Tema 5. INSTRUMENTE DE POLITICĂ COMERCIALĂ NETARIFARE (BARIERE NETARIFARE ŞI PARATARIFARE)

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică comercială publice sau private care impiedică, limitează sau deformează fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii, şi care au ca principal scop apărarea, protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi.

Spre deosebire de barierele tarifare (taxele vamale), cele netarifare au câteva particularităţi:

1) prin formele pe care le îmbracă, acestea urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor (de la exportator până la consumatorul final) şi acţionează eşalonat (din momentul în care s-a efectuat comanda pentru un produs care urmează a fi importat până în momentul consumului final al acestuia);

2) prezintă o mare diversitate şi un grad de protecţie diferenţiat;

3) domeniile în care se aplică sunt extrem de variate (sunt legate de sfera relaţiilor economice internaţionale);

4) în marea lor majoritate, aceste bariere netarifare sunt mai greu de cunoscut de exportatori şi, deci, se evaluează mai greu, precum şi gradul lor de protecţie sau de discriminare;

5) pot influenţa, în mod direct, volumul fizic al mărfurilor importate, limitându-l;

6) pot influenţa, în mod indirect, volumul importurilor, prin mecanismul preţurilor sau pot crea anumite condiţii care să îngreuneze realizarea importurilor.

Se apreciează că, în planul economiei mondiale, barierele netarifare au proliferat începând cu deceniul opt.

Odată cu inventarea lor, GATT le-a grupat pe anumite criterii. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe clasificări ale

barierelor netarifare (exemplu: protecţionism tarifar, legislativ, etc.), dar ne vom referi la clasificarea pe care a făcut-o GATT, şi anume:

1. bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii cantitative la import);

2. bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul preţurilor;

3. bariere netarifare care decurg din formalităţi vamale şi administrative la import;

4. bariere netarifare care decurg din participarea statelor la activităţile comerciale;

5. bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene (se mai numesc şi “obstacole tehnice”).

1

1. Restricţiile cantitative la import

Acest tip de bariere netarifare sunt împărţite în practica comercială internaţională în 5 subgrupe:

1.a. interdicţiile (prohibiţiile) la import;1.b. contingentele de import;1.c. licenţele de import;1.d. limitările voluntare la export (autolimitări la import);1.e. acordurile privind comercializarea ordonată a produselor.

1.a. Interdicţiile la import sunt reglementări adoptate de către stat, care interzic, total sau parţial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitată, importul anumitor produse sau grupe de produse. Acestea sunt folosite, în special:

- fie din motive economice: asigurarea unei protecţii mai mari a unor produse, subramuri sau ramuri faţă de concurenţa străină şi echilibrarea balanţei de plăţi;

- fie din motive politice: discriminarea comercială;- fie din alte motive: asigurarea sănătăţii, motive fitosanitare,

etc.Interdicţiile la import se realizează prin refuzul organelor de stat

de a elibera licenţe de import pentru produsele supuse interdicţiilor. Sunt ţări care introduc interdicţii selective şi temporare pentru

anumite produse agricole provenind din ţările terţe, în scopul de a realiza echilibrul între cererea şi oferta pe piaţa de produse agricole.

1.b. Contingentele de import sunt sub forma plafoanelor maxime, cantitative sau valorice, admise la import pentru unele produse sau grupe de produse, pe o perioadă de timp determinată (de obicei 1 an). Stabilirea acestor plafoane poartă denumirea de contingentare.

Contingentele de import pot fi: a) contingente globale - se stabilesc de către stat, în mod

independent, sub forma unor plafoane maxime, fizice sau valorice, admise la import, pe o perioadă determinată de timp.

Nu se face o repartiţie pe ţări a acestor contingente.b) contingentele bilaterale - sunt plafoane maxime

admise, pe o perioadă de timp determinată, la importul dintr-o anumită ţară de provenienţă. Acestea se negociează cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise într-o listă – anexă la acordurile sau protocoalele comerciale încheiate cu acestea.

Practicarea acestora permite şi aplicarea unor restricţii diferenţiate pe ţări de provenienţă şi chiar discriminări.

2

1.c. Licenţele de import sunt autorizaţii pe care statul le acordă firmelor importatoare, pentru anumite produse sau grupe de produse, pentru o perioadă rezonabilă de timp (2, 4, 5 luni), în funcţie de natura produselor şi distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă.

Pe plan internaţional, în special ţările dezvoltate utilizează două tipuri de licenţe de import:

a) licenţele automate – se acordă produselor liberalizate la import, cererea de import fiind automat acceptată, într-un termen prestabilit (exclusiv din interes statistic);

b) licenţele neautomate - se acordă mărfurilor neliberalizate la import; se mai numesc şi licenţe pentru admiterea restricţiilor cantitative la import. Aceste licenţe neautomate se acordă în mod selectiv, în funcţie de produse şi de ţara de origine. Prin intermediul lor se exercită un control serios privind respectarea contingentelor de import, având, în general o largă răspândire pe plan internaţional.

Licenţele neautomate se practică sub două forme: l icenţe globale (generale) - sunt eliberate de către stat,

pe baza contingentelor globale, stabilindu-se volumul mărfurilor care poate fi importat într-o anumită perioadă de timp, cu indicarea ţărilor de provenienţă a importurilor. Aceste licenţe sunt globale pentru că nu au caracter restrictiv, iar pe baza lor, importatorii obţin dreptul de a deschide acreditive în favoarea exportatorilor, fără existenţa unor licenţe individuale;

licen ţ e individuale (bilaterale) – sunt, în general, folosite de stat pentru urmărirea şi realizarea contingentelor bilaterale la produsele importate dintr-o anumită ţară, cu scopul de a asigura o protecţie mai mare pe piaţa internă.

Acestea precizează, în mod obligatoriu, ţările de origine a importului, distingându-se astfel:

- licenţele deschise (din categoria licenţelor automate) - precizează numai ţara de provenienţă a importului, fără o plafonare cantitativă sau valorica a acestora. Prin intermediul lor se urmăresc modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale, favorizându-se sau nu importurile din anumite ţări.

- licentele specifice (din categoria licenţelor neautomate) – precizează, pe lângă ţara de provenienţă a importurilor şi plafonul maxim, fizic sau valoric, al acestora. Sunt cele mai restrictive, iar prin intermediul lor se urmăreşte, în mod absolut, discriminarea unor produse sau ţări de provenienţă.

BARIERE NETARIFARE

3

- continuare –

1.d. Limitările voluntare la export (autolimitările) sunt înţelegeri valutare oficiale sau neoficiale care intervin între state şi prin care ţările exportatoare, fie la cerere, fie chiar la presiunea ţărilor importatoare, se obligă să reducă exporturile, pentru un produs sau pentru o grupă de produse, până la un anumit nivel, pentru o perioadă de timp determinată.

Acestea sunt limitări ale exporturilor acceptate chiar de ţara exportatoare sub ameninţarea că, în caz contrar, ţările importatoare vor aplica, ele însele, măsuri mult mai restrictive la import şi pentru o perioadă de timp mai îndelungată.

Autolimitările sunt: bilaterale ; multilaterale. Pentru ca aceste măsuri de politică comercială să aibă efecte,

condiţia este ca ţara sau ţările importatoare să deţină o poziţie importantă pe piaţa de desfacere pentru ţările exportatoare la produsele pentru care se cere restrângerea voluntară a exporturilor.

Practica din ultimile decenii a arătat că folosirea acordurilor de limitare generală a exporturilor a fost

justificată ca fiind o măsura temporară, care avea scopul să permită ţărilor importatoare să-şi modernizeze

industriile care urmareau să devină competitive în raport cu concurenţa. Dar, pentru că aceste acorduri s-au

permanentizat, ele au început chiar să apere industriile necompetitive ale statelor importatoare şi, astfel, au generat

efecte negative.

1.e. Conştiente de aceasta, ţările participante la schimburile comerciale au introdus “Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor”, care sunt, de fapt, înţelegeri bilaterale şi multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea, negociată şi controlată, a comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de produse.

Aceste acorduri implică, pe lângă autolimitarea la export, şi anumite prevederi referitoare la limitele de preţ

şi la “clauzele de salvgardare”, pe care pot să le invoce ţările importatoare atunci când consideră că interesele lor

comerciale sunt afectate. Şi acest tip de acorduri este de dată relativ mai

recentă în practica relaţiilor economice internaţionale. Exemplu: Aranjamentul privind comerţul internaţional cu

produsele textile - “Acordul multifibre” - negociat în 1973, prelungit în

4

mai multe rânduri. Acest acord scotea de sub incidenţa GATT comerţul cu produse textile. El a expirat la runda Uruguay - ultima rundă GATT.

Analiştii au apreciat că extinderea acestui tip de acorduri la un număr mare de produse manufacturate, ar duce la aşa-numitul comerţ liber organizat, care presupune negocierea, într-un cadru global, de acorduri sectoriale privind împărţirea pieţelor de desfacere între ţările dezvoltate, şi care presupune limitarea convenită a importurilor pentru mărfurile respective până la anumite niveluri.

Acest gen de comerţ afectează, în primul rând, ţările în curs de dezvoltare.

La începutul anilor 1990 se inventariaseră aproximativ 300 de astfel de acorduri (90 dintre ele negociate de SUA, 80 de către UE, iar restul de către alte ţări dezvoltate).

Acordurile ordonate pe produse nu însemnau organizaţiile producătorilor şi consumatorilor de produse primare. Acorduri pe produse erau cele care urmăreau restabilirea echilibrului între cerere şi ofertă.

Spre deosebire de interdicţii, contingente şi licenţe, care se promovau de către ţara importatoare, aceste

ultime două limitări se promovau de către ţările exportatoare.

2. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă indirectă prin intermediul preţurilor

Cele mai importante astfel de bariere netarifare sunt:2.a. prelevările la import (taxe de prelevare);2.b. preţuri maxime şi minime la import;2.c. impozite indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră sau barierele paratarifare);2.d. taxele de retorsiune: - antidumping;

- compensatorii;2.e. depozitele (depunerile) prealabile în valută la import.

2.a. Prelevările variabile la import se practică în Uniunea Europeană; fac parte din instrumentele de politică comercială cu care CEE

a operat în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare; au o dublă natură: - tarifară şi

- netarifară; vizează importurile de produse agricole care făceau obiectul

politicii comunitare din ţările terţe; sunt un fel de taxe vamale suplimentare care se percep peste

taxele vamale obişnuite, stabilite pentru produsele respective, taxe vamale ce fac obiectul tarifului vamal comun faţă de terţi

5

şi care se calculează ca diferenţă între preţul de import (de ecluză) şi preţul comunitar (indicativ sau orientativ), la care se comercializează produsele respective şi din care se scad cheltuielile de transport pe parcursul intern, care sunt egale cu preţul prag (de cele mai multe ori este mai mare preţul internaţional al produsului respectiv);

li se mai spune şi prelevări variabile la import pentru că limita cea mai scăzută (pretul de ecluză) oscilează permanent, în timp ce limita maximă (preţul prag = preţul comunitar) rămâne neschimbat în timp de 1 an, ceea ce arată că diferenţa dintre ele este oscilantă şi, deci, încasările sunt variabile.

2.b. Preţurile minime şi maxime la importAcestea sunt un mijloc restriciv important, care este folosit, în

special, de ţările dezvoltate, în practica relaţiilor economice internaţionale.

Preţurile minime de import se folosesc ca instrumente de politică comercială atunci când produsele indigene au preţuri mult mai ridicate faţă de cele ale concurenţei sau în cazul în care, pe piaţa internaţională, preţurile la anumite produse scad şi produsele respective devin, din acest punct de vedere, mai competitive la export.

Ţările importatoare recurg, în acest caz, la stabilirea preţurilor minime de import, care sunt foarte apropiate de nivelul preţurilor interne cu ridicata la produsele interne

şi, în acest mod, ridică preţurile la import la acest produse.

În această situaţie, o astfel de măsură determină limitarea importurilor la produsele respective şi, în consecinţă, protejarea ramurii industriale sau agricole vizate.

Nerespectarea de către firmele importatoare a preţurilor minime de import stabilite de către stat, determină anularea licenţelor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping (taxe antidumping).

În general, pe plan internaţional, SUA şi UE au practicat acest tip de preţuri, cu referire la produsele

siderurgice provenite din Japonia şi produsele agricole din afara CEE.

Preţurile maxime se folosesc ca măsuri de politică comercială în cazul în care anumite ţări încearcă o ridicare oficială a preţurilor la un anumite produse pe care le exportă.

Ca răspuns la aceste politici, ţările importatoare stabilesc preţurile maxime de import la un nivel care să

nu depăşească nivelul preţurilor produselor indigene

6

similare sau, dacă le depăşesc, să fie un procent limitat (2 - 6 %).

Aceste preţuri au ca efect limitarea importurilor şi scăderea preţurilor de export la produsele respective.

În general, recurg la stabilirea preţurilor maxime de import ţările care sunt mari importatoare pe piaţa

mondială la produsele respective.

Aceste bariere le ridică ţările importatoare.

2.c. Impozitele indirecte si alte taxe cu caracter fiscal (ajustări fiscale la frontieră sau bariere paratarifare)

Sistemul fiscal, care se aplică mărfurilor de import şi celor indigene, diferă de la ţară la ţară, de la o grupă de ţări la alta, şi au ca efect discriminarea în relaţiile comerciale internaţionale.

În principal, ajustările fiscale la frontieră reprezintă acel regim fiscal conform căruia produsele de export sunt scutite de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca cele indigene.

Pentru respectarea acestui principiu, în general, ţările negociază şi încheie convenţii privind evitarea dublei impuneri. Cu toate acestea, deşi produsele importate sunt supuse aceluiaşi regim fiscal ca şi cele indigene, discriminarea mărfurilor de import se poate face prin evaluarea diferenţiată a bazei de impunere şi prin ordinea perceperii taxelor.

Deşi nivelul impunerii este acelaşi pentru produsele importate ca şi pentru cele indigene, majoritatea ţărilor iau în calcul valori diferite ca bază a impunerii fiscale. Astfel, pentru produsele indigene, impozitele se percep la preţurile cu ridicata, iar pentru produsele de import, impozitele se calculează la preţul CIF, la care se adaugă taxele vamale şi, în plus, alte eventuale taxe percepute cu ocazia importului. Acest procedeu, determină mărirea preţului produsului importat, peste nivelul preţului produsului indigen şi, deci, devine mai puţin competitiv, limitând importurile.

Urmare a acestei practici, multe ţări dezvoltate au introdus aşa numitul prag al impunerii progresive, care se aplică în funcţie de calitate, cantitate şi caracteristicile tehnice ale mărfurilor importate, impunerea fiscală fiind direct proporţională cu aceste caracteristici.

Efectul acestui regim fiscal este, de fapt, limitarea importurilor la produsele respective.

În practica internaţionala, ajustarea fiscală la frontieră se realizează într-o formă variată. Astfel, mai

răspândite sunt:

taxa asupra valorii adăugate;

7

taxa în cascadă; taxa de accize; taxele oculte; taxele portuare; taxele sanitare, statistice, consulare, etc.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit general, de consum, care se percepe la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, dar numai la valoarea adăugată.

Taxa în cascadă este un impozit de consum, care se aplică în fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, dar la întreaga valoare a mărfurilor. Ea are un caracter cumulativ: se aplică asupra valorii produselor, valoare care include şi alte taxe, ce au fost percepute în faze anterioare ale circulaţiei mărfurilor, faze supuse impunerii fiscale, ridicând, astfel, foarte mult preţul produselor.

Taxa de acciz ă este un impozit care se percepe, în deosebi, la produsele care constituie monopoluri de stat şi la o serie de bunuri de consum considerate de lux, cu scopul de a limita consumul la produsele respective, dar şi pentru protejarea pieţei interne.

Modul în care un stat aplică un sistem de taxe este în funcţie şi de alte obiective.

Aceste taxe au un nivel foarte ridicat, uneori peste 100 %. Taxele oculte (ascunse) sunt tot impozite care se

percep, în general, asupra bunurilor destinate consumului productiv: bunuri de echipament, mijloace de transport, materiale destinate producţiei, având ca efect creşterea preţurilor acestor produse.

Taxele portuare se aplică asupra valorii documentelor de transport şi, eventual, asupra cheltuielilor de prelucrare a mărfurilor în porturi.

Taxele statistice se percep de organele vamale pentru diverse servicii statistice care se prestează în vamă.

Taxele sanitare sunt percepute cu ocazia controlului sanitar şi fitosanitar la import.

Taxele consulare se percep de către consulatul ţării importatoare, cu sediul în ţara exportatoare, pentru legalizarea unor documente, cum sunt: certificatele de origine, certificatele de control sanitar, facturile, etc. sau pentru eliberarea unor facturi consulare.

Deşi, în general, toate aceste taxe au un nivel scăzut, ele toate, cumulate, ridică cu mult preţul produselor importate, astfel încât duc la limitarea importurilor.

2.d. Taxele de retorsiune

8

Acestea sunt taxe de răspuns la anumite politici comerciale neloiale din partea unor parteneri.

Au o dublă natură: tarifară şi netarifară. Politicile comerciale neloiale sunt: de dumping şi de

subvenţionare a exporturilor. Pentru ca aceste masuri să poată fi luate, este necesar să se

declanşeze o anchetă, care să stabilească că, efectiv, este vorba de o politică de dumping sau de subvenţionare a exporturilor.

Pentru aplicarea acestor taxel, la nivel CEE, au fost negociate: Codul antidumping; Acordul privind subvenţionarea exporturilor.

2.e. Depozitele prealabile, în valută, la importAcestea sunt o barieră netarifară folosită încă din deceniul al 7-

lea, în special, de către ţările dezvoltate. Ele au adoptat reglementări conform cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor respective, o anumită cotă, în valută, pentru plata viitorului import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea acestui import. În unele ţări, aceste cote reprezintă 50 % din valoarea importului.

Sumele depuse în contul organelor vamale nu sunt purtătoare de dobândă şi, deci, importatorul, dacă nu va renunţa la import, va căuta să-şi recupereze pierderea dobânzii, fie prin ridicarea preţului la produsul importat, fie prin solicitarea unor scăderi de preţ din partea exportatorului.

Prin aceste măsuri se descurajează importurile în mod indirect, prin mecanismele preţurilor.

Ele sunt considerate, de fapt, ca o formă de creditare a statului pe termen scurt, fără dobândă, în perioade când ţările respective s-au confruntat cu dezechilibre ale balanţelor de plăţi.

3. Bariere netarifare care decurg din taxele vamale şi administrative privind importurile

Deşi pare că acest tip de bariere netarifare sunt nişte simple cerinţe de ordin tehnic care, aplicate, permit, în unele cazuri, discriminări importante, ele sunt, totuşi, extrem de variate şi dăunătoare pentru comerţul internaţional.

Aceste bariere netarifare decurg din obligaţia, pentru importator, de a prezenta anumite documente suplimentare şi din introducerea unor formalităţi vamale complicate, care trebuiesc îndeplinite în multe

9

ţări, în special în ţările dezvoltate şi care, de cele mai multe ori, sunt o frână în calea importului de mărfuri.

În această categorie au fost identificate 2 tipuri de bariere netarifare:

3.a. evaluarea valorii mărfurilor în vamă (evaluare vamală),3.b. documente şi formalităţi suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului şi, uneori, a exportului.

3.a. Evaluarea valorii mărfurilor în vamăLegat de acest aspect, GATT, în articolul 7, a cuprins câteva

prevederi referitoare la metodologia evaluării vamale. În acest articol s-a prevăzut ca evaluarea vamală să se facă pornind de la preţul facturat (CIF), cu condiţia ca acesta să fie un preţ real, plătit sau care urmează să fie plătit şi nu mai mare şi nici mai mic, iar transformarea acestui preţ din valuta străină în valuta ţării importatoare să se facă la un curs care să fie agreat de F.M.I.

Aceste prevederi au fost apoi dezvoltate în “Convenţia Internaţională cu privire la evaluarea vamală” de la Bruxelles din 1950.

Practica a arătat că nu toate ţările au respectat, în timp, aceste prevederi, ci au folosit şi alte metode de evaluare vamală, neconforme cu reglementările GATT.

La Runda Tokyo a fost negociat: “Codul de conduită privind evoluţia vamală”, numit şi “Acordul privind aplicarea articolului 7 GATT”. Acest acord a preluat prevederile din articolul 7 şi cele ale Convenţiei de la Bruxelles şi a stabilit 5 metode legale de evaluare vamală, cu condiţia ca ele să fie aplicate în ordine.

În practica internaţională s-au constatat încălcări în aplicarea acestor prevederi şi, ca urmare, au devenit o frână în calea schimburilor comerciale internaţionale.

3.b. Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import sau cu ocazia importului şi, uneori, a exportului

În general, pe plan internaţional au existat, după război, permanente preocupări din partea organismelor specializate GATT, Consiliul de Cooperare Vamală de la Bruxelles, pentru simplificarea formalităţilor vamale şi tipizarea documentelor legate de circulaţia mărfurilor pe plan internaţional, înregistrându-se chiar şi anumite progrese.

Se constată că există un număr mare de ţări dezvoltate, în deosebi care cer îndeplinirea şi a altor formalităţi, precum şi a unor documente suplimentare, care îngreunează şi limitează importurile. De regulă, numărul mare al acestor formalităţi, formatul diferit al documentelor, reguli ciudate de completare, penalizările aplicate completării greşite a lor, sunt adevărate obstacole care impiedică desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale.

10

4. Bariere care derivă din participarea statului la activităţi comerciale internaţionale

În general, se constată că, în perioada precapitalistă, participarea statului direct la fapte de comerţ exterior se înregistrează în diferite sectoare (alcool, tutun), care făceau obiectul de monopol al statului, pentru că pe seama lor, acesta realiza venituri însemnate.

În perioada capitalistă, în special, participarea la activităţile comerciale s-a lărgit.

GATT a clasificat ca cele mai importante bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale, fiind:

4.a. achiziţiile guvernamentale sau piaţa publică;4.b. comerţul de stat;4.c. monopolul de stat asupra anumitor produse.

4.a. Achiziţiile guvernamentale sau piaţa publicăSunt reprezentate de cumpărările de bunuri şi servicii de

către stat (prin intermediul departamentelor, ministerelor şi a altor instituţii centrale).

Acestea pot deveni bariere netarifare în calea schimburilor comerciale, numai în măsura în care sunt urmare a unor reglementări specifice anumitor state, potrivit cărora firmele naţionale au o prioritate deplină faţă de cele străine privind aprovizionarea organelor de stat cu bunuri şi servicii de care acestea au nevoie.

Uneori, aceste reglementări admit, în anumite proporţii şi importul de asemenea bunuri, dar favorizând, de asemenea, firmele naţionale.

Deoarece s-a constatat că acest tip de achiziţii au devenit bariere extrem de importante în calea comerţului internaţional, în special a ţărilor dezvoltate, la Runda Tokyo a fost negociat un acord special în acest domeniu: “Acordul cu achiziţiile guvernamentale”, intrat în vigoare de la data de la 1 ianuarie 1981.

Potrivit acestui acord, achiziţiile care depăşesc o anumită valoare, trebuie să se facă în urma unor licitaţii la care să poată participa atât firmele naţionale, cât şi firmele străine. Sunt excluse din acest acord produsele care constituie obiect al secretului militar şi al secretului de stat.

4.b. Comerţul de stat, al ţărilor nesocialiste, reprezintă totalitatea operaţiilor de vânzare-cumpărare efectuate de către întreprinderile de stat.

Acest tip de comerţ nu constituie o barieră netarifară decât dacă statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură, în raport cu firmele particulare (private), măsuri prin

11

care, de fapt, se rentabilizează activitatea firmelor de stat şi, ca urmare, ele pot participa la schimburile comerciale internaţionale în condiţii mai avantajoase, în raport cu firmele particulare, devenind, astfel, o barieră netarifară care afectează firmele private.

4.c. Monopolul de stat asupra anumitor produseInstituirea monopolului de stat permanent presupune, în

general, că statul trebuie să limiteze importul la produsele respective şi, ca urmare, să stabilească preţul de vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regulă, foarte ridicat, în scopul restrângerii consumului acestor produse. Din această cauză monopolul de stat reprezintă o barieră netarifară în calea schimburilor comerciale.

Sunt şi situaţii în care monopolul de stat se instituie asupra anumitor produse şi în scopul protejării sănătăţii populaţiei, a animalelor, a protecţiei mediului, în special pentru terenurile agricole şi, în aceste condiţii, chiar dacă are ca efect limitarea importurilor, el se justifică.

Uneori, el poate fi introdus pe o perioadă de timp în funcţie de produs.

5. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor indigene

– obstacole tehnice-

Obstacolele tehnice sunt reglementările în vigoare pe plan internaţional - standarde internaţionale, sau pe plan naţional - standarde naţionale, care ţin de diferite caracteristici tehnice şi de calitate ce trebuiesc îndeplinite de produsele importate, dar şi de cele indigene.

Ele au ca scop securitatea sănătăţii consumatorilor, protecţia fito-sanitară şi, de asemenea, protecţia publică.

În general, se consideră că aceste norme şi reglementări sunt pe deplin justificate şi nu pot fi considerate obstacole în calea schimburilor comerciale. Ele, însă, pot deveni obstacole, în situaţia în care există reglementări în plan internaţional, dar ele nu se respectă decât de anumite state (agenţii economici, producătorii ca atare) şi atunci când diferite state adoptă reglementări proprii, care pot fi foarte diferite şi neuniforme de la stat la stat şi care, datorită acestei diversităţi, pot deveni obstacole în calea schimburilor comerciale internaţionale.

Cele mai cunoscute dintre aceste obstacole sunt:5.a. Normele sanitare şi fito-sanitare se aplică, de obicei: produselor destinate consumului oamenilor şi animalelor

pentru protecţia agricolă;

12

diverşilor coloranţi; produselor medico-farmaceutice destinate oamenilor şi

animalelor; produselor utilizate în agricultură (furaje, seminţe, diverse

materiale).Urmare a faptului că aceste obstacole tehnice au proliferat

deosebit de mult, la Runda Tokyo a fost negociat un acord numit “Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului”, denumit şi “Codul de normalizare”, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1980.

În general, aceste obstacole tehnice în calea comerţului în ţările dezvoltate sunt foarte însemnate. Ţările dezvoltate au prevăzut condiţii foarte severe privind:

- conţinutul anumitor produse;- procesul tehnologic pentru anumite produse.Pentru multe din aceste produse de consum uman şi animal,

procedura de omologare cerută, de asemenea, este prin prezentarea certificatului sanitar şi a celui fito-sanitar, care trebuie să însoţească aceste produse şi măsuri de examinare foarte seriose, prin care să se constate dacă s-au respectat toate condiţiile. Toate acestea reclamă cheltuieli (costuri) ridicate, suplimentare, care afectează schimburile comerciale, deci le limitează.

Pe plan mondial, în comerţul cu produse alimentare s-a considerat că există 4 categorii de obstacole sanitare si fito-sanitare:

obstacole chimice; obstacole biologice; obstacole legate de prezenţa insectelor şi a

rozătoarelor; obstacole legate de modul de etichetare a mărfurilor.Pentru că se consideră ca aceasta este o problemă de

importanţă deosebită, în cadrul GATT s-au făcut demersuri pentru armonizarea specificului de certificare şi a procedurii de inspecţie, cu referire la produsele agro-alimentare.

5.b. Normele de securitate sunt cele care se referă la bunurile destinate consumului productiv şi pentru care se cere îndeplinirea unor condiţii de calitate, a unor prescripţii tehnice, de igienă şi de securitate a muncii, condiţii la care trebuie să răspundă toate produsele importate, dar şi cele indigene.

Lipsa unor standarde internaţionale sau abaterea de la aceste standarde (acolo unde ele există), îngreunează desfăşurarea schimburilor comerciale. De aceea, pe plan internaţional se manifestă preocupări pe linia uniformizării şi reglementaţiilor tehnice care vizează aceste produse, ce sunt destinate consumului productiv.

13

5.c. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementările care se referă la anumite cerinţe specifice, pe care trebuie să le îndeplinească produsele de import şi care sunt deferite de la ţară la ţară şi care determină cheltuieli suplimentare, întârzieri în derularea controlului şi chiar limitarea importurilor.

În general, se consideră că şi aceste reglementări se justifică, dar, în condiţiile în care ele sunt extrem de variate de la ţară la ţară, fiind o frână în calea schimburilor comerciale internationale. De aceea, aceste norme nu trebuie considerate doar ca simple cerinţe de ordin tehnic, fără rol important în derularea schimburilor comerciale internaţionale şi pot duce chiar la pierderea unor pieţe importante de desfacere.

În concluzie, toate aceste norme şi reglementări de ordin netarifar, care au un efect crescut asupra comerţului international, sunt, de fapt, şi instrumente prin care se protejează piaţa internă, dar şi instrumentele cu ajutorul cărora se poate realiza foarte bine discriminarea comercială.

14