Teologie Liturgică Suport de cursNoţiuni introductive

Teologia liturgică este ştiinţa teologică care urmăreşte să descrie nu doar desfăşurarea, structura, istoria rânduielilor de cult, cât mai ales semnificaţia lor teologică. O primă etapă pe care o cere este în mod necesar înţelegerea şi cunoaşterea formelor exterioare de manifestare ale cultului, pentru ca mai apoi să poată fi sesizată semnificaţia teologică ascunsă sub formele de cult.

Teologia liturgică se ocupă cu explicarea şi totodată iniţierea în aspectul nevăzut, tainic al prezenţei lui Dumnezeu în şi prin intermediul cultului în viaţa Bisericii.  Teologia liturgică nu ignoră aspectele văzute, formele văzute de evoluţie ale cultului, ci pornind de la ele încearcă să iniţieze pe om în taina prezenţei lui Dumnezeu.  Ea are o funcţie mistagogică, (Μυστήριου-mister, taină + άγω-a aduce = mistagogie) ea având menirea să treacă dincolo de scoarţa vârtoasă a formelor externe de manifestare a cultului şi să îl iniţieze pe credincios în taina prezenţei lui Dumnezeu. Teologia liturgică îşi propune să rezolve tensiunea dintre văzut şi nevăzut, dintre creat şi necreat, dintre sensibil şi inteligibil prin accentuarea necesităţii studiului atât a formelor de manifestare ale cultului, cât şi a semnificaţiei lui profund teologice.

INTRODUCERE ÎN TEOLOGIA LITURGICĂ

Ce este Teologia liturgică?

În manualele noastre de teologie, Liturgica apare definită ca o disciplină a Teologiei Practice care se ocupă cu studiul metodic şi sistematic al cultului divin public al Bisericii creştine.1

Termenul de Liturgică a fost consacrat în curricula teologică ca fiind ştiinţa care se ocupă cu istoria şi explicarea cultului divin, însă etimologia lui nu derivă însă de la cuvântul cult, ci de la cel de Liturghie. Aceasta nu pentru faptul că se referă doar la Sf. Liturghie, ci pentru că, în înţelesul vechi, cuvântul liturghie era aplicat la orice act religios din sfera cultului divin public. Termenul grec λειτουργία înseamnă slujire comună a poporului, şi este compus din două substantive şi anume, din: ἔργον, care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire, şi din: λήϊτος, care provine de la ληός sau în dialect atic λαός, şi care defineşte orice slujire publică. Verbul λειτουργεῖν înseamnă a săvârşi ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acţiune, o lucrare îndeplinită în folosul poporului.2 Cu acest sens este folosit des termenul atât în Vechiul cât şi în Noul Testament3 dar prin analogie cu înţelesul pe care îl avea acest substantiv în lumea antică, termenul de „Liturghie” a ajuns să definească în creştinismul primar în mod generic toate actele cultice prin care se exprima atât mulţumirea sau recunoştinţa poporului credincios adusă lui Dumnezeu dar şi lucrare sfinţitoare a lui Dumnezeu pentru popor.4 Cu timpul însă acest termen a

1 Ene Branişte, Liturgica Generală, ed. Institutului Biblic de Misiune, Bucureşti 1993, p. 112 Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, p. 140.3 În Septuaginta verbul „λειτουργεῖν” este folosit de 42 de ori şi se referă exclusiv la slujba cultică adusă lui

Dumnezeu. Regele Iosia le spune leviţilor: „Voi trebuie acum să slujiţi (λειτουργεῖν) Domnului Dumnezeului vostru şi poporului Său, Israel” II Cronici 35, 3. Cu acest înţeles de slujire adusă lui Dumnezeu este folosit acest verb şi în Noul Testament: Luca 1, 8-10, Fapte 13,2, Evrei 9, 21. Termenul λειτουργία apare în epistolele pauline referitor la slujirea arhierească a Mântuitorului, precum în Evrei 8,2 ; 5, 1,4. A se vedea: Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat.., p. 140.

1

ajuns să definească în chip exclusiv săvârşirea Jertfei euharistice.5 Dacă în trecut, Liturgica era văzută ca una din disciplinele teologice „practice”, ce putea fi detaşată de celelalte materii teologice, ea limitându-se doar la descrierea rânduielii slujbelor şi la explicarea lor, în prezent, odată cu descoperirea şi editarea a noi manuscrise liturgice, cu apariţia posibilităţii analizei lor comparate precum şi a necesităţii integrării lor în contextul istoric, dogmatic şi spiritual în care au apărut şi au fost folosite, liturgica a devenit o ştiinţă interdisciplinară care trebuit să ţină cont atât de datele istoriei, ale patrologiei, ale dogmaticii şi ale spiritualităţii, primind astfel şi un nou nume: Teologie liturgică. Termenul acesta a fost consacrat în uzul teologic chiar prin titlul unei renumite lucrări a părintelui Alexander Schmemann numită: Introducere în teologia liturgică,6 şi care a fost aprofundat mai apoi prin studiile lui Robert Taft7, Aidan Kavanagh8, David Fagerberg9, Paul Bradshaw10, Kevin W. Irwin11.Dacă în trecut domeniul liturgicii a fost redus arbitrar la studiul tipicului şi al istoriei cultului, rupte însă de celelalte materii teologice, în prezent el a primit o dimensiune interdisciplinară cuprinzând în sine ca într-un tot dogmatica, patristica, istoria şi spiritualitate, ajungând să fie theologia prima, adică sursa a toată teologia, fiind expresia teologiei ca experienţă de viaţă exprimată într-un discurs academic profund, vast, complex şi relevant pentru realităţile pastorale ale vieţii Bisericii. 12

„Teologia liturgică nu este o parte a teologiei, spune Pr. Alexander Schmemann, şi anume acea care se ocupă cu studiul Liturghiei în sine, având ca obiect studiul Liturghiei, ci ea este în primul rând şi mai presus de toate încercarea de a cuprinde întreaga teologie ca fiind descoperită în şi prin Liturghie….”13, căci „Liturghia, fiind expresia plenară a vieţii Bisericii, a credinţei şi a vieţii ei, trebuie să devină sursa principală a gândirii teologice, un fel de locus theologicus prin excelenţă, o condiţie ontologică a teologiei, un izvor şi o normă vie a oricărui demers teologic.”14

Astfel, sarcina teologiei liturgice constă în opinia aceluiaşi teolog în „a oferi o bază teologică pentru explicarea cultului şi a întregii tradiţii liturgice a Bisericii. Aceasta înseamnă în primul rând să găsim şi să definim conceptele şi categoriile care sunt capabile să exprime cât mai deplin posibil natura esenţială a experienţei liturgice a Bisericii; în al doilea rând, să conectăm aceste

4 Gregory Dix, The Shape of Liturgy, Londra, 1945, p. IX; IPS Dr. Daniel Ciobotea, Liturghie Euharistică şi Filantropie creştină - necesitatea unităţii dintre ele, Candela Moldovei an XII (2003), nr. 10, p. 4.

5 Robert Taft (ed.), Liturgy, în: The Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford, 1991, p. 1240-1241.6 Fr. Alexander Schmemann, Introduction to Liturgicul Theology, Crestwood, NY: St. Vladimir's Seminary Press,

1966; A se vedea traducerea românească: Alexander Schmemann, Introducere în Teologia liturgică, traducere de ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti: Editura Sofia, 2002.

7 Robert Taft, Anton Baumstark’s Comparative Liturgy Revisited, în: R. Taft, Gabriele Winkler (eds.), Comparative Liturgy Fifty Years after Anton Baumstark (1872-1948), (=Orientalia Christiana Analecta 265), Roma, 2001, p. 191-232.

8 Aidan Kavanagh, On LiturgicalTheology, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1992.9 David Fagerberg, Theologia Prima. What is Liturgical Theology?, Hillenbrand Books: Chicago/Mundelein,

Illinois, 2004.10 Paul Bradshaw, The Search for the Origins of Christian Worship, Sources and Methods for the Study of Early

Liturgy, Oxford University Press, Oxford/New York, p.14-20.11 Kevin W. Irwin, Context and Text, Method in Liturgical Theology, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota,

1994.12 David Fagerberg, Theologia Prima…, p. 41.13 Fr. Alexander Schmemann, Liturgical Theology, Theology of Liturgy, and Liturgical Reform, St. Vladimir's

Quarterly 13, 4, (1969), p. 218.14 Idem, Theology and Liturgical Tradition, în: Massey Shepherd (ed.), Worship in Scripture and Tradition, Oxford: Oxford University Press, 1963, p. 166, p. 175.

2

idei la sistemul de concepte pe care teologia îl foloseşte pentru a explica credinţa şi doctrina Bisericii; în al treilea rând, să prezentăm datele separate ale experienţei liturgice ca un întreg coerent, în ultimă analiză, ca regulă de rugăciune sălăşluind în Biserică şi determinând regula ei de credinţă…. Fără teologia liturgică, înţelegerea credinţei şi doctrinei Bisericii noastre este sortită să rămână incompletă.”15

Ceea ce anunţa programatic în 1966 Părintele Alexander Schmemann a ajuns un imperativ al teologiei ortodoxe contemporane. Astfel, în pofida separării prea tranşante între disciplinele teologice şi divizarea lor după modelul occidental în cele patru ramuri (istorice, biblice, sistematice şi practice), astăzi teologia biblică, istoria, doctrina, spiritualitatea şi experienţa liturgică tind să conveargă într-un unic discurs teologic.16 Termenul de Teologie liturgică vrea să definească tocmai această nouă viziune integrală şi integratoare a unităţii ontologice dintre toate disciplinele teologice care trebuie să aibă ca sursă viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii. Liturghia Bisericii este mai mult decât un ansamblu de rituri sau acte liturgice. Ea reprezintă sursa şi izvorul teologhisirii, exprimând în modul cel mai adecvat posibil unitatea şi coerenţa vieţii celei noi a lui Hristos din sânul Bisericii Sale. Dogma atât mărturisită cât şi trăită sunt este în conformitate cu Euharistia, iar Euharistia este în conformitate cu doctrina, după cum spunea Sfântul Irineu al Lyonului, cu alte cuvinte în viaţa Bisericii, „Lex credendi est lex orandi” şi „Lex orandi lex est credendi”.17

Teologia liturgică, definită ca Theologia prima, ca sursă indispensabilă pentru tot discursul teologic, a devenit un termen teologic emblematic prin care se doreşte să se exprime într-un mod unic cuprinderea şi polarizarea tuturor domeniilor teologice în jurul celebrării euharistice. Teologia biblică, teologia istorică, patristica, dogmatica, ascetica, spiritualitatea toate îşi au izvorul în celebrarea euharistică. Astfel, sintetic întreaga teologie este adunată în Liturghie iar aceasta este exprimată şi explicată prin intermediul tuturor acestor discipline teologice.

Definiţie. Conform majorităţii definiţiilor, mai mult sau mai puţin scolastice, Liturgica este acea disciplină a Teologiei Practice care se ocupă cu studiul metodic şi sistematic al cultului divin public al Bisericii creştine,18 Etimologie. Termenul tehnic care defineşte ştiinţa cultului divin public – Liturgica – nu derivă de la cuvântul cult ci de la cel de liturghie. Aceasta nu pentru faptul că se referă doar la Sf. Liturghie ci pentru că, în înţelesul vechi, cuvântul liturghie era aplicat la orice act religios din sfera cultului divin public. Termenul grec λειτουργία înseamnă slujire comună a poporului, şi este compus din două substantive şi anume, din: ἔργον, care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire, şi din: λήϊτος, care provine de la ληός sau în dialect atic λαός, şi care defineşte orice slujire publică. Verbul λειτουργεῖν înseamnă a săvârşi ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acţiune, o lucrare

15 Pr. Alexandru Schmemann, Introducere…p. 57, p. 60.16 Karl Christian Felmy, Die orthodoxe Theologie der Gegenwart. Eine Einführung, Darmstadt, 1990, p. 6. A se

vedea traducerea românească de Pr. Prof. Ioan Ică: Karl Chr. Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Sibiu, 1999. A se vedea: Conf. Dr. Ciprian Ioan Streza, The Holy Liturgy as Sacrament of Trinitarian Love. Main Aspects of Dumitru Stăniloae´s Liturgical and Ascetical Theology , International Journal of Orthodox Theology 4:4 (2013), p. 58-110.

17 Sf. Irineu, Adversus Haeresis, V, 2, 3, P.G. 67,1126-1127.18 Ene BRANIŞTE, Liturgica Generală, ed. IBM, Bucureşti 1993, p. 11

3

îndeplinită în folosul poporului.19 Cu acest sens este folosit des termenul atât în Vechiul cât şi în Noul Testament20 dar prin analogie cu înţelesul pe care îl avea acest substantiv în lumea antică, termenul de „Liturghie” a ajuns să definească în creştinismul primar în mod generic toate actele cultice prin care se exprima atât mulţumirea sau recunoştinţa poporului credincios adusă lui Dumnezeu dar şi lucrare sfinţitoare a lui Dumnezeu pentru popor.21 Cu timpul însă acest termen a ajuns să definească în chip exclusiv săvârşirea Jertfei euharistice.22

Etimologic, cuvântul «liturghie» derivă de la verbul grecesc λειτουργέω = a îndeplini un serviciu, o lucrare sau o acţiune asumată liber de către o persoană (sau familie) în folosul comunităţii sau cetăţii. Cu acest sens este folosit de Andocide de Atena (468-391 a.H.), de Aristot (384-322), Demostene (384-322 a.H.) şi Xenofon (343-355 a.H.), având uneori şi nuanţa de slujire în locul cuiva (cf. Dicţionar gr.-fr. Baylle). Deşi iniţial cuvântul desemna o lucrare publică, benevolă, săvârşită în mod liber, cu timpul devine o lucrare (civilă sau religioasă) săvârşită de un oficial public, angajat în slujba comunităţii. Septuaginta introduce cuvântul λειτουργιας în domeniul religios, definind orice lucrare cultuală publică săvârşită de preoţi şi leviţi. Spre deosebire de acestea, actele de cult particulare (personale) sunt denumite în Septuaginta λατρεια.În Noul Testament cuvântul liturghie, în sensul său vechi testamentar de lucrare sacră, este mai puţin folosit datorită legăturii sale prea mari cu preoţia levitică. (Excepţie este textul din Fap.13,2). (Aceeaşi presiune a suferit-o cuvântul preot = ιερευς). În scrierile Pauline cuvântul liturghie apare asumând sensul de lucrare, dar cu nuanţe diferite: a) slujirea lui Hristos privită ca preoţie supremă (Evr. 8,2-6); b) slujirea cuvântului (Rom. 15,16; Fil. 2,17); c) slujirea ca lucrare socială de ajutorare (Rom. 15,27).Începând cu Didahia (14) cuvântul liturghie-liturghisire este aplicat jertfei euharistice, extinzându-se apoi asupra celorlalte lucrări sacre. Liturghia, în sensul larg, devine orice act public sacru prin care slujitorii puşi / aleşi în serviciul comunităţii intră în dialog cu DumnzeuEvoluţia istorică a cuvântului liturghie a fost diferită în Răsărit ţi Apus. Astfel în lumea ortodoxă cuvântul a fost aplicat mai mult “Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii” iar în apus a dispărut aproape cu totul fiind înlocuit de cuvântul oficium, ministerium etc. Reapariţia cuvântului liturghie în apus este legată de cercetările litugice ştiinţifice în evul mediu şi, în sensul său cel mai adevărat după Conciliul II Vatican. Azi, păstrând sensul originar, cuvântul “liturghie” este aplicat în teologia apuseană oricărei lucrări religioase, oricărui act de cult public.

Teologia liturgică este ştiinţa teologică care urmăreşte să descrie nu doar desfăşurarea, structura, istoria rânduielilor de cult, cât mai ales semnificaţia lor teologică. O primă etapă pe care o cere este în mod necesar înţelegerea şi cunoaşterea formelor exterioare de manifestare ale cultului, pentru ca mai apoi să poată fi sesizată semnificaţia teologică ascunsă sub formele de cult.Teologia liturgică se ocupă cu explicarea şi totodată iniţierea în aspectul nevăzut, tainic al prezenţei lui Dumnezeu în şi prin intermediul cultului în viaţa Bisericii.  Teologia liturgică nu 19 Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, p. 140.20 În Septuaginta verbul „λειτουργεῖν” este folosit de 42 de ori şi se referă exclusiv la slujba cultică adusă lui

Dumnezeu. Regele Iosia le spune leviţilor: „Voi trebuie acum să slujiţi (λειτουργεῖν) Domnului Dumnezeului vostru şi poporului Său, Israel” II Cronici 35, 3. Cu acest înţeles de slujire adusă lui Dumnezeu este folosit acest verb şi în Noul Testament: Luca 1, 8-10, Fapte 13,2, Evrei 9, 21. Termenul λειτουργία apare în epistolele pauline referitor la slujirea arhierească a Mântuitorului, precum în Evrei 8,2 ; 5, 1,4. A se vedea: Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat.., p. 140.

21 Gregory Dix, The Shape of Liturgy, Londra, 1945, p. IX; IPS Dr. Daniel Ciobotea, Liturghie Euharistică şi Filantropie creştină - necesitatea unităţii dintre ele, Candela Moldovei an XII (2003), nr. 10, p. 4.

22 Robert Taft (ed.), Liturgy, în: The Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford, 1991, p. 1240-1241.

4

ignoră aspectele văzute, formele văzute de evoluţie ale cultului, ci pornind de la ele încearcă să iniţieze pe om în taina prezenţei lui Dumnezeu.  Ea are o funcţie mistagogică, (Μυστήριου-mister, taină + άγω-a aduce = mistagogie) ea având menirea să treacă dincolo de scoarţa vârtoasă a formelor externe de manifestare a cultului şi să îl iniţieze pe credincios în taina prezenţei lui Dumnezeu. Teologia liturgică îşi propune să rezolve tensiunea dintre văzut şi nevăzut, dintre creat şi necreat, dintre sensibil şi inteligibil prin accentuarea necesităţii studiului atât a formelor de manifestare ale cultului, cât şi a semnificaţiei lui profund teologice.

Pentru raţiuni de ordin didactic, urmărind şi împărţirea dată de marele nostru liturgist Ene Branişte, în facultatea noastră materia Liturgicii a fost împărţită pentru studiu astfel:Liturgica Generală. Având mai mult un caracter de introducere în Studiul liturgic, se ocupă cu chestiuni generale ale cultului: definiţii, izvoare, scopuri, funcţiuni, termeni, persoanele care se ocupă cu săvârşirea cultului, timpurile, locurile şi obiectele liturgice, etc. Liturgica Specială. Se ocupă cu studiul amănunţit al fiecărei forme de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe. Această parte a Liturgicii nu este însă doar o expunere expozitivă a rânduielilor (tipicul) ci se va ocupa şi de apariţia şi evoluţia istorică, precum şi de elucidarea conţinutului teologic şi simbolic al diferitelor forme de cult.Practica Liturgică. Este o materie de natură practică şi vizează însuşirea unor deprinderi şi aplicării corecte a practicilor de ritual ale Bisericii Ortodoxe.

Metoda. În studiul Liturgicii poate fi folosită metoda descriptivă (tipiconală) pentru cunoaşterea formei în care se săvârşeşte cultul; metoda istorică, pentru studierea evoluţiei cultului, conform datelor puse la dispoziţie de disciplinele istorice şi informaţiilor interne obţinute din izvoarele liturgice la îndemână. Metoda comparativă, este o metodă mai nouă care are în vedere studierea prin comparaţie a slujbelor Bisericii Ortodoxe cu a celorlalte confesiuni creştine.Deoarece în cult se manifestă viaţa interioară a Bisericii şi credinţa ei, fixată în dogme, precum şi comemorarea mistico-simbolică a unor evenimente din viaţa şi activitatea Mântuitorului, metoda de expunere a Liturgicii capătă un caracter teologico-simbolic şi speculativ.În prezentul curs vom încerca o metodă de sinteză a celor pomenite încercând, atunci când este cazul, şi o abordare liturgico-pastorală pentru a evalua efectul, oportunitatea şi înţelegerea serviciilor liturgice de către credinciosul zilelor noastre.Deşi fiecare dintre slujbele care vor fi prezentate vor fi analizate separat, se va avea permanent în vedere legătura lor cu Sfânta Liturghie ca izvor şi rădăcină formală a acestora. De asemenea trebuie avut permanent în vedere aspectul unitar, privindu-se omogen aspectul teologic, celebrativ, mistagogic şi pastoral. Se ştie că actul liturgic este misterul (= taina planului de mântuire a lumii axat pe jertfa Domnului Hristos, răsfrântă în viaţa Bisericii) celebrat (= actul prin care, în mod vizibil, prin semne şi acţiuni simbolice şi sensibile pune în lucrare harul mântuitor) în vederea mântuirii omului (= ca persoană încorporată în trupul tainic al Bisericii).

2. Efectele secularismului asupra Bisericii: criza liturgică

Secularismul ca o erezie a lumii moderne este o mare provocare pentru viaţa Bisericii. Pentru Părintele Schmemann unul dintre cele mai dureroase „semne ale vremurilor” este faptul că Ortodoxia tinde tot mai mult în societatea actuală să îşi piardă propria ei viziune şi identitate,

5

şi copleşită de materialismul lumii moderne reuşeşte greu să mai fie „aluatul care să dospească toată frământătura”. Noua situaţie creată este numită de marele teolog prin termenul generic de„criză liturgică”23 şi ea se caracterizează printr-o serie de disfuncţii sau anomalii care pot fi astfel sistematizate:a. Sub influenţa secularismului cultul Bisericii este redus la un ansamblu de rituri şi ceremonii cu o dublă funcţie: ca obiect de adoraţie in sine însuşi şi pentru satisfacerea unor necesităţi practice ale credincioşilor. Biserica a devenit astfel o societate de prestări de servicii religioase24 ea a devenit o funcţie a cultului. b. Slujbele sunt rupte de Liturghie şi sunt reduse şi schematizate pentru a oferi cât mai facil „ajutorul spiritual” pe care îl cer credincioşii. Cultul nu mai sesizat de credincioşi ca o revelare şi o realizare a Bisericii şi ca un mediu de împărtăşire cu Hristos la Cina Împărăţiei cerurilor ci este perceput adesea dintr-o perspectivă pietistă şi individualistă. Criza liturgică bazată pe opoziţia dintre cultul public şi cel privat a culminat în epoca contemporană într-o acută şi gravă criză a vieţii bisericeşti. Astfel, părintele Schmemann constată că în conştiinţa credincioşilor distincţia între cultul public şi cultul privat răspunde doar unor necesităţi individuale. De pildă, tainele Botezului, Mirungerii şi Cununiei, nemaivorbind de celelalte servicii (recviemuri) şi de slujbele funerare, au căzut în categoria ceremoniilor private. Această distincţie între cultul colectiv şi cel privat este generată de o contradicţie cu privire la vechiul şi fundamentalul concept de «cult creştin», ca act public al Bisericii în care nu este şi nu poate fi ceva privat. c. În interpretarea contemporană a cultului şi în special a Liturghiei Părintele Alexander Schmemann a propus o depăşire a simbolismului analogic-istoric redus la o funcţie descriptivă a evenimentelor legate de viaţa Mântuitorului Iisus Hristos prin întoarcerea la viziunea creştinismului primar asupra Liturghiei experiată ca Taină a lumii viitoare, ca Cina de la masa Împărăţiei.25 În opinia sa, criza liturgică se datorează şi unei hermeneutici greşite cu privire la rolul simbolului în cult, care este văzut ca o reprezentaţie sau o ilustraţie sacră26 având doar o valoare descriptiv-istorică. Simbolul este însă un mod de prezenţă şi de lucrare a lui Dumnezeu în şi prin intermediul materiei văzute, a actelor cultice, şi de aceea el are o valoare revelatorie, epifanică de a uni pe Dumnezeu cu omul. În acest sens, Liturghia este interpretată ca o serie de lucrări sacramentale, numite Taine prin care omul se uneşte cu Dumnezeu şi participă la viaţa divină.

d. Pierderea dimensiunii relaţiei personale între membrii Bisericii ceea ce a dus la dispariţia parohiei ca şi comuniune în Hristos dintre credincioşii. Parohia a devenit o instituţie seculară, care este bine organizatăşi eficientă, dar este „a-liturgică”, ea nu mai are la baza ei împărtăşirea de Hristos şi nici filantropia creştină primară. Odată cu faptul că Liturghia nu mai pătrunde în totalitatea vieţii şi nu îşi mai afirmă menirea de a-l pregăti pe om pentru viaţa viitoare, Biserica a pierdut abilitatea de a comunica propria sa viziune asupra vieţii şi devine irelevantă şi incapabilă de a schimba lumea dar şi de a se apăra in faţa ereziei secularismului.

23 Idem, Theology and Eucharist, în “St. Vladimir's Theological Quarterly” 4 (1963), p. 20-23.

24 Idem, Theology and Liturgical Tradition, în Massey Shepherd (ed.), “Worship in Scripture and Tradition”, Oxford, Oxford University Press, p. 172.

25 Idem, Euharistia, Taina Impărăţiei, traducere de Pr. Boris Răducanu, Ed. Anastasia, Bucureşti,1992, p. 73-74

26 David W. Fagerberg, Theologia Prima. What is Liturgical Theology?, Hillenbrand Books, Chicago/Mundelein, Illinois, 2004, p. 88.

6

Toate aceste simptome sunt însă mascate de un „optimism oficial obligatoriu” arătat în primul rând într-o frenezie faraonică a zidirii de noi locaşuri de cult. Părintele Schmemann vorbeste astfel despre o Ortodoxie seculară în care pentru a avea succes pe plan bisericesc se consideră că trebuie „să construieşti biserici mai mari şi mai bune şi tot felul de facilităţi, să ţii comunitatea ocupată şi fericită, să oferi slujbe ordonate, să afirmi constant că Ortodoxia este credinţa adevărată”.27 Biserica suferă şi ea ca şi societatea o mutaţie devinind o societate de prestări de servicii religioase, fără a mai afirma cu tărie imperativul schimbării vieţii şi al pregătirii pentru eshaton. Toate acestea generează un „tragic nominalism, care pătrunde întreaga viaţă a Bisericii şi o împiedică să-şi îndeplinească misiunea esenţială, sarcina de a judeca, evalua, inspira, schimba şi transforma toată viaţa omului, de a genera acea tensiune creativă întrea ea şi lume, care o transformă în „sarea pământului”.28

Marele liturgist rus atrage atenţia că nici clerul nu este în nici un caz imun la secularismul cultural pătrunzător şi poate fi primul care propagă filozofia secularistă a religiei. Tendinţa uşoară de a pune accentul pe criteriile externe rezultă într-o reducere a Ortodoxiei: „ la o canonicitate formală sau la corectitudine liturgică externă sau în final la succes ca atare”.29 În general mirenii pun accentul pe criterii exterioare, socotind că modul ortodox de viaţă cere frecventarea regulată a slujbelor, păstrarea unui minimum de reguli externe, contribuţia financiară faţă de Biserică, pe scurt o viaţă care constă în principal din îndeplinirea datoriilor religioase formale ale unei persoane. Religia este înţeleasă „în termenii unor „tabuuri” sacre, prescripţii şi obligaţii legale, corectitudine rituală şi „validitate” canonică”.30

Când Ortodoxiei i se igonoră puterea de a transforma în mod real o persoană din interior, atunci ea uşor este cuprinsă de o logică seculară care Pr. Schmemann o denunţă cu următoarele cuvinte: „cineva nu poate fi ortodox în Biserică şi „secularist” în viaţă. Mai degrabă sau mai târziu va deveni secularist şi în Biserică”.31 Biserica Ortodoxă devine într-o societate seculară o „Biserică de duminică”. Viaţa liturgică care este limitată la duminici şi alte câteva zile obligatorii, cum ar fi Crăciunul sau Paştile, este simptomatică pentru declinul sau căderea din pietatea liturgică, care odinioară intervenea mult mai vital în alcătuirea şi desfăşurarea vieţii de zi cu zi. „Sărbătorile şi ajunurile lor, „tristeţea strălucitoare” a slujbelor Postului, frumuseţea cerească unică a ciclului mariologic, căldura, comemorarea aproape personală a sfinţilor, crescendo-ul prelung şi solemn al Săptămânii Mari – toate acestea sunt virtual absente din viaţa liturgică reală”.32

La nivelul parohiei un exemplu foarte practic al acestei pierderi este reflectat în administrarea Bisericii.33 Dacă „conţinutul” administrării Bisericii înseamnă a veghea la succesul material al parohiei, de ce ar trebui ca un preot să fie mai competent decât un grup de profesionişti? Părintele Schmemann observă că această chestiune arată faptul că atât clerul, cât şi mirenii au acceptat ideile seculare de administraţie. Ce înţelege părintele Schmemann prin aceasta? El afirmă că acest sector al vieţii Bisericii, administraţia şi management-ul economic, văzut în termeni strict seculari, nu a fost relaţionat cu scopul Bisericii aşa cum este revelat în

27 Pr. Alexander Schmemann, Problems of Orthodoxy in America: III. The Spiritual Problem…., p. 171.

28 Idem, Biserică, lume, misiune…, p. 25.29 Idem, Problems of Orthodoxy in America. III. The Spiritual Problem…, p. 175.30 Idem, Pentru viaţa lumii, p. 161.31 Idem, Problems of Orthodoxy in America. III. The Spiritual Problem..., p. 176.32 Idem, Problems of Orthodoxy in America. II. The Liturgical Problem, în “St. Vladimir's

Theological Quarterly”, vol. 8, nr. 4, 1964, p. 164.33 Ibidem, p. 174.

7

Liturghie. De exemplu, banii şi ofranda rămân fără legătură cu Euharistia şi Euharistia cu întreaga viaţă. Totuşi este datoria preotului să transforme ofranda sau darul într-un act religios, deoarece „el oferă jertfa Bisericii lui Dumnezeu”34.

Totuşi părintele Schmemann afirmă că parohia aşa cum există ea astăzi, cu „funcţionari, decizii, finanţe, proprietăţi, datorii, întâlniri, alegeri etc.” este mai degrabă un fenomen recent. Ceea ce creştinul ortodox consideră astăzi ca fiind normativ în Biserică, nu a fost perceput întotdeauna astfel. Timp de secole Biserica a fost centrul religios al unei mai mult sau mai puţine „naturale” comunităţi a unui sat sau al unui district al unui oraş. „În interiorul acestei comunităţi Biserica nu avea alte funcţii, ci doar aceea de a face în mod literal pe Hristos prezent: în predică, sacramente, cult, educaţie – şi de a face viaţa enoriaşilor ca şi creştini pătrunsă de Hristos, atât cât este posibil”.35 Rolul primordial al parohiei era exclusiv euharistic, la momentul apariţiei acestei forme de organizare bisericească ea constituind „produsul unei nevoi” determinate atât de creşterea bruscă a numărului creştinilor, cât şi de necesitatea săvârşirii permanente a Euharistiei în condiţiile în care episcopii nu mai puteau face faţă situaţiilor existente. Evoluţia şi dezvoltarea ulterioară a sistemului bisericesc parohial nu s-a îndepărtat în esenţă de această caracteristică şi funcţie a sa, doar perceperea sa de către credincioşi (de multe ori chiar şi de către clerici) s-a modificat. „Comuniunea în Hristos” ca şi particularitate a parohiei a rămas validă. „În tradiţia ortodoxă parohia există în lume nu ca o corporaţie religioasă pentru dirijarea şi realizarea unor forme şi convenţii religioase, ci ca o comunitate integrală, independentă şi neinfluenţată de societăţile lumeşti, de viaţa şi scopurile lor. Fiindcă parohia ca Biserică „într-un loc” îşi are propria ei viaţă, propriul ei scop”.36

În concepţia părintelui Schmemann „organizaţia parohială” a înlocuit Biserica. Clerul şi mirenii sunt în mod ironic parte a unui sistem pe care ei înşişi l-au creat: „ei sunt literal zdrobiţi de o construcţie în care ei au investit atât de mult din energia, sufletul şi dragostea lor”.37 Dat fiind faptul că în interiorul parohiei există un eşec în a încorpora viziunea ortodoxă despre lume, care este transmisă în Liturghie, cu atât mai mult va fi dificil ca aceasta să aibă vreun impact asupra altor aspecte ale vieţii de familie, profesiei, educaţiei şi recreerii. Liturghia a devenit „o maşină neconectată la roţi, care produce o energie care nicăieri nu devine mişcare, lumină sau căldură”.38 Părintele Schmemann rezumă astfel transformarea care a avut loc în înţelegerea fundamentală a Liturghiei: „chestiunea care stă la baza întregii experienţe liturgice a Ortodoxiei, „ce descoperă aceasta în legătură cu mine şi viaţa mea, ce înseamnă aceasta pentru activitatea mea şi relaţia mea cu oamenii, natura şi timpul”, este înlocuită puţin câte puţin de o chestiune complet diferită: „cât de mult din Liturghie este nevoie pentru a mă pune pe mine într-o „stare (poziţie) bună?”” Şi unde religia devine o problemă de obligaţie şi de bunăstare, inevitabil toate chestiunile privind practicile „bune” şi „rele” dobândesc un fel de independenţă faţă de implicaţiile lor morale, existenţiale, cu adevărat religioase”.39 Ceea ce încă de la început era rodul real al Liturghiei, adică „amestecul unic de bucurie şi pocăinţă”, care provoacă şi transformă întreaga viaţă a unei persoane, acum este absent. Din punct de vedere strict formal „Liturghia este încă centrul vieţii Bisericii, indiscutabil şi necontestat. Dar de fapt este un centru fără periferie, o inimă fără nici un control asupra circulaţiei sângelui, un foc fără nimic de

34 Ibidem.35 Ibidem, p. 182.36 Pr. Gheorghios Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, traducere de pr. Prof.

Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 39.37 Ibidem, p. 186.38 Idem, Problems of Orthodoxy in America. II. The Liturgical Problem.., p. 175.39 Ibidem.

8

purificat şi consumat, deoarece acea viaţă care trebuie cuprinsă de ea a fost satisfăcută cu ea însăşi şi a ales alte lumini care să o ghideze şi să-i dea formă”.40

Pierderea relevanţei Liturghiei pentru viaţa noastră actuală a afectat de asemenea şi raportarea persoanei ortodoxe la păcat. Înţelegerea păcatului nu mai este înrădăcinată într-o „viziune totală a vieţii descoperită în cult, ci altundeva – în „bunul simţ”, regula de aur, idealul moderaţiei...”.41 Părintele Schmemann afirmă că în trecut creştinul ortodox nu era mai moral, dar „cel puţin el ştia că este un păcătos”42. Dacă cineva crede că opusul păcatului este urmarea unui set de reguli şi obligaţii impuse de vreo autoritate bisericească mai mare, atunci nu va reuşi să înţeleagă rădăcinile mai adânci ale păcatului ca mod de viaţă, ca orientare, o existenţă înaintea faptelor. Din acest motiv „este, într-adevăr, mult mai uşor să trăieşti şi să respiri în cadrul unor distincţii clare între sacru şi profan, natural şi supranatural, pur şi simplu; este uşor să înţelegi religia în termenii unor „tabuuri” sacre, prescripţii şi obligaţii legale, corectitudine rituală şi „validitate” canonică”.43

În faţa secularismului societăţii moderne, părintele Schmemann afirmă că Ortodoxia a răspuns în două moduri mutual exclusive: pe de o parte prin negativismul pesimist al „profetului super-ortodox al destinului apocaliptic” şi, pe de altă parte, prin „pozitivismul optimist al apuseanului entuziast al creştinismului secular”.44 Prima abordare include pe cei care resping „europenizarea” Ortodoxiei, în timp ce a doua abordare renunţă la mult din Ortodoxie „în numele intergrării europene”. Superortodoxul se retrage într-un „trecut creat artificial” şi crede că numai printr-o astfel de retragere poate Biserica să-şi păstreze credinţa în faţa apostaziei. Aceşti ortodocşi conservativi în mod profund sunt ataşaţi de tot ceea ce este acoperit de strălucirea slava pravoslavnică a trecutului fără a încerca o înţelegere a provocărilor prezentului. Cealaltă categorie de creştini deschişi modernităţii nu fac decât să mărturisească predarea lor totală în faţa secularismului contemporan.

Părintele Schmemann susţine că ambele grupuri fac astfel dovada faptului că nu înţeleg menirea adevărată a Ortodoxiei care trebuie să fie „într-o tensiune creativă cu lumea în care trăieşte”45, care trebuie să chestioneze toate „valorile” şi modurile de viaţă ale lumii şi să le reevalueze şi să le schimbe, punându-le în raport cu Adevărul Absolut descoperit în Biserică.46

Părintele Schmemann consideră că ceea ce este nevoie să facem nu înseamnă nici să acceptăm, nici să respingem lumea în care trăim, ci pur şi simplu să o înfruntăm ca şi creştini ortodocşi. A înfrunta lumea înseamnă a lega întregul vieţii noastre de credinţă (a pune întregul vieţii noastre în raport cu credinţa): „ideea centrală şi atotcuprinzătoare şi inspiraţia Ortodoxiei că întrega viaţă nu numai că aparţine lui Dumnezeu, ci trebuie făcută asemenea cu Dumnezeu şi centrată în jurul lui Dumnezeu, transformată în comuniune cu Dumnezeu şi, astfel nici un „sector” al activităţii şi creativităţii umane, fie cel mai „secular” sau „profan”, nu poate fi neutru, nici incapabil de a fi sanctificat, i.e. transformat în comuniune cu Dumnezeu”.47 Astfel Ortodoxia revendică necesitatea unui mod de viaţă atotcuprinzător, o „viziune totală şi cuprinzătoare asupra lumii”48.

40 Ibidem.41 Ibidem, p. 165.42 Ibidem.43 Idem, Pentru viaţa lumii, p. 161.44 Idem, Pentru viaţa lumii, p. 160.45 Idem, Problems of Orthodoxy in America. II. The Liturgical Problem, p. 184.46 Ibidem.47 Ibidem, p. 173.48 Ibidem.

9

3. Redescoperirea dimensiunii liturgice a persoanei şi existenţei umane – soluţia pentru depăşirea efectelor secularismului şi pentru ieşirea din criza liturgică contemporană

Părintele Schmemann consideră că unica soluţie pentru depăşirea tuturor problemelor generate de pătrunderea secularismului în societatea contemporană dar şi în Biserică este revenirea la vieţuirea şi credinţa creştinilor primelor veacuri pentru care cel mai important eveniment al existenţei lor cotidiene era participarea la Jertfa Euharistică. În opinia sa, prin Sfânta Liturghie Biserica se afirmă ca Trup al lui Hristos şi ca Taină a Împărăţiei cerurilor şi tot prin ea Hristos îi uneşte cu Sine pe toţi în misiunea, jertfa şi învierea Lui, de aceea Sfânta Liturghie este şi locul prin excelenţă unde creştinii se pregătesc pentru misiune. Căci a fi în comuniune cu Hristos cel răstignit şi înviat înseamnă a fi pătruns de iubirea lui faţă de lumea pentru mântuirea căreia El şi-a dat viaţa şi a te angaja în slujba înfăptuirii Împărăţiei lui Dumnezeu.Secularizarea vieţii bisericeşti a generat o rupere a Euharistiei de celelalte Taine, o denaturare a caracterului eshatologic al cultului şi o exagerare a simbolismului şi a formelor externe ale slujbelor bisericeşti. Pentru a ieşi din această situaţie, pentru ca Ortodoxia să îşi găsească din nou avântul ei misionar şi pentru ca ea sa devină din nou „calea spre Împărăţie”, Părintele Schmemann propune următoarele soluţii: 1. Sfânta Liturghie trebuie să fie Taina Bisericii prin excelenţă - prin care se realizează şi se desăvârşeşte Biserica şi prin care credincioşii participă real la Cina euharistică a Împărăţiei cerurilor. Biserica se manifestă şi realizează prin Taina Sfintei Euharistii, dar ea are şi un rol misionar: acela de a se extinde în lume şi de a cuprinde în mod real şi actual întreaga umanitate în trupul mistic al lui Hristos Sfânta Liturghie nu trebuie să sufere o instrumentalizarea seculară care o transformă într-un mijloc de rezolvare a unor necesităţi materiale şi spirituale ale credincioşilor. 2. Sfânta Euharistie trebuie să fie din nou legată de toate Sfintele Taine ale Bisericii fiind împlinirea şi încoronarea lor;3. Depăşirea în interpretarea cultului şi a Liturghiei a simbolismului analogic-istoric redus la o funcţie descriptivă a evenimentelor legate de viaţa Mântuitorului Iisus Hristos prin întoarcerea la viziunea creştinismului primar asupra Liturghiei experiată ca Taină a lumii viitoare, ca Cina de la masa Împărăţiei.3. Biserica trebuie să fie percepută de toţi credincioşii ca fiind Taina divino-umană în care elementul uman compus din clerici şi laici constituie o structură dialogică bazată pe conslujire (adunarea euharistică, rugăciunile sunt rostite la plural, dialogul liturgic dintre preot şi credincioşi, şi revenirea la unele practici din Biserica primară: sărutarea păcii - aducerea şi oferirea darurilor de credincioşi);4. Pentru ca Sfânta Liturghie să-şi poată atinge cu adevărat scopul ei este nevoie să se revină la practica veche a rostirii rugăciunilor preotului cu glas tare; să fie urmărită prin cateheze înţelegerea corectă de către preoţi şi credincioşi a Liturghiei ca Taină a Împărăţiei cerurilor, să fie promovată participarea prin implicare a tuturor credincioşilor în săvârşirea Sfintei Liturghii, prin aducerea darurilor, prin cântările liturgice şi în final prin împărtăşirea euharistică „cu cugetul curat"; să fie adăugată la această împărtăşire euharistică şi împărtăşirea duhovnicească de Hristos prin virtuţi şi rugăciune, prin care credincioşii pot conştientiza şi simţi prezenţa lui Hristos. 5. Redescoperirea dimensiunii social umanitare a Sfintei Liturghii. Unirea cu Hristos şi unirea cu săracii sunt două aspecte ale unei unice realităţi. Milostenia este atât criteriu de acces la Taina

10

Sfintei Euharistii cât şi consecinţă a împărtăşirii cu Trupul lui Hristos. Unirea cu Hristos este intrarea într-un mod de viaţă caracterizat de logica dăruirii de Sine a altruismului creştin dar şi a mărturisirii adevărului Evangheliei lui Hristos. Individualismul, ca egoism al lumii seculare moderne şi Euharistia se exclud reciproc. În general se subliniază ideea unei continuităţi dintre Liturghie şi viaţa cotidiană, dar sintagma Liturghie după Liturghie riscă să păstreze tragica separare între două compartimente ale modului de viaţă creştin şi anume viaţa liturgică şi viaţa socială a Bisericii.Socialul şi Liturgicul trebuie să alcătuiască o unitate între ele iar în acest sens trebuie să fie înţeleasă şi interpretată expresia: „Liturghie după Liturghie”. Nu există decât o singură Liturghie, o singură participare la iubirea Sfintei Treimi, un singur dialog de iubire între Dumnezeu şi om care cuprinde toate aspectele vieţii noastre şi un singur imperativ al mărturisirii adevărului Evangheliei. Aşadar, toate actele vieţii pământeşti nu reprezintă o faptă bună oarecare, una dintre multele pe care săvârşindu-le ne câştigăm vreun merit sau o vrednicie înaintea lui Dumnezeu, ci ea este însuşirea şi gustarea vieţii celei noi a lui Hristos, care ne preschimbă şi ne preface ontologic pe fiecare din noi. Intrat în acest circuit al iubirii jertfelnice al Sfintei Treimi omul simte că toate sunt daruri şi că ele trebuie întoarse Dăruitorului şi înţelege prin smerenie că nu face nimic altceva decât „ceea ce este dator să facă” (Lc 17,10).

Metoda cercetării liturgice

Ca orice ştiinţă teologică, care se foloseşte de informaţii, date, concepte teoretice, teologia liturgică foloseşte o varietate de concepte de cercetare (metodă = μέτα + όδος – împreună îndrumător) există o metodă descriptivă, o altă metodă comparativ-istorică şi o alta, teologică.

Problematica cultului religios

Cultul este „dialogul viu şi personal al omului cu Dumnezeu” (δια-λόγου, δια cere genitivul) în care Dumnezeu îşi revarsă şi îşi manifestă toată bunătatea şi dragostea Lui, iar omul răspunde acestei iubiri prin jertfirea întregii sale fiinţe şi simţiri Dăruitorului.

(Omul este înzestrat cu o capacitate de a-L simţi pe Dumnezeu.)

Cultul vine de la verbul colo, colere, a cultiva, a îngriji şi prin excelenţă poate fi definit ca şi grijă pentru legătura aceasta vie şi personală a omului cu Dumnezeu. În dialogul acesta viu şi personal se petrece un schimb, omul se umple de toată curăţia umanităţii lui Hristos, iar Hristos primeşte sentimentele curate ale omului ca pe o ofrandă cuvântătoare, duhovnicească.

Cult intern & cult extern

Esenţa cultului este latura lui esoterică, interioară a prezenţei lui Dumnezeu în inima omului, a imperativului „zugrăvirii” chipului lui Hristos a trecerii de la chip la asemănare prin paza sfintelor porunci şi prin viaţa sacramentală de aşa manieră încât prin această liturghie interioară

11

să se nască în fiecare dintre noi un nou hristos, un frate al lui Hristos, prin viaţa cea nouă sădită prin botez şi prin darurile personale ale fiecăruia dintre noi.

Cultul extern nu e decât manifestarea văzută a liturghiei interioare.

Cele două aspecte trebuie să rămână într-un echilibru; dacă se pune prea mult accent pe formele exterioare se ajunge la formalism, iar dacă se pune exclusiv accent pe formele interioare se ajunge la pietism şi mai ales la forme denaturate de viaţă spirituală (bigotism liric).

În momentul în care se accentuează formele externe fără să fie dublate de o simţire a prezenţei lui Dumnezeu se ajunge la formalism şi mai ales la rutină.

Raportul între cultul intern şi cel extern trebuie să fie stabilit de structura dihotomică a omului care pe de o parte simte nevoia exteriorizării trăirii interioare, iar pe de altă parte a obiectivării şi fundamentării actelor externe de manifestare. Cultul public şi cel particular sunt două realităţi ale unui singur dialog viu şi personal cu Dumnezeu. Viaţa interioară personală este cea care deschide omul spre înţelegerea şi gustarea ritualului văzut, iar ritualul văzut este cel prin care Dumnezeu dă putere omului de a se apropia mai mult de El în viaţa spirituală, săvârşind o adevărată „liturghie după liturghie”.

Rădăcina unui cult extern sănătos este o viaţă interioară cu adevărat sănătoasă.

Omul săvârşeşte o adevărată liturghie după liturghie punând în lucrare darurile pe care le primeşte prin viaţa sacramentală, iar această lucrare a darurilor îi arată omului profunzimile vieţii sacramentale şi îl sensibilizează la prezenţa şi lucrarea harului prin Sfintele Taine. Noi primi prin Sfintele Taine toată puterea de a pune în lucrare darurile primite de la Dumnezeu; trebuie doar să dăm voinţa noastră acestei lucrări, iar pe măsură ce punem în lucrare darurile simţim tot mai mult prezenţa lui Dumnezeu în actele văzute.  Există un raport indestructibil între viaţa etico-ascetică (păzirea poruncilor) şi viaţa sacramentală.

Scopurile sau funcţiile cultului ortodox

Scopul cultului ortodox este să-l apropie pe om de Dumnezeu. Şi aceasta se întâmplă prin coborârea lui Dumnezeu la om care aduce cu sine urcarea omului la Dumnezeu şi de aceea distingem trei funcţii ale cultului ortodox:

a)      o funcţie harismatică sau sfinţitoare

b)      o funcţie latreutică sau de laudă

c)      o funcţie didactică

! Iniţiativa aparţine întotdeauna lui Dumnezeu; El aşteaptă răspunsul omului !

Scopul harismatic este funcţia principală a cultului ortodox. În biserică şi prin cult, Dumnezeu a ales să creeze un mediu de comuniune între om şi Dumnezeu şi El a ales acest mediu şi îl doreşte

12

a fi un izvor de revărsare al darurilor Sale. Cultul este în primul rând un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea şi El doreşte să-Şi reverse mila Sa prin formele văzute ale cultului Bisericii.

Revărsarea harului prin actele văzute ale Bisericii (imne, ritualuri,  ş.a.) arată nu doar dragostea şi interesul viu al lui Dumnezeu pentru om, dar mai ales adaptabilitatea şi coborârea lui Dumnezeu până la cele mai mici realităţi ale vieţii umane, pentru că omul şi Dumnezeu îşi sunt reciproc modele (cf. Sf. Maxim) şi pentru că viaţa omului este indestructibil legată de Dumnezeu.

Scopul latreutic al cultului este partea umană a sinergiei, adică este acea manifestare a cultului care pleacă dinspre om spre Dumnezeu şi se arată prin răspunsul firesc al omului la dragostea pe care o revarsă Dumnezeu în cult. Este o manifestare a „personalităţii noastre religioase” prin care în primul rând Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, în al doilea rând Îi mulţumim şi abia în al treilea rând Îi cerem. Întâi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, iar binecuvântarea exprimă sentimentul de adorare şi de cinstire care I se cuvine doar lui Dumnezeu. A binecuvânta este echivalent cu a adora, a slăvi. Lauda lui Dumnezeu este o laudă care izvorăşte din iubire. Noi Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că gustăm din iubirea Lui. După laudă urmează imediat mulţumirea. Mulţumirea personalizează lauda, iar apoi cererea împlineşte această comuniune a omului cu Dumnezeu arătând dependenţa şi necesitatea stringentă a omului de Dumnezeu.

Ortodoxia se distinge prin faptul de a acorda o importanţă mare în primul rând scopului harismatic al cultului căci în această revărsare a iubirii lui Dumnezeu prin actele cultice omul poate şi să mulţumească, şi să Îl laude pe Dumnezeu (scopul latreutic), dar poate să şi cunoască pe Dumnezeu, voia Lui şi poruncile Lui (scopul didactic).

Ortodoxia a pus întotdeauna accent pe caracterul personal şi personalizant al relaţiei omului cu Dumnezeu. Harul, care este iubirea lui Dumnezeu este unica realitate şi singura în care omul îşi află împlinirea vocaţiei sale, unica sa creştere şi îmbogăţire; de aceea întâietatea o are întotdeauna harul. El este cel care îl mişcă, îl luminează, îl hrăneşte şi îl învaţă pe om şi aşteaptă răspunsul omului, aşteaptă rezonanţa la această iubire. Harul este ambianţa în care omul se poate arăta şi manifesta ca un partener de dialog cu Dumnezeu.

Trăsăturile generale ale cultului ortodox şi caracterele sale specifice în comparaţie cu cultul celorlalte confesiuni creştine

1. Vechimea formelor de cult2. Caracterul sacrificial şi ierarhic3. Uniformitatea şi stabilitatea cultului4. Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor sale externe5. Caracterul eclesiologic sau comunitar6. Simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic7. Caracterul universal sau cosmic al cultului

&   Importanţa cultului în viaţa religioasă ortodoxă

13

Aceste trăsături stabilite sau identificate în literatura liturgică trebuie să fie înţelese ca un tot unitar. Ele constituie „pietrele” unei arhitecturi de o profunzime şi o frumuseţe unică şi sunt strâns legate între ele şi nu pot fi scolastic tratate separat.

I Vechimea formelor şi a rânduielilor de cult

Cultul este în esenţa lui un dat, căci esenţa lui constituie dialogul omului cu Dumnezeu. Dar în acelaşi timp este ceva ce a evoluat, căci formele de manifestare au cunoscut o evoluţie în decursul istoriei în funcţie de realităţile sociale, dar şi teologice ale fiecărei epoci istorice în parte.

În formele sale fundamentale, cultul ortodox păstrează o vie legătură cu începuturile creştinismului fiind structurat pe ceva săvârşit, pe actele săvârşite de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, acte care au fost îmbrăcate în mod diferit în cuvinte, în epoci şi arii geografice diferite.

Istoria cultului creştin nu începe cu epoca Noului Testament. Rădăcinile lui trebuie să fie căutate în profunzimea şi unicitatea cultului iudaic practicat de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, cult pe care Mântuitorul l-a umplut de un sens nou dându-i un caracter unic şi universal fiind destinat noului popor ales asupra căruia Dumnezeu îşi revarsă toată atenţia Lui vrând astfel să-l atrag la fericita viaţă a comuniunii cu Sine. Aceasta este noua şi unica perspectivă a cultului creştin. Dumnezeul poporului Său este viu şi lucrător aşa cum a fost şi cu poporul ales şi în Biserică prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu.

Vechimea formelor de cult arată exigenţele duhovniceşti care au stat la baza formării lui, iar creştinii fiecărei epoci au menirea de a se ridica la măsura acestor exigenţe şi nu de a coborî cultul la nivelul sărăciei spirituale prin care ei ar putea trece.

II Caracterul sacrificial şi ierarhic

Acesta se referă la un fapt fundamental afirmat de Sfântul Chiril al Alexandriei: „Noi nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât în stare de jertfă”, adică de deplină predare lui Dumnezeu aşa cum este umanitatea lui Hristos. Astfel, esenţa cultului este această revărsare a iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu făcută posibilă nouă prin moartea şi învierea lui Hristos, revărsare de iubire care vrea să ne atragă la sine, să ne imprime şi nouă starea de jertfă a umanităţii lui Hristos. Dialogul de iubire între om şi Dumnezeu este un dialog plin de exigenţe, dăruirea totală a lui Hristos ca om Tatălui este modelul şi izvorul dăruirii noastre personale. Şi Dumnezeu nu se opreşte aici: după înălţarea Mântuitorului la cer El a vrut să permanentizeze această chemare la împroprierea jertfei Sale prin întemeierea ierarhiei bisericeşti. Apostolii şi urmaşii acestora sunt cei care continuă lucrarea Mântuitorului ca unii care sunt primii care s-au umplut de starea lui de jertfă şi astfel Îl propovăduiesc pe Cel căruia şi-au dăruit toată viaţa.

IV Uniformitatea şi stabilitatea cultului

Până în secolul al IV-lea cultul era caracterizat de improvizaţie, rugăciunile fiind rostite în mod liber fără a avea un text scris, dar ele respectau o anumită schemă generală de rugăciune.

14

Odată cu apariţia ereziilor, textele liturgice sunt aşternute în scris dorindu-se astfel să se creeze o uniformitate şi o stabilitate a cultului. S-a dorit ca acest dialog viu şi personal cu Dumnezeu să fie exprimat prin forme definitiv stabilite, uşor accesibile şi de înţeles pentru toţi creştinii ducând astfel la păstrarea unităţii de credinţă şi de mărturisire a adevărului tradiţiei apostolice.

Se pune întrebarea: „E posibilă improvizarea în cult în ziua de astăzi?”

Totalitatea experienţei duhovniceşti pe care omul a avut-o şi o are cu Dumnezeu este păstrată în tradiţia vie a Bisericii, iar acest tezaur s-a cristalizat în cărţile de cult, slujbele Bisericii, scrierile părinţilor în care litera,  forma văzută a fost atât de bine aleasă încât aceasta să ridice pe om la simţirea lui Dumnezeu, la realitatea vieţii veşnice.

A improviza sau a introduce ceva nou în aceste forme consacrate ale tradiţiei bisericeşti presupune în primul rând împroprierea, trăirea şi experierea mai întâi a acestor forme consacrate şi abia mai apoi exprimarea şi compunerea altor forme de rugăciune.

Modelul clasic pentru aceste exigenţe este scrierea/compunerea anaforalei euharistice ce poartă numele Sfântului Vasile cel Mare. Acesta a cunoscut, a trăit această tradiţie şi a prelucrat textul unei liturghii mai vechi din Cesareea Capadociei adăugându-i conţinut scripturistic şi dogmatic făcând din ea cel mai frumos conţinut al Răsăritului Ortodox.

Uniformitatea şi unitatea cultului ortodox o dă prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh care vine acolo unde se exprimă şi se trăieşte adevărul tradiţiei apostolice primare.

Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor de cult

În esenţa sa, cultul are origine apostolică şi păstrează frumuseţea şi bogăţia cultului primar, chiar dacă formele lui de exprimare (texte, imne, gesturi, acte liturgice) au cunoscut o evoluţie continuă în decursul istoriei. Când vorbim despre bogăţie şi varietate în cult ne referim în primul rând la o bogăţie esoterică, interioară pe care o comunică cultul ortodox, bogăţie care şi-a găsit forme de exprimare adecvate frumuseţii sufletului uman de aşa manieră încât prin cult omul participă cu toate puterile sale sufleteşti la dialogul viu şi personal pe care Dumnezeu îl doreşte. Icoanele, gesturile, acele liturgice, tămâierea, folosirea materiei în cult, arhitectura bisericească, toate acestea au menirea să exprime bogăţia interioară a cultului şi să-l atragă pe om la ea. DAR! Lipsa de fineţe spirituală poate duce la ne-simţirea prezenţei lui Dumnezeu în cult prin intermediul acestei bogăţii atât interioare, cât şi exterioare a cultului. Există riscul de a reduce frumuseţea şi bogăţia la sărăcia spirituală a vremii privând astfel sufletul de bucuria la care oamenii vor fi părtaşi în viaţa viitoare.

Caracterul eclesiologic şi comunitar al cultului

Cultul ortodox se distinge prin faptul că rugăciunile sau adresarea făcută lui Dumnezeu sau dialogul în care suntem angajaţi cu Dumnezeu este făcut întotdeauna în numele unui eu colectiv şi nu se au în vedere în primul rând nevoile personale ci cele ale colectivităţii, ale comunităţii. Întotdeauna în biserică ne rugăm toţi pentru nevoile tuturor. Raportul între aspectul personal al rugăciunii adresate lui Dumnezeu în cult şi cel comunitar trebuie să fie unul complementar în

15

sensul că relaţia vie personală a omului cu Dumnezeu nu poate exclude relaţia cu semenii, precum şi rugăciunea împreună cu ei. (Dacă doi sau trei se vor învoi pe pământ…) Sărăcia lumii actuale constă în faptul că atomicizarea sau fragmentarea comunităţilor a dus şi la dispariţia înţelegerii sensului comunitar al cultului ortodox. Celebrarea cultică consacră o comunitate (! Cum ar trebui să fie la capelă), o sfinţeşte îi sensibilizează pe membrii ei spre o atenţie şi mai mare faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de celălalt. Raportul între spiritualitate şi comuniune, între desăvârşirea personală şi viaţa în comunitate este dat în exclusivitate de sinceritatea şi atenţia apropierii de Dumnezeu. Orice tip de formalism aduce cu sine individualizarea cultului, supunerea formelor cultului intereselor materiale şi pierderea sensului comunitar al cultului, ceea ce se arată în dispariţia parohiilor şi a comunităţilor.

Simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic al cultului ortodox

Raportul între Dumnezeu şi lume este ajutat de a fi înţeles în cult prin intermediul simbolului. Simbolul este ceva material ce trimite spre altceva spiritual. Simbolul este o scară care ajută spiritul uman să urce la o realitate spirituală. Simbolul este descoperirea a unui altceva real care depăşeşte realitatea văzută. Deci: SIMBOLUL UNEŞTE DOUĂ REALITĂŢI: UNA VĂZUTĂ, EMPIRICĂ ŞI ALTA NEVĂZUTĂ, SPIRITUALĂ. Aceste două realităţi nu sunt unite în chip logic, adică aceasta înseamnă aceasta, şi nici prin asemănare, aceasta preînchipuie aceasta şi nici prin raportul de cauză-efect adică aceasta este cauza aceleia, ci în simbol cele două realităţi sunt unite în mod epifanic, în sensul că prin simbol realitatea văzută o descoperă şi o face prezentă pe cea nevăzută. Cultul ortodox este plin de simboluri căci prin fiecare act văzut se împărtăşeşte credincioşilor realitatea nevăzută a Împărăţiei cerurilor. Astfel, simbolul liturgic (gesturile, actele preotului, icoanele, picturile, etc.) sunt mai întâi de toate teofanii, descoperiri ale prezenţei lui Dumnezeu în şi prin cult.

După Înălţarea la cer a Mântuitorului noi nu  ne mai putem atinge de Hristos trupeşte, ci Hristos îşi continuă lucrarea Sa asupra noastră prin intermediul materiei văzute care devine un mediu de manifestare a prezenţei Sale. Prezenţa nevăzută a lui Dumnezeu în Biserică poate fi sesizată şi se descoperă prin intermediul simbolului.

Caracterul universal sau cosmic al cultului

Prin această trăsătură se subliniază faptul că în cultul ortodox se cuprinde întreaga viaţă a omului în momentele cele mai felurite şi cu momentele cele mai variate, astfel încât cultul ortodox ajunge să îmbrăţişeze sau să înglobeze întreaga viaţă a omului în toate aspectele ei asupra cărora Dumnezeu vrea să îşi reverse bunătatea.

Toate lucrările sacramentale sau văzute ale Bisericii sunt taine! Prin ele Dumnezeu lucrează în Biserică şi prin Biserică în întreaga lume. Şi prin ele, Dumnezeu vrea să transforme întreaga lume.

Importanţa cultului în viaţa religioasă

16

Ortodoxia mai înainte de toate este Ortodoxie prin cultul ei. În cult este cuprinsă întreaga ei istorie, întreaga ei învăţătură dogmatică, întreaga ei experienţă spirituală, iar prin cult Ortodoxia are marea misiune de a pregăti pe om pentru viaţa de veci. Cultul este un tezaur de nepreţuit al Ortodoxiei căci are în centrul ei Sfânta Liturghie prin care trecutul, prezentul şi viitorul sunt unite într-un prezent continuu care este prezentul vieţii veşnice. Sărbătorile ortodoxe nu sunt nimic altceva decât înveşnicirea timpului sau pregustarea încă de acum a bucuriei veacului viitor.

Istoria cultului

1. Cultul iudaic ca origine şi sursă a cultului creştin;2. Cultul creştin în epoca apostolică;3. Cultul creştin în epoca persecuţiilor;4. Cultul creştin în perioada iconoclastă;5. Cultul creştin după perioada iconoclastă

-         Cultul Bisericilor din Orient

-         Cultul Bisericilor din Apus

-         Cultul Bisericilor protestante şi neoprotestante

1. Cultul iudaic ca origine şi sursă a cultului creştin

În căutarea originilor cultului creştin trebuie pornit de la structura şi conţinutul cultului iudaic pe care Mântuitorul l-a practicat, dar l-a umplut de un sens nou, marcând astfel transformarea unui ritual simbolic în Sfinte Taine (în cultul Legii celei Vechi toate actele liturgice aveau o semnificaţie simbolică punându-l pe om în legătură cu Dumnezeu şi aceasta întotdeauna din perspectiva unui legământ a lui Dumnezeu cu poporul Său.) Mântuitorul împlineşte şi săvârşeşte toate aceste acte cultice iudaice, dar El aduce şi desăvârşirea lor eshatologică umplându-le de un conţinut şi un sens nou.

După Înălţarea la cer a Mântuitorului, apostolii nu s-au mai putut atinge trupeşte de Hristos, dar repetând actele cultice lăsate de Mântuitorul au ajuns să se împărtăşească de un nou mod de prezenţă a lui Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. Sfinţii Apostoli şi primii creştini, continuând ceea ce a făcut Mântuitorul se împărtăşeau de prezenţa Lui. Cultul a păstrat sensul acesta nou, dar cu timpul i-a găsit alte forme de expresie, astfel încât, foarte devreme, în primul secol, Biserica creştină a început să-şi alcătuiască propria imnografie, propriile texte liturgice datorită improvizării care exista în cult. Se improviza pe o schemă dată păstrată din epoca Sfinţilor Apostoli, iar cel care rostea rugăciunea trebuia să aibă abilitatea de o face (în primul rând abilitatea duhovnicească). Caracterul nocturn al cultului primar este evident din Faptele Apostolilor.

În epoca persecuţiilor cultul nu şi-a dezvoltat formele lui de expresie, ci au început să apară primele formulare sau texte liturgice scrise, apărând primele culegeri de texte liturgice numite Rânduieli bisericeşti. Se remarcă o diversitate de texte liturgice care cu timpul a ajuns să fie uniformizată dând naştere cultului pe care îl ave astăzi. După Edictul de la Milan (313) cultul

17

creştin a devenit cultul oficial public şi a cunoscut o dezvoltare fără precedent a formelor lui de expresie. Acum, în secolul al IV-lea diferitele familii liturgice create prin fixarea în scris a textului cultic, se unifică, iar variantele textelor cultice mai puţin folosite sau mai puţin cunoscute sunt înlăturate, iar bisericile locale se grupează în jurul scaunelor patriarhale care ajung să impună cultul lor în toate regiunile asupra cărora şi-au exercitat jurisdicţia. La început nu a existat o uniformitate de expresie cum s-ar putea crede, postulându-se existenţa unei liturghii apostolice scrise (cea atribuită Sfântului Apostol Iacob), ci a existat o uniformitate în structura cultului, dar o diversitate în formele lui de expresie, dat fiind faptul că până în secolul al IV-lea cultul se baza pe improvizaţii. Abia după ce apar textele scrise cultul începe să se uniformizeze, să se standardizeze de aşa manieră încât acest proces de omogenizare al cultului început odată cu luptele anieretice din secolul al IV-lea să fie împlinită prin impunerea de către împăraţii bizantini a cultului metropolei de aşa manieră, încât numeroasele tradiţii liturgice locale au fost înlocuite iar textele liturgice păstrate până în ziua de astăzi să fie cele consacrate, acceptate, dar şi impuse de autoritatea bisericească, dar şi cea imperială.

Liturghiile păstrate până în ziua de astăzi sunt rezultatul unui lung proces de evoluţie şi de cizelare căci ierarhi de seamă ai Bisericii precum Sf. Vasile sau Sf. Ioan Gură de Aur au brodat pe schema liturghiei epocii lor îmbogăţind astfel pe textul liturgic cu conţinut dogmatic. Liturghiile poartă numele acestor Sfinţi Ierarhi nu pentru că ei sunt autorii lor, ci pentru că sunt cei care le-au dat forma finală de expresie. Liturghia, ca şi cultul, izvorăşte din tradiţia Bisericii. Ea este operă a întregii Biserici, ale plinătăţii eclesiale. Iar sarcina creştinismului zilelor noastre este de a regăsi şi retrăi plenar această experiere a prezenţei Duhului Sfânt în şi prin textul cultic de aşa manieră încât cultul ortodox să se impună de la sine şi să nu fie impus prin mijloace externe.

Rolul şi funcţiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului în biserica veche şi cultul ortodox de astăzi

Având o constituţie dihotomică, alcătuit fiind din trup şi din suflet, omul intră în legătură cu Dumnezeu, atât prin lucrurile nevăzute, sau partea noetică a cultului, cât şi prin lucrurile, actele sau slujitorii văzuţi. Şi aceasta pentru a da un caracter obiectiv relaţiei cu Dumnezeu, pentru a-l scoate pe om din subiectivitatea personală şi a-l ancora în stabilitatea şi consistenţa unei relaţii obiective cu Dumnezeu. Ierarhia bisericească are menirea de a mijloci legătura cu Dumnezeu, de a duce jertfa nesângeroasă pentru păcatele poporului şi mai ales de a-L face prezent pe Hristos prin toate actele cultice văzute.

Rolul ierarhiei este în primul rând unul mistagogic de iniţia poporul în taina prezenţei lui Hristos de aşa manieră încât percepţia creştinismului şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu să fie făcută într-un mod personal, bazându-se pe ascultare şi pe smerenie. Arătând că progresul în creştinism înseamnă creşterea comuniunii între persoane prin gustarea din comuniunea interpersonală a Sfintei Treimi. Relaţia omului cu Dumnezeu este o relaţie personală, iar ierarhia bisericească trebuie să poată transmite iubirea lui Dumnezeu într-o formă personalizată de aşa manieră încât prin toate lucrările văzute să fie împărtăşit credincioşilor Hristos, Persoană vie care prin Sfântul Duh ne face pe toţi fii ai Tatălui.

18

În Persoana preotului şi a arhiereului trebuie să coincidă atât autoritatea duhovnicească, cât şi cea ierarhică de aşa manieră încât în toate lucrările ierarhiei să fie prezent Hristos, iar credincioşii să vadă în ierarhie prezenţa şi lucrarea lui Hristos.

Câteva cuvinte despre clerul inferior:

Există o categorie ajutătoare a clerului alcătuită din ipodiaconi, cântăreţi şi citeţi. Alături de ei pot fi menţionate şi diaconiţele care primeau şi ele o consacrare prin hirotesire alături de fecioare şi văduve. Rolul acestor persoane ajutătoare era de a facilita şi de a uşura sarcinile mereu crescânde ale clerului superior. Exorciştii, cunoscuţi în secolul al III-lea erau cei ce aveau harisma deosebită de a alunga diavolii. Uşierii stăteau la uşile bisericii şi le închideau în timpul persecuţiilor ca nimeni să nu mai intre.

Rolul credincioşilor laici este acela de a se constitui în membre ale trupului Bisericii. Clerul împreună cu laicii alcătuiesc Biserica. Preoţii sunt aleşi dintre cei laici, iar laicii sunt sprijinul, dar şi cununa sau lauda preoţiei. Există o sinergie tainică între cler şi popor căci grija pastorală a clerului sădeşte o viaţă spirituală deosebită în popor, iar roadele acestei vieţi spirituale se întorc şi îl ajută pe preot în slujirea lui faţă de Dumnezeu.

19