UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” IAŞIFACULTATEA DE ISTORIE

Aspecte ale relaţiei dintre coloniştii greci de pe ţărmul Mării Negre şi

autohtoni în perioada sec. VI – III î.e.n.

Studentă:

Bondor Adriana

Patrimoniu şi turism cultural

1

Cadru general

Pentru a înţelege aspecte ce ţin de relaţia dintre colonii şi autohtoni, trebuie mai întâi

explicate noţuni generale privind fenomenul colonizării greceşti, sau marea colonizare

greacă, după cum o identifică Zoe Petre.1 Autoarea identifică în marea colonizare greacă

un proces de “expresie a cetăţii la începuturile ei”2, iar acest proces trebuie înţeles într-un

mod specific prin care are loc practic o multiplicare de state – poleis in bazinul

mediteranean, şi nu un fenomen de anexare sau de lărgire a ariei controlate de o

metropolă sau de un grup de metropole.

Ca periodizare a fenomenului, se disting două faze: (1) cca 770 până spre 670 şi are

drept direcţie generală Italia de Sud şi Sicillia, cu metropole precum cetăţile din Eubeia,

din zona istmului din Corint şi alte câteva puncte ale Peloponesului; (2) cu metropole

precum Megara, Miletul, cu zone de colonizare pe coasta tracică, în zona strâmtorilor,

Pontul Euxin, nordul Africii, şi după 600 şi coasta de sud a Galliei şi cea occidentală a

Hispaniei.3

Ca tipologie, aşezările pe care le întemeiau grecii se pot clasifica sub următoarele

categorii: (1) coloniile, care aveau statut de poleis, (2) emporia / emporium sau factoriile

cu scop principal comercial, care erau întemeiate sub protecţia unei cetăţi, pentru a

facilita transportul şi desfacerea mărfurilor; (3) aşezări cu caracter militar în hinterland,

amplasate la frontiera teritoriilor cetăţilor; (4) sanctuare frecventate de greci din întreaga

regiune, aici având în vedere ca exemplu sanctuarul consacrat lui Ahile, din insula Leuke,

actuala Insula Şerpilor.4

Procesul propriu – zis presupune mai multe etape: apoikia – denumire sub care este

cunoscut grupul de persoane care întemeiază noua aşezare, se instalează într-un spaţiu

nou, departe de aria de origine, la iniţiativa organizată de autoritatea unui poleis mamă, şi

duce practic la întemeierea unui alt poleis independent, cu un teritoriu urban şi agrar

1 Zoe Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. Premise istorice (I), Editura Erasmus, Bucureşti, 1993, 265 pagini.2 Zoe Petre, p.102.3 Zoe Petre, p.104.4 ***, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, vol. 1, p.535.

2

individual, cu un corp civic (populaţie) distinct de cel din metropolă, cu legile şi cultele

ei.

Între cetatea mamă şi noua formaţiune există un anumit tip de relaţie prin aceea că se

preluau în primul rând limba, apoi obiceiurile, tradiţiile, legile, credinţele şi cultele, dar

nu există nici o obligaţie formală în acest sens. Ca şi cauze ale acestui fenomen, autoarea

identifică unele aspecte generale care ar trebui luate în considerare când analizăm acest

fenomen: (1) marea colonizare greacă răspunde mai întâi unei nevoi de pământ arabil,

apoi nevoia de a găsi metale, dar şi sclavi.(2) despre cetăţile de pe malurile Mării Negre

este deja cunoscut faptul că asigurau circulaţia navelor aducând grâu din ţinuturile

pontice.

Zoe Petre identifică drept cauză principală a întemeierii acestor aşezări nevoia de

pământ arabil şi nu în mod neapărat a înfiinţării de emporia, sau factorii comerciale.

Justifică opţiunea pentru această idee prin faptul că la majoritatea noilor aşezări nu există

atestate faze incipiente ale unor centre temporare de schimb, iar primele dovezi

arheologice ale prezenţei coloniştilor greci se constituie în probe evidente ale unei aşezări

de durată în respectivele zone, pentru că acele poleis delimitau în primul rând un teritoriu

urban, dovezi ale încercării de a controla câmpiile apropiate de coaste şi nu urme ale unui

trafic comercial intens; cu toate acestea este evidentă componenta traficului de bunuri

specifice dintre metropolă şi colonii, şi anume grâu, metal şi sclavi.5

Amintită şi dimensiunea politică a procesului de colonizare, care se manifestă prin

două coordonate: cea a începutului, când trimiterea de expediţii coloniale este un act

politic “asumat şi realizat în cadrul instituţional al cetăţii şi ca o parte integrantă a

procesului de constituire a acestora” şi al rezultatelor, pentru că instalarea unui grup de

populaţie – apoiki reprezentau de cele mai multe ori chiar formarea unui nou poleis, cu

toate însuşirile specifice acestuia. (p.107).

Pentru a înţelege procesul de colonizare în ansamblu, elocventă cred că este

următoarea idee “dominate de o aristocraţie funciară, cetăţile nu se confundă cu aceasta şi

sunt tocmai de aceea, împinse către căutarea unor soluţii care multiplică comunităţile de

proprietari – cetăţeni, evitând disoluţia acestora [...] Pe plan politic, aceasta se traduce

5 Zoe Petre, p. 104 - 107

3

prin faptul că statul îşi asumă transferarea unei părţi a corpului civic în alte teritorii

pentru a evita orice tentativă de redistribuire a privilegiiilor în metropolă. (p.108 - 109)

Marea colonizare greacă mai are însă şi meritul de a fi facilitat contactul lumii

greceşti cu populaţiile autohtone. Aceste relaţii se putea manifesta fie conflictual, dar şi

prin alianţe cu populaţia autohtonă. Aceste relaţii sunt susţinute şi de către lumea

autohtonă sau băştinaşă, poate dintr-o dorinţă a aristocraţiei militare în primul rând, de a

deţine bunuri de prestigiu – în acest caz rezultate ale civilizaţiei şi culturii greceşti, sau de

a crea raporturi de autoritate durabile cu locuitorii noilor cetăţi întemeiate. Cu alte cuvinte

“prezenţa obiectelor greceşti este însă tot mai frecventă în mediul autohton, unde aceste

obiecte ilustrează şi întăresc prestigiul căpeteniilor locale.” 6(p.111.)

Dar „în raporturile grecilor cu geţii [populaţia autohtonă asupra căreia va cădea

accentul acestei prezentări] nu trebuie să vedem contactul sporadic al unor civilizaţii cu

un grup de barbari, ci un proces istoric complex, îndelungat, în desfăşurarea căruia cele

două elemente etnice venite în atingere s-au influenţat reciproc şi durabil”.7

Autohtoni şi colonişti

Deci accentul va cădea în această prezentare pe diversitatea relaţiilor dintre colonişti

şi autohotnui, fie economice, agrare, sociale, culturale sau politice.

În ceea ce priveşte întemeierea coloniilor, cercetările arheologice au arătat că acest

proces nu a avut legătură cu vreo aşezare autohtonă preesixtentă, iar dovezile arheologice

privitoare la prezenţa getică în oraşe sunt neuniforme ca răspândire, în special datorită

condiţiilor de locuire modernă de la Tomis şi Callatis şi a straturilor de cultură ulterioară

la Histria. Cu toate acestea se pot urmări o serie de concluziii, detaliate de către Ligia

Ruscu 8 şi pe care le amintim în acest context:

- se întâmplă relativ rar ca locuitorii autohtoni ai oraşelor să îşi manifeste prezenţa

în context funerar;

6 Zoe Petre, p.107 – 111.7 D. M. Pippidi, Despre legăturile Histriei cu geţii în secolul al III lea, în „Contribuţii la Istoria Veche a României”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.167 – 168.8 Ligia Ruscu, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, p.254 -257.

4

- deşi nu pot fi atestate prin niciun izvor istoric, nici prin descoperiri funerare, sunt

de asemenea presupuse căsătorii mixte între greci şi autohotni, în oraşe; acestea

sunt foarte probabile, din moment ce în perioada iniţială a colonizării numărul

femeilor elene care au venit în această arie probabil era destul de scăzut;

- privitor la relaţiile ce ţin de civilizaţie, în ceea ce priveşe cercetarea ceramicii, la

Histria în mod special, se arată prin dovezi arheologice că din punct de vedere

numeric, aceasta rămâne în urmă celei greceşti; în timp, se poate constata o

evoluţie, astfel, dacă în secolele V –IV, autohtonii menţin principiile şi tipurile

ceramice hallstattiene, în secolelel IV – III se înregistrează o ruptură cu formele

tradiţionale şi sunt adoptate şi adaptate tipurile de vase greceşti, iar în secolelel II

–I, pe lângă creşterea numărului de fragmente ceramice autohtone descoperite la

Histria (ceea ce poate atesta un aflux de populaţie getică spre oraş), se constată că

această ceramică aproape nu mai are nimic în comun cu ceramica getică

contemporană; aceasta ajunge să reproducă vasele greceşti de bucătărie.

„Aşadar, pentru epoca autonomiei, prezenţa autohtonilor în oraşe este documentată

exclusiv arheologic şi nu permite urmărirea procesului de elenizare al acestora ”. Cel mai

probabil autohtonii au fost atraşi în oraşe încă de la început fie din motive demografice,

sau pentru a îndeplini anumite tipuri de activităţi, în care dispuneau de o oarecare

pricepere (mărfuri perisabile, cum ar fi ţesăturile sau tăbăcăria). Apoi, apariţia

autohotnilor în oraşe fiind ulterioară sosirii grecilor, se manifestau în contextul

comunităţii ca elemente izolate, ceea ce îi făcea cu atât mai mult expuşi elinizării şi

implicit asimilării. Mai este de presupus şi o altă ipoteză confomr căreia, o dată ce

porneau pe o anumită ascensiune socială, se deziceau de originea etnică şi socială şi

abandonau însemnele specifice, adoptând chiar elemente ale civilizaţiei coloniştilor,

precum nume greceşti, limba, etc.

Relaţia dintre autohtoni şi colonişti este foarte probabilă, dar se mai poate pune o

întrebare: dacă nu există elemente arheologice care să indice prezenţa efectivă a geţilor în

interiorul oraşelor, unde ar fi putut aceştia totuşi locui, pentru a facilita contactul cu noii –

veniţi?

5

Teritoriile sunt astfel împărţite în două părţi: prima dintre acestea se afla în imediata

vecinătate a oraşului, în sens restrâns, care cuprindea loturile individuale ale cetăţenilor

(aceeaşi idee a colonizării pentru pământ arabil apare şi mai sus, la Zoe Petre, după cum

am făcut trimitere deja), şi o zonă mai largă, ce se afla sub controlul oraşului, dar care cel

mai probabil era locuită şi de greci şi de barbari. 9 Teritoriul rural reprezintă de fapt un

element fundamental al oricărui poleis grecesc, iar din punct de vedere teoretic se admite

că amenajarea teritoriului agrar în jurul oraşului / coloniei era probabil una dintre

primele măsuri pe care le lua grupul de colonişti.

Aşadar exemplificarea procesului de apropiere şi influnţă reciprocă dintre autohtoni,

în speţă geţi şi colonişti are în vederea cetatea Histria, care este şi cea mai bine cercetată.

Pentru a susţine cu argumente ipoteza unor legături economice, agricole şi chiar sociale

dintre autohtoni şi greci, vom sublinia unele aspecte privind existenţa acestei colonii.

Privitor la zonele de exploatare agricolă, descoperiri arheologice conduc la unele

concluzii: aşezările care apar în interiorul teritoriului, pănă chiar la 18 km de ţărm, şi care

nu prezintă nivele anterioare de locuire, dar nici fortificaţii, au cel mai probabil un

caracter agricol şi au fost întemeiate pe măsură ce populaţia nou – venită a intensificat

exploatarea pământului din raţiuni agricole. Iar în acest context, şi prezenţa getică este

atestată suficient pentru a-i acorda calitatea de certitudine. Pe de altă parte, faptul că

anterior colonizării greceşti nu sunt atestate urme ale locuirii acestui teritoriu de către

autohotni, dar ulterior acestea apar alături de cele ale grecilor, demonstrează o colaborare

între cele două părţi, care era probabil specifică societăţilor arhaice: schimburi de daruri

cu valoare deosebită, înţelegeri diverse şi, după cum am notat şi mai sus, probabil şi

căsătorii mixte.10

Pentru a putea să protejeze aceste posesiuni, este lesne de înţeles că cetatea va fi fost

nevoită să găsească o soluţie de a se apăra sau de a proteja aceste posesiuni: fie creându-

şi o armată pe măsură, fie apelând la cei care aveau resursele necesare pentru a le asigura

liniştea în acea zonă. Prin urmare, cel mai probabil au încheiat acorduri cu cei mai

puternici ai locului. D. M Pippidi 11 susţine că resursele omeneşti proprii pe care le-ar fi

putut folosi coloniştii pentru a se apăra erau probabil minime sau prea puţin numeroare 9 Detalii cu privire la izvoarele istoric ce susţin aceste informaţii ls Ligia Ruscu, p. 258 – 259.10 ***, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, vol.I, p. 546.11 D.M. Pippidi, Ştiri noi despre legăturile Histriei cu geţii în secolul al III lea., în „Contribuţii la Istoria Veche a României”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.174 – 176.

6

pentru a fi sufciente, „alcătuită esenţialmente dintr-o miliţie cetăţenească strânsă şi

înarmată în caz de primejdie.[...]. La dispoziţia cetăţii rămânea deci cealaltă posibilitate, a

unor acorduri permanente cu cel mai puternic sau cei mai puternici din capii geţilor

vecini, în scopul de a cumpăra din partea acestora nu numai liniştea indispensabilă unei

exploatări normale a loturilor cetăţeneşti, dar şi dreptul de liberă circulaţie” în acele zone

unde mărfurile ce veneau de pe ţărmurile egeene se putea vinde mai uşor şi de unde grecii

înşişi îşi putea procura cantităţi suplimentare de grâu, sau sclavi sau alte materii prime.

Dar această relaţie nu rămânea fără benefici nici pentru autohtoni. Aristocraţia locală

în principal a profitat de aceste legături, tocmai pentru că aveau posibilitatea de a-şi

valorifica surplusul de produse, având astfel ocazia de a a acumula tezaure monetare şi

chiar de a înnăspri condiţiile “exploatare” ale propriilor supuşi şi chiar accentuând

procesul de stratificare şi diferenţire socială.

Dintre acestea probabil cel mai puţin cunoscut, dar de o importanţ majoră pentru a

înţelege raporturile dintre colonişi şi autohtoni este aspectul pescuitului, de care aminteşte

acelaşi autor. Încă de la constituirea coloniei, această activitate a deţinut un rol esenţial în

viaţa cotidiană a histrienilor. Prin urmare, este de înţeles nevoia de protecţie pe care

probabil au resimţit-o locuitorii acestei cetăţi în permanenţă, dar şi posibilele pagube

cauzte de o populaţie ostilă la gurile Dunări ar fi fost pe măsură, de unde reiese şi

consecvenţa cu care au căutat să-şi asigure, în măsura în care ar fi fost posibil, garanţiile

necesare.

Concluzii:

Fără îndoială că între autohtoni şi colonişi s-au dezvoltat relaţii de colaborare sau

conflictuale. Dar această scurtă prezentare nu a accentuat detaliile, ci a încercat să ofere o

imagine de ansamblu. Aşadar este evident elementul civilizaotr superior al grecilor, dar

şi disponibilitatea autohtonilor de a se adapta unor noi condiţii - preiau elemente greceşti

fără a opune rezistenţă. Deşi nu toate afirmaţiile de mai sus au în mod obligatoriu o bază

materială şi sunt argumentate istoric, cu toate acestea nu pot fi negate unele chestiuni care

la urma urmei se bazează şi pe logica bunului simţ, valabilă indiferent de perioada

istorică în care ne aflăm

7

Bibliografie

1. *** Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, vol. I, 865 p.

2. Petre, Zoe, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. Premise istorice (I), Editura

Erasmus, Bucureşti, 1993, 265 pagini.

3. Pippidi, Dionisie M. Despre legăturile Histriei cu geţii în secolul al III lea, în

„Contribuţii la Istoria Veche a României”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, 597 p.

4. Ruscu, Ligia, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării

Negre, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2002, 398 p.

8