainte, îl constituie preluarea, după anul 1948, din sistemul sovietic a principiilor de organizare avieţii politice româneşti, cu restrângerea până la dispariţie a unor instituţii,concepte etc. juridice tradiţionale precum dreptul de proprietate privată, dreptulde asociere, libertatea cuvântului etc. Aceste preluări mecanice s-au dovedit total

4 Giorgio del Vecchio, op.cit., pag.67.2 N.Popa, op.cit., unde la pag.107 îl citează pe Mircea Djuvara.

48



neasimilabile de către poporul român ca fiind în totală contradicţie cu tradiţia,cultura noastră, multe fiind abandonate pe parcurs, iar, după anul 1990 eliminateaproape în totalitate. De asemenea, tot o preluare mecanică există şi în prezent cu

prilejul activităţii de armonizare a legislaţiei naţionale la dreptul comunitar

european, când regulamente sau directive al instituţiilor Uniunii Europene sunt pur şi simplu traduse integral, numindu-le Hotărâri de Guvern, Ordonanţe sauOrdine ale miniştrilor, ceea ce nu este benefic, fiindcă unele prevederi ale actelor normative comunitare trebuie adaptate în formă şi conţinut dreptului specificromânesc. Nu este suficientă doar traducerea acestora, ci implementarea raţionalăîn dreptul naţional român.

Astfel de preluări mecanice contravin chiar ideii de modernitate adreptului, de inovaţie, dacă ele nu au un minim corespondent în realitatea, îngândirea societăţii noastre. Ele vor lucra ca elemente generatoare nu a ordinii

juridice în societatea noastră, ci vor genera confuzie şi disfuncţionalităţi în procesul de realizare a dreptului.

Existenţa societăţii omeneşti este legată de două elemente fundamentale – egalitatea şi i. Din aceasta s-au născut conceptele juridice asupra egalităţii şilibertăţii care au devenit principii autentice de drept.

Importanţa studierii principiilor dreptului constă în legătura dintre acesteaşi ansamblul condiţiilor sociale, a realităţilor concrete din societate. Societatea sedezvoltă de regulă lent şi sinuos, iar principiile de drept sunt influenţate deevoluţia societăţii, au de regulă o evoluţie conservatoare fiindcă însăşi sistemul

juridic al unei societăţi se dezvoltă în strânsă corelare cu dezvoltarea societăţii

analizate, iar principiile dreptului nu fac altceva decât să creioneze liniacălăuzitoare pentru acest sistem juridic. Pe baza acestor principii legiuitorul seorientează către o anumită formă a reglementării juridice, iar magistratul-

judecător în aplicarea dreptului are în vedere aceste principii, aplicând legea nunumai în litera ei, deci o interpretare “literară” ci şi în spiritul ei, al acelor concepte, idei, ce s-au desprins în timp din raţiune, din logica societăţii, dinanaliza corespondenţei dreptului cu cerinţele şi valorile societăţii . În plus, îndrept, principiile ţin loc, în cazuri determinate, de norme de reglementare, cu

precădere, în speţe civile ori comerciale, când judecătorul este chemat a soluţiona

pricina cu care a fost investit în temeiul principiilor de drept. Această afirmaţie anoastră are corespondent juridic expres în art.3 din Codul civil care dispune că“ judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau căeste întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil dedenegare de dreptate”. Aceasta înseamnă că judecătorul trebuie să aplice acele

principii de drept ce au corespondent în realitatea juridică pe care trebuie să ointerpreteze şi să decidă.

Principiile dreptului îşi au originea, din punctul de vedere al formulărilor teoretice, în nevoia de explicare şi interpretare a fenomenului juridic, apărut cu

mult înaintea apariţiei statului şi dreptului. Fenomenul juridic ca fenomen socialce implică ideea şi nevoia de ordine şi ordonare a relaţiilor umane, a dat naştere

49



la principii, la reguli. Astfel Şcoala dreptului natural descoperă izvorul principiilor juridice tocmai în raţiunea umană. În schimb Kant demonstrează că“raţiunea umană nu conţine norme – ceea ce este general, este doar just”1.

Dar, pentru a înţelege mai profund rolul principiilor generale ale dreptului

se impune a fi prezentate. De remarcat faptul că fiecare ramură de drept are larândul său principii specifice, corespunzătoare domeniului şi realităţilor socialece intră sub incidenţa sa de reglementare.

2. Enumerarea principiilor generale ale dreptului a) Asigurarea bazelor legale de funcţionare a Statului

Statul este creatorul dreptului şi în acelaşi timp, cu ajutorul dreptuluistatul îşi asigură baza legală, legitimitatea puterii şi funcţionării sale. Statul dedrept sau de legalitate, nu poate fi privit decât prin existenţa unor norme juridicecare să reglementeze funcţionarea atât a statului, a întregului său organism cât şidrepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Aceste norme juridice, dereglementare, trebuie adoptate de statul care a obţinut puterea în mod legal, are olegitimitate şi exercită această putere în deplină concordanţă cu cerinţelelegalităţii. În statul de drept se impune o regulă de aur a democraţiei şi anumeîntre întinderea puterii, a “forţei puterii” şi durata în timp a acestei puteri să existeun raport invers proporţional, ceea ce înseamnă că se cere o limitare anumită atimpului cât o persoană de decizie majoră poate ocupa şi exercita o funcţie. Unexemplu elocvent îl reprezintă limitarea la doar două, a mandatelor de Preşedinteal României pe care le poate exercita o persoană, indiferent că aceste mandate se

îndeplinesc succesiv sau nu, ori a mandatelor pentru funcţia de primar, aşa cumeste în Statele Unite ale Americii care, de asemenea sunt în număr de maximdouă. Izvorul oricărei puteri publice – trebuie să fie voinţa suverană a poporului,iar acesta trebuie să-şi găsească formule juridice potrivite de exprimare, în aşa felîncât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie. Cuvântul“democraţie” provine din limba greacă unde demos înseamnă popor, iar democraţia aşa cum este utilizată azi această sintagmă înseamnă “conducerea

poporului de către popor” de aici născându-se şi sintagma “legitimitate a puterii”,adică obţinerea puterii prin voinţa “titularului de drept al acesteia” – poporul .

Potrivit principiului “asigurarea bazelor legale de funcţionate a Statului” , prin norme juridice se cere să se realizeze un echilibru al puteriieliminându-se astfel posibilităţile încurajării abuzului, a unor decizii discreţionarede către anumite persoane care ocupă funcţii de conducere în stat, de cătreanumite structuri de putere, un control reciproc între puterile statului şi în acelaşitimp un control asupra Statului din partea societăţii civile prin presă, prinsistemul instituţionalizat potrivit Legii privind liberul acces la informaţiile deinteres public”2, prin instituţia Avocatul Poporului etc.

1

Citat de N.Popa, op.cit., pag.111-112, vezi pentru detalii.2 Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public, nr.544 din 12 octombrie 2001 a fost publicată înMonitorul Oficial al României, partea I nr.663/23 octombrie 2001, în vigoare de la 23 decembrie 2001.

50



b) Principiul libertăţii şi egalităţii Limitele libertăţii individului trebuie stabilite prin norme juridice, în aşa

mod încât ele să corespundă idealului de viaţă al Societăţii existent la un moment

dat. Nu trebuie pierdut din vedere nici un moment de către stat că normele juridice pe care acesta le creează sunt destinate în primul rând propriilor cetăţenicare au o mentalitate, un ideal, speranţe, ceea ce impune o abordare realistă în

plan legislativ. Aceste libertăţi-garanţii, pe care le creează sau le recunoaşteStatul individului trebuie să nu fie numai teoretice, declarative ci se cere a fiapărate de garanţii reale din partea statului. Garanţiile libertăţii impun o atitudinecategorică şi operativă din partea statului împotriva oricărei persoane care ar atenta la limitarea sau eliminarea acestor drepturi recunoscute, altfelrecunoaşterea legală a acestor libertăţi nu ar mai fi justificată. Printre libertăţilerecunoscute şi protejate enumerăm un titlu exemplificativ: libera circulaţie,libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, de asociere, de întrunire, libertateaindividuală etc.

Principiul libertăţii este acompaniat cu principiul egalităţii. Egalitateaoamenilor din punct de vedere juridic este naturală, toţi oamenii se nasc egali îndrepturi şi obligaţii, indiferent de sex, de convingerile religioase, de culoare, denivel de pregătire.

Oamenii sunt egali în faţa legii şi această egalitate îşi are fundamentareaîn regulile “dreptului natural” recunoscute de dreptul obiectiv. Egalitatea nutrebuie confundată cu egalitarismul ci ea trebuie privită şi înţeleasă prin prisma

protecţiei statului, a garanţiilor date de stat individului. Egalitarismul punea pe poziţie de “egalitate forţată” pe toţi cetăţenii pornind de la diferite “conceptemarxiste”, anihilând pe această cale ideea de competiţie, de iniţiativă, dediferenţiere naturală a oamenilor în privinţa capacităţilor lor fizice sauintelectuale. Nu toţi oamenii au de la natură posibilitatea de a exercita o profesieori de a practica o meserie, fapt ce creează în societate o concurenţă pentrurealizarea de către fiecare dintre noi a ceea ce putem face potrivit sintagmei“omul potrivit la locul potrivit”. Statul are o singură mare misiune: să realizezenormativitatea socială pentru a asigura oamenilor să se manifeste ca oameni

liberi, decidenţi ai propriului destin. Chiar normele juridice nu ar avea sens la unmoment dat, dacă ele nu ar asigura libertatea persoanelor . Deci, substanţadreptului se află în libertate.

Libertatea şi egalitatea duc la echilibrul vieţii: capacitatea oamenilor dea se manifesta în plenitudinea fiinţei lor, de a acţiona fără restricţii în limitelenealterării egalităţii şi libertăţii celorlalţi 1.

Libertatea şi egalitatea sunt strâns legate între ele, fiecare depinzând decealaltă. Astfel, despre două persoane nu putem spune că sunt egale dacă una esteliberă, iar cealaltă nu este. Libertatea, spunea Montesquieu este “dreptul de a face

1 Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, op.cit., pag.25.

51



tot ceea ce îngăduie legile”, însă aceste legi trebuie să cuprindă idealurile deegalitate şi libertate ale omenirii şi ale societăţii date.

Libertatea este una singură, însă manifestarea ei are multiple variante,aşa cum arătam mai sus, respectiv libertatea de mişcare, libertatea cuvântului,

de alegere a unei profesii, de a opta pentru un crez politic etc. Libertatea, înformele ei cele mai variate, se manifestă prin recunoaşterea de către stat, prinintermediul normelor juridice, a unor dreptul şi a unor garanţii reale.Dintotdeauna, omul a dorit să fie liber, iar limitele acestei libertăţi au cunoscut întimp restrângeri sau nemărginiri în funcţie de condiţiile existente la un momentdat în cadrul societăţii, de regimul politic, forma de guvernământ, sau alţi factori

politici interni sau externi. Spre exemplu, în perioade de conflict armat, revoluţiesau evenimente deosebite au loc restrângeri ale libertăţilor cetăţeneşti, ca omăsură, impusă de situaţie de a nu fi afectată grav ordinea socială. În astfel desituaţii existând, de regulă tendinţe de dezordine socială. Libertatea exprimată

prin “drepturi” nu poate fi înţeleasă deplin fără existenţa în compensaţie adreptului de proprietate care, reprezintă fără nici o îndoială fundamentul esenţialal libertăţii şi siguranţei persoanei. Iată o definiţie dată “libertăţii” la începuturileformării Americii de Nord: “să nu ne înşelăm cu privire la ce trebuie să înţelegem

prin independenţa noastră. Există, într-adevăr, un fel de libertate coruptă, a cărei practică este comună atât animalelor cât şi oamenilor şi care constă în a face totce doreşti. Această libertate este duşmană oricărei autorităţi: suportă cu iritareorice fel de reguli; cu ea devenim inferiori nouă înşine; este inamică adevărului şia păcii şi Dumnezeu a socotit să se ridice împotriva ei. Există însă o libertate

civilă şi morală care îşi dă tărie în unire pe care puterea însăşi are datoria să oocrotească; este libertatea de a înfăptui fără teamă tot ceea ce este drept şi bun.Această sfântă libertate trebuie să o apărăm în toate împrejurările şi la nevoie săne punem în joc viaţa pentru ea”1. Acelaşi autor arată că “libertatea vede înreligie tovarăşa ei de lupte şi triumfuri, leagănul copilăriei ei, sorgintea derivă adrepturilor ei”. De asemenea, consideră că “religia salvgardează moravurile şi cămoravurile garantează legile şi sunt chezăşia propriei dăinuiri”.

c) Principiul responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social, ea reprezintă gradul de angajareal individului în cadrul societăţii, în procesul integrării acestuia în colectivitate.Responsabilitatea revine numai omului liber care are libertatea de acţiona, de a-şiangaja conştient comportamentul, de a raţiona în orice domeniu al socialului.Perceperea rolului şi locului individului în cadrul societăţii presupune o angajare,o implicare mai mare sau mai restrânsă a acestuia în societate. Numai un individconştient, care realizează propria sa valoare, precum şi valoarea celorlalţi din

jurul său poate fi responsabil. Aceasta nu exclude angajarea răspunderiiindividului în cazul în care comportamentul său este neresponsabil, de

1 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol.I, seria Societatea civilă, Ed.Humanitas, Bucureşti,1992, pag.87.

52



nesocotirea valorilor sociale perene, consacrate în decursul timpului şi, mai mult,fiecare act al individului trebuie să presupună o comensurare a gradului deangajare şi a implicaţiilor sale, deci, a rezultatelor demersului său. Ea seraportează pe de o parte la acţiunea angajantă a persoanei, iar pe de altă parte la

sistemul social consacrat, al normelor etice, religioase, politice şi juridice.“ Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietăţi care i-ar fi lui inerente, ci din situaţia în care se găseşte angajat ”. Angajarea responsabilă a

persoanei cunoaşte dimensiuni din ce în ce mai largi, pe măsură ce omul devinetot mai conştient de rolul său în societate, de interacţiunea umană într-un grup, deegalitatea şi echitatea ce trebuie să caracterizeze pe oameni şi nu în ultimul rândde sporirea gradului de cunoaştere şi de raţiune.

În condiţiile legii, manifestarea neresponsabilă poate atrage o răspundere juridică în paralel cu alte genuri de răspundere: morală, politică. Spre exemplu,A, care îndeplineşte o funcţie de decizie şi a cărui obligaţie morală este să fie unexemplu pentru subordonaţi, săvârşeşte anumite fapte, nesocotindcomandamentele morale, juridice, politice etc. Deci A, ca urmare acomportamentului său neresponsabil va fi supus unei răspunderi morale prinexpunerea oprobiului subalternilor, a şefilor ierarhici, unei răspunderi juridicecare se poate concretiza fie printr-o sancţiune disciplinară, fie chiar o răspundere

juridică penală. Dacă acesta este şi angajat politic, ţinând seama că fiecare partid politic urmăreşte să fie cât mai “curat” în ochii electoratului, al publicului, persoana A poate să fie exclusă din partid sau să i se aplice alte măsuri specificerăspunderii politice.

d) Principiul echităţii şi justiţiei Cuvântul “echitate” desemnează dreptate, nepărtinire, cinste, omenie,

justiţie (conf. Dicţionarului explicativ al limbii române, op.cit.). Echitatea şi justiţia sunt într-o legătură desăvârşită, fiindcă una se explică pe cealaltă.Discuţiile purtate în timp asupra acestor noţiuni cu valoare de principiu de dreptsunt nenumărate. Astfel, Cicero consideră echitatea ca fiind “drept egal pentrutoţi cetăţenii”, Celsul definea dreptul ca “o acţiuni a binelui şi a echităţii” etc.

Principiul echităţii îşi găseşte aplicaţie atât în activitatea legiuitorului,

cât şi în a celui care aplică dreptul . Din principiul echităţii, deducem noţiuneade justiţie ca stare generală ideală a societăţii, pentru asigurarea fiecărui individîn parte şi pentru toţi împreună, a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime aleoamenilor. Din acest punct de vedere, se poate trage concluzia că justiţiareprezintă unul din factorii esenţiali de consolidare a celor mai importante relaţiisociale, întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită să asigurearmonia şi pacea socială, la a cărei realizare contribuie deopotrivă regulilereligioase, morale şi juridice. La romani, justiţia se fundamenta pe principiulmoral al dreptului, acesta fiind la baza justiţiei, potrivit regulii honeste vivere (a

trăi cinstit, onest).

53



Trecând peste o multitudine de idei, de concepte, de puncte de vedereexprimate de marii gânditori, în decursul timpului, o concluzie este limpede,echitatea şi justiţia reprezintă comandamentul de ordine, echilibrul onestităţii,toleranţei şi respectul aproapelui, altfel spus, o victorie absolută asupra

egoismului, o subordonare faţă de o ierarhie de valori.Pornind de la această enumerare a principiilor generale ale dreptului, sedesprinde concluzia că pentru înţelegerea şi cunoaşterea unui sistem de drept,

trebuie pornit întotdeauna de la principiile călăuzitoare ale acestui sistem. Aceste principii generale sunt foarte mult influenţate de condiţiile sociale, de

transformările mai lente sau mai dinamice din societate. Nu trebuie uitat că înepoca contemporană, legăturile dintre state, cooperarea acestora, cunoaşte o

puternică dezvoltare, au loc interferenţe între normele juridice ale unui stat cunormele juridice ale altuia şi, în consecinţă, elaborarea ştiinţifică a principiilor

dreptului nu mai poate fi realizată izolat, fără să se ţină seama de situaţia globalăsau zonală în domeniul juridic şi social. Principiile generale ale dreptului seregăsesc în detaliu în cadrul unor norme de drept. Astfel, ştiinţele juridice de

ramură au elaborat o seamă de principii de ramură care şi-au doveditobiectivitatea în timp, precum în dreptul penal, unde funcţionează principiulnullum crimen sine lege, în dreptul internaţional public, principiul respectării

tratatului ( pacta sunt servanda) etc.

54



CAPITOLUL VFuncţiile dreptului

1. Conceptul de funcţie al dreptului Finalitatea dreptului constă în reglementarea relaţiilor sociale, în stabilireaconduitei oamenilor în cadrul general al societăţii naţionale ori în raporturileinternaţionale, raporturi ce, iau naştere prin însăşi existenţa societăţii şi aoamenilor. Această nevoie de drept trebuie să pornească de la interesul şi voinţasocietăţii, să corespundă acesteia pentru că numai atunci când normele de dreptcorespund realităţilor şi “chemării” sociale ele îşi vor atinge scopul mai repede şicu costuri sociale cât mai reduse. Când normele de drept sunt rezultatul gândiriişi a percepţiei unui grup restrâns de persoane care decid pentru marea majoritatea membrilor societăţii şi reglementare pe care o iniţiază şi o realizează nu-şi arecorespondent în cerinţele societăţii evident că acea majoritate căreia i seadresează normele respective nu o va primi cu multă bucurie sau înţelegere şi înconsecinţă respectarea lui va fi parţial realizată.

Noţiunea de funcţie a dreptului reprezintă acea direcţie fundamentală aacţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea căreia participă întregul sistem aldreptului (oameni, instituţii sau norme juridice) împreună cu autorităţile publice,care au competenţe în domeniul realizării dreptului1.

Prin funcţiile dreptului se definesc, deci, acele direcţii generale spre caretinde reglementarea juridică a relaţiilor sociale. Această reglementare trebuie să

aibă în vedere cât lasă loc socialului şi moralei în desfăşurarea relaţiilor sociale şicât să intervină norma de drept care, întotdeauna are caracter obligatoriu şinesocotirea ei poate atrage răspunderea juridică2.

Rolul dreptului în orice societate şi în oricare timp istoric este acela de a“regla” relaţiile sociale în limitele unui “normal social”, ca stare generalăfirească, obişnuită, percepută de către Societate, pentru că acest “normal social”

pe care tinde să-l instituie dreptul, trebuie să fie şi acceptat de Societate.Acceptarea are la bază şi o intervenţie a statului de a explica, “de ce” şi

“pentru ce” se adoptă un act normativ sau altul, care este scopul intervenţiei

statului, cât trebui să fie de intens şi de dinamic acest demers al statului, ştiutfiind faptul că oricum relaţiile dintre oameni se desfăşoară după anumite regulicare preced de multe ori normei juridice, reguli ce se nasc din instinctul deconservare specific oricărei fiinţe umane. Spre exemplu, când fenomenul decriminalitate explodează, dreptul intervine prin majorarea pedepselor, ca o primămăsură urmând ca ulterior statul să analizeze dacă la baza criminalităţii stau şialţi factori socio-economici, politici sau de altă natură, sau, când autorităţileadministraţiei publice autonome locale (consilii locale, primari, consilii judeţene)se dovedesc neeficiente pentru colectivităţile locale sau abuzive, Statul trebuie să

1 Conform N.Popa, Teoria generală a dreptului, op.cit., pag.125.2 Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, op.cit ., pag.39.

55



intervină cu ajutorul normelor juridice, fie prin restrângerea competenţelor autorităţilor locale fie prin stabilirea unor măsuri sancţionatorii pentru a le stăviliactele acestor autorităţi care prejudiciază interesele colectivităţii locale pe care oreprezintă Statul. Rezultă că în raport de anumite situaţii, interese ori

comandamente sociale, politice etc., dreptul prezintă două mari direcţii deacţiune: pe de o parte reglează ori stabileşte modul de desfăşurare a raporturilor sociale, asigurând prin aceasta buna funcţionare a mecanismului social general,iar pe de altă parte sancţionează pe aceia care nu se conformează conduitei

juridice impuse prin normele juridice1.Dreptul este conceput, organizat şi funcţionează ca un sistem, sistemul de

drept ori juridic; care, ca orice sistem are la rândul său anumite părţi componente(structuri) denumite ramuri de drept, instituţii juridice, norme juridice.

Dreptul este un instrument al controlului social care poate funcţiona în bune condiţii numai în prezenţa următoarelor premise: fundamentul legitim al sistemului normativ, modul de interpretare a normelor dreptului , sancţiunilecare se aplică în cazul încălcării acestora şi jurisdicţie2.

De asemenea, dreptul este considerat ca fiind un instrument imparţial derezolvare a litigiilor, “de reglementare a relaţiilor complexe dintre indivizi şidintre grupurile existente”. Mulţi autori conceptualizează că între noţiunea defuncţie a dreptului şi cea de scop şi mijloc de realizare a acestui scop nu este nicio diferenţiere. În fond, aceasta este adevărată dacă ţinem seama că pentru arealiza un anumit scop social se adoptă norme juridice, adică se creează drept.

Punctele de vedere exprimate în doctrina românească cât şi în cea străină

în esenţă converg spre un numitor comun acela că, dreptul are un rol fundamentalîn organizarea social politică, în apărarea şi garantarea valorilor fundamentale alesocietăţii totul făcându-se prin prisma normativităţii realităţilor sociale.

2. Prezentarea funcţiilor dreptului Am arătat mai sus ce semnifică noţiunea de funcţie a dreptului, de ce este

necesar ca funcţiile dreptului să fie analizate şi cunoscute, pornindu-se tocmai dela importanţa fundamentală pe care o are dreptul în epoca actuală în fiecaresocietate umană organizată statal. De aceea prezentarea principalelor funcţii ale

dreptului apare ca necesară.a) Funcţia normativă a dreptului Statul, prin intermediul dreptului urmăreşte să normeze modul în care

trebuie să se desfăşoare acţiunile persoanelor (fizice sau juridice) în cadrulsocietăţii, o conduită prototip, de referinţă care să fie esenţa cerinţelor societăţii,aşa cum este conceput, înţeles şi aplicat acest comandament al nevoilor sociale laun moment dat de către autorităţile şi instituţiile statului şi totodată cum estehotărât, îmbrăcând forma normei juridice. Normativitate înseamnă atâtdirecţionare, direcţiile spre care se tinde cât şi limitele acestor direcţii. Norma

1 Idem.2 N.Popa, op.cit., pag.126 – cu detalii.

56



este până la urmă o unitate de măsură. Fiecare structură de putere a statului posedă încă din momentul în care ia fiinţă o anumită competenţă, adică are ocapacitate juridică de putere ce cuprinde măsuri de reglementare generală sau

particulară, concrete.

De la începutul organizării sociale şi chiar înaintea acesteia, în comuna primitivă, gentilico-tribală oamenii conştient sau instinctiv şi-au constituit regulide conduită care au dat vigoare şi continuitate colectivităţilor umane.

Apariţia statului şi a dreptului a condus la reglementarea relaţiilor sociale,a raporturilor interumane născute din nevoile vieţii, ca parte componentă arealităţii sociale în dinamica schimbărilor permanente care au loc. Aceastăreglementare se face cu ajutorul normelor juridice.

Raporturile din realitatea socială nu trebuie să se desfăşoare anarhic,conjunctural, pentru că astfel ele dăunează celorlalţi membri ai societăţii ci, estenecesar să se desfăşoare ordonat, fapt care se poate realiza numai cu ajutorulnormelor de drept, care stabilesc reguli de comportament, obligatoriu. Pentruaceste considerente, dreptul reprezintă şi un mijloc de organizare şi conducere asocietăţii, funcţie distinctă, absolut necesară ştiind că, în relaţia drept-stat vomregăsi totdeauna o interacţiune: dreptul este creat de stat ca un comandamentimpus de societate şi concomitent statul este apărat şi consolidat de către drept.

b) Funcţia de instituţionalizare a organizării social politiceStatul, ca fenomen social, s-a născut dintr-o multitudine de nevoi ale

societăţii, care a simţit nevoia unei reprezentări a intereselor sale prin crearea

statului. Dar această “creare a statului ” nu este un dat al naturii ci o consecinţă aexistenţei societăţii umane. Odată născut statul, din “nevoile societăţii” el simtenevoia creării unui instrument cu ajutorul căruia să se manifeste în viaţasocietăţii, iar acest instrument îl reprezintă însăşi dreptul, care nu-şi pierdecalificarea de “fenomen social” chiar dacă este creat de stat datorită faptului căorice fenomen social deşi are un fundament, un izvor în societate pentru a lua oanumită formă el trebuie să fie “stimulat” de ceva sau de cineva, ceea ce în cazuldreptului îl reprezintă chiar statul.

Fără drept statul nu ar putea rezolva nimic, i-ar lipsi forţa organizată de

impunere a propriei voinţe. De aici concluzia că, prin intermediul normelor juridice, a dreptului sunt create şi organizate autorităţile şi instituţiile politicefundamentale ale statului, se realizează legătura indestructibilă dintre stat şi dreptşi rolul pe care fiecare din cele două fenomene îl joacă pentru cealaltă. Ori ce câteori statul doreşte să răspundă unei nevoi sociale, unei sarcini asumate în cadrulsocietăţii, cu ajutorul normelor de drept fie încredinţează acea nouă cerinţăsocială spre rezolvare, uneia dintre structurile sale existente (organ, instituţie,serviciu public etc.) fie creează o nouă structură de putere care preia în exercitarenoua misiune socială a statului. Astfel, imediat după căderea regimului la 22

decembrie 1989, în condiţiile politice precare şi confuze ale momentului, noileautorităţi publice ce au luat naştere în timpul Revoluţiei au apelat la instrumentul

57



juridic – Decret-lege – cu ajutorul căruia au instituţionalizat, organizarea şifuncţionarea Guvernului României, a ministerelor, a primăriilor comunale,orăşeneşti şi judeţene, crearea partidelor politice şi alte asemenea măsuri politico-

juridice pentru ca viaţa societăţii româneşti să nu fie dezorganizată în urma

dizolvării autorităţilor publice ce aparţinuseră statului totalitar şi a căderii îndesuetudine a unor norme juridice care nu mai puteau produce efecte juridice înnoile condiţii. Iată un exemplu semnificativ, în opinia noastră, cum statulinstituţionalizează o nouă ordine politică şi juridică în societate1.

c) Funcţia de conducere a societăţii Conducerea societăţii este un concept politic şi juridic desăvârşit dacă

ţinem seama că prin conducere înţelegem un demers politic, iar prin politic, sau politică înţelegem o acţiune raţională a unei persoane sau grup de persoane dedirijare, de ordonare sau îndreptare a activităţii unui grup social spre o anumitădirecţie şi evident finalitate.

Conducerea societăţii este o activitate politică, în primul rând şi, în acelaşitimp, o activitate juridică. Pentru a armoniza politicul cu juridicul în aceastămaterie a conducerii societăţii, Statul cu ajutorul dreptului stabileşte pentrufiecare autoritate a sa o anumită competenţă – capacitate juridică de drept public

– pentru ca fiecare dintre aceste structuri de putere să ştie ce au de realizat, care leeste puterea, încât puterile fiecărei instituţii politice să nu se suprapună puteriialtei instituţii şi aceste instituţii să contribuie distinct şi toate împreună laîndeplinirea rolului statului de instituţie politică fundamentală a societăţii2.

Fiecare cetăţean trebuie să se supună dreptului şi autorităţilor de Stat. Şi în cazulnormelor juridice supletive, care creează cadrul general permisiv pentrudesfăşurarea unor activităţi, rolul dreptului rămâne unul important, dacă ţinemseama că prin intermediul său se creează posibilitatea de a cenzura numite acţiuniale persoanelor, în limitele permisive, dispozitive, stipulate de normele juridice.Orice normă de drept reprezintă o decizie a statului prin intermediul uneiautorităţi publice ceea ce, la o anumită analiză, evidenţiază că aceastaîncorporează o strategie de dezvoltare a unui domeniu sau altul al activităţiisociale, a unei anumite politici materializate în decizia normativă care,

totdeauna, reprezintă o alegere între două sau mai multe variante posibile.Concluzia care se desprinde de aici constă în faptul că: dreptul este instrumentulfundamental al Statului în conducerea societăţii şi, strânsa legătură dintre drept şistat.

d) Funcţia de apărare şi garantare a valorilor esenţiale ale societăţii Prin valori esenţiale ale societăţii se desemnează printre altele

suveranitatea şi independenţa naţională, unitatea statului, pluralismul politic, fără

1

Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, op.cit., pag.40.2 Pentru detalii, vezi Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, Ed.”GaleriileJ.L.Calderon, Bucureşti, 1994, pag.136 şi urm.

58



de care nu pot exista drepturile şi libertăţile fundamentale, ale cetăţenilor aşa cumsunt ele recunoscute şi apărate prin Carta ONU, prin Declaraţia Universală aDrepturilor Omului, prin Constituţie şi prin tratatele şi înţelegerile internaţionalela care România este parte semnatară sau subiect aderant. Simpla recunoaştere a

valorilor esenţiale ale societăţii, neacompaniată de anumite instrumente politico- juridice de garantare, nu poate să contribuie la realizarea acestei funcţii adreptului.

Funcţiile dreptului, aşa cum au fost prezentate până aici, reprezintăfactorii care determină opţiunea statului suveran şi independent în reglementarearelaţiilor din societate. Ele reprezintă direcţiile spre care tinde reglementarearaporturilor sociale, finalitatea acestor demersuri juridice. Funcţiile dreptului potsuferi modificări în anumite situaţii, într-un context istoric sau altul sub imperiulunor factori interni sau internaţionali.

Spre exemplu, în societăţile în care nivelul de civilizaţie, conştiinţa juridică, ataşamentul cetăţenilor la ideile de dreptate şi justiţie sunt puternice,funcţiile dreptului cunosc un recul datorită faptului că se diminuează participareastatului prin intermediul dreptului în viaţa societăţii, juridicul cedând în favoareasocialului sau invers, când se impune luarea unor măsuri de constrângere, derestrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, dreptul devenind pe aceastăcale un instrument forte al statului pentru a restabili ordinea firească în societate.

Atât intervenţia statului cât şi conţinutul dreptului la un moment dat suntfundamental influenţate de realitatea socială.

59



CAPITOLUL VI Dreptul în sistemul normativ social

1. Preliminarii Societatea este un fapt natural, iar omul este un element fundamental alsocietăţii. Oamenii nu pot trăi decât în cadrul societăţii între ei luând naştere omultitudine de relaţii sociale. O parte din aceste relaţii sociale se nasc şi sedesfăşoară pe baza normelor juridice, a dreptului, însă destul de multe alte relaţiisociale rămân în afara dreptului. Societatea umană este structurată şi funcţioneazăîn baza unor reguli, a unor norme sau principii născute din nevoile existenţeisociale. Aceste reguli sau principii au rolul de a orienta comportamentuloamenilor în concordanţă cu evoluţia societăţii cu scopul acesteia, de împlinire a

progresului social, ştiut fiind că orice societate umană are drept ţel realizarea progresului social tradus prin bunăstare, fericire, împlinire generală şiindividuală.

Viaţa socială ar fi expusă unor involuţii sau chiar distrugerii dacă nu ar exista norme de conduită mai mult sau mai puţin convenţionale. Astfel de normeale societăţii, pe care le numim norme sociale, deşi extrem de variate, dar avândaceeaşi finalitate în cadrul aceleiaşi unităţi care este societatea, le denumimnorme sociale. Fiecare individ acţionează în societate sub imperiul unor comandamente sociale, în limitele conştiinţei sale, conştient de efectele acţiunilor sale şi temător în raport cu responsabilitatea ce-i revine ca membru al societăţii.

Acţiunile oamenilor ca o remanenţă a individualismului sunt determinate deinteresele lor private, prezente sau viitoare.

Urmărind realizarea acestor interese omul intră în relaţii cu alţi semeni aisăi. Aceste relaţii sunt fireşti, sunt specifice societăţii, iar pe parcursul evoluţieisocietăţii, relaţiile de comportament uman devin modele de conduită cărora,fiecare dintre noi, trebuie să ne subordonăm. Cu cât se dezvoltă societatea cu atâtcreşte numărul şi complexitatea relaţiilor dintre individ şi societate.

Din multitudinea de dimensiuni ale acţiunile umane – cognitivă,ontologică, teleologică – ne interesează doar dimensiunea normativă, cea care

creează modele de comportare pentru participanţii la relaţiile sociale. Nu de puţine ori suntem tentaţi, referitor la anume persoană să afirmăm că are oconduită normală, etică, politică, profesională, juridică etc. Acest fapt presupunecă ne-am raportat la conduita celui în cauză prin comparare cu ceva, este permisori este obligatoriu de îndeplinit.

Normele sociale, cele care definesc relaţiile model pentru indivizi, au învedere anumite comportamente sociale în care se face distincţie între indicativ şiimperativ, sau cum se spune trecerea din domeniul lui “ sein” (ceea ce este) îndomeniul lui “ sallen” (ceea ce trebuie să fie)1. Conduita unui agent poate fi

1 C.Popa, Dimensiunile conduitei umane. Perspectiva proxiologică. Volumul: conduită, norme şi valori, Bucureşti,Editura Politică, 1986, pag.19.

60



descrisă ca o “secvenţă de atitudini pragmatice, active sau pasive, ca execuţii aleunor operaţii sau programe şi ca aşteptări sau abţineri în alte circumstanţe” 1.

Rezultatul acţiunilor oamenilor sunt evaluate în funcţie de ecoul lor socialşi nu strâns legat de cel care le-a întreprins. Subiectul acţiunii are întotdeauna un

anumit demers stabilit, programat în funcţie de ceea ce şi-a propus să realizeze petermen scurt sau mai îndepărtat. Omul întotdeauna acţionează conştient, raţional,calculat până la amănunt, având un rol esenţial în prefigurarea viitorului sau dacăne raportăm la toate celelalte fiinţe. Societăţii umane îi corespunde caracterul

progresiv, al perfecţiunii neîncetate, al dezvoltării raţionale, fapt ce rezultă dinînsăşi capacitatea oamenilor. “Omul este o trestie, dar o trestie care gândeşte”spunea un mare filosof. Prin tot ce face omul mai întâi raţionează, cântăreşte,compară şi decide dacă, ceea ce şi-a propus se justifică sau nu sub raportulefortului şi al rezultatului previzionat. Nu de puţine ori omul este chemat săacţioneze, dar rezultatele demersului său social au “bătaie lungă” adică nu pot ficuantificate de îndată, fiindcă ele depăşesc scopul iniţial al acţiunii2. De aceeanormarea acţiunii umane reprezintă o cerinţă absolută oricărei forme deconvieţuire, indiferent de gradul evoluţiei sau de alţi factori ce ţin de legăturileinterne ale grupului social de referinţă. Aceste caracteristici au o dinamicădiferenţiată de-a lungul timpului iar în prezent, cu atât mai mult cu cât, aucrescut, componentele acţiunilor umane, s-au diversificat. Viaţa societăţii estemult mai complexă, explozia informaţională a creat noi şi noi cerinţe de adoptareumană a realităţilor sociale.

Chiar şi înaintea statului şi dreptului, după cum am arătat, viaţa socială se

desfăşura după anumite reguli, născute din nevoile de convieţuire, din spiritul deconservare specific lumii vii. Acţiunea umană reclamă deci, normare aconduitelor, stabilirea de limite şi de forme de acţiune, altminteri, prin haos viaţaar dispărea. Nu există vreo activitate umană care să poată fi eficientă, să dearezultatul minim scontat fără să existe reguli de desfăşurare. Nu întâmplător expresia “unde sunt două persoane, una trebuie să fie şef” s-a consacrat în viaţasocială fiindcă normativitatea rezultă, în opinia noastră, din esenţa vieţii. Normasocială, se poate spune, există chiar înaintea acţiunii noastre, ea se impune dinnevoile vieţii, coordonatele, limitele ei se stabilesc raţional de către oameni.

Norma înseamnă regulă, dispoziţie etc. obligatorie fixată prin lege sau prin uz: ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă (conf. DEX pag.607).

Deci, norma se poate institui fie prin lege, fie prin uz, altfel spus, prinnormă înţelegem o regulă de conduită, de comportament care a fost fixată de stat,de legiuitor ca urmare a demersului sau de cunoaştere a cerinţelor sociale acute şi

pe care înţelege să le normeze. Dar norma poate fi instituită şi prin uz, adicăurmare a unui comportament corect, constant o perioadă de timp care s-a dovedit

benefic pentru colectivitatea umană respectivă.

1 Idem.2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, pag.134.

61



Termenul de normă este utilizat în diferite ştiinţe. Norma socială este un model standard de comportament care călăuzeşte

acţiunile oamenilor în societate. Nu există tip de activitate socială care să nu aibăanumite reguli de conduită a indivizilor.

Stabilirea unor reguli privitoare la o activitate sau alta este rezultatul participării la realizarea ei a mai multor categorii de agenţi sociali, de diferitevârste, profesii, calificare, experienţă etc., împrejurare ce face să nască conştientsau nu reguli de comportament.

În epoca noastră multe dintre aceste norme sociale sunt creaţie a statuluisub forma normelor juridice urmărind în acest mod creşterea eficienţei acţiuniiumane, direcţionarea ei pentru realizarea cerinţelor sociale. Aceste demersuri alestatului le observăm continuu prin faptul că se urmăreşte, normarea prin legi a câtmai multor relaţii sociale şi modificarea lor ori de câte ori apar schimbări înrealitatea socială. Spre exemplu, de dată recentă, putem aminti intervenţialegiuitorului în zona privatizării, a relaţiilor de muncă – conflicte colective demuncă, restructurare a agenţilor economici cu consecinţe asupra concedierilor colective de personal, în sistemul de pensii – corelarea acestora, în lupta contradiferitelor fenomene sociale ce ţin de zona penalului etc.

Putem defini norma socială ca o regulă ce stabileşte cum trebuie săacţioneze ori să se comporte un agent în condiţii determinate, pentru caintervenţia lui să fie eficientă şi facil acceptată. Este extrem de important caorice normă socială să cuprindă limite rezonabile atât pozitive cât şi negativefiindcă în acest sens ele vor fi respectate de cât mai mulţi agenţi sociali (persoane

fizice sau persoane juridice) şi se va crea un solidarism social, al celor mulţi careacceptă regulile, împotriva celor care le încalcă. Nu de puţine ori regulile socialesunt înţelese şi respectate şi în funcţie de categoria de agenţi cărora li seadresează, de nivelul de instruire, de civilizaţie al acestora pentru că normasocială presupune o atitudine conştientă şi activă concretizată în alegerea unui tipde comportament1. Acţiunile oamenilor ţin în mare măsură de conştiinţa şi voinţalor, dar nu se desfăşoară izolat ci, într-un complex de împrejurări ce pot influenţalimitele libertăţii de mişcare.

Interesele generale ale societăţii trebuie armonizate cu interesele

particulare ale indivizilor în aşa mod încât să nu se obstrucţioneze libertateaomului, dar nici libertatea generală a societăţii. Aceste limite ale acţiuniiagentului social sunt în strânsă legătură cu factori de ordin politic, social.

Normele sociale trebuie să reflecte anumite cerinţe ale realităţii sociale.Acele norme ce iau forma normelor juridice pot să nu corespundă unei conştiinţesociale de reglementare atât timp cât puterea de stat este exercitată nedemocraticsau greşit (neprofesionist – fapt de altfel demonstrat cu prisosinţă în ultimii ani înRomânia).

1 Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed.Ştefan Procopiu, Iaşi, 1995, pag.22.

62



Normele sociale apar ca forţe organizatoare ale acţiunilor umane1

imprimând comportamentelor individuale o finalitate în corelare cu idealurile şiscopurile grupului şi necesitatea stabilităţii în evoluţie acestuia.

Normele sociale sunt necesare pentru că asigură convieţuirea socială, a

indivizilor, în cadrul grupului (social) din care fac parte. Aşa cum a mai spusindividul nu poate trăi izolat nici în societate, nici în afara societăţii, el este“social” din naştere, din perspectiva biologică astfel că se supune regulilor instituite de grupul social căruia îi aparţine.

2. Sistemul normelor socialeViaţa socială, prin complexitatea sa dă naştere la multe norme sociale,

orientând comportamentul oamenilor şi obligându-i să se adapteze la nevoiledezvoltării şi ale progresului social.

Sistemul normelor sociale cuprinde mai multe categorii de astfel denorme cum ar fi: normele morale sau etice, normele obişnuielnice, normelereligioase, normele politice, normele juridice. Existenţa atâtor categorii denorme sociale duce la concluzia că societatea este complexă, variată şi aceastaimpune o structurare a relaţiilor sociale prin raportare la realităţile sociale.

a) Normele etice (morale). Morala reprezintă ansamblul deprinderilor,sentimentelor, convingerilor, mentalităţilor, a principiilor şi regulilor privitoare lavalorile şi idealurile referitoare la relaţiile dintre indivizi, dintre individ şiSocietate. Ea se manifestă în fapte şi acţiuni, în comportamentul oamenilor, înconştiinţa lor. Conceptul de morală cuprinde atât convingeri cât şi reguli din care

se nasc atitudini şi fapte morale. De altfel, normele morale au apărut odată cuomul având la bază categorii esenţiale cum ar fi: viaţă şi moarte, bine şi rău,datorie şi responsabilitate, just şi injust etc.

Standardele normative ale comportării sunt fixate atât în psihicul colectivşi individual, în obiceiurile şi conceptele oamenilor cât şi în relaţiile umanereciproce2.

Normele morale au constituit în multe cazuri drept fundament al normelor juridice, evoluţia societăţii impunând transformarea normelor lor în drept. Omul asimţit de la început că are nevoie de anumite norme de viaţă care să-i asigure

liniştea, respectul, siguranţa şi tot ceea ce ţine de o corectă poziţionare a sa încadrul societăţii, încercând prin intermediul acestor reguli să separe binele derău, dreptatea, echitatea de nedreptate, valoarea de nonvaloare.

Toate aceste acumulări psihice, interioare au luat forma unor reguliexterioare, sociale, recunoscute şi acceptate de către tot mai mulţi indivizi.

Dar normele morale sau etice reprezintă o categorie distinctă de normesociale, multe din ele situându-se la graniţa normelor politice, religioase ori

juridice dacă ţinem seama de faptul că în domeniul socialului, al relaţiilor sociale

1

Idem, pag.23.2 O.G. Drobniţki, Noţiuni de morală, partea a II.-a, ESE Bucureşti, 1981, pag.73, citat de Genoveva Vrabie înop.cit., pag.25.

63



sau ştiinţelor sociale nu se pot face distincţii absolute existând multe elemente deinterferenţă, de suprapunere chiar.

Cu toate aceste caracteristici este de observat că prin raportare la celelaltenorme sociale normele etice au o trăsătură distinctă, aceea de a avea impact

asupra întregii societăţi, aşa cum întâlnim, de multe ori la normele juridice (ex.Constituţia, legile proprietăţii etc.) faţă de celelalte norme sociale: obişnuielnice, politice, religioase, care, prin natura lor, nu privesc decât anumite categorii deindivizi: cultele religioase sunt extrem de multe, fiecare are anumite reguli

proprii.Totodată multe norme morale le regăsim şi în domeniul relaţiilor politice

sau religioase cum sunt: cinstea, omenia, corectitudinea, onoarea, solidaritateaetc.

b) Normele obişnuielnice. Alături de normele etice normele obişnuielnicesau normele obiceiului reprezintă o categorie aparte de norme sociale prin faptulapariţiei lor înaintea statului şi a dreptului. Ele au contribuit la formarea normelor

juridice care au fost adoptate ulterior, după apariţia statului. Dar, obiceiurile saunormele obişnuielnice se menţin şi astăzi, ele fiind recunoscute de statul românchiar prin legea fundamentală ca exemplu, art.41 alin.6 din Constituţie conformcăruia “dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţiamediului şi asigurarea bunei vecinătăţi precum şi la respectarea celorlaltesarcini care potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului ”. Iar Codul civil înmai multe articole face trimiteri precum “după obiceiul obştesc” (art.600) sauart.607 potrivit căruia “nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât în

depărtarea hotărâtă de regulamente particulare sau de obiceiurile constante şi recunoscute şi în lipsă de regulamente şi obiceiuri , în depărtare de doi metri delinia de despărţire a două proprietăţi…”

În mod curent obiceiul este perceput ca o regulă de conduita statornicităîntr-o colectivitate umană printr-o utilizare îndelungată. Aplicarea acestei regulise realizează prin acceptul tuturor agenţilor sociali, ca o convingere că estecorectă, necesară şi benefică. Obiceiurile sunt reguli sau modele de conduităumană, sunt specifice unei anumite colectivităţi umane, de aceea se utilizeazăexpresia “obiceiul locului” sau “obiceiul pământului”. Dau nu tot ceea ce nu este

reglementat în societate şi priveşte comportamente constant acceptate se cheamăobicei. Mai întâlnim şi unele conduite ad-hoc utilizate în anume împrejurări carese numesc obişnuinţe, sunt acceptate de cei în cauză dar uzitarea lor nu estefăcută în mod curent ci periodic, ţin de o persoană sau un grup foarte restrâns de

persoane, putând fi denumite chiar “tabieturi” ce sunt cunoscute sau recunoscutede cei care le practică. Faţă de aceste “obişnuinţe”, obiceiul se impune social,chiar dacă nu ia forma scrisă. În societăţile moderne mai întâlnim, în afară deobiceiuri, şi alte categorii de comportamente regulate cum ar fi “uzurile” – careau caracter convenţional – vezi “uzurile de comerţ” ce se întâlnesc cu precădere

în relaţiile comerciale internaţionale sau “uzurile diplomatice”1

. Rămânând în1 Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului. Note de curs, ASE, Bucureşti, 2000, pag.22.

64



domeniul acesta al repetabilităţii unor manifestări cu caracter de regulă, dar caspaţiu de interferenţă limitat amintim şi alte asemenea situaţii cum sunt:- datina – o repetare regulată a unor manifestări ale indivizilor, cu anumite

prilejuri, de Paşte, de Crăciun, de Anul Nou etc., sau

- morala, ce are o extensie socială anume dar porneşte din iniţiativă particulară.c) Normele tehnice. Au apărut odată cu dezvoltarea societăţii în special în perioada maşinismului industrial cunoscând o dezvoltare deosebită ca oconsecinţă a nevoilor de desfăşurare corectă şi în siguranţă a proceselor de

producţie. Nerespectarea normelor tehnice, cele mai multe tehnologice, poategenera consecinţe juridice, deşi la origine normele tehnice sunt create de

planificatorii şi organizatorii proceselor de muncă. Nimic nu împiedică pelegiuitor să intervină prin intermediul dreptului în domeniul normelor tehnice,fenomen care se întâmplă chiar în ultimul timp şi care este benefic şi necesar în

condiţiile în care a crescut participarea oamenilor la procesul de producţie şi lalegăturile conexe ale acestuia1. Respectarea normelor tehnice a devenit tot maiacut o nevoie socială acestea nu mai cuprind doar spaţiul restrâns al activităţiiunei categorii de persoane ci tot mai mulţi oameni intră în contact cu regulitehnice de exploatare a unor produse sau servicii care cuprind şi norme tehnice deexploatare.

Intervenţia dreptului în domeniul normelor tehnice caracteristice este benefică pentru a preîntâmpina încălcarea lor sau pentru a sancţiona încălcarealor. Nu trebuie făcută confuzie între normele tehnice de natura celor arătate cunormele juridice procesuale civile sau procesuale penale care au un “caracter

pronunţat tehnic”. În aceste din urmă cazuri legiuitorul a înţeles să lase, celor care sunt chemaţi să aplice dreptul, un spaţiu de mişcare, de apreciere, foartelimitat, ţinând seama că normele de procedură prin natura lor trebuie să fieimperative şi unitar aplicate.

d) Normele politice sunt de apariţie mai recentă, odată cu apariţia partidelor politice, cu democratizarea vieţii sociale (nu ne mărginim la ţaranoastră n.a.). Politica, ca activitate umană este cunoscută din antichitate însăadevărate norme politice întâlnim în societăţile în care găsim partide şiorganizaţii politice. În relaţiile dintre membrii acestor structuri politice se

stabilesc anumite norme de conduită, din nevoia liber consimţită de toţi cei careaderă la un astfel de partid. Astfel de norme pot lua forma scrisă prin statutul sau

programul politic al partidului, prin diferite alte forme convenite sau dispuse deconducerea partidului etc. Între aceste norme politice şi normele juridice existăasemănări şi deosebiri. Asemănările constau în caracterul obligatoriu comun al celor două categorii de norme, iar deosebirea are în vedere sancţiunea ce poate

fi aplicată în cazul normelor juridice sancţiunea este juridică, cu caracter deconstrângere pe când în celălalt caz, sancţiunea nu are elemente de constrângere.Este foarte adevărat că încălcarea Statutului partidului de către un grup de

membri sau de conducere poate genera o contestaţie în justiţie împotriva deciziei1 Idem.

65



partidului ţinând seama că partidele politice sunt prin lege declarate ca fiind persoane juridice al drept public (vezi art.1 din Legea nr.27/1996) că ele suntrecunoscute şi funcţionează în temeiul legii, după anumite proceduri.

e) Normele religioase. Doctrina modernă s-a preocupat de a stabili

legătura dintre drept şi religie, văzând în ambele reguli de conduită, constatându-se că începuturile normelor juridice, îşi au originea din normele religioase. Deregulă conducătorii de popoare, de state sau oamenii de drept erau şi preoţi, iar actele juridice mai importante cereau confirmarea divinităţii. Este de fapt oconfuzie între drept şi religie, care s-a perpetuat multe secole şi milenii în specialînainte de Christos. Spre exemplu, în ramura dreptului public întâlnim teocraţiaca formă de guvernământ ceea ce însemna guvernarea societăţii prin zei, saumonarhia de drept divin, respectiv guvernarea prin reprezentaţii divinităţii. Înepistola Sf.Pavel către corinteni, când se vorbeşte despre respectarea unor reguliinstituţionale, se spune “nu eu poruncesc, ci Domnul ”, iar în capitolul V,versetul 17 după Matei, se spune că Isus Hristos declara ucenicilor săi că “n-avenit să strice legea ce a dat-o Domnul, ci ca s-o aplice”1. La romani,identificarea dreptului cu religia s-a menţinut multă vreme: funcţionarul publicera concomitent şi laic şi religios.

La începuturile sale creştinismul s-a îndepărtat de drept, dar odatăconsolidată biserica creştină, religia creştină a început din nou să se confrunte cudreptul. Puterea temporară a Papei era revendicată tot de la Dumnezeu, iar launele popoare, francez, german, regii erau consideraţi reprezentanţii luiDumnezeu pe pământ. Revoluţia franceză de la 1789 constituie un moment de

cotitură în istoria evoluţiei normelor religioase şi a normelor juridice. Dreptuleste laicizat, iar suveranitatea statelor nu mai este considerată de origine divină cide esenţă populară, a poporului. Formal, scade rolul normelor religioase, religiase desparte de drept, însă realizarea dreptului se menţine, în cazul multor instituţii

juridice pe o credinţă religioasă, fapt ce-l regăsim şi în prezent: participarea preotului la sfinţirea unui edificiu, invocarea în biserică a numelui conducătorilor ţării, consultarea Sinodului bisericii Ortodoxe Române asupra unor reglementări

juridice (cazul celebrului art.200 din Codul penal, în problematica eutanasiei), casă ne oprim doar la aceste exemple.

În drept, procedurile de valorificare a normelor juridice se numesc proceduri judiciare, iar în cazul normelor religioase, rituri sau ritualuri religioase.

f) Normele juridice. Un loc foarte important în cadrul sistemuluinormelor sociale îl ocupă normele juridice care sunt reguli de conduită create destat, având caracter obligatoriu fapt ce creează premisele intervenţiei forţei destat, a forţei de coerciţie, la nevoie pentru a se asigura respectarea lor, fiindcănumai în acest mod se împlineşte cauza sau scopul adoptării normelor juridice.Lipsa posibilităţii de intervenţie a statului prin instituţiile sale specializate ar faceinoperante multe din normele juridice, cu repercursiuni dintre cele mai diverse în

1 Citat după Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed.Fundaţiei “România de Mâine”, Univ. Spiru-Haret, Bucureşti,1999, pag.71.

66



evoluţia vieţii sociale. Normele juridice reglementează o mare parte a relaţiilor sociale, dar nu pot reglementa totul. De aceea, ele coexistă cu normele etice(morale) tehnice, obişnuielnice, politice sau religioase în cadrul sistemuluinormativ social, fiecare categorie de norme dintre cele arătate interferându-se pe

anumite segmente de reglementare cu celelalte, mai mult sau mai puţin. Dintreacestea normelor juridice le revine locul cel mai important. Asupra lor ne vomopri cu detalii în capitolul următor.

67



CAPITOLUL VII Norma juridică

1. Definiţie Norma juridică (norma agendi) este o normă socială, este elementul de bază al dreptului. Dreptul nu poate fi explicat decât prin norme juridice. Oricenormă juridică are în conţinutul său expresia de voinţă conştientă a legiuitoruluireferitor la cum doreşte să fie conduita oamenilor într-un domeniu sau altul1.

Normele juridice reglementează raporturile dintre oameni şi nu raporturile dintreom şi bunuri aşa cum s-a susţinut în doctrină pornindu-se de la normele juridicecare reglementează dreptul de proprietate. Regulile de conduită instituite prinnorme juridice sunt tipice, ele se aplică unui număr nedeterminat de cazuri atâttimp cât sunt în vigoare, stabilind sau delimitând un comportament oricăruisubiect care se găseşte în situaţia descrisă de norma juridică. Dacă nu se întrunescniciodată condiţiile prescrise de norma juridică, deşi norma, formal există, (oregăsim materializată într-o lege, într-o hotărâre de Guvern etc.) ea nu are viaţă,nu se aplică ceea ce înseamnă că nu este suficient ca norma să existe, trebuie seîmplinească condiţiile de punere în valoare, de aplicare a ei. În sens analiticnorma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie acărei aplicare şi respectare se face ca urmare a conştiinţei juridice a oamenilor.Totuşi fiind instituită de către Stat, ca organizaţia politică a societăţii căreia i s-auîncredinţat prerogative de putere publică, statul are mijloace instituţionalizate cu

ajutorul cărora să-şi impună voinţa exprimată prin norma juridică. Statul poatesă-l constrângă pe individul care i se împotriveşte, nerespectând conduita tipică

prescrisă prin normă. Indiferent de conţinutul său, norma juridică este o obligaţie,un imperativ, un ordin. Ea este etalonul comportamentelor umane rezultat dinexigenţele Societăţii pentru membrii săi în acele relaţii în care, statul a înţeles săintervină şi să normeze comportamentele. Am reţinut anterior că norma juridicăeste parte componentă a sistemului normativ social, ceea ce presupune că statulnu poate practic şi nici teoretic să reglementeze toate relaţiile socialetransformându-le în relaţii juridice. Dreptul porneşte de la o realitate, dar operaţia

pur juridică stă într-o apreciere2. Norma juridică poate fi opera statului, a uneia dintre multiplele autorităţi

sau instituţii publice care au competenţă să emită sau să adopte norme juridice3.Pot fi creatoare de drept chiar şi o organizaţie sau instituţie nestatală care a primito delegare de competenţă din partea unei autorităţi sau instituţii suprastatale cumsunt instituţiile Uniunii Europene – Consiliul, Parlamentul, Comisia, dar în

1 Despre voinţa juridică, vezi în detaliu Aurelian Ionaşcu, Voinţa juridică, în Studia Napocensia, sercia Drept 1,Editura Academiei RSR, 1974, pag.27-53.2 Asupra conceptului de relaţie juridică, vezi pentru detalii în extenso, în Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică,

op.cit., pag.153 şi urm.3 Autorităţile unipersonale emit norme juridice iar autorităţile colegiale, deliberative adoptă norme juridice – I.Corbeanu, Drept administrativ, note de curs, ASE, 2000.

68



condiţiile specifice Comunităţii Europene şi a Uniunii Europene. De asemenea,norme juridice aplicabile în dreptul intern român pot fi emise de organismeinternaţionale ca urmare a voinţei Statului român. Spre exemplu, art.11 dinConstituţia noastră consacrat “Dreptului internaţional şi dreptului intern”, în

alin.2 prevede că “Tratatele ratificare de Parlament, potrivit legii fac parte dindreptul intern”; iar la art.20 (alin.1) se stipulează: “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate înconcordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cucelelalte tratate la care România este parte”, (alin.2) “dacă există neconcordanţeîntre pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la careRomânia este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.

În acelaşi sens mai exemplificăm două categorii de norme juridice care nusunt creaţie a statului, ci, acesta numai le acceptă, fiind vorba de normeleobişnuielnice şi de contractul normativ asupra cărora vom reveni în parteaconsacrată izvoarelor dreptului.

Din exemplele prezentate rezultă cu claritate că normele juridice au maimulte izvoare originare dar ele dobândesc calificare de normă juridică numai prinvoinţa statului, ca expresie a suveranităţii acestuia1.

Ţinând seama de caracteristicile normei juridice putem arăta că norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorieinstituită sau acceptată de stat, a cărei îndeplinire se realizează voluntar, princonştiinţa juridică a oamenilor iar la nevoie prin intervenţia forţei deconstrângere a Statului . Normele juridice sunt în fond mijlocul de realizare a

idealului de justiţie în conformitate cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul prevederilor sale2. Norma juridică trebuie să conţină ceea ce trebuie săîndeplinească un subiect, ceea ce-i revine acestuia să facă ori îi este interzis:“forţa legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi”3.

2. Trăsăturile (caracterele) normei juridicePrin trăsături ale normei juridice înţelegem acele elemente caracteristice

care individualizează o normă juridică faţă alte norme sociale existente însocietate. Din definiţia dată normei juridice rezultă următoarele caracteristici sau

trăsături:a) caracterul social al normei juridice, care se desprinde din faptul că norma

juridică se adresează exclusiv comportamentului uman pe care urmăreşte să-ldirecţioneze. Comportamentul oamenilor este influenţat de normele juridice,indiferent că ei sunt priviţi individual, ca persoane fizice, sau în grupuriorganizate, în colectivităţi umane, ca persoane juridice. Caracterul socialevidenţiază faptul că norma juridică, norma de drept, prescrie drepturi şiobligaţii univoce sau reciproce între participanţii la viaţa socială. Dreptul este

1

A. Rădulescu, I.Corbeanu, op.cit., pag.41.2 Nicolae Popa, op.cit., pag.145.3 Idem, pag.146.

69



un fenomen de alteritate (Giorgio del Vecchio) – neologism care exprimăideea unui raport ce se leagă între subiecţi activi şi cei pasivi ai drepturilor,adică între persoane. Potrivit aceluiaşi autor, normele de morală ar aveacaracter parţial social pe considerentul că relaţiile etice se pot consuma şi în

conştiinţe individuale1

; b) caracterul general . Norma juridică prescrie o conduită tipică, un etalon decomportament pe care trebuie să-l respecte toţi subiecţii. Din acest caracter s-anăscut obligaţia pentru toţi cetăţenii de a cunoaşte legea, necunoaşterea ei nu

poate să-l exonereze de răspundere pe cel care a încălcat-o. Având un caracter difuz, norma juridică elimină concretul şi se prezintă în abstract. Nu secunosc, la momentul creării normei juridice, în ce împrejurare anume,individualizată ea se va aplica aşa cum se întâmplă, în cazul actelor juridice cucaracter individual când, de la început, se cunosc împrejurările, locul, data, cuise adresează şi se execută actul individual. Cu tot caracterul lor general,normele juridice nu înseamnă că ele se aplică pe întreg teritoriul naţionalîntotdeauna, deoarece există unele norme juridice care reglementează domeniidiferite sau zone diferite din realitatea socială naţională;

caracterul impersonal . Se evidenţiază prin faptul că regula de conduită seadresează unor subiecte nedeterminate; subiectele de drept cărora i se adreseazănorma juridică se determină numai în momentul stabilirii în mod concret arelaţiei juridice, printr-o manifestare umană determinată. Există acte juridicecreate de autorităţile publice, uneori purtând aceeaşi denumire precum actelenormative, care au însă caracter personal, individual (ex. Hotărârea Senatului de

numire a persoanei care să exercite funcţia de Avocat al Poporului, sau HotărâreaGuvernului de numire a persoanei “X” în funcţia de prefect al unui judeţ etc. Înacest caz – de la început se cunoaşte adresantul pe când, în cazul normelor

juridice, acestea se referă generic la toţi cetăţenii care s-ar găsi la un moment datîntr-o relaţie de natura celei stabilită de norma juridică (ex. la împlinirea vârsteide 18 ani, persoana fizică dobândeşte capacitate de exerciţiu – deplină – n.n.) sauîn unele cazuri, norma juridică are în vedere o categorie socio-profesională, alcărei comportament îl statuează cum ar fi: cadrele didactice, funcţionarii publici,deputaţii, membrii Guvernului, avocaţii, magistraţii, elevii etc. Rezultă că norma

juridică are caracter impersonal totdeauna.Unele norme juridice se aplică numai unor categorii de subiecte pe

criteriu profesional, de sex, religie, vârstă, zonă a teritoriului, prin aceastacaracterul impersonal nu este afectat.

d) Caracterul de repetabilitate şi continuitatePrin natura sa norma juridică nu îşi epuizează substanţa, conţinutul,

obiectul pentru care a fost edictată. Ea se aplică unui număr nedefinit de cazuri,de fapte sau manifestări, ori de câte ori este necesar, atâta timp cât norma este învigoare şi cât timp realitatea socială dă naştere la relaţii sociale de natura acelora

avute în vedere de către legiuitor în momentul edictării normei. Practic, norma1 G.del Vecchio, op.cit., pag.198 şi urm.

70



juridică se aplică din momentul în care a intrat în vigoare şi până în momentulcând a fost scoasă din vigoare prin modurile consacrate, respectiv: abrogare,uneori anulare ori suspendare, după caz.

Caracterul de continuitate rezidă în manifestarea repetabilităţii normelor

juridice care stabilesc competenţa, organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice ale statului sau a altor mecanisme instituţionale din viaţa socială în sensulcă acestea continuă să se aplice indiferent cine sunt persoanele care formeazăacea autoritate. Spre exemplu, Guvernul României are la data “x” o anumităcomponenţă umană care, după un timp “h” se modifică esenţial. Modificarea,schimbarea membrilor Guvernului nu duce la încetarea aplicabilităţii unor hotărâri sau ordonanţe ale Guvernului.

e) Caracterul obligatoriu al normelor juridiceAceastă trăsătură a normelor juridice ţine de esenţa normelor, este

definitorie, comparativ cu alte norme sociale. Spunem aceasta, pornind de lafaptul că până la urmă, orice normă socială este obligatorie, fie că este politică,religioasă, morală, dar faţă de acestea, norma juridică reprezintă un ordin al

puterii de stat, care, nesocotit, atrage angajarea răspunderii juridice a subiectului,cel care a încălcat o conduită prescrisă de norma juridică. Obligativitatea este însăcondiţia normei. Dacă norma juridică nu ar fi obligatorie şi nu ar aveaacompaniament cu răspunderea juridică care este parte componentă a forţei deconstrângere statală – normele juridice – nu s-ar mai justifica. Oricum oamenii, încolectivitatea socială îşi stabilesc anumite reguli de conduită. Scopul legii, esteordonarea relaţiilor sociale pentru atingerea unui grad de organizare şi

armonizare a acestora de aşa natură încât, permanent să se realizeze progresulsocial, bunăstarea societăţii1.

Pentru a fi realizată această trăsătură a normei juridice ea beneficiază deexigibilitate, adică de constrângere, din partea autorităţilor statului, la nevoie2.

Nu este suficient declararea caracterului obligatoriu al unei norme juridiceci se cere ca aceasta să fie legitimă şi eficace. Statul reprezintă intereselecolectivităţii naţionale umane, iar norma juridică, operă a statului, trebuie săcreeze cadrul necesar “juridic” desfăşurării vieţii în cadrul colectivităţii naţionaledate. Exigenţele acestei vieţi sociale implică şi o subordonare necondiţionată a

indivizilor faţă de conţinutul perceptiv al normelor de drept3. Norma este “o poruncă” a Statului asupra membrilor societăţii ceea ce

implică faptul că, din momentul intrării în vigoare a normei juridice, în modnemijlocit, continuu şi necondiţionat, orice abatere de la aceste comandamentestabilite de normă, presupune o nesocotire a dreptului, a ordinii juridice sociale şiimplică intervenţia forţei de constrângere a statului. Norma juridică asigură astfelo presiune continuă asupra celor care au tendinţa insubordonării faţă de lege, aîncălcării permanente şi asigură protecţia majorităţii membrilor societăţii.

1

Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, op.cit., pag.42.2 Nicolae Popa, op.cit., pag.150.3 Idem.

71



O normă juridică dacă nu ar avea caracter obligatoriu ar rămâne o simplănormă socială, fiindcă i-ar lipsi acel element constrângător care ne face să orespectăm, să ne comportăm liberi, dar în limitele permise de lege.

Omul are din fire tendinţa de a-şi crea propriile dimensiuni ale

comportamentului său, nesocotind de multe ori interesele celorlalţi, iar norma juridică vine să ordonez limitele comportamentelor umane pentru asigurarea unuiechilibru şi a unei echităţi sociale.

Majoritatea membrilor societăţii respectă normele juridice, deci dreptulreglementar existent astfel încât putem spune că interesul respectării normelor

juridice este însăşi interesul general al societăţii. Realizarea caracterului deobligativitate al normelor juridice, de fapt al dreptului însăşi, este inevitabil, câtăvreme interesul general nu poate fi abandonat.

Obligativitatea normei juridice este aceeaşi, indiferent că ea face partestructural, din Constituţie, dintr-o altă lege sau dintr-o dispoziţie a unui primar.Forţa juridică a actului normativ în care este încorporată norma juridică nu areimportanţă din punctul de vedere al obligativităţii. Contează doar consecinţa,sancţiunea ce poate fi aplicată pentru încălcarea unei norme sau alteia, de unde se

poate trage concluzia că nu există norme juridice care să nu aibă caracter obligatoriu, dar există sancţiuni diferite pentru încălcarea unei norme juridice oria alteia. Una este sancţiunea penală pentru insultă, ca urmare a încălcării onoarei,demnităţii unei persoane şi alta este sancţiunea pentru omor când consecinţelesunt extrem de grave, când este afectată însăşi viaţa unei persoane, fundamentulexistenţei.

De asemenea, caracterul obligatoriu nu este influenţat nici de faptul că onormă are o frecvenţă de aplicare mai rară sau este permanentă.

3. Structura normei juridicea) Noţiunea de structurăPrin structură înţelegem în general modul cum este organizat ceva, un

sistem, o parte sau un element al sistemului. În cazul normelor juridice, atuncicând ne referim la structură avem în vedere un dublu sens al termenului fiindcă,norma juridică face parte dintr-un sistem (juridic) în acelaşi timp. Normă însăşi

privită ca elementul de bază, central al sistemului dreptului are la rândul său ostructură.

În consecinţă, prin structură a normei juridice se desemnează:a) o structură internă, denumită şi logică – juridică;

b) o structură externă, denumită şi tehnică – legislativă.

b) Structura internă (logico-juridică) a normelor juridiceO normă juridică se adresează unui număr nedeterminat de subiecţi al

căror comportament trebuie să se supună conţinutului normei juridice pentru a nu

intra în coliziune cu forţa de coerciţie a statului. Din acest motiv norma juridicătrebuie concepută după anumite reguli încât să fie uşor şi rapid receptat mesajul

72



Statului . Acest fapt poate fi realizat în condiţiile în care, aranjarea elementelor structurale ale normei să ţină seama de logica societăţii, a oamenilor, fiindcă eivor fi subiecţii supunerii faţă de norma juridică. Cu cât conţinutul normelor are ologică mai bună, uşor receptibilă, cu atât comportamentul instituit prin ea va fi

mai rapid asimilat. Structura internă sau logică a normei juridice alcătuieşte parteastatică, stabilă a normei.

Structura relevă elementele intrinseci (de logică) care compun norma. În analiza structurii interne se porneşte de la premisa că norma juridică – elementul de bază al dreptului obiectiv nu trebuie să se contrazică prininadvertenţe logice, pentru a putea răspunde cerinţelor bunei organizări arelaţiilor sociale.

În principiu, elementele intrinseci (de logică) ce compun norma juridicăsunt: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte împrejurările încare se va aplica norma juridică. Ea răspunde la întrebarea: “în ce împrejurări?” şi“cui?” i se va aplica norma juridică. În ipoteză sunt descrise condiţiile,împrejurările şi faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei şi categoriade persoane la care se opreşte prevederile dispoziţiei. Spre exemplu, ipotezanormei juridice care prevede categoria de persoane ce beneficiază de ajjutorul deşomaj, sau cei care beneficiază de alocaţie de stat pentru copii sau conducătoriide vehicule care beneficiază de ceva (ceea ce prevede dispoziţia) sau sunt supuseunor restricţii, după caz.

Oricărei norme juridice i se poate stabili ipoteza chiar dacă nu este expresformulată în text, prin deducţie, pe cale logică. Ipotezele pot fi de mai multefeluri, în funcţie de gradul de determinare, de precizie a formulării şi de altecriterii. De aici, se poate ajunge şi la o clasificare a ipotezelor normelor juridice.

Ipoteze determinate – care stabilesc împrejurările şi condiţiile, clare, deaplicare a dispoziţiei, a conduitei însăşi. Spre exemplu, în cazul stabiliriidreptului la pensie, pentru limită de vârstă, de urmaş sau de invaliditate, prin legese prevăd condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fiinclusă în una din aceste categorii de persoane, vizate de textul legii şi astfel

pentru a i se stabili cuantumul pensiei (vezi art. 41, 49, 53, 65 din Legea pensiilor nr. 19/20001).

Ipoteza relativ determinată. Există atunci când împrejurările în careurmează a fi aplicată dispoziţia normei juridice, prin natura lor nu pot fi detaliate,apreciate şi stabilite prin însăşi textul normei, lăsând această operaţiuni laîndemâna autorităţii publice ce urmează să aplice norma juridică.

Ipoteza poate fi simplă, când are o singură împrejurare în care se aplicădispoziţia şi complexă, când sunt avute în vedere o mulţime de împrejurări încare toate sau fiecare în parte, pot să determine aplicarea dispoziţiei.

1 Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale nr.19/2000, publicată în MonitorulOficial, partea I, nr.140 din 01.04.2000.

73



Tot astfel, ipotezele pot fi enunţiative cu caracter de exemplificare sauipoteze limitative – caz în care împrejurările la care se vor aplica dispoziţia suntenumerate precis (limitativ) şi nu pot fi extinse la alte situaţii asemănătoare1.

c) Dispoziţia normei juridiceDispoziţia este acea parte a structurii logico-juridice a normei juridicecare stabileşte conduita părţilor cu alte cuvinte acţiunea sau inacţiunea pe caresubiectele trebuie să o îndeplinească, care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor ce se manifestă ori pot să se manifeste sub incidenţa normei juridice date.

Dispoziţia este elementul esenţial, fundamental al normei juridice, fără decare un text de lege nu poate constitui, de sine stătător o normă juridică.

După gradul de determinare al conduitei prescrise – acţiune sauabstenţiune – norma juridică este determinată sau relativ determinată.

Dispoziţia normei juridice este determinată atunci când stabileştecategoric şi fără nici o posibilitate de derogare drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi de legiuitor.

În cazul dispoziţiei relativ determinată vom găsi variante sau limite aleconduitei urmând ca subiectul sau subiecţii să aleagă una din ele, ori să-şistabilească variante sau limite ale conduitei lor.

Spre exemplu, art.30 din Codul familiei stabileşte că “bunurile dobânditeîn timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuricomune ale soţior, orice convenţie contrară este nulă”. Rezultă că suntem în

prezenţa unei dispoziţii determinate. Tot cu privire la un exemplu din Codul

familiei, arătăm că art.36 dispune: “la desfacerea căsătoriei, bunurile comune seîmpart între soţi potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupraîmpărţirii bunurilor comune, va hotărâ instanţa judecătorească” aceasta relevândo dispoziţie relativ determinată, întrucât nu stabileşte cât revine fiecăruia dintresoţi, aceştia având latitudinea de a stabili de comun acord cum să le împartă şi încaz contrar, de neînţelegere amiabilă va hotărâ judecătorul. Fără dispoziţie norma

juridică nu ar putea exista, i-ar lipsi tocmai substanţa, conţinutul ei.Dispoziţia normei juridice poate să prevadă fie obligaţia de abţinere de la

săvârşirea unei fapte (ex.: interdicţia pentru conducătorii auto de a parca

vehiculele pe carosabilul drumului), sau poate prevedea permisiuni (ex.: o persoană poate fi concomitent student la mai multe facultăţi).

Dispoziţia normei juridice influenţează în mare parte şi criteriile declasificare a normelor juridice. Dispoziţia normei juridice trebuie să seevidenţieze printr-un grad ridicat de precizie, care să scoată în relief fără echivocdrepturile şi obligaţiile pe care le creează, pentru ca atunci când citim o normă

juridică sau un act normativ în întregul său să putem înţelege şi delimita cedrepturi ne sunt atribuite şi la ce obligaţii sunt ţinuţi2.

1 Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, op.cit., pag.43.2 N.Popa, op.cit ., pag.155.

74



Sancţiunea normei juridice. Reprezintă acea parte a normei juridice carestabileşte consecinţa nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie sau deipoteză. Sancţiunea este de fapt angajarea responsabilităţii juridice pentru cei carenu au respectat conduita prescrisă. De regulă, în conţinutul normei juridice sau al

actului normativ, în partea finală, se prevăd consecinţele unei conduite opusecelei prescrise de dispoziţie, adică sancţiunile care pot fi aplicate. Se impune, aface precizarea că sancţiunea nu intervine de la sine, din împrejurarea că norma

juridică, în substanţa sa, a fost încălcată, ci ea se aplică de către anumite autorităţi publice abilitate în acest sens când acestea sunt sesizate ori pot să se sesizez dinoficiu. Spre exemplu, judecătorul nu se sesizează din oficiu asupra încălcării uneinorme juridice, dar procurorul, poliţistul, primarul etc. se pot sesiza din oficiu şi

pot interveni direct pentru aplicarea unei sancţiuni celui sau celor care au încălcato anumită normă de drept.

Sancţiunile sunt consecinţa încălcării normelor juridice, o reacţie asocietăţii, reprezentată prin Stat, împotriva individului.

Sancţiunea juridică trebuie să păstreze un echilibru cu sancţiunea moralăsau religioasă, adică ea trebuie să ţină seama (de fapt legiuitorul şi cel care aplicădreptul) de o anumită realitate socială, trebuie să se asigure eficienţa normei fărăa se exagera. Pentru atingerea unui astfel de deziderat se cere ca legiuitorul săcunoască bine realitatea socială, să o evalueze cu realism şi bună intenţie pentruca sancţiunea să-şi poată atinge atât rolul său sancţionator dar şi rolul preventiv,descurajator. Nu trebuie omis de către legiuitor că sancţiunea este o reacţie acolectivităţii sociale, a statului în numele acestei colectivităţi, iar cei care trebuie

sancţionaţi sunt membri ai societăţii respective. Când numărul celor care încalcălegea este în creştere se impune a cerceta dacă nu cumva chiar legea respectivă segăseşte în neconcordanţă cu cerinţele societăţii, cu etica socială la un momentdat. De multe ori normele juridice sunt încălcate şi din cauza unei “dezarmonii asistemului juridic”, rezultată din adoptarea a multor acte normative care modificăimplicit acte normative anterioare, fără să le identifice deci, expres şi ca atarecreează confuzie asupra ce este în vigoare şi ce a fost implicit abrogat. Societateaeste un fapt natural deosebit de complex, armonizat pe elementele sale mari dereferinţă, dar, dezarmonizat “ pe numere mici ”, ceea ce implică o continuă

adaptare a reacţiilor societăţii contra indivizilor care se plasează voit sau nu înafara legalităţii instituite de către stat.

În doctrina juridică ori în sociologie, sancţiunile sunt privite ca factori dereacţie impuşi din cauza unor “pricini de adversitate”. Dacă n-ar exista aceste

pricini, regulile de drept ar fi de-a dreptul inutile, “nevoia naturală de“normaţiune” s-ar satisface prin celelalte tipuri de norme sau reguli aplicate însocietate pentru intensificarea şi captarea sentimentelor, fie în tehnica muncii de

producţiune, fie în tehnica descoperirii adevărului, într-o activitate defensivă încontra primejdiilor naturale etc.1

1 Ion Vlăduţ, Sociologie juridică, Ed.Lumina Les, 2000, pag.88-89 unde-l citează şi pe Eugeniu Speranţia, Cursde filosofia dreptului şi sociologiei, Vol.I, lecţiuni, pag.25.

75



Sancţiunile pot fi pozitive sau negative. Se porneşte de la faptul cădreptul ca fenomen social trebuie să regularizeze comportamentele umane, săstingă conflictele, să organizeze şi legitimizeze puterea statului.

Faţă de reacţia oamenilor la regulile juridice sau nejuridice ce compun

ordinea socială – care nu este exclusiv juridică ci poate fi şi morală sau religioasă – putem vorbi de două categorii mari de sancţiuni: sancţiuni formale, care suntstabilite de o autoritate publică şi care au limite minime şi maxime, o posibilitatede dozare a lor, la vedere, şi, sancţiuni neformale “informale” care iau naştere cao reacţie firească, necontrolată a societăţii împotriva unei sau unor persoane. Demulte ori astfel de sancţiuni “satirice” merg până la atribuirea unor porecle celor care se comportă defectuos încălcând regulile sociale, acceptate de către ceilalţide genul “păgânul” – atribuit unui necredincios.

Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii :•

după natura sancţiunii : sancţiuni civile – nulitatea actului juridic civil, prescripţia extinctivă,obligarea la daune-interese, clauza penală, rezilierea contractului etc.;

sancţiuni penale – cum sunt: amenda penală, închisoarea penală, confiscarea bunului care a servit la săvârşirea infracţiunii etc.;

sancţiuni administrative: amenda, anularea unei autorizaţii administrative,suspendarea dreptului de a exercita o activitate etc.;

• după scopul urmărit (în afară de cel general de restabilire a ordinii de dreptîncălcate) pot fi:

sancţiuni cu caracter reparator – acordarea de daune-interese, despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu (art.1073, 1075 şi urm. Cod vili); sancţiuni de anulare a actului juridic care intervin în situaţia încălcării legii

la momentul încheierii unui act juridic (nulitatea poate fi absolută saurelativă);

sancţiuni cu caracter de pedeapsă: amendă, închisoare penală saucontravenţională etc.

• după gradul de determinare pot fi:- sancţiuni determinate absolut : cele care sunt stabilite precis de norma

juridică, fără a se putea da o altă interpretare sau deviere de la norma juridică(nulitatea actului juridic);- sancţiuni relativ determinate, care pot fi stabilite numai pe cazul concret,

având o limită minimă şi maximă pe care autoritatea publică de realizare adreptului o va stabili în funcţie de elemente concrete;

- sancţiuni cumulative. Urmare a săvârşirii unei fapte – acţiune sau inacţiune – sunt înfrânte norme juridice de naturi diferite, şi ca urmare consecinţele pot ficumulate pentru aceeaşi faptă datorită împrejurării că s-au încălcat instantaneumai multe norme juridice diferite: ex. uciderea unei persoane poate fisancţionată penal cu pedeapsa închisorii, civil cu acordarea de despăgubiri;

76



- sancţiuni alternative – sunt acelea care se pot aplica prin alegerea de către celcare o aplică. Spre exemplu în Codul penal pentru anumite fapte, infracţiuni sestabilesc sancţiuni alternative, închisoare sau amendă penală, sau legeacontravenţiilor (Ordonanţa Guvernului nr.2/2001) stabileşte mai multe

categorii de sancţiuni, avertisment, amendă, închisoare corecţională, urmândca în concret cel care aplică sancţiunea să aleagă una din variante.

c) Structura tehnico-legislativă a normelor juridice Normele juridice în vigoare la un moment dat care formează “dreptul

pozitiv” sunt foarte numeroase şi ca atare ele trebuie sistematizate, aranjate dupăo anumită logică, pentru a putea fi înţelese de către toţi cei cărora li se adresează.Este ceea ce se numeşte structura exterioară a normelor juridice pe careautoritatea emitentă trebuie să o utilizeze în aşa măsură încât forma de exprimarea noilor norme juridice să se armonizeze cu normele juridice existente şi să poatăfi utilizată şi ulterior de către autorităţile ce vor emite alte noi norme juridice.

Cum sistemul dreptului trebuie să fie armonizat şi unitar s-au stabilitreguli juridice cu privire la tehnica legislativă. Astfel prin Legea nr.24/20001.Potrivit art.1 din lege, reglementarea relaţiilor sociale prin lege şi prin altecategorii de acte normative se realizează cu respectarea principiilor generale delegiferare proprii sistemului dreptului românesc. Tehnica legislativă asigurăsistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma

juridică adecvate pentru fiecare act normativ în parte. Normele de tehnicălegislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ, structura, forma şi

modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privindmodificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ (art.2). Conform art.3 dinLegea nr.24/2000, normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea

proiectelor de lege şi a propunerilor legislative, precum şi pentru celelalte actenormative adoptate de Guvern, de ministere ori de autorităţile administrativeautonome centrale sau locale ori alte servicii publice. Prin proiectele de actenormative, în special de lege, ordonanţă sau hotărâre a Guvernului, trebuie să seinstituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare

stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde proiectul trebuie săfie temeinic fundamentate, ţinându-se cont de interesul social, politica legislativăa statului român şi nevoile corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precumşi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară europeană şi cutratatele internaţionale la care România este parte (art.6 alin.1). Legea impune(art.6 alin.2) ca proiectele de acte normative să fie însoţite de o “expunere demotive” sau o “notă de fundamentare”.

Textul actelor legislative trebuie formulat clar, fluent, inteligibile, fărădificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, şi fără a fi utilizaţi termeni cu

1 Legea nr.24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a fost publicată înMonitorul Oficial al României, partea I, nr.139 din 31 martie 2000.

77



încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor (art.7 alin.4).

De asemenea, proiectele de legi, propunerile legislative şi proiectele deOrdonanţe şi hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod

obligatoriu avizării consiliului legislativ. Avizul Consiliului Legislativ esteconsultativ (art.3 alin.3 din Legea Consiliului Legislativ, 73/1993)1.

Sistematizarea şi unificare legislaţiei Din punctul de vedere al tehnicii legislative normele juridice cuprinse în

actele normative trebui să se integreze în sistemul legislaţiei, să ţină seama denevoia reglementării unitare şi unice la acelaşi nivel (lege, ordonanţă, hotărâre deGuvern) a relaţiilor având acelaşi obiect. Un act normativ poate cuprindereglementări şi din alte materii conexe numai în măsura în care suntindispensabile realizării scopului urmărit prin acel act normativ.

În procesul de legiferare trebuie evitată instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative. În acest sens, pentrusublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Întrucât se observă tot mai mult nevoia reglementării juridice a relaţiilor sociale din mai multe domenii ale vieţii sociale care până acum nu erau supusenormativităţii juridice, se cere ca, pe baza unor principii comune să se treacă laconstituirea unei structuri externe unitare a dreptului, sub formă de coduri .

Aceste coduri juridice trebuie să aibă o structură omogenă, iar acolo undereglementările prin lege, ordonanţe sau hotărâri de Guvern au în vedere domenii

conexe de reglementare, care nu pot fi transformate în coduri, se cere a fiîncorporate în codexuri .

Codexul este o culegere de legi, hotărâri, ordonanţe care prin apropiereareglementărilor se impun a fi alăturate – nu integrate – într-o formă unică pentrumai buna cunoaştere şi aplicare a lor.

Codexul poate fi elaborat de Consiliul legislativ2, cu aprobarea prealabilăa birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Consiliul legislativ stabileşte denumirea actului rezultat din încorporarea,structura şi succesiunea dispoziţiilor legale avute în vedere, cu specificarea

actelor normative, din care provin şi a elementelor necesare de identificare. Legeacere (art.17) ca în cadrul operaţiunii de încorporare în codexuri actele normativeincluse vor fi prezentate prin luare în considerare a tuturor modificărilor şicompletărilor ulterioare, a abrogărilor parţiale, exprese ori implicite precum şi

prin actualizarea denumirilor instituţiilor şi localităţilor.

1 Legea nr.73/1993 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.260 din 5 noiembrie 1993.Avizul consultativ este obligatoriu a fi cerut, dar cel care urmează să decidă poate ţine sau nu seama de conţinutulavizului.2

Consiliul legislativ este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de actenormative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficială a legislaţieiRomâniei.

78



Elaborarea actelor normativeÎn elaborarea proiectelor de acte normative trebuie să se ţină seama de

realitatea economico-socială ce urmează a fi reglementată, de precedentelereglementări în materie cât şi de reglementările similare din legislaţia străină. De

asemenea, va fi avută în vedere practica Curţii Constituţionale în domeniu propusspre reglementare, practica instanţelor judecătoreşti în aplicare reglementărilor învigoare şi doctrina în materie.

Întrucât România este ţară asociată la Comunităţile Europene şi laUniunea Europeană (nu membru) în elaborarea noii legislaţii s-a stabilit să seaibă în vedere reglementările comunitare europene în materie, şi prevederiletratatelor internaţionale la care România este parte, astfel încât actul normativ ceva fi adoptat să fie armonizat legislaţiei comunitare şi tratatelor arătate. Aceastanu înseamnă ca să fie preluate mecanic acte comunitare cărora să li se modificedoar câteva elemente, cum se mai întâmpla uneori.

Redactarea actelor normativePentru asigurarea unei succesiuni logice a soluţiilor legislative

preconizate şi realizarea unei armonii interioare a actului normativ redactareatextului proiectului trebuie precedată de întocmirea unui plan de grupare a ideilor în funcţie de conexiunile şi de raportul firesc dintre ele, în cadrul concepţieigenerale a reglementării (art.32). Actele normative trebuie redactate într-un stilconcis, sobru, clar şi precis care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă aregulilor gramaticale şi de ortografie. Legea interzice folosirea neologismelor dacă în limba română există un sinonim suficient de cunoscut , iar atunci când,totuşi, trebuie folosit un termen sau expresie străină se cere a fi alăturat cuvântulcorespondent din limba română.

Redactarea actelor normative trebuie să ţină seama de evitarea folosiriregionalismelor, ea fiind subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă atextului de către cei interesaţi. Când se face referire la un alt act normativ estenecesar să se arate categoria juridică a actului (ex.: lege, decret, ordonanţă,hotărâre), numărul acestuia, a titlului (denumirii), data publicării şi în ce a fost

publicat (Monitorul Oficial, al României, al judeţului, al municipiului Bucureşti

etc.), iar în cazul referirii la un tratat internaţional va fi arătată denumireacompletă a tratatului şi legea de ratificare, ştiind că în sistemul dreptuluiromânesc tratatele sunt ratificate prin lege, iar unele convenţii, acorduri sauînţelegeri internaţionale se supun spre aprobare Guvernului.

d) Structura actului normativActul normativ are următoarele părţi componente: titlul, formula

introductivă ori preambulul, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticităţiiactului.

79



Titlul actului normativ. Orice act normativ are un titlu ce cuprindedenumirea actului în funcţie de categoria juridică din care face parte (lege,ordonanţă, decret etc.) şi de autoritatea emitentă ori de obiectul reglementării.Autoritatea emitentă este autoritatea publică arătată în Constituţie sau în alte acte

normative. Pentru a nu crea confuzii asupra naturii reglementărilor, se interziceca un act normativ nou să aibă aceeaşi denumire cu un alt act normativ dejaexistent şi care nu se abrogă odată cu intrarea în vigoare a actului normativ nou.După adoptarea actului normativ îşi întregeşte elementul de identificare – “Titlul”

– cu un număr de ordine la care se adaugă anul în care a fost adoptat. Spreexemplu “Lege privind liberul acces la informaţiile de interes public”nr.544/12.10.2000.

Formula introductivă şi preambulul Formula introductivă reprezintă o propoziţie care cuprinde denumirea

autorităţii emitente şi constă într-o exprimare a hotărârii de a lua deciziareferitoare la emiterea sau adoptarea actului respectiv. De exemplu:“ Parlamentul României adoptă prezenta lege”; sau “în temeiul art.77 alin.1 şi deart.99 alin.1 din Constituţia României, Preşedintele României decretează”(urmează textul decretului) etc.

Preambulul actului normativ precedă formula introductivă. El nu seutilizează întotdeauna ci numai când legea dispune sau Parlamentul apreciază.

Partea dispozitivă a actului normativReprezintă practic însuşi actul normativ. Aici sunt cuprinse totalitatea

normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectulacestuia. Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl constituie articolulcare este de dorit să cuprindă o singură dispoziţie normativă aplicabilă uneisituaţii date.

Structura articolului trebuie să fie echilibrată. Articolul se exprimătotdeauna în text, abreviat cu “art .”. Articolele se numerotează de la 1, în ordineadin text până la sfârşitul actului normativ, iar în cazul actelor normativestructurate într-un singur articol, aşa cum întâlnim de multe ori la decrete, se va

utiliza formula “Articol unic”.Când printr-un act normativ se modifică sau completează ale acte

normative, articolele actului normativ modificator se vor numerota cu cifreromane (I, II, III etc.) păstrându-se numerotarea cu cifre arabe (1, 2, 3 etc.) pentrutextele modificatoare sau completate.

La coduri şi la legi de mare întindere, articolele vor fi prevăzute cudenumiri marginale, exprimând sintetic obiectul lor; acestea nu au semnificaţie

proprie în conţinutul reglementării (art.43 alin.5).Un exemplu în acest caz credem ca fiind binevenit referindu-ne la art.1

din Codul penal; denumirea marginală este intitulată “ Scopul legii penale” – iar articolul cuprinde textul următor “legea penală apără, împotriva infracţiunilor,

80



România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreagaordine de drept ”.

Alineatul este partea de structură a articolului şi se foloseşte în cazul în

care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg în mod organic, maimulte ipoteze juridice, ceea ce impune o prezentare succesivă, logică a ideilor şi ocoerenţă a reglementării.

Alineatul se prezintă ca o subdividziune a articolului fiind, de regulă,constituit dintr-o singură propoziţie sau frază care reglementează o ipoteză

juridică specifică ansamblului articolului. Când ipoteza este complexă şi nu poatefi exprimată într-o singură propoziţie sau frază, se pot adăuga noi propoziţii saufraze separate prin punct şi virgulă (;). Alineatul se evidenţiază printr-o uşoarăretragere de la alinierea textului pe verticală.

Când într-un articol există mai multe alineate acestea se numerotează cucifre arabe, cuprinse în paranteză la începutul textului. Ex.:

Art.1 …………………(1) ………………….(2) ………………….

Pentru claritatea, concizia şi unitatea textului, articolul nu trebuie să aibăun număr mare de alineate.

Când articolul sau alineatul conţine enumerări prezentate distinct, acestease identifică prin utilizarea alfabetului românesc şi nu prin liniuţe sau alte semnegrafice. O enumerare distinctă, marcată cu o literă nu poate cuprinde la rândul ei

o altă enumerare şi nici alineate noi.Dacă ipoteza marcată cu o literă necesită o dezvoltare sau o explicaţie

separată, aceasta se va face printr-un alineat distinct care să urmeze ultimeienumerări.

Actul normativ trebuie sistematizat încă din faza de proiect dupăurmătoare ordine logică: dispoziţii generale sau principii generale; dispoziţii privind fondul reglementării; dispoziţii tranzitorii; dispoziţii finale.

Dacă actul normativ este mai restrâns ca întindere, regulile de mai sus potlipsi din inserarea conţinutului actului dar ordinea de prezentare a conţinutuluitrebuie respectată.

Modul de sistematizare al actelor normative, arătat mai sus, se poatematerializa prin gruparea articolelor pe capitole, secţiuni, paragrafe; iar în cazulcodurilor sau al legilor de mare întindere, capitolele pot fi grupate pe titluri, Cărţietc.

Titlurile, capitolele, părţile şi cărţile se numerotează cu cifre romane în

succesiunea pe care o au în structura actului normativ din care fac parte.Secţiunile şi paragrafele se numerotează cu cifre arabe.

81



Titlurile, capitolele şi secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică areglementărilor pe care le cuprind.

Dacă actului normativ i se întocmesc şi anexe ca părţi componente,intrinseci acestuia, ele vor fi numerotate cu cifre arabe, în ordine enunţată în

textul actului. Actul normativ adoptat se semnează de reprezentantul legal alemitentului, se datează şi se numerotează.

Clasificarea normelor juridice. Criterii Normele juridice, aşezate în cadrul actelor normative sunt numeroase şi

ele reglementează domenii ale realităţii sociale dintre cele mai diverse ceea ceimplică, cel puţin din punct de vedere teoretic, didactic o clasificare cât maiexpresivă care să corespundă şi cerinţelor practice, ţinând seama că în funcţie decaracteristicile unei norme juridice, se stabilesc şi regimuri juridice aplicabile saualte consecinţe.

Prin clasificare o normă juridică poate fi aşezată în sistemul dreptului.a) Criteriul ramurii de drept , denumit şi al obiectului reglementării

juridice şi al metodelor de reglementare.Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi clasificate în:

- norme de drept constituţional;- norme de drept administrativ;- norme de drept penal;- norme de drept financiar fiscal;- norme de drept civil;

- norme de drept comercial;- norme de drept al muncii;- norme de drept al securităţii sociale;- norme de drept al familiei;- norme de drept procedural penal etc.

b) După criteriul forţei juridice pe care o au normele juridice, pornindde la ierarhia şi forma de exprimare ca acte normative, identificăm:- norme cuprinse în legi;- norme cuprinse în Decrete-legi, decrete;

- norme cuprinse în ordonanţe;- norme cuprinse în Hotărâri de Guvern;- norme cuprinse în Ordine ale miniştrilor, Ordine ale prefecţilor, hotărâri ale

autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc. Normele juridice adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice

locale se aplică numai pe raza de acţiune teritorială şi competenţă a acestor autorităţi.

Acest criteriu ţine seama şi de faptul că autorităţile publice suntconstituite într-un sistem instituţional, pe principiul ierarhiei ce rezultă din

competenţa atribuită fiecărei structuri de putere din cadrul sistemului.

82



Prin structură de putere, înţelegem o anumită autoritate publică, instituţie,organ al statului etc. ale cărei decizii sau comenzi sunt obligatorii sau nu în raportcu alte structuri, dar având întotdeauna pe cineva căruia îi comandă. Ierarhia înorganizarea statală este foarte importantă şi necesară pentru că numai în acest

mod se asigură unitatea, coerenţa şi funcţionalitatea sistemului (art.4 din Legeanr.24/2000).c) După criteriul structurii logico-juridice (interne) – normele juridice

pot fi:- norme complete;- norme incomplete.

Normele complete sunt acelea care cuprind în conţinutul lor intrinsec saual articolului în care sunt încorporate toate elementele de structură consacrate,respectiv: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Majoritatea normelor juridice se

prezintă sub această formă completă, răspund acestei exigenţe1. Potrivit legiinr.24/2000, la elaborarea actelor normative trebuie ţinut seama de tehnicalegislativă care implică luarea în considerare a tuturor reglementărilor îndomeniul de referinţă al noii reglementări, corelarea acestora cu cele dejaexistente pentru că şi în domeniul dreptului se impune armonizarea normelor

juridice cu cele vechi, ca şi în domeniul organizării statului. Existenţa sistemuluidreptului cere exigenţe deosebite şi pentru faptul că normele juridice nu trebuiesă creeze confuzie în ceea ce priveşte reglementarea relaţiilor sociale, faptul cătoate normele juridice au caracter obligatoriu şi pot angaja răspunderea juridică,ele trebuie armonizate în cadrul actului normativ, al ramurii de drept şi a

sistemului juridic naţional. Tot legat de acest aspect al structurii interne, alconţinutului normelor juridice trebuie precizat că ne găsim în plin proces dearmonizare a dreptului românesc cu dreptul comunitar european ceea ce impune

pentru autorităţile de reglementare în mod obligatoriu şi această armonizare. Normele incomplete trimit pentru completare la alte norme şi împreună

cu norma de trimitere reglementarea devine clară şi eficientă. La rândul lor normele incomplete se clasifică în: norme de trimitere şi norme în alb.- Normele de trimitere sunt acele norme juridice ulterioare care se completează

cu norme din acelaşi act normativ sau din alte acte normative deja în vigoare.

Ele au rolul de a menţine în actualitatea vieţii sociale şi aplicabilităţii o legemai veche. Spre exemplu, Legea nr.58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale a suferit mai multe modificări până la sfârşitul anului 1997 când afost abrogată prin Ordonanţa de Urgenţă nr.58/1997;

- Norma în alb – sunt acele norme juridice incomplete al căror conţinuturmează a fi completat printr-un act normativ ulterior. Spre exemplu, prinLegea nr.169/27.11.1997 de modificare a legii fondului funciar, nr.18/1991 s.astabilit că printr-o lege ulterioară se va reglementa regimul juridic alînstrăinării terenurilor agricole (ceea ce s-a realizat prin Legea nr.54/1998).

1 N.Popa, op.cit., pag.163.

83



Diferenţa dintre normele de trimitere şi normele în alb constă în faptul căîn cazul normelor de trimitere – privesc acte normative sau norme juridicedistincte, deja existente, pe când normele în alb urmează a fi elaborate şiadoptate, ele nu există. Un exemplu de normă incompletă – de trimitere implicită

este art.46 alin.1 din Legea privind statutul funcţionarilor publici nr.188/1999“funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sauindirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri saualte avantaje”. Textul prezentat nu spune care sunt consecinţele nerespectăriiacestei îndatoriri a funcţionarului public, legea făcând în acest caz, în modimplicit trimitere la codul penal care în art.254, 255 reglementează şisancţionează infracţiunile de dare şi respectiv luare de mită, infracţiuni al căror subiect special este numai funcţionarul public.

d) După criteriul sferei de aplicare. În baza acestui criteriu normele juridice se clasifică în:- norme juridice care reglementează direct conduita oamenilor;- norme juridice care reglementează indirect conduita oamenilor, prezentându-

se ca adevărate norme-cadru, norme principii sau norme definiţii.Exemplu: art.2 din Legea privind organizarea şi desfăşurarea

referendumului (nr.3/2000 – publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,nr.84/24 februarie 2000) defineşte: “referendumul naţional constituie forma şimijloacele de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporuluiromân cu privire la: revizuirea Constituţiei; demiterea Preşedintelui României; probele de interes naţional ”.

e) După natura juridică a regulilor pe care le instituie întâlnim:- norme juridice – reguli;- norme juridice – excepţii.

f) După natura actului normativ în care sunt incluse, normele juridice pot fi clasificate în:- norme generale – ce se caracterizează prin faptul că au o sferă de

aplicabilitate foarte vastă, în mai multe ramuri ale dreptului, fiind considerat

că ele reprezintă dreptul comun pentru mai multe domenii (ramuri) aledreptului. În acest sens, întâlnim norme generale în codul civil a căror aplicabilitate excede ramurii dreptului civil, fiind aplicate şi în dreptulcomercial, dreptul familiei, dreptul muncii etc.;

- norme speciale – care se aplică unei arii restrânse de relaţii sociale. Acestenorme având un caracter derogator de la dreptul comun. Le regăsim în multeacte normative ce reglementează diferite domenii ale dreptului, dar ele exced,ca obiect de reglementare domeniului actului normativ în care sunt înscrise;

- normele de excepţie – au rolul de a completa normele generale sau pe cele

speciale, fără ca prin aceasta să se producă o modificare conceptuală saureglementară unor reguli de drept consacrate. În doctrină se dă ca exemplu

84



dispoziţia din Codul familiei potrivit căruia vârsta minimă la căsătorie pentrufemei este de 16 ani, dar prin excepţie, pentru motive temeinice se poateîncuviinţa căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani.

5. Acţiunea normelor juridicea) Noţiune. Normele juridice se adoptă în scopul reglementării modului încare să se desfăşoare raporturile (relaţiile) dintre oameni în societate. Elestabilesc drepturi şi obligaţii. Toate acestea ţin însă de anumite elementefundamentale în baza cărora Statul – ca purtător al forţei publice – poate acţiona.

Cât, cum şi până când pot avea efecte normele juridice? Acestea suntîntrebările cărora trebuie să le găsim răspuns în cele ce urmează. De aceea,sintagma “aplicarea normelor juridice” poate fi definită ca o unitate de măsură

pentru Dreptul unui Stat la un moment dat. Ştim că normele juridice acţionează întimp asupra persoanelor şi asupra unui teritoriu, dar că în orice regulă întâlnim şiexcepţii.

b) Acţiunea normelor juridice în timp denumită şi “cadrul temporal deacţiune a dreptului ” prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea dateiexacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ.Existenţa actului normativ nu coincide totdeauna cu durata acţiunii, a efectelor

juridice preconizate de autoritatea care a edictat actul normativ.Cu privire la data intrării în vigoare a actului normativ pot fi stabilite mai

multe condiţii şi anume:După ce actul normativ a fost semnat şi contrasemnat, el trebuie adus la

cunoştinţa opiniei publice, a cetăţenilor, a autorităţilor şi instituţiilor publice saualtor subiecte de drept. Este ceea ce se numeşte publicitatea normei juridice. Învederea realizării publicităţii actele normative emise ori adoptare de autorităţile

publice centrale, Parlament, Preşedintele României, Guvern, ministere şi alteautorităţi ori instituţii se publică în Monitorul oficial al României, partea I subsancţiunea inexistenţei actului din punct de vedere juridic. Este prima condiţieca actul să poată intra în vigoare şi produce, efecte juridice. Această condiţie a

publicării nu este suficientă totdeauna, pentru ca actul să intre în vigoare.Stabilirea cu exactitate a momentului ţine de împrejurarea dacă în cuprinsul

actului este trecută data exactă sau nu după cum vom arăta:- dacă în conţinutul actului nu se face vorbire despre vreo dată de la care acesta

intră în vigoare atunci actul va intra în vigoare din chiar momentul publicării;- o altă variantă priveşte situaţiile în care în conţinutul actului se precizează că

“prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare după 30 de zile de la publicare”sau “prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare începând cu 15 decembrie2001”, sau “prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare începând cu prima zi alunii viitoare celei în care se va publica în Monitorul Oficial etc.

Art.78 din Constituţia României dispune că “legea se publică în

Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”.

85



Am arătat mai înainte variantele posibile pentru intrarea în vigoare aactelor normative, momentul acesta însemnând începutul acţiunii în timp anormelor juridice.

Anumite intervale de timp dintre momentul publicării unui act normativ

în Monitorul Oficial sau alte modalităţi de publicitate (valabile pentru autorităţilelocale) şi momentul expres al intrării în vigoare sunt necesare în cazul unor actenormative ce privesc reglementări deosebite cum este cazul celor care privescregimul infracţiunilor sau al contravenţiilor. Astfel prin recenta reglementare acontravenţiilor, Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 publicată în Monitorul oficial alRomâniei, partea I nr.410/25.07.2001, care a intrat în vigoare “în termen de 30 dezile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României” se precizează, laart.4 (1) că “actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiiintră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării sau, după caz, de ladata aducerii lor la cunoştinţă publică, potrivit legii, în afara cazului în care, încuprinsul acestora, se prevede un termen mai lung”. Deci termenul de 30 de zileeste un termen general comun, care trebuie să treacă de la momentul publicării

până la intrarea în vigoare a actului normativ ce reglementează contravenţii. Încazuri urgente se poate prevedea că intrarea în vigoare a actului normativ cestabileşte contravenţii să aibă loc într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10zile. De unde concluzia că termenul de 10 zile este minim admis pentru ca un actnormativ ce stabileşte contravenţii să intre în vigoare . Cum foarte multe actenormative, legi, ordonanţe sau hotărâri stabilesc că anumite fapte reprezintăcontravenţii ar trebui să intre în vigoare numai după trecerea a cel puţin unui termen de 10 zile dacă nu de 30 de zile, lucru care nu se întâmplă în realitateîntotdeauna, mai ales în condiţiile în care sunt adoptate o multitudine deOrdonanţe de urgenţă care intră în vigoare imediat ce au fost depuse spreaprobare la Parlament (art.114, alin.4 din Constituţia României).

Intrarea în vigoare a unui act normativ ce reglementează într-un domeniucare anterior nu a fost supus reglementării juridice sau modificareareglementărilor anterioare printr-un act de reglementare (nou) abrogarea,suspendarea unei reglementări existente ridică întrebarea, dificilă, asupra situaţieiraporturilor juridice născute sub reglementarea veche; situaţia drepturilor şi a

obligaţiilor dobândite sau asumate în condiţiile vechii reglementări.Există raporturi juridice civile de drept privat – civil, familiei, de muncă,

comercial, ce au o existenţă îndelungată, care produc efecte juridice permanenteşi în materie apar reglementări juridice succesive ce pot diferi substanţial întreele. Astfel de situaţii întâlnim în ultimii ani când, în procesul de reaşezare adreptului românesc pe baze democratice, solide, şi de armonizare a legislaţieinoastre la dreptul comunitar european se produc schimbări în conţinutullegislaţiei şi al multor acte normative existente.

Pentru astfel de cazuri se impune formularea unor principii referitoare la

acţiunea normelor juridice în timp. Actele juridice pot conţine ele dispoziţiispeciale, tranzitorii, iar în cazul unor acte normative cu sferă de acţiune foarte

86



largă precum codurile, pot fi aplicate în acelaşi timp acte normative specialeavând rolul să asigure punerea în aplicare a Codului în speţă pentru soluţionareasituaţiilor tranzitorii de la vechiul la noul cod; cum s-a întâmplat cu ocaziaadoptării Codului familiei în anul 1954 situaţie pentru care a fost adoptat

Decretul nr.32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei.Prin noua reglementare a regimului juridic aplicabil activităţilor oficialereferitoare la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,Legea nr.24/2000, prin art.24 al acestei legi, intitulat “soluţii pentru situaţiitranzitorii” se precizează că “ proiectul de act normativ trebuie să cuprindăsoluţii legislative pentru situaţii tranzitorii, în cazul în care prin nouareglementare sunt afectate raporturi sau situaţii juridice născute sub vecheareglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la dataintrării în vigoare a noii reglementări ”.

În acest sens facem trimitere şi la recenta reglementare a regimuluicontravenţiilor (OG nr.2/2001) care în capitolul intitulat “Dispoziţii speciale şitranzitorii” stabileşte:- cauzele aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a prezentei

Ordonanţe vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentulconstatării contravenţiei – art.49. Facem o precizare importantă şi anume seare în vedere legea aplicabilă in momentul săvârşirii contravenţiei cimomentul constatării acesteia;

- actele normative prin care se stabilesc contravenţii în vigoare la data publicării prezentei Ordonanţe în Monitorul Oficial al României, partea I, vor fi

modificate sau completate, dacă este cazul, în termen de 3 luni potrivit prevederilor acesteia (art.50).

Acestea sunt dispoziţii tranzitorii pe care emitentul Ordonanţei, GuvernulRomâniei, a înţeles să le instituie prin actul normativ a arătat.

Neretroactivitatea normelor juridiceUnul din principiile de bază ce guvernează materia acţiunii normelor

juridice în timp este cel al neretroactivităţii lor. Conform acestui principiu,normele juridice nu pot şi nu trebuie să producă efecte juridice pentru trecut cinumai pentru viitor. Neretroactivitatea legii (desigur noţiunea de lege în sens larg,

n.a.) este prevăzută în art.15 din Constituţia României care, în alin.2 stabileşte“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

Dispoziţia constituţională porneşte de la faptul că norma juridică trebuiesă protejeze subiecţii de drept cărora le impune o anumită conduită, ceea ceînseamnă ca mai înainte norma să existe, să fie adusă la cunoştinţa celor interesaţi

prin publicare. Ori, acceptarea ideii, încă vehiculată şi azi că prin lege se poatederoga de la principiul neretroactivităţii ni se pare destul de periculoasă. Este fărăîndoială cazul unei derogări ce ar pune persoanele fizice sau juridice în situaţiinefavorabile, pentru că în măsura în care o normă derogatorie de la principiul

arătat ar favoriza o persoană acest fapt este posibil. Cu toate acestea şi o astfel deexcepţie credem că nu este de dorit pentru că s-ar putea ajunge ca pe căi de natură

87



derogatorie de la principiul neretroactivităţii să se ajungă la o practică aexcepţiilor de la regulă în baza căreia unele persoane să poată fi avantajate, îndetrimentul altora, încălcându-se un alt principiu de drept, cel al egalităţii şiechităţii în promovarea şi aplicarea dreptului.

Legislaţia română are în vedere o excepţie de la principiulneretroactivităţii. Este cazul principiului “legii penale mai favorabile” arecaracter retroactiv. Art.12, 13, 14 din 15 din Codul penal român reglementeazăcondiţiile aplicării legii penale mai favorabile. În domeniul dreptului penal acest

principiu este legitim a fi aplicat întrucât potrivit art.1 din Codul penal, “legea penală apără împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa,unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,

proprietatea precum şi întreaga ordine de drept” de unde rezultă că statul este înmăsură să promoveze şi să stabilească ce anume fapte constituie pericol social oriîncalcă valorile majore ale societăţii româneşti la un moment dat şi în consecinţăsă le reglementeze mai favorabil sau nu. Legea penală mai favorabilă priveştedoar răspunderea penală pentru faptă nu şi răspunderea civilă. De aici concluziacă persoana vătămată constituită parte civilă nu are de suferit prindezincriminarea unor fapte sau diminuarea pedepselor aplicabile.

Dacă legea penală nouă este mai blândă ea se va aplica şi faptelor săvârşite anterior, deci retroactiv. Cu privire la retroactivitatea legilor interpretative trebuie menţionat faptul că, pe de o parte, Legea nr.24/2000 nuface vorbire despre aceste evenimente juridice “deoarece în opinia noastră dininterpretarea dispoziţiilor constituţionale, respectiv art.15 alin (2), art.78 (intrarea

în vigoare a legii), art.99 (1) (actele Preşedintelui), art.107 (4) (actele Guvernului)sunt de strictă interpretare şi ele arată că sub sancţiunea “inexistenţei actului” nueste posibil ca printr-un act normativ ulterior, fie el şi de “interpretare” să sederoge de la principiul neretroactivităţii legii şi ca atare să poată face “corpcomun” cu legea interpretată. Este, dacă se poate spune, o gravă încălcare a

principiului general de drept al echităţii şi egalităţii prevăzut de art.16 dinConstituţie, pentru că, dacă prin legea de interpretare unele persoane ar putea fiavantajate iar altele dezavantaje –nu s-ar mai justifica “interpretarea” şi totodatăar scădea exigenţa “legiuitorului” cu privire la formularea textului actului

normativ mergând pe ideea că va fi adoptat ulterior un act de interpretare şi înacest fel o normă confuză va putea fi “reparată”.

De asemenea, nu putem fi de acord cu susţinerile doctrinare că autoritatealegiuitoare poate să dispună în anumite cazuri că o normă juridică are caracter retroactiv1, deşi autorii citaţi susţin că trebuie privite şi primite cu destulă

prudenţă astfel de situaţii.Voinţa legiuitorului nu poate excede Constituţiei şi principiului

obligativităţii normelor juridice, de unde se poate spune că în afara legii penale

1 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, pag.46, 47; sau N.Popa, Teoria generalăa dreptului, pag.173.

88



mai favorabile, nu poate legal să se dispună că o normă juridică are efectretroactiv.

Aplicarea imediată a normei juridiceUn alt principiu care guvernează acţiunea normelor juridice în timp este

cel al aplicării imediate a normei juridice noi dacă nu se prevede altfel şi dacă prin norma nouă a fost modificată sau abrogată implicit o normă juridică. Seconsideră că de vreme ce s-a adoptat noua reglementare, aceasta va intra învigoare imediat, înlocuind vechea reglementare.

c) Încetarea acţiunii normelor juridice. Dacă intrarea în vigoare şiînceputul efectelor juridice al normelor juridice reprezintă un important momentîn aplicarea dreptului tot astfel şi încetarea acţiunii normelor juridice esteimportantă întrucât odată cu încetarea acţiunii unei norme juridice dispare şicaracterul de obligativitate, de supunere faţă de conduita tipică, instituită prinorice normă juridică. Încetarea acţiunii actelor normative înseamnă ieşirea dinvigoare a acestora. În principiu, normele juridice privite ca elementul de baza adreptului obiectiv cât şi actele normative în care ele sunt încorporate organic seadoptă sau emit pe perioade nedeterminate, urmând ca ulterior să se stabileascăasupra încetării acţiunii lor. Sunt şi reglementări temporare (legi temporare) acăror durată de aplicare este cunoscută de la început, fiind limitată pentru o

perioadă de timp. În cazul legilor temporare, ajungerea la data pentru care ele aufost adoptate duce la încetarea acţiunii lor de drept. Şi aici, se poate adopta un actnormativ ulterior care să prelungească valabilitatea actului temporar pentru încă o

perioadă determinată de timp. Abrogarea normelor juridice este procedeul clasic prin care acestea îşi

încetează aplicabilitatea. Cuvântul abrogare provine din latina “abrogare”, careînseamnă a suprima, a face ceva să înceteze, în cazul nostru să înceteze o lege, onormă juridică. În teoria şi practica dreptului sunt cunoscute mai multe feluri deabrogări: abrogarea expresă care la rândul ei poate fi expresă directă şi expresă

indirectă. Abrogarea expresă directă o întâlnim atunci când noul act normativ

prevede în mod expres şi direct că un anumit act normativ în integralitatea orinumai anumit părţi din el – articole, alineate, capitole, secţiuni se abrogă.

Abrogarea expresă indirectă este modalitatea prin care în actul normativnou se prevede “că orice dispoziţie contrară (din orice acte normative existente lamomentul intrării în vigoare a actului nou) se abrogă”, neindividualizându-se odescriere completă a actelor sau normelor vizate. Spre exemplu art.51 (2) dinOrdonanţa nr.2/2001 privind regimul contravenţiilor, face o abrogare expresădirectă şi o altă abrogare expresă indirectă atunci când dispune că “pe aceeaşidată se abrogă Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor,

cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţiicontrare”.

89



Abrogarea tacită sau implicită, intervine în situaţia în care printr-un actnormativ nou deşi nu se face vorbire de vreo abrogare totuşi din conţinutulacestuia reiese că anumite reglementări anterioare se înlocuiesc cu noilereglementări conţinute în actul nou. Rezultă că pe viitor se vor aplica noile

reglementări, iar cele vechi au fost implicit (tacit) înlocuite cu noile norme juridice. Aşa cum am mai arătat în astfel de situaţii intervine principiulaplicării de îndată a noii legi. Astfel de modalitate de abrogare, nu este

benefică deoarece poate crea confuzie în procesul de aplicare a dreptului încondiţiile în care vastul proces de legiferare din prezent, implică în modneîntrerupt modificări ale conţinutului unor acte normative, iar cunoaşterea

permanentă a schimbărilor legislative, deşi obligatorie este greu de realizat,fapt ce ar putea prejudicia scopul legii. Abrogarea poate fi la rândul ei totalăsau parţială.

În cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv ultima abrogare se vareferi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare. Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are totdeauna

caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. De la această regulă se cunoaşte oexcepţie şi anume: în anul 1989 a fost abrogată Legea nr.2/1968 privindorganizarea administrativă a teritoriului României, prin Legea nr.2/1989. Aceastădin urmă lege mai prevedea în afara faptului că abrogă legea nr.2/1968 şischimbarea statutului juridic al unui număr de localităţi rurale care erau trecute lastatut de oraş. Imediat după 22 decembrie 1989, noile autorităţi ale statului auabrogat parţial Legea nr.2/1989 şi au repus în vigoare Legea nr.2/1968. O altfelde excepţie de tehnică legislativă trebuie pusă pe seama condiţiilor social politiceexistente anterior şi după 22 decembrie 1989 şi faptului că modificarea sauabrogarea produsă s-a efectuat în condiţii speciale.

Dacă o normă juridică de nivel inferior, cu acelaşi obiect nu a fostabrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie revineautorităţii publice care a emis prima actul, adică autorităţii situată la nivelulinferior al ierarhiei sistemului autorităţilor publice ale statului.

Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul

normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate.Condiţiile de formă şi de fond ale abrogării . Art.61 din legea nr.24/2000

stabileşte aceste condiţii, dispunând că abrogarea poate fi stabilită, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă la finalul actului normativ nou care reglementeazăanumite domenii de referinţă în măsura în care actul afectează dispoziţiinormative anterioare.

În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se potelabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusivabrogarea mai multor acte normative, aşa cum de altfel s-a şi procedat în câteva

rânduri, după 1990.

90



În astfel de operaţiuni de tehnică juridică, în vederea abrogării,dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, menţionându-se, în actulde abrogare, atât legea cadru cu denumirea ei, Monitorul Oficial în care a fost

publicată şi republicată, dacă este cazul, precum şi actele ulterioare prin care a

fost modificată pentru ca scopul abrogării să fie atins.

d) Norma derogatorieDerogarea este o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la

reglementarea existentă pe care nu o abrogă ci îi îngustează sfera de aplicare1.Pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula “prin derogare de la…” urmată de menţionarea reglementării de la care se derogă. Derogarea se poateface numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementăriide la care se derogă.

e) Căderea în desuetudine a normelor juridice. Reprezintă o altă formăde ieşire din vigoare a normelor juridice şi intervine atunci când, deşi formal eanu a fost abrogată existând ca atare, au dispărut acele realităţi sociale existente lamomentul anterior al adoptării normei, şi ca atare norma nu mai are obiect dereglementare. Acest fapt poate fi consecinţa schimbărilor social economice ori

politice care au interveni în societate, iar norma juridică nu se mai poate aplica.Înlocuirea căderii în desuetudine cu abrogarea este de preferat pentru că numai înacest mod s-ar putea cunoaşte mai bine ce anume acte normative sunt în vigoare.Căderea în desuetudine este specifică perioadelor de trecere la un regim politic la

altul când apar modificări de substanţă în organizarea vieţii societăţii. Spreexemplu, Codul comercial român în vigoare de la 1887, după anul 1948 cândrealităţile economice, comerciale din ţara noastră s-au modificat fundamental, în

planul vieţii agenţilor economici existenţi, el a căzut în desuetudine pentru că numai puteau fi aplicate dispoziţiile sale, fiind înlocuit cu “legislaţia economică”,dreptul comercial fiind înlocuit cu aşa-numita nouă ramură de drept, “dreptuleconomic”. În condiţiile procesului de revenire la normalitate de după anul 1989,Codul comercial, cu unele modificări necesare a fost “repus în vigoare” adică aureapărut condiţiile social-economice cărora să poată fi aplicabil.

f) Ultraactivitatea legilor . În special, în cazul procesului de scoatere dinvigoare a actelor normative prin abrogare pot apărea situaţii în care se pune

problema ultraactivităţii legii, adică a aplicării unor dispoziţii şi după ce actulnormativ a fost abrogat. Ultraactivitatea este considerată ca o excepţie de laregula încetării existenţei legii din momentul abrogării. Este cazul legii penalemai favorabile care se va aplica şi după abrogarea ei şi înlocuirea cu o normă

juridică penală mai aspră, pentru faptele penale săvârşite cât timp legea penalămai favorabilă (mai blândă) era în vigoare. Justificarea constă în faptul că, pe de

o parte întotdeauna exista regula aplicării legii penale mai favorabile şi, la data1 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan op.cit., pag.47.

91



săvârşirii faptei, cel în cauză (făptuitorul învinuit sau inculpat) se presupune că acunoscut legea, care sunt consecinţele încălcării ei şi, şi-a asumat o anumitărăspundere prin raportare la acea lege în vigoare la data acţiunii sau inacţiuniisale.

C. Acţiunea normelor juridice (a legii) în spaţiu şi asupra persoanelor Această problemă este tratată în doctrină de regulă împreună, ţinând cont

de faptul că legea se aplică, în principiu asupra propriilor cetăţeni ai statului carea creat legea şi aceştia domiciliază pe teritoriul naţional al statului, cu care segăsesc într-o relaţie juridică foarte importantă, de cetăţenie. Spre exemplu,

potrivit principiului teritorialităţii legii penale (art.3 din Codul penal) legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României; iar art.4 din Codul penal stabileşte că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afarateritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau dacă, neavând nici ocetăţenie are domiciliul în ţară.

Norma juridică română se aplică asupra cetăţenilor săi în primul rând, cucare se află în raportul juridic de cetăţenie arătat, apatrizilor care-şi au domiciliulîn România şi care prin faptul că au acceptat să-şi aibă domiciliul la noi trebuie săaccepte şi să respecte întocmai legea română precum şi cetăţenilor străini aflaţi peteritoriul României. Încă din antichitate dreptul şi-a dobândit propria sa

personalitate, fiecare popor având propriul său drept (fiecare jure suo vivit ). Spreexemplu “francii erau cârmuiţi de lex salica (legea salică), alemanii, germanii dedreptul alleman sau romanii de dreptul roman”.

Pe măsură ce relaţiile sociale s-au extins în afara teritoriului naţional, înspecial în domeniul relaţiilor comerciale au apărut normele de drept internaţional

privat. Unele legi sunt strict teritoriale, altele sunt strict personale. Ca exemplu,arătăm că potrivit art.2 din Codul civil “sunt supuse legilor române numaiimobilele situate pe teritoriul României, indiferent de persoana care le deţine în

proprietate, dacă este cetăţean român sau străin”. Potrivit art.41 (2) paragraful 2din Constituţia României “cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de

proprietate asupra terenurilor ”.În condiţiile dobândirii statutului de membru al Comunităţilor Europene

şi al Uniunii Europene, când cetăţenii români vor dobândi şi cetăţeniaeuropeană dispoziţiile de natura celor arătate vor trebui modificate prinînlăturarea restricţiei existente în prezent.

În ceea ce priveşte forma actelor juridice care se încheie între subiecţii dedrept se aplică principiul teritorialităţii legii, conform regulii locus regit actum.Dar această teritorialitate poate fi stabilită, derogator de către state între ele, înspecial cu privire la înfiinţarea unor misiuni diplomatice permanente la nivel deambasade, consulate, oficii diplomatice care, totdeauna se face prin consens şireciprocitate în acordarea de drepturi şi asumării de obligaţii. Prin aceste acorduri

se creează excepţii de la principiul teritorialităţii legilor şi anume:extrateritorialitatea. Dar, numai pe bază de reciprocitate. Teritoriul unei misiuni

92



diplomatice se consideră extrateritoriu al statului primitor (unde se află misiunea)şi asupra acestui teritoriu acţionează legea statului reprezentat de misiune (statultrimităţor).

Aceeaşi problemă se pune şi cu privire la personalul misiunilor

diplomatice, care este de trei categorii : personal diplomatic, personal tehnic şi administrativ şi personal de serviciu. Personalul diplomatic se bucură deimunitate diplomatică, care constă în drepturi şi privilegii bine definite cum sunt:inviolabilitatea persoanei diplomatului, scutirea de impozite şi taxe procesuale,de taxe vamale, de prestaţii personale, imunitate de jurisdicţie etc.

Acest statut diplomatic imunitar nu poate da diplomatului dreptul de a secomporta împotriva ordinii de drept din statul acreditar care, în cazuri bine

justificate, poate solicita statului trimiţător rechemarea diplomatului sau în cazulrefuzului statului trimiţător, statul acreditor poate să-l declare persona non grata,adică persoană indezirabilă şi să-l expulzeze.

Imunităţile şi privilegiile se aplică şi membrilor familiei diplomatului carefac parte din familia sa1.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 19612, art.37, personalul tehnic-administrativ beneficiază de privilegii şi imunităţile de care se bucură şi agenţiidiplomatici mai puţin imunitatea de jurisdicţie; dar numai pentru actele efectuateîn exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Regimul juridic al străinilor . Noţiunea de străin desemnează persoanacare nu are cetăţenia statului unde se află temporar sau îşi are domiciliul 3. O

persoană necetăţean poate locui permanent pe teritoriul statului respectiv cu

respectarea condiţiilor legale de şedere, ea continuând să ţină legătura cu statul alcărei cetăţean este. În practica internaţională sunt consacrate trei forme dereglementare de către state a regimului juridic aplicabil străinilor şi anume:regimul naţional , regimul special şi regimul ce decurge din “Clauza naţiunii celei mai favorizate” .

Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşidrepturi de care se bucură proprii cetăţeni. În acest sens străinilor li se recunoscdrepturi economice, sociale, culturale şi civile ca şi cetăţenilor statului în cauză,mai puţin drepturile politice (de a alege şi de a fi ales). Cu privire la acest regim

juridic aplicabil străinilor, considerăm că este necesar a preciza că în cazulstatelor Uniunii Europene, odată cu instituirea cetăţeniei europene, cetăţenii unuistat membru nu se mai consideră străin pe teritoriul altui stat membru. Oricecetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de a circula şi de ase stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi a

1 Pentru detalii, Mircea Malita, Diplomaţia, Şcoli şi Instituţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag.245 şi urm.2 Convenţia a fost ratificată de statul român prin Decretul CS nr.566 din 04.07.1968, publicată în Buletinul Oficial

al RSR, partea I, nr.89/1968.3 Conform Legii privind regimul străinilor în România, nr.123/2001, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.168/03.04.2001.

93



condiţiilor prevăzute de tratat1 şi de măsurile luate pentru aplicare lui. (art.8 A (1)din Tratat). “Orice cetăţean al Uniunii Europene rezident într-un stat membru şicare este cetăţean al acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerilelocale din statul membru în care îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca cetăţenii

acelui stat”.De asemenea, art.8 C din Tratat dispune că, orice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare aleoricărui stat membru pe teritoriul unui stat terţ, în care statul membru căruia îiaparţine ca cetăţean nu este reprezentat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii aceluistat”.

Regimul special aplicabil străinilor are în vedere faptul atribuirii unor categorii de străini, a unor drepturi stabilite (convenite) prin acorduriinternaţionale sau în legile naţionale (spre exemplu normele de evitare a dubleiimpuneri).

Regimul ce decurge din “Clauza naţiunii celei mai favorizate” . Potrivituzanţelor internaţionale “Clauza naţiunii celei mai favorizate” reprezintă unregim juridic consacrat prin acorduri bilaterale potrivit căruia, un stat acordăstrăinilor un tratament la fel de avantajos ca şi cel recunoscut cetăţenilor unui statterţ, considerat ca favorizat2. Deci, este un regim contractual pe baza căruia sestabilesc drepturi şi obligaţii echitabile pentru cetăţenii unui stat,, cu precădere înrelaţiile comerciale – importuri, exporturi, tarife vamale, tranzit, drepturi

personale nepatrimoniale. Statele mai mici sau mai puţin dezvoltate suntinteresate să obţină acordarea clauzei pentru că numai în aceste condiţii pot fi

tratate pe poziţie de egalitate, fără discriminări.

1

Dispoziţia de mai sus o regăsim în Tratatul instituind Comunitatea Europeană (textul consolidat). Tratatulinstituind Comunitatea Europeană va fi indicat prin sintagma Tratat.2 N.Popa, op.cit ., pag.181.

94



CAPITOLUL VIII Interpretarea dreptului (a normelor juridice)

1. Noţiune

În activitatea de aplicare a dreptului – stricto sensu – autorităţile publicecompetente se confruntă cu cerinţele de “încadrare juridică” a situaţiilor de fapt,concrete şi cu aplicarea acelor norme juridice în vederea elaborării actului juridicindividual.

În acest sens, normele juridice trebuie interpretate pentru a stabili sensulexact, urmărit de legiuitor în momentul elaborării lor, pentru a descifra care a fostintenţia legiuitorului, ce a urmărit el, contextul social-politic, economic în cares-a elaborat proiectul de act normativ şi s-a aprobat actul normativ ca atare.

Interpretarea normelor juridice face parte din procesul aplicării dreptului.Cu privire la acest proces al interpretării în gândirea juridică s-au emis mai multe

puncte de vedere, teorii arătându-se că interpretarea este operaţiunea prin carese stabileşte o legătură logică între drept şi punerea lui în aplicare, ceea ceînseamnă că activitatea de interpretare este una care implică cunoaşterea atât anormelor juridice care se aplică cât şi a situaţiilor şi împrejurărilor în care seaplică, altfel spus, cunoaşterea deplină a “situaţiei de drept şi de fapt ”. Alte ori se susţine că “interpretarea este operaţiunea prin care se determină sensul pecare l-a avut în vedere legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea”1.

În încercarea de a explica acţiunea de interpretare , se pleacă de la nevoiade o lămurire cât mai exactă şi completă a conţinutului normelor juridice, în cazul

în care norma juridică ar putea da loc la neclarităţi, ambiguităţi şi confuzii2.Interpretarea normelor juridice este fără îndoială o operaţiune tehnico-

juridică, un proces intelectual de stabilire a sensului normelor juridice pentru a putea fi cât mai exact aplicate, pentru ca în activitatea subiectelor de drept, cândspre exemplu, se realizează un control ierarhic, cel controlat să poată argumentatemeinic de ce a acţionat aşa, şi nu altfel, să demonstreze că a încadrat logicacţiunea sa în limitele legii.

Trebuie înţeles cât mai precis, care a fost intenţia legiuitorului, ce l-adeterminat să utilizeze un anumit termen, o expresie, dacă a mai utilizat expresii

asemănătoare anterior, în alte acte normative, cum au fost acestea interpretate în practică etc.

Aplicarea normelor juridice nu poate fi considerată o activitate simplă, derutină fiindcă, în general, în ştiinţele sociale, deci şi în ştiinţele juridicerelativitatea este omniprezentă, “unde sunt doi jurişti există trei păreri” se spuneuneori. Această expresie consacrată ascunde un mare adevăr, ea ţine de faptul cănimic nu este absolut, ci evenimentele, faptele au o dinamică a schimbărilor mairestrânsă ori mai mare. Aceasta explică în multe cazuri şi schimbarea practicii

1

Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică, op.cit., pag.470.2 Moncilio Luburici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului. Note de curs, Ed.Universităţii Independente(Creştine) “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1991, pag.249-250.

95



judecătoreşti, faptul că acelaşi magistrat a soluţionat într-un fel asemănător maimulte cauze aproape identice pentru ca la un moment dat să-şi schimbe“atitudinea” şi să “vadă altfel problema” adică să dea alte soluţii judiciare, înspeţe asemănătoare primelor. Normele juridice, după cum am văzut în capitolul

rezervat “Normei juridice” nu pot cuprinde toate situaţiile în care se vor aplica,ele îşi păstrează permanent caracterul general şi impersonal, de unde concluzia că procesul de interpretare este şi rămâne unui dificil şi plin de capcane. Cu toateaceste greutăţi inerente, scopul şi finalitatea fiecărui act de interpretare trebuie sărămână aceleaşi – realizarea dreptăţii şi a justiţiei sociale, aşa cum este perceputăde realitatea socială, de legiuitor, la un moment dat. Ştim că izvoarele dreptuluisunt de două feluri – materiale (reale) şi formale, cele materiale reprezentându-leînsăşi realitatea socială aşa cum este ea percepută. De aici nevoia ca legiuitorul săintervină în aducerea reglementărilor juridice “la zi” raportându-ne evident laschimbările permanente ce intervin în societate, inclusiv în cadrul ideologieistatului, al puterii de stat.

Observăm că atunci când au loc modificări de substanţă ale “puterii” deregulă după alegerile parlamentare şi prezidenţiale (în sistemul nostru cele douăcategorii de alegeri au loc, de principiu în acelaşi timp),se produc modificări delegislaţie corespunzător ideologiei noii puteri.

2. Formele interpretării Activitatea de interpretare este una complexă, ea implică modificări de

esenţă în societate, prin crearea ori stingerea unor situaţii juridice. Acestea

oricum se produc prin actele sau faptele omului ori a evenimentelor, dar cum suntfăcute interpretările prezintă o mare însemnătate fiindcă acelaşi comportament

poate fi interpretat diferit de doi “actori” ai interpretărilor.În doctrină sunt consacrate mai multe forme sau categorii de interpretări

ale dreptului. Interpretarea oficială (obligatorie). Este făcută de către o autoritate

publică competentă în această direcţie. La rândul ei, interpretarea oficială poateavea caracter general, când autoritatea publică adoptă norme juridice deinterpretare a unei legi anterioare. Anterior Revoluţiei din decembrie 1989, exista

Consiliul de Stat “organ al puterii de stat” abilitat să dea interpretări oficialegenerale ale legilor. În prezent interpretarea generală oficială poate fi făcută fiede către autoritatea care a adoptat actul normativ interpretat, fie de o altăautoritate, cum este cazul Guvernului, care, pe calea unei Ordonanţe de Urgenţă

poate da o interpretare dispoziţiilor unei legi adoptate de Parlament. Reiese dincele arătate că acest tip de interpretare – oficială – generală se materializează într-un act normativ ulterior, care va face corp comun cu actul interpretat, avândtrăsături caracteristice ale unei norme general obligatorii şi în consecinţă ca oricealt act juridic ce emană de la o autoritate publică, este o interpretare autentică

actul de interpretare situându-se, ca forţă juridică pe aceeaşi poziţie cu actulinterpretat.

96



Acest tip de interpretare are valenţe pozitive pentru că vine să lămureascăconţinutul normelor pe care le interpretează făcând corp comun cu actul normativinterpretat, integrându-se în acesta, dar şi rezonanţe negative datorită împrejurăriică interpretarea poate fi un act adoptat la un interval de timp mare faţă de

momentul intrării în vigoare a legii interpretate şi acest fapt intră în contradicţiecu dispoziţiile constituţionale care, referindu-se la intrarea în vigoare a legilor, adecretelor Preşedintelui, a Ordonanţelor sau Hotărârilor de Guvern, subsancţiunea cea mai gravă a “inexistenţei ” actului normativ, ele produc efectenumai după ce au fost publicate în Monitorul Oficial al României”. În acestecondiţii, dacă între momentul intrării în vigoare a actului normativ interpretat şimomentul publicării actului nou de interpretare actul acum interpretat a fostaplicat diferit, înseamnă că, pe baza aceluiaşi act normativ au luat naştere douăcategorii de raporturi juridice, poate diferite, încălcându-se în aceste cazuri

principiul echităţii şi al egalităţii. De aceea credem că este de datoria“legiuitorului”, indiferent de nivelul ierarhic pe care se situează, ca ori de câte orise adoptă un act normativ să se respecte normele de tehnică legislativă, normele

juridice conţinute în actele normative să fie clare, concise, să nu conţinăambiguităţi.

Interpretarea oficială cauzală (judiciară) sau de speţă este făcută deautorităţile competente să aplice dreptul cu ocazia rezolvării unor cazuri concretedenumite speţe. Are caracteristica de a fi obligatorie numai în cauza dată. Dealtfel, art.4 din Codul civil român, dispune că “este oprit judecătorului de a se

pronunţa în hotărârile ce se dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare,asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.

Prin noua modificare adusă Codului de procedură civilă (Ordonanţa deUrgenţă a Guvernului nr.138/2000 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernuluinr.59/2001) art.308 (4) stabileşte că, în faza de recurs a procesului civil,

judecătorul desemnat cu întocmirea raportului pe situaţia de fapt şi de drept arecursului va preciza “dacă motivele invocate (de recurent n.a.) se încadrează încele prevăzute de art.304 şi va arăta poziţia jurisprudenţei şi a doctrinei în

problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărâre atacată”. Această

modificare a Codului de procedură civilă în materia căii de atac a recursului lasăsă se înţeleagă că legiuitorul român a înţeles să lase la aprecierea autorităţii

judecătoreşti investită legal să ţină seama şi de alte hotărâri judecătoreşti(jurisprudenţa) prin care s-au soluţionat speţe asemănătoare, făcându-se prinaceasta o breşă importantă în conservatorismul impus de art.4 din Codul civil întemeiul căruia mult timp s-a susţinut că jurisprudenţa nu constituie izvor de dreptşi judecătorul nu poate invoca în hotărârea ce o va pronunţa, existenţa unor hotărâri judecătoreşti anterioare similare în interpretare.

Dar subiectele interpretării cauzale nu sunt numai instanţele judiciare ci şi

alte autorităţi ori instituţii publice care au competenţă legală în realizareadreptului: ex. Comisiile locale constituite potrivit Legii nr.18/1991 modificată

97



prin Legea nr.169/1997 privind fondul funciar care, pe baza cererilor formulatede persoanele fizice sau juridice îndreptăţite fac propuneri de reconstituire adreptului de proprietate pe care le trimit spre aprovare Comisiei judeţeneconstituită în vaza aceleiaşi legi.

Potrivit legii comisiile locale arătate mai sus, sunt autorităţi publice cuactivitate administrativă, iar comisia judeţeană este autoritate publică cuactivitate administrativ-jurisdicţională, prima fiind reprezentată de primar, iar cealaltă de prefect (art.52 din Legea nr.18/1991 republicată).

Între cele două categorii de interpretare oficială, generală şi cauzală,există deosebiri care ţin de efecte. În cazul interpretării oficiale generaleinterpretarea dobândeşte un fel de autonomie având drept consecinţă lămurirea,clarificarea sensului unei norme juridice, indiferent că norma interpretată se vaaplica vreodată sau nu, ea nu are în vedere cazuri concrete de aplicabilitate ainterpretării.

Cât priveşte interpretarea oficială cauzală denumită şi concretă, de speţă,interpretarea se realizează în raport cu o anumită situaţie, naşterea unui raport

juridic concret, în care, după cum vom vedea norma juridică reprezintă o premisăa naşterii raportului juridic.

b) Interpretarea neoficială (doctrinară)Pe lângă interpretarea oficială (sub cele două variante) cu privire la

procesul de interpretare a normelor juridice se poate discuta şi despre ointerpretare făcută de alţi “actori”, participanţi la lămurirea înţelesului şi a

finalităţii normelor de drept. Nefiind făcută de autorităţi publice, evidentrezultatul interpretării neoficiale este facultativ, fiind lăsat la aprecierea celor implicaţi în actul de realizare a dreptului. Acest tip de interpretare sematerializează prin studii, referate ştiinţifice, monografii sau cursuri universitareori prin conţinutul motivării unor acţiuni judiciare, pledoarii ale avocaţilor sau

jurisconsulţilor ori note scrise depuse de aceştia în faţa magistratului prin careîncearcă, cu argumente ştiinţifice şi pertinente să demonstreze un anumit punct devedere, raportat la o normă juridică aplicabilă sau nu într-o situaţie dată.Specialiştii în domeniul dreptului încearcă să argumenteze care este sensul unei

reglementări, care a fost intenţia legiuitorului când a gândit şi a luat măsuranormativă, conexiunile normelor juridice, principiile pe care aceste norme legenerează pentru ca, înţelegerea dreptului să fie mai facilă atât judecătorului câtşi celorlalţi specialişti sau nespecialişti în drept. Nu de puţine ori o opinieştiinţifică pe care o găsim într-un curs de drept sau într-un articol dintr-o revistăne lămureşte pe deplin asupra unei norme de drept, urmărind ca şi noi să putemlămuri autoritatea publică căreia ne adresăm să dea aceeaşi interpretare într-ocauză în care a fost investită1.

Putem spune că acest tip de interpretare, neoficială, poate fi considerată

conexă celei oficiale, ea ajutând-o pe aceasta. Spre ex.: avocatul, potrivit legii,1 I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.98 şi urm.

98



Această concepţie a fost criticată arătându-se că în cazul în care “legea nu prevede nimic într-o situaţie dată” judecătorul va trebui să procedeze la ocercetare ştiinţifică pentru a găsi soluţia.

Activitatea de interpretare est complexă, ţinând seama că de modul în

care se face interpretarea dreptului aplicabil se va face şi aplicarea acestuia, faptce poate conduce la soluţii juridice nedrepte.În plus, reamintim că ştiinţa dreptului face parte din ştiinţele sociale, care

se interferează între ele, ceea ce împiedică instituirea unor reguli stricte care, să poată fi utilizate în mod curent în procesul interpretării. Cu toate acestedificultăţi, doctrina şi practica instanţelor de judecată au identificat o serie de

principii “cu grad de generalitate diferit” care ajută mult pe cei chemaţi săinterpreteze. Vom evoca câteva din aceste reguli consacrate:- “optima lex, quae minimum judici, optimus judex qui minimum sibi” = dacă

legea este limpede, judecătorul nu are decât sarcina să o aplice;- legea trebuie să se aplice în litera şi spiritul ei;- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincţie “ubi lex

non distinquit, nec nos distinquere debemus”;- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare “exceptio est strictisimae

interpretationis”;- norma generală nu derogă de la norma specială “ generalia specialibus non

derogant ” şi “ specialia generalibus derogant ”1 .De asemenea, în procesul complex al interpretării normelor juridice nu

trebuie pierdut din vedere specificitatea interpretării, a domeniului reglementăriiinterpretate. Spre exemplu: art.20 din Constituţia României stabileşte că“dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fiinterpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte (1).

Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturilefundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritatereglementările internaţionale (2).

Art.982 din Codul civil român, statuează că “toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actulîntreg” sau “oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectulcontractului se reduce numai la lucrurile în care se pare că părţile şi-au propus acontracta”.

În doctrină s-au cristalizat un număr de metode de interpretare a normelor juridice, astfel:

a) Interpretarea gramaticală. Potrivit acesteia interpretul trebuie săstabilească sensul cuvintelor utilizate de legiuitor, analiza morfologică şisintactică a conţinutului actului normativ, a normelor cuprinse în el; legăturadintre cuvinte, cum este construită fraza, propoziţia, dacă cuvintele utilizate de

1 Expresii preluate din I.Ceterchi, op.cit ., pag.100-101.

100



legiuitor în textul analizat, au o accepţiune comună sau una specific juridică,legiuitorul procedând uneori la clarificarea unor termeni, a unor expresii, ce sensle-a dat acestora etc. Analiza gramaticală a textului evidenţiază în multe cazuri călegiuitorul utilizează conjuncţiile “şi”, “sau” fără să facă vreo evaluare a ceea ce

poate produce confuzie. Spre exemplu, una este să spui în textul actului normativcă o faptă se pedepseşte cu închisoarea de la … până la … şi amenda sau, să spuică o faptă se pedepseşte cu închisoare sau amendă – prima situaţie relevă osancţiune cumulativă iar în al doilea caz o sancţiune alternativă.

b) Metoda istorică – presupune mai întâi stabilirea sensului adevărat şideplin al normelor juridice, pornind de la analiza condiţiilor istorice, social-

politice în contextul cărora s-a adoptat actul interpretat. În acest fel se potdesprinde şi scopurile urmărite prin actul normativ; ce izvoare de documentaresau utilizate, dezbaterile care s-au purtat cu ocazia adoptării actului şi alte aspectece ţin de “timpul” când a fost adoptat actul.

c) Metoda sistematică – urmăreşte clarificarea sensului unei norme juridice prin coroborare cu alte norme juridice din alt act normativ, pornind de lafaptul că dreptul statului este sistematic unitar, orice normă juridică având un rolmai restrâns ori mai larg, care se circumscrie cadrului juridic general. Aceastămetodă este mult mai eficientă în cazul normelor incomplete, de trimitere, anormelor în alb care îşi dobândesc conţinut deplin numai prin adăugirea realizată

pe calea interpretării, prin conexiunile necesare.

d) Metoda logică. Se porneşte, în examinarea textului, prin aplicarearegulilor logici formale, utilizându-se formulări analitice de genul “ per a

contrario”, “a fortiori”, “ad absurdum”, “a pari” etc.Raţionamentul per a contrario, deduce din opoziţia unei ipoteze, opoziţia

unor consecinţe. Spre exemplu, pot fi alese în funcţia de Preşedinte al Românieinumai persoane care au împlinit vârsta de 35 de ani – per a contrario toţi ceilalţicetăţeni care au exerciţiul drepturilor electorale dar nu au împlinit vârsta de 35 deani (deşi textul legii nu o precizează) nu pot candida şi nu pot fi aleşi în funcţia

de Preşedinte al României.Raţionamentul a fortiori se bazează pe ideea că cine poate mult poate şi

mai puţin sau raţionamentul ad absurdum ( prin absurd ) desemnează faptul cănumai o singură soluţie logică poate exista.

e) Metoda teleologică denumită şi “după scop” are în vedere descoperireasensului actului normativ analizat: ce a avut în vedere legiuitorul, ce scop l-a

preocupat să rezolve prin adoptarea actului analizat. Întrucât prin această metodăse urmăreşte găsirea “ gândului real al legiuitorului ” fapt destul de dificil în

multe cazuri, trebuie extinsă analiza şi asupra unor alte acte normative, ce

101



reglementează problematici sociale apropiate sau, adoptate în aceeaşi perioadă cuactul interpretat pentru a descoperi ceea ce ne interesează.

Metodele de interpretare asupra cărora ne-am oprit pe scurt seinterferează, se intercondiţionează între ele deoarece vin să clarifice, fiecare din

punctul ei de vedere “litera şi spiritul legii”.

4. Rezultatele interpretării Ca orice alt demers uman şi interpretarea normelor juridice trebuie să aibă

o finalitate, un rezultat şi o întrebuinţare a acestuia. În urma interpretării pot figăsite trei soluţii:- interpretarea literală “ad literam” sau “interpretatio declarativa” – când

autoritatea publică ajunge la concluzia că textul juridic interpretat corespundeîntocmai unor relaţii sociale: că este clar, limpede exprimat cum este cazul

art.34 din Constituţia României:(1) “Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniţi până în ziuaalegerilor inclusiv;

(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierdereadrepturilor electorale.”

Interpretarea literală a textului constituţional descris nu poate conduce laalt înţeles decât cel exprimat clar şi anume cu excepţia celor alienaţi sau debilimintal puşi sub interdicţie şi a persoanelor condamnate penal definitiv, la

pierderea drepturilor electorale, toţi cetăţenii români care a împlinit vârsta de 18ani au drept de vot.- Când textul normei juridice trebuie aplicat extensiv, prin extensie, şi la alte

situaţii decât cele rezultate direct din text. Spre exemplu, art.107 dinConstituţie privitor la “actele Guvernului” are în alin.4 stabileşte: “Hotărârileşi Ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, secontrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se

publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţahotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile cu caracter militar se comunică numaiinstituţiilor interesate”. Acest text coroborat cu alin.4 al art.114 conform

căruia “în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta Ordonanţe de urgenţă.Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament.Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se va convoca în mod obligatoriu”sau cu art.115 (1) “ministerele se organizează numai în subordonareaGuvernului”. Prin extensie dispoziţiile art.107 (1) trebuie extinse şi asupraOrdonanţelor de urgenţă şi a actelor emise de ministere care, având caracter normativ, trebuie cunoscute de toţi cei cărora li se adresează, tot subsancţiunea “inexistenţei actului”.

- Interpretarea restrictivă a textului analizat . În urma analizei interpretative a

unui text legal ce aparent s-ar aplica unor situaţii sau subiecţi mai ampli ne poate conduce la concluzia că, de fapt, aria de aplicabilitate este mai restrânsă.

102



În doctrină se dă următorul exemplu: art………. din Codul familiei “copiisunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”. La o analiză amănunţită atextului, coroborat cu alte norme juridice în materia capacităţii juridice, adrepturilor şi obligaţiilor se poate trage concluzia că textul citat are în vedere nu

toţi copii “ părinţilor aflaţi la nevoie”, ci numai copii majori ai acestora.

5. Despre spiritul şi litera legii, abuzul de drept şi frauda la legea) Spiritul şi litera legii Ce înţelegem prin sintagma “spiritul şi litera legii”? Este o întrebare

totdeauna îndreptăţită atunci când se pune în discuţie interpretarea unui textanume de lege. “Dreptul ca trecere în existenţa faptică mai întâi prin formă, prinfaptul că este pus ca lege, intră de asemenea şi potrivit conţinutului, ca aplicaţieîn relaţiile cu materialul raporturilor şi felurilor de proprietate şi de contractecare societatea civilă se individualizează şi se împletesc la infinit – mai departecu acela al raporturilor etice bazate pe sentiment, pe dragoste şi încredere”1.

De asemenea, arată acelaşi mare învăţat, “în dreptul pozitiv, ceea ce esteconform legii este izvorul cunoaşterii a ceea ce constituie dreptul, adică, în fondceea ce este potrivit justiţiei”2 (Was Rechten ist). Pentru realizarea dreptului prininterpretarea normei juridice în spiritul şi litera legii, Hegel mai arată: “a pretindede la un cod de legi ca el să fie absolut complet, terminat, să nu mai fie capabil să

primească o determinare (completare, modificare n.a.) mai departe, este o pretenţie, este mai ales o boală nemţească (autorul are în vedere spiritulconservator exthaustiv al formulărilor) înseamnă a nu cunoaşte natura obiectelor

finite, cum este dreptul privat, ca fiind obiecte în care aşa-numita desăvârşire stăîn procesul infinit al aproximării”. Ori precizarea noţiunii de completudine careînseamnă stingere completă a tuturor datelor singulare aparţinând unei sfere şi, înînţelesul acesta, nici o ştiinţă şi nici o conştiinţă nu pot fi complete. Iată câtevaenunţuri interesante ce pun în evidenţă, în cadrul procesului de interpretare anormelor juridice faptul ca acestea să fie înţelese în relativitatea lor, în dinamicamodificărilor sociale căruia trebuie să se supună şi legile juridice.

b) Spiritul legii scoate în evidenţă scopul, mobilul avut în vedere de

legiuitor când a reglementat; litera legii – ne conduce la interpretarea literarăexactă a conţinutului actului normativ. În practică, expresia “litera legii” este demulte ori interpretată intenţionat eronat, fiind utilizată ca un paravan pentru a

prejudicia interesele altcuiva, aşa cum este utilizat de foarte multe ori in extenso,dreptul fundamental-constituţional al accesului liber la justiţie (art.21) neţinândseama şi de dispoziţiile art.54 din legea fundamentală conform căruia “cetăţeniiromâni, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţileconstituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.Prin astfel de fapte se “forţează” litera şi spiritul legii privitor la accesul liber şi

1 Hegel C.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Editura I.R.I., Bucureşti, 1996, pag.210.2 Idem.

103



nestingherit la justiţie pe care anumiţi “ procesomani ” îl transformă în abuz dedrept. Nu de puţine ori pe sălile tribunalelor întâlnim persoane, aceleaşi mereu,care au promovat acţiuni în justiţie împotriva vecinilor, rudelor sau împotrivaautorităţilor, nu din spirit de justiţie, dreptate şi adevăr ci dintr-un spirit de

răzbunare, şicană, egoism.

c) Frauda la lege este definită în doctrina juridică ca “o manevrăilegitimă făcută în scopul de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt înmod normal aplicabile pentru a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli anumite consecinţe legale care nu convin, a profita de reglementări juridicemai favorabile, prin diverse artificii nepermise de lege”1. Spre exemplu,simulaţia preţului într-un contract de vânzare-cumpărare constitui fraudă la legeşi se sancţionează cu nulitatea contractului potrivit art.6 din Ordonanţa deUrgenţă a Guvernului nr.12/1998, aprobată prin Legea nr.122/1998.

1 I.Ceterchi, I. Craiovan, op.cit ., pag.104; Dan Ciobanu, Introducere în Studiul Dreptului, Ed.Hyperion XXI, pag.188-189.

104



CAPITOLUL IX Izvoarele dreptului

1. Teoria izvoarelor dreptului.

Asupra noţiunii de izvor de drept sau al dreptului s-au formulat atât îndoctrina română cât şi în cea străină unele puncte de vedere, teorii, fără să seformuleze o definiţie clară. Astfel, unii autori din perioada socialistă au arătat cănoţiunile de izvor de drept şi cea de formare a dreptului nu se pot identifica, deşile găsim adesea tratate cu acelaşi înţeles, ca sinonime1, iar alţii susţin că izvorulde drept reprezintă în mod obişnuit “forma specifică de exprimare a normelor

juridice”.Potrivit lui Fr.Geny prin “izvoare ale dreptului înţelegem materia,

elementele care formează substratul regulilor de drept şi diferite moduri prin careaceste reguli sunt stabilite şi ne sunt cunoscute”. Acelaşi autor precizează căsintagma “izvor de drept” se utilizează şi pentru a desemna “documentele în caregăsim dreptul unei epoci”, ceea ce în prezent se numeşte dreptul formal .

Într-un context general se poate observa dubla întrebuinţare a noţiunii deizvor de drept respectiv izvor material şi izvor formal al dreptului.

2. Izvoarele materiale ale dreptului , denumite şi reale, sunt acele condiţiimateriale ale societăţii la un moment dat care stau la baza opţiunii statului în ceeace priveşte crearea dreptului. Ele sunt punctele de pornire şi de analiză de care sefoloseşte statul înainte de a transforma aceste realităţi sociale în drept. Realităţile

societăţii determină acţiunea legiuitorului. Sunt considerate izvoare reale aledreptului factorii de configurare a dreptului cum sunt: factorul demografic, cadrulsocial politic, condiţiile materiale, tradiţia, factorul uman, conştiinţa juridică,solidaritatea socială, nevoia de fericire în societate. Potrivit teoriei care acceptă cafundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (TheGreatest happiness Principle), acţiunile sunt corecte (right) în măsura în care eletind să promoveze fericirea şi sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să

producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prinnefericire, durerea şi privarea de plăcere2. Am făcut trimiterea de mai înainte cu

gândul că dreptul ar trebui să fie o formă, din multe altele, de asigurare aarmoniei sociale şi bineînţeles a fericirii oamenilor. Problema izvoarelor materiale (reale) ale dreptului trebuie văzută în România şi prin prisma AcorduluiEuropean instituind o asociere între România, pe de o parte, ComunităţileEuropene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, în vigoare de la 1februarie 19953, în baza căruia România s-a angajat să-şi armonizez legislaţianaţională cu legislaţia comunitară, să adopte aquis-ul comunitar.

1 Moncilio Luburnici, Ioan Ceterchi, Teoria generală a dreptului, Ed. Universităţii “Dimitrie Cantemir”,Bucureşti, 1991, pag.76.2

John Stuart Mill, Utilitarismul, din Colecţia Filosofie şi societate, Ed. Alternative, Bucureşti, 1994., pag.18.3 Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin legea nr.20/1993 şi publicat în Monitorul oficial nr. 73din 12.04.1993.

105



Armonizarea asumată poate la un moment dat să depăşească ceea cedenumim izvoare materiale ale dreptului român, dar credem că faţă denenumăratele sondaje de opinie făcute în societatea românească din care aurezultat că un procent foarte ridicat, peste 80% potrivit ultimului sondaj din luna

noiembrie 2001, doresc ca România să devină stat membru al Uniunii Europeneşi al Comunităţilor europene, considerăm că în această împrejurare sunt realizatecondiţiile izvorului material pentru ca dreptul naţional să fie armonizat cu dreptulcomunitar.

Dreptul este secreţia conştiinţei juridice a societăţii respective. Dinaceastă conştiinţă se naşte dreptul pozitiv, fie că este vorba de dreptul cutumiar,când se naşte într-un mod inconştient şi latent, fie că este vorba de legea scrisă,când se face în mod reflectat, prin acţiunea conştientă a legiuitorului” 1. Acelaşiautor, referindu-se la conştiinţa juridică arată că “reprezintă generalizarea,abstracţia reziduală din toate cazurile individuale de relaţii juridice care se supunaprecierii noastre în raporturile sociale”.

3. Izvoarele formale ale dreptului . Profesorul Mircea Djuvara, mai aratăcă “spre a înţelege semnificaţia izvoarelor formale, trebuie să ne gândim că elereprezintă injoncţiuni la adresa interpretului spre a-l determina “printr-o regulă dedrept, care i se aduce astfel la cunoştinţă, judecata lui în fiecare caz individual”.

Normele de drept, aşa cum am văzut au caracter general, impersonal şiobligatoriu. Ele nu pot detalia comportamentul fiecărui individ, ceea ce înseamnăcă “interpretul dreptului trebuie să caute a cunoaşte cuprinsul normelor legale”.

Dar aceste norme juridice sunt simple abstracţii, care nu se verifică decât prin practică, în fiecare caz în parte, iar aplicarea lor duce la alterarea lor, adică lamodificarea sensului ce a dorit să le dea legiuitorul. De aceea, izvoarele formalede drept apar ca un mijloc de a asigura o mai bună realizare a justiţiei. Normelecuprinse în izvoarele formale ale dreptului pozitiv au autoritatea morală şimaterială care derivă din două consideraţiuni: altă autoritate nu au şi nici nu potavea (Mircea Djuvara).

Izvorul formal nu este altceva decât o modelare a “dat”-ului, a relaţiilor sociale pe care legiuitorul le doreşte consacrate în formă juridică. Această

modelare este una specifică”, urmărind “finalităţi specifice”2.Această modelare prin lege este, după cum susţinea Montesquieu, o

“activitate raţională reprezintă fundamentul întregului proces de realizare, decreare a normelor juridice”.

Hegel considera ştiinţa dreptului ca un fenomen care dezvoltă ideea deconcept, ca fiind raţiunea unui obiect sau ceea ce este acelaşi lucru, să urmăreascăevoluţia proprie imanentă a lucrului3.

1

Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică. Teoria generală a dreptului, op.cit., pag.259.2 Anita M.Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag,119.3 Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed.I.R.I., Bucureşti, 1996, pag.22.

106



Izvoarele formale ale dreptului sunt fie creaţie a legiuitorului (statul), fieau origine cutumiară, doctrinară sau de altă natură, aşa cum le vom prezenta încontinuare.

a) Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor, el este anterior dreptului formaladoptat de către stat, fiind rezultanta unor evoluţii, chiar primitive, ale societăţiicare necesită o anume ordonare, o regularizare a relaţiilor dintre membrii săi.Odată cu apariţia dreptului, deci după apariţia statului, o serie de obiceiuri care

până atunci reprezentau reguli de conduită, constituite cutumiar, printr-o repetareîndelungată au îmbrăcat forma dreptului fiind investite de stat cu această calitate.Cutuma, denumită la noi şi obiceiul pământului, s-a născut prin aplicarea uneiaceleiaşi idei juridice într-un mare număr de cazuri individuale succesive, princreare de precedente. Cutuma îşi scoate autoritatea din “o practică imemorabilă,considerată ca lege de strămoşi”, în comparare cu unele “uzuri”, precum “uzurilecomerciale” care reprezintă modul “tacit în care părţile au înţeles să convină aşacum rezultă dintr-o practică dovedită”.

Uzurile comerciale au caracter convenţional pe când cutuma reprezintădreptul pozitiv, poate fi invocată direct în faţa judecătorului. Cutuma este practicaîndelungată a oamenilor, veche şi necontestată care presupune că în cazul în carecineva ar contesta se poate face dovada pozitivă că practica invocată există, esteconsiderată ca atare izvor de drept, iar cel care a încălcat-o şi o contestă să poatăfi sancţionat.

O contestare de fapt este astfel condiţia cutumei, inveterata consuetudo,

care dă conştiinţă ce este drept şi necesar opinio necesitatis. Practica îndelungatătrebuie socotită ca dreaptă pentru a putea fi conştientizată ca necesară şi acceptatăîn consecinţă. Cutuma are o realitate distinctă de jurisprudenţă. Cutuma seconsacră numai prin jurisprudenţă. Inconvenientele cutumelor provin dinmobilitatea ei, mai ales la început, în sensul că se modifică cu rapiditate şi nu

poate fi totdeauna consacrată într-o limită rezonabilă care să poată fi cunoscutăde toţi.

b) Actul normativ (legea)Cunoscut şi sub denumirea generală de lege, actul normativ reprezintă cel

mai important izvor de drept. Actul normativ este un act reflectat de formulare aunei norme de drept, emanaţie directă a autorităţilor statului. Dar actul normativtrebuie privit nu în general ci în concret sub diferitele sale forme de exprimare.

Noţiunea de lege are două accepţiuni: lege în sens restrâns, ca act juridicnormativ adoptat de Parlament (art.72 din Constituţia României stabileşte“Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”) şi lege însens larg, care înseamnă orice act normativ adoptat de o autoritate a statului,inclusiv de Parlament şi oricare altă autoritate publică în limitele puterilor conferite să adopte astfel de acte. Dar tot în categoria aceasta largă de lege, sunt

cuprinse şi tratatele internaţionale, acordurile, convenţiile etc.

107



Actul normativ este în general sub formă scrisă, fiind greu de presupus cămai poate exista lege care n-ar fi scrisă, fapt de altfel confirmat chiar dedispoziţiile Constituţiei care în art.78 stabileşte “legile se publică în Monitoruloficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în

textul ei”. Dar legea are un avantaj, ea fixează dreptul pozitiv şi astfel acesta nuse va putea modifica până ce nu intervine o nouă lege care să modifice în totulsau în parte legea anterioară. Vom face în continuare referire la diferitele formede manifestare a actelor normative , începând cu cea mai importantă care estelegea.

Legea ca izvor de drept Desigur avem în vedere noţiunea de lege în sens restrâns, aşa cum apare

ea azi ca act juridic adoptat de Parlament. Dar, apariţia acestui izvor al dreptuluio găsim în îndepărtata Romă. Ea a apărut pe terenul luptei dintre patricieni şi

plebei. Cuvântul lege “lex” avea înţeles de convenţie. Când convenţia interveneaîntre două persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci când interveneaîntre magistrat şi popor, căpăta înţelesul de lege ca formă de exprimare adreptului 1

Convenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli cedefineau procedura de adoptare a legilor. Magistratul făcea cunoscut proiectul delege printr-un edict . Poporul dezbătea propunerea magistratului în adunărineoficiale, după care era convocat în comiţii spre a se pronunţa. Cetăţenii nu

puteau aduce amendamente proiectului de lege. Dacă erau de acord cu textul propus de către magistrat, răspundeau prin “da” (uti rogas), iar dacă nu erau de

acord, prin “nu” (antiquo).Jurisconsultul Gaius afirma că legea este ceea ce poporul decide şi

hotărăşte (quos populus romanus inbet atque constituit ). După ce legea era votatăde către popor, se supunea ratificării senatului, care verifica dacă s-au respectattradiţiile moravurilor romane. De fapt, Senatul avea dreptul de a cenzuraactivitatea adunărilor poporului, în cadrul acestei activităţi, senatul putând refuzaratificarea unei legi ce leza interesele proprietarilor de sclavi. În practicalegiferării magistratul acţiona cu prudenţă pentru a nu prezenta în faţa poporului

propuneri care ar fi putut întâmpina opoziţia Senatului. Textul legii era depus în

tezaurul statului după care era aprobat de senat. Un număr de copii ale textuluilegii aprobate erau distribuite cetăţenilor, ca aceştia să ia cunoştinţă de legea nouadoptată faţă de care trebuiau să se conformeze2. Structura tehnico-legislativă alegilor era constituită din trei părţi:- prescripţia care cuprindea numele magistratului ce a făcut propunerea, numele

comiţilor care au votat legea şi data votării precum şi ordinea votării în cadrulcomiţiilor;

- rogatio – cuprindea textul legii, ce putea fi structurat pe capitole şi paragrafe;

1 Emil Molcuţ , Drept roman, Ed. Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2000, pag.41.2 Cele prezentate mai sus sunt preluate după Emil Molcuţ, op.cit., pag.41.

108



- sanctio – care cuprindea sancţiunile ce puteau fi aplicate în cazul încălcăriirogatio. După natura sancţiunilor ce puteau fi aplicate pentru încălcarearogatio erau clasificate legile în trei categorii:

⇒ leges perfectae;

⇒ leges minus quam perfectae;⇒ leges imperfectae.

Aceasta era situaţia în dreptul roman vechi.În dreptul feudal întâlnim cu precădere dreptul cutumiar şi jurisprudenţa,

ceea ce a condus la o centralizare, la dese abuzuri din partea puterii în stat care,neavând un drept scris concret avea tendinţe de aplicare abuzivă atât a obiceiuluicât şi a jurisprudenţei. De altfel, aceste situaţii au constituit una din solicitărileînscrise în programul revoluţiilor burgheze începute după anul 1600, unde secerea întronarea legalităţii şi desfiinţarea statului poliţienesc, solicitări consacrate

ulterior printr-o vastă activitate de codificare a dreptului, legea trecând pe primulloc în ceea ce priveşte izvoarele dreptului. În Franţa, consecinţă a Revoluţiei de la1789, vor fi adoptate Codul civil la 1804, “Codul Napoleon” urmat de o serielungă de legi civile sau penale care au avut ca efect întronarea şi consolidareadefinitivă a actului normativ scris sub forma de “lege”. Totalitatea actelor normative constituie dreptul scris “ jus scriptum”, fiind compus din legi, decrete-legi, decrete, ordonanţe, hotărâri, regulamente, decizii, dispoziţii etc.

Legea, principalul izvor de drept actual şi primul dintre actele normative,este singurul act normativ adoptat de Parlament, ca “organul reprezentativ

suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (art.58 alin.1 dinConstituţia României). Parlamentul adoptă, în situaţii expres avute în vedere deConstituţie, şi hotărâri ce pot avea caracter normativ. Fiind adoptate deautoritatea supremă reprezentativă a poporului român, titularul “suveranităţiinaţionale” (art.2 alin.2 din Constituţie) legile sunt acte normative cu forţa juridicăcea mai mare, de referinţă şi de conformare pentru toate celelalte autorităţi care încadrul activităţii lor de punere în exercitare a competenţelor atribuite trebuie săţină seama de lege, altminteri actele emise sunt nule.

Caracteristic pentru lege este şi modul complex în care ea se adoptă şianume: procedura de adoptare este obligatorie pentru orice lege, ea îmbracăîntotdeauna caracter normativ şi are competenţă de reglementare originară şi

primară. Trăsătura de “originară” rezultă din faptul că deasupra autorităţii “unicelegiuitoare”, Parlamentul, nu mai există o altă autoritate, ci numai poporul român,“titularul suveranităţii”, adică “titularul puterii” fiindcă puterea rezidă dinsuveranitate. În mod primar, Statul este reprezentat, pe plan intern, normativ, prinParlament, iar atunci când se afirmă că “statul are puterea puterilor sale”înseamnă că statul prin intermediul legilor poate reglementa oricât şi orice înrelaţiile din viaţa societăţii, fără însă a face rabat de la “dreptul material sau real”,adică de la realităţile şi cerinţele vieţii sociale, inclusiv de la conştiinţa socială.

Dar legile, deşi sunt adoptate de către o singură autoritate, Parlamentul, se

109



diferenţiază prin importanţa relaţiilor pe care le reglementează. Astfel, potrivitart.72 din Constituţia României, Parlamentul adoptă trei categorii de legi:- legi constituţionale (fundamentale);- legi organice;

- legi ordinare.

Legile constituţionale – sunt cele mai importante legi, sunt fundamentale pentru aşezarea şi funcţionarea edificiului politico-statal şi social. “Constituţiaeste prima lege constituţională, fundamentală, ea fixează regulile de bază aleorganizării şi funcţionării ordinii în stat”. Este parte esenţială a dreptului obiectiv(pozitiv) şi cuprinde esenţa principiilor fundamentale politico-juridice.“Constituţia ca lege fundamentală a unui stat este imanent legată de evoluţiasistemului juridic. În cadrul structurii piramidale a acestui sistem, Constituţia

ocupă locul central, ca urmare a poziţiei sale supraordonate, consacrând oanumită ordine normativă, stabilind prin reglementările sale instituţionale,caracteristicile de bază ale autorităţilor publice, iar prin cele substanţiale,elementele esenţiale ale statutului cetăţenilor şi a guvernanţilor. Constituţiainfluenţează hotărâtor, de aceea, dezvoltarea întregului sistem juridic”1.

Constituţie înseamnă “aşezare cu temei”, ea este o stare de spirit a poporului. Poporul trebuie să aibă faţă de constituţia sa sentimentul dreptului său,a liniştii sociale, a tot ceea ce este esenţa dreptului şi a dreptăţii.

Prima Constituţie scrisă, modern redactată a poporului român este ceaadoptată în 1866, după modelul constituţiei belgiene, considerată la acea vremeca fiind cea mai liberală. Din păcate, Constituţia de la 1866 era modernă şiliberală, însă realităţile româneşti difereau cu mult de cele din ţara de origine aconstituţiei de unde se inspiraseră redactorii români, ceea ce a făcut ca multe

prevederi ale sale să fie modificate ulterior pentru a le încadra în realitatearomânească (n.a.).

Tot în categoria legilor fundamentale includem şi eventualele legi derevizuire a Constituţiei (la noi în prezent nu există astfel de legi).

Adoptarea legilor fundamentale se face după o procedură specială, potrivit teoriei puterii constituante care apare sub două forme: putereaconstituantă originară şi puterea constituantă instituită. Prima, intervine atuncicând nu există sau nu mai există constituţie în vigoare (state noi, revoluţii,lovituri de stat în urma cărora întreg edificiul politic şi juridic existent lamomentul evenimentul este dizolvat etc.), iar puterea constituantă instituită este

prevăzută în constituţia existentă2. Nu vom intra în amănunte asupra diferitelor forme procedurale de adoptare a constituţiilor de-a lungul timpului, ci le vomenumera numai: Constituţia acordată sau concedată; Statutul; Pactul; Constituţiaconvenţie şi Constituţia parlamentară3.

1

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale, 2, Ed.Actami, Bucureşti, 1998, pag.7.2 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.Actami, Bucureşti, 1988, pag.54 şi urm.3 Idem, pag.56-57.

110



Actuala Constituţia a României a fost adoptată după o procedură specialăstabilită prin Decretul-lege nr.92/1990 şi anume: s-a numit o comisie

parlamentară specială, subordonată numai Adunării Constituante aleasă la 20 mai1990, care a elaborat într-o primă fază, principiile (tezele) şi structura pe capitole

a viitorului proiect de constituţie care, după ce a primit aprobarea Constituantei,s-a trecut la definitivarea textului proiectului de constituţie care a fost supusdezbaterii şi aprobării Adunării Constituante pe capitole, iar ulterior s-a supusvotului personal, nominal al întregului act normativ – Constituţia. Astfel aprobatăşi adoptată Constituţia s-a publicat în Monitorul Oficial al României, partea I sprea fi adus la cunoştinţă publică, iar la 8 decembrie 1991 s-a supus aprobării prinReferendum naţional fiind astfel aprobată.

Legile organiceAlineatul 3 al articolului 72 din Constituţie, consacrat “legiferării”

precizează ce domenii ale vieţii sociale se reglementează prin lege organică şianume: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor politice;organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi aConsiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al celei deurgenţă; infracţiunile; pedepsele şi regimul executării acestora; acordareaamnistiei sau a graţierii colective; organizarea şi funcţionarea ConsiliuluiSuperior al Magistraturii; a instanţelor judecătoreşti; a Ministerului Public şi aCurţii de Conturi; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ;regimul general privind; raporturile de muncă; sindicatele şi protecţia socială;

organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor; organizareaadministraţiei locale; a teritoriului precum şi regimul general privind autonomialocală; modul de stabilire a zonei economice exclusive, iar alte domenii dereglementare prin lege organică sunt prevăzute distinct în Constituţie în altearticole cum sunt: cetăţenia (art.5 alin.1); stema şi sigiliul statului (art.12 alin.4),organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ (art.79 alin.2); înfiinţarea deautorităţi administrative autonome (art.116 alin.3); Curtea Constituţională seînfiinţează şi funcţionează tot prin lege organică (art.140 alin.4). Acestea suntdomeniile de reglementare prin lege organică, iar din analiza lor rezultă că

prezintă o importanţă mare pentru ordinea juridică internă şi pentru relaţiile pecare statul roman le întreţine sau încheie pe arena internaţională. Datorităimportanţei de care aminteam, legea organică implică o procedură deosebită deadoptare respectiv votul a jumătate plus unu din membrii fiecărei Camere aParlamentului.

Legile ordinareAm văzut că în Constituţie sunt prevăzute domeniile în care se

reglementează prin lege organică ceea ce înseamnă, per a contrario că

reglementarea celorlalte domenii nesupuse reglementării prin lege organică se vaface prin legi ordinare.

111



Procedura de adoptare a legilor ordinare este mai accesibilă Parlamentuluidatorită faptului că este necesar votul unei majorităţi simple, adică jumătate plusunu din numărul membrilor fiecărei Camere a Parlamentului prezenţi ladezbaterea proiectului de lege.

Evident că este nevoie de cvorumul de şedinţă de dezbatere ce impune prezenţa a jumătate plus unu din numărul total al parlamentarilor ce compuncamera respectivă.

Hotărârea Parlamentului Reprezintă o categorie de acte normative cu pondere de reglementare

destul de restrânsă – privind regulamentele Camerelor. Hotărârile Parlamentuluise adoptă potrivit procedurii de adoptare a legilor organice, adică votul majorităţiimembrilor fiecărei Camere.

Decretul-legeReprezintă forma de act normativ specifică unor perioade de anormalitate

democratică apărute în viaţa societăţii. Este un mod de reglementare utilizat deautorităţile statului a căror legitimitate democratică este îndoielnică sau foarterestrânsă. Decretul-lege aşa cum este şi denumit intervine cu reglementare asupralegilor şi a celorlalte acte normative putând merge până la revizuirea saususpendarea Constituţiei, după caz, reglementând deci în orice domeniu al vieţiisocietăţii. Emiterea sau adoptarea decretelor-legi presupune o situaţie politicătranzitorie intervenită în urma unei lovituri de stat, a unei revoluţii sau demisii “în

bloc” a autorităţilor legislative şi executive ale statului şi până la constituirea pecale legală a unui nou edificiu instituţional, noile autorităţi care preiau ad-hoc

puterea, guvernează prin decrete-legi.În ţara noastră, decretul-lege ca formă de reglementare primară a fost

cunoscut în perioada “dictaturii regale – februarie 1938 – 5 septembrie 1940,când regele putea, potrivit constituţiei din 1938 să adopte decrete cu puterea delege, în orice domeniu”. Şi după 5 septembrie 1940, în timpul regimului militar alMareşalului Ion Antonescu s-au adoptat Decrete-legi de către Consiliul deMiniştri, în paralel cu Regulamentele pe care le adopta Consiliul de Miniştri

(corespunzător Hotărârii de Guvern de astăzi). Emiterea unor decrete-legi acontinuat până când s-a ales Parlamentul din noiembrie 1946 după care viaţa

politico-socială şi juridică a intrat pe un făgaş aproape normal ce, a fost înfrânt la30 decembrie 1947 prin obligarea şefului statului, Regele să abdice.

După Revoluţia Română din Decembrie 1989, odată cu dizolvarea tuturor structurilor de putere ale statului totalitar s-a guvernat prin Decrete-legi pânăcând s-a constituit noul Parlament şi s-a numit un Guvern democratic, legitim.

Decretul

Decretul este actul juridic emis sau adoptat fie de către o autoritate a puterii legislative fie a puterii executive, precum şeful statului indiferent că

112



instituţia şefului statului este una colegială sau unipersonală. În ţara noastrădecrete au adoptat, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, principele Carol,domnitorul Carol, regele Carol I, regele Ferdinand I, consiliul regent (1927-1930), regele Carol al II-lea, regele Mihai I, Prezidiul Marii Adunări Naţionale

constituit la 30 decembrie 1947 care îndeplinea şi atribuţiile de şef al statului, până în anul 1961 când Prezidiul MAN a devenit Consiliul de Stat ce a fostdizolvat la 22 decembrie 1989. În aprilie 1974 a fost instituită funcţia dePreşedinte al României – şef al statului, acesta, potrivit Constituţiei din 21 august1965 – care a fost în acest sens revizuită – emitea Decrete prezidenţiale, denumiteastfel pentru a le individualiza de “Decretele” emise de Consiliul de Stat. Atâtdecretele prezidenţiale cât şi decretele Consiliului de Stat erau semnate de aceeaşi

persoană ce îndeplinea funcţia de Preşedinte al statului şi preşedinte alConsiliului de Stat.

Potrivit art.99 alin.1 din Constituţia actuală a României, PreşedinteleRomâniei, în exercitarea atribuţiilor sale, emite Decrete.

Ordonanţele Guvernului Atât Constituţia din 1991 cât şi Legea nr.90/2001 de organizare şi

funcţionare a Guvernului şi a ministerelor stabilesc că Guvernul poate adoptadouă categorii de ordonanţe.

Ordonanţele, ca acte de delegare legislativă, denumite şi “ordonanţeobişnuite”1, sunt emise numai pe baza unei legi de abilitare, şi potrivit art.72alin.3 din Constituţie poate avea ca obiect de reglementare numai domenii

rezervate legilor ordinare. De asemenea, prin legea de abilitare se poaterestricţiona chiar şi aceste domenii supuse reglementării prin lege ordinară,

perioada de timp în care poate emite ordonanţe Guvernul şi dacă acestea se supunspre aprobare Parlamentului până la expirarea perioadei de abilitare ori ulterior şitoate consecinţele ce decurg din acest proces decizional special.

Ordonanţa de Urgenţă reprezintă o formă de reglementare specială pecare Guvernul o poate realiza “în cazuri speciale”. Ordonanţa de urgenţă intră învigoare după depunerea ei spre aprobare la Parlament şi evident publicarea înMonitorul Oficial (sub sancţiunea inexistenţei ordonanţei) potrivit art.107 alin.4

ultima frază. Textul ordonanţei de urgenţă adoptată se comunică, concomitentambelor Camere ale Parlamentului care, dacă nu se află în sesiune, ele seconvoacă obligatoriu. Referindu-ne la textul Constituţiei şi la realitatea din ţaranoastră se impune a preciza un abuz permanent din partea Guvernului care într-un an calendaristic a ajuns la emiterea a peste 230 de ordonanţe de urgenţă (anul2000) ceea ce scoate în evidenţă grave încălcări ale Constituţiei atât din parteaGuvernului cât, poate într-o măsură mai mare, din partea Parlamentului careasistă “complice” la nesocotirea ordinii constituţionale stabilită prin voinţă

1 Alexandru Basarab Sinc, Ordonanţa – instrument de conducere în procesul guvernării, în Analele UniversităţiiCreştine “Dimitrie Cantemir” seria DREPT, nr.2/1998, pag.70-72.

113



populară la 8 decembrie 1991 cu prilejul Referendumul de aprobare aConstituţiei.

Hotărârile Guvernului

Sunt acte cu caracter normativ sau cu caracter individual pe care le poateadopta Guvernul în exercitarea atribuţiilor sale curente de “realizare a politiciiinterne şi externe a ţării” şi de “conducere generală a administraţiei publice”.

Hotărârile denumite înainte de 1948 regulamente se semnează de primulMinistru al Guvernului şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia puneriilor în executare.

Alte forme de existenţă a actului normativ sunt reprezentate de ordine aleminiştrilor, ale Prefecţilor, de Decizii sau Ordine ale autorităţilor administrativeautonome centrale, Hotărâri ale autorităţilor deliberative locale (consilii locale,consilii judeţene), dispoziţii ale primarilor etc.

Doctrina ca izvor de drept Doctrina reprezintă “un ansamblu de principii ce aparţin unui sistem

politic, juridic, religios” – conform DEX, pag.275. În drept, doctrina reprezintă acele interpretări, convingeri la care ajung

oamenii de ştiinţă, ce investighează fenomenul juridic, atât din perspectivaviitoarelor reglementări, sesizând nevoile sociale ce trebuie să-şi găsească ocodificare juridică, cât şi din analiza reglementărilor existente, a dreptului

pozitiv, îmbunătăţiri ce trebuie aduse (propuneri de lege ferenda) , modul deinterpretare, raportarea în timp şi la dreptul comparat, a normelor interne. Înanumit situaţii, legiuitorul este nevoit să ceară punctul de vedere al unor specialişti, teoreticieni ai dreptului, înainte de adoptarea unor acte normative. Unexemplu de dată recentă: Curtea Constituţională a României a cerut punctul devedere al unor profesionişti de la Facultatea de Drept din Bucureşti cu privire la ocauză dedusă Curţii spre soluţionare. În general, practica legislativă,

jurisdicţională, administrativă, ar fi de neimaginat fără teoria juridică ce sematerializează în cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice

asupra unor soluţii a instanţelor judecătoreşti etc.

Practica judiciară şi precedentul judiciar Mai este denumită şi jurisprudenţă şi reprezintă totalitatea hotărârilor

judecătoreşti pronunţare de instanţele judecătoreşti, soluţiile juridice la care auajuns aceste instanţe, în cazuri concrete (speţe). Judecătorul nu se sesizează dinoficiu, el este sesizat de partea interesată sau de procuror. Judecătorul fiind astfelinvestit prin sesizarea uneia dintre părţi, trebuie să judece cauza şi să pronunţehotărârea ce îmbracă diverse denumiri: sentinţă, decizie etc. În cazul dat,

judecătorul interpretează şi aplică legea, norma juridică ce a reglementat raportul juridic dedus judecăţii. În baza principiului separaţiei puterilor, actele

114



administrative, cu excepţiile prevăzute de lege, sunt supuse controlului judecătoresc de către instanţele de contencios administrativ ce funcţionează pelângă tribunale, Curţile de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Cât priveştecontrolul constituţionalităţii legilor, acesta se realizează printr-o autoritate sui

generis, respectiv Curtea Constituţională. Instanţa supremă în ierarhia autorităţii judecătoreşti, Curtea Supremă de Justiţie, poate soluţional anumite conflicte privitoare la competenţa materială sau teritorială ce apar între instanţele de gradinferior, ori se impune o interpretare unitară a unor dispoziţii legale prinschimbarea practicii existente până la un moment dat. Aceste soluţii pronunţateîntr-o speţă, într-o cauză viitoare asemănătoare, pot fi invocate ca un precedent

judiciar, ca o soluţie bună, la care instanţa să se poată raporta sau chiar opri. Şiautorităţile administrative aplică şi interpretează legea, şi actele lor pot constitui,alături de precedentul judiciar, un punct de plecare în viziunea legiuitorului, careatunci când adoptă un act normativ nou, poate să ia în calcul această practică.

În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu este considerată izvor dedrept, art.4 din Codul civil interzicând judecătorului “de a se pronunţa înhotărârile ce dă pe cale de dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-isunt supuse”.

În alte sisteme de drept, cu precădere în cel anglo-saxon, jurisprudenţaeste recunoscută ca un preeminent izvor de drept.

Contractul normativContractul normativ reprezintă un restrâns izvor de drept. S-a folosit în

special în perioada solidarismului, având rolul de reglementare a raporturilor dintre diferite stări sociale, ori dintre acestea şi monarhi. Cel mai renumit astfelde contract îl reprezintă Magna Charta Libertatum încheiat, la 15 iunie 1215.Contractul normativ reprezintă un important izvor în dreptul constituţional, cu

privire la formarea Confederaţiilor, a federaţiilor de stat, acesta continuând principiile generale de uniune. În dreptul intern românesc, contractul normativ îşigăseşte aplicarea în dreptul muncii – contractul colectiv de muncă – în mişcareasindicală prin unirea unor federaţii, uniuni, confederaţii sindicale etc.

În dreptul internaţional public, de asemenea, sub forma unor tratate,

găsim o specie de contract normativ.

115



CAPITOLUL X Sistemul dreptului

1. Noţiune

Prin “sistem” în general, înţelegem un ansamblu de elemente legate întreele, având ceva comun, care le armonizează şi constituie un tot unitar. Sistemîntâlnim atât în lumea organică cât şi în cea anorganică.

Cât priveşte sistemul dreptului trebuie pornit de la realitatea că din ce înce mai multe relaţii sociale sunt reglementate prin norme juridice fapt ce face săcrească numărul actelor normative. Aceasta impune o sistematizare, o structuraredupă anumite reguli sau criterii. Dacă exista un sistem statal, politic există şi unsistem juridic, de drept fiindcă normele juridice nu reglementează în general, elesunt adoptate cu scopul de a reglementa anumite circumscripţii teritoriale. În

plus, normele juridice nu se adoptă sau modifică toate în acelaşi timp ceea ceimpune găsirea unor reguli care să dea naştere unei coerenţe a sistemului, a uneiarmonii logice. Dreptul unui stat nu trebuie privit ca o sumă de norme juridicefiindcă într-o astfel de nefericită situaţie scopul dreptului nu s-ar împlini şi statular fi afectat tocmai în funcţionarea sa. Dreptul nu este un dat a naturii el este unfenomen social puternic influenţat de dinamica evoluţiei sociale şi, ori de câte oriaceastă dinamică reclamă modificarea unor reglementări juridice este necesar camodificare ce intervine să se armonizeze cu alte acte normative pentru a nu creaconfuzie în activitatea de executare a normelor juridice.

Analiza dreptului pozitiv scoate în evidenţă că el este organizat după

reguli clare, logice, că există o ierarhie a actelor normative, că fiecare actnormativ sau simplă normă juridică are o forţă juridică corespunzător poziţieiautorităţii emitente în cadrul sistemului statal. Ceea ce caracterizează sistemuldreptului este prezenţa unei structuri comune care dă unitate întregului fără aabandona partea fiindcă, fără parte întregul nu ar mai exista.

Teoria dreptului, preocupată de a identifica ceea ce este comun şi dăunitate dreptului a procedat la o sistematizare a dreptului pe ramuri şi instituţii dedrept. Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă practică şi doctrinară;ea ajută autorităţile publice în procesul de elaborare a dreptului şi de modificare a

normelor juridice, când realitatea socială o impune, pentru a înlătura normele juridice perimate. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei. Deasemenea cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la îmbunătăţirea activităţiide aplicare şi de interpretare a normelor juridice prin sesizarea mai uşor alegăturilor existente între diferite ramuri juridice aşa cum sunt ele constituite îninstituţii juridice sau ramuri de drept.

Norma juridică este elementul de bază al sistemului dreptului. Normelese grupează pe instituţii şi ramuri, de unde concluzia că sistemul dreptului esterezultanta unităţii ramurilor şi a instituţiilor juridice. El se impune cu obiectivitate

în cadrul statului fără ca cineva anume să-l poată schimba în esenţa sa.

116



În raportare cu sistemul dreptului legislativ, este opera legiuitoruluisingurul în măsură să decidă cum va sistematiza legislaţia, pe ce criterii, ceconţinut şi regim juridic au anumite norme juridice.

Sistemul dreptului are o caracteristică specială: elementele sale

componente – normele juridice, instituţiile juridice sau ramurile – nu pot fi ţinuteizolat, ele au o strânsă legătură, se interferează, se completează. Spre exemplu, potrivit art.3 din Codul civil român, judecătorul care va refuza să judece pe motivcă legea nu există sau este întunecată va putea fi condamnat pentru denegare dedreptate.

Textul citat scoate în evidenţă faptul că interferenţele, legăturile careexistă între normele juridice ajută la stabilirea unor concluzii legale, pertinente decătre judecător, chiar şi atunci când situaţia de fapt nu poate fi analizată strict prinraportare la o anumită normă juridică, aşa cum se întâmplă de multe ori.

Norma juridică este legată de sistem, ea nu poate exista izolat, oregăsim mereu într-un act normativ.

Spre deosebire de alte sisteme normative, sistemul dreptului secaracterizează printr-o mai accentuată convergenţă a laturilor sale, el este într-omăsură mai restrânsă “un joc formal de diferenţe”1. Domeniul reglementării

juridice se detaşează de alte părţi ale vieţii sociale prin aceea că normele de drept penetrează întreaga societate, au impact asupra tuturor cetăţenilor şi nu numai deunde legătura acestora unele cu altele, este o legătură “în lanţ” şi “în cerc”.Tocmai aceasta dă unitate permanentă sistemului.

2. Diviziunile dreptului.După anumite criterii, s-au formulat unele diviziuni ale dreptului.

a) Drept intern şi drept externDreptul pozitiv, obiectiv se divide în funcţie de anumite criterii. Un

prim criteriu folosit este teritoriul, ca element al statului şi ca întindere a forţeidreptului. Statul acţionează “discreţionar” pe un anumit teritoriu, denumitteritoriu naţional şi asupra persoanelor stabilite pe acest teritoriu. Putereadecizională, de reglementare a statului se circumscrie acestui teritoriu. Dar statelenu pot exista izolat, ele “convieţuiesc” pe arena internaţională, îşi stabilesc relaţii

economice, diplomatice, culturale, îşi protejează cetăţenii proprii aflaţi peteritoriul altor state etc. din acest punct de vedere putem vorbi de existenţa unuidrept intern care se aplică exclusiv pe teritoriul naţional şi asupra populaţiei aflate

pe acesta şi un drept extern care se referă la drepturile dintre state sau dintrecetăţenii diferitelor state. În ultimul timp acest tip de norme juridice denumite“drept extern” cunoaşte o amploare deosebită, urmare a sporirii relaţiilor internaţionale, a recunoaşterii dreptului fundamental al persanelor la liberacirculaţie (art.25 din Constituţia României sau art.11 din aceeaşi legefundamentală ce reglementează raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul

1 N.Popa, op.cit., pag.232.

117



intern). Tot în categoria dreptului extern includem şi dispoziţiile Legiinr.105/1992 privind reglementarea raportului de drept privat internaţional.

b) Drept determinator şi drept sancţionator

Prof. Mircea Djuvara clasifica dreptul şi în funcţie de conţinutulnormelor juridice în drept determinator şi drept sancţionator 1. Dreptul determinator este constituit din normele juridice care

determină ce trebuie să facă persoanele, conduita lor permanentă în cadrulanumitor raporturi juridice. Întinderea normelor de drept determinator este mare,multe din aceste norme existente au rolul primordial de a fixa conduita cadru a

persoanelor. Dreptul sancţionator este alcătuit din normele juridice care

sancţionează încălcarea conduitei manifestată prin nesocotirea normelor determinatorii. Astfel de norme întâlnim în special în ramurile dreptului publiccare prin natura lor sunt imperative şi onerative.

c) Dreptul public şi dreptul privat Rolul normelor juridice este de a stabili conduita oamenilor în relaţiile

sociale. Oamenii pot acţiona, se pot manifesta în realitatea socială fie în modsingular şi direct interesaţi ca persoane fizice, dar şi în calitatea de reprezentanţiai unei persoane juridice care poate însuma interesele particulare ale unui grupuman sau interese generale, publice ale statului ori ale unor colectivităţi umane.Una din cele mai importante şi în acelaşi timp cea mai veche împărţire a dreptului

este diviziunea în drept public şi drept privat , distincţie realizată de către jurisconsulţii romani “ jus publicum est quad ad statum rei publicae spectat

ptivatum jus est quad ad singularum utilitatem pertinet ”.Distincţia prezentată este acceptată în general de toţi cu anumite

nuanţări generate de modificările ce s-au produs în modul de viaţă al societăţilor umane. Maşinismul şi individualismul au modificat substanţial viaţa societăţiidând naştere proletariatului, statul fiind nevoit să intervină din ce în ce mai multîn viaţa particularilor pentru a reglementa şi supraveghea unele raporturi dintre ei.Raporturile de muncă au fost primele care au generat schimbări impuse de

necesitatea intervenţiei statului în reglementarea relaţiilor de muncă pentru a pune pe picior de egalitate lucrătorul cu patronul. În prezent dreptul statului de ainterveni în raporturile private nu mai este negat de nimeni. Contractele delocaţiune, de muncă, de societate sunt din ce în ce mai supravegheate de cătrestat, ne confruntăm cu o crescută intervenţie a statului fără ca prin aceasta să fieînfrântă libertatea minimă necesară a individului. Drepturile şi libertăţilefundamentale sunt recunoscute şi ocrotite, îmbinându-se cu dreptul statului de asupraveghea respectarea acestora în limitele permise de lege şi rezonabile.

Criteriul pentru divizarea dreptului în public şi privat a stârnit vii

controverse, susţinându-se uneori că acesta ar deriva din faptul că puterea statului1 M.Djuvara, Enciclopedia juridică, pag.43.

118



este nelimitată şi dreptul de apreciere al acestuia poate fi întâlnit oriunde, astfelcă orice decizie a statului este considerată ca fiind de drept public.

Când statul apare în calitate de parte într-un raport juridic oarecaresuntem în prezenţa unui act de drept privat, statul sau oricare autoritate sau

instituţie publică putând încheia astfel de acte private.Dar deosebirea dintre dreptul public şi privat – ceea ce a generat de faptdiviziunea dreptului – ţine de un criteriu pedagogic pe de o parte şi de un criteriuvaloric, cel al relaţiilor sociale pe care le reglementează ceea ce nu înseamnă cărelaţiile particularilor sunt mai prejos de relaţiile publice ci, fiecare areimportanţa sa în cadrul sistemului general al relaţiilor sociale. Particularii pot saunu încheia diferite acte juridice, pot sau nu apela la normele juridice în modcontinuu (a nu se considera că normele juridice pentru particulari sun opţionale),dar statul este obligat să se manifeste în mod neîntrerupt în viaţa societăţii. Cutoate acestea, o astfel de concluzie ar avea de suferit fiindcă nu este suficient.

Normele dreptului public nu interesează numai statul ci şi particularii, care sunt beneficiarii serviciilor publice organizate şi desfăşurate de stat. De asemenea,normele juridice de drept privat interesează statul pentru ca relaţiile juridicedintre particulari să se desfăşoare legal, să nu fie particulari prejudiciaţi de cătrealţii, statul ocrotind şi garantând proprietatea şi celelalte drepturi şi libertăţifundamentale. Statul acţionează pentru întreaga colectivitate naţională pe care oreprezintă. Orice nedreptate care se face unui particular oricât de mică ar fi ea, totnedreptate se numeşte şi ea afectează întreaga ordine socială, toată societatea.“ Atunci când cineva luptă pentru dreptul său, luptă pentru paza ordinii legale.

Dar paza ordinii legale interesează în primul rând statul: particularul care porneşte o acţiune în justiţie spre a realiza dreptul să şi luptă pentru el împlineşte prin aceasta o mare misiune socială”1. Dreptul este o reacţie directă, formală astatului, ca răspuns la nevoile sociale la un moment dat, şi în atare condiţii, Statulare tot interesul ca ordinea socială pe care a instituit-o prin dreptul formal, prinnormele juridice să fie întocmai respectată, ea interesând întreg organismulsocial. Rezultă că diviziunea dreptului în public şi privat nu are drept, unicfundament, interesul, ci, mai degrabă categoria relaţiilor sociale pe care lereglementează şi protejează normele de drept public respectiv de drept privat.

Oamenii intră în relaţii între ei de multe ori fără a dori acest fapt ci ca orealitate a vieţii sociale. Am văzut că omul se naşte şi moare în societate, nu înafara ei. Relaţiile juridice care se nasc între oameni implică o anumită conştiinţă

juridică comună, formată în timp din ideile, convingerile, nevoile comune,necesare desfăşurării vieţii sociale. Statul când legiferează, trebuie să ţină seamade această conştiinţă socială, de reprezentările pe care le au membrii societăţii cu

privire la rolul statului şi la anumite nevoi sociale ce trebuie reglementate juridic.Rolul statului este tot atât de important în privinţa ridicării conştiinţei juridice asocietăţii cât este în privinţa adoptării unor norme juridice realiste. Nu trebuie

adoptate norme juridice dacă realitatea socială nu o impune, pentru că de cele1 M.Djuvara, Enciclopedia juridică, pag.45.

119



mai multe ori realitatea socială se naşte înaintea legiferării . Societatea sedezvoltă într-o interdependenţă umană desăvârşită, iar “statul rămânereprezentantul juridic al societăţii ca instituţie colectivă organizată”.

Realităţilor juridice le corespund realităţile sociologice. “Noţiunea de

societate este o noţiune complet distinctă de aceea de stat, care singură e juridică”(M.Djuvara).

Dreptul publicParte componentă a dreptului obiectiv, dreptul public cuprinde mai

multe ramuri de drept ce au o caracteristică apropiată, aceea că normele juridicece constituie dreptul public sunt de principiu norme imperative, ele au în vederereglementarea relaţiilor sociale din zona constituirii, organizării şi funcţionăriiautorităţilor statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, protecţia juridică avalorilor esenţiale ale societăţii.

Dreptul constituţional – ramură a dreptului public.Dreptul constituţional este ramură a dreptului public, este ştiinţă

juridică de ramură şi disciplină didactică în învăţământul superior. Ca ramură dedrept el cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile socialefundamentale ce apar în procesul instaurării, menţineri şi exercitării statale a

puterii1. Dreptul constituţional reprezintă principala ramură a dreptului român,aparţine diviziunii dreptului public, iar prin normele juridice ce le cuprindeconsacră şi ocroteşte cele mai importante valori sociale, economice, politice. Ca

ramură a dreptului, el s-a cristalizat , identificat odată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume, astfel că este o ramură mai tânără a dreptului dacăvom compara cu dreptul civil, penal. Conceptul clasic al dreptului constituţionaleste la origine italian, dar creat sub impulsul ideilor franceze. Prima catedră2

universitară denumită chiar “drept constituţional” a fost creată la Ferrara în 1797,fiind încredinţată lui Giusepp Campagnani di Luza; în Franţa acelaşi fapt se varealiza în 1834 la Paris, titular fiind Pellegrino Rossi, de origine italian.

La noi, dreptul constituţional este predat împreună cu dreptuladministrativ, sunt denumirea generică de “drept public”, titulatura consacrată

azi de “drept constituţional” fiind folosită prima dată de A.Codrescu la 1864, pentru ca în anii ce au urmat să fie generalizată. După 1990 Dreptul constituţionaleste conceput şi studiat împreună cu instituţiile politice, cum de altfel se şiintitulează, deşi studiul instituţiilor politice se include, organic în studiuldreptului constituţional consacrat.

Explicând ramura dreptului constituţional, profesorul Djuvara3 arată“funcţiunile organelor statului pot fi de mai multe feluri… fiind funcţiuni princare se exercită suveranitatea naţională, fiind puteri constituţionale, sunt egale ca

1

Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.Actami, Bucureşti, 1998, pag.16.2 I.Muraru, op.cit., pag.15.3 M.Djuvara, Enciclopedia juridică, pag.58 şi urm.

120



valoare. Aceste puteri sunt totuşi egale şi se controlează, funcţionând fiecare cucompetenţa ei proprie. “Din acest echilibru de forţe a căutat dreptul constituţional

prin tehnica lui să filtreze ceea ce se numeşte voinţa naţională în aşa fel încât să poată exista garanţiile necesare ca interesele superioare ale naţiunii respective nu

sunt la un moment dat obnubilate de pasiuni de moment, de rătăciri primejdioase”. Acelaşi autor conchidea “că dreptul constituţional este rezultantavie a vieţii întregi trecute şi prezente a poporului respectiv luat ca totalitate

politică, adică a statului respectiv. Între dreptul constituţional şi politică esteastfel o legătură strânsă, indisolubilă, unul fiind în continuă funcţiune decealaltă”. Cu un cuvânt, “întreg dreptul constituţional are ca obiect studiul juridical statului ca o instituţie centrală, organizată, generatoare a dreptului”.

Dreptul administrativ.Este o ramură a dreptului public, el cuprinde normele juridice

privitoare la crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice.

Administraţia publică este o activitate complexă, raţională deorganizare şi executare concretă a legilor şi a celorlalte acte normative emise oriadoptate de către autorităţile publice, în regim de putere publică, în mod continuucare nu intră în competenţa Parlamentului sau a autorităţilor judecătoreşti.Administraţia este o activitate subordonată legii, ea are misiunea de a pune înexecutare legile1.

Dreptul aplicabil administraţiei , dreptul administrativ este format din

normele juridice pe baza cărora se desfăşoară întreaga activitate a administraţiei – constituire, organizare, funcţionare, competenţe, în regim de putere publică,statutul funcţionarilor publici, responsabilitatea administraţiei2.

Trăsăturile dreptului administrativ pot fi sintetizate pe scurt: normele juridice aplicabile administraţiei şi care constituie ramura dreptului administrativsunt eminamente imperative, constituind un regim juridic derogator dreptuluicomun, sunt cu precădere prevăzute în legile adoptate de Parlament, fiecarestructură administrativă (organ, autoritate, instituţie ori serviciu public)desfăşurând o activitate subordonată legii. Actele adoptate de autorităţile

administraţiei publice, cu puţine excepţii, sunt supuse controlului parlamentar,controlului administrativ ierarhic sau controlului judiciar de contenciosadministrativ.

Normele dreptului administrativ nu statuează o poziţie subordonată aautorităţilor publice administrative în raport cu puterea legislativă şi cu cea

judecătorească, ci, au darul de a se situa în caydrul principiilor generale alestatului de drept conform cărora separaţia puterilor în stat presupune echilibru şicontrol reciproc.

1 Ion Corbeanu, Drept administrativ, partea generală, Ed.ASE, 2000, pag.7.2 Idem, pag.10.

121



Dreptul administrativ este considerat un drept tânăr în raport cu alteramuri ale dreptului, el a apărut în special după apariţia primelor constituţii şi înspecial după ce teoria separaţii puterilor s-a impus în lume.

Dreptul penal Este o altă ramură a dreptului public, format din normele juridice carereglementează regimul juridic al valorilor sociale ocrotite prin normele juridice

penale, regimul pedepselor. El pune în opoziţie pe particular cu interesul generalreprezentat prin stat. La începutul omenirii, toate sancţiunile aveau caracter penal,represiv, pentru ca în timp să se diminueze şi reformuleze conţinutul noţiunii desancţiune, trecându-se la sancţiunea civilă, administrativă, fiind mai utilă odespăgubire civilă decât o sancţiune penală.

Dreptul internaţional public. Denumit la originile sale “dreptulginţilor”, s-a format din nevoile practice a relaţiilor dintre state, ca persoane

juridice de drept public. El este constituit din normele juridice care privescrelaţiile dintre state – ca subiecte ale raporturilor de drept internaţional careprezentante ale colectivităţilor umane organizate statal, în ce………..

Dreptul privat Dreptul civil reprezintă fundamentul dreptului privat. El constituie

dreptul comun în materie de drept privat. Dreptul civil se ocupă de viaţa privată şi patrimonială a particularilor.

Dreptul civil este acea ramură a dreptului român care reglementează prin normele sale raporturi juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale carese stabilesc între persoane fizice şi / sau juridice aflate într-o situaţie de egalitate

juridică.Obiectul de reglementare a dreptului civil îl constituie două categorii

de raporturi juridice: raporturile patrimoniale şi raporturile personalenepatrimoniale. Atunci când în alte ramuri ale dreptului privat nu suntreglementări suficiente, se vor aplica reguli şi principii din dreptul civil.

Dreptul comercial reprezintă o ramură a dreptului privat, desprinsă dindreptul civil, cuprinzând normele juridice pe baza cărora se desfăşoară relaţiilecomerciale.

Dreptul muncii este format din “ansamblul normelor juridice prin caresunt reglementate relaţiile care stabilesc în procesul încheierii, executăriimodificării şi încetării raporturilor juridice de muncă, întemeiate, în principal, pecontractul individual de muncă”1.

Dreptul muncii se ocupă de “analiza raporturilor de muncă dintre

angajatori şi angajaţii lor”.1 Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii, Ed.Lumina Lex, 2000, pag.28 şi urm.

122



Este ramura de drept ce a cunoscut cea mai dinamică schimbare înultima perioadă.

123



CAPITOLUL XI Realizarea dreptului

1. Precizări terminologice

Adoptarea actelor normative de către autorităţile publice competente aredrept scop, reglementarea relaţiilor sociale în vederea instituirii unei ordini juridice armonioase în societate, concomitent cu realizarea unor cerinţe sociale pe baze juridice şi echitabile, cu posibilităţi egale pentru toţi membrii societăţii. Totmai multe relaţii sociale iau naştere sub incidenţa dreptului, a normelor juridice,ceea ce presupune o atenţie deosebită din partea Statului pentru o bună organizarea vieţii sociale. Cu ajutorul normelor juridice statul îşi realizează funcţiile sale îndomeniul suveranităţii şi independenţei naţionale, unităţii, asigurării ordiniiconstituţionale legal instituită, de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor etc.

Dreptul este produsul formal al statului şi este necesar ca el să fie realizatîn conformitate cu scopul pentru care a fost elaborat.

2. Noţiunea de realizare a dreptului Realizarea dreptului reprezintă o activitate complexă şi continuă de

transpunere în realitatea vieţii sociale a normelor juridice. În această activitate de“realizare a dreptului” sunt implicaţi direct atât oamenii ca persoane fizice,subiecte individuale de drept, cât şi ca persoane juridice (subiecte colective dedrept). Acestea acţionează şi se manifestă ca subiecte de drept privat (societăţi

comerciale, asociaţii, fundaţii etc.) sau autorităţi şi instituţii publice. Toatesubiectele de drept au obligaţia legală şi morală de a respecta şi duce laîndeplinire dispoziţiile normelor juridice, fiecare din poziţia care o are însocietate, de conformare sau de aplicare a dreptului.

Rezultă că activitatea de realizare a dreptului defineşte acţiunea derespectare a dreptului, implicarea autorităţilor publice potrivit competenţeiatribuite fiecăreia.

În procesul de realizare a dreptului trebuie pornit de la realităţile socialecare au generat adoptarea normelor juridice (izvoarele de drept material) şi

conduita oamenilor – anume gradul de acceptare a normelor juridice. Nu trebuieuitat că între realitatea socială conceptualizată de stat şi transferată în conţinutulnormelor juridice şi ataşamentul cetăţenilor la valorile sociale astfel protejate prinintermediul normelor juridice pot să existe diferenţieri semnificative, ceea ce vaîngreuna procesul de realizare a dreptului. Sunt şi situaţii când unele norme

juridice sunt inspirate din reglementările altor state fapt ce creează oincompatibilitate între drept şi comportamentul uman căruia i se adresează.

Dorinţa statului este de a face din realizarea dreptului o activitate în careel să nu se implice nemijlocit decât în forma supravegherii modului cum proprii

săi subiecţi de drept respectă normele juridice. Dar acest ideal politico-juridic poate fi realizat în măsura în care societatea se bucură de un climat de ordine

124



firească, omogenă – stabilitate politică, economică, juridică, bunăstare aoamenilor respectare a principiilor statului de drept. Într-un astfel de climat denormalitate a vieţii sociale creşte reacţia pozitivă faţă de conţinutul dreptului a câtmai multor cetăţeni care se vor manifesta cu pregnanţă favorabil respectării

dreptului. Se creează în acest mod un fel de solidaritate în legalitate. În cazcontrar, când societatea este bulversată de inconvenienţe juridice, instabilitate politică, economică sau de altă natură fără îndoială fenomenul de “opunere” larespectarea dreptului va fi pronunţat.

Cercetările sociologice din ţara noastră relevă existenţa unui fenomen, demulte ori alarmant, al încălcării ordinii de drept pe fondul unor disfuncţionalităţiîn domeniul economic şi juridic, dese modificări ale cadrului juridic, carecreează avantaje unor categorii şi grupuri sociale în detrimentul altora, cei maimulţi, în condiţiile în care principiile de drept scot în evidenţă cerinţa uneistabilităţi legislative în orice situaţie politico-economică. Tendinţa tot mai

pregnantă de a se “legifera” prin Ordonanţe de Urgenţă nu poate fi în interesulgeneral al societăţii ci, ea scoate în evidenţă disfuncţionalităţi fundamentale înactivitatea statului, Parlamentul asistând complice la procesul de degradare a

principiului constituţional potrivit căruia “Parlamentul este organul reprezentatival poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Pe fondul unor desemodificări a cadrului legislativ primar şi a vieţii economice deficitare, procesulde realizare a dreptului impune o participare mai consistentă a autorităţilor

publice, o implicare a statului pentru a menţine ordinea juridică.

3. Modalităţile (formele) realizării dreptului “Dreptul oferă oamenilor modele de comportament, construieşte tipologii

subordonate unor scopuri practice”1.Statul ca reprezentantul politic al societăţii atunci când creează normele

juridice trebuie să ţină seama de un complex de factori care vor participa la punerea în aplicare a normelor juridice edictate şi anume: gradul de înţelegere şide acceptare benevolă a cadrului juridic (ordinea juridică) creat prin normele dedrept.

Pornind de aici se cere a se institui acea ordine socială care corespunde

cel mai bine cerinţelor sociale, disciplinare ale oamenilor. Libertatea omului nutrebuie confundată cu “fac ce vreau” ci această libertate trebuie să se manifeste încadrul unei ordini sociale. În caz contrar vom avea o “libertate în anarhie” ceeace nu poate fi admis de majoritatea membrilor societăţii care acceptă şi respectănormele juridice.

Realizarea dreptului în concret are loc în diferite forme pe care le numimşi modalităţi cum sunt:a) realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a legilor.

Dreptul instituie un comportament obligatoriu pentru subiectele cărora i

se adresează. Fie că au caracter imperativ sau supletiv normele juridice reprezintă1 N.Popa, op.cit., pag.244.

125



totdeauna Ordine ale Statului. În acest sens, pentru ca ordinele să fie respectate şidreptul să-şi atingă scopul său, el trebuie mai întâi cunoscut de cei cărora li seadresează. Necunoaşterea dreptului poate avea două cauze: autorităţile statului nuau luat măsurile legale pentru a aduce la cunoştinţă publică normele de drept

edictate sau, subiecţii – adresanţii normelor de drept ignoră obligaţia legală ce oau de a cunoaşte legile ţării, ştiind că nimeni nu poate invoca în faţa judecătoruluinecunoaşterea dreptului, fiindcă există obligaţia de cunoaştere şi, din oriceobligaţie juridică neexecutată pot apărea consecinţe juridice, sancţiuni. Aşa cumam arătat, actele normative elaborate de autorităţile publice centrale, Parlament,Preşedintele României, Guvern, ministere şi altele se publică în Monitorul Oficialal României, partea I, sub “sancţiunea inexistenţei actului normativ”. Deci ca o

primă măsură din partea statului în planul concret al procesului amplu derealizare a dreptului este aducerea la cunoştinţa publică a normelor juridice

prin publicarea lor . Din acest considerent, normele juridice au o trăsătură extremde importantă şi relevantă, ele acţionează numai pentru viitor, nu retroactivează,fiindcă noi oamenii, cei cărora le incumbă obligaţia juridică de comportament“conform legii” trebuie să avem mai înainte posibilitatea de a cunoaşte care esteconduita prototip fixată de stat pentru a ne manifesta şi noi propria conduităconform celei prototip.

Prin seriozitatea cu care autorităţile publice aduc la cunoştinţă publicăconţinutul normelor juridice depinde în mare măsură constituirea unei conştiinţe

juridice avansate în fiecare dintre noi şi în întregul social. Oamenii ca de altfeltoate subiectele de drept trebuie să cunoască şi să înţeleagă sensul reglementărilor

juridice şi să se supună acestora.În mod practic realizarea dreptului prin modalitatea invocată – activitatea

de respectare şi executare a legilor impune următoarele manifestări active sau pasive: subiectele de drept respectă întocmai conduita impusă prin normele juridice; subiectele de drept se abţin şi nu dau naştere la raporturi juridice (drept în

conservare); autorităţile publice participă fiecare în raport de competenţele atribuite legal,

la executarea acestor competenţe printr-o activitate legală, continuă şi

neabuzivă.De esenţa normei juridice se leagă două aspecte:

conformarea comportamentului propriu conduitei tipice stabilită de norma juridică;

lipsa unor manifestări (acte şi fapte) sau a unor evenimente care să impunăsubordonarea noastră normelor juridice adică neîmplinirea premiselor unuiraport juridic.

b) Aplicarea normelor juridice de către autorităţile şi instituţiile publice

Cerinţelor sociale trebuie să li se dea satisfacţie prin adoptarea cadruluinormativ general al societăţii.

126



Dar nu este suficient acest demers din partea statului. Normele de drept,astfel edictate trebuie executare, puse în aplicare ceea ce înseamnă implicareadirectă a unor autorităţi publice în procesul de realizare a dreptului. Aplicarearevine nu numai autorităţilor publice ci şi celorlalte subiecte de drept. Spre

exemplu, A doreşte să cumpere un bun imobil (teren) de la B. Potrivit legii,vânzarea-cumpărarea terenurilor indiferent unde sunt situate acestea – înintravilan sau în extravilan – se face legal numai prin acte în formă autentică. Înconsecinţă, după ce A şi B au convenit condiţiile încheierii actului de vânzare-cumpărare trebuie să se prezinte în faţa notarului public care va lua act deînţelegerea celor doi, verificând respectarea legalităţii înţelegerii, după care trecela autentificarea actului. Prin aceasta s-a realizat un act de aplicare a dreptului,constând în punerea în executare a normei de drept ce reglementează cadrul

juridic pentru înstrăinarea/dobândirea unui drept de proprietate imobiliară, luândnaştere în acest mod un raport juridic civil şi concomitent, participareanemijlocită a unui agent al puterii publice – notarul public – la realizareadreptului prin constatarea îndeplinirii cerinţelor legale cu ocazia încheierii actuluişi autentificarea actului. Actul de autentificare are valoarea unui act derealizare, de aplicare a dreptului .

Sunt considerate acte de aplicare a dreptului unele acte normativeadoptate sau emise în aplicarea generală a legii cum sunt hotărârile de Guvern,Deciziile Primului Ministru, ordinele de numire sau eliberare dintr-o funcţie aunei persoane, normele metodologice, instrucţiunile, procesul verbal de impunerefiscală, procesul verbal de stabilire a contravenţiei, decizia de imputare a unei

sume de bani, decizia de pensionare, eliberarea unui certificat de stare civilă,hotărârea judecătorească, regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF),regulamentul de ordine interioară (ROI), autorizaţiile şi licenţele administrative,avizele, etc. Rezultă că există o mare varietate de forme de aplicare a dreptului,care ţine de specificul activităţilor, de domeniul vieţii sociale.

Atingerea scopului normelor juridice presupune intervenţia unei autorităţi publice ce are atribuţii într-un domeniu sau altul al acestei activităţi.

În sens strict juridic actul de aplicare a dreptului trebuie să aibă un

caracter concret, individual, să pornească de la un caz particular pe care-l soluţionează, este, dacă se poate spune, aplicarea generalului la particular .

Dacă normele juridice ni se prezintă totdeauna cu caracter general şiimpersonal, actele de aplicare a normelor juridice nu conduc la concretizarea,

pe o situaţie anume a conţinutului normei juridice, este o parte individualizată ageneralităţii normei juridice. Un act de aplicare nu seamănă cu un altul de aceeaşivaloare pentru că situaţiile concrete sunt diferite unele de altele. Dacă norma

juridică se aplică atâta timp cât este în vigoare – până la abrogare – actele deaplicare au în vedere individualizarea unei situaţii de fapt într-un context general

al dreptului. Actul de aplicare este unul cu caracter individual.Cine poate elabora acte de aplicare?

127



Iată o întrebare ce se pune adesea, existând tendinţa de a considera cănumai judecătorul poate adopta acte de realizare a dreptului. La o analiză atentă afenomenului juridic se poate concluziona că nu numai autorităţile puterii

judecătoreşti sunt competente în această materie. Astfel, Parlamentul, nu adoptă

numai acte normative, legi, ci adoptă şi acte de aplicare, de realizare adispoziţiilor Constituţionale – cum ar fi hotărâre prin care se acordă încredereGuvernului şi se acceptă programul de guvern (art.102 (2), (3)) din Constituţie.

De asemenea, Guvernul, ministerele, instituţiile subordonate acestora,autorităţile publice autonome centrale sau cele locale în domeniul lor de activitateemit acte de aplicare a dreptului chiar dacă au şi competenţa de a emite şi acte cucaracter normativ.

În schimb, instanţele judecătoreşti nu au competenţă normativă, nu emitacte cu caracter normativ ci exclusiv acte de realizare a dreptului.

4. Fazele aplicării dreptului.Autorităţile publice implicate prioritar în realizarea dreptului sunt cele

judecătoreşti, care se caracterizează prin faptul că totdeauna ele sunt sesizate cucereri, acţiuni, rechizitoriu etc. să se pronunţe, neavând posibilitatea de a sesesiza din oficiu.

Pentru realizarea dreptului distingem trei etape sau faze ale procesului deaplicare pe care le vom explica în continuu.

a) Stabilirea stării de fapt . Mai întâi trebuie stabilită situaţia de fapt ce

constă în cercetarea, observarea, analiza în concret a ceea ce trebuie lămurit şiaplicat. Cel competent să aplice norma juridică la cazul dat este obligat să facă oevaluare cât mai profundă, complexă şi completă a faptelor, cerinţelor pentru carese va pronunţa. În funcţie de obiectul cauzei, analiza primară trebuie să cuprindăşi elemente exterioare celei deduse, conexiunile posibile, situaţii precedente,consecinţe ce s-ar putea deduce. Dacă spre exemplu, cauza dedusă judecătorului

priveşte o faptă ilicită, prejudiciantă, trebuie stabilite împrejurările în care s-a produs fapta, cine a participat, dacă sunt complici – spre exemplu când s-ausustras bunuri dintr-o instituţie publică – trebuie stabilit dacă au fost respectate

dispoziţiile legale privitoare la paza bunurilor, cine avea obligaţia de a asiguraaceastă pază a bunurilor, dacă există încuietori solide la intrarea în locul de undeau fost sustrase bunurile. Un exemplu poate fi relevant: de la o balastieră de

piatră, cu o deschidere la lucru de mai multe ha de teren, dotată cu utilaje devaloare ridicată, cu linie ferată industrială, spaţiu neîngrădit este fixat un singur

post de paznic pe timpul nopţii. Paznicul nu are în dotare armă de foc şi nicitelefon ci doar un sistem rudimentar de alarmare constând într-un mic clopot detablă. De pe mai multe locomotive sunt sustrase, fără a se stabili când anume,acumulatori electrici fără de care locomotiva putea porni, dar după un timp nu

mai funcţiona. Ultimul paznic în timpul serviciului căruia s-a aprecia că ar fi

128



putut fi sustraşi acumulatorii a fost sancţionat de conducerea societăţii cuimputarea contravalorii acumulatorilor.

Contestaţia formulată de instanţa de judecată a fost adusă admisă,constatându-se cu ocazia stabilirii stării de fapt că şantierul nu avea plan de pază

aprobat legal, nu avea sistem de consemn, un singur paznic nu era în măsură săasigure o pază corectă şi eficientă, iar acesta nu s-a dovedit a fi implicat însustragerea bunurilor respective. Iată un complex de activităţi necesare instanţeide judecată pentru a stabili starea de fapt. Unele dificultăţi în stabilirea stării defapt de către magistrat sunt înlăturate prin participarea unor specialişti cum ar fiexperţii tehnici judiciari, contabili etc., care-l vor ajuta pe acesta să înţeleagă câtmai exact adevărata situaţie de fapt.

b) Stabilirea normei juridice aplicabile (a stării de drept)Odată cunoscută situaţia de fapt, se impune a stabili norma juridică

aplicabilă. Dacă spre exemplu, reclamantul nu a indicat o anumită normă de drept – în faţa instanţelor de judecată el trebuie obligatoriu să-şi clarifice care estetemeiul de drept al cererii sale pentru ca magistratul să poată decide, ţinândseama că în litigiile civile, comerciale sau de contencios administrativfuncţionează principiul disponibilităţii potrivit căruia cel ce formulează o cerereare posibilitatea să-şi restrângă pretenţiile ori să renunţe la cerere în tot cursul

procesului.După ce s-a verificat norma de drept precizată de solicitant, făcându-se

raportarea la starea de fapt constatată anterior, instanţa poate trece la elaborarea

actului de aplicare a dreptului în cazul concret dat. În măsura în care norma dedrept indicată de reclamant este greşită, dar din modul de formulare a acţiunii,aceasta poate fiîncadrată juridic într-un anume text de lege, judecătorul se va

pronunţa în sensul stabili de el ca urmare a interpretării intenţiei reclamantului.Spre exemplu, de multe ori cei care formulează căi de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti le definesc – apel în loc de recurs sau invers, dar

judecătorul are obligaţia să stabilească şi să aplice corect legea indiferent deformularea justiţiabilului.

c) Elaborarea actului de aplicare – care în cazul autorităţilor judecătoreşti poartă denumirea de “pronunţare a hotărârii judecătoreşti”.

Elaborarea actului de aplicare constituie faza finală a activităţii derealizare a dreptului dând naştere la o situaţie juridică concretă. Dacă rămânem îndomeniul de aplicare a dreptului de către instanţa judecătorească, în funcţie denatura litigiului (actului) realizat putem face următoarele diferenţieri: dacă acţiunea a fost civilă, hotărârea judecătorească pronunţată (actul de

aplicare) poate cuprinde recunoaşterea unor drepturi, a unor obligaţii civiledupă caz. După ce ea va rămâne irevocabilă – fie că nu a fost atacată cu apel

sau cu recurs sau aceste căi de atac au fost respinse – hotărârea se va bucura

129



de autoritate de lucru, judecă, devine titlu executoriu şi poate fi pusă înexecutare.

Dacă instanţa de judecată s-a pronunţat în domeniul dreptului penal,hotărârea va conţine sancţiunea pedepsei ce urmează a fi executată de cel care a

săvârşit fapta pentru care s-a investit instanţa, sau în cazuri expres prevăzute delegea penală sau de procedura penală, achitarea inculpatului, când nu suntîndeplinite condiţiile legale de condamnare.

Hotărârea judecătorească constituie cel mai important act de aplicare adreptului îndeplinit de magistrat. Este concluzia la care ajunge acesta(magistratul) după ce au avut loc dezbaterile contradictorii între participanţii la

proces. Din momentul în care hotărârea rămâne irevocabilă (uneori numaidefinitivă) ea consfinţeşte deplin adevărul judiciar, devine obligatorie pentru

părţile din cauză.Hotărârile judecătoreşti pronunţate în stanţa de fond (primă instanţă) se

numesc sentinţe, iar cele dat în căi de atac sau în primă instanţă de CurteaSupremă de Justiţie se numesc decizii .

Actul de aplicare a dreptului – hotărârea judecătorească1 se compunedin trei părţi :

Partea introductivă – ce cuprinde denumirea instanţei, a membrilor completului de judecată, a dosarului, a părţilor din cauză, data când a avut locdezbaterea, când s-a pronunţat instanţa (când instanţa are nevoie de timp pentru ase pronunţa, legea îi permite să amâne pronunţarea peste un număr de zile – regula de 7 zile).

De asemenea, se vor consemna concluziile părţilor şi alte elementeintroductive.

Considerentele – formează partea cea mai evoluată a hotărârii, instanţaconsemnând situaţia de fapt şi cea de drept pe care a identificat-o, motivul pentrucare va admite sau respinge cererea, aceasta în detaliu pentru ca dispozitivulhotărârii să poată fi cu uşurinţă înţeles.

Dispozitivul –partea finală. Decizia asupra căreia s-a oprit instanţa. Aicise arată dacă admite sau nu acţiunea, limitele admiterii, drepturile recunoscute

părţilor, obligaţiile impuse, termenul în care poate fi exercitată calea de atac pe

care trebuie să o precizeze, apel sau recurs.Dispozitivul se redactează de îndată ce s-a pronunţat fiindcă el va fi citit

în şedinţă publică, se va consemna în dosar şi în registrul de evidenţă a cauzelor din acel moment instanţa fiind dezinvestită.

Urmează semnătura magistraţilor ce au compus completul de judecată şi agrefierului sau a magistratului asistent în cazul Curţii Supreme de Justiţie.

O practică negativă a instanţelor judecătoreşti, mai puţin a Curţii Supremede Justiţie, constă în aceea că hotărârile judecătoreşti nu se mai pronunţă înşedinţă publică, magistratul care a prezidat completul de judecată mulţumindu-se

să consemneze dispozitivul hotărârii în Condica de şedinţă, care este un1 Vezi art.261 Cod procedură civilă.

130



document public, însă prin acest “obicei” creat activitatea justiţiei pierde dinsolemnitatea prevăzută de lege şi impusă de viaţa socială.

Realizarea dreptului înseamnă până la urmă realizarea scopului pentrucare dreptul există. Nu este suficient a crea norme juridice ci a le şi aplica. Dar,

multe norme juridice se aplică prin faptul conformării conduitei părţilor.

131



CAPITOLUL XI

Raportul juridic

1. Preliminarii Raportul juridic este o relaţie juridică. “Relaţia juridică este apreciereacare se poate face din punctul de vedere al dreptăţii unei fapte a unei persoane înraport cu o altă persoană. Se atribuie astfel uneia un drept cu un anume obiectdeterminat faţă de cealaltă care, prin aceasta, are o obligaţie”1.

Rezultă că relaţia se naşte între două persoane. “Îndată ce omul intră încontact cu omul, izvorăşte ca dintr-un izvor viu din sufletul său, pe lângăinstinctul personal de conservare şi tendinţa socială”2.

Relaţia juridică are în vedere actele, manifestările exterioare ale persoanelor, având ca scop nu numai instinctul individual de conservare, de a-şirealiza interese strict personale, cât şi idealul moral ce stă în sufletul fiecăruiadintre noi, aşa cum se manifestă el prin conştiinţa societăţii la un moment dat 3.Unul din marii jurişti germani ai sec.XIX Rudolf von Jhering, în celebra salucrare “Kampf und Recht” (Lupta pentru drept) susţine şi dovedeşte că în lupta

juridică, ce se naşte între oameni pentru valorificarea drepturilor dominăsentimentul de justiţie şi nu cel personal. Că fiecare om are în gândul său, cândîşi valorifică un drept, împlinirea unei datorii. Fiecare demers uman are un scop,iar acesta este diferit de la individ la individ, însă toate acţiunile oamenilor seimpune a fi desfăşurate în limitele cadrului legal, permis sau impus de lege.

Legea trebuie să fie oglinda societăţii în plan normativ. “Dreptul nu se poateexplica fără un scop al acţiunilor umane în societate”. Se impune în consecinţă avedea scopul, pentru că numai aşa vom înţelege şi acţiunea. Acţiunea individuluieste subordonată unui scop, deci tot ceea ce facem în societate se subordoneazăideii de “motivare prin scop”. Atât acţiunile cât şi scopul acestora trebuie să sedesfăşoare după regulile juridice existente în societate la momentul de referinţă.Dreptul are un rol esenţial în reglementarea relaţiilor sociale fără el viaţasocietăţii ar fi aproape imposibili de conceput, ceea ce înseamnă că întreagaactivitate a societăţii se subsumează cadrului organizatoric instituit prin normele

juridice, fără a omite să precizăm că există suficiente relaţii sociale care nu suntreglementate juridic, acestea menţinându-se în zona moralei, a socialului, a buneicuviinţe, care nu pot fi înlocuite cu norme juridice.

Cu sau fără norme juridice oamenii intră în contact unii cu alţii, pentru a-şi realiza ceea ce spuneam mai sus, citându-l pe Jhering, scopul propus.

Raportul juridic este ca atare o relaţie socială care ia naştere, se modificăori se stinge sub impactul normelor juridice.

1

Mircea Djuvara, op.cit., pag.118.2 Idem, pag.119.3 Ibidem.

132



Cât timp relaţiile interumane se desfăşoară într-o zonă a socialului,nereglementată prin norme juridice, respectiva relaţie rămâne una doar socială nuşi juridică. Crearea unui raport juridic presupune participarea conştientă aoamenilor, adică realizarea reprezentărilor, ideilor, convingerilor cât şi a voinţei

celui ce acceptă să fie parte într-un astfel de raport.

2. Condiţiile (premisele) raportului juridicPentru ca un raport juridic să existe, se cer îndeplinite anumite condiţii,

prealabile, denumite şi premise ale raportului juridic. Aceste premise sunt:norma juridică, subiectele raportului şi faptele juridice.

a) Norma juridică sau norma de drept are rolul de a conturacomportamentul oamenilor în orice raport social în care statul a intervenit,reglementând, prin drept conduita oamenilor.

Norma juridică este o premisă esenţială, primordială a unui raport juridic.Aceste norme juridice au misiunea nu numai de a stabili desfăşurarea unor relaţiisociale, conduita oamenilor într-o anumită situaţie, ci, ele pot avea şi un rol

prohibitiv, care să interzică oamenilor a face ceva anume, a se abţine de la oanumită conduită, altminteri se încalcă ordinea de drept. Se spune despre acestenorme juridice că practic, nu ajung decât rareori să constituie premise aleraporturilor juridice, fiindcă atâta timp cât oamenii nu le încalcă, atâta timp câtoamenii se abţin de la o acţiune peste limitele legii, înseamnă că raportul socialnu se realizează sub incidenţa normei juridice, deci norma juridică, nu s-a aplicat

unei situaţii date. Astfel de norme juridice sunt specifice dreptului public şi cu precădere dreptului penal, unde norma juridică, de regulă, are un caracter prohibitiv, iar prin acţiunea de conformare a oamenilor, adică de neîncălcare anormelor juridice, nu ia naştere un raport juridic concret, ci un raport juridicgeneric, de conformare. Raportul juridic de conformare1, după cum rezultă dinînsăşi denumirea sa, presupune adoptarea unei conduite prudente, de teamaconsecinţelor juridice inerente, deci a pedepsei. Acest punct de vedere exprimatîn doctrină nu este agreat de majoritatea autorilor 2, plecându-se tocmai de lafaptul că raportul juridic este un raport social concret, în care fiecare parte,

fiecare subiect este titular de drepturi şi obligaţii. Ori, cât timp oamenii nu semanifestă, ei nu dau naştere la raporturi juridice.

Un punct de vedere interesant a fost exprimat de Gheorghe Boboş, care pornind de la principiile generale ale dreptului civil, respectiv art.3, care-l obligă pe judecător să judece chiar şi atunci când “legea nu există sau este întunecată”.Judecătorul va soluţiona cauza nu pe baza unei norme juridice ci în temeiul unor

principii, fiind utilizată instituţia analogiei3. Considerăm că nu se pune problemadiscutării existenţei sau nu a unui raport juridic când se soluţionează o speţă prin1 C.Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Casa de Editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1995,

pag.37.2 Nicolae Popa, op.cit., pag.275.3 Citat parţial de N.Popa, op.cit., pag.276.

133



aplicarea “analogia juris”, ci judecătorul are de analizat un raport social, pretins juridic. Dacă din analiza acestui raport, se poate desprinde ideea subsumării luiunor principii ale dreptului judecătorul poate interpreta ca atare situaţia (speţa)dedusă judecăţii.

Şi autorităţile statului sunt constituite din oameni, iar legea, are o adresă precisă şi permanentă – conduita normativă, impusă, a oamenilor.

b) Subiectele raportului juridic. Dacă raportul juridic este un raportsocial în primul rând, el este în consecinţă un raport între oameni. Deci, subiecteale raporturilor juridice sunt numai oamenii, fie că ei se manifestă ca persoanefizice, înzestrate cu capacitate juridică, fie că se manifestă ca reprezentanţi ai

persoanelor juridice. Nu se poate naşte un raport juridic între oameni şi bunuri, cinumai între oameni, dar, uneori, şi cu privire la bunuri.

c) Faptele juridice. Normele juridice au caracter general, deci ele au învedere situaţii ipotetice. Simpla existenţă a normelor juridice nu creează raporturi

juridice. Nici simpla existenţă a oamenilor şi a normelor juridice, de asemenea,nu creează raporturi juridice. Este necesar ca să existe şi anumite manifestări aleoamenilor, anumite fapte pe care norma juridică le-a anticipat, le-a avut în vedereipotetic, este nevoie de o acţiune a omului pentru ca în acest fel să se creezerelaţia socială şi, sub imperiul normei juridice, această relaţie socială să setransforme în raport juridic. Astfel proprietarul unui imobil este interesat deînstrăinarea imobilului său. O altă persoană ar fi interesată de cumpărarea unui

imobil. Pentru a se naşte raportul juridic de vânzare-cumpărare este nevoie ca părţile de mai sus să se manifeste într-un anume fel. Proprietarul să facă oferta devânzare, iar doritorul (cumpărătorul) să-şi manifeste disponibilitatea decumpărare a imobilului. Numai astfel se naşte raportul juridic. Deci, părţiletrebuie să-şi exteriorizeze voinţa, spre a lua naştere raportul juridic.Materializarea faptelor juridice se realizează prin mai multe modalităţi şi anume:a) Evenimentele. Sunt împrejurări ce produc anumite consecinţe, indiferent de

voinţa omului, cum sunt: naşterea, moartea, pierderea capacităţii de muncă,calamităţile naturale. Într-un astfel de fapt juridic, voinţa omului lipseşte în

exclusivitate, însă intervenind aceste evenimente sub incidenţa unei norme juridice, se naşte un raport juridic, voinţa omului fiind forţată să intre într-unraport juridic. Spre exemplu, în caz de calamitate naturală, cutremur;distrugerea unui automobil parcat în apropierea unui imobil care este afectatde cutremur, naşte un raport juridic de despăgubiri între proprietarulautoturismului şi societatea de asigurare. Inexistenţa evenimentului respectivnu ar fi dus la crearea unui astfel de raport juridic; sau, moartea unei persoanedă naştere unui raport de succesiune între moştenitorii legali sau testamentariai celui decedat, în condiţiile prevăzute de legea civilă, cei care au vocaţia

succesorală trebuie să se manifeste ca atare.

134



b) Acţiunile sau faptele voluntare. Presupun o manifestare a voinţei oamenilor cum ar fi: cumpărare, împrumut, căsătorie, asigurare etc. Aceste acţiuni pot fi,la rândul lor, săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (cumpărare,căsătorie, împrumut) sau fără această intenţie, ca în situaţia manifestărilor

ilicite, când o persoană, fără să vrea, provoacă alteia un prejudiciu, născându-se în acest mod, un raport juridic de obligaţii.Aceste fapte juridice cunosc diferite forme de exprimare, se

materializează în acte juridice pe care oamenii intenţionat le încheie.

d) Actul juridic Accepţiunile noţiunii . Prin act juridic se înţelege fie un înscris doveditor

al unei acţiuni sau eveniment, fie o manifestare de voinţă.Ca înscris doveditor, actul juridic poate reprezenta fie o probă, în acest

caz, rolul său este “ad probationem”, sau, pur şi simplu, are rolul de a materializamanifestarea de voinţă, de a-i da puterea juridică necesară, este însăşi forma decrearea a actului juridic, ca în cazul actelor “ad validatem”.

Ca înscris doveditor , actul juridic poate fi un contract, un testament, ochitanţă, o declaraţie, o normă juridică (act normativ), o diplomă, autorizaţie etc.

Ca manifestare de voinţă, actul juridic reprezintă o manifestare făcută cuintenţia de a produce efecte juridice, exteriorizarea reprezentării psihice prinacceptul de a realiza o operaţiune juridică, de a crea, a modifica sau a stinge oanumită situaţie (donaţia, darul manual etc.).

Actele juridice, ca forme de materializare a raporturilor juridice sunt

multiple şi diversificate.Clasificări ale actelor juridice:

după numărul de voinţe exprimate: acte juridice unilaterale (testamentul); acte juridice bilaterale (actul de vânzare-cumpărare); acte juridice multilaterale (contractul de societate); după scopul patrimonial (pecuniar) urmărit : acte juridice cu titlu gratuit (testamentul/donaţia fără sarcină, darul manual,

împrumutul fără dobândă); acte juridice cu titlu oneros (actul de vânzare-cumpărare, împrumutul cu

dobândă etc.); după calitatea părţilor de la care provine actul : acte juridice oficiale, legi, ordonanţe, hotărâri, decizii, ordine, decrete etc.; acte juridice neoficiale (private) – actul de vânzare-cumpărare, chitanţă,

dovadă, testamentul etc.; după durata efectelor pe care le produc: acte juridice cu executare pe loc, dintr-o dată (actul de vânzare-cumpărare,

donaţie etc.);

135



acte juridice cu executare succesivă, pentru o perioadă de timp (contractul demuncă, contractul de locaţie etc.)

3. Definiţia şi caracterele (trăsăturile) raportului juridic

Pentru a exista un raport juridic este nevoie de existenţa normei juridice, aoamenilor ca titulari de drepturi şi obligaţii şi manifestarea acestora de a produceefecte juridice, relaţia socială ca atare.

Norma juridică, prin însăşi existenţa ei, nu creează raporturi juridice.Dacă ne oprim asupra normelor juridice care reglementează circulaţia pedrumurile publice, acestea, prin simpla lor existenţă, nu acţionează în nici unmod. Dar, atunci când oamenii se deplasează pe un drum public, fie cuautovehicul, fie ca pietoni, se naşte raportul juridic de conformare la normele

juridice specifice circulaţiei pe drumurile publice. Acest raport se naşte, pe de o

parte, între persoana participantă la trafic pe drumul public şi ceilalţi participanţişi, pe de altă parte, între persoane fizice şi stat, reprezentant prin agentul de poliţie, regia drumurilor publice etc.

Văzând care sunt premisele raportului juridic, condiţiile în care acesta ianaştere, putem schiţa o definiţie a raportului juridic.

Astfel prin raport juridic definim acel raport social constituit pe bazanormelor juridice în vigoare, în care participanţii (subiectele) apar ca titulari de drepturi şi obligaţii reciproce, drepturi ce pot fi realizate la nevoie, cuajutorul autorităţilor statului 1.

Din definiţia de mai sus rezultă următoarele trăsături ale raportului juridic:

a) Raportul juridic este un raport social . Întotdeauna un raport juridiceste un raport social, el se stabileşte numai între oameni, fie că aceştia participă înnume propriu – ca persoane fizice, fie în calitate de reprezentanţi ai unei persoane

juridice, care este constituită tot din oameni. Orice raport juridic este un raportsocial. În cadrul societăţii se realizează o multitudine de raporturi sociale, dar nutoate acestea vor deveni raporturi juridice, fiindcă nu toate se desfăşoară, iaunaştere sub incidenţa unei norme juridice, a dreptului.

Până nu demult, au existat autori care considerau că raporturile juridice

sunt raporturi între om şi bunuri, făcându-se o mare confuzie. Raporturile juridicenu se pot naşte decât între fiinţe vii, dar, şi, cu privire la anumite bunuri. Şi

proprietatea este un raport social, pentru că orice bun ce poate face obiectuldreptului de proprietate aparţine unui patrimoniu, iar patrimoniile se găsescnumai la persoanele fizice ori juridice. Mai mult, în combaterea teoriei raportului

juridic – om-bunuri – precizăm că oamenii dau naştere la raporturi juridice şi cu privire la alte situaţii, deci nu toate raporturile juridice au şi caracter patrimonial,cum sunt raporturile personale nepatrimoniale.

Am văzut în partea introductivă a cursului că societatea nu poate să existe

fără oameni, dar nici omul nu poate exista în afara societăţii. Omul, ca de altfel,1 Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op.cit., pag.124, 125.

136



societatea în ansamblul său năzuieşte către progresul social. Se amplificăraporturile dintre oameni, iar această amplificare se realizează într-un cadruorganizat, reglementat prin norme juridice, ce au rolul să normativeze acesterelaţii împletind ideea de libertate cu aceea de bună organizare, în interesul

social. În epoca contemporană, se observă o tendinţă de extindere areglementărilor juridice, deci de extindere a raporturilor juridice, şi, pe aceastăcale, crearea unei ordini sociale, juridice, cât mai solide, fără să se anihilezeraporturile nejuridice, morale, religioase.

Statul este singurul în măsură să stabilească, să cuantifice nevoile delegiferare, de normare a relaţiilor sociale. El urmăreşte permanent aceste nevoi, şiîn funcţie de anumite priorităţi, reglementează relaţiile sociale. În perioada detranziţie ce caracterizează ţara noastră în prezent, se vorbeşte încă despre un aşa-zis “vid legislativ”. În realitate, expresia în sine este neadecvată domeniuluidreptului, fiindcă în drept există două situaţii: raporturi sociale reglementate de normele juridice, deci raporturi juridice şi, raporturi sociale, pur şi simplu, nereglementate de normele juridice.

Nimeni altcineva decât Statul nu este în măsură să stabilească ce anumeraporturi sociale trebuie să se desfăşoare după reguli juridice şi care să sedesfăşoare după alte reguli (politice, morale, religioase etc.).

Raportul juridic creează drepturi şi obligaţii pentru părţile participante. Numai statul este în măsură să creeze astfel de drepturi, datorită exclusivităţii de putere pe care o are.

b) Raportul juridic este un raport voliţional , este un raport de voinţă.Având anumite interese, oamenii intră în diferite raporturi sociale, atât între ei,cât şi cu autorităţile statului sau alte subiecte colective de drept. În principiu, încadrul unui raport juridic avem două voinţe: pe de o parte voinţa oamenilor careintră într-un raport social, ca participanţi la viaţa societăţii – deci caracterul deraport social şi voinţa statului, care se regăseşte în norma juridică.

Dacă nu există normă juridică, voinţa oamenilor dă naştere numai unuisimplu raport social. Dacă există şi voinţa statului, adică norma juridică, atunciraportul social – însumând cele două voinţe, devine raport juridic. Există olegătură strânsă a raportului juridic cu norma juridică şi rolul decisiv al normei

juridice în crearea raportului juridic.Dacă voinţa statului, exprimată în normele juridice, corespunde nevoilor

şi intereselor părţilor, acestea din urmă vor adapta voinţa lor voinţei statului, maiales în cazul în care avem norme dispozitive (norme imperativ-prohibitive). Cândavem norme care interzic anumite manifestări, iar în caz contrar atrag sancţiuninemijlocite, cele două voinţe pot să nu mai coincidă, ducând la naştereasancţiunii – exemplu: încălcarea unor norme juridice penale, prin săvârşirea uneiinfracţiuni: voinţa statutului este nesocotită, este în contradicţie cu voinţamanifestată a infractorului, urmând a se aplica sancţiunea penală în limitele

pedepsei stabilite pentru acea faptă şi alte elemente de individualizare a pedepsei.

137



Acest caracter voliţional al raportului juridic trebuie raportat la ramurilede drept. Este cunoscut faptul că avem elemente specifice, caracteristice pentrufiecare ramură de drept. Important de subliniat este faptul că cele două voinţetrebuie cât mai bine armonizate, întrucât de ele depinde buna desfăşurare a vieţii

sociale, juridice într-un stat. Cu cât voinţa statului, exprimată prin normele juridice, corespunde nevoilor societăţii şi reuşeşte să exprime clar şi fără echivocaceste nevoi, cu atât cele două voinţe vor colabora, se vor identifica, ceea ce, înultimă instanţă, înseamnă o stare de legalitate bună. Tendinţele în exprimare avoinţei statului şi a percepţiilor sociale trebuie permanent raportate la anumitemomente istorice, la nivelul de dezvoltare socio-economică, pentru că, voinţastatului nu reprezintă un dat, ceva neschimbător. De aici, rezultă următoareatrăsătură a raportului juridic.

c) Raportul juridic este o categorie istorică. Raportul juridic are trăsăturidefinitorii de la o epocă istorică la alta, este influenţat de evoluţia societăţii, avieţii sociale. În regimul socialist, raporturile juridice de proprietate aveauanumite caracteristici, voinţa statului exprimată prin normele juridice era derestrângere a acestor raporturi juridice, astfel că proprietatea socialistă de stat, saucum i se mai spunea “proprietatea unică a întregului popor” erasupradimensionată. Aceasta a dus la nesocotirea unor nevoi sociale, cu consecinţenegative în dezvoltarea societăţii. În timp, au apărut ramuri de drept noi, precumdreptul muncii, dreptul cooperatist, au dispărut în schimb altele, ori s-au restrâns,ceea ce evidenţiază că dinamica vieţii sociale influenţează dinamica voinţei

statului, a vieţii juridice în ansamblul ei, fapt normal şi necesar.

d) Raportul juridic este un raport valoric. Rolul normei juridice, dupăcum s-a văzut, este acela de a stabili conduita oamenilor pe de o parte, dar şi de a

proteja anumite valori sociale diferite, de la o epocă istorică la alta. Astfel, rolulnormelor juridice de drept penal constă în a apăra valorile fundamentalerecunoscute de lege, precum suveranitatea, independenţa şi unitatea statului,

proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, întreaga ordine de drept existentă laun moment dat, aşa cum este prevăzut şi art.1 din Codul penal român.

Când statul doreşte să apere anumite valori sociale, el va proceda aladoptarea unor norme juridice pe această linie, în funcţie de interesul perceput.Spre exemplu, pentru infracţiunile de insultă (art.205 C.penal), calomnie (art.206C.penal), furtul între soţi (art.210 C.penal), şi altele, legiuitorul lasă la aprecierea

persoanei vătămate dacă făptuitorul să fie sau nu tras la răspundere penală. Înaceste cazuri, organele de cercetare şi de urmărire penală nu au competenţămaterială, numai partea vătămată sau ocrotitorul legal pot formula “plângere

penală prealabilă” direct la instanţa de judecată. Aceste norme legale suntderogatorii de la regula de drept potrivit căreia în cauzele penale actul de sesizare

al instanţei de judecată este rechizitoriul înlocuit de parchet.

138



Statul intervine prin organele sale specializate şi competente în tragerea larăspundere penală a făptuitorului, numai când legea dispune astfel. Deci, oriceraport juridic se raportează la o anumită valoare juridică, valoarea relaţiei sociale,a raportului social creat. Dar numai o valoare pur socială nu implică intervenţia

statului şi tragerea la răspundere juridică.

4. Subiectele raportului juridicUn raport juridic nu poate exista decât între oameni. Deci, oamenii sunt

subiecţi ai raportului juridic, fie priviţi în mod individual, ca persoane fizice, fieasociaţi într-un colectiv, organizaţie, ca subiect colectiv sau persoană juridică. În

principiu, raportul juridic se naşte între două subiecte, adică între două persoane.Aceste subiecte sunt titulare de drepturi şi obligaţii, ori pot deveni titulare dedrepturi şi obligaţii în urma creării raportului juridic. Există raporturi juridice încare ambele subiecte sunt titulare atât de drepturi, cât şi de obligaţii, precumraportul juridic de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul este titular al dreptului dea cere plata preţului pentru bunul vândut şi, concomitent, titular al obligaţiei de a

preda bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul şicorelativ titular al obligaţiei de a plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. Caregulă, subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret.Există şi situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazulraportului juridic de proprietate, unde proprietarul este un subiect determinat, iar celelalte subiecte, nefiind determinate, revenindu-le numai obligaţia generală de arespecta dreptul de proprietate al titularului. Toate persoanele sunt obligate să

respecte dreptul de proprietate, fiindcă dreptul de proprietate este un drept real,cu privire la un bun determinat şi legea dispune că este opozabil erga omnes.

Între calitatea de subiect al raportului juridic şi capacitatea juridică a persoanei există o strânsă legătură, prima fiind condiţionată de a doua, pentru caraportul juridic respectiv să fie valabil încheiat. Capacitatea juridică presupuneaptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.

a) Persoana fizică – subiect al raportului juridicIndividul, omul este unicul şi exclusivul participant la raporturi juridice.

Aşa cum am mai spus, omul poate participa într-un raport juridic, în nume propriu, ca persoană fizică, sau ca parte componentă a unei asociaţii, persoană juridică, însă în această ultimă situaţie, el participă în numele colectivului. Pentrua participa la un raport juridic, deci spre a putea fi subiect al acestui raport,

persoana fizică trebuie să îndeplinească o cerinţă esenţială, prevăzută de lege, şianume să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este stabilită şi delimitatăde lege. În societăţile vechi, multor oameni, persoane fizice, având situaţia desclavi, sau de oameni neliberi, nu li se recunoaşte capacitatea juridică, ori, în ceamai mare parte, li se recunoaşte o capacitate juridică foarte restrânsă. În ţara

noastră, capacitatea juridică a persoanei fizice, cât şi a persoanei juridice estereglementată şi delimitată prin Decretul nr.31/1954, ce recunoaşte tuturor

139



persoanelor fizice capacitatea juridică civilă (art.4). Capacitatea juridică estedefinită ca “aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii încadrul unui raport juridic”. Capacitatea juridică este definită diferit de la o ramurăde drept la alta, având trăsături specifice. Astfel, în dreptul civil, capacitatea

civilă se deosebeşte de capacitatea din dreptul administrativ, sau de cea dindreptul penal. Capacitatea civilă începe din momentul naşterii sau chiar de laconcepţie, pe când capacitatea politică începe la 18 ani (dreptul de a alege), sau la23 ani ori 35 de ani (dreptul de a fi ales în anumite funcţii publice eligibile).Capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii, după calitatea şiîntinderea drepturilor subiecţilor: capacitate juridică generală; capacitate juridică specială.

Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea,

aptitudinea de a participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, înorice raporturi juridice, legea neprohibând această participare de nici o condiţie.Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de

normele juridice persoanelor juridice de a participa, în calitate de subiecte dedrept în raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.

Astfel, persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridicăspecială, ele nu pot fi subiecte legale de drept, decât în limitele obiectului deactivitate recunoscut, prin statut, contract de societate etc. Persoanelor juridice dedrept public li se recunoaşte o capacitate juridică specială potrivit domeniului

pentru care au fost create, denumită competenţa juridică.În anumite ramuri de drept, capacitatea juridică este divizată în

capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu (spre exemplu, în dreptul civil,dreptul comercial, dreptul procesual civil etc.).

Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea de a avea drepturi şiobligaţii. La persoana fizică, capacitatea de folosinţă este recunoscută de lanaştere până la moarte. În anumite situaţii, capacitatea de folosinţă esterecunoscută de la concepţia copilului, dar numai ca aptitudine de a avea drepturi(la moştenire). Capacitatea de folosinţă este recunoscută în mod egal tuturor

persoanelor.

Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea de a-şi exercita drepturileşi de a-şi asuma obligaţiile. Pentru a-şi exercita drepturile, persoana fizică trebuiesă îndeplinească anumite cerinţe impuse de lege, ex. – să fie majoră. Legea, îndorinţa de a ocroti copiii şi pe cei lipsiţi de discernământ, statuează că sunt lipsiţitotal de capacitate de exerciţiu, minorii sub 14 ani, deoarece sunt consideraţi cănu pot să-şi aprecieze corect, valoric, faptele lor. De asemenea, alienaţii şi debiliimintali puşi sub interdicţie judecătorească, chiar majori fiind, nu au capacitate deexerciţiu.

Minorii între 14 şi 18 ani, au capacitate de exerciţiu restrânsă, aceasta

dându-le posibilitatea să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorilor (persoanele desemnate de autoritatea tutelară). Minorii pot

140



face însă anumite acte mărunte de administrare şi de conservare, fărăîncuviinţarea reprezentanţilor lor legali (părinţi, tutori). Minorii care au împlinitvârsta de 16 ani pot încheia contract de muncă, fără încuviinţarea reprezentanţilor legali; între 15 şi 16 ani minorul poate încheia un contract de muncă numai cu

încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi cu un aviz medical care să atestedezvoltarea psihică, suficientă pentru activitatea viitoare pe care urmează să odesfăşoare.

b) Persoanele juridice (persoane morale)În afară de subiectele individuale, persoane fizice, raporturile juridice se

pot încheia şi cu participarea unor subiecte colective, formate prin asocierea, încondiţiile legii, a mai multor persoane fizice, care îşi pierd individualitate,acţionând în raporturile sociale ca un întreg. Acestea sunt persoanele juridice,denumite şi persoane morale..

Sunt persoane juridice, Statul, judeţele, oraşele, comunele, autorităţile şiinstituţiile publice, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, societăţilecomerciale, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice etc. În funcţie de ramura dedrept unde acţionează aceste subiecte colective se regăsesc anumite caracteristiciale lor, astfel: statul este, cu precădere, subiect de drept constituţional,administrativ, financiar-fiscal, penal, procesual penal şi civil. Unităţile(circumscripţiile) administrativ-teritoriale, precum judeţul, oraşul şi comuna, deasemenea, subiecte de drept, sunt persoane juridice. Pot fi subiecte de drept carenu au personalitate juridică, aşa cum sunt unele servicii publice, regii autonome,

sucursalele CEC, judecătoriile care primesc în acest sens o delegare decompetenţa din partea autorităţilor ierarhice.

Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor fizice care o compun şi de patrimoniul general al statului (când este vorba de o persoană juridică aparţinânddreptului public – organ al statului, instituţie etc.), o organizare de sinestătătoare şi un scop conform interesului public, recunoscut de lege, deci unscop licit, legal. Acest colectiv participă în nume propriu la raporturile juridice,

prin intermediul organelor de conducere. Persoana juridică, pentru a putea deveni

subiect de drepturi şi obligaţii, deci a avea personalitate juridică, trebuie săîndeplinească cumulativ următoarele condiţii:• să aibă o organizare de sine stătătoare;• să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor care o

compune;• să aibă un scop legal, licit, în concordanţă cu regulile de drept existente.

În afara acestor condiţii esenţiale, persoana juridică, ca subiect de drept,se manifestă şi prin existenţa unei denumiri, sediu, emblemă, cod fiscal etc.,elemente prin care aceasta poate fi identificată.

5. Conţinutul raportului juridic

141



Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutulraportului juridic, adică drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participantela raportul juridic. Subiectele raportului juridic sunt astfel unite prin acestedrepturi şi obligaţii reciproce, fără ele, raportul juridic nu ar putea exista.

a) Dreptul subiectivDreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, a dreptului pozitiv. Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea unui subiect, într-un raport juridic, de a acţionat într-un fel anume, convins fiind că aşa îi permite legea sauaşa îi impune, că întregul său demers este ocrotit de lege, iar în situaţia când unterţ ar nesocoti ceea ce i-a conferit dreptul, îl îndreptăţeşte să solicite sprijinulorganelor statului, pentru a-şi putea realiza dreptul.

În activitatea omului, pot exista şi alte tipuri de drepturi, religioase,morale, politice, dar aceste drepturi, în caz de nesocotire de către alţii, nu dau

posibilitate titularului dreptului respectiv de a cere sprijinul statului prin organespecializate.

De obicei, într-un raport juridic ambele subiecte sunt titulare de drepturişi obligaţii, chiar şi atunci când avem un raport juridic de subordonare (de dreptconstituţional, drept administrativ), fiindcă în aceste categorii de raporturi

juridice, atât organul de stat cât şi cetăţeanul au drepturi şi obligaţii. Acelaşi lucruse regăseşte într-un contract de drept civil (vânzare-cumpărare).

Dreptul subiectiv nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o normă juridică, deci dreptul subiectiv nu poate exista fără existenţa prealabilă anormei juridice. De aceea, cel care invocă încălcarea unui drept subiectiv trebuie

să precizeze şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept subiectiv, sădovedească existenţa dreptului, iar ulterior, încălcarea acelui drept.

Aşa cum am arătat, drepturilor subiective le corespund, corelativ,obligaţii. Obligaţia, ca element al conţinutului raportului juridic, este îndatorireace o are subiectul raportului juridic de a se comporta într-un anume fel, de aavea o conduită anume, de a face sau a nu face ceva, ori de a da ceva .Important este că această conduită poate fi impusă prin forţa de constrângere astatului.

Tot în conţinutul raportului juridic pot intra, uneori în afară de drepturi

subiective şi obligaţii, şi anumite interese juridice. b) Interesul este motorul de toate zilele în acţiunile noastre obişnuite1.

Aceste interese trebuie strict corelate cu idealul de justiţie, aşa cum îl concepesocietate respectivă. Există în fiecare societate un interes material, un interesmoral, un interes ideal. Există un interes personal, de grup sau interes general.Toate aceste interese se regăsesc, pe de o parte, materializate în normele juridice,iar pe de altă parte, în spiritul de justiţie al oamenilor. Dacă dreptul subiectiv estenemijlocit creat prin norme juridice, interesul juridic poate fi direct recunoscutsau dedus din interpretarea unor norme juridice. Astfel, legea administraţiei

publice locale sancţionează faptele primarului unei localităţi prin care s-au1 Mircea Djuvara, op.cit., pag.129-130.

142



Prin obiect al raportului juridic înţelegem conduita pe care părţile şi-oasumă, şi-o stabilesc în cadrul unui raport juridic. Orice raport juridic presupuneun obiect, care este partea întregitoare a însuşi raportului juridic, fiindcă, în oriceraport juridic, părţile îşi asumă o obligaţie, spre exemplu, să dea ceva, adică să

transmită ceva, un bun, o proprietate, să facă ceva anume, adică să construiască,să efectueze, să redacteze ceva, să repare un bun, să presteze un serviciu, ori sănu facă ceva ce ar stânjeni pe celălalt subiect al raportului juridic, ceea ce

presupune să-i respecte acestuia proprietatea, anumite drepturi personalenepatrimoniale recunoscute de lege, să nu-i tulbure posesia, să-i respecte onoarea.Practic, această conduită este nelipsită în orice raport juridic, pentru că însăşidreptul, norma juridică, are rolul de a prescrie conduita oamenilor, fie în sensulde a efectua ceva, deci sens pozitiv, fie de a se abţine de la efectuarea a ceva, decisens negativ.

În literatura juridică au fost exprimate o serie de puncte de vedere, cu privire la obiectul raportului juridic, confundându-se, de multe ori, obiectul juridic, a da, a face sau a nu face ceva, cu obiectul (lucrul) asupra căruia semanifestă voinţa părţilor. Există autori care susţin că s-ar întâlni şi raporturi

juridice fără obiect, făcându-se referire cu precădere la dreptul penal, undeneîncălcarea normei juridice penale de către cei cărora li se adresează ar crea unraport juridic care nu are nici un obiect.

144



CAPITOLUL XIII Răspunderea juridică

1. Consideraţii generaleFapt cunoscut, rolul dreptului în ansamblul său este de a stabili conduitegenerale pentru toţi membrii societăţii, subiecţi nedeterminaţi sau genericdeterminaţi (funcţionari publici, militari, elevi, studenţi, persoane căsătorite,salariaţi etc.). Această conduită este obligatorie pentru că dreptul nu şi-ar atingescopul dacă nu ar institui reguli ferme, şi obligatorii. Obligativitatea normelor

juridice nu poate exista de facto, dacă nu ar exista un instrument juridic, o posibilitate de a-l obliga pe cel care se abate de la conduita prescrisă de norma juridică, să se conformeze întocmai acesteia.

Aceasta se numeşte sancţiune. Sancţiunea este considerată ca elementulintrinsec al normei juridice ce o transformă pe aceasta în “realitate realizată”.

Conduita umană poate fi conformă cu aceea prescrisă de norma juridică şiavem astfel o conduită licită, legală, sau, poate fi contrară celei instituite denorma juridică, subiectul de drept plasându-se într-o conduită ilicită1.

Legea este creată de oameni şi principala ei misiune este de a satisfacenevoile oamenilor. Conduita fiecăruia este raportată la conştiinţa socială existentăla un moment dat în societate. Fiecare societate are nivelul său de valori, deraportare a comportamentului membrilor societăţii. Pascal spunea că “omul esteo trestie, dar o trestie care gândeşte”, iar I.Kant, referindu-se tot la Om, arăta că

“este singura fiinţă capabilă să acţioneze cu o forţă morală pe deplinresponsabilă pentru propriile acţiuni ”. Omul este deci, o fiinţă responsabilă,care are reprezentarea acţiunilor sale. Responsabilitatea este un fenomen social,fiind strâns legată de libertate, de posibilitatea omului de a decide în orice acţiune

pe care o întreprinde. Numai un om liber este un om responsabil , numai cel carea avut posibilitatea neîngrădită de a acţiona manifestându-şi voinţa sa măsurată şidorită poate fi culpabilizat, sancţionat, dacă prin ceea ce a înfăptuit a încălcatregulile moralei societăţii şi a legilor ţării.

Din aceste motive, dreptul, ca fenomen social, asociat Statului

(organizaţia politică a societăţii), prin ansamblul normelor juridice pe care leconţine, are această menire, de a statornici un anumit comportament, bazat pe ologică, pe o raţiune izvorâtă din interesul general al societăţii.

Ca fiinţă socială şi parte intrinsecă a societăţii, omul, trăind în societatenu poate face abstracţie de valorile sociale convenite expres sau tacit în cadrulacesteia, de interesele generale şi individuale ale celorlalţi oameni. Ori, încălcareaacestor comandamente sau nevoi sociale reprezintă o sfidare a celorlalţi membriai societăţii şi ca atare societatea poate reacţiona împotriva celui în cauză.

Această reacţie a societăţii împotriva individului pentru a-l determina să-

şi conformeze comportamentul cu interesul societăţii reprezintă răspunderea la1 Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, op.cit., pag.63.

145



care va fi supus cel în cauză. Societatea îşi vede interesele şi valorile saleafectate, în pericol şi în atare situaţii va lua măsuri de restabilire a uneinormalităţi prin aplicarea sancţiunilor legale. Această normalitate este egală culegalitatea instituită prin intermediul normelor juridice.

2. Noţiunea de răspundere juridică Noţiunea de răspunderea nu poate fi înţeleasă şi definită decât pornindu-

se de la formele ei concrete: răspunderea civilă, penală, administrativă etc.Fiecare din formele răspunderii arătate prezintă anumite particularităţi.Răspunderea este reacţia societăţii, consecinţa incompatibilităţii dintre conduitaunui subiect de drept şi dispoziţia unei norme juridice1.

Etimologic, noţiunea de răspundere îşi are originea în latinesculrispondere, care înseamnă a răspunde sau a plăti, a achita sau a satisface o

persoană, ori a îndeplini o obligaţie. În doctrina şi în practica judecătorească seutilizează de multe ori cuvântul responsabilitate în loc de răspundere.Responsabilitate având originea în franceză responsabilité este sinonim curăspundere.

La o analiză corectă putem stabili că responsabilitate şi răspundere nusunt identice.

Responsabilitatea este o obligaţie ce revine unei persoane, ceva la careeşti obligat în raport cu locul în care te situezi. Responsabilitatea statului, aindividului, a societăţii etc.

Din ideea de responsabilitate se naşte răspunderea juridică. Dacă legea nu

prevede că un subiect de drept are responsabilitate, adică nu realizeazăconsecinţele ce decurg dintr-o manifestare socială a acestuia, în urma căreia, înalte condiţii s-ar naşte sancţiunea sa.

Oamenii pot încălca diferite reguli de conduită, instituite prin norme juridice, morale, religioase, politice sau de altă natură.

Încălcarea unei reguli de comportament prescrisă printr-o normă juridicăva duce la angajarea răspunderii juridice, sub diferitele ei forme de manifestare.Dar, răspunderea juridică pentru aceeaşi faptă poate antrena şi o răspundere

politică, morală. Astfel, o persoană care a săvârşit o infracţiune, pe lângă

răspunderea juridică penală, poate să suporte şi răspunderea morală – oprobiul public – ce se revarsă asupra respectivului, iar dacă este membru al unui partid politic, poate duce la sancţionarea pe linie de partid, inclusiv retragerea încrederiicând ocupă o funcţie publică sau chiar excluderea din partid.

Răspunderea morală va putea fi “uitată”, dacă cel în cauză va adopta peviitor o conduită morală, onestă. Cât priveşte răspunderea juridică, va trebuiexecutată sancţiunea aplicată, iar în unele cazuri de răspundere, repercursiunilesubzidă o lungă perioadă, chiar după executarea sancţiunii (exemplu: persoanelecare au fost sancţionate pentru anumite fapte penale nu pot să mai ocupe anumite

1 Dan Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Ed.Hiperion, XXI, Bucureşti, 1992, pag.182.

146



Potrivit acestui principiu, nici o persoană nu poate fi sancţionată, nu poatesă răspundă, dacă nu i se impută şi dovedeşte o culpă a sa, o greşeală.

c) Răspundere este personalăFiecare participant la raporturile juridice răspunde personal pentru faptele

proprii. De la acest principiu există şi excepţii, care de fapt sunt excepţiiindirecte, fiindcă în cazul părinţilor ce sunt chemaţi a răspunde pentru faptacopiilor lor, li se impută de fapt, pe o cale indirectă, neîndeplinirea anterior a uneiobligaţii ce le revenea pentru copii lor, şi anume educarea suficientă a copiilor.

d) Principiul prezumţiei de nevinovăţiePână la momentul rămânerii definitive şi executorii a unei hotărâri

judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel în cauză este considerat nevinovatchiar dacă există suficiente elemente care atestă vinovăţia lui, numai hotărârea

judecătorească irevocabilă este cea care confirmă şi statuează vinovăţia.e) Principiul justeţei . Sancţiunea ce se aplică pentru fiecare faptă ilicită

trebuie să fie justă şi proporţională cu intensitatea acţiunilor făptorului.f) Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere.Aceasta pentru ca aplicarea sancţiunii juridice în general să nu sufere prin

alterarea cadrului social normal, prin întârzierea aplicării măsurii tragerii larăspundere.

g) Principiul răspunderii unice pentru o faptă.Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată, dar, pot

exista şi situaţii când, pentru aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme juridice, deci, fapta ca atare constituie obiect de reglementare pentru mai multe

ramuri de drept. Astfel, salariatul care, printr-o faptă ilicită la locul său de muncă,săvârşeşte o infracţiune prin neglijenţa în serviciu, producând în acelaşi timp şi o

pagubă angajatorului, poate fi tras la răspundere penală, administrativă – prindesfacerea contractului de muncă şi răspunderea civilă, pentru acoperirea

prejudiciului cauzat1.Pentru unele ramuri de drept, există principii specifice, precum principiul

echităţii – dreptul civil.

4. Condiţiile necesare răspunderii juridice

Pentru a se putea angaja răspundere juridică, sunt necesare anumitecondiţii. Aceste condiţii trebuie să existe cumulativ, altfel nu poate existarăspundere juridică.

În doctrina juridică, sunt reţinute două categorii de condiţii:- condiţii obiective;- condiţii subiective.

a) Condiţiile obiective ale răspunderii juridice1) Fapta ilicită sau conduita ilicită este una din condiţiile prime pe care trebuie să

o analizăm. Din principiile răspunderii juridice am reţinut că pentru angajarea1 Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op.cit ., pag.141 şi urm.

148



acesteia trebuie să existe o faptă ilicită săvârşită de o persoană. Această faptăilicită dă naştere consecinţelor negative ce antrenează răspunderea. Cel pus în

postura de a răspunde juridic trebuie să se fi manifestat în neconcordanţă cucerinţa normei juridice, deci cel în cauză a nesocotit legea, conduita prescrisă de

lege. Trăsătura normei juridice este de obligativitate. Fapta ilicită reprezintămanifestarea omului contrară normei juridice, care îi impunea să se comportealtfel decât s-a comportat. De asemenea, constituie faptă ilicită şi încălcarea unuidrept subiectiv, pentru că acesta este o consecinţă a existenţei normei juridice,deci a dreptului obiectiv, precum şi încălcarea unui interes juridic legitim. Spreexemplu, consiliul local sau primarul unei localităţi poate fi dizolvat sau destituit,după caz, dacă prin faptele lor încalcă “interesele generale ale colectivităţii locale…” – art.73 alin.2 din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală1.

Deci fapta ilicită constituie o condiţie obiectivă pentru naşterearăspunderii juridice atunci când s-a încălcat o normă juridică, un drept subiectiv,un interes legitim (interes juridic), fiindcă legiuitorul îi acordă această protecţie

juridică.De asemenea, în dreptul privat, fapte ilicite avem şi atunci când s-au

încălcat regulile de convieţuire socială şi bunele moravuri. Mai mult, după cumam mai precizat, faptă ilicită este considerată şi tratată ca atare şi omisiunea,anume inactivitatea, inacţiunea persoanei, când legea obligă să faci ceva.

În funcţie de categoria normelor juridice încălcate, fapta ilicită poate finumită infracţiune, contravenţie, abatere disciplinară, abatere contractuală sau

delictuală, evaziune fiscală etc.În cadrul anumitor forme de răspundere, calificarea unor fapte ilicite se

face de către judecător sau alte autorităţi, ţinându-se seama de “pericolul social alfaptei”, în primul rând. Astfel, o faptă prevăzută de legea penală poate ficalificată ca infracţiune, ca abatere disciplinară sau contravenţie.

b) Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs(prejudiciu)

Legea stabileşte comportamentul oamenilor cu valoare de caracter

obligatoriu. Când dispune acest comportament, are în vedere, pe de o parte, sărăspundă unor nevoi generale ale societăţii, iar pe de altă parte, să protejeze peceilalţi membri ai colectivităţii naţionale sau locale.

În principiu, prin nesocotirea unei norme de convieţuire unanimacceptate, cu grad de repetabilitate pronunţată, se consideră să s-a produs o

pagubă, nu neapărat în sens material, pecuniar. Această pagubă reprezintă însuşirezultatul ilicit, consecinţă a faptei ilicite. Dacă fapta ilicită nu s-ar fi produs, nicirezultatul, respectiv prejudiciul, nu ar exista.

1 Legea administraţiei publice locale, nr.215/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,nr.204 din 23.04.2001.

149



Spre exemplu, legea penală stabileşte că “omisiunea de a da ajutorulnecesar sau de a înştiinţa autoritatea de către cel care a găsit o persoană a căruiviaţă sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de ase salva, se pedepseşte cu…” (art.315, Cod penal). Fapta ilicită constă într-o

omisiune, inacţiune, iar rezultatul acestei omisiuni îl reprezintă moartea, afectareastării de sănătate sau primejduirea integrităţii corporale a celui aflat în primejdie.În literatura juridică, au fost emise mai multe teorii în legătură cu această

condiţie a răspunderii juridice, teorii asupra cărora nu ne vom opri. Concluziacare se poate trage este că răspunderea juridică se angajează numai dacă există olegătură indisolubilă între fapta ilicită şi rezultatul dăunător, prejudiciul.

Condiţii subiectiveCând avem în vedere aceste condiţii, pornim, în primul rând, de la

vinovăţie, denumită şi culpă sau greşeală, pe care o persoană a săvârşit-o . eareprezintă latura subiectivă a încălcării dreptului, deci manifestarea de voinţă,

participarea conştientă sau nu a persoanei, faptul că această persoană a avut oreprezentare corectă a tot ce a întreprins. Vinovăţia este atitudinea psihică a unei

persoane faţă de fapta periculoasă, dăunătoare pentru societate, faţă deconsecinţele acesteia. Nu există răspundere fără vinovăţie. Vinovăţia este atuncicând fapta comisă de o persoană s-a realizat în condiţiile în care persoana a avutreprezentare în plan psihic, în interiorul conştiinţei sale. A avut discernământ,adică a avut capacitatea de a-şi doza măsura, de alegere a comportamentului

propriu, raportat la o anume acţiune. Deci, vinovăţia implică posibilitatea

nestingherită, nealterată a omului de a-şi alege propriile acţiuni, înseamnălibertatea deplină de manifestare. Nu poţi să-l faci răspunzător pentru o faptă a sa

pe cel care nu a avut posibilitatea de a se manifesta liber, chiar dacă faptarespectivă este ilicită, încălcând, evident, legea.

În drept există mai multe situaţii când legiuitorul, din capul locului,consideră că o persoană deşi a acţionat împotriva legii ea nu e sancţionată, decinu este trasă la răspundere, datorită faptului că nu a avut discernământul necesar spre a putea aprecia rezultatele propriei manifestări de comportament, dinconsiderente biologice (minoritate), din lipsă de experienţă de viaţă ori alţi factori

externi celui în cauză1. Astfel, minoritatea, ca factor biologic, excluderăspunderea penală, pe considerentul insuficientului discernământ al minoruluidatorat, pe de o parte, lipsei de experienţă de viaţă, iar pe de altă parte,insuficientei dezvoltări a capacităţii intelectuale. De asemenea, alienaţia mintală,

prostia, legitima apărare, starea de necesitate, beţia involuntară, constrângereamorală etc., sunt factori care alterează discernământul persoanei şi, în consecinţă,în condiţiile legii şi pe situaţia de fapt, exclud răspunderea juridică afăptuitorului.

Astfel, cazul fortuit este fapta prevăzută de legea penală, al cărui rezultat

este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută (art.47 Cod penal) sau1 Nicolae Popa, op.cit., pag.312 şi urm.

150



beţia, care nu constituie infracţiune, deoarece fapta s-a săvârşit fără ca persoanaîn cauză să aibă reprezentarea propriilor acţiuni, acest lucru datorându-se uneiîmprejurări independente de voinţa sa – este cazul celor care lucrează în mediutoxic, alcoolic. Vinovăţia, ca element intrinsec pentru antrenarea răspunderii, se

prezintă sub două aspecte, forme: intenţia şi culpa. Ambele forme de concretizare a răspunderii au, la rândul

lor, diferite modalităţi specifice în care se regăsesc în concret, aceasta şi înfuncţie de domeniul relaţiilor sociale ale căror norme juridice au fostîncălcate, precum dreptul penal, civil, administrativ, fiscal etc.

intenţia. În dreptul penal, potrivit art.19, 25, 26 Cod penal, intenţia se prezintăsub două forme:

a) intenţia directă – atunci când cel în cauză, făptuitorul, acţionează cu dorinţamanifestată de a produce un anumit efect al acţiunii sale, ştiind că prinmanifestarea sa este aproape imposibil să nu se producă respectivul efect şi,cu toate acestea, făptuitorul îşi asumă consecinţele acţiunii sale (astfel o

persoană îi administrează alteia o doză de substanţa puternic otrăvitoare,substanţă care se cunoaşte de către toată lumea drept letală, ori, într-o altăsituaţie, o persoană îndreaptă arma împotriva alteia şi apasă conştient petrăgaci. Este vorba, într-un anume fel, de o premeditare, de lungă sau de maiscurtă durată, pe care cel în cauză a gândit-o, a organizat-o şi a dus-o laîndeplinire;

b) intenţia indirectă – este atunci când persoana care săvârşeşte fapta cunoaşteurmările faptei sale, însă manifestă o indiferenţă în a acţiona sau nu. Fapta

comisivă sau omisivă (ca în exemplul cu lăsarea fără ajutor a unei persoaneaflate în pericol) art.315, Cod penal.

Culpa. Ca valoare juridică sancţionatorie, culpa este mai puţin gravă decâtintenţia. În cazul culpei, persoana, făptuitorul, prevede rezultatul acţiunii sale,însă nu-l acceptă, sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi ar fi trebuit să-l

prevadă, deci să-l anticipeze. Culpa este definită şi greşeală sau indiferenţă.În ramura dreptului penal, atât intenţia cât şi culpa reprezintă moduri de

manifestare ce aduc atingerea unor valori sociale reglementate de legea penală,iar sancţiunea este mult mai aspră faţă de alte ramuri de drept.

În dreptul privat, se recunoaşte o singură formă a vinovăţiei – culpa – subformele ei (imprudenţă, neglijenţă). Aici acţionează alte instituţii juridice, precumriscul, paza juridică, garanţia juridică1.

Culpa în dreptul civil poate să se prezinte atât ca o manifestare cuintenţie, dar şi fără intenţie. Intenţia sau dolul, în dreptul civil, presupun oreprezentare, o dorinţă de a produce efecte juridice într-un raport juridic.

Imprudenţa, neglijenţa, nepăsarea sunt doar câteva moduri de manifestarea culpei în dreptul civil, care pot angaja răspunderea juridică. Se poate trageconcluzia că vinovăţia are mai multe forme de manifestare, în funcţie de natura

normelor juridice, aparţinând unei ramuri sau alteia a dreptului, dar întotdeauna1 I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.110.

151



vinovăţia aparţine numai unei persoane care s-a manifestat liber, prin decizia sa,într-un anumit context, această libertate dându-i posibilitatea de fapt de a aveareprezentarea propriilor acte, dar şi de suficienta dezvoltare psiho-intelectuală, deexperienţă de viaţă a persoanei.

5. Formele răspunderii juridiceDreptul, ca sistem unitar, este structurat pe ramuri de drept, în

conformitate cu natura relaţiilor sociale pe care le reglementează normele juridice. Acţiunea ilicită a unei persoane, în contra uneia sau altora dintrenormele juridice afectează mai mult sau mai puţin anumite categorii de valori,

pentru că dreptul însuşi are rol de protejare a valorilor sociale. De aici, modurispecifice de raportare şi clasificare a formelor răspunderii juridice. În general,avem atâtea forme de răspundere juridică câte ramuri de drept sunt, cu anumitenuanţări.

a) Răspunderea penală. Este cea mai gravă formă a răspunderii juridice,fiindcă ea afectează libertatea persoanei în general. Autorii de drept penalconsideră răspunderea penală ca un raport de constrângere, născut ca urmare asăvârşirii infracţiunii, între Stat, pe de o parte, ca reprezentant al societăţii, şiinfractor, pe de altă parte, raport complex, al cărui conţinut îl formează dreptulstatului de a trage la răspundere pe infractor, de a aplica sancţiunea prevăzută delege pentru fapta săvârşită, astfel de a-l constrânge să o execute, precum şiobligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiuniiaplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi reinstaurării autorităţii legii.

Răspunderea penală duce la aplicarea unei sancţiuni cu pedeapsaînchisorii, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, sau la detenţia pe viaţă, amendă,interzicerea unor drepturi, interzicerea exercitării unei profesii, confiscarea averiidobândite prin infracţiunea în cauză, confiscarea bunurilor de care s-a folositinfractorul la săvârşirea faptei, la care se adaugă răspunderea civilă către parteavătămată.

b) Răspunderea administrativă – intervine în cadrul săvârşirii uneicontravenţii. Contravenţia1 este definită ca acea faptă săvârşită cu vinovăţiestabilită ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a

Consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiuluiBucureşti, a Consiliului judeţean ori a Consiliului General al MunicipiuluiBucureşti. Contravenţia se află la limita ilicitului penal. Sunt anumite fapte

prevăzute de legea penală care se sancţionează cu închisoare sau amendă penală.Atunci când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una dinurmătoarele sancţiuni cu caracter administrativ: amendă de la 10.000 la50.000.000 lei; mustrare, avertisment. Alteori, legea spune că o faptă constituiecontravenţie, dacă, din împrejurările concrete în care s-a săvârşit, se deduce că nuconstituie infracţiune, datorită gradului de pericol social mai redus al faptei.

1 Potrivit art.1 din ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr.410/25.07.2001.

152



În cazul acelor pedepse contravenţionale prevăzute de legea nr.61/1991,dacă contravenientul nu execută pedeapsa amenzii, la cererea organului de

poliţie, judecătoria poate să transforme amenda contravenţională în închisoarecontravenţională, o zi de închisoare fiind echivalentul a 10.000 lei amendă: astfel

100.000 lei amendă egal cu 10 zile de închisoare contravenţională.Ca şi în cazul răspunderii penale, şi la răspunderea administrativ-contravenţională, fapta pentru care se angajează această răspundere trebuie să fie

prevăzută expres de lege, ca de altfel şi limitele pedepsei pentru fiecare faptă în parte, agentul constatator şi sancţionator având competenţa de apreciere agravităţii fapte şi de aplicare a contravenţiei în limitele stabilite de lege.

c) Răspunderea civilă – este cea mai amplă formă a răspunderii juridice,întrucât raporturile juridice civile sunt omniprezente. Două sunt formele esenţialede manifestare a răspunderii civile: contractuală şi delictuală.

Răspunderea civilă contractuală – este acea formă a răspunderii civile ce-şiare izvorul într-un contract civil sau comercial, deci, fie a fost impusă de lege,fie este convenţia părţilor care au stipulat-o în contract ca manifestare alibertăţii de a contracta.

Răspunderea civilă contractuală presupune existenţa prealabilă acontractului şi, urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate, se naşte aceastărăspundere. Dovada angajării răspunderii contractuale, deci a veridicităţii

pretenţiilor revine celui ce o invocă, proba făcându-se prin orice mijloace prevăzute de lege.

Răspunderea civilă delictuală – este acea formă a răspunderii juridicecare se naşte dintr-o faptă ilicită a omului şi îl obligă pe cel care este vinovatsă repare prejudiciul cauzat. Are caracter reparatoriu. Legea civilă nuenumeră situaţiile în care se angajează răspunderea civilă în concret, cifoloseşte numai expresia “orice faptă a omului care cauzează altuia un

prejudiciu…”.O faptă ilicită poate îmbrăca şi caracter de infracţiune. Spre exemplu, într-

un accident de circulaţie soldat cu victime şi distrugerea vehiculelor, fapta vaangaja atât răspunderea penală, cât şi răspunderea civilă delictuală. Codul civilconsacră într-un capitol intitulat “Despre delicte şi cvasidelicte”, consacră

situaţiile răspunderii civile delictuale:- răspundere pentru fapta proprie – art.998-999;- răspundere pentru fapta altuia – art.1000 alin.2, 3 şi 4;- răspundere pentru lucruri, edificii şi animale – art.1000, alin.1, 1001 şi 1002.

Rezultă că, această formă a răspunderii juridice intervine atunci când s-aîncălcat o normă juridică, un raport juridic operaţional stabilit de lege. Spreexemplu: părinţii au obligaţia legală să formeze copilului o educaţie sănătoasă,să-l supravegheze, iar neîndeplinirea aceste obligaţii impusă de lege poate angajarăspunderea părintelui, dacă minorul se face vinovat de distrugerea unor bunuri,

deci de crearea unui prejudiciu unui terţ. Legea îl sancţionează pe părinte,

153



considerând că nu şi-a îndeplinit obligaţia pe care i-o impusese legiuitorul şi s-aajuns la producerea de pagube unui terţ.

d) Răspunderea disciplinarăÎn general, această formă a răspunderii juridice îşi găseşte aplicaţie în

raporturile de muncă, unde salariaţii care se află într-un raport de muncă saufuncţionarii publici care se află într-un raport de funcţie în general, răspunde pentru încălcarea normelor, a regulilor specifice locului de desfăşurare aactivităţii.

Legislaţia muncii consacră mai multe forme de sancţiune în cadrulrăspunderii disciplinare, precum: mustrarea (dojenirea) făptuitorului,avertismentul, reducerea salariului cu anumite procente, retrogradare în funcţiesau în profesie, desfacerea contractului de muncă, ori destituirea prin încetarearaporturilor de serviciu.

Tot această formă a răspunderii juridice se regăseşte şi în cazul anumitor forme de instrucţie, spre exemplu, în învăţământ, unde elevii şi studenţii pot fisancţionaţi disciplinar pentru săvârşirea diferitelor abateri de la regulamentulşcolar sau universitar, prin exmatriculare1.

e) Răspunderea materială – este o formă a răspunderii juridice specifice,în exclusivitate, ramurii de drept al muncii. Aceasta presupune, ca primă condiţie,obligatorie, pentru angajarea răspunderii juridice materiale, calitatea de salariat.Deci, numai cei care se găsesc într-o astfel de situaţie, care săvârşesc anumitefapte, urmare cărora se produce un prejudiciu material (pecuniar), pot să răspundămaterial.

De asemenea, în cadrul acestei forme de răspundere, dacă fapta ilicită nuîmbracă şi caracter penal, situaţie în care răspunderea materială se transformă înrăspundere civilă delictuală, cel în sarcina căruia revine angajarea răspunderiimateriale nu va răspunde decât pentru prejudiciul cauzat, nu şi pentru beneficiul(profitul) nerealizat.

Din expunerea succintă a formelor de manifestare a răspunderii juridice,se deduce că nu există omogenitate a răspunderii juridice raportată la anumiteramuri de drept. În cadrul dreptului penal putem întâlni aproape toate formelerăspunderii juridice, respectiv răspundere penală, civilă, administrativă şi

disciplinară.

6. Cauze care înlătură răspunderea juridică.Reprezintă anumite împrejurări, situaţii care, fiind prevăzute de lege ca

exoneratoare de răspundere, nu angajează primele nivele de răspundere juridică.Aceste împrejurări, cauze, sunt diferite de la o ramură de drept la alta.

Astfel, în dreptul penal, sunt cauze ce înlătură răspunderea penală:- amnistia – art.118 Cod penal;- prescripţie – art.121 Cod penal;

- lipsa plângerii – prealabile – art.131 Cod penal;1 Ion Traian Ştefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag.351.

154



- împăcarea părţilor – art.132 Cod penal.În dreptul civil, dreptul muncii, o primă cauză o reprezintă:

- prescripţia, care duce la stingerea dreptului material la acţiune.

155



CAPITOLUL XIV Şcoli şi curente în gândirea juridică

Consideraţii

Istoria îndelungată a dreptului şi statului a generat multe curente degândire juridică, politică, din care au luat naştere o serie de “şcoli ”, denumiregenerică a unei teorii care a atras în jurul ei o mulţime de învăţaţi ce încearcăfiecare dintr-un anumit punct de vedere ori context social, economic sau politic săexplice fenomenul juridic.

Cerinţele societăţii au dat naştere fenomenului juridic. De aceea observămşi azi anumite componente naţionale, specifice ale fenomenului juridic de la oţară la alta. Chiar şi în contextul actual al gobalizării, al constituirii dreptuluicomunitar european, nu se va putea ajunge la un drept unic pentru toate popoareleEuropei sau pentru popoarele întregii lumi. Scopul, finalitatea dreptului îngeneral sunt comune, doar mijloacele utilizate sunt de cele mai multe ori diferite,ceea ce face din fenomenul juridic, unul diferenţiat, nu de esenţă ci de nuanţare.

Pornind de la înaintaşii noştri care au studiat cu mult efort evoluţiagândirii juridice în timp ne vom opri asupra câtorva din aceste curente şi şcoli întimp.

1. Şcoala dreptului natural – s-a clădit pe teoriile dreptului natural,apărută încă în antichitate, dar bine conturată în Evul mediu şi în perioadaRenaşterii. Conform acestei concepţii, dreptul s-a manifestat în societate sub

forma dreptului pozitiv, creaţie a societăţii şi materializat în norme juridiceîncorporate în diferite acte normative şi a unui drept natural, ce are caracter etern,imuabil, de la natură, care se impune dreptului pozitiv. Şcoala dreptului natural s-a explicat printr-o necesitate practică1, prin faptul explicării anumitor fenomenedin viaţa statului francez înainte de Revoluţia de la 1789. Abuzurile suveranilor (monarhia absolutistă) trebuiau explicate şi aceasta era posibil doar prininvocarea imanenţei dreptului.

Aşa cum este însăşi denumirea, dreptul natural este conceput ca cevaînaintea omului şi a societăţii. La grecii antici, legile aveau un caracter sacru,

natural şi sfânt. Socrate considera că legile şi Cetatea sunt deasupra oricăreivoinţe umane, sunt “înţelepciunea supremă şi realizarea acţiunii divine”, iar discipolul lui Socrate, Platon considera că “pacea socială în Republica ideală (pecare şi-a imaginat-o) va fi asigurată numai dacă se va afla sub dominaţia severă adreptului”. Alţi reprezentanţi ai Şcolii dreptului natural acceptau existenţa

paralelă a dreptului pozitiv cu cea a dreptului natural. În opinia lui Aristotel“justiţia este conformitatea cu legea şi echitatea”, deasupra legilor (pământene)există o justiţie absolută, echitatea, legea nescrisă pe care o conţine şi dezvoltălegile scrise, sau dreptul pozitiv. Această echitate care stă deasupra legilor

pozitive este dreptul natural.1 M.Djuvara, op.cit., pag.327.

156



Statul, arată Aristotel, reglementează viaţa cetăţenilor prin mijlocullegilor. Acestea domină viaţa întreagă, pentru că indivizii nu-şi aparţin lor 1, cistatului. Conţinutul legilor este justiţia, iar principiul justiţiei este egalitatea carese aplică în diferite feluri. Pentru Aristotel, justiţia este divizată în mai multe

specii precum:• justiţia distributivă (calitativă), care se aplică la repartizarea onorurilorşi

bunurilor şi tinde ca fiecare dintre asociaţi să primească o porţiune potrivitmeritului său. Dacă persoanele nu sunt egale nu vor avea nici bunuri egale.Prin aceasta Aristotel demonstrează că, dacă s-ar acorda un tratament egal lamerite inegale s-ar produce o injustiţie. Justiţia distributivă creează un raport

proporţional între merite şi posibilităţi;• justiţia corectivă este al doilea tip de justiţie, care se mai numeşte şi

rectificativă, egalizatoare sau sinalagmatică adică reglatoare a raporturilor de

schimb. Se are în vedere, măsurarea în mod impersonal a daunei saucâştigului, adică lucrul şi acţiunea în valoarea lor obiectivă, termenii personalifiind consideraţi ca egali2. Această specie de justiţie tinde să ajungă în situaţiaca fiecare dintre cele două părţi ale unui raport juridic să se găsească într-osituaţie de paritate, într-un echilibru obiectiv;

• justiţia comutativă (cantitativă) care va exprima relaţiile dintre societate şiindivid bazate pe ideea egalităţii de schimb.

Şcoala istorică, denumită astfel după numele curentului numitistoricismul juridic. Ea nu a avut un scop direct filosofic, sau politic ci s-a dorit afi un curent ştiinţific de gândire, deşi indirect doctrinele sale se leagă de anumite

premise filosofice şi de programul restauraţiei politice. Ea a fost în mare partedeterminată de reacţia împotriva Revoluţiei franceze. Inspiratorul a fost englezulEduard Bruke, redactorul lucrării “Reflexiuni asupra revoluţiei din Franţa”(1790) unde ironizează “pretenţia revoluţionară de a deriva constituţia unui statdin principii, ideale şi abstracte”, autorul susţinând că o constituţie nu poate fidecât produsul unei “lente dezvoltări şi a unei lungi gestaţii istorice”3.

Însă adevăraţii întemeietori ai şcolii istorice sunt consideraţi trei scriitorigermani: Gustav Hugo, Frederik de Savigny (1779-1861) şi Puchto (1797-1861).

Gustav Hugo aminteşte într-o operă a sa din 1790 despre curentul acesta

al istoricismului juridic, întâmplător. Cel care va fundamenta în esenţă curentulva fi Savigny, într-un “opuscul”4 din 1814, îndreptat împotriva lui AntoniuThibaut, care îşi exprimase opţiunea pentru necesitatea unui Cod civil general alGermaniei, pentru codificarea dreptului, idee care nu era nouă ci era inspirată deCodul Napoleon, de codificările făcute în unele state italiene, aflate sub influenţaşcolii raţionaliste. Savigny se declara împotriva oricărei codificări şi chiar împotriva legiferării formale, susţinând că legile şi evident codurile reprezintă o

1 G.del Vecchio, op.it., pag.56.2

Idem.3 Citat după G.del Vecchio, op.cit., pag.127.4 Potrivit DEX, pag.630, opuscul înseamnă o scriere ştiinţifică sau literară de proporţii reduse.

157



stagnare a dreptului însăşi. El susţine că Dreptul trăieşte în practică şi în obicei ,este expresia conştiinţei juridice populare.

Conceptul de conştiinţă juridică populară s-a născut din istoricismulfilosofic al lui Schelling şi al lui Hegel.

Potrivit şcolii istorice, orice popor are un spirit, un suflet al său, care seoglindeşte în morală, drept, artă, limbaj, toate fiind considerate “produsespontane şi imediate ale spiritului popular” (Volkgeist).

Şcoala istorică susţine că legislaţia, codurile (dreptul pozitiv) suntvătămătoare pentru că fiind “sinteze sistematice” de legi dobândesc mai marestabilitate şi pot opri cursul evoluţiei spontane a dreptului. De asemenea şcoalaistorică face “cultul excesiv al dreptului roman”, juriştii care au reprezentatcurentele de idei au fost toţi romanişti.

Se poate afirma că gândirea ce a însoţit pe reprezentanţii şcolii istorice aavut la bază faptul că dinamicii relaţiilor sociale nu i se poate împotriva legeascrisă ceea ce implică lăsarea formări normelor juridice sub imperiul schimbărilor sociale, obiceiului revenindu-i un rol important fiindcă el va fi utilizat şi invocatcâtă vreme va fi nevoie cât v-a cere realitatea socială.

Utilitarismul juridic. Curentul utilitarismului în general şi a celui juridicîn special a apărut în Antichitate pornind de la concluzia că dreptul apareincontestabil în conştiinţă mai ales prin conflictele de interese în societate.Rezultă că la baza întregului sistem social stă până la urmă interesul, care stă şi la

baza dreptului, a legiferării. Se pune întrebarea ce face o normă de conduită să fie bună sau rea, dreaptă sau nedreaptă? Aici apare ideea de utilitate, care intervine

chiar şi în morală. Fiecare din faptele noastre influenţează într-o măsură mairestrânsă sau mai largă starea tuturor membrilor din societate aşa cum în ştiinţăse consideră că fiecare fenomen natural nu e izolat, ci se află în conexiune cutoate fenomenele universului.

Utilitarismul este o concepţie simplistă. În Antichitate el şi-a avut punctulde plecare în şcoala hedonismului, cea care pune ca scop al vieţii plăcereaindividuală. Pentru Epicur, plăcerile vieţii omeneşti trebuie aşezate într-un fel declasificare după valoarea lor. Fericirea era scopul moralei şi al dreptului.

Thomas Hobbes constată că nu trebuie luată în considerare plăcerea

imediată care poate să urmeze mai târziu, adică utilitatea. Plăcerea nu constă în posesia ei ci în urmărirea ei. Hobbes pune la baza tuturor intereselor pe celindividual, iar dreptul se explică prin interesul individual al fiecăruia de a trăiîntr-o societate organizată. Unul din reprezentanţii utilitarismului din sec.XIXeste John Stuart Mill, care în studiul “Sistem de logică deductivă şi inductivă”(1843), susţine că atunci când socotim morala ca obligatorie pentru sine, înrealitate o facem pe bazele unei simple asociaţii de idei.

“Utilitarismul pretinde agentului să fie tot atât de imparţial precum unspectator dezinteresat şi mărinimos atunci când este vorba să pună în cumpănă

propria sa fericire şi fericirea altora”1

. În regula de aur a lui Isus din Nazareth1 John Stuart Mill, Utilitarismul , Ed.Alternative, 1994, pag.32.

158



putem găsi întregul spirit al eticii utilităţii: “să faci altora aşa cum vrei să ţi sefacă ţie” şi “să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însăţi”. Doctrina utilităţii, autilitarismului este calificată uneori, de către adversarii ei ca doctrină aoportunismului.

Referindu-se la legătura dintre justiţie şi utilitate Mill arată că “a avea undrept înseamnă a avea ceva a cărui posesiune societatea trebuie să ţi-o protejeze”.Dacă cineva ar obiecta ridicând întrebarea “de ce trebuie”, nu pot să-i dau alttemei decât utilitatea generală1. El explică într-un fel corect faptul că la bazasentimentului (de dreptate, utilitate generală n.a.) nu intră doar un elementraţional, ci şi unul animal, setea de răzbunare2 pe care, bineînţeles, spunem noi, oexplică tot prin utilitate, ce poate totuşi fi traductibil şi prin echilibru natural.

Şcoala utilitarismului englez încearcă să fundamenteze morala pe care nureuşeşte însă. Dacă nu se dă o soluţie fundamentului moralei, atunci întreagaorganizaţie juridică şi morală cade, pentru că nu mai poate exista nici un motiv,nici o justificare a aserţiunii, că fiecare trebuie să aibă o activitate morală şi să sesupună normelor de drept. Nu utilitatea stă la baza normelor de drept, ci ideea de

justiţie, o ideea morală superioară, raţională , de sine stătătoare3.

Teoria generala a dreptului.doc

Documents

Transcript of Teoria generala a dreptului.doc