Tema 1: Obiectul de studiu şi metodele teoriei economice

În această temă accentul trebuie pus pe studierea următoarelor întrebări

cardinale:

1. Esenţa economiei.

2. Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice.

3. Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice.

4. Funcţiile teoriei economice.

* *

*

La prima întrebare – “Esenţa economiei” – trebuie de atras atenţia la două

aspecte ale economiei: tehnologic şi social economic.

Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:

a) economia resurselor, care reprezintă un proces de transformare a resurselor de

care dispune societate în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor

umane;

b) economia reproductivă, care reflectă interacţiunea celor patru faze a

reproducţiei (producţia, repartiţia, schimbul, consumul);

c) economia naţională, care se manifestă la nivel micro şi macroeconomic

(economia întreprinderii (firme), ramurii, economia naţională).

Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de

producţie. Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar

relaţiile de producţie reflectă relaţiile economice dintre oameni care apar în

procesul de indiferent de dorinţa sau voinţa lor. Principalele relaţii economice sunt

relaţiile de proprietate.

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “ştiinţa economică”.

Ultima analizează procesele economice care parcurg în societate. Ştiinţa

economică e întemeiată pe trei principii:

1) interacţiunea dintre teorie şi practică;

2) unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică, care reflectă trei probleme

fundamentale: Ce? Cum? Pentru Cine de produs ?;

3) istorismul real. Ştiinţa economică trebuie să se bazeze pe situaţia economică

reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a ţării respective.

Ştiinţa economică poate fi privită în aspect pozitiv şi normativ: în aspect

pozitiv ştiinţa economică studiază ceea ce există iar în aspect normativ – ceea ce

trebuie să fie.

La a doua întrebare – “Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice” – e

necesar de analizat principalele etape de evoluţie a ştiinţei economice:

1) etapa antică şi apariţia primilor idei economice referitor la proprietate,

impozite, preţuri, arendă, credit, reprezentate de grecii antici, Xenofont,

Platon şi Aristotel;

2) etapa mercantilistă, prezentată de T.Mun, A.Montchretien, J.Colbert ş.a.,

care afirmau, că obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea

relaţiilor de comerţ, că principala bogăţie a societăţii sunt banii

confecţionaţi din aur şi argint;

3) etapa fiziocrată prezentată de F.Quesnau şi A.Turgot, în care centrul de

studiere a activităţii economice a fost mutat din sfera de circulaţie în sfera

de producţie (în studierea problemelor agrare);

4) etapa liberalismului economic clasic in frunte cu A.Smith şi D.Ricardo , care

a pus bazele teoriei economice (economiei politice) ca ştiinţă;

5) etapa marxistă, prezentată de K.Marx în “Capital”, în care obiectul de studiu

a teoriei economice este considerat studierea relaţiilor de producţie care

apar dintre burghezie şi proletariat;

6) etapa neoclasică (marginalistă) prezentată de K.Menger, E.Bohm-Bawerk,

L.Walras şi A.Marshall, care afirmă că obiectul de studiu al ştiinţei

economice îl prezintă studierea relaţiilor de circulaţie şi consum în baza

utilităţii marginale;

7) etapa naţionalismului economic în frunte cu F.List, care considera ca obiect

de studiu al teoriei economice – analiza specificului naţional;

8) etapa keynesistă în frunte cu J.Keynes, care a formulat legea psihologică

fundamentală, a determinat necesitatea amestecului de stat în economie, a

formulat principalele categorii macroeconomice;

9) etapa neoliberală (monetaristă) în frunte cu M.Friedman, care pune în

centrul ştiinţei economice studierea problemelor monetar-creditare.

În baza analizei etapelor menţionate se poate concluziona, că obiectul de studiu al

teoriei economice îl constituie:

a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesul de producţie,

repartiţie, schimb şi consum a resurselor limitate;

b) studierea categoriilor şi legilor economice care funcţionează în societate;

c) studierea diferitor modele şi sisteme economice care au funcţionat în economia

modernă şi funcţionează în economia contemporană.

La întrebarea a treia – “Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice”

– e necesar de caracterizat următoarele metode aplicate în teoria economică:

inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, metoda-abstracţie, metoda dialectică,

metoda istorică şi logică, metoda de experiment, metoda matematică.

E necesar în această întrebare la fel de explicat noţiunile de “fenomen

economic”, “proces economic”, “categorie economică” şi “lege economică”.

Fenomen economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice

respectiv aspecte şi acte economice, care apar şi să manifestă la suprafaţa acesteia

şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de exemplu privatizarea).

Procesul economic – exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative

în starea activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acesteia în timp şi

spaţiu (de ex. Creşterea productivităţii muncii).

Categorie economică – abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din laturile

relaţiilor economice (de ex. valoare, inflaţie, venit, capital etc.).

Legea economică – reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi

relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. Legile economice se

deosebesc de legile naturii prin faptul că ele funcţionează numai prin intermediul

activităţii oamenilor (legea cererii, ofertei, concurenţei etc.). Legile economice se

deosebesc de legile juridice, deoarece primele au caracter obiectiv, iar cel secunde

– caracter subiectiv.

La întrebarea a patra – “Funcţiile teoriei economice” – e necesar de analizat c le

trei funcţii pe care le exercită teoria economică:

1) funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice;

2) funcţia metodologică, care serveşte ca bază teoretică a tuturor disciplinilor

economice. După expresia lui P.Samuelson, teorie economică este regina

ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi

economice;

3) funcţia practică, care serveşte ca bază în elaborarea politicii economice

reale.

Tema 2: Activitatea economică şi elementele ei de bază

În această temă se recomandă studierea profundă a următoarelor întrebări:

1. Nevoile umane şi clasificarea lor.

2. Resursele economice şi bunurile economice.

3. Fazele activităţii economice.

* *

*

La prima întrebare – “Nevoile umane şi clasificarea lor” – e necesar de

caracterizat: noţiunea nevoilor umane, caracteristicile şi clasificarea nevoilor

umane; interesele economice.

Nevoile sau trebuinţele umane reprezintă cerinţele materiale, economice,

sociale, spirituale, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor.

Nevoile umane au următoarele caracteristici:

1) nevoile umane sunt nelimitate ca număr (odată cu dezvoltarea

progresului tehnico-ştiinţific apar mereu noi nevoi umane);

2) nevoile umane sunt limitate în capacitate (satisfacerea nevoilor în hrană,

îmbrăcăminte etc.);

3) nevoile umane sunt concurente şi substituibile, înlocuindu-se reciproc în

timp şi spaţiu;

4) nevoile umane sunt complementare, condiţionându-se unele pe altele;

5) nevoile umane, de regulă reproductibile.

Nevoile umane pot fi clasificate în următoarele grupe:

a) nevoi natural-biologice sau fiziologice, care sunt necesare oricărui

individ (aer, apă, hrană, îmbrăcăminte etc.);

b) nevoi sociale, legate de formarea şi perfecţionarea profesională a

oamenilor, de educaţie, de cultură etc. În ansamblul nevoilor rolul

principal îl ocupă nevoile economice: cerinţele de bunuri materiale şi

servicii.

Nevoile umane se află într-o legătură reciprocă cu interesele economice.

Interesele economice reprezintă o formă de realizare a nevoilor umane. Interesele

economice por fi grupate în următoarele categorii: interesele personale, interesele

de grup, interese private, interese publice, interese curente, de perspectivă,

permanente etc.

La întrebarea a doua – “Resursele economice şi bunurile economice” –

trebuie să fie analizate: noţiunea de “resurse economice” şi clasificarea lor;

noţiunea de “bun economic” şi clasificarea bunurilor; noţiunea de “marfă” şi

clasificarea mărfurilor; utilitatea mărfii şi valoarea ei de schimb; teoriile valorii.

Resursele economice constau din totalitatea elementelor, condiţiilor,

premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, care sunt utilizabile şi pot fi

atrase în producţia de noi bunuri, în scopul satisfacerii nevoilor umane. Resursele

economice reprezintă potenţialul material şi spiritual ce stă la baza reluării şi

dezvoltării producţiei de bunuri materiale şi servicii.

Resursele economice pot fi clasificate:

1) resurse materiale care includ resurse naturale primare (fondul funciar,

apa, fauna, flora) şi resurse economice derivate (maşini, instalaţii,

tehnologii);

2) resurse umane care cuprind care cuprind resurse umane primare

(populaţia) şi resurse umane derivate (cunoştinţe, inovaţii ş.a.). Creşterea

şi diversificarea cerinţelor umane fac ca resursele economice să rămână

relativ limitate. Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică

generală a economiei.

Resursele economice nu trebuie confundate cu noţiunea de “bunuri

economice”. Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un

element care satisface o anumită nevoie individuală sau socială. Bunurile

economice pot fi divizate în:

1) bunuri libere, care exist în natură în cantităţi relativ nelimitate (aer,

lumină solară ş.a.);

2) bunuri economice care au un caracter limitat;

3) bunuri materiale (bunuri directe de consum personal şi bunuri indirecte

de producţie);

4) bunuri necorporale (servicii).

După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în: bunuri iniţiale

(materia primă), bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare; bunuri

finale destinate consumului final personal, colectiv sau productiv.

În economia de piaţă contemporană majoritatea bunurilor economice se

manifestă în formă de marfă. Marfa reprezintă un produs al muncii destinat pentru

schimb prin intermediul mecanismului de cumpărare-vânzare. Mărfurile pot fi

divizate în mai multe grupe:

- mărfuri corporale de consum personal (servicii);

- mărfuri în formă de capital fix;

- mărfuri în formă de resurse naturale;

- mărfuri în formă de resurse de muncă;

- mărfuri în formă de rezultate a cercetărilor ştiinţifice;

- mărfuri în formă de servicii manageriale şi de marketing;

- mărfuri în formă de hârtii de valoare.

Orice bun economic în formă de marfă are două laturi: utilitate (valoare de

întrebuinţare) şi valoare (valoare de schimb). Utilitatea reflectă capacitatea mărfii

de a satisface o anumită nevoie a omului sau a societăţii. Utilităţile mărfurilor

formează conţinutul material al avuţiei. Utilitatea mărfii se manifestă sub mai

multe forme: utilitate unitară, totală, marginală (utilitatea ultimii cantităţi dintr-un

bun economic, care satisface nevoia consumatorului). Valoarea de schimb reflectă

egalitatea mărfurilor ca produse ale realizării factorilor de producţie. Referitor la

valoare există mai multe teorii, printre care pot fi menţionate:

a) teoria “obiectivă a valorii”, potrivit căreia la baza valorii se află munca

umană;

b) teoria “subiectivă valoare-utilitate” conform căreia la baza valorii stă

utilitatea marginală a bunului economic;

c) teoria “valoare entropică” potrivit căreia la baza valorii stau mai mulţi

factori: munca, natura, capitalul, informatica ş.a.

La întrebarea a treia – “Fazele activităţii economice” – trebuie de concentrat

atenţia la însuşirea următoarelor momente: analiza fazelor de activitate economică;

problema oportunităţii (alegerii) raţionale; analiza curbei posibilităţilor de

producţie.

Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere şi utilizare

a resurselor economice limitate în scopul satisfacerii cerinţelor umane şi intereselor

economice.

Activitatea economică cuprinde patru faze:

1) faza de producţie, funcţia căreia constă în combinarea şi utilizarea

factorilor de producţie în scopul obţinerii de noi bunuri economice;

2) faza de circulaţie (schimb), funcţia căreia constă în deplasarea în spaţiu a

bunurilor materiale şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea

vânzării-cumpărării:

3) faza de repartiţie, care cuprinde acele activităţi economice prin care

bunurile materiale sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care se

distribuie şi redistribuie veniturile către participanţii la viaţa economică

şi între membrii societăţii;

4) faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor

şi verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile umane.

Principiul general al activităţii economice este obţinerea unui maxim de

efect cu minim de efort. Deoarece resursele economice sunt limitate o importanţă

deosebită capătă problema alegerii raţionale (costul de oportunitate). Pentru

alegerea alternativei posibile raţionale agenţii economici trebuie să ţină cont de

volumul de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.

În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte instrumentul

de “curba posibilităţilor”, care reflectă toate combinările posibile de producere a

mai multor bunuri la nivel de firmă sau economia naţională în ansamblu într-o

perioadă dată, prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor sale. Curba

posibilităţilor de producţie ne permite să dăm răspuns la cele trei întrebări

fundamentale ce definesc problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum

să se producă? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?

Tema 3: Proprietatea şi formele ei

În studierea acestei teme accentul trebuie pus pe analiza următoarelor

întrebări:

1. Conţinutul proprietăţii.

2. Tipurile şi formele de proprietate.

3. Agenţii economici şi funcţiile lor.

* *

*

La prima întrebare – “Conţinutul proprietăţii”- trebuie examinate: noţiunea de

proprietate şi conţinutul ei juridic şi economic; obiectul şi subiectul proprietăţii;

căile de apariţie a proprietăţii.

Proprietatea reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameni în legătură cu

însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale,

specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” trebuie să fie

examinată în două aspecte: juridic şi economic. În aspect juridic proprietatea

reprezintă un bun economic ce aparţine cuiva şi care se exprimă în trei forme de

drept:

a) dreptul de a poseda bunurile;

b) dreptul de a folosi bunurile;

c) dreptul de a administra bunurile.

În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire

care apar între oameni în procesul de producţie şi care include următoarele

elemente:

a) relaţii de însuşire a factorilor de producţie;

b) relaţiile de folosire economică a mijloacelor materiale;

c) relaţiile de realizare economică a proprietăţii.

În esenţă proprietatea exprimă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei. Subiectul

proprietăţii reflectă relaţiile dintre oameni cu privire la însuşirea rezultatelor

producţiei. În calitate de subiecţi ai proprietăţii pot fi: orice persoană fizică sau

juridică (inclusiv străină), statul, organele administrării publice locale, organizaţiile

internaţionale. Obiectul proprietăţii reprezintă un bun economic (obiect) în jurul

căreia se creează relaţii de proprietate. Ca obiecte ale dreptului de proprietate pot

fi: pământul, clădirile, instalaţiile, utilajul, obiectele culturii materiale şi spirituale

etc.

Dreptul de proprietate apare pe următoarele căi:

a) pe baza activităţii de muncă şi de producţie;

b) pe calea moştenirii;

c) pe calea restabilirii dreptului de proprietate;

d) pe alte căi care nu contravin legislaţiei în vigoare.

La întrebarea a doua – “Tipurile şi formele de proprietate”- accentul trebuie pus

pe analiza tipurilor de proprietate şi laturilor lor pozitive şi negative, formelor de

proprietate în Republica Moldova.

În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două

tipuri de proprietate: privată şi publică şi o combinare al acestora – proprietate

mixtă. În cadrul acestor tipuri există mai multe forme de proprietate.

Principala formă de proprietate în economia de piaţă este proprietatea privată,

care se manifestă în următoarele forme:

1) proprietatea individuală prezentată de mici producători;

2) proprietatea privată întemeiată pe utilizarea muncii străine;

3) proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni, corporaţiile,

cooperativele etc.).

Avantajele proprietăţii private:

a) ea asigură autonomie deplină unităţilor economice;

b) generează concurenţă reală între agenţii economici;

c) stimulează libera iniţiativă în crearea şi dezvoltarea întreprinderilor;

d) asigură o cointeresare şi o motiraţie superioară în muncă şi în

economisire;

e) ea permite o mai bună adaptare a activităţii economice la nevoile pieţei;

f) ea constituie fundamentul libertăţilor individului şi ale democraţiei

economice.

Dezavantajele proprietăţii private:

a) ea conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului;

b) ea contribuie la polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci;

c) ea provoacă stări de nesiguranţă în rândurile proprietarilor mărunţi în

lupta de concurenţă. Aceste laturi negative ale proprietăţii private pot fi

minimizate prin intervenţia statului în activitatea economică.

Proprietate publică, de regulă, este prezentată în ramurile strategice ale

economiei. Avantajele proprietăţii publice:

a) ea permite organizarea unor activităţi cu riscuri mari pe care agenţii

privaţi nu le pot suporta;

b) ea cuprinde unele domenii de activitate care presupun investiţii mari;

c) ea asigură satisfacerea multor nevoi sociale;

d) ea oferă o stabilitate mai durabilă a locurilor de muncă.

Dezavantajele proprietăţii publice:

a) ea nu stimulează suficient iniţiativa lucrătorului şi a interesului economic

personal;

b) ea admite nerentabilitatea unor întreprinderi (fiind susţinute prin

subvenţii din bugetul de stat);

c) ea duce în unele cazuri la frânarea concurenţei şi aplicarea preţurilor de

monopol;

d) ea favorizează elemente de birocratism.

Proprietatea mixtă îşi găseşte manifestare în următoarele forme:

a) proprietatea mixtă cu participarea capitalului public naţional şi străin;

b) proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin;

c) proprietate mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat.

În anul 2000 în republica Moldova structura proprietăţii a fost următoare:

proprietatea privată – 96,5%; proprietatea publică – 2,3%; proprietate mixtă –

0,2%; proprietate comună cu participarea capitalului străin – 0,6%; proprietatea

privată străină – 0,4%.

La întrebarea a treia – “Agenţii economici şi funcţiile lor”- e necesar de

analizat noţiunea de agent economic, tipurile (categoriile) de agenţi economic i şi

funcţiile acestora.

Agentul economic este o persoană sau un grup de persoane fizice sau

juridice, care dispune, controlează sau utilizează factorii de producţie, participă la

viaţa economică.

În Sistemul Conturilor Naţionale sunt incluse următoarele categorii de agenţi

economici:

1) agenţii economici producători, care au funcţia de a produce bunuri şi

servicii pentru piaţă în scopul de a obţine profituri respective;

2) agenţii economici consumători (gospodăriile sau menajele), care au

funcţia de a cumpăra ş i a consuma bunurile de care au nevoie în baza

veniturilor obţinute;

3) agenţii financiari, care exercită funcţia de intermediar financiar între

ceilalţi agenţi economici şi care redistribuie disponibilităţile financiare

(băncile), sau transformă riscurile individuale în riscuri colective

(societăţile de asigurare);

4) agenţii “administraţiile publice şi private”. Administraţia publică exercită

funcţia de redistribuire a venitului şi patrimoniului pe baza serviciilor

non-marfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivităţi

(sponsorizare, binefacere, ajutoare umanitare etc.);

5) agentul economic – “străinătatea”, care influenţează activitatea

economică internă prin fluxurile de factori de producţie, de bunuri

materiale şi servicii şi prin fluxurile de venituri şi cheltuieli, generate de

activitatea agenţilor naţionali în străinătate, respectiv de agenţii străini pe

teritoriul ţării, precum şi prin activitatea de împrumuturi.

Tema 4: Evoluţia formelor de organizare ale activităţii economice.

În această temă complicată accentul trebuie pus pe studierea profundă a

următoarelor întrebări:

1. Economia naturală şi trăsăturile ei.

2. Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb.

3. Moneda (banii) şi funcţiile ei.

4. Sistemele economice şi caracteristica lor.

* *

*

La prima întrebare – “Economia naturală şi funcţiile ei”- trebuie de definit

noţiunea de “economie naturală” şi de caracterizat trăsăturile ei principale.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii

economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei

activităţi, fără a se apela la schimb. În economia naturală fiecare gospodărie

individuală execută toate activităţile – de la obţinerea diferitor materii prime până

la pregătirea lor pentru consum.

Economia naturală are următoarele trăsături:

1) în economia naturală producătorul din punct de vedere economic este

izolat;

2) producătorul nemijlocit este înzestrat cu mijloace de producţie necesare

pentru înfăptuirea producţiei;

3) produsul creat în economia naturală e destinat pentru satisfacerea

cerinţelor producătorului şi pentru consumul din interiorul gospodăriei;

4) în economia naturală pământul constituie principalul factor de producţie;

5) baza economică în economia naturală constă din cules, vânătoare şi

cultivarea pământului;

6) economia naturală e întemeiată pe tehnica rutină, de aceea nivelul de

eficienţă economică este foarte jos;

7) în economia naturală predomină diviziunea naturală a muncii;

8) relaţiile de producţie în economia naturală se manifestă într-o formă

transparentă, ca relaţii dintre oameni, ci nu ca relaţii dintre produsele

muncii lor;

9) forţa de muncă în economia naturală este lipsită de mobilitate, deoarece

este strict legată de o anumită unitate de producţie;

10) ramura principală în economia naturală este agricultura îmbinată cu

meşteşugul casei.

La întrebarea a doua – “Apariţia şi caracteristicile economiei de schimb”- e

necesar de analizat: conţinutul economiei de schimb şi trăsăturile ei; producţia de

mărfuri şi tipurile ei.

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii

economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând

în schimbul lor altele, necesare satisfacerii cerinţelor. Economia de schimb are

următoarele trăsături:

1) la baza economiei de schimb se află diviziunea socială a muncii, care se

caracterizează prin separarea diferitor categorii de muncă şi fixarea lor ca

activităţi specializate;

2) autonomia şi independenţa agenţilor economici, întemeiată pe proprietatea

privată şi interesul economic personal (agenţii economici dispun de dreptul de

decizie referitor la volumul de producţie şi realizarea acestuia);

3) oscilarea activităţii economice în jurul pieţei (în cadrul pieţei se efectuează

schimburile dintre agenţii economici în mod direct (M-M), sau intermediat de

monedă (M-B-M));

4) în economia de schimb bunurile economice îmbracă forma de marfă.

Economia de schimb în evoluţia sa trece prin două faze: faza inferioară şi

faza superioară. La faza inferioară schimbul de bunuri avea caracter întâmplător

şi se exercită în mod direct. La faza superioară schimbul de bunuri are caracter

permanent şi este intermediat de monedă. Faza superioară de schimb a primit

denumirea de “producţie de mărfuri”. Producţia de mărfuri reprezintă o formă

de economie în care agenţii economici produc pentru piaţă, pentru satisfacerea

nevoilor altor oameni. Producţia de mărfuri include două tipuri:

a) producţia simplă de mărfuri întemeiată pe munca personală;

b) marea producţie de mărfuri întemeiată pe angajarea muncii străine.

La întrebarea a treia – “Moneda şi funcţiile ei”- trebuie de atras atenţia la

procesul de apariţie a banilor şi funcţiile lor, la rolul economic al banilor şi

atributele monedei.

Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei

de schimb şi cuprinde patru faze:

a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveau

mărfurile mai mult solicitate (sarea, vitele ş.a.);

b) faza în care în calitate de echivalent serveau metalele preţioase (lingurile

sau obiectele de aur, argint, cupru, aramă);

c) faza în care în calitate de echivalent serveau monedele bătute;

d) fata în care în calitate de echivalent al schimbului au devenit banii de

hârtie şi bancnotele.

Banii îndeplinesc următoarele funcţii:

1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor. Banii îndeplinesc această funcţie

în mod ideal (abstract);

2) funcţia mijloc de circulaţie (cu apariţia banilor schimbul de mărfuri se

înfăptuieşte după formula: M-B-M);

3) funcţia mijloc de plată (banii îndeplinesc această funcţie în cazul când

actele de vânzare şi cumpărare nu coincid în timp şi spaţiu). Actualmente

în calitate de mijloc de plată servesc la fel: cambia, cecurile, cartelele

magnetice (“banii electronici”);

4) funcţia mijloc de acumulare;

5) bani universali (în calitate de bani universali se manifestă deviz iile).

Rolul economic al banilor constă în următoarele:

a) banii servesc ca etalon general de măsură a valorilor de mărfuri şi

servicii;

b) prin intermediul banilor se efectuează atragerea şi utilizarea factorilor de

producţie;

c) prin intermediul banilor are loc repartiţia bunurilor create în societate;

d) banii servesc ca mijloc principal de control asupra activităţii economice;

e) banii servesc ca instrument de ridicare a rentabilităţii economiei la nivel

micro şi macroeconomic.

Atributele monedei: moneda trebuie să fie acceptabilă, durabilă, convenabilă în

circulaţie, divizibilă, identică, să fie stabilă şi să fie apărată de orice falsificări.

La întrebarea a patra – “Sistemele economice şi caracteristica lor”- e necesar

de analizat: conţinutul şi elementele sistemului economic; trăsăturile principalelor

sisteme economice.

Sistemul economic reprezintă totalitatea proceselor economice care parcurg

în societate pa baza relaţiilor de proprietate existente. Sistemul economic include

următoarele elemente:

a) relaţiile social-economice bazate pe diferite forme de proprietate asupra

resurselor economice şi a rezultatelor activităţii economice;

b) formele organizatorice de gospodărire;

c) metodele de reglare economică la nivel macroeconomic;

d) relaţiile şi legăturile economice dintre subiecţii activităţii economice.

Principalele sisteme economice sunt:

1) economia de piaţă a liberei concurenţe, care are următoarele trăsături:

proprietatea privată asupra resurselor investiţionale; concurenţa liberă;

prezenţa pe piaţă a mai multor cumpărători şi vânzători a produselor

similare; libertatea personală a tuturor participanţilor în activitatea

economică;

2) economia mixtă: este întemeiat pe două tipuri de proprietate (privată şi

publică); există mai multe forme de gospodărire (individuală, colectivă,

corporativă); existe mecanisme noi de dirijare (la nivel micro-economic –

sistemul de marketing, iar la macro nivel – sistemul de planificare

indicativă); îmbinarea mecanismelor de piaţă cu mecanismele reglării de

stat a economiei; libertatea deplină a întreprinzătorului; există diferite

forme de concurenţă: imperfectă, funcţionează sistemul de protecţie

socială a populaţiei;

3) economia tradiţională: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologii şi

tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclus iv

gospodărie naturală; domină capitalul străin; predomină tradiţiile vechi,

valorile religioase şi culturale; rolul activ al statului în crearea

infrastructurii de producţie şi sociale;

4) economia administrativă de comandă, trăsăturile: este întemeiată pe

proprietatea de stat asupra tuturor resurselor economice; ea este reglată

de sistemul centralizat de planificare directivă a economiei; ea este

dirijată de sistemul birocratic de comandă; în ea are loc dominanţa

monopolistă de stat în toate sferele de activitate; în ea lipseşte concurenţa

liberă între producători; în ea are loc dominanţa ţi dictatul producătorului

faţă de suveranitatea consumătorului; în ea lipseşte stimularea materială a

producătorilor, ce se reflectă negativ asupra productivităţii muncii ş i

calităţii produselor.

În cadrul fiecărui sistem economic există mai multe modele naţionale de

organizare a economiei, care sunt condiţionate de particularităţile istorice, de

nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile sociale şi naţionale.

Tema 5: Întreprinderea ca celulă de bază a economiei

În această temă trebuie de pus accentul pe studierea profundă a următoarelor

întrebări:

1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei.

2. Clasificarea întreprinderilor.

3. Indicatorii activităţii întreprinderii.

* *

*

La prima întrebare – “Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei”- e necesar

de examinat esenţa, trăsăturile şi funcţiile întreprinderii.

Întreprinderea este unitatea de bază a economiei naţionale în care se crează

majoritatea bunurilor economice. Ca unitate economică ea este un rezultat al

diviziunii sociale a muncii şi al autonomizării proprietăţii. Asupra gradului de

dezvoltare a întreprinderii influenţează următorii factori: nivelul înzestrării tehnice;

nivelul de calificare a lucrătorilor; gradul de independenţă de care dispune

întreprinderea; gradul de integrare a întreprinderii în sistemul pieţei; competenţa şi

flexibilitatea conducerii.

Trăsăturile întreprinderii:

1) întreprinderea reprezintă o organizaţie socială, care cuprinde un ansamb lu de

activităţi umane, o comunitate de oameni a muncii interacţiunea cărora

contribuie la funcţionarea acesteia;

2) ea prezintă un organ tehnico-productiv, care include un ansamblu de mijloace

materiale, tehnice şi tehnologice, care contribuie la desfăşurarea activităţii

umane în cadrul întreprinderii;

3) ea reprezintă un organism economic, care dispune de independenţă şi

autonomie deplină şi care participă la circuitul economic naţional şi

internaţional;

4) ea reprezintă un organism dinamic, fiind influenţată de progresul tehnico-

ştiinţific, de factori interni şi externi;

5) scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului.

Funcţiile întreprinderii:

1) funcţia de cercetare dezvoltare: cercetarea şi proiectarea produselor; elaborarea

programelor de investiţii; perfecţionarea sistemului informaţional;

2) funcţia de producţie: combinarea relaţională a factorilor de producţie;

producerea de bunuri materiale şi servicii; efectuarea controlului calităţii

produselor; obţinerea profitului;

3) funcţia comercială: aprovizionarea cu materii prime şi materiale de producţie;

realizarea produselor finite; activitatea de reclamă;

4) funcţia financiar-contabilă: comensurarea cheltuielilor şi veniturilor

întreprinderii; exercitarea controlului financiar; folosirea raţională a resurselor

financiare;

5) funcţia de personal: asigurarea cu forţă de muncă calificată a întreprinderii;

selectarea şi promovarea personalului de producţie;

6) funcţia de prelucrare a datelor statistice şi de activitate juridică: elaborarea

informaţiei statistice referitor la activitatea întreprinderii; argumentarea juridică

a contractelor şi deciziilor întreprinderii;

7) funcţia de previziune a pieţei: cercetarea tendinţelor de evoluţie a mecanismelor

pieţei; elaborarea programelor de implimentare în piaţă a produselor

întreprinderii;

8) funcţia strategică a activităţii de marketing: cercetarea nevoilor şi cerinţelor

consumatorilor; căutarea noilor pieţe de realizare; lansarea produsului pe piaţă,

însoţită de informaţie suplimentară şi a unor servii consumătorului; studiere

gradului de satisfacere a cerinţelor consumatorului.

La întrebarea a doua – “Clasificarea întreprinderilor”- este necesar de analizat

criterii de clasificare a întreprinderilor care funcţionează actualmente în Republica

Moldova.

Clasificarea întreprinderilor poate fi exercitată după următorii criterii:

1) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în

întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice;

2) după forma de proprietate întreprinderile se divizează în întreprinderi publice

(de stat, municipale), private, mixte;

3) după ramura de activitate: întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.;

4) după volumul de afaceri întreprinderile se divizează în întreprinderi mici, medii

şi mari;

5) după forma de asociere întreprinderile pot fi grupate în societăţi pe acţiuni,

societăţi cu răspundere limitată, cooperative ş.a.

În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare funcţionează

următoarele forme de întreprinderi: întreprindere individuală; societate în nume

colectiv; societate în comandă; societate pe acţiuni; societate cu răspundere

limitată; cooperativă de producţie; întreprindere de arendă; întreprindere colectivă;

întreprindere de stat şi municipală. E nevoie de examinat fiecare formă de

întreprindere şi de determinat specificul acesteia.

La întrebarea a treia – “Indicatorii activităţii întreprinderii”- e nevoie de analizat

categoriile: cifra de afaceri, valoarea adăugată; profitul brut, profitul net.

Cifra de afaceri însumează toate încasările rezultate din actele comerciale:

vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la bancă; acordarea de

credite; realizarea hârtiilor de valoare. Prin intermediul acestui indicator se

apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea economico-financiară.

Valoarea adăugată – indicatorul care reflectă suma de bani încasată din

vânzarea bunurilor economice create de către o întreprindere, peste mărimea

cheltuielilor cu materii prime, materiale, energie, utilizate pentru producerea

bunurilor respective. Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul factorilor

muncă şi capital fix şi nu include consumul intermediar.

Profitul brut (profit total) este un indicator ce exprimă mărimea profitului

obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină

prin scăderea de afaceri a întreprinderii a costului de producţie.

Profitul net este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al

întreprinderii care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi altor plăţi

obligatoare.

Tema 6: Factorii şi costurile de producţie

Această temă include mai multe aspecte ale activităţii economice, de aceea

accentul trebuie pus pe analiza următoarelor întrebări principale:

1. Factorii tradiţionali de producţie.

2. Neofactorii de producţie.

3. Productivitatea factorilor de producţie.

4. Costul de producţie şi căile de reducerea lui.

* *

*

La prima întrebare – “Factorii tradiţionali de producţie”- se cere analiza

profundă a categoriilor economice: munca, capitalul, natura.

Factorii de producţie reprezintă totalitatea resurselor materiale şi umane

atrase, alocate şi utilizate pentru producerea de bunuri economice.

Munca ca factor de producţie reprezintă activitatea fizică sau intelectuală a

omului, prin care oamenii, utilizând uneltele şi instrumentele de muncă adecvate,

îşi valorifică aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa pe care le posedă, în vederea

obţinerii de bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor economice. Munca, ca factor

de producţie, are următoarele trăsături:

a) ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată

personalităţii, neputând fi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana

prestatorului;

b) ea reprezintă un factor de producţie activ şi dinamizator, contribuind la

transformarea factorilor de producţie în bunuri economice;

c) munca omului se deosebeşte de activitatea animalilor prin aceea, că ea

este exercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de

producţie;

d) munca are dimensiuni cantitative şi calitative.

Pentru a ridica eficienţa muncii ca factor de producţie e nevoie de

perfecţionat în continuu forţa de muncă.

Natura, ca factor de producţie, include toate resursele din natură care sunt

folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul

silvic etc.). Natura oferă oamenilor: condiţii vitale de existenţă; resurse naturale şi

surse primare de energie; spaţiu de desfăşurare a activităţii umane.

Trăsăturile naturii ca factor de producţie:

a) natura are un caracter primar, originar. Elementele naturii nu sunt

reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului

posibilitatea de a interveni în circuitul formării şi regenerării multora din

resursele naturale;

b) natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă

de energie;

c) natura se caracterizează prin raritatea resurselor;

d) natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative. Elementul principal

al naturii îl constituie pământul.

Capitalul ca factor de producţie, exprimă totalitatea resurselor materiale

acumulate şi reproductibile care, prin asocierea cu ceilalţi factori de producţie,

participă la producerea de noi bunuri economice, în scopul obţinerii unui anumit

profit. Capitalul, ca factor de producţie, în practică este numit “capital real”, care

se divizează în capital fix şi capital circulant. Capitalul fix reprezintă acea parte a

capitalului real, care participă la mai multe cicluri de producţie, păstrându-şi forma

naturală şi-şi transferă valoarea asupra noului produs, în mod treptat, pe măsura

uzurii. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real, care se consumă

în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie de înlocuit cu

fiecare nou ciclu. În caracteristica capitalului, ca factor de producţie, e necesar de

analizat structura capitalului fix şi circulant, uzura fizică şi morală a capitalului fix.

La întrebarea a doua – “Neofactorii de producţie”- e necesar de analizat

următorii factori: progresul tehnico-ştiinţific; sistemul informaţional; abilitatea

întreprinzătorului.

Progresul tehnico-ştiinţific, ca neofactor de producţie, contribuie la:

modernizarea şi diversificarea produselor; perfecţionarea tehnologiilor de

producţie; aplicarea noilor surse de materie prime şi energetice; perfecţionarea

metodelor de organizare a activităţii manageriale.

Sistemul informaţional, ca neofactor de producţie, asigură: reglarea, fără

participarea nemijlocită a omului, a unor procese de producţie; conducerea de la

distanţă a unor maşini şi agregate; programarea, lansarea şi urmărirea proceselor de

producţie; înlocuirea factorului muncă prin sistemul de maşini (robotizarea).

Capitalul uman, ca neofactor de producţie, include stocul de experienţă şi

cunoştinţe acumulate în ştiinţa umană, care constituie un izvor al venitului

potenţial pe viitor. În calitate de capital uman serveşte măiestria profesională

obţinută prin educaţie. La baza capitalului uman se află investiţiile făcute anterior

în sistemul de instruire.

Abilitatea întreprinzătorului, ca factor de producţie, constă în cerinţele

faţă de întreprinzător. Întreprinzătorul trebuie să fie: strateg, administrator,

investitor, manager, comerciant, negociator, executor al deciziilor proprii. Funcţiile

întreprinzătorului ca neofactor de producţie: organizarea procesului de producţie;

funcţia de risc; funcţia de inovator; funcţia de manager. Tot în această întrebare e

necesar de analizat drepturile şi obligaţiunile întreprinzătorului, formulate în legea

cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

La întrebarea a treia – “Productivitatea factorilor de producţie”- se cere de

examinat: noţiunea de productivitate şi formele ei de manifestare; factorii ce

influenţează asupra productivităţii; productivitatea muncii şi randamentul

capitalului; legea randamentelor neproporţionale.

Productivitatea reprezintă un raport între rezultatele obţinute şi eforturile

depuse. Formele productivităţii: productivitatea fizică, valorică, brută, netă,

individuală, socială, globală, parţială.

Asupra sporirii productivităţii influenţează următorii factori: factorii

naturali, tehnici, economici, sociali, psihologici, structurali, integraţionişti.

Principalele forme de productivitate sunt: productivitatea muncii şi

randamentul capitalului. Productivitatea muncii – capacitatea forţei de muncă de

a crea într-o unitate de timp un anumit volum de bunuri, sau cantitatea de timp

pentru obţinerea unei unităţi de produs (formulele respective: WL = Q/L; WL =

L/Q). Randamentul capitalului – necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi

de efect (formula: K = k/Q;).

Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra

volumului de producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale

(există trei cazuri de randamente neproporţionale: randamente constante;

randamente crescătoare; randamente descrescânde). Afară de această lege există

legea randamentelor marginale descrescânde, potrivit căreia mărimea cantităţii

factorului variabil (munca) duce la o creştere marginală a producţiei care atinge un

punct maxim, după care are loc tendinţa de scădere a sporului marginal al

producţiei până ce devine negativ.

La întrebarea a patra – “Costul de producţie şi căile reducerii lui”- trebuie de

analizat: esenţa şi formele costului de producţie; conţinutul cheltuielilor de

producţie şi căile de reducere a lor.

Costul de producţie – expresia bănească a consumului de factori de

producţie. Costul de producţie poate fi privit în aspect contabil şi economic. Costul

contabil include cheltuielile băneşti pentru plata materiilor prime, materialelor,

combustibilului, energiei, salariilor, amortizării ş.a. Costul economic include, în

afară de costul contabil, cheltuielile care nu presupun plăţi către terţi (consumul de

muncă al proprietarului firmei, dobânzile cuvenite capitalului propriu).

Formele costului de producţie:

1) costul global, care cuprinde ansamblul cheltuielilor la fabricarea unui

volum de producţie dat. Costul global include: costul fix; costul variabil;

costul total;

2) costul mediu (unitar) – reprezintă costul pe unitate de produs, care la fel

poate fi: fix, variabil, total;

3) costul marginal – reprezintă mărimea sporului de cheltuieli necesare

pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de bun economic.

Elementul de bază în costul de producţie îl constituie cheltuielile de

producţie, care include: cheltuielile pentru procurarea materiei prime şi a

materialelor de bază; cheltuielile pentru procurarea materialelor auxiliare;

cheltuielile pentru combustibil şi energie; cheltuielile în formă de amortizare;

salariile şi contribuţiile asupra salariilor; alte cheltuieli băneşti.

Căile de reducere a costului de producţie:

1) reducerea cheltuielilor materiale;

2) creşterea productivităţii muncii;

3) reducerea cheltuielilor administrativ-băneşti.

Tema 7: Esenţa, structura şi infrastructura pieţei.

În această temă a necesar de analizat două întrebări de bază:

1. Esenţa, trăsăturile, mecanismele, formele şi funcţiile pieţei.

2. Infrastructura pieţei contemporane.

* *

*

La prima întrebare – “Esenţa, trăsăturile, mecanismele, formele şi funcţiile

pieţei”- se cere examinarea conţinutului pieţei.

Piaţa – locul unde sunt exercitate tranzacţiile de cumpărare-vânzare,

determinate de cerere şi ofertă. Condiţiile de apariţie a pieţei: diviziunea socială a

muncii; autonomizarea economică a producătorului de mărfuri; libertatea

economică a producătorului de a decide: Ce? Cum? Pentru cine?

Trăsăturile pieţei: concurenţa liberă dintre producătorii de mărfuri şi

proprietarii de resurse; migrarea liberă a capitalului, resurselor şi forţei de muncă

între ramuri şi regiuni; realizarea mărfurilor pe preţuri de echilibru, care reflectă

real corelaţia dintre cerere şi ofertă.

Mecanismele pieţei: cererea, oferta, preţul, concurenţii. Subiecţii pieţei:

producătorii de mărfuri şi servicii; consumatorii individuali şi colectivi; asociaţiile

financiare şi băncile; organizaţiile obşteşti; statul şi organele administraţiei publice

locale.

Formele pieţei:

a) piaţa reală, care reflectă cererea şi oferta de bunuri de consum şi de

factori de producţie;

b) piaţa fictivă, care exprimă confruntarea dintre cererea şi oferta titlurilor

de proprietate asupra acestor bunuri, vânzarea-cumpărarea de semne

băneşti ale bunurilor corporale;

c) piaţa liberă bazată pe libera concurenţă;

d) piaţa reglată, care presupune intervenţia limitată a statului în activitatea

economică.

Funcţiile pieţei:

1) funcţia informaţională, care constă în informarea agenţilor economici

referitor la sortimentul şi calitatea mărfurilor şi serviciilor prestate pentru

piaţă;

2) funcţia de intermediar în relaţiile economice dintre producători şi

consumători de produse şi servicii;

3) funcţia de formare a preţurilor de echilibru sub influenţa cererii şi ofertei;

4) funcţia de reglare a cererii şi ofertei;

5) funcţia de asanare, care constă în susţinerea întreprinzătorilor rentabili şi

eliminarea agenţilor economici necompetitivi.

La întrebarea a doua – “Infrastructura pieţei contemporane”- trebuie să fie

analizate următoarele elemente ale infrastructurii:

1) crearea unui sistem comercial ce cuprinde magazine de diferite

dimensiuni, atât omogene cât şi diversificate;

2) crearea sistemului de burse (bursele de mărfuri, bursa muncii, bursa de

valori);

3) crearea sistemului bancar adecvat cerinţelor economiei de piaţă;

4) crearea sistemului de instruire a cadrelor;

5) elaborarea cadrului juridic de funcţionare a economiei de piaţă;

6) crearea sistemului de asigurare;

7) crearea instituţiilor de audit şi consalting;

8) crearea sistemului comunicaţional şi informaţional;

9) crearea sistemului publicitar, numit – “transparenţa pieţei” (reclama,

informarea consumatorilor referitor la calitatea mărfurilor, preţuri,

calitatea produselor etc.)

Tema 8: Piaţa bunurilor de consum şi mecanismul funcţionării ei.

La această temă trebuie pus accentul pe analiza următoarelor întrebări:

1. Cererea la bunurile de consum şi factorii ce determină mărimea ei. Legea

şi elasticitatea pieţei.

2. Oferta bunurilor de consum şi factorii ce determină mărimea ei. Legea şi

elasticitatea ofertei.

3. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă.

* *

*

La prima întrebare – “Cererea la bunurile de consum şi factorii ce determină

mărimea ei. Legea şi elasticitatea pieţei”- e necesar de analizat conţinutul noţiunii

economice “cererea”.

Cererea – cantitatea de mărfuri sau servicii care pot fi cumpărate într-o

unitate de timp la preţul curent.

Legea cererii: micşorarea preţurilor cauzează majorarea cantităţilor de

mărfuri solicitate pe care le poate achiziţiona consumătorul şi invers: majorarea

preţurilor micşorează cantitatea cererii.

Modificările care se produc în cerere în dependenţă de modificările care au

loc în preţuri poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării

cererii în funcţie de schimbarea preţului se numeşte coeficientul elasticităţii cererii.

În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate fi

elastică, inelastică sau unitară.

Asupra cererii, afară de preţ, influenţează următorii factori (determinanţi):

a) gusturile şi preferinţele consumătorului;

b) veniturile cumpărătorului;

c) schimbarea preţurilor la mărfurile substituante;

d) schimbările în aşteptările consumătorului;

e) schimbarea în numărul de consumători.

Modelele cererii:

1) cerere individuală, care cuprinde nivelul microeconomic şi se răsfrânge

asupra unor mărfuri sau grupe d mărfuri;

2) cerere totală sau agregată este cererea asupra mărfurilor şi serviciilor la

nivel macroeconomic. Cererea totală reflectă volumul real al venitului

naţional pe care consumătorii, întreprinderile şi statul sunt gata să-l

procure la diferite niveluri de preţuri.

La întrebarea a doua – “Oferta bunurilor de consum şi factorii ce determină

mărimea ei. Legea şi elasticitatea ofertei”- e necesar de analizat conţinutul noţiunii

de “ofertă” şi atributele ei.

Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii le pot

oferi cumpărătorilor la preţuri curente într-o anumită perioadă de timp.

Legea ofertei: dacă preţul produsului creşte sau scade, atunci volumul

ofertei la fel creşte sau scade.

Modelele ofertei:

1) oferta individuală – cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune

vânzătorul (producătorul) sau firma pentru realizare la piaţă;

2) oferta totală (agregată) – cantitatea de mărfuri şi servicii pe care le oferă

pieţei producătorii în ansamblu. Oferta totală se manifestă la nivel

macroeconomici.

Factorii ce influenţează oferta individuală:

a) schimbările în costurile de producţie;

b) schimbarea preţurilor la mărfurile alternative;

c) schimbarea în numărul firmelor care produc bunuri similare;

d) schimbarea impozitelor, taxelor şi subsidiilor;

e) schimbările în aşteptările producătorilor privind evoluţie preţurilor;

f) schimbările în situaţia-politică din ţara respectivă.

Asupra ofertei totale influenţează astfel de factori cum ar fi: schimbarea

preţurilor la resurse interne şi importate; schimbările în productivitatea muncii la

nivel macroeconomic; schimbările în actele normative (modificarea taxelor, ratei

dobânzii, ş.a.).

Elasticitatea ofertei exprimă gradul de modificare a ofertei în funcţie de

schimbarea preţului. Oferta, la fel ca şi cererea, poate fi: elastică, inelastică sau

unitară.

La întrebarea a treia – “Interacţiunea dintre cerere şi ofertă şi echilibrul de

piaţă”- e necesar de analizat: mecanismul de formare a preţului de echilibru;

influenţa cererii şi ofertei asupra preţului de echilibru; echilibrul de piaţă.

Între cerere şi ofertă există o interacţiune care contribuie la formarea preţului

de echilibru (preţul de piaţă) şi la stabilirea echilibrului de piaţă.

Preţul de echilibrul reprezintă punctul de intersecţie (coincidenţă) dintre

curba cererii şi curba ofertei. Creşterea ofertei duce la majorarea preţului de

echilibru, iar micşorarea cererii duce la scăderea preţului de echilibru. Creşterea

ofertei, dimpotrivă, duce la scăderea preţului de echilibru, iar micşorarea ofertei –

la creşterea preţului de echilibru.

Preţul de echilibru joacă un rol important în crearea echilibrului pieţei. Prin

echilibrul pieţei se înţelege corelaţia dintre cererea de mărfuri şi oferta acestora.

Echilibrul pieţei reflectă în linii generale relaţia dintre producţie şi consum.

Tema 9: Formarea şi modalităţile de reglementare a preţului.

În această temă trebuie să fie analizate două întrebări de bază:

1. Esenţa, funcţiile şi formele preţului.

2. Mecanismul de formare şi metodele de reglementare a preţului.

* *

*

La prima întrebare – “Esenţa, funcţiile şi formele preţului”- e necesar de

analizat: conţinutul şi structura preţului; factorii ce determină mărimea preţului;

funcţiile preţului; formele de manifestare a preţului.

Preţul reprezintă forma bănească de expresie a valorii mărfii. Structura

preţului: costul de producţie şi profitul. Între aceste elemente ale preţului există un

raport invers proporţional: creşterea costului duce la micşorarea profitului, şi

invers.

Mărimea preţului e determinată de două grupe de factori:

a) interni (cererea consumatorilor, oferta producătorilor, jocul liber al cererii

şi ofertei);

b) externi (intervenţia directă a statului în reglarea preţului, măsurile statului

pentru menţinerea unor echilibre social-economice, intervenţia

întreprinderilor monopoliste de a forma preţuri administrate).

Funcţiile preţului:

1) funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor activităţii

economice;

2) funcţia informaţională (referitor la volumul resurselor limitate pentru

producători şi a bunurilor d consum pentru consumatori);

3) funcţia de stimulare a producătorilor;

4) funcţia de recuperare a costurilor de producţie şi de distribuire a

veniturilor.

Categoriile de preţuri:

a) preţuri libere, care se formează în urma confruntării cererii şi ofertei;

b) preţuri administrate, care se stabilesc de către stat şi firmele monopoliste;

c) preţuri mixte, care se formează sub influenţa factorilor interni şi externi.

Formele preţurilor:

1) după natura şi obiectul schimbului există: preţuri industriale, agricole,

preţuri la obiecte de construcţie şi la terenurile de pământ;

2) după natura şi obiectul pieţei: preţuri la mărfuri corporale, servicii,

preţuri la factorii de producţie, la hârtiile de valoare;

3) după specificul tranzacţiilor: preţuri de bursă, preţuri de licitaţie;

4) după stadiul schimbului: preţuri cu ridicata, preţuri cu amănuntul;

5) preţul marginal;

6) preţuri tari;

7) preţuri mobile;

8) preţuri riscante;

9) preţuri închise.

La întrebarea a doua – “Mecanismul de formare şi metodele de reglementare

a preţului”- e necesar de analizat cele două metode de formare a preţului:

1) metoda de piaţă, care prevede formarea preţurilor în dependenţă de

cerere, ofertă şi de cheltuirea factorilor de producţie;

2) metoda administrativă de comandă, care prevede consemnarea

preţurilor de sus, de către organele directive. Această metodă presupune

schimbarea planică a preţurilor în dependenţă de evoluţia cheltuielilor

de muncă.

Tema 10: Concurenţa şi monopolul.

Această temă cuprinde următoarele întrebări principale:

1. Concurenţa: esenţa, funcţiile, factorii, metodele luptei de concurenţă.

2. Tipurile concurenţei şi monopolul.

3. Apărarea concurenţei şi reglamentarea antimonopolistă.

* *

*

La prima întrebare – “ Concurenţa: esenţa, funcţiile, factorii, metodele luptei

de concurenţă”- trebuie de pus accentul pe caracteristica generală a concurenţei.

Concurenţa, ca mecanism al economiei de piaţă, reprezintă un proces de

confruntare specifică dintre agenţii economici (vânzători) pentru atragerea de

partea lor a cumpărătorilor (clientelei).

Funcţiile concurenţei:

1) ea stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ al agenţilor economici;

2) ea satisface interesele producătorilor şi consumătorilor;

3) ea stimulează tendinţa de egalizarea a înzestrării cu factori de producţie a

întreprinderilor;

4) ea contribuie la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor prestate;

5) ea contribuie la repartizarea eficientă a resurselor economice pe ramuri şi

localităţi.

Concurenţa este determinată de mai mulţi factori care constituie structura

concurenţială:

1) numărul şi importanţa vânzătorilor şi cumpărătorilor la nivel de

localitate, ramură sau economie naţională în ansamblu;

2) gradul de diferenţiere a produsului;

3) gradul de transparenţă a pieţei;

4) gradul de mobilitate a factorilor de producţie;

5) facilităţile sau limitările producătorilor la intrarea în ramură;

6) gradul de libertate în determinarea preţurilor;

7) raportul dintre cerere şi ofertă;

8) nivelul dezvoltării economice;

9) conjunctura politică internă şi internaţională;

10) cultura economică (mentalitatea) a populaţiei.

Lupta de concurenţă include două metode:

a) de natură economică (reducerea cheltuielilor de producţie; reducerea

preţurilor de vânzare; ridicarea calităţii mărfurilor şi serviciilor;

acordarea unor facilităţi clienţilor; lansarea de noi produse; reclama şi

publicitatea; organizarea de servicii postvânzare);

b) de natură extraeconomică (furtul de informaţii de la concurenţi;

răspândirea de informaţii false despre concurenţi; atragerea unor

specialişti de la concurenţi;).

În funcţie de aceste metode de luptă de concurenţă, concurenţa poate fi divizată în

concurenţă loială şi neloială.

La întrebarea a doua – “ Tipurile concurenţei şi monopolul”- e necesar de

examinat concurenţa perfectă şi imperfectă şi trăsăturile lor.

Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât toţi

vânzătorii îşi vând toată producţia la preţul pieţei, iar toţi cumpărătorii pot procura

la preţul pieţei atât cât doresc, fără al influenţa. Concurenţa perfectă are trăsături:

a) atomicitatea participanţilor;

b) omogenitatea produselor;

c) intrarea liberă noilor producători pe piaţa respectivă;

d) elastic itatea pieţei şi mobilitatea factorilor de producţie;

e) transparenţa pieţei.

Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în trei forme: piaţă cu

concurenţă tip monopol; piaţa cu concurenţă monopolistică; piaţa cu concurenţă tip

oligopol.

Piaţa cu concurenţă tip monopol presupune existenţa pe piaţa a unui singur

producător ce produce şi ţine la control oferta unor valori de producţie sau de

consum. Trăsăturile acestei pieţe sunt: existenţa unui vânzător la nivel de ramură;

lipsa substituenţilor adecvaţi; fixarea preţurilor de monopol; blocarea intrării în

ramură a altor firme. Situaţiei de monopol îi este opusă situaţia de monopson, când

pe piaţa respectivă există un singur cumpărător care fixează volumul ofertei şi

preţul de cumpărare.

Piaţa cu concurenţă monopolistică reflectă situaţia când vânzătorii şi

cumpărătorii pot influenţa raportul dintre cerere şi ofertă, nivelurile de preţuri.

Trăsăturile acestei pieţe sunt: existenţa pe piaţă a mai multor producători;

diferenţierea produselor; intrarea în piaţa respectivă a noilor producători relativ

este uşoară; efectuarea unui control asupra preţurilor; concurenţa se desfăşoară în

jurul calităţii produselor, costurilor de producţie, reclamei etc.

Piaţa cu concurenţă tip oligopol este principala formă de concurenţă în

condiţiile actuale. Trăsăturile acestei pieţe sunt:

a) oligopolul cuprinde un număr limitat de producători, care deţin o parte

importantă din piaţa respectivă;

b) în astfel de piaţă există greutăţi la intrarea noilor producători în ramură;

c) existenţa controlului general al preţurilor.

La întrebarea a treia – “ Apărarea concurenţei şi reglamentarea

antimonopolistă”- e necesar de analizat legea Repubicii Moldova “cu privire la

limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei”, care prevede:

a) interzicerea încheerii acordurilor ilegale între agenţii economici, care ar

împiedica dezvoltarea concurenţei şi funcţionarea normală a pieţei;

b) interzicerea acordurilor ilegale dintre subiecţii economici orientate spre

divizarea pieţei în scopul de a limita concurenţa;

c) interzicerea creării unor condiţii de discriminare sau de favorizare pentru

activitatea unor agenţi economici;

d) interzicerea a orice obstacole în calea creării de noi întreprinderi în orice

domeniu de activitate;

e) interzicerea a orice restricţii în fabricarea anumitor tipuri de mărfuri care

nu contravin legislaţiei în vigoare;

f) interzicerea concurenţei vicioase.

Tema 11: Particularităţile funcţionării pieţei factorilor de producţie şi

formarea veniturilor factoriale.

1. Piaţa muncii şi salariul.

2. Piaţa capitalului real şi dobânda.

3. Piaţa funciară şi renta.

4. Profitul ca recompensă a activităţii antreprenoriale.

* *

*

La prima întrebare – “ Piaţa muncii şi salariul”- se cere de examinat

conţinutul pieţei muncii şi formele de salarizare.

Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se confruntă

cererea cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea de lucrători, nivelul

salariului, condiţiile de muncă, care se vinde şi se cumpără ca orice altă marfă.

Cererea de muncă – cantitatea de muncă salariată pe care utilizatorii sunt dispuşi

s-o achiziţioneze într-o anumită perioadă de timp şi care depinde de numărul

locurilor de muncă disponibile. Oferta de muncă – totalitatea muncii pe care o

poate efectua populaţia aptă de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat.

Subiecţii pieţei de muncă sunt: ofertanţii de muncă; sindicatele; oficii şi agenţii d

plasare a muncii; patronatul; statul. Piaţa muncii poate fi divizată:

a) piaţa muncii cu cerere limitată, situaţia când există un potenţial mare de

rezervă a forţei de muncă;

b) piaţa muncii cu ofertă de muncă limitată, situaţia când există un deficit al

forţei de muncă.

Un element important la pieţei muncii este bursa de valori, care are funcţia

de: înregistrare a şomerilor; înregistrarea locurilor de muncă vacante; angajarea la

lucru a şomerilor; de studiere a conjuncturii pieţei de muncă şi de prestarea a

informaţiei respective; de testare şi orientare profesională a şomerilor; de acordare

a indemnizaţiilor de şomer.

Elementul de bază al pieţei muncii este salariul. Salariul reprezintă venitul

care revine lucrătorului în schimbul muncii sale. Criterii de formarea a salariului:

importanţa muncii pentru firmă; nivelul de calificare a lucrătorului; cantitatea,

calitatea şi rezultatele muncii; recuperarea cheltuielilor de reproducţie a forţei de

muncă. Există salariu nominal, care reflectă cantitatea de bani obţinută de lucrător

pentru un anumit timp de muncă, şi salariu real, care reflectă cantitatea de mărfuri

şi servicii ce pot fi procurate pe baza salariului nominal. Principalele forme de

salarizare:

1) salariul pe unitate de timp;

2) salariul în acord (în acord direct, în acord progresiv, în acord premial, în

acord global);

3) salariul colectiv;

4) salariul social.

La întrebare a doua – “Piaţa capitalului real şi dobânda”- e necesar de

caracterizat componentele pieţei capitalului real şi a dobânzii.

Piaţa capitalului reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul

atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cerer ii şi

ofertei de capital. Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti

disponibile pentru plasament la un moment dat şi la un anumit preţ (dobândă).

Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la

un moment dat şi la un nivel al dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Piaţa

capitalului cuprinde două componente principale:

1) piaţa capitalului pe termen scurt (relaţiile care se formează în domeniul

atragerii şi plasării fondurilor pe termen până la un an (deservirea

operaţiilor interbancare, operaţiuni cu active financiare cu o scadenţă

scurtă));

2) piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung care include: piaţa hârtiilor de

valoare pe termen lung; piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen

lung; piaţa ipotecară.

Elementul de bază al pieţei de capital este dobânda, care reprezintă un venit

însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică sub

formă de excident în raport cu capitalul avansat.

Funcţiile dobânzii:

1) ea influenţează asupra repartizării factorilor de producţie şi folosirea lor

mai eficientă;

2) ea serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în

economisirea unei părţi din venituri;

3) ea serveşte ca modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor

efectuate şi obţinerea unui profit;

4) ea serveşte ca pârghie de redistribuire a veniturilor.

Dobânda totală include: primă de risc; cheltuieli de gestiune; dobândă pură.

Mărimea absolută a dobânzii constituie masa dobânzii, iar raportul procentual

dintre masa dobânzii şi capitalul împrumutat constituie rata dobânzii (d1 = (D/C) *

100%). Asupra ratei dobânzii influenţează următorii factori: rata profitului; cererea

şi oferta de capital de împrumut; riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut;

inflaţia; politica monetară a guvernului; conjunctura economică.

La întrebarea a treia – “Piaţa funciară şi renta”- e necesar de analizat

particularităţile pieţei funciare şi formele de expresie a rentei.

Piaţa funciară reprezintă ansamblul relaţiilor de confruntare dintre cererea

şi oferta resurselor naturale limitate. Piaţa funciară este inelastică deoarece

volumul resurselor naturale este relativ limitat. Cererea faţă de resursele naturale

are tendinţa de creştere în urma sporirii progresului tehnico-ştiinţific, iar oferta de

resurse naturale este inelastică faţă de modificarea preţului, deoarece resursele au

caracter limitat.

Utilizarea raţională a resurselor naturale aduce la apariţia rentei. Renta

economică reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie

neregenerabil. Formele rentei:

1) renta funciară (renta pământului), care apare în formă de rentă absolută şi

rentă diferenţială;

2) renta de monopol, care este încasată de proprietarii unor terenuri ce

dispun de condiţii excepţionale;

3) renta minieră obţinută în ramurile extractive;

4) renta din construcţii;

5) renta de raritate.

Mărimea rentei influenţează asupra preţului pământului. Preţul pământului

este renta capitalizată la dobânda zilei (formula: Pr.păm.=(R/d)*100%). Evoluţie

preţului pământului depinde de următorii factori:

a) cererea şi oferta de terenuri agricole;

b) cererea şi oferta de produse agricole;

c) mărimea şi evoluţia rentei;

d) posibilitatea folosirii alternative a pământului;

e) mărime aratei dobânzii bancare;

f) ameliorarea poziţiei terenurilor agricole.

La întrebarea a patra – “Profitul ca recompensă a activităţii

antreprenoriale”- e necesar de analizat conţinutul profitului şi formele lui de

manifestare.

Profitul reprezintă diferenţa între veniturile şi cheltuielile efectuate de către

o unitate economică. Profitul se manifestă în următoarele forme:

1) profit brut (diferenţa dintre venitul total al firmei şi costul de producţie

total);

2) profitul normal (câştigul minim acceptat de agentul economic pentru

desfăşurarea unei activităţi);

3) profitul pur (diferenţa dintre profitul brut şi profitul normal);

4) profitul de monopol (profit obţinut de agenţii economici care deţin poziţii

monopoliste);

5) profit în formă de dividend (profit încasat de acţionari).

Funcţiile profitului:

a) funcţia de stimulare a iniţiativei şi a riscului;

b) funcţia de orientare generală a activităţii economice;

c) funcţia de autofinanţare a firmei;

d) funcţia de sursă de venit pentru buget;

e) funcţia de cultivare a spiritului de economisire.

Mărimea profitului îţi găseşte expresia în masa şi rata profitului. Masa

profitului - suma absolută a câştigului obţinută de o firmă, ramură sau economia

naţională.

Rata profitului este raportul procentual dintre masa profitului şi costul de

producţie (p1 = P/(CP)*100%). Masa şi rata profitului sunt influenţaţi de următorii

factori: de nivelul productivităţii muncii; de nivelul costului de producţie; de

mărimea preţului de vânzare; de volumul, structura şi calitatea activităţii

economice; de repartizarea veniturilor între posesorii factorilor de producţie; de

viteza de rotaţie a capitalului.

Tema 12: Produsul naţional ca rezultat al activităţii economice şi

utilizarea lui.

În această temă multilaterală accentul trebuie pus pe studierea următoarelor

întrebări:

1. Conţinutul şi structura avuţiei naţionale.

2. Produsul naţional şi formele lui de manifestare.

3. Consumul.

4. Economiile şi investiţiile.

* *

*

La prima întrebare – “Conţinutul şi structura avuţiei naţionale“- e necesar de

analizat noţiunea, elementele şi formele de expresie a avuţiei naţionale.

Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale

create şi acumulate de societate şi de care dispune ea la momentul respectiv.

Avuţia naţională include următoarele elemente:

1) bunurile materiale acumulate prin muncă;

2) resursele naturale utilizate sau utilizabile în procesul de producţie;

3) resursele umane;

4) potenţialul de cercetare, învăţământ şi cultură.

Avuţia naţională se manifestă în următoarele forme:

a) avuţie individuală;

b) avuţie colectivă;

c) avuţie publică.

Avuţia naţională determină potenţialul economic care cuprinde: resursele

de muncă; resursele naturale; stocurile de capital fix şi circulant; bunurile

populaţiei; soldul dintre creanţele şi angajamentele externe; potenţialul creativ,

patrimoniul ştiinţific şi cultural.

La întrebarea a doua – “Produsul naţional şi formele lui de manifestare”- se

cere de analizat indicatorii macroeconomici şi metodele de calcul al produsului

intern brut (PIB).

Rezultatele sintetice ale dezvoltării economice îşi găsesc expresia în

următorii indicatori macroeconomici:

1) produsul global brut, care exprimă valoarea totală a bunurilor şi

serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp;

2) produsul intern brut, care exprimă mărimea valorii adăugate a bunurilor

economice produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni

şi străini în timp de un an;

3) produsul intern net, care reflectă mărimea valorii adăugate nete a

bunurilor economice destinate consumului final;

4) produsul naţional brut, care exprimă în formă bănească rezultatele

activităţii agenţilor economici autohtoni care activează în interiorul ţării

sau în străinătate;

5) produsul naţional net, care exprimă mărimea valorii adăugate nete a

bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii autohtoni;

6) venitul naţional, care include veniturile de la factorii de producţie

(salariul + renta + profitul + dobânda).

Principalul indicator macroeconomic este produsul intern brut (PIB). PIB

calculat în preţuri curente constituie PIB nominal, iar PIB calculat în preţuri fixate

constituie PIB real. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real este denumit deflatorul

PIB şi reflectă modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de

cumpărare a banilor. Există două mecanisme principale de calcul al PIB:

1) mecanismul de calcul prin sumarea veniturilor, numit mecanism de

repartiţie;

2) mecanismul de calcul prin sumarea tuturor cheltuielilor, numit mecanism

de producţie.

PIB este calculat atât la nivelul ţării în ansamblu, cât şi la nivelul unui locuitor.

La întrebarea a treia – “Consumul”- trebuie să fie examinate: noţiunea

consumului, formele şi funcţiile consumului, tendinţele consumului şi legea

Enghel, rata medie şi marginală a consumului.

Consumul reprezintă partea din venitul naţional cheltuită pentru cumpărarea

de bunuri materiale şi servicii, destinate satisfacerii directe a cerinţelor populaţiei

şi societăţii.

Consumul se manifestă în următoarele forme:

1) în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum privat

şi consum public;

2) în dependenţă de obiectul consumului el se distinge în consum material

şi consum nematerial (de servicii);

3) în dependenţă de durata consumului el se împarte în consum de folosinţă

curentă şi de folosinţă îndelungată;

4) în dependenţă de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor consumul

se divizează în consum de bunuri mărfare procurate prin cumpărare-

vânzare şi în autoconsum.

Funcţiile consumului:

a) el serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor oamenilor în

obiecte şi servicii de consum;

b) el serveşte ca pârghie de influenţă asupra gradului de utilizare a factorilor

de producţie;

c) el serveşte ca pârghie de influenţă asupra dinamicii producţiei;

d) el serveşte ca mijloc de influenţă asupra echilibrului şi dinamismului

economic.

În evoluţia consumului sau conturat trei tendinţe:

a) scăderea ponderii cheltuielilor pentru produsele alimentare şi

îmbunătăţirea structurii consumului produselor de valoare ridicată;

b) menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi

confort personal;

c) creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii.

În baza acestor tendinţe economistul austriac Enghel a formulat legea potrivit

căreia “partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare cu cât

venitul este mai mic şi invers”.

Proporţia consumului faţă de venit se exprimă prin înclinaţia medie şi

marginală spre consum. Înclinaţia medie spre consum (rata medie a consumului)

exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului şi valoarea totală a venitului

(c = (c/V)*100%), iar înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a

consumului) reprezintă raportul dintre variaţia consumului şi variaţia venitului (c1

= ( c/ V)*100%).

La întrebarea a patra – “economiile şi investiţiile”- e necesar de analizat

categoriile economice “economii” şi “investiţii”, rata medie şi marginală a

economiilor, factorii ce influenţează procesul investiţional.

Economiile reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum.

Proporţia dintre economii şi venit se exprimă prin înclinaţia spre economie medie

şi marginală. Înclinaţia spre economie medie (rata medie a economiilor) exprimă

raportul dintre economii şi venit (e = (E/V)*100%), iar înclinaţia marginală spre

economii (rata marginală a economiilor) exprimă raportul dintre variaţia

economiilor şi variaţia veniturilor (e1 = ( E/ V)*100%). Între consum şi economii

există relaţii invers proporţionale: cu cât creşte consumul cu atât trebuie să se

reducă economiile şi invers.

Partea din venitul cheltuită pentru formarea capitalului ca factor de producţie

se numeşte investiţie. Asupra procesului de investire influenţează următorii

factori:

1) eficienţa marginală a capitalului şi nivelul ratei dobânzii;

2) riscurile acumulate de întreprinzător şi respectiv de cel ce împrumută;

3) randamentul viitor al capitalului;

4) fluctuaţiile profitului la investiţiile externe;

5) starea generală a economiei naţionale;

6) conjunctura economiei mondiale.

Între venit, consum şi investiţii există relaţii de influenţă reciprocă. Aceste

interdependenţe sunt exprimate prin multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.

Multiplicatorul reflectă influenţa investiţiilor asupra venitului (k = ( V/ I;), iar

acceleratorul reflectă influenţa consumului asupra investiţiilor (a = I/ c;).