1. Noţiunea de bază tehnico-materială a comerţului

Pentru desfăşurarea activităţii sale, comerţul dispune de un anumit potenţial material,

uman şi financiar, denumit resursele lui economice. Ele sunt forma de concretizare a

capitalului comercial şi a forţei de muncă angajate în comerţ ca factori de producţie.

Resursele materiale ale comerţului cuprind bunurile-capital folosite pentru

desfăşurarea proceselor comerciale (magazine, depozite, utilaj comercial) denumite

mijloace fixe şi bunuri-capital destinate actelor de schimb (stocuri de mărfuri), proceselor de

producţie din comerţ (materii prime şi materiale) şi nevoilor de administrare (obiecte de

întreţinere, rechizite, materiale de protecţie), formând o parte importantă a mijloacelor

circulante. Ele au o reflectare fizică în gestiunea materială a unităţilor şi una valorică în

activul şi pasivul bilanţului societăţilor comerciale.

Baza tehnico-materială a comerţului cuprinde totalitatea mijloacelor fixe şi a

obiectelor de inventar necesare efectuării operaţiunilor comerciale. Ea este o parte a

resurselor materiale ale comerţului.

Terenurile şi mijloacele fixe sunt denumite contabil imobilizări corporale.

Terenurile reprezintă, pentru comerţ, o componentă a clădirilor pe care sunt

situate (terenuri cu construcţii) şi a depozitelor de tip deschis (de exemplu depozite pentru

combustibil solid sau pentru materiale de construcţii), având însă o pondere redusă în

totalul imobilizărilor corporale. Ele sunt evaluate în patrimoniul unităţilor, dar, de regulă, nu

sunt supuse amortizării, în afară de cazurile în care pentru amenajarea lor s-au făcut

investiţii.

Mijloacele fixe sunt bunuri materiale de valoare mare şi durată de funcţionare

îndelungată (ani de zile). Ele îşi transmit treptat valoarea asupra mărfurilor vândute şi sunt

recuperate pe seama amortizărilor cuprinse în cheltuielile de circulaţie.

• În ceea ce priveşte structura lor, ea se evidenţiază printr-un nomenclator valabil

pentru toate ramurile economiei naţionale. Acesta cuprinde: 1)Clădiri; 2)Construcţii

speciale; 3)Maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; 4)Aparate şi instalaţii de măsurare, control şi

reglare; 5)Mijloace de transport; 6)Animale de muncă; 7)Plantaţii; 8)Unelte, inventar

gospodăresc şi alte mijloace fixe. Evident, mijloacele fixe ale comerţului sunt prezente

numai în anumite grupe. În general, în comerţ, preponderente sunt clădirile pentru

magazine şi depozite.

• O altă grupare a mijloacelor fixe se face după rolul lor în circulaţia mărfurilor,

delimitându-se:

• 1)Reţeaua de unităţi cu amănuntul (magazine, restaurante, chioşcuri etc.);

• 2)Reţeaua de depozite;

• 3)Mobilierul şi utilajul comercial;

1

• 4)Mijloacele de transport;

• 5)Alte mijloace fixe. Fiecare categorie are o structură diversă de elemente,

corespunzător cu cerinţele comercializării multiplelor grupe de mărfuri care fac obiectul

schimbului în economie.

• Mijloacele fixe au o exprimare cantitativă şi una calitativă. Exprimarea cantitativă

se face în unităţi fizice (număr de magazine, de utilaje), în unităţi de mărime (suprafaţă

comercială în m2, capacitatea spaţiului de depozitare în m3, capacitatea mijloacelor de

transport în tone etc.) şi în unităţi valorice (în lei), reprezentând valoarea de intrare (iniţială)

a mijloacelor fixe, adică valoarea la punerea în funcţiune şi valoarea rămasă, respectiv

valoarea după scăderea amortizării la zi. Datorită schimbării în timp a preţurilor, mijloacele

fixe sunt reevaluate la diferite termene, pentru a se putea stabili exact mărimea amortizării.

Exprimarea calitativă a mijloacelor fixe se face prin performanţele lor în exploatare, definite

prin parametrii de funcţionare, prin gradul de modernizare a mijloacelor fixe, raportând

performanţele lor la progresul tehnic contemporan, şi prin gradul de uzură a mijloacelor fixe,

ca raport între mărimea uzurii fizice şi valoarea lor iniţială. Aceste caracteristici asociate dau

valoarea de piaţă a unui mijloc fix, adică valoarea care ar putea fi obţinută prin înstrăinarea

lui în condiţiile actuale ale privatizării sau în condiţiile în care societatea ar putea fi supusă

regimului falimentului.

Obiectele de inventar sunt bunuri de valoare mică, indiferent de durata de serviciu, sau cu o durată mai mică de un an indiferent de valoarea lor. În comerţ se includ în această categorie: utilaj mărunt, echipamentul de protecţie al salariaţilor, materialele de uz gospodăresc, unele ambalaje cu un număr mic de circuite etc. Valoarea lor se recuperează integral la darea în folosinţă sau eşalonat pe mai mulţi ani, pe seama cheltuielilor de circulaţie.Baza tehnico-materială a comerţului poate aparţine în întregime societăţilor

comerciale sau poate fi parţial închiriată de la persoane fizice sau juridice.

Structura bazei tehnico-materiale pe cele două mari componente - mijloace fixe şi

obiecte de inventar - ca şi pe elemente este diferită pe ramuri şi forme de comerţ, reflectând

natura şi amploarea proceselor din fiecare ramură.

Cerinţele raţionalizării circulaţiei mărfurilor impun o concordanţă între nivelul

dezvoltării bazei tehnico-materiale şi volumul activităţii economice în toate etapele

circulaţiei mărfurilor, rămânerea în urmă într-una din ele răsfrângându-se negativ asupra

întregului circuit. De exemplu, utilizarea paletelor în mişcarea mărfurilor în depozite trebuie

însoţită de adaptarea corespunzătoare a condiţiilor de transport şi de primire a mărfurilor în

acest sistem la magazine pentru a nu întrerupe lanţul de vehiculare mecanizată a

mărfurilor.

Schimbările intervenite în formele de proprietate din comerţ în ultimii ani, apariţia

micului comerţ privat, lipsit de o bază tehnico-materială adecvată, ca şi lipsa în general a

marelui capital comercial, s-au răsfrânt asupra investiţiilor în comerţ şi asupra calităţii bazei

2

tehnico-materiale. Spaţiile comerciale sunt în bună parte închiriate, iar costul chiriei este

ridicat, ceea ce grevează asupra cheltuielilor de circulaţie şi a preţului de vânzare. Spaţiile

mai mari luate în locaţie de la societăţile comerciale de unii salariaţi au fost

compartimentate şi amenajate după criteriul profitului maxim pe termen scurt, ducând la

profiluri de unităţi nedefinite şi cu o structură eterogenă a sortimentului, adăugându-se la

aceasta reţinerea de a investi cu amortizare pe termen lung.

Dezvoltarea şi modernizarea bazei tehnico-materiale a comerţului este o cerinţă

prioritară pentru creşterea volumului vânzărilor, ridicarea nivelului deservirii comerciale şi

sporirea eficienţei activităţii economice. O bază tehnico-materială modernă asigură

mişcarea rapidă a mărfurilor în economie, micşorarea timpului de distribuţie a acestora,

mărirea numărului de rotaţii ale capitalului comercial şi, prin aceasta, micşorarea costurilor

cu care produsele ajung la consumatori. Prin baza tehnico-materială, comerţul se

raportează la progresul tehnic din economie, iar indicatorul “suprafaţa comercială la o mie

de locuitori” reprezintă un important criteriu de comparaţie a dezvoltării comerţului între ţări.

2. Corelarea bazei tehnico-materiale cu volumul activităţii economice

Ca resursă economică, baza tehnico-materială a societăţilor comerciale se corelează

cu volumul activităţii economice a acestora, între ele existând un raport de

intercondiţionare; baza tehnico-materială este determinată de volumul activităţii economice,

dar, la rândul său, pe o piaţă concurenţială, nivelul de dezvoltare şi modernizare a ei este o

condiţie a prosperităţii oricărei firme.

Asigurarea elementelor bazei tehnico-materiale reprezintă pentru societăţile

comerciale investiţii de capital, propriu sau împrumutat, care se recuperează treptat prin

amortizările cuprinse în cheltuielile de circulaţie. Deoarece aceste cheltuieli, la care se

adaugă şi cheltuielile cu dobânzile la creditele bancare pentru investiţii, grevează asupra

mărimii profitului, societăţile comerciale sunt interesate, în primul rând, în utilizarea

intensivă a bazei tehnico-materiale existente, adică sporirea vânzărilor folosind aceeaşi

bază, dar la capacitatea ei deplină.

Deciziile de noi investiţii se iau de către societăţile comerciale pentru a înlătura

insuficienţa reţelei în zonele pieţei deservite de fiecare societate, din necesitatea măririi

suprafeţei comerciale, în cazul în care reţeaua comercială a unei societăţi este

subdimensionată în raport cu volumul vânzărilor şi se răsfrânge negativ asupra solicitării

unităţii de către cumpărători şi din necesitatea modernizării reţelei pentru a face faţă altor

firme care oferă clienţilor prin reţea un nivel superior de deservire comercială.

Corelaţia dintre nivelul de dezvoltare a bazei tehnico-materiale şi cel al

activităţii este pusă în evidenţă de diferiţi indicatori de eficienţă economică.

Se delimitează astfel două grupe de indicatori:3

• Indicatori exprimând raporturile dintre capacitatea (valoarea) mijloacelor fixe

utilizate şi volumul activităţii economice (de exemplu suprafaţa comercială la un milion de

lei vânzări) sau, invers, raportul dintre volumul activităţii economice şi mijloacele fixe

utilizate (de exemplu vânzări pe m2 de suprafaţă comercială, mărfuri depozitate pe un m2

de suprafaţă de păstrare etc.). De asemenea, pentru a reliefa, prin mărimea bazei tehnico-

materiale, nivelul deservirii comerciale, se folosesc indicatori calculaţi ca raport între

elementele bazei tehnico-materiale şi numărul populaţiei deservite (de exemplu suprafaţa

comercială la o mie de locuitori sau numărul de locuitori ce revin pe o unitate comercială).

Prin compararea de fiecare societate a propriilor indicatori cu cei ai firmelor concurente se

pot obţine concluzii asupra efortului de investiţii ce trebuie făcut.

• Indicatori exprimând raportul dintre dinamica valorii mijloacelor fixe utilizate şi

dinamica activităţii economice. Creşterea mai rapidă a activităţii economice decât valoarea

mijloacelor fixe indică sporirea utilizării acestora din urmă. Indicii de devansare fie a creşterii

mijloacelor fixe de către cea a vânzărilor, fie a vânzărilor de către mijloacele fixe sunt opţiuni de

politică economică a fiecărei întreprinderi - aşa cum s-a arătat mai înainte - corespunzător cu

aprecierea perspectivelor profitului.

Îmbunătăţirea indicatorilor de utilizare a mijloacelor fixe se concretizează în

economia relativă de mijloace fixe. Ea se calculează ca diferenţă între valoarea mijloacelor

fixe efectiv folosite şi valoarea lor recalculată. Aceasta din urmă se obţine prin menţinerea

aceluiaşi raport dintre mijloacele fixe şi vânzări din perioada de bază şi în perioada

următoare.

Exemplu:

T0 T1

Mijloace fixe (MF) - mil.lei 50 54

Vânzări (V) -mil.lei 200 250

Mijloacefixe(MF ) 0,25 0,216Vanzari(V )

Mijloace fixe recalculate - mil.lei 62,5

Economia relativă de mijloace fixe - mil.lei 8,5

Dacă s-ar fi menţinut în anul T1 acelaşi raport mijloace fixe-vânzări din anul T0,

necesarul de mijloace fixe ar fi fost de 62,5 de milioane de lei (250x0,25). Folosindu-se

efectiv numai 54 de milioane de lei, economia relativă de mijloace fixe este de 8,5 milioane

de lei.

4