Tema a II-a - Izvoarele obliga ţ iilor

A. Contractul 1. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii. 2. Clasificarea

contractelor. 3. încheierea contractelor. 4. Efectele contractului (Puterea obligatorie a contractului): a) interpretarea contractului; b) obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante; c) obligativitatea contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de parţi contractante (principiul relativităţii efectelor contractului, excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului, excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului - simulaţia); d) efectele specifice ale contractelor sinalagmatice (excepţia de neexecutare, rezoluţiunea şi riscul contractului).

Obligaţiile civile au două mari izvoare: actele juridice şi faptele juridice. Actele juridice, la rândul lor, se împart în contracte şi acte unilaterale, iar faptele juridice sunt fapte licite (gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză), şi fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (delicte civile).

1. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii. Art. 942 Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe

persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.Ceea ce este hotărâtor în această definiţie este acordul de voinţă, bi- sau

multilateral, care dă naştere, modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic, şi anume un act juridic de formaţie bilaterală (plurilaterală, multilaterală).

În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu acela de convenţie.

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Acest principiu trebuie să fie înţeles în sensul său exact: nu este vorba de o libertate în general – în sensul unui desăvârşit liber arbitru -, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială, pe de o parte, şi dispoziţiile cuprinse în normele legale, pe de altă parte.

Astfel, potrivit art. 5 Cod civil, „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin contract, sub sancţiunea nulităţii absolute.

2. Clasificarea contractelor. În literatura juridică au concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor

printre care: modul de formare (condiţiile de validitate cât priveşte forma); conţinutul contractelor; scopul urmărit de părţi; efectele produse; modul (durata) executării; nominalizarea în legislaţia civilă; corelaţia existentă între contracte ş.a.

Clasificarea contractelor după modul de formare: contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale.

Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros: contracte comutative şi contracte aleatorii. Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit: contracte dezinteresate şi liberalităţi.

Clasificarea contractelor după efectele produse: A. O primă grupă este aceea care cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi reale şi contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii); B. O a două grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi şi contractele declarative de drepturi.

Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare: contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia civilă: contracte numite şi contracte nenumite.

Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele: contracte principale şi contracte accesorii.

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor contractante: contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

3. Încheierea contractelor. Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor.

Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă sub toate aspectele, a unei oferte de a contract, cu acceptarea acelei oferte.

Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta, laturi care, iniţial, apar separate, dar care, prin întâlnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acord de voinţă.

Propunerea de a contracta făcută de o către o persoană poartă denumirea de ofertă sau policitaţiune.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Oferta poate fi adresată unei persoane determinată, dar, la fel de bine, ea poate fi adresată unor persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de exemplu, expunerea mărfurilor în vitrine, standuri, etc. cu indicarea preţului lor de vânzare.

Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se precizează sau nu termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să întrunească condiţiile generale ale acestuia.

a) Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută iocandi causa sau din simplă curtoazie, fără intenţia de angajament juridic, nu poate să ducă la formarea unui contract.

b) Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului. Nu este fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul propus.

c) Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină, fără indicarea preţului, nu poate fi considerată, neapărat, ca fiind o ofertă de vânzare, de îndată ce expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte scopuri.

d) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate în considerate pentru încheierea contractului; caracterul complet şi precis face posibil ca simpla acceptare să realizeze perfectarea contractului.

Oferta nu trebuie să fie confundată cu antecontractul (promisiunea de a contracta). Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală, pe când antecontractul este un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală.

Răspunderea pentru revocarea ofertei. În Codul comercial (art. 37) este înscrisă regula în conformitate cu care, până în momentul încheierii contractului oferta şi acceptarea sunt revocabile.

Atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi fără a avea de suportat vreo consecinţă. Este necesar ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.

Dacă oferta a ajuns la destinatar, urmează a se distinge după cum oferta este cu termen – în sensul că s-a stabilit un termen pentru acceptare – ori fără termen.

În primul caz, se consideră că ofertantul este dator să o menţină până la expirarea termenului; de îndată ce termenul a expirat oferta devine caducă. Ofertantul poate primi ca bună şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să încunoştinţeze de îndată pe acceptant despre aceasta (art. 35 alin. 2 Cod comercial).

Dacă oferta este fără termen, se admite că ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitate destinatarului să delibereze şi să se pronunţe asupra ei.

Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.

Retragerea ofertei, înainte de expirarea termenului, atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produce ca urmare a revocării intempestive. Astfel dispun prevederile art. 37 Cod comercial, unde, după ce în partea I se arată că oferta poate fi revocată până la încheierea contractului, în patea a II-a se precizează: „cu toate acestea, deşi revocarea împiedică ca contractul să devină perfect, dacă ea însă ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce acesta întreprinse executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune interese”.

O asemenea situaţie este aceea în care în condiţiile unei oferte cu termene foarte scurte de executare a contractului, în bună-credinţă, destinatarul ofertei se consideră îndreptăţit ca odată cu expedierea acceptării să treacă la executarea viitorului contract.

Explicaţia răspunderii pentru retragerea ofertei o putem întemeia fie pe principiile răspunderii delictuale, fie pe ideea răspunderii pentru abuzul de drept.

Acceptarea ofertei este cea de-a doua latură a consimţământului şi constituie un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.

Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să întrunească şi alte cerinţe:

a) să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În caz contrariu, dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei contraoferte;

b) să fie neîndoielnică;c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o

poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie contractul;

d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.

Momentul şi locul încheierii contractului. Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta. Există următoarele trei ipoteze:

a) Încheierea contractului între prezenţi. Nici o problemă deosebită nu se pune în ipoteza în care ofertantul şi acceptantul, ambii fiind de faţă, cad de acord asupra încheierii contractului. Momentul încheierii este marcat de realizarea acestui acord.

b) Încheierea contractului prin telefon. Determinarea momentului încheierii contractului prin telefon se face asemănător cu încheierea contractului între prezenţi. Regulile încheierii contractului între prezenţi se aplică prin analogie, contractul fiind considerat perfectat dacă ofertantul şi acceptantul au căzut de acord asupra încheierii sale.

c) Încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi). Distanţarea în timp a ofertei şi a acceptării – determinată de împrejurarea că ofertantul şi acceptantul nu se află de faţă la momentul în care primul propune oferta iar cel de-al doilea o acceptă – ridică dificultăţi în privinţa determinării momentului încheierii contractului.

Mai multe sisteme şi teorii au fost propuse: a) sistemul emisiunii (al declaraţiunii). Se consideră că acordul de voinţă al părţilor s-a format de îndată ce destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului.Critica: nu se poate stabili cu siguranţă momentul încheierii contractului şi nu oferă nici o certitudine, întrucât, înainte de a fi expediat acceptarea către ofertant, acceptantul poate, oricând reveni asupra ei.

b) sistemul expedierii acceptării. Se consideră drept moment al încheierii contractului momentul în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare sau telegramă, chiar dacă aceasta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.

Critici: este posibil ca, până la ajungerea la destinaţie a corespondenţei, expeditorul să o retragă şi prezintă dezavantajul că ofertantul nu ia cunoştinţă de încheierea contractului decât mai târziu.

c) sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării). Se consideră că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu cunoştinţă de cuprinsul lui.

Critica: se consideră că încheierea contractului a avut loc, deşi ofertantul nu cunoaşte că a avut loc acceptarea.

d) sistemul informării. Se consideră că momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Legislaţia noastră a adoptat acest sistem se sprijină pe prevederile art. 35 Cod comercial, în conformitate cu care contractul se consideră încheiat „dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în temenul hotărât de dânsul sau în temenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.

Critica: există posibilitatea unui arbitrar din partea ofertantului, care, spre a evita încheierea contractului, refuză să deschidă corespondenţa primită de la acceptant, precum şi incertitudinea ce există cu privire la momentul în care ofertantul a luat, efectiv, cunoştinţă de acceptare.

Sistemul este corectat prin instituirea unei prezumţii relativă că la momentul primirii corespondenţei, ofertantul a luat cunştinţă de acceptare.

În conformitate cu prevederea art. 38 Cod comercial, „în contractele unilaterale propunerea este obligatorie deîndată ce ajunge la cunoştinţa părţii către este făcută”.

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes din mai multe puncte de vedere, şi anume:

a) în raport cu acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea ofertei;

b) viciile voinţei şi, în general, cauzele de nulitate sau anulabilitate trebuie să existe la momentul încheierii contractelor;

c) momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă acelui contract. Problema interesează îndeosebi în cazul conflictului de legi în timp;

d) efectele contractului se produc, de regulă, începând din momentul încheierii acestuia.

e) momentul încheierii contractului interesează şi calculul termenelor de prescripţie (art. 7 alin. 2 şi art. 9 din Decretul nr. 167/1958);

f) în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contractului determinat de prima acceptare primităm face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect;

g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.Locul încheierii contractului. Când contractul se încheie între părţi prezente, locul

este acela în care se găsesc părţile.În cazul contractului încheiat la telefon socotim că locul încheierii contractului va

fi acela unde se află ofertantul.Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii contractului este

localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată corespondenţa.Locul încheierii contractului poate prezenta interes pentru determinarea instanţei

competente, din punct de vedere teritorial, să soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul.

4. Efectele contractului (Puterea obligatorie a contractului). Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere unor drepturi şi

obligaţii. În acest sens se vorbeşte de putetea obligatorie a contractului.a) Interpretarea contractului. Interpretarea contractului este operaţia prin care

se determină înţelesul exact a clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.

Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia. Se trece la interpretare, după ce, în prealabil, contractul a fost probat prin mijloacele prevăzute de lege.

Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsă legătură cu operaţia de calificare juridică a contractului. Deşi, teoretic, operaţia de interpretare a contractului poate fi separată de operaţia de calificare juridică a acestuia, în practică, dată fiind

strânsa legătură dintre ele, cele două operaţii ajung adesea să se confunde. Calificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al interpretării.

Operaţia nu se opreşte însă aici, deoarece încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie – calificarea – atrage după sine efectele juridice proprii acelei categorii; cuprinsul acestor efecte poate constitui, şi el, obiect de interpretare. Aşadar, interpretarea continuă, întemeindu-se, de această dată, pe calificarea juridică dată contractului.

Această suită de operaţii, interpretare – calificare juridică – interpretare, face ca operaţiile înseşi să se confunde adesea între ele.

Regulile de interpretare stabilite, cu caracter supletiv, de Codul civil sunt următoarele:- actul juridic se interpretează după voinţa internă (reală), iar nu după sensul literal al

cuvintelor întrebuinţate – art. 977 – art. 1266 NCC: „(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.(2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul

contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”;

- actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, şi acele efecte pe care legea, echitatea, sau obiceiul dau obligaţiei după natura acesteia - art. 970 alin.2 – art. 1272 alin. (1) NCC: „Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”;

- clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate expres în cuprinsul acestuia - art. 981 – art. 1272 alin. (2) NCC: „Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres”;

- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice, deci se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din întregul act - art. 982 – art. 1267 NCC: „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”;

- dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect – art. 978 – art. 1268 alin. (3) NCC: „Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”;

- dacă o clauză este susceptibilă de a primi mai multe înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului - art. 1268 alin. (1) NCC: „Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.”;

- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care care rezultă din natura actului juridic – art. 1268 alin. (2) NCC: „Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe”;

- în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective “se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” – art. 980;

- clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care s-a obligat - in dubio pro reo - art. 983 - art. 1269 alin. (1) NCC: „Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”, iar potrivit alineatului (2) al aceluiaşi articol, „Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus”;

- oricât de generali ar termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit – art. 984 - art. 1268 alin. (4) NCC: „Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi”;

- când s-a folosit un exemplu pentru aplicarea înţelesului unor clauze, întinderea efectelor actului juridic nu trebuie redusă la efectele din exemplu dat – art. 985 - art. 1268 alin. (5) NCC: „Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute”;

b) Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante. Reguli: ► contractul este obligatoriu între părţi. Potrivit art. 969 Cod civil:

„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Conform art. 1270 alin. (1) NCC: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.

Concluzii: - obligativitatea contractului legal încheiat de la care părţile nu se pot sustrage; - obligativitatea priveşte în primul rând părţile contractante, ceea ce este cunoscut sub principiul relativităţii contractului. ►trebuie să existe o simetrie între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiinţare a acestuia;

Potrivit art. 969 alin. 2 Cod civil: „Convenţiile se pot revoca, prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Conform art. 1270 alin. (1) NCC: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”.

Concluzie: numai prin consimţământul părţilor se poate modifica sau desfiinţa contractul.

Excepţiile trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege sau în contract.Cauze autorizate de lege:a) denunţarea unilaterală. Conform art. 1277 NCC, „Contractul încheiat pe durată

nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă”.

Cazuri: în contractul de închiriere fără termen – art. 1436 alin. 2 Cod civil; în contractul de mandat, mandantul poate revoca mandatul - art. 2030 alin. (1) lit. a) NCC, după cum mandatarul poate renunţa mandatul încredinţat - art. 2030 alin. (1) lit. b) NCC; în contractul de depozit, deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit - art. 2115 alin. (1) NCC;

b) forţa majoră, definită potrivit art. 1351 alin. (2) NCC, drept „...orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”. Poate determina fie o suspendare a efectelor contractului, fie desfiinţarea acestuia atunci când are efect distructiv.

c) decesul debitorului în cazul contractului intuitu personae.

d) prelungirea sau prorogarea legală a unui contract (exemplu: în cazul contractului de închiriere a locuinţelor, s-au adoptat legi prin care s-a prelungit termenul de închiriere).

c) obligativitatea contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante.

1) Principiul relativităţii efectelor contractelor. Potrivit art. 973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”, adică drepturile şi obligaţiile privesc numai părţile contractante - art. 1280 NCC: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

2) Opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Terţii sunt obligaţi să respecte situaţii juridice create de către contract- art. 1281 NCC: „Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.

Opozabilitatea se poate manifesta în următoarele forme:- invocarea de către parte a contractului ca titlu de dobândire ori ca just titlu;- invocarea de către terţi a contractului împotriva părţii.Părţile contractante sunt părţile care au încheiat, direct sau prin reprezentare,

contractul.Terţi sunt persoane străine de contract, care nu au participat, nici direct şi nici

prin reprezentare, la încheierea contractului.Categorii intermediare de persoane sunt acele persoane care, deşi nu au

participat la încheierea contractului, nici personal şi nici prin reprezentare, dar date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile contractante, suportă efectele contractului.

Aceştia sunt succesori ai părţilor ( nu înţelegem prin succesori, moştenitorii acestora).

Intră în acestă categori: - succesorii universali şi cu titlu universal;- succesorii universali cu titlu particular;- creditorii chirografari.

Astfel, succesorii universali primesc întreg patrimoniul unei persoane.Succesorii universali cu titlu universal primesc o parte din patrimoniu, ei îşi

însuşesc efectele contractultelor pe care le-au încheiat părţile, cu excepţia celor intuitu personae şi a efectelor declarate de părţi, ca fiind intransmisibile către succesori. În acest sens, sunt de menţionat dispoziţiile art. 1282 alin. (1) NCC, în conformitate cu care „La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul”.

Succesorii cu titlu particular dobândesc un drept, un bun determinat. Aceştia nu vor fi ţinuţi de obligaţii şi nu le vor profita drepturile pe care cel care le-a transmis un anumit drept, le-a dobândit prin contractele încheiate cu alte persoane, fără nici o legătură cu dreptul transmis către succesor. Succesorului cu titlu particular îi profită drepturile care sunt în strânsă conexiune cu dreptul dobândit. Exemplu: drepturile accesorii – garanţiile. În acest sens, art. 1282 alin. (2) NCC dispune: „Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.

Obligaţiile asumate de către transmiţător nu trec asupra succesorului, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis (exemplu: o persoană încheie un antecontract de vânzare-cumpărare, dar transferă dreptul de proprietate altei persoane, decât beneficiarul din antecontract).

Observaţii la regula obligativităţii contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante:

1) în cazul contractelor în care s-au adus modificări drepturile transmise – exemplu: dreptul de proprietate care este micşorat;

2) drepturile reale constrituite asupra bunului transmis – trebuiesc respectate;3) obligaţiile propter rem – care sunt legate de posesia bunului;4) obligaţiile scriptae in rem - adică acele obligaţii care trebuie respectate şi de

către dobânditor în ciuda faptului că el nu a participat la încheierea contractului (exemplu: opozabilitatea închirierii contractate de către vânzător faţă de cumpărătorul imobilului). Conform art. 1811 NCC, “Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:    a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară;    b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării;    c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;    d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului”.

Dacă formalităţile de opozabilitate nu au fost îndeplinite cu privire la un contract de locaţiune în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil şi bunul dat în locaţiune este înstrăinat după această dată, contractul de locaţiune este opozabil dobânditorului numai dacă sunt îndeplinite formalităţile prevăzute la art. 1.811 din Codul civil (conform art. 130 din Legea nr. 71/2011).

Condiţii: - anterioritatea stabilită prin dată certă, adică actul juridic să fie anterior transmisiunii (art. 1441 Cod civil);

- îndeplinirea cerinţelor de opozabilitate.Creditorii chirografari. În principiu, actele debitorului sunt opozabile creditorilor

chirografari. Dar, în anumte condiţii, având în vedere situaţia acestor creditori, ei pot să înlăture această opozabilitate, prin introducerea unei acţiuni în simulaţie sau prin acţiunea pauliană (revocatorie).

EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII CONTRACTULUI

Se pune întrebarea dacă principiul relativităţii efectelor contractului cunoaşte excepţii. Răspunsul este diferit după cum este vorba despre dobândirea de drepturi ori despre dobândirea de obligaţii din contractul încheiat între alte persoane.

Astfel, în privinţa dobândirii de obligaţii de către un terţ faţă de contract, răspunsul este categoric negativ. Nimeni nu devine obligat fără a-şi fi manifestat voinţa în acest sens. Promisiunea faptei altuia nu este decât o aparentă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. În cazul promisiunii faptei altuia, singurul

obligat este promitentul, căruia îi revine o obligaţie de rezultat, terţul neavând cum să devină obligat.

Prevederile Noului Cod civil confirmă această opinie exprimată în mod constant în literatura de specialitate. Astfel, conform art. 1283 alin. (1) NCC, „Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă”. Prevederile alineatului (3) al aceluiaşi articol sunt în sensul că „Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat”. Precizarea este binevenită, pentru că are rolul de a distinge promisiunea faptei altuia de cazurile în care un debitor înţelege să-şi asume doar o obligaţie de diligenţă.

1) Contractul în folosul unei terţe persoane – sau stipulaţia pentru altul – este convenţia încheiată între o parte numită stipulant şi o altă parte numită promitent, prin care acesta din urmă se angajează să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străină de contract, denumită terţ beneficiar.

Contractul în folosul unei terţe persoane nu avut o reglementare generală în legislaţia noastră, însă, au existat aplicaţii în diferite materii: donaţia cu sarcini, contractul de transport, asigurările facultative.

În NCC, stipulaţia pentru altul beneficiază de o reglementare generală, în art. 1284-1288.

În art. 1284 alin. (1) NCC, se arată: „Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ”, pentru ca în alineatul (2) al aceluiaşi articol să se precizeze că „Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei”.

Se considera că trebuie întrunite două condiţii de validitate a contractului, pe lângă cele generale prevăzute de art. 942 şi urm. Cod civil. În prezent, condiţiile sunt prevăzute expres în NCC:

- să existe voinţa certă, neîndoielnică de a stipula în folosul unei terţe persoane - art. 1284 alin. (1) NCC;

- terţul beneficiar să fie determinat sau cel puţin determinabil. Conform dispoziţiilor art. 1285 NCC, „Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului”.

Raporturile ce se nasc în cazul contractului în folosul unei terţe persoane:1 – raporturile dintre stipulant şi promitent. Din contractul încheiat se pot naşte

drepturi în favoarea stipulantului. Acestea nu interesează în mod deosebit contractul în folosul unei terţe persoane.

Ceea ce este important este că un astfel de contract dă naştere de drepturi direct şi nemijlocit în persoana terţului beneficiar. În caz de neexecutare de către promitent a obligaţiei faţă de terţul beneficiar, stipulantul îl poate acţiona, după caz: fie pentru îndeplinirea obligaţiei, fie pentru desfiinţarea contractului.

Există posibilitatea prevederii unor clauze penale care să fie executate în folosul stipulantului.

2 – raporturile dintre promitent şi terţul beneficar. Terţul beneficiar dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent de orice acceptare din partea sa - art. 1284 alin. (2) NCC. În conformitate cu prevederile art. 1286 alin. (2) fraza finală, „Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau al promitentului”.

În conformitate cu prevederile art. 1286 alin. (1) NCC, „Dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată”. În cazul în care terţul beneficiar renunţă la dreptul constituit în favoarea lui, potrivit contractului, acesta va profita stipulantului, promitentului sau altui terţ beneficiar.

Terţul beneficiar care a acceptat stipulaţia, poate cere executarea prestaţiei, însă, nu va putea cere rezoluţiunea contractului, întrucât caracterul sinalagmatic se manifestă numai între stipulant şi promitent.

Fiind chemat în judecată, promitentul poate invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune stipulantului. Potrivit dispoziţiilor art. 1288 NCC, „Promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia”.

3 – raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Între aceste persoane, contractul în folosul unei terţe persoane nu creează prin el însuşi raporturi specifice.

Prin intermediul stipulaţiei pentru altul, între aceste părţi se pot rezolva alte raporturi, de exemplu: se pot efectua liberalităţi, se pot executa alte obligaţii.

Revocarea stipulaţiei. Un element de noutate adus de Noul Cod civil este constituit de reglementarea revocării stipulaţiei. Astfel, conform art. 1287 alin. (1) NCC, „Stipulantul este singurul îndreptăţit să revoce stipulaţia, creditorii sau moştenitorii săi neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca stipulaţia fără acordul promitentului dacă acesta din urmă are interesul să o execute”.

Conform frazei I din art. 1286 alin. (2) NCC, „Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent”.

Revocarea stipulaţiei nu înseamnă liberarea promitentului de obligaţie, ci în loc să aibă drept creditor pe beneficiarul iniţial, va căpăta un alt creditor, după cum arată dispoziţiile 1287 alin. (1) NCC: „Revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului”. Aceasta înseamnă că de efectele revocării stipulaţiei vor profita, după caz, fie un beneficiar desemnat în subsidiar, fie stipulantul ori moştenitorii acestuia.

2) Invocarea contractului de către un terţ în cadrul unei acţiuni directe.Se recunoaşte de către lege dreptul unei persoane străină de contract de a

acţiona direct împotriva unei părţi, invocând contractul faţă de care terţa persoană rămâne străină. Prin recunoaşterea acţiunii directe bazată pe contractul faţă de care terţii rămân totuşi străini, se evită concursul celorlalţi creditori ai debitorului direct. Exemple:

- art. 1488 Cod civil – din materia antreprizei, unde muncitorii angajaţi pentru efectuarea unei lucrări pot reclama plata direct de la beneficiarul lucrării, până la concurenţa sumei cu care acesta este dator faţă de antreprenor. Art. 1856 NCC: „În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea

lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”;

- art. 1542 Cod civil – în materia contractului de mandat, potrivit căruia mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra submandatarului. Conform dispoziţiilor art. 2023 alin. (6) NCC: „În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o”.

EXCEPŢIE DE LA OPOZABILITATEA FAŢĂ DE TERŢI A CONTRACTULUI. SIMULAŢIA

Prin excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi, se înţelege că o terţă persoană este îndreptăţită să nu ţină seama de situaţiile juridice, care au fost create prin anumite contracte.

Prin simulaţie se înţelege procedeul prin care aceleaşi părţi încheie două contracte, unul aparent denumit contract simulat, prin care se crează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care se anihilează în tot sau în parte aparenţa juridică creată prin actul public, simulat.

Conform art. 1293 NCC, „Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său”.

Pentru existenţa simulaţiei, actul secret trebuie încheiat concomitent sau eventual înainte de încheierea contractului aparent.

Formele simulaţiei:1 – contractul aparent este fictiv – adică nu există în realitate. De exemplu, un

debitor pentru a scoate de sub urmărire un bun, încheie o vânzare aparentă. În realitate, vânzarea nu are loc.

2 - contractul deghizat – adică sunt ascunse anumite elemente ale acestuia. Deghizarea poate fi:

a) totală – atunci când se ascunde adevărata natură juridică a actului. De exemplu, în realitate se încheie o donaţie pe care o deghizează sub forma vânzării-cumpărării; sau

b) parţială – când se ascund anumite elemente mai puţin semnificative. De exemplu, preţul vânzării este 100 milioane lei, iar în act se trece suma de 30 milioane lei.

Efectele simulaţiei: ► inopozabilitatea. În cazul simulaţiei, faţă de terţa persoană nu poate fi opusă situaţia juridică ce este creată prin contractul secret.

Astfel:- între părţile simulaţiei şi succesorii universali ai acestora. Potrivit art. 1175 Cod

civil, ”actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii universali ai acestora” - art. 1289 alin. (1) NCC: „Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”;

- faţă de terţi, produce efecte contractul public, deşi nu corespunde realităţii. Teza a doua a art. 1175 Cod civil arată că „un asemenea act nu poate avea nici un

efect în contra altor persoane”. Terţii care au cunoscut existenţa contractului secret la momentul naşterii interesului lor, legat de acel contract, vor suporta efectele acestuia. Terţii pot invoca împotriva părţilor contractul secret.

Conform art. 1290 alin. (1) NCC, „Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent” iar potrivit alineatului (2) al aceluiaşi articol, „Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile”. Apoi, dispoziţiile art. 1291 alin. (1) arată: „Existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei”;

- în caz de conflict între terţi. Au câştig de cauză terţii care cu bună-credinţă, se sprijină pe actul aparent. Conform art. 1291 alin. (2) NCC, „Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret”.

Terţii în materia simulaţiei sunt, potrivit art. 1175 Cod civil: succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari. Succesorii universali şi cei cu titlu universal ai părţilor, ale căror interese s-au urmărit a fi fraudate prin simulaţie, devin terţi.

În cazul terţilor faţă de simulaţie, ei pot face dovada actului secret prin orice mijloc de probă. Conform art. 1292 teza I din Noul Cod civil, „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă”.

Părţile din contract, pentru a proba simulaţia, trebuie să respecte regula din art. 1191 Cod civil. Conform tezei a II-a a articolului 1292 al Noului Cod civil, „Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit”. Înseamnă că textul va avea aplicare pentru acele cazuri în care scopul declarării simulaţiei va fi nu de a da eficienţă unui act secret, ci pentru a constata ori a declara nulitatea actului secret.

Simulaţia poate fi înlăturată pe calea acţiunii în declararea simulaţieiEfectul admiterii acţiunii în simulaţie constă în înlăturarea efectelor contractului

aparent, dându-se eficienţă contractul secret, cu condiţia ca acesta să fie valid. Art. 1289 alin. (2) NCC prevede: „...contractul secret nu produce efecte nici între

părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă”. De aici se poate deduce că în unele cazuri, scopul declarării simulaţiei este ca scoţând la iveală contractul real, să i se aplice sancţiunea nulităţii.

5. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.În cazul contractelor sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi interdependenţei

obligaţiilor, se întâlnesc următoarele efecte specifice:a) excepţia de neexecutare a contractului;b) rezoluţiunea contractului;c) riscul contractui.

a) Excepţia de neexecutare a contractului. Definiţie. Constituie un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i

se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea să-şi execute propriile obligaţii.

Temeiul juridic îl reprezintă reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiei care reclamă în acelaşi timp simultaneitatea executării lor.

De exemplu, potrivit art. 1322 Cod civil este cazul în care vânzătorul refuză darea unui bun până la plata acestuia; potrivit art. 1364 Cod civil cumpărătorul poate refuza plata preţului atunci când se promovează o acţiune ipotecară.

Condiţii de invocare a excepţiei sunt următoarele:►obligaţiile reciproce trebuie să aibă temeiul în acelaşi contract;►din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială, dar

suficient de importantă;►neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepţia. Art. 1517

NCC: „O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune”;

►una din obligaţiile reciproce să fie afectată de un termen suspensiv.Lipsa de simultaneitate a obligaţiei poate proveni din convenţia părţilor, din

natura obligaţiei ori dintr-o prevedere a legii.Invocarea excepţiei are loc direct între părţi fără a fi necesar să se pronunţe

instanţa de judecată şi nu este necesar ca debitorul, cel faţă de care se invocă excepţia să fi fost pus în întârziere.

Prin invocarea excepţiei se obţine o suspendare a executării propriilor obligaţii, până la momnentul în care celaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin.

b) Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

Prin efectele sale rezoluţiunea se aseamănă cu nulitatea, însă se deosebeşte prin cauzele sale.

Temeiul juridic rezidă în reciprocitatea obligaţiilor, deşi în aparenţă, potrivit art. 1020 Cod civil, rezoluţiunea ar opera de drept ca rezultat a unei condiţii ce ar afecta contractul sinalagmatic, însă, în realitate, rezoluţiunea are caracter judiciar.

Potrivit art. 1021 Cod civil, contractul nu este desfiinţat de drept ci, partea care a executat sau care se declară gata să execute contractul trebuie să promoveze acţiune în justiţie.

Instanţa de judecată are drept de apreciere în a hotărî desfiinţarea contractului sau executarea acestuia, putând acorda un termen de graţie părţii chemate în judecată.

Condiţiile de exercitare a acţiunii în rezoluţiune:► una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin, chiar în parte;► neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;► debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile

prevăzute de lege.Punerea în întârziere se poate face fie prin somaţie extrajudiciară, înmânată prin

executorul judecătoresc – art. 1079 Cod civil, fie prin cererea de chemare în judecată.Rezoluţiunea convenţională înseamnă desfiinţarea unui contract în temeiul

voinţei părţilor acesteia, în conformitate cu prevederile din contract, în care se dispune desfiinţarea în caz de neexecutare.

Prevederea contractuală se numeşte pact comisoriu.

Gradele pactelor comisorii:- Pactul comisoriu de gradul I. În conţinutul contractului este inclusă menţiunea

potrivit căruia în caz de neexecutare, acesta se desfiinţează.În literatura juridică s-a considerat că un astfel de pact, înseamnă doar o

repetare a dispoziţiilor art. 1020 Cod civil şi că nu produce efecte prin el însuşi, ci este necesară promovarea acţiunii în rezoluţiune.

Prin excepţie, un astfel de pact ar produce efecte prin el însuşi, în cazul contractelor în care, în mod normal, nu s-ar putea dispune rezoluţiunea; de exemplu, în contractul de rentă viageră nu se poate cere rezoluţiunea pentru neplata rentei.

- Pactul comisoriu de gradul II. Este clauza în care se prevede că în situaţia în care o parte nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat.

Desfiinţarea are loc prin declaraţia unilaterală a creditorului în privinţa căruia nu s-ar executa obligaţia.

În prezenţa unei asemenea pact, instanţa sesizată poate doar să constate îndeplinite condiţiile rezoluţiunii.

- Pactul comisoriu de gradul III. Este acela în care se prevede că un contract se consideră rezolvit de plin drept.

Şi în acest caz, instanţa nu poate pronunţa rezoluţiunea, ci doar să o constate.În literatura juridică s-a arătat că pentru a opera un asemenea pact, debitorul

trebuie să fie pus în întârziere.- Pactul comisoriu de gradul IV. Este acela potrivit căruia contractul se consideră

desfiinţat de drept fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.

Instanţa de judecată constată întrunirea condiţiilor şi dispune rezoluţiunea contractului.

Prevederea unor pacte comisorii nu înseamnă renunţarea creditorului de a cere executarea obligaţiilor. Dacă se dă sau nu eficienţă pactului comisoriu, creditorul este acela care poate hotărî.

Rezoluţiunea în Noul Cod civil. Conform art. 1516 alin. (1) din Noul Cod civil, „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, iar potrivit prevederilor alineatului (2) al aceluiaşi articol, „Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:    1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;    2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;

3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.

În articolul 1549 alin. (1) NCC, „Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin”. În vederea salvării pe cât posibil a contractului, ca şi în cazul nulităţii, alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede: „Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului

faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială”.

Tot în linia salvării contractului, în articolul 1551 NCC, se prevede Reducerea prestaţiilor. Astfel, potrivit primei fraze de la alineatul (1), „Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate”, iar potrivit alineatului (2) „El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă”, pentru ca în alineatul final să se dispună: „Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese”.

În Noul Cod civil, modul de operare a rezoluţiunii este diferit de cel al Codului de la 1864, după cum este schimbat radical înţelesul pactului comisoriu.

Astfel, conform alineatului (1) al articolului 1550 NCC, „Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită”, iar în alineatul (2) al aceluiaşi articol se arată: „De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept”.

Sintetizând, reţinem că rezoluţiunea poate opera în următoarele moduri:a) prin hotărârea instanţei de judecată;b) prin declaraţia unilaterală, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;c) de drept, fie în temeiul unei dispoziţii exprese a legii, fie în temeiul unui pact

comisoriu.Rezoluţiunea unilaterală, adică prin declaraţia unilaterală a creditorului, în

conformitate cu prevederile art. 1552 alin. (1) NCC, poate avea loc în una din următoarele împrejurări:

- când părţile au convenit astfel;- când debitorul este de drept pus în întârziere; şi - când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în

întârziere.În conformitate cu prevederile art. 1552 alin. (2) NCC, „Declaraţia de rezoluţiune

sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora”, iar potrivit alineatului (3) al aceluiaşi articol, „În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor”.

În ce priveşte pactul comisoriu, potrivit art. 1553 alin. (1) NCC, „Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului”.

Rezoluţiunea sau rezilierea ca efect al pactului comisoriu, este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

Dacă este necesară punerea în întârziere, conform alineatului (3) al art. 1553 NCC, „Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează”. Aceasta înseamnă că în ciuda faptului că este prevăztu un pact comisoriu, o notificare prin care doar se solicită executarea obligaţiei, nu determină producerea efectelor pactului comisoriu; pentru a produce efectul rezoluţiunii prin pactul comisoriu, notificarea de punere în întârziere trebuie să facă referire la pactul comisoriu, să descrie condiţiile în care acesta operează şi intenţia

creditorului de a da efect pactului comisoriu în cazul în care debitorul nu se conformează punerii în întârziere.

Efectele rezoluţiunii.În primul rând, desfiinţează retroactiv contractul, înlăturând efecele ce le-a

produs. În al doilea rând, conduce la repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul contractului desfiinţat. Mai înseamnă şi desfiinţarea drepturilor subdobânditorului. Excepţiile de la această regulă au fost analizate la materia proprietăţii rezolubile.

În Noul Cod civil, în art. 1554 alin. (1), se arată: „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”.

Conform alineatului (2) al art. 1554 NCC, „Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune”.

Se pot acorda daune-interese sau despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neexecutare; în NCC, dreptul la daune-interese este recunoscut de dispoziţiile art. 1516 alin. (1) partea introductivă.

În cazul contractului cu executare succesivă (unde se găsesc prestaţii ireversibile), desfiinţarea contractului are loc numai pentru viitor, intervenind rezilierea - alineatul (3) al art. 1554 NCC.

c) Riscul contractului. Prin problema riscului contractului se înţelege stabilirea părţii care va suporta consecinţele neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite.