TEMA 11INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

1. TEHNICI ŞI MIJLOACE DE INVESTIGARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT·

Metoda asociaţiei libere; · Metoda experienţei motrice; · Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente; · Metoda detectării stresului emoţional în scris; · Metoda detectării stresului din voce; · Tehnica poligraf; · Potenţialele evocate ale creierului.

În sens larg, comportamentul reprezintă maniera specifică prin care subiectul uman este

determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacţii la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianţă, căutând ca prin aceasta să se adapteze la situaţiile nou intervenite.

În viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. Anumite convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depăşirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate psihică şi supleţe comportamentală.

Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcţie de situaţia în care se află o anumită persoană, în funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate.

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.

Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate. Este o "greşeală" intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic.

Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate fi cunoscut, uneori este afişat abil sau naiv, cu efortul de persuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite, pentru derutarea organelor judiciare. Aceasta poate fi asemănată cu un binom compus din aparenţă (produs al dezinformării verbale sau materiale ori combinate) şi inaparenţă (realitatea secretizată, intimă, neconfesată) (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992).

Simularea are o prezenţă cotidiană. Uneori se dovedeşte a fi necesară, stimulând sensul vieţii. Omul are nevoie şi de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depăşi momentele critice din viaţă, persoana, conştient sau inconştient, îşi protejează eul prin cultivarea sentimentelor speranţei, încrederii, optimismului. Simularea în aceste situaţii reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiţiei umane, un loc de refugiu imaginar.

Condiţia succesului unei simulări este dată de consistenţa sa internă, de abilitatea cu care subiectul menţine coerenţa demersului său fictiv. Ea presupune inteligenţă, conduită "civilizată". Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventând mereu tactici derutante, simulantul se complace într-un fals relaţional,

1

structurându-şi, pentru a putea manipula, un spaţiu simulat. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realităţii, dar o şi preface.

Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorinţe, de interese. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare, pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive ale comunităţii etc.

Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiţie, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc.

Nu există graniţe fixe, imuabile, între adevăr şi falsitate, existând o permanentă interşanjabilitate. Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind facilitat de

limbaj şi cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă. Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcţie

adaptativă, profilactică. Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcţia de a preveni sau reduce

reacţia de stres, provocată de ancheta judiciară. Prin simulare, persoana este convinsă că poate controla agentul stresant, obţinându-se

astfel o reducere a reacţiei de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistrează automat.

1. TEHNICI ŞI MIJLOACE DE INVESTIGARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o persoană

minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat.

Orice instrument de măsură, fie el tradiţional sau modern are la bază o anumită teorie. Această teorie poate fi explicită, detaliată până în cel mai mic amănunt, sau implicită, rămânând la latitudinea persoanei găsirea relaţiilor care stau la baza ei Dacă în antichitate se considera că la originea reacţiilor psihofiziologice se află "Puterea Divină" (Lea, 1870), studiile contemporane sugerează că factorul major, determinant al reacţiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motivaţional-emoţionale, iar studiile recente susţin că factorul major în acest proces este reprezentat de variabilele cognitive.

Procesele cognitive sunt însoţite de unele manifestări observabile şi neobservabile direct, care pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf, electroencefalograf etc.) a modificărilor vasculare, cerebrale, de temperatură a pielii şi respiratorii (Stănoiu, 1981).

La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigaţiei criminalistice.

Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei, dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete, hiposalivaţia şi contractarea subită a muşchilor scheletici.

Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui control voluntar, fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări cognitive a situaţiei. Aceste reacţii sunt asociate cu un comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiştii din domeniul judiciar, a unei disonanţe între declaraţiile subiectului şi gradul de acord asupra lor. Din comportamentele externe relaţionate cu modificările neurofiziologice rezultă schimbări ale mimicii şi pantomimicii, blocarea bruscă a funcţiilor motorii, tremurul din voce, modificarea timpului de latenţă între perceperea întrebării şi furnizarea răspunsului.

2

Manifestările prezentate anterior sunt elemente ale vieţii psihice şi comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieţii, fie că a fost sau nu obiect al unei investigaţii criminalistice. Ele au fost puse în evidenţă prin diverse încercări practice şi experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a obţinut sunt doar patternuri de posibile manifestări (comportamentale şi fiziologice), care diferă de la o persoană la alta datorită frecvenţei, intensităţii, duratei etc. În funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste "comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii.

Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt: · Metoda asociaţiei libere; · Metoda experienţei motrice; · Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente; · Metoda detectării stresului emoţional în scris; · Metoda detectării stresului din voce; · Tehnica poligraf; · Potenţialele evocate ale creierului. Metoda asociaţiei libere Ca tehnică de diagnosticare a comportamentului simulat, porneşte de la premisa că o

anumită semnificaţie a cuvintelor-stimul, care se prezintă subiectului investigat, determină o activare la nivelul reţelelor semantice, exercitând o influenţă specifică asupra stării emoţionale a subiectului, respectiv asupra asociaţiilor pe care acesta le stabileşte ulterior.

Există o serie de criterii care-şi fac simţită prezenţa în orientarea stabilirii asocierilor de idei legate de un cuvânt stimul. Astfel, dacă la cuvântul-stimul "mic" se răspunde prin cuvântul "mare", iar la "alb" cu " negru", se poate concluziona că asocierile făcute au la bază principiul contrastului (Ciofu, 1974).

Una dintre modalităţile acestei tehnici strâns legate de detectarea comportamentului simulat o reprezintă înregistrarea timpului de latenţă. Anastasi (1964), în urma utilizării acestei metodologii, concluziona: "dacă viteza de reacţie verbală este diferită la cuvintele critice faţă de cele nesemnificative, dacă subiectul refuză răspunsul la unele cuvinte critice sau repetă, în lipsa altui cuvânt, răspunsuri verbale anterioare, atunci vinovăţia subiectului poate fi socotită dovedită". Prin timpul de latenţă se înţelege perioada care se scurge de la emiterea unui stimul până la producerea reacţiei.

În cadrul acestor tehnici intră şi proba Abrahamsen-Rassanof-Yung, care utilizează tehnica asocierii de cuvinte însoţită de înregistrarea timpilor de răspuns, ca indicatori ai stărilor afective legate de evenimente pe care persoana, obiect al investigaţiei, vrea să le ascundă. Procedura constă în administrarea unei liste de cuvinte la care subiectul trebuie să găsească cuvinte asociate, într-un timp cât mai scurt. Lista este elaborată de către un specialist în domeniul detecţiei comportamentului simulat, după o studiere detaliată a cazului, şi cuprinde cuvinte "neutre", respectiv "afectogene", a căror semnificaţie este legată direct sau indirect de ceea ce subiectul încearcă să ascundă. Comparaţia între reacţiile la cele două tipuri de cuvinte (neutre sau afectogene) permite decelarea influenţei emotivităţii, determinată de perceperea riscului de a fi detectat, asupra tipului de răspuns oferit şi a timpului de reacţie, cunoscându-se că la stimulii neutri timpul de latenţă este constant, iar la cuvintele afectogene crescut (Bogdan, 1973).

Indicii care se urmăresc pentru a se putea pune în evidenţă tendinţa de simulare a subiectului sunt: · Repetarea cuvântului-stimul - necesară pentru a avea timp să elaboreze un alt tip de răspuns. · Latenţa răspunsului - variabilă în funcţie de subiect şi condiţionată de natura stimulilor. Este mai mare pentru cuvintele abstracte decât pentru cele concrete. Timpii de reacţie mai mari de patru secunde indică o încercare de simulare.

· Asociaţia superficială - asociaţia intrinsecă, presupusă a fi cea cerută de către cuvântul stimul, este derogată uneia superficiale. Se presupune că subiectul, considerând că asociaţia ar fi prea expresivă, încearcă să o substituie uneia mai puţin incriminante.

3

· Repetarea cuvintelor oferite ca răspuns - un cuvânt repetat de mai multe ori indică existenţa unei semnificaţii care trebuie verificată.

· Modificarea sensului cuvântului inţial - constă în oferirea unui răspuns pe care apoi încearcă să-l explice privit dintr-o altă perspectivă.

În majoritatea cazurilor indicii prezentaţi anterior, apar strict legaţi de anumite cuvinte stimul, chiar şi la repetarea probei.

La noi în ţară cercetări cu această tematică a efectuat Al. Roşca (1934; 1971), prin metoda folosită obţinându-se diagnosticarea justă în 80% din cazuri.

Această tehnică de detectarea a comportamentului simulat este uneori folosită în domeniul judiciar, însă pentru a-i creşte eficienţa se foloseşte în combinaţie cu alte tehnici (metoda experienţei motrice, hipnoză, poligraf etc.).

Metoda experienţei motrice Primele încercări legate de această metodă presupuneau înregistrarea reacţiilor fiziologice ale

unui subiect care era investigat, folosindu-se tehnica asocierilor libere. S-a constatat că cu cât încărcătura emoţională a cuvântului prezentat era mai mare, cu

atât pe inscriptor apăreau reacţii vegetative (respiraţia, EEG) mai ample, iar fonograma răspunsului verbal prezenta o latenţă mărită (Ciofu, 1974).

Bazându-se pe cercetări similare şi observând legătura, creată în timp, între un fenomen central, nemăsurabil direct şi un fenomen motor-periferic (presiuni digitale ritmate pe o membrană pneumatică), psihologul rus H. R. Luria (1959) elaborează o nouă metodă numită a "experienţei motrice".

Această tehnică a fost modificată şi îmbunătăţită de către psihologul de origine spaniolă Mira Y Lopez (1959), care a construit un aparat numit manotonometru.

Experimentul consta în faptul că subiectul trebuia să-şi dubleze răspunsul verbal, la cuvântul stimul conţinut în listă, cu o reacţie motorie (apăsarea pe o clapă). În aceste condiţii subiectul îşi concentrează atenţia asupra mâinii cu care trebuie să îndeplinească sarcina, modificările care au loc la nivelul celeilalte mâini scăpând controlului conştient, fiind înregistrate. Înregistrarea unui tremur asociat cu o latenţă ridicată a răspunsului verbal reprezintă indiciul unei eventuale tentative de simulare.

Luria constată că în condiţiile unei puternice activări emoţionale, produsă de efortul de disimulare, curba motrică înregistrată se modifică în aşa măsură încât această activare emoţională este decelabilă.

Metoda prezentată şi-a avut utilitatea la vremea respectivă (prima parte a secolului XX), azi fiind înlocuită de alte tehnici cu o acurateţe mult crescută.

Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente Scopul acestor tehnici constă în suprimarea controlului conştient al declaraţiilor, astfel

încât răspunsurile să fie automate, lipsite de influenţa controlului raţional voluntar. Tehnicile de acest gen îşi au originea în antichitate unde, cunoscându-se efectul alcoolului asupra

stării de conştiinţă şi a controlului voluntar, prizonierilor de război li se administra alcool pentru a se putea obţine de la aceştia informaţii care în stare normală nu ar fi fost furnizate.

După studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra stării de conştiinţă, s-a recurs la folosirea ei pentru detectarea comportamentului simulat. În 1905 Sanchez Herrera a utilizat pentru prima dată hipnoza în practica judiciară. În urma experienţei acumulate acesta concluzionează că metoda nu poate fi generalizată, deoarece pe lângă un bun hipnotizator este nevoie şi de complezenţa celui care urmează să fie hipnotizat.

Afirmaţiile lui Herrera se bazează numai pe experienţa sa şi pe un suport teoretic superficial, la acea vreme. Cercetările ulterioare au demonstrat existenţa a două tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi utilizate în practica judiaciară (Udolf, 1987):

· una permisivă (maternă) - care presupune un mod "cald" de abordare a persoanei ce urmează a fi hipnotizată, complezenţă din partea acesteia, aderenţă la procedură etc. ;

4

· una agresivă (paternă) - care presupune ca subiectul să nu coopereze şi să nu dorească implicit să fie hipnotizat, bazându-se pe abilităţile hipnotizatorului şi având o modalitate specifică de abordare a persoanei.

Nu este greu de înţeles de ce tehnica de hipnotizare folosită de Herrera nu se putea aplica decât în situaţii rare persoanelor aflate sub investigaţie judiciară. O persoană vinovată va fi motivată pentru a se împotrivi sau simula starea de transă în vederea eludării informaţiilor pe care acesta nu vrea să le mărturisească.

Hipnoza ca tehnică de detectare a comportamentului simulat se aplică în prezent în domeniul criminalistic alături de investigaţiile cu ajutorul poligrafului (Buş & David, 1999).

În cadrul Laboratorului psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj, această metodă a fost aplicată de către Ioan Buş în colaborare cu Mircea Miclea şi Daniel David de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei Cluj.

O altă metodă subsumată acestei categorii presupunea utilizarea unor substanţe psiho-farmaceutice ca eterul, morfina, preparate barbiturice etc. care aduc subiectul, căruia i se administrează, într-o stare de semiconştienţă numită "automatism oniric". În această stare cenzura conştientă este obnubilată, fără a se suprima complet capacitatea de exprimare sau de reacţie automată.

În anul 1918, un medic american (House) a lansat un preparat numit “Thruth-serum” (serul adevărului). În urma administrării substanţei respective, autorul pretindea că se obţin declaraţii foarte sincere în legătură cu infracţiunea pe care un subiect a comis-o. Procedura consta în administrarea serului (1% bromhidrat de scopolamină şi 2% clorhidrat de morfină) la fiecare jumătate de oră în doze de 1 sau 2 mm (în funcţie de greutate şi vârstă) până la obţinerea unei stări de semiconştienţă (Eysenck, 1966; Bogdan, 1973).

În prezent o astfel de tehnică este interzisă, considerându-se că ar reprezenta o gravă încălcare a dreptului de apărare a individului.

Metoda detectării stresului emoţional în scris Este o metodă prin care se înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei

persoane aflată într-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrisului: · timpul de latenţă; · durata scrierii răspunsului; · presiunea scrierii. Încăperea în care se desfăşoară examinarea trebuie să fie izolată fonic, să asigure confortul

necesar acestui gen de examinare, deoarece orice zgomot, orice intervenţie din afară influenţează negativ desfăşurarea, respectiv rezultatele testării (Nichifor, 1978; Stancu, 1995).

Se recomandă utilizarea acestei tehnici în paralel cu testarea la poligraf, realizându-se o completare reciprocă a rezultatelor obţinute prin cele două metode.

Metoda detectării stresului din voce Datele oferite de literatura de specialitate demonstrează că printre indicatorii cei mai sensibili ai

emoţiei se înscriu şi caracteristicile conturului, vitezei, amplitudinii frecvenţei tonului fundamental al vocii de-a lungul unei rostiri, ca urmare a modificărilor de ordin fiziologic în aducţia şi abducţia corzilor vocale (Ciopraga, 1996).

Schimbările la nivelul frecvenţei tonului fundamental se instalează, de regulă, în spectrul neauzibil al vocii, domeniu care nu este în întregime controlat de conştiinţă.

Detectorul de stres psihologic (Psychological Stress Evaluator - PSE), este un dispozitiv care permite evidenţierea stresului emoţional din voce, mai exact modulaţiile, inauzibile şi involuntare, de frecvenţă medie (FM) în registrul 8-12 Hz (8 -14 Hz, după alţi autori). Aceste modulaţii de frecvenţă, a căror intensitate şi pattern sunt invers proporţionale cu gradul de stres al vorbitorului, se presupun a fi rezultatul tremurului fiziologic care acompaniază contracţia voluntară a muşchilor

5

striaţi implicaţi în vorbire. În timpul perioadei fără stres, modulaţiile sunt sub controlul Sistemului Nervos Central (SNC). La apariţia stresului Sistemul Nervos Autonomic (SNA) devine dominant, având ca efect inhibiţia muşchilor fonatori cu repercusiuni la nivelul registrului FM. Această inhibiţie, indicator al stresului emoţional, este evidenţiată de către detectorul de stres din voce, ca o caracteristică blocantă sau ca o formă de undă rectangulară (Horvath, 1979).

În investigaţiile criminalistice, pentru obţinerea unor rezultate superioare în analiza emoţiei manifestate în voce, se foloseşte un cuplu de aparatură, care cuprinde:

· un magnetofon profesional de înaltă performanţă tehnică ce înregistrează răspunsul dat de subiect la poligraf;

· un sonograf de tipul 7029 A; · un aparat de detectare a stresului din voce cu ajutorul căruia se transcrie pe vocograme

reprezentarea sonoră a răspunsului dat de subiect în timpul testării la poligraf. Folosirea acestei metodologii pentru detectarea comportamentului simulat prezintă mai

multe avantaje: · înregistrarea profesională a răspunsului dat de subiect, permiţându-se reţinerea şi transcrierea

cu ajutorul sonografului a modificărilor produse în voce şi vorbire, rezultat a stării emoţionale trăite; · posibilităţile ştiinţifice oferite de sonograf în transcrierea pe fonograme a caracteristicilor care

pun în evidenţă modificările produse în voce; · posibilitatea de a corela rezultatele obţinute cu ajutorul poligrafului, cu cele provenite

din studierea vocogramelor. Detectorul stresului din voce procesează frecvenţele din voce, le păstrează pe bandă

magnetică, utilizând filtre electronice şi tehnică de discriminare a frecvenţelor. Patternurile de stres apar ca un traseu mişcător pe o hârtie specială pentru înregistrat.

Caracteristicile vocale care pun în evidenţă emoţia determinată de disimularea adevărului, analizate cu ajutorul acestei tehnici sunt (Horvath, 1979):

· valorile (medie şi limitele minime sau maxime) frecvenţei tonului fundamental al vocii; · durata emisiei vocale; · intensitatea consoanelor explozive; · viteza de articulare; · timpul de latenţă. Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal, multilateral, dar

nu mai eficient decât poligraful. Studiile efectuate de Barland (1975), Kubis (1973) şi Horvath (1979), în ceea ce priveşte acurateţea detectării comportamentului simulat, cu cele două dispozitive, au pledat în favoarea utilizării poligrafului, acesta având predictibilitate mult crescută.

Înregistrarea potenţialelor evocate În ultima perioadă se fac cercetări pentru detectarea comportamentului simulat şi prin alte

tehnici. Astfel, tehnica de evidenţiere a potenţialelor evocate ale creierului, care necesită o aparatură foarte sofisticată, se bazează pe înregistrarea a două tipuri de potenţiale: P300 şi N400. Potenţialul evocat P300 apare automat la subiecţii simulanţi, ca urmare a categorizării stimulilor în relevanţi (incriminanţi) şi irelevanţi (neincriminanţi), categorizare raportată la cazul aflat în cercetare. În cazul subiecţilor sinceri potenţialul P300 nu apare deoarece aceştia nu realizează procesul de categorizare, toţi stimulii având aceeaşi valoare raportată la cazul aflat în investigaţie.

Potenţialul N400 apare în momentul în care subiectul procesează informaţia falsă, incriminantă, pe care în mod explicit şi voluntar însă nu o recunoaşte ca fiind falsă sau incriminantă (simulează).

Iniţial, s-a considerat că această metodă poate avea o fidelitate mare deoarece potenţialele evocate ale creierului sunt greu de manipulat de către subiect, estimându-se că acestea vor deveni indicatori extrem de acuraţi ai simulării. Cercetările recente în domeniu au demonstrat că această metodă prezintă unele imperfecţiuni. Astfel, un subiect neimplicat în infracţiune, dar care deţine informaţii despre locul faptei (de exemplu, frecventa locuinţa victimei), în urma înregistrării potenţialelor evocate, acesta va prezenta indici similari cu cei ai autorului faptei.

6

Rămâne ca cercetările în curs de desfăşurare să confirme validitatea şi impactul pragmatic ale potenţialelor evocate, prefigurându-se o coroborare cu parametrii tehnicii poligraf (Buş & David, 2003).

2. DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul

detectării comportamentului simulat. Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un înregistrator

mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie, suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice şi a micromişcărilor musculare (Anghelescu & Dan, 1984).

Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoţiile care însoţesc comportamentul simulat.

Metodologia de lucru utilizată a fost şi este cea americană, ce cele două proceduri de testare

poligraf: “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) şi “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test - GKT). În ambele proceduri, întrebările îi sunt adresate subiectului în timp ce pe diagrama poligraf se înregistrează reactivitatea psihofiziologică. Se consideră că declanşarea reacţiilor emoţional-fiziologice acompaniază răspunsul care "îngrijorează" subiectul, iar aceste reacţii sunt evidenţiate în înregistrările parametrilor fiziologici de către poligraf (Furedy, 1993; Rosenfeld, 1995).

Cea mai utilizată procedură poligraf pentru determinarea comportamentului simulat este “Testul întrebării de control” (Control Question Test - CQT) , dezvoltată de John E. Reid în anul 1947. Prin ea se încearcă a se ajunge la esenţa problemei cu ajutorul câtorva întrebări relevante de forma: "D-ta ai comis furtul din magazinul X?", “Ai furat din magazinul X o combină muzicală?”. Aceste întrebări sunt controlate de o întrebare de control: "Te-ai gândit vreodată să furi ceva?" (Bashore & Rapp, 1993).

Tehnica este fundamentată teoretic prin faptul că o persoană nesinceră va reacţiona puternic la întrebările relevante şi slab la cele de control, în timp ce persoana nevinovată, aflată sub investigaţie, va reacţiona exact invers (Horvath, 1988).

În contrast cu Control Question Test – CQT, “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test - GKT) implică o mai mare specificitate. Aşa cum a fost elaborată de propunătorii ei (Lykken, 1960, 1974, 1981), procedura GKT este utilizată pentru a scoate în evidenţă dacă o persoană se află în posesia unor informaţii specifice referitoare la o infracţiune. Întrebările se referă exact la detaliile de bază, cunoscute doar de autorul faptei şi persoanele care cercetează cauza, expectându-se că doar persoana vinovată va reacţiona puternic la întrebările relevante ale cauzei (Lieblich, Ben-Shakhar & Kugelmass, 1976).

Cu toate că există diferenţe între cele două proceduri, nu trebuie trecut cu vederea faptul că în domeniul detecţiei comportamentului simulat acestea au avut şi au o contribuţie semnificativă, deschizând căile spre probaţiune şi focalizând investigaţiile criminalistice.

În cele ce urmează vom prezenta primul caz de omor soluţionat cu ajutorul poligrafului din dotarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj:

La 4 noiembrie 1980 este găsită decedată în apartamentul său, situat într-un cartier din municipiul Cluj-Napoca, L. D. în vârstă de 32 de ani. Cadavrul victimei se afla pe duşumea lângă o canapea, cu capul înspre fereastra camerei, prezentând multiple leziuni în zona capului. Obiectele din cameră erau stropite cu sânge.

7

În camera în care se afla victima s-au găsit un fier de călcat cu mânerul rupt, un ciocan din plastic cu miez metalic, un taburet de bucătărie distrus, toate cu urme de sânge şi un lampadar cu trei braţe, răsturnat, unul din abajururi fiind spart. Toate acestea duceau la concluzia că între agresor şi victimă avusese loc o luptă. Raportul de expertiză medico-legală ce s-a întocmit cu ocazia autopsierii cadavrului victimei a concluzionat că moartea lui L. D. a fost violentă, că s-a datorat dilacerării cerebrale şi că poate data din ziua de 31 octombrie 1980. Leziunile constatate s-ar fi produs prin loviri active, multiple aplicate cu diferite corpuri dure, unele cu muchie, pumnul, fierul de călcat, ciocanul din plastic etc., leziunile tanatogeneratoare (cele care au determinat nemijlocit decesul victimei) fiind cele de la nivelul capului (regiunea temporo-parieto-occipitală stângă), constând în dilacerarea cerebrală.

S-a emis ipoteza că autorul faptei ar putea fi din rândul persoanelor cunoscute victimei care o vizitau la domiciliu, plecându-se de a faptul că uşa de acces în apartament nu era forţată, iar la plecare autorul a închis uşa, fără a folosi cheia.

Victima era divorţată şi avea un copil minor, care temporar locuia la bunica sa. În momentul omorului victima era singură în apartament, ea fiind găsită decedată de fiul ei, care a venit în vizită la aceasta.

Identificarea autorului acestei infracţiuni s-a realizat după două luni, necesitând colaborarea a numeroşi specialişti din diverse domenii, precum şi efectuarea a numeroase constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. La această întârziere a contribuit, în mare măsură, conduita simulată pe care a adoptat-o iniţial autorul omorului în timpul verificărilor întreprinse. Autorul omorului, deşi a fost inclus printre suspecţi, din lipsă de probe, nu a fost reţinut.

În cauză au fost verificate foarte multe persoane, în final luându-se măsura arestării preventive pe termen de 30 de zile a unuia dintre suspecţi T. J. , o cunoştinţă apropiată a victimei, care periodic o vizita având şi o cheie de la apartamentul acesteia. Ulterior, T. J. a recunoscut că în data de 3 noiembrie 1980 a fost în apartamentul victimei şi a găsit-o decedată, plină cu sânge, fără a sesiza undeva cele constatate (motivând că nu a avut cunoştinţă de obligaţia prevăzută de lege pentru a denunţa omorul constatat şi că i-a fost teamă să nu fie implicat în caz).

Dosarul întocmit lui T. J. nu conţinea probe suficiente pentru a fi trimis în instanţă. În această situaţie, procurorul criminalist a dispus prin ordonanţă testarea la poligraf a suspectului. În urma interpretării diagramelor subiectului T. J., s-a concluzionat în mod cert că nu acesta este autorul omorului.

În această situaţie au fost continuate verificările pentru clarificarea altor ipoteze, concomitent cu testarea la poligraf a tuturor suspecţilor. Astfel, s-a reluat şi cercetarea suspectului G. V. , fostul soţ al victimei.

G. V. a fost supus unei testări la poligraf, adresându-i-se întrebări directe atât cu privire la comiterea omorului, cât şi cu privire la "obiectele" cu care a lovit victima. Subiectul G. V. - în timpul testării la poligraf - a dat răspunsuri negative la toate întrebările incriminatorii. Rezultatul testării la poligraf a confirmat în mod cert că G. V. este autorul omorului. Audierea acestuia în cadrul activităţilor post-test, cu prilejul comunicării rezultatului testării, l-a determminat să recunoască săvârşirea omorului, făcând în acest sens declaraţii amănunţite cu privire la modul de comitere, locul unde se află corpurile delicte.

Rezultatele testării la poligraf, în acest caz şi nu numai, au fost apreciate ca fiind deosebit de utile în probarea vinovăţiei autorului, fapt consemnat în rechizitoriul întocmit în data de 1 martie 1981 de către procurorul criminalist Iuliu Andrei, din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Cluj, din care redăm:

“Măcinat de nelinişte, după cum a recunoscut în interogatoriul său din 27. 12. 1980, G. V. a fost supus în baza unei dispoziţii scrise (ordonanţă), în primele ore ale aceleiaşi zile testării cu poligraful.

Testarea s-a efectuat în Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj, utilizându-se un aparat de provenienţă japoneză, rezultatul testării fiind expus şi documentat în raportul thnico-ştiinţific de investigare a comportamentului simulat.

8

În cadrul testării, în vederea stabilirii reactivităţii psihoemoţionale a inculpatului au fost înregistraţi trei parametri psihofiziologici şi anume: ritmul respirator, reacţia electrodermică şi tensiunea arterială - puls, pe baza a 7 teste minuţios pregătite, incluzând întrebări neutre, întrebări de control şi întrebări relevante, cu încărcătură emoţională în raport cu datele de fapt ale infracţiunii cercetate. Rezultatele testării, concretizate în înregistrarea concomitentă a traseelor parametrilor psihofiziologici amintiţi, se desprind din diagramele poligraf ce constituie anexele raportului de investigare a comportamentului simulat, date pe baza cărora s-a concluzionat că modificările de dinamică şi evoluţie constatate, au pus în evidenţă prezenţa unei puternice şi permanente stări emoţionale în răspunsurile negative date de inculpat la întrebările relevante ale cauzei. S-a subliniat că reacţiile psihoemoţionale cele mai ample şi constante au rezultat la răspunsurile negative legate de întrebările dacă a omorât-o pe L. D., dacă a lovit-o cu scaunul, cu ciocanul din plastic, cu fierul de călcat etc. Specialistul psiholog a conchis, în baza lucrărilor efectuate, că prezenţa reactivităţii psihoemoţionale a reprezentat indicele nesincerităţii răspunsurilor pe care le-a dat inculpatul G. V. în cadrul testării cu poligraful şi anume la întrebările relevante ale cauzei.

Datele obţinute prin testarea cu poligraful au fost deosebit de valoroase, negarea pe care s-a postat G. V. apărând a fi de circumstanţă şi întru-totul interesată.

În aceeaşi zi de 27 decembrie 1980, inculpatul G. V. a recunoscut săvârşirea omorului asupra lui L. D. ".

În perioada 1990 - 1999 în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj au fost efectuate o serie de experimente preliminarii, care au favorizat circumscrierea aspectului problematic al unor investigaţii experimentale (Buş, 1991, 1997, 1999; Buş & David, 1999; Buş 2000). Astfel, s-a urmărit conturarea unui profil psihologic evidenţiat pe baza unei baterii de teste, prin care să se stabilească o relaţie între patternul de personalitate al persoanei şi detecţia comportamentului simulat al acesteia, contribuindu-se în acest mod la creşterea gradului de acurateţe al tehnicii poligraf.

Tot în această perioadă s-a experimentat o nouă procedură de testare poligraf, constând în introducerea obiectului cu care s-a comis infracţiunea, ca item în chestionarul-test. Rezultatele obţinute confirmă că introducerea variabilei imagistice (obiectul cu care s-a comis infracţiunea), determină ample reacţii psihofiziologice doar în cazul persoanelor direct relaţionate cu infracţiunea. Comparativ cu procedura standard, noua procedură de testare are un grad ridicat de acurateţe, dovedindu-se deosebit de utilă în diagnosticarea comportamentului simulat, atât pentru identificarea corectă a autorilor de infracţiuni, cât şi pentru eliminarea erorilor de detecţie (Buş, 2000).

Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în

timpul variatelor stări emoţionale care însoţesc simularea. Detecţia simulării cu tehnica poligraf este fundamentată ştiinţific de următoarele aspecte:

în săvârşirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate, mobilizându-şi pentru reuşita infracţională întregul său potenţial cognitiv, motivaţional şi afectiv. Acest lucru face ca actul infracţional să nu rămână ca o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri infracţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţional specific, cu un rol motivaţional bine diferenţiat (Aioniţoaie & Butoi, 1992; Buş, 1997).

Tehnica poligraf acţionând în mod indirect asupră planului conştiinţei subiectului, caută a evidenţia dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea ce ştie, adică elemente de conţinut ale realităţii subiective pe care o poartă în planul constiinţei sale.

Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relaţii legate de faptă. Conştiinţa vinovăţiei, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl determină pe subiect să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se prezintă un obiect

9

sau i se adresează o întrebare în legătură cu infracţiunea comisă. O minciună spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită, produce şi o anumită stare de tensiune emoţională.

Conform teoriei "reacţiei determinată de infracţiune", persoana vinovată reacţionează când minte, deoarece întrebările relevante provoacă emoţii sau trăiri care au existat în momentul comiterii infracţiunii (Barland, 1988).

Poligraful (aşa-zisul "detector de minciuni") înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziologici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi micromişcările neuromusculare.

Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează şi le interpretează, formulând concluziile cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului, concluzii consemnate înt-un raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică.

Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin surprinderea reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât şi periferice.

Activităţile de descoperire a infractorilor şi de clarificare a stărilor de fapt - în concordanţă cu adevărul - reprezintă efortul comun al tuturor specialiştilor din sistemul judiciar, precum şi al experţilor din cele mai diferite domenii.

Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate sau a ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată şi să constituie de regulă, un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate, când reactivitatea psihoemoţională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulţi factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei, pentru a formula împreună cu cel care instrumentează cauza, cele mai adecvate întrebări.

Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolată fonic, special amenajată şi mobilată. Camera trebuie să fie cât mai sobră, fără ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea distrage atenţia persoanei examinate, şi implicit să denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe şi o a doua cameră, aşa-numita “cameră de observaţie”, echipată corespunzător acestui scop.

La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi al prezumţiei de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a fi ulterior examinat.

Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf următoarele categorii de persoane: minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecţiuni cardio-respiratorii severe, cele cu afecţiuni neurologice grave (hemipareze-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul testării sunt în suferinţă fizică (intervenţii chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) şi alte persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.

Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: · să nu fie supuse unor anchete obositoare;

· anterior să aibă asigurată o alimentaţie normală; · să nu fie ameninţate cu tehnica poligraf; · să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice; · să nu fie sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central; · să nu fie duse în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente); · să nu participe la confruntări; · să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezinte persoane spre

recunoaştere etc. Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică

a subiectului.

10

INTERVIUL PRE-TEST Orice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test şi încheiată cu un

interviu post-test. Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu privire la faptele şi circumstanţele care constituie baza suspectării ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată. Examinatorul va obţine multe date chiar din observarea directă a persoanei încă din momentul în care aceasta intră în laborator şi până la terminarea examinării. În timpul interviului pre-test (15-20 de minute) persoanei ce urmează a fi examinată, i se aduce la cunoştiinţă scopul examinării, modul de funcţionare al aparatului, accentuând principiile fundamentării ştiinţifice ale metodei şi rezultatele ce se pot obţine. Acest aspect sporeşte preocuparea persoanei nesincere asupra detectării posibile şi linişteşte persoana sinceră. Interviul pre-test se desfăşoară după un anumit altgoritm.

Întrebările din interviul pre-test au scopul de a provoca răspunsuri verbale şi nonverbale, care vor oferi examinatorului indicii asupra sincerităţii sau nesincerităţii subiectului, fără a-l face să-şi diminueze în mod inutil starea de tensiune şi fără ca examinatorul să se angajeze într-un dialog acuzator în dorinţa de a obţine o mărturisire a vinovăţiei. Un subiect care este învinuit de către examinator că ar fi săvârşit infracţiunea în curs de cercetare sau care este interogat ca şi când ar fi deja considerat responsabil de aceasta, nu mai este potrivit pentru un test la poligraf.

Problematica examenului de laborator pune în ecuaţie starea emoţională a subiectului ce urmează a fi testat la poligraf. Noutatea situaţiei în care se află subiectul, lipsa obişnuinţei de a mai fi fost examinat cu asemenea aparatură sau implicarea acestuia în cauza penală supusă investigaţiei, creează o stare de tensiune, de nelinişte generală exteriorizată prin manifestări caracteristice unui comportament simulat: hiperemia sau paloarea facială, spasmul glotic, contractarea buzelor, tremurul sau monotonia specială a vocii, clipirea accelerată a ochilor, "râs forţat", sudoraţia palmară sau facială, fremătatul mâinilor, perioade de latenţă în răspunsuri, evitarea privirii interlocutorului, culegerea unor scame imaginare, pedalarea picioarelor, contra-întrebările, solicitarea inutilă pentru repetarea întrebărilor etc. Experienţa demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste manifestări, ci dificultatea de a le interpreta corect şi de a le integra într-un profil psihologic adecvat.

În situaţia examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoţională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracţional, starea de sănătate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.).

Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate inluenţa negativ reactivitatea psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la poligraf.

În timpul interviului pre-test un subiect sincer, de obicei, va manifesta un comportament în care se pot observa indicii naturaleţii şi dezinvolturii în argumentare, subiectul manifestând mai mult curiozitate faţă de cauza penală decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt şi coerent la întrebări etc.

Subiectul nesincer nu cooperează, nu se angajează în dialog, dă răspunsuri monosilabice, este lipsit de iniţiativă şi spontaneitate. Când se aduce în discuţie problematica critică, se remarcă pe lângă negările stereotipe de genul "nu ştiu", "nu-mi pot explica", "cine, eu?", "nu-mi amintesc", şi unele manifestări exterioare ale comportamentului simulat.

Subiectul sincer, nefiind implicat în cauza cercetată, dispune de capacitatea psihică de comutare a atenţiei către problematica interviului pre-test pe care o acceptă cu interes. Dimpotrivă, subiectul nesincer nu dispune de capacitatea de comutare a atenţiei, evidenţierea aspectelor în legătură cu fapta comisă având un efect inhibant asupra lui.

Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. Atitudinea acestuia trebuie să fie obiectivă şi rezervată, să se manifeste imparţial în privinţa sincerităţii sau nesincerităţii persoanei. O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator.

Examinatorul trebuie să asigure o ambianţă confortabilă, înlăturând orice cauze care ar putea afecta investigarea cu tehnica poligraf.

11

CHESTIONARUL UTILIZAT ÎN EXAMINAREA POLIGRAF

Un chestionar conţine în medie 10 întrebări numerotate de către examinator de la 1 la 10,

ordine care corespunde şi pe diagrama poligraf. Întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect.

Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcţie de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului semnul "+" sau "-". În chestionar sunt incluse următoarele categorii de întrebări (Horvath, 1988; Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000):

- întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziţii-interogative adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis şi clar atât în cadrul interviului pre-test, cât şi în timpul testării, vizând săvărşirea sau implicarea acestuia în infracţiunea ce face obiectul investigaţiei, apte să producă modificări în reactivitatea psihoemoţională (“D-ta ai comis furtul din magazinul X “).

În funcţie de complexitatea cauzei cercetate întrebările relevante pot include şi întrebări investigatorii sau de detaliu. Acestea reprezintă propoziţii-interogative formulate ipotetic în vederea identificării unei posibile reactivităţi psihoemoţionale la subiectul testat, care să permită indicii cu privire la: existenţa unor coparticipanţi, tăinuitori sau favorizatori, bunuri furate, locul unde se află ascunse corpurile delicte, instrumentele utilizate la săvârşirea infracţiunii, precum şi alte aspecte de acest gen pe care subiectul le ascunde (“Ai furat din magazinul X o combină muzicală ?“).

- întrebările neutre sunt propoziţii-interogative simple, care nu au legătură cu incriminarea şi permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Scopul lor este de a obţine în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoţională normală a subiectului (“Eşti de profesie … ?“).

- întrebările de control sunt propoziţii-interogative la care aprioric se cunoaşte, că subiectul va răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii psihoemoţionale necesar efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale obţinute la întrebările relevante (“Te-ai gândit vreodată să furi ceva ?“).

EXAMINAREA POLIGRAF

Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor fiziologici (respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodermică, tensiunea arterială - puls şi micromişcările neuromusculare), concomitentă chestionării subiectului.

Segment dintr-o diagramă poligraf TR1 - respiraţia toracică TR4 - tensiunea arterială- puls TR2 - respiraţia abdominală TR5 - micromişcările musculare TR3 – reacţia electrodermică

12

Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de alertă, reactivitatea psihoemoţională corespunzătoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară, mai amplu exprimată decât cea obţinută la întrebările neutre (Bradley & Janisse,1981).

Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui subiect. Conform metodologiei, în cadrul examinării la poligraf pot fi utilizate următoarele teste: Testul întrebărilor obişnuite, Testul de stimulare, Testul întrebărilor intercalate, Testul complexului de vinovăţie, Testul vârfului de tensiune, Testul cu răspuns în gând şi Testul “DA”. Fiecare dintre acestea prezintă caracteristici specifice, în funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei. De obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puţin trei teste.

La sfârşitul examinării se procedează la interpretarea diagramelor poligraf. Formularea concluziilor într-o examinare poligraf constă în activităţi de comparare şi sinteză, raţionamente de tip deductiv, inductiv şi analogic, activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. În urma interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât şi a comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica poligraf, se poate formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă.

Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un "Raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat prin tehnica poligraf". Acest raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat şi concluziile rezultate în urma analizei şi interpretării diagramelor poligraf.

Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat se înaintează organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.

INTERVIUL POST-TEST Interviul post-test reprezintă momentul decisiv al valorificării diagramelor. În această fază a

testării se realizează saltul de la informaţia de natură psihofiziologică la informaţia de natură juridică, materializată în mijloacele legale de probă.

Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test. Abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ţinându-se seama şi de nivelul de instruire şi cultură al acestuia. Abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să încerce după propria sa pricepere să explice stările emotive pe care le-a simţit în timpul răspunsurilor date la întrebările adresate. În funcţie de situaţie, interviul post-test va fi continuat în biroul de anchetă de către cel care instrumentează cauza respectivă.

REEXAMINAREA Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui diagnostic

precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei subiectului, se va proceda la organizarea unei reexaminări la poligraf. De comun acord se stabileşte data şi ora când se va prezenta pentru reexaminare.

FACTORII CARE POT INFLUENŢA ACURATEŢEA TESTĂRII POLIGRAF Literatura în domeniul poligraf arată că atributele de personalitate şi competenţa

examinatorului pot influenţa într-o anumită măsură rezultatele testării (Larson, 1932; Marston, 1938; Inbau, 1942).

13

Se impune ca examinatorul să fie o persoană inteligentă cu un back-ground educaţional superior, să manifeste interes pentru activitatea sa etc. Antrenamentul şi experienţa vin să completeze calificarea necesară.

Există studii (Horvath & Reid, 1971) referitoare la relaţia dintre atributele de personalitate, competenţa examinatorului şi rezultatele testării la poligraf, care au demonstrat că examinatorii cu o experienţă limitată au o rată relativ mai ridicată a erorilor în evaluarea diagramelor şi în formularea concluziilor, comparativ cu cei care au o experienţă îndelungată în domeniu. Suzuki & Horvath (1982) susţin că există o interacţiune complexă între examinator şi subiect în administrarea probei, fiind incorect să se afirme că această interacţiune nu ar avea efect asupra rezultatului testării.

Factorii care pot afecta rezultatele examinării la poligraf sunt (Reid & Inbau, 1977): · neconştientizarea posibilităţii de detectare (subiecţii cu nivel de şcolarizare şi QI foarte

scăzut, cu responsabilitate socială scăzută etc.); · tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli faţă de exactitatea aparatului,

competenţa examinatorului, condiţiile în care se efectuează examinarea etc.); · nemulţumirea sau resentimentul unui subiect sincer faţă de examinarea la poligraf; · hiperanxietatea (probleme personale ale subiectului, teama pentru implicarea în fapta

cercetată, extinderea investigaţiei asupra altor fapte etc.); · implicarea în alte fapte sau infracţiuni similare (subiectul este sincer cu privire la

fapta în curs de cercetare, dar fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate);

· incomoditatea fizică şi psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă de aparat, presiunea exercitată de manşonul de tensiune arterială - puls sau de tubul pneumograf etc.);

· responsabilitatea pe care o trăieşte subiectul cu privire la nerespectarea atribuţiilor de serviciu, favorizând comiterea infracţiunii de către altă persoană (de exemplu, neglijenţa unui paznic face posibilă comiterea infracţiunii de către o altă persoană);

· anchetarea excesivă a subiectului anterior examinării (anchete prelungite şi obositoare, acuzaţiile aduse subiectului etc.);

· numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare (subiectul poate deveni areactiv);

· frazeologia inadecvată a întrebărilor relevante (întrebări echivoce); · întrebările de control inadecvate (care nu au legătură cu problematica pentru care este testat

subiectul); · starea de "subşoc" sau "epuizarea de adrenalină" (un subiect nesincer poate fi areactiv dacă

este examinat imediat după comiterea infracţiunii, datorită epuizării nervoase a acestuia; o tensiune emotivă provoacă un exces de adrenalină în sânge, iar glandele suprarenale fiind suprasolicitate, devin incapabile să facă faţă situaţiei - de aici condiţia de "subşoc" sau "epuizare a suprarenalelor");

· raţionarea şi autoînşelarea (într-o situaţie limită, când subiectul este condamnat la detenţie pe viaţă sau la moarte, acesta devine atât de preocupat de situaţia sa dificilă, încât amintirile sale despre fapta comisă devin foarte estompate, iar o examinare la poligraf în acel moment poate fi neconcludentă);

· anomaliile fiziologice şi mintale (hipertensiunea arterială, hipertiroidismul, stările febrile; psihoza, psihopatia, nevroza etc.);

· factorii diverşi (temperatura neadecvată a camerei de examinare, iluminatul necorespunzător, poluarea fonică etc.).

În timpul examinărilor la poligraf, subiecţii pot adopta diferite conduite. De aceea, examinatorul trebuie să ia măsuri de precauţie împotriva tentativelor subiecţilor care încearcă să eludeze detectarea prin unele manopere cum ar fi: respiraţia controlată, mişcări musculare, eschivarea psihologică, deteriorarea mecanică a poligrafului etc.

14

Teoretic, nu este exclusă posibilitatea existenţei unor subiecţi cu structuri psihice care să permită un autocontrol, astfel încât printr-o concentrare mentală să poată interveni asupra funcţiilor vegetative.

Experienţa personală în domeniu şi un experiment efectuat pe un număr de 12 yoghini, testaţi la poligraf, vine să infirme cele prezentate mai sus . Deşi yoghinii, prin tehnici specifice, au încercat să deruteze detecţia, totuşi nu au reuşit să-şi controleze reactivitatea psihoemoţională la nivelul tuturor parametrilor înregistraţi de poligraf.

Fiinţa umană dispune de un sistem cognitiv cu o capacitate limitată de procesare a informaţiei. După unele calcule se pare că analizatorii ar fi bombardaţi cu un volum de informaţii de peste 100. 000 biţi/secundă, în timp ce capacitatea de procesare conştientă a acestor informaţii este în jur de 25-100 biţi/secundă (Miclea, 1994). Conform acestor date putem conchide că la un moment dat la nivelul structurilor sistemului cognitiv este activată o anumită cantitate de informaţie, în vederea procesării conştiente (25-100 biţi/secundă), cealaltă urmând a fi procesată la nivele inferioare, scăpând controlului conştient. Astfel cu cât subiectul se concentrează mai mult asupra unui parametru înregistrat la poligraf (respiraţie, puls etc.), cu atât mai puţin ceilalţi parametrii vor fi procesaţi conştient, scăpând controlului voluntar şi contribuind la demascarea persoanei.

Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc investigativ în domeniul criminalisticii, contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni de omor, în prezent aplicându-se la orice gen infracţional.

Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne, unanim recunoscute şi utilizate pe plan mondial de compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume.

Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific, care exclude cu desăvârşire abuzurile, lezarea inte grităţii fizice şi psihice, a demnităţii şi onoarei persoanelor. Este o metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură atât la inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau neimplicarea în cauză penală (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 2000).

La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ, subiectul completând în acest sens o declaraţie de consimţământ.

Utilizarea rezultatelor examinării poligraf în procesul penal, este privită cu circumspecţie de către instanţele judecătoreşti, deoarece detectarea sincerităţii sau nesincerităţii unei persoane poate fi supusă erorii, fapt ce ar afecta valori de o deosebită semnificaţie socială, morală şi juridică (Ciopraga, 1996).

Criminaliştii de formaţie veche, mai ales, aveau mai multă încredere în propria "intuiţie" sau în "flerul" lor, decât în nişte aparate ale căror baze ştiinţifice le erau total necunoscute. Faptul că există o anumită marjă de eroare nu scade considerabil valoarea datelor ce se obţin cu ajutorul poligrafului. Procedura poligraf nu invalidează juridic sau moral recurgerea la ea.

Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă întreaga problematică a probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este aceasta, iar specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu competenţele corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea investigaţiilor criminalistice, deschide noi piste spre probaţiune, oferind informaţii absolut necesare acolo unde alte mijloace investigative nu au acces.

Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important în activitatea de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă, deoarece previn erorile judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi.

Unii invocă faptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui un mijloc de intimidare care poate determina persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vehiculându-se doar în acele

15

medii în care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc valoare tehnicii poligraf. În pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie în multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea de Sud, India, Turcia, Croaţia etc).

Tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce permit (Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 1997; Buş, 2000):

· eliminarea suspecţilor ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare economie de timp şi de muncă;

· identificarea autorilor de infracţiuni, indiferent de genul acestora; · stabilirea sincerităţii declaraţilor persoanelor audiate; · stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale; · soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în

procesul penal; · depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale. În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul simulat, astfel

încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat, fiind practic adaptabilă oricăror situaţii. Poligraful este un mijloc de detectare a urmelor biologice ale unui eveniment, urme ce

sunt “înmagazinate sub formă de amintiri”(clişee cognitive) la nivelul sistemului cognitiv al unui martor, victimă sau infractor. “Amintirile” nu pot fi detectate în mod direct, ci numai în mod indirect, cu ajutorul poligrafului, care înregistrează reacţiile organismului uman. Organismul reacţionează nu numai la amintiri, ci şi la intenţii, la schimbările din mediu etc. Problema centrală în detecţia poligraf o constituie stabilirea condiţiilor de testare, astfel încât reacţiile produse de stimulii externi să poată fi controlate, eliminate sau explicate. Dacă unele reacţii inexplicabile persistă, singura alternativă rezonabilă este că persoana minte, ascunzând informaţii pe care le consideră importante (Barland, 1988).

Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât şi din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în examinări, orientează just cercetările în cauzele penale curente, ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc.

Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobândindu-şi statutul de metodă ştiinţifică intensivă, multifuncţională, de mare eficienţă împotriva criminalităţii.

Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând mărturisiri de o reală forţă probatorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, rămânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică, în prezent recunoscută doar în anumite limite.

Cercetări psihologice au demonstrat că aptitudinile specifice unor domenii de activitate, precum şi factorii de dezvoltare a acestora contribuie la obţinerea unor performanţe specifice (Jurcău, 1980). Important în privinţa utilităţii şi acurateţii tehnicii poligraf este specializarea examinatorului. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale psihofiziologiei comportamentului în general cât şi al persoanei în special. Examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale, cum ar fi: empatie, perspicacitate, spirit de observaţie, echilibru moral-afectiv, intuiţie profesională etc.

Întrebări de control 1. Care sunt fazele unei testări la poligraf? 2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanele ce urmează să fie testate la poligraf?

16