TEMA II

FACTORI IMPLICAŢI IN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI

DEVIANT AL MINORILOR

1. Aspecte psihologice şi sociologice privind tulburările de

comportament şi implicaţiile în determinarea fenomenului

delicvenţei juvenile

Întrucât, din practica profesionala rezulta ca la baza multor infracţiuni se

află disfuncţionalităţile familiei si de educaţie acordate copiilor, abordarea

problemei delincventei juvenile reprezintă importanta atât pentru

criminologia generală, cât şi pentru alte ştiinţe, cum ar fi sociologia. Familia

poate genera modele sociale negative, care la rândul lor produc

infracţionism, uneori foarte grav şi de aceea am considerat să acordăm un

spaţiu foarte larg acestui subiect.

Dinamica criminalităţii, în general, şi a delicvenţei juvenile, în special

urmează dinamica vieţii social-economice care exprimă stare de anomie

socială manifestata:

Macrosocial – inegalităţile economice, şomajul, recesiunea

economica;

Microsocial – dezorganizarea familiilor, amplificarea concubinajului,

anturajul nociv;

Individual – agresivitatea, alcoolismul, lipsa de educaţie, etc.

Din testele realizate, din discuţiile purtate cu minorii în cauza şi cu

părinţii unora dintre cei implicaţi în comiterea acestor fapte, din discuţiile cu

cadrele didactice, psihologi, lucratori ai poliţiei, rezultă că principală cauza

care determina tendinţa spre noncomformism şi devianţă, o constituie

disfuncţionalităţile existente la nivelul familiei, prima instituţie care trebuie

sa asigure socializarea copilului.

Dezorganizarea familiei este factorul determinant al comportamentului

delincvent al tinerilor. Un alt factor negativ îl constituie stilul educativ

deficient al familiei manifestat prin insuficienţa procesului de socializare

morală şi incapacitatea îndeplinirii unor funcţii de baza - asigurarea

condiţiilor corespunzătoare de trai. Toate acestea conduc spre delicvenţă.

1

Majoritatea minorilor infractori prezintă serioase deficiente de socializare

a familiala şi şcolara, concretizate prin fuga de acasă, abandon şcolar,

hoinăreala, consum de alcool, anturaje negative care, accentuate de

labilitatea psihică, morală şi afectivă, se structurează in comportamente

specifice delincvenţilor.

Constituirea unor grupuri si anturaje negative de multe ori spontan sau

ocazional, reprezintă un factor favorizant pentru declanşarea unor acţiuni

delicvente în grup. Apariţia acestor grupuri de socializare negativa este

stimulata de o serie de factori, cum ar fi - lipsa relaţiilor afective în familie

(intre părinţi si intre părinţi si copii), privarea minorilor de bunurile necesare

traiului, inexistenta unor modalităţi de comunicare interfamilială şi de

petrecere a timpului liber cu părinţii, eşecul şi abandonul şcolar, frustrarea

şcolară, permisivitatea comunităţii locale (în care sunt incluşi părinţii, vecinii,

profesorii, autoritatea tutelară etc.).

Trebuie menţionat faptul că majoritatea minorilor delincvenţi sunt fugiţi

din familie, din instituţiile de ocrotire şi asistenţă (case de copii, şcoli

speciale sau centre de reeducare).

Controlul social nu mai operează eficient la nivelul şcolii şi familiei,

pentru că nu se mai bazează pe factorul coercitiv. Astfel norma socială care

nu a fost învăţată de minori în primii ani de viaţă, nu mai devine o parte a

conştiinţei sociale datorita înţelegerii abuzive a libertăţii şi autonomiei

persoanei, a scăderii încrederii în lege, a scăderii rapide a unei subculturi

delicvente şi a structurării unui comportament adaptat pe rezolvarea

intereselor prin infracţiune.

Cercetarea fenomenului infracţional în rândurile tineretului, a dus la

concluzia că o mare parte a celor ce săvârşesc fapte penale după împlinirea

majoratului, au săvârşit şi mai înainte o serie de fapte antisociale şi ca

înrăutăţirea comportării lor se datorează în mare parte împrejurării, ca

părinţii şi educatorii nu au luat la timp masuri hotărâte, dar potrivite cu

vârsta şi personalitatea în curs de formare a acelor tineri.

Copilul şi adolescentul fac parte din categoria persoanelor cu

vulnerabilitate victimală crescută, datorită particularităţilor

psihocomportamentale şi de vârsta specifice, a capacităţii reduse de

anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altor persoane, a

unei capacităţi reduse de a discerne, a nivelului de sugestibilitate şi a

2

credulităţii.

Datorită acestor caracteristici, ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni

antisociale, pot fi manevraţi, minţiţi, determinaţi să comită acte ale căror

consecinţă negativă pentru alţii şi pentru ei nu pot să le prevadă.

Însă, nu numai prin cauzalitatea amplă, ci şi prin formele ei de

manifestare, delicvenţa juvenilă este un fenomen complex. „El este însoţit

de un accentuat proces de stigmatizare socială a infractorului, atât la nivel

familial, cât şi comunitar. Acest proces are la bază percepţia şi reprezentarea

sociala asupra fenomenului larg asupra criminalităţii şi personalităţii

infractorului adult, structurat pe baza informaţiilor din mass-media.

Conform etichetei sociale, minorul delincvent, indiferent de tipul

infracţiunii săvârşite, de cauzele şi circumstanţele comportamentului sau,

este un posibil infractor înrăit. Această etichetă denotă focalizarea percepţiei

sociale doar pe anumite aspecte, deseori puţin relevant, dar de cele mai

multe ori frapante, împiedicând formarea unei viziuni globale şi corecte.

Astfel, minorul delicvent este „produsul" unor familii dezorganizate, a

neglijentei familiei, a carenţelor educaţionale si a influenţei negative a

anturajelor nocive. „El face parte din categoriile aflate la periferia societăţii,

constituie un real pericol social şi nu poate fi reeducat şi integrat".

Factorii delicvenţei nu sunt numai de ordin individual ci, în special, de

ordin social. Marea majoritate a delincvenţilor provin din familii

dezorganizate. Un alt factor generator de delicvenţă este grupul ce întreţine

o subcultură bazata pe valori negative, deviante. Alte influente negative pot

fi puse pe seama oamenilor şi filmelor ce cultiva violenţa şi încurajează

agresivitatea. În geneza delicvenţei juvenile, o condiţie importanta este

frustraţia. Statistic se constata apartenenţa tinerilor delincvenţi, fie la familii

paupere, fie deosebit de prospere, ce conduc la supradimensionarea

trebuinţelor, necesităţilor, pretenţiilor. Aceste aspiraţii şi scopuri sunt

realizate prin căi neacceptate de societate.

Primele încercări de a găsi o explicaţie ştiinţifica deviaţiei, se pot

identifica in cercetările întreprinse asupra personalităţii care acorda

individului rolul determinant in producerea actelor deviante. Majoritatea

acestor cercetări ajung la concluzia unilaterala ca violarea normelor sociale

este săvârşită, cel mai adesea, de către indivizi „deficienţi", caracterizaţi prin

tulburări de comportament sau de personalitate si a căror incapacitate de a

3

se adapta la cerinţele sociale îi face sa adopte frecvent comportamente

deviante si antisociale.

Fondata pe orientările incipiente ale lui FJ.Call (1758), Morel (sec. XIX) si

teoria „criminalului înnăscut" a lui Lombroso, in perioada moderna, doctrina

lui Kretschmer încearcă sa distingă principalele „tipuri caracteriale", reţinând

ca elemente principale:

1. constituţia – totalitatea caracteristicilor fizice (morfologice)

individuale pe baza genotipică adică cele care deriva din ereditate;

2. caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale afecto-volitive ale

unui individ aşa cum au apărut ele în cursul dezvoltării existenţei sale

pornind de la constituţia sa ereditara si de la ansamblul factorilor exogeni:

influente somatice, educaţie psihica, mediul si urmele evenimentelor trăite;

3. temperamentul – totalitatea caracteristicilor psihice

comportamentale ereditare (înnăscute).

În ultimii ani s-a format o nouă orientare care subliniază faptul că

personalitatea nu poate fi privită în mod restrâns, ea fiind de fapt o

totalitate, un sistem deschis, care îşi păstrează conţinutul doar printr-un flux

continuu de schimburi cu mediul în care se manifestă.

Pentru noua orientare nu exista nici o dimensiune ideala a normalităţii,

după cum nu poate exista nici o structura ideala de personalitate.

Pe aceasta baza, psihiatria (si psihologia) contemporana, înţelege tot

mai bine faptul ca evaluările clinice necesita a fi efectuate nu atât in funcţie

de dinamica interna a individului, cat mai ales in funcţie de dezvoltarea

personalităţii in cadrul sistemului social, comportamentul „normal" fiind

interpretat ca o „norma ideala" ale cărei criterii variază de la o societate la

alta, de la o epoca la alta, criterii ce se află intr-o strânsa legătura cu acea

cultura a societăţii aflata la un anumit nivel de dezvoltare.

Definind cultura ca un ansamblu complex care cuprinde cunoaşterea,

credinţa, arta, morala, legea, tradiţia, precum si alte deprinderi dobândite de

individ ca membru al societăţii, antropologii au oferit un câmp larg de

generalizare a ideii conform căreia, modelele culturale ale unei societăţi

creează tipuri particulare de comportament „învăţat" şi nu „neostenit".

Grupul social nu este niciodată o suma de constituenţi echivalenţi,

indivizii care îl formează împărtându-şi sarcinile. Adesea, sociologii

asemuiesc individul (ca membru al unui grup social)cu un actor, diversele

4

funcţii corespunzând cu tot atâtea roluri, supunându-se la norme sau modele

de comportamente implicite, care influenţează conduitele tipice şi care se

aşteaptă de la fiecare individ.

Viata grupului se bazează pe o anumită comunitate de atitudini, iar când

acestea nu coincid cu dorinţele individului apare frustrarea. Înţeleasa ca o

necesitate, condiţionată afectiv de a reacţiona la excitaţie sau lai frustrare,

agresivitatea a fost denumita ca un comportament distructiv si violent

orientat spre persoane, obiecte sau spre sine.

Predelicvenţa juvenilă care se refera la ansamblul de acte intrate în

conflict cu norma de comportare morala, care pot in anumite condiţii

conduce pe adolescent in fata instanţei de judecata, iar in altei cazuri nu.

Unele tipuri de comportament intra necesar in sfera de afecţiune a

normativului penal, iar altele in cea a derivaţiei sociale nepenale; spre

exemplu, interdicţia de a fuma in anumite locuri, poate fi o regula morala

sau una de igiena publica.

Exista o vasta literatura privind creşterea delicventei si a

infractionismului in viata sociala. Statistic se pune in evidenta creşterea si

diversificarea formelor de delincventa in perioadele de mutaţii sociale. După

ce trece perioada dominata de evenimente atipice dezvoltării normale a

societăţii, infracţionismul scade integrându-se intr-un fel „de regula a

saturaţiei si compensaţiei sociale" asemănătoare celei formulate de Enrico

Ferri, care a considerat ca orice mediu social cuprinde o cantitate constanta

de criminalitate. Toate evenimentele anormale (război, foamete, etc.) produc

o creştere brusca a infracţionalismului si criminalităţii. După consumarea

evenimentului se revine la normal.

Semnalam câteva caracteristici ale tulburărilor de

comportament, respectiv:

Comportamentele deviante moral se dezvolta mai ales după

7 ani, când se evaluează ca atare, deoarece se considera ca maxima

structurare a conştiinţei de sine - aspectele responsabilităţii legate de

conduita morala generala se stratifica intens abia in pubertate si

adolescenta. Părinţii si învăţătorii, apoi profesorii, sunt mediatorii principali ai

valorilor culturale si morale. În pubertate si adolescenţă, simţul

responsabilităţii intra in faze de sensibilizare si inserţie in universul valorilor

sociale, situându-se in zonele conştiinţei de sine care se afla intr-o faza de

5

intensa cristalizare si conştientizare a conduitelor de conformitate si a celei

aberante sau a celor delincvente. Până în pubertate, comportamentul

deviant moral se manifesta mai ales ca inadaptare sociala, familiala sau

şcolara si rareori ca manifestări antisociale. În pubertate si adolescenta

conduitele de predelicvente, infracţionismul mărunt, este legat pe de o parte

de imaturitatea socio-afectiva si caracteriala, pe de alta parte, de dificultăţi

de adaptare in cadrul legislaţiei si al restricţiilor. Ca atare, este vorba de

nedezvoltare satisfăcătoare a responsabilităţii si de dificultăţi de adaptare la

cadrul „legal" restrictiv si represiv al interrelaţiilor sociale largi.

Comportamentele aberante se pot exprima relativ devreme si

au un spectru larg de manifestări, adesea stereotipe (automatizate), ca o

incapacitate evidentă de progres sub influenţă educaţiei (delincventa

juvenila).

Exista numeroase forme de comportamente de limită intre

comportamente conforme si cele deviante moral sau legal, intre

comportamente conforme si aberante. Evaluarea lor este deseori dificila. O

importanta cu totul deosebita trebuie acordata condiţiilor nefavorabile de

mediu care pot genera trasaturi psihologice negative ce devin cu timpul

caracteristice dominante ale personalităţii si astfel îşi pun stigma asupra

întregului comportament al individului. Prin formarea si stabilizarea onor

însuşiri caracteriale deficitare, se ajunge la afirmarea unor comportamente

antisociale, care la început se exprima in mod indirect si latent, apoi, din ce

in ce mai direct si intens. Noel Maillone, descrie doua tipuri de adolescenţi

delincvenţi:

- Primul tip este cel al tinerilor care săvârşesc infracţiuni trăind

intens pe plan subiectiv intern teama si oroare de a se identifica pana la

urma cu adevăraţii delincvenţi. Ei au impresia ca delictele lor sunt consecinţa

unor situaţii speciale in care s-au antrenat inainte ca viata lor sa fi inceput.

- a doua categorie este aceea a delincvenţilor care au o

atitudine antisociala ce le monopolizează intraga conduita. In prima

categorie autorul citat considera ca domina un fel de nevroza, pe când in al

doilea caz este vorba de exprimări de psihoze.

Infracţionalismul se raportează la vârsta si la structurile

sociale si culturale. Trebuie să avem în vedere ca un comportament

predelicvent nu reprezintă un preludiu al comportamentului delincvent, după

6

cum nici acesta nu reprezintă o consecinţa fireasca a săvârşirii anterioare a

unor acte predelicvente.

2. Factori socio-culturali

În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale si spirituale

create de societatea omeneasca de-a lungul istoriei. În criminologie

interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant

în socializarea pozitiva sau negativa a indivizilor si care, finalmente, îi conduc

la săvârşirea faptelor antisociale.

Conform definiţiei lui C. Levi-Strauss, familia este un grup care îşi are

originea în căsătorie, fiind alcătuita din soţ-soţie şi copiii născuţi din unirea

lor (grup căruia i se pot adaugă şi alte rude), pe care îi unesc drepturi şi

obligaţii \ morale, juridice, economice, religioase şi sociale. Dacă acceptăm

că definiţie minimală a familiei pe cea propusă de Claude Levi-Strauss,

uniunea mai mult sau mai puţin durabila şi socialmente aprobată a unui

bărbat cu o femeie şi a copiilor lor, atunci trebuie sa fim de acord cal aceasta

unitate sociala implica o instituţie larg răspândita; am putea spune, o

instituţie universala exprimată de-a lungul timpului în felurite forme

concrete. Multe din aceste forme au dispărut, altele le-au luat locul, dar

familia a rămas permanenţa în devenirea umanităţii.

Astăzi familia tinde tot mai mult să se reducă la un cuplu orientat

unidirecţional spre viitor, chiar daca acest viitor are multe incertitudini.

Simbolismul casei strămoşeşti este loc sacru unde se reînnoiesc si întăresc

legaturile de rudenie este din ce in ce mai puţin perceput în aglomerările

urbane. O data cu mobilitatea societăţii moderne, casa copilăriei rămâne

pana la urmă o simplă amintire.

Opiniile asupra familiei sunt însoţite de numeroase paradoxuri şi

contradicţii, O parte din studiile pe aceasta temă, precum şi presă,

televiziunea repetă obsesivi „dispariţia familiei", „familia în bucăţi", „familia

asistată", „familia destrămată", accentuând asocierea între familie şi criză.

Rămâne totuşi o certitudine ca familia contemporană şi-a micşorat

dimensiunile cât şi rolurile, restrângându-se în bunt parte la cuplul conjugal.

Din punct de vedere economic, ea a încetat să devină o comunitate de

producţie, fiind doar una de consum. De menţionat faptul că nici funcţia de

7

asistenta pe care o realizează alta data îngrijirea bătrânilor, a rudelor

bolnave, astăzi familia nu o mai îndeplineşte fiind alarmanta situaţia în care

Moldova, se pare, nu este pregătita sa suporte o astfel de schimbare a

raporturilor sociale interfamiliale.

Remarcant este ca funcţia pe care o păstrează totuşi (deşi chiar şi

aceasta este împărţită cu alte instituţii), în pondere destul de mare este

aceea de socializare şi educare a copiilor. Astfel, una din cele mai importante

funcţii ale familiei consta in educarea si formarea tinerilor in vederea

integrării lor optime in viata si activitatea sociala. După cum am observat,

familia, celula de baza a societăţii, cum a mai fost numita, are o serie de

valenţe, rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric,

precum si atitudini de aderare ori de lipsa de cooperare fata de anumite

valori sociale. Familia asigura copilului siguranţa indispensabila atingerii

maturităţii intelectuale, sociale si culturale, precum si o identitate proprie in

baza căreia va fi acceptat ca partener social.

a) Familii dezorganizate. Mult timp s-a crezut ca familia

dezorganizata constituie cauza aproape sigura a comportamentului deviant,

aceasta convingere fiind susţinuta si de către diverse statistici care arata ca

un număr mai mare de delincvenţi provin din aceasta categorie de familii

(aproximativ 80%). În ultimul timp insa, un asemenea punct de vedere a fost

depăşit, considerându-se ca de fapt, în cazul familiilor dezorganizate, nu

structura familiei ca atare se face vinovata de apariţia conduitelor deviante,

ci marile ei lipsuri: carenţa familiei constând in incapacitatea ei psihologica,

pedagogica si morala. Ce este de fapt familia dezorganizata? Este

familia care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorita

unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia din

părinţi.

Încă din 1961, W. I. Goode realiza următoarea clasificare a familiilor

dezorganizate:

familia incomplet unita sau nelegitima;

familia dezmembrata prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca

urmare a

anularii, separării, divorţului si părăsirii;

familia tip „cămin gol" in cadrul căreia partenerii trăiesc împreuna,

însă interrelaţionarea si intercomunicarea sunt realizate minimal fără să

8

constituie, unulpentru celalalt, un suport emoţional;

familia în criza, datorita unor cauze care determina absenta

temporară sau permanentă a unuia dintre soţi: decesul, închisoarea,

concentrarea, inundaţii, război;

Studiile asupra delincventei juvenile au arătat ca, în mare măsura,

atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului

precum si a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe

copii la adoptarea unor acte antisociale. Astfel, divorţul, care duce la

dezorganizarea familiei, poate contura serioase tulburări afective si tulburări

comportamentale ce conduc la neadaptarea socială.

Unii autori, analizând viaţa unor mari criminali, prezentata de aceştia

prin autoanaliză, au ajuns să evidenţieze ca principala sursa a agresivităţii

infractorilor, modelele comportamentale întâlnite în familia dezorganizată de

apartenenţă.

Iată, spre exemplu, ce relatează unul din aceşti infractori, declaraţie

reţinuta de T. Bogdan in „Introducere în psihologia judiciară”: „ ...La mine,

viata si violenta erau una si acelaşi lucru; am învăţat încă din copilărie că

oamenii trebuie trataţi brutal, văzându-l pe tatăl meu brutalizând-o pe

mama, pe mama, la rândul ei, brutalizându-mi fraţii şi brutalizându-mă şi pe

mine. Am înţeles încă de pe atunci ca acesta este limbajul normal, prin care

comunică oamenii şi m-am mirat ori de cate ori am întâlnit in viata mea

oameni care nu m-au atacat si care nu au fost violenţi fata de mine” .

Numeroase date de ancheta efectuata pe copii delincvenţi

demonstrează faptul că, în mare măsura, comportamentul deviant este

determinat de dezorganizarea vieţii familiale, ca o consecinţa a divorţului.

Exista unele familii care, deşi sunt „organizate", se caracterizează prin

accentuarea stării conflictuale care pot fi de intensitate diferita si se pot

întinde pe perioade diferite de timp. În situaţiile în care intensitatea,

conţinutul, forma de manifestare si frecventa conflictelor intraconjugale si

intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganizatoare in

microgrupul familial devenind simptome ale „sindromului disfuncţional"

familial. Modul de relaţionare intraconjugală diferă desigur de la un cuplu la

altul, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii autori să încerce sa lucreze unele

clasificări ale acestora in funcţie de o serie de criterii.

Astfel, L F. Cuber diferenţiază următoarele cinci tipuri de relaţii

9

intraconjugale:

tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin

frecventa conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puţin exteriorizate fata de

prieteni, rude, vecini;

tipul căsniciei devitalizate actualizează problema discrepanţei

intre „primii ani" de convieţuire şi cei care urmează. Îi mai leagă încă

interesul comun pentru creşterea şi educarea copiilor, pentru evoluţia

profesionala a celuilalt. Acest tip este extrem de comun şi deşi relaţiei

maritale îi lipseşte vitalitatea, soţii persista în a resimţi „ceva" ce îi leagă, fie

acest ceva „căminul", „casa" sau numai amintirile;

tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare) se deosebeşte de

tipul căsniciei devitalizate, cu care are multe puncte comune, prin faptul ca

pasivitatea caracterizează încă de la început relaţia;

tipul căsniciei vitale se bazează pe o relaţie empatică, autentica

intre parteneri, care devine esenţiala pentru viata lor. Intre ei exista puţine

zone de tensiune, problema principala nefiind „cine are dreptate" ci, „cum se

poate rezolva mai bine problema fara a strica relaţia". Ei nu-si pierd

niciodată sentimentul de unitate sau simţul vitalităţii si centralitatii relaţiei

lor, aceasta fiind „izvorul" principal al menţinerii căsniciei.

După cum demonstrează diferitele cercetări efectuate, efectul principal

al relaţiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra

personalităţii copiilor, îl constituie devalorizarea modelului parental si,

totodată, pierderea posibilităţii de identificare cu acest model. Mai mult,

modelul parental, in asemenea situaţii, poate fi respins activ de către copii,

devenind „model negativ" care, treptat, poate conduce la stimularea

si dezvoltarea agresivităţii si comportamentului antisocial.

Desigur, nu de puţine ori, copii care resimt puternic influentele

conflictului familial, fug de acasă si caută sa găsească diferite grupuri de

apartenenţa care , la rândul lor, pot fi orientate antisocial. Situaţia este mult

mai dramatica in cazul in I care, in cadrul familiei, sunt cazuri de alcoolism,

imoralitate si promiscuitate. Astfel, după unii cercetători, alcoolismul in

familiile din care provin delincvenţii! se manifesta intr-o proporţie de

aproape trei ori mai mare decât in celelalte familii. Familiile caracterizate

printr-un potenţial conflictogen ridicat si puternic, carenţiale din punct de

vedere psiho-afectiv si psiho-moral, afectează in cea mai mare măsura

10

procesul de maturizare psihologica si psihosocială a personalităţii copiilor.

Fuga de acasă a copiilor asociata deci cu lipsa de supraveghere parentala, îi

determina sa adere la unele medii si grupuri extrafamiliale cu un mare

potenţial delicvenţial.

b) Familii cu climat hiperautoritar.

Atitudinea hiperautoritara manifestata in cadrul familiei poate fi

adoptata deja unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către tată) sau de

către ambii.

Severitatea excesiva, cu multe rigidităţi, cu interdicţii nu lipsite uneori

de brutalitate, cu comenzi ferme pline de ameninţări, cu privaţiuni de tot

felul, îsi lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalităţii

copilului.

Menţinerea copilului intr-un climat hipersever determina, treptat,

modificări serioase in una din cele mai importante dimensiuni ale

personalităţii, traduse in fenomene de apatie si indiferenţă accentuată faţă

de ceea ce trebuie sa întreprindă sau in ce priveşte relaţionarea cu cei din

jur, atitudini de protest şi de revolta chiar fata de noile influente exercitate

asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite de frustraţii acumulate in

timp.

La agresivitate si ostilitate, copilul nu răspunde direct in raport cu

părintele agresor, ci indirect, prin atitudinile si chiar acţiunile agresive

orientate către alţii. Tensiunea acumulata in timp, ca urmare a frecventelor

stări de frustraţie, se va elimina prin descărcări bruşte, prin forme de

conduita agresiva şi exploziva la adresa altora. De altfel, cercetările

efectuate de către V. Dragomirescu arata ca 72% dintre delincvenţii minori

studiaţi, provin din familii in care se practica un sistem disciplinat strict sau

haotic.

c) Familii cu climat hiperpermisiv.

Daca hiperautotarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului

parental in direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor si limitării

posibilităţilor de exprimare a iniţiativei si independentei copilului,

hipermisivitatea creează in mod exagerat condiţii de „apărare" a acestuia

împotriva „pericolelor si prejudiciilor".

Una din consecinţele imediate ale exercitării influentelor negative in

11

maniera superprotectoare este detaşarea intre imaginea de sine si

posibilităţile reale ale copiilor. Se pot contura atitudini de îngâmfare, de

exacerbare a eului, de supraevaluare a propriilor posibilităţi cu tendinţa de a-

si impune in fata celorlalţi voinţa si sistemul lor de păreri si opinii in mod

dominator, persuasiv, fara insa ca acestea sa aibă, de cele mai multe ori,

acoperire in ce priveşte ansamblul de capacităţi si aptitudini, experienţa de

viata. Părinţii hipermisivi si hiperprotectori operează cu imagini mentale de

tipul copilului idiot. La un asemenea tip,

R,Vincent adaugă pe cel al „copilului-rege", ale cărui dorinţe sunt

porunci care necesita toate sacrificiile si care este totdeauna pe primul plan.

Din nefericire, asemenea „tratament" educaţional, poate conduce la

conduitei delincvente, explicabile in cea mai mare măsura prin rezistenta

scăzuta la frustrare.

d) Impactul activităţilor din timpul liber.

Chiar daca nu in totalitate, un mod de validare a strategiilor

educaţionale utilizate in cadrul familiei îl constituie adaptarea si integrarea

şcolara. Nivelul de adaptare si integrare şcolara, la rândul lui poate fi analizat

in funcţie de doi indicatori mai importanţi: randamentul şcolar (note, medii,

rezultate, procedee, etc);

gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie, interese, atitudini

pozitive, atractie-preferinta in raport cu viata si activitatea şcolara).

Desigur exista mari diferenţe interindividuale in ceea ce priveşte

adaptarea şi integrarea şcolara. Practic, aceasta poate fi conceputa ca un

continuum, ce are la o extremitate nivelul maxim de integrare (randament

şcolar crescut si grad inalt de satisfacţie) si la cealaltă extremitate,

inadaptarea scolara(randament şcolar foarte slab si lipsa nivelului de

satisfacţie). Copiii inadaptati sau dezadaptati şcolar, intra in categoria

„copiilor problema" care adopta o conduita devianta in raport ci cerinţele

vieţii si activităţii şcolare.

Aceşti copii se caracterizează de obicei prin:

- insubordonare in raport cu regulile si normele şcolare;

- lipsa de interes fata de cerinţele si obligaţiile şcolare;

- absenteismul de la ore;

- repetenţia;

- conduita agresiva in raport cu colegii si cadrele didactice.

12

Cercetările efectuate confirma faptul ca exista o corelaţie intre conduita

delincventa si nivelul pregătirii şcolare in sensul ca delincvenţii minori, de

regula, prezintă un nivel de pregătire şcolara foarte scăzuta.

Pentru copiii si tinerii din Moldova, o mare parte a timpului liber îl

constituie: vacantele şcolare, sărbătorile, sâmbăta si duminica dar si timpul

liber zilnic. Jocul este activitatea fundamentala a copilului pana la intrarea in

scoală. Interesul pentru joc satisface si impregnează distanta intre realitate

si posibilitate cu activităţi si conduite, trăiri intense si un fel de fericire a

acestora. Interesele culturale (fata de produsele culturii) se dezvolta si sub

influenţa mijloacelor mass-media, prin cărţile cu povesti, povestiri, teatru,

etc. O data cu introducerea televiziunii prin cablu, singura modalitate de a

petrece timpul liber de către mulţii copii, o constituie programele TV, in

special desene animate. Un alt centru de interes mult mai benefic decât

televizorul îl constituie calculatorul; putini insa; beneficiază de un calculator

personal.

Timpul liber este petrecut din ce in ce mai puţin in cadrul familiei. De

asemenea, au fost identificate noi potenţial - periculoase forme de petrecere

ai timpului liber, cum ar fi asocierea in grupuri de bande care se angajează

deliberat in comiterea de infracţiuni. Cercetătorii afirma ca aceste fapte

trebuie văzute ca forma de infracţiune intre tineri, altfel spus, ca o forma de

petrece timpul liber împreună.

În multe din aceste cazuri, aceste activităţi rămân la un nivel limitat, la

stadiul neimplicării infracţionale. Totuşi aspectul criminogen trebuie reţinut

pentru ca se remarcă, printre anumite situaţii, aderentă la spiritul violentei,

cu efecte grave in plan social. De menţionat este şi faptul ca aceasta

creştere a delicvenţei juvenile ca urmare a activităţilor din timpul liber, este

inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. Aceste probleme par

sa-i unească pe tineri si sa conducă la constituirea unor grupuri si anturaje

negative, formate de multe ori, spontan sau ocazional, ducând intr-un

nefericit final la declanşarea unor acţiuni violente in grup. Apariţia acestor

grupuri de socializare negativa este stimul eta de o seri de factori printre

care subliniem inca o data inexistenta unor modalităţi de petrecere a

timpului liber.

Dintr-un studiu efectuat de politia judeţului Iaşi, a rezultat ca 68% dintre

minorii delincvenţi au făcut parte din asemenea grupuri si au comis o serie

13

de delicte - unele foarte grave - furturi, tâlharii, violuri, vătămări corporale,

etc.

Semnificativ este faptul ca in 35% dintre cazuri, aceste grupuri au fost

alcătuite atât din minori cat si din majori, iar in 18% din situaţii, erau

organizate si conduse de infractori recidivişti.

Singura, Politia nu poate stăpâni fenomenul. Societatea civilă prin

organizaţiile sale, trebuie să se implice atât prin studii asupra fenomenului

cat şi prin adoptarea şi realizarea practica a unor soluţii. Este o realitate pe

cat de dura, pe atât de dureroasă; rămâne deocamdată speranţa.

3.Factori interni. Dezvoltarea psihică a copiilor

Din aceasta categorie fac parte, după cum afirma unii autori, următorii

factori:

I. Disfuncţii cerebrale - relevate de EEG. Majoritatea cercetărilor arata

ca nu se poate vorbi de o specificitate a traseelor EEG la delincvenţii minori,

deşi unele anomalii ale acestor trasee bioelectrice care apar la unii

delincvenţi demonstrează existenta unei patologii cerebrale a acestor

subiecţi. Autorii francezi G. Verdeaux si J. Verdeaux (1963), in urma

comparării traseelor bioelectrice cerebrale ale unui grup de subiecţi

(delincvenţi minori) in vârsta de 14-18 ani (120 de subiecţi) cu cele ale unui

lot de 123 minori nedelicvenţi (aceeaşi vârsta si acelaşi sex), au ajuns la

concluzia ca diferenţele găsite intre cele doua grupe, vizează caracteristici

funcţionale care pot traduce, fie o întârziere de câţiva ani in maturizare, fie

tulburări de ordin psihologic. În România, ambele cercetări au fost efectuate

de către V. Dragomirescu. Printre alte obiective, autorul a urmărit si

compararea frecventei si aspectelor anomaliilor de traseu EEG la psihopaţi,

cu aspectele in tainiţe in urma studiului unui lot de 111 minori cu tulburări de

comportament, traduse in consuite deviante delictuale. Cei 111 minori

examinaţi EEG, cu vârste intre 12 si 17 ani, au fost reprezentaţi de 96 băieţi

si 15 fete, iar analiza traseelor EEG a permis următoarele constatări: traseele

de aspect normal s-au găsit la numai 20 de cazuri, reprezentând un procent

de 18 %; traseele EEG cu anomalii electrografice de diverse tipuri la 91 de

cazuri, reprezentând 82 %. De asemenea, V. Dragomirescu, in baza datelor

de cercetare recoltate, face si alte recomandări si anume:

14

- data fiind frecventa relativ mare a anomaliilor de traseu EEG la

preadolescenţii si adolescenţii delincvenţi, apare necesitatea smnalizarii

acestora din timp, chiar din momentul descoperirii lor, in scopul repetării

EEG-urilor pentru control, a supravegherii de specialitate si aplicării

tratamentului adecvat (medical si psiho-pedagogic);

- trebuie studiate antecedentele heredo-colaterale precum si climatul

familial in care trăieşte subiectul.

II. Deficiente intelectuale. În cadrul grupurilor de delincvenţi minori si

tineri regăsim un număr relativ mare de cazuri ce prezintă carenţe serioase

in ceea ce priveşte dezvoltarea lor psiho-intelectuala. Capacităţile

intelectuale reduse îi împiedica mai ales în anticiparea consecinţelor si

implicaţiilor acţiunilor întreprinse. Cercetările efectuate, atât la nivel mondial

cat si cele din tara noastră, au scos in evidenta câteva aspecte cu caracter

mai general:

in rândul delincvenţilor, procentajul întârziaţilor mintali creste pe

măsura ce ne ridicam de la delicte uşoare la delicte grave;

pentru recidivişti, procentajul debililor mintali este mult mai mare

decât pentru nerecidivişti;

procentajul infractorilor cu deficiente intelectuale este

aproximativ tot atât de ridicat ca si cel al infractorilor cu tulburări emotiv-

active.

De altfel, in legătura cu ultimul aspect, unii autori au subliniat faptul ca

nivelul mintal scăzut reprezintă o premisa a infracţionalităţii, mai ales daca

este asociat cu perturbări emotiv-active ale personalităţii si cu condiţii

defavorabile de mediu. In concepţia autorului, delincventul minor prezintă o

serie de caracteristici specifice:

trăieşte mai mult in prezent, acţiunile sale desfăşurându-se in

mod precumpănitor sub presiunea tiranica a impulsurilor si trebuinţelor

prezente;

criticismul redus al gândirii;

dificultăţile sau imposibilitatea de anticipare pe plan mintal a

urmărilor inevitabile ale infracţiunii;

lipsa „frânelor condiţionate" ce se afla la baza incapacităţii de

a-si controla si infrana tendinţele 1 si impulsurile care-l imping la acte

15

antisociale;

sugestibilitatea mărita, etc.

Nu înseamnă însă ca toţi minorii care prezintă aceste caracteristici

psihice in mod absolut cert vor comite acte antisociale. De asemenea,

prezenta unor capacităţi intelectuale normale nu constituie întotdeauna o

garanţie sigura a abţinerii minorului de a aluneca pe panta delincventei.

III. Tulburări ale afectivităţii. Afectivitatea joaca un rol deosebit de

important in viata si activitatea individului uman si orice abatere de la

normal creează probleme, uneori destul de serioase, pe linie adaptiva. În

ceea ce-i priveşte pe delincvenţii minori, după cum afirma majoritatea

cercetătorilor, se pare ca aceştia se caracterizează fie printr-un nivel

insuficient de maturizare afectiva, fie prin diferite stări de dereglare a

afectivităţii.

Insuficienta maturizare afectiva se caracterizează prin:

lipsa unei autonomii afective, ceea ce duce la creşterea sugestibilităţii;

insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, legat de insuficienta

cunoaştere si capacitate de stăpânire a reactivităţii emoţionale;

slaba dezvoltare a emoţiilor si sentimentelor superioare, îndeosebi a

celor morale.

Asemenea caracteristici psihocomportamentale, conduc la lipsa unei

capacităţi de autoevaluare si evaluare adecvata, la lipsa obiectivitătii fata de

sine si fata de alţii. În categoria stărilor de dereglare a afectivităţilor sunt

incluse stările de frustraţie afectiva şi sentimentele de frustraţie, conflicte

afective;

- instabilitatea (labilitatea afectiva);

- ambivalenţă afectivă;

- indiferenta afectiva;

- absenta emoţiilor si a înclinaţiilor altruiste si simpatetice.

Datorita nivelului crescut al egocentrismului (si al egoismului) si

totodată, datorita existentei unui nivel scăzut al tolerantei la frustraţie,

formularea si atingerea unor obiective acţionale, se face prin apelul la

mijloacele ilegale.

T. Bogdan arata ca una din cele mai frecvente caracteristici psihice ale

delincvenţilor - si in special a delincvenţilor minori - este instabilitatea

emotiv-acţională. Delincventul se prezintă ca un instabil emotiv-activ, un

16

element care in reacţiile lui trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la

o extrema la alta, inconstanta in reacţii fata de stimuli, inconstanta de

origine endogena specifica.

Spre deosebire de alte caracteristici, instabilitatea emotiv-acţională

apare ca o trăsătura emoţionala a personalităţii deformate a delincventului

adult sau minor, ea fiind o latura unde traumatizarea personalităţii se

evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea

emotiva, la rândul ei se asociază destul de frecvent ca agresivitatea, ducând

la scăderea pragului delicvenţial si la săvârşirea unor infracţiuni prin acte de

violenta.

IV. Tulburări caracteriale. Caracterul, in calitatea lui de nucleu al

personalităţii, se formează si se dezvolta in ontogeneza, fiind de aceea

puternic dependent de ansamblul de condiţii si împrejurări în care trăieşte

individul uman în mod nemijlocit, precum si de ansamblul de factori de ordin

socio-cultural, luat într-un sens mai larg.

Gradul înalt de complexitate al caracterului ca formaţiune de

personalitate, este redat de multitudinea încercărilor de a preciza

principalele coordonate de definiţie ale acestor noţiuni. Astfel, caracterul a

fost definit ca : o îmbinare dintre trasaturi înnăscute si dobândite (I.P.Pavlov,

W. Mc. Dougall), intelectul si voinţa (Th. Ribot, P. Malapert, A. Fiuilee).

Trasaturile caracteriale îndeplinesc, la nivelul personalităţii, în special funcţii

de reglare a caracterului, determinând in general un mod constant de

manifestare, chiar daca in anumite situaţii, caracterul individului I poate

suferi „abateri" mai mari sau mai mici de la modelul comportamental

„etalon" al individului respectiv.

Cercetările efectuate asupra delincventului minor, au scos in evidenta

faptul ca acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare

caracterologică, care se manifesta prin următoarele :

autocontrolul insuficient;

impulsivitate si agresivitate;

subestimarea greşelilor si actelor disociale sau antisociale comise

indolenta, indiferenta si dispreţul fata de munca;

opoziţie si respingere a normelor social-juridice si morale; tendinţe

egocentriste;

exacerbarea unor motive personale egoiste;

17

absenta sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de

ordin social si a sentimentelor etico-morale;

dorinţa realizării unei vieţi „uşoare", fără muncă.

Dezvoltarea psihică a copiilor.

Conceptul de dezvoltare psihica a primit mai multe accepţiuni in care fie

ca s-a pus accentul pe sensul dezvoltării psihice care este ascendent,

progresiv, care presupune treceri de la simplu la complex, de la inferior la

superior, fie ca accentul a căzut nu atât pe conţinutul dezvoltării psihice

(formarea de însuşiri si structuri psihocomportamentale), cat pe

caracteristicile acestuia, subliniindu-se faptul ca numai noutatea acestor

structuri ne permite sa le consideram ca fiind rezultat al dezvoltării sau intr-o

alta accepţiune, accentul a căzut pe caracterului dinamic al psihicului, pe

necesitatea intelegerii faptului ce fenomenele psihice nu sunt date odată

pentru totdeauna in forma finita, ca ceva invariabil. Ca o sinteza a acestor

accepţiuni s-a spus ca dezvoltarea psihica este procesul de formare si

restructurare continua a unor insusiri, procese, funcţii si structuri

psihocomportamentale prin valorificarea subiectiva a experienţei social-

istorice, in vederea amplificării posibilităţilor adaptive ale organismului.

In stabilirea stadiilor dezvoltării psihice se porneşte de la un ansamblu

de criterii, printre care mai importante sunt: locul ocupat si rolul îndeplinit de

individ in sistemul relaţiilor sociale, tipul de activitate dominanta; vârsta

cronologica. In funcţie de aceste criterii au fost desprinse următoarele stadii

de dezvoltare psihica:

1. Stadiul copilului mic (sugar)de ia naştere pana ia I an

2. Stadiul copilului anteprescolar (1-3 ani)

3. Stadiiil copilului preşcolar (de la 3-6/7.ani)

4. Stadiul copilului şcolar, care se subdivide in:

5. Stadiul şcolarului mic (6/7 ani- 10/11 ani)

6. Stadiul şcolarului mijlociu (puberul: 10/11 ani - 14/15 ani)

7. Stadiul şcolarului mare (adolescentul: 14/15 ani-18/19 ani)

8. Stadiul vârstei adulte, ce cuprinde următoarele substadii:

9. Tinereţea

10. Maturitatea

11. Bătrâneţea

Dezvoltarea psihica se diferenţiază de la individ la individ prin: ritm

18

(accelerat sau lent), viteza (mare sau mica); conţinut (bogat, simplu,

diversificat sau sărăcăcios si limitat), consum energetic (mare sau mic,

raţional echilibrat sau dezechilibrat bazat pe economie sau risipa

energetica), rezonanta (puternica, siaba); sens (ascendent sau sicopat);

durata (normala, întârziata); efecte (pozitive, negative ). Aceasta

caracteristica a dezvoltării psihice va conduce spre necesitatea tratării

diferenţiate a minorilor in procesul instructiv-educativ. Totodată,

cunoaşterea dezvoltării psihice a minorilor prezintă importanta in ceea ce

priveşte răspunderea penala (mai ales pentru vârsta cuprinsa intre 14-16

ani), dar si pentru individualizarea pedepselor.

Astfel, in ascultarea martorilor minori pentru apropierea minorului sunt

necesare discuţii prealabile, câteodată destul de lungi, pe teme care ii sunt

familiare, potrivit vârstei sale. Astfel se creaza posibilitatea cunoaşterii mai

exacte a nivelului intelectual si de cunoştinţe, a modului de exprimare, a

temperamentului, etc. Pot fi, deasemenea, depistate unele deficiente psihice

sau de dezvoltare intelectuala.7

Perioada de la 3 la 6 ani este caracterizata prin instabilitate, percepţie

inegala a însuşirii obiectelor, a spaţiului si timpului, diferita de la un copil la

altul, un grad mare de sugestibilitate, categoriile de adevăr si minciuna

nefiindu-le clare. Perioada de la 6 la 10 ani este definita de o dezvoltare

psihica mai accentuata, caracterizata prin echilibru, ceea ce favorizează

creşterea funcţiilor cognitive.8 Atitudinea morala a copilului devine mai

complexa si începe sa facă distincţie intre adevăr si rhinciuna.Perioada

şcolara mijlocie, de la 10 la 14 ani este determinata de străbaterea

pubertăţii, cu numeroase modificări biologice, reflectate si pe planul

psihicului.

Factorii care influenţează invatarea devin mult mai numeroşi si mai

diferenţiaţi: gradul de pregătire profesionala si psihopedagogica a

profesorilor, modelele de lecţii practicate de aceştia, modalităţile de

evaluare. In fata puberului apar probleme legate de adaptarea la toate

aceste noi solicitări, de modificare a stilului relaţiilor interpersonale. Practic,

pubertatea este perioada care marchează încheierea copilăriei si inceputul

adolescentei, ea constituind un fel de punte de legătura intre ele.

Puberul "este inca un copil, dar un copil care din când in când tinde sa-si

depăşească copilăria si care, mai mult decât in oricare din perioadele

19

precedente, prelungeşte aceasta copilărie spre viitor5' (Paul Osterrieth).9

Aceasta este vârsta la care apare "banda", "clica", "bisericuţa" formate după

criterii preferenţiale. Este vorba despre ceea ce "Criminoiogia" ii denumeşte

"anturaj" si ii tratează in anumite condiţii ca un factor criminogen. Atracţia

puberului pentru viata de grup este atât de mare incat, uneori, când este

neglijat, neinteles, ignorat sau poate respins de grup, apar reacţii violente de

protest fata de grup si membrii sai. Astfel, aceste momente favorizează

acceptarea altor grupuri orientate negativ, conformarea la o serie de norme

care adeseori sunt in discordanta cu propriile convingeri. Relaţia dintre

individ si grup generează o multitudine de efecte negative. Totuşi, grupul

generează si efecte pozitive: el apare ca mijloc si teren de socializare si

solidarizare a membrilor, da posibilitatea copiilor sa facă experienţa primei

societăţi, ii dezvolta sub raport intelectual si moraL

Adolescenta (14-18 ani)

Adolescenta este subiectul privilegiat si controversat ai

psihopedagogilor, generat de opinii si discuţii contradictorii. Unii o considera

"vârsta ingrata", alţii dimpotrivă, "vârsta de aur", pentru unii ea este "vârsta

crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei", in timp ce pentru alţii este

"vârsta marilor elanuri, este vârsta contestaţiei, marginalitatii si subculturit"

dar si vârsta integrării sociale.10

Legiuitorul reglementează felurite capacităţi de exerciţiu ale persoanei

fizice, si anume: a Lipsa capacităţii de exerciţiu (care caracterizează

discernământul minorului sub 14 ani si al alienatului ori debilului mintal pus

sub interdicţie judecătoreasca);

b Capacitatea de exerciţiu restrânsă (pentru minorul intre 14-18 ani), si c

Capacitatea de exerciţiu deplina (persoana care a îndeplinit vârsta de 18 ani

si femeia care s-a căsătorit inante de aceasta vârsta).

Perioada adolescentei, de la 14 la 18 ani, este marcata de începerea

introducerii minorului in viata sociala, cu toate caracteristicile acestui proces.

Devine pregnanta dezvoltarea sensibilităţii, caracterizata si de erotizarea

acesteia. Spiritul de observaţie se dezvolta mult, iar potenţialul de percepţie,

fixare si redare este foarte ridicat.

Totuşi adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului

intre copilărie si maturitate, fiind insa intors mai mult cu fata spre adult.

Adolescenta înseamnă nu numai ieşirea tânărului din pubertate ci si ieşirea

20

din societatea de tip tutelar familial si şcolar pentru a se integra in viata

sociala, cu toate caracteristicile ei, mai mult, pentru a se integra in generaţia

sa.

In acest timp nevoia de grupare "se sparge", se destramă, pentru a lasă

loc nevoii de prietenii elective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Nevoia de

originalitate este atât de mare la adolescent, incat uneori acesta si-6

manifesta cu orice preţ, ceea ce i-a si determinat pe unii autori sa vorbească

despre "criza de originalitate" a adolescentului.

Adolescenta este marcata si de tulburări psihocomportamentale care isi

pot avea cauza in eşecurile afirmării de sine. Apare tendinţa de a mima

unele personaje, de a se da in spectacol. Personajele din anturaj, care au

caracter negativ, antisocial si si-au format o reputaţie in acest sens, devin

pentru adolescent modele care pot fi uneori atinse. Depresiile, ca expresii ale

crizei de dezvoltare, produc adevărate rupturi in comportamentul

adolescentului, influentandu-i viata familiala si sociala.

21