TEMA 2. EVOLUTIA COMUNITATILOR RUROPENE1.TRATATUL DE LA BRUXELLES DIN 1965A intrat in vigoare la 1 ianuarie 1967.Constituirea celor trei comunitati cu domenii de activitate specifice, dar cu structura institutionala identica, desi distincta, avea in esenta acelasi obiectiv general : constituirea unei piete comune care avea in vedere aceleasi state membre, cu sisteme politice, economice si juridice asemanatoare si cu culturi apropiate.Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante in vederea realizarii unei uniuni europene veritabile, care sa nu mai aiba la baza trei organizatii, ci una singura. Intrucat acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins in acea perioada, s-a cautat sa se aplice o politica a pasilor marunti. Astfel s-a considerat ca o prima masura care se poate lua este unificarea institutiilor comunitare, aceasta si din considerente de eficienta a acestora si de reducere a costurilor functionarii lor. Primele masuri luate in acest sens au fost, asa cum am aratat, stabilirea in 1957 a Curtii de Justitie ca institutie comuna a celor trei comunitati, precum si adoptarea in 1958 a denumirii comune de “Adunare parlamentara”. La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic si o Comisie unica pentru cele trei comunitati. Tratatul a intrat in vigoare la 1 iulie 1967 si este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului comunitatilor”.Acest tratat nu a unificat competentele institutiilor comunitare, acestea ramanand cele atribuite prin fiecare tratat in parte.Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importanta, avand in vedere rolul acesteia in activitatile comunitatilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor si administratiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecarui stat in Comisie si durata mandatului.Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunitatile europene”. Prin acestea nu au fost absorbite cele trei comunitati initiale, pentru ca aceasta entitate nu apare decat in cadrul si in limitele realizarii functiunilor comune. De asemenea, functionarii nu mai sunt legati de o anumita comunitate, ci de “Comunitatile europene”. Aceasta entitate permite ca atat in sistemul juridic intern al statelor cat si in ceea ce priveste privilegiile si imunitatile diplomatice sa se incheie acte si sa antameze actiuni in numele Comunitatilor europene, iar pe plan international, acreditarea unor reprezentanti diplomatici sa se faca, de asemenea, in numele acestei entitati[1].Incepand din anul 1978 potrivit unei rezolutii adoptata de Parlamentul european ca denumire pentru cele trei comunitati europene se poate folosi denumirea colectiva de „Comunitatea Europeana”.Anul 1985 a adus primul si ultimul caz de pana acum cand un teritoriu european a parasit Comunitatea, deoarece Groenlanda ca teritoriu danez care se bucura de autonomie, pe baza referendumului din 23.02.1982 a decis iesirea din comunitati. Din 1985 are statutul teritoriilor externe neeruopene, fiindu-i aplicabile regulile dreptului comunitar, cu exceptia celor referitoare la reglementarea cotelor de pescuit.Cele tei comunitati – CECO, CEE si EURATOM, au functionat separat din 1958 pana in 1967, cand a intrat in vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965.De la acest moment, comunitatile, desi raman distincte din punct de vedere juridic (fiecare avand propria personalitate juridica), vor avea ca si institutii comune Comisia europeana (formata din fuziunea Inaltei Autoritati cu Comisia CEE), Consiliul Comunitatilor Europene, Curtea Europeana de Justitie si Adunarea parlamentara[2]Datorita faptului ca numai sistemul institutional al celor trei comunitati a devenit comun, fara ca acestea sa fuzioneze integral, in documentele oficiale s-a pastrat denumirea de Comunitatile

europene, insa in mod uzual pana la crearea Uniunii Europene a fost utilizata sintagma Comunitatea Europeana, si abrevierile CEE, respectiv CE.2. . Evoluţia Comunităţilor Europene. Reacţia Marii Britanii: crearea A.E.L.S. (1960).Comunităţile Europene au înregistrat un succes fulminant în primii ani după 1958: comerţul între cele şase state membre a crescut anual cu aproape 30%; programul de eliminare a taxelor vamale între ţările membre (uniunea vamală), proiectat să fie finalizat la sfârşitul anului 1969, s-a realizat cu un an şi jumătate mai repede, la fel procesul de introducere a tarifului vamal extern comun31.

Mai anevoioasă a fost realizarea unui alt obiectiv economic al Tratatului de la Roma, şi anume politica agricolă comună (PAC). Politica din agricultură se baza mai mult pe protecţionism decât pe comerţul liber, datorită influenţei pregnante a Franţei, care dorea să-şi protejeze fermierii. De altfel, problema PAC va determina disensiuni permanente în cadrul Comunităţii Europene, pe toată perioada evoluţiei acesteia, până în zilele noastre.

Problema de la care a pornit dificultatea realizării PAC a fost creşterea spectaculoasă, în anii 60’ - 70’ a producţiei agricole în Comunitatea Europeană, depăşindu- se cu mult nevoile de consum ale statelor membre, şi scăderea drastică a numărului celor care lucrau în agricultură. Stoparea acestei evoluţii a constituit una din preocupările instituţiilor comunitare, care adoptă un plan de acordare a unor stimulente financiare substanţiale pentru creşterea dimensiunilor fermelor, mecanizarea agriculturii şi renunţarea la cultivarea unor terenuri mai puţin fertile32.

Progresul economic înregistrat de “Cei Şase” a provocat invidia Marii Britanii, care, de teama de a nu fi lăsată pe din afară din sfera comerţului european, a iniţiat crearea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, alături de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia (Stockholm, 1960)33.

A.E.L.S. nu a asigurat însă o legătură la fel de strânsă între statele membre în comparaţie cu Comunităţile Europene.3. Actul Unic European (1986)Actul Unic European (AUE) a dat noi impulsuri procesuluide integrare europeană. Acesta îşi are originile în proiectulgermano-italian al unui „Act European" din 4 noiembrie 1981(Planul Genscher-Colombo), care prevedea o colaborarestrânsă a Comunităţii Economice Europene, a CooperăriiPolitice Europene (CPE) şi a Parlamentului European, învederea formării unei Uniuni Europene. Proiectul a fost, înparte, pus în practică prin Declaraţia solemnă a Consiliuluiprivind Uniunea Europeană din 19 iulie 1983, de la Stuttgart.Textul AUE s-a bazat şi pe proiectul de tratat alParlamentului European din 14 februarie 1984, privindformarea Uniunii Europene. În pofida voturilor negativeexprimate de Danemarca, Grecia şi Marea Britanie, s-a hotărâtconvocarea unei conferinţe a şefilor de stat şi de guvern, iarActul Unic European a fost semnat în 27-28 februarie 1986 decele, pe atunci, 12 state membre. Graţie contestării în justiţie alegii irlandeze, prin care s-a adoptat Actul Unic European,intrarea în vigoare a acestuia a fost amânată până în 1 iulie1987.Actul Unic European este în prezent parte componentă a

structurii juridice a Comunităţilor Europene. Actul UnicEuropean s-a vrut a fi, aşa cum reiese din preambulul său, oextindere a construcţiei juridice europene şi o afirmare avoinţei de a transforma relaţiile dintre statele membre într-oUniune Europeană. Pilonii acestei Uniuni urmau să fie CEE,aşa cum fusese aceasta transformată în urma adoptării ActuluiUnic European şi o Cooperare Politică Europeană (CPE)consfinţită din punct de vedere al dreptului internaţional public,ambele sub acoperişul Consiliului Şefilor de stat şi de guvern.A doua coloană a consfinţit şi lărgit, din punct de vedere aldreptului internaţional public, mecanismele de cooperare aleCPE care, în fapt, existau încă din 1970.Din punct de vedere material, Actul Unic European aconsolidat poziţia Comisiei şi a Parlamentului şi a dus laintroducerea de noi domenii de politică comunitară, iar din punctde vedere instituţional, a condus la crearea Tribunalului de PrimăInstanţă (TP1), la extinderea principiului majorităţii şi laimplicarea Parlamentului European în procesul decizional, laîmputernicirea Consiliului de a delega Comisia şi, în fine, laobligaţia de constituire progresivă a unei Pieţe Interne, până la 31decembrie 1992.Conceptul de Piaţă Internă a fost introdus prin art. 12 AUE(în prezent art. 14 din Tratatul CE). Piaţa Internă cuprinde,conform art. 14 alin. 2 din Tratatul de constituire a ComunităţiiEuropene, un spaţiu fără graniţe interne, în care libera circulaţiea mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor estegarantată conform acestui Tratat. Proiectul Pieţei Interne a fostexplicitat într-o Carte Albă elaborată de Comisie, în care s-aprecizat că obiectivul acesteia este înlăturarea tuturor piedicilormateriale, tehnice şi a taxelor vamale, şi s-a prevăzut un plandetaliat al măsurilor ce trebuie luate în acest sens. Conform art.14 alin. 1 din Tratatul de constituire a Comunităţii Europene,Piaţa Internă urma să fie constituită progresiv, până la 31decembrie 1992, iar în acest scop a fost reformată şi CEE.Fixarea acestui termen, care, ce-i drept, nu a fost unulimperativ, a reprezentat asumarea unui ţel politic. Până laaceastă dată, statele membre au implementat 70-80% dinmăsurile prevăzute în Cartea Albă.4. Tratatul de la Maastricht (1992)Procesul de integrare europeană început prin constituireaComunităţilor Europene a trecut, prin Tratatul de la Maastrichtdin 7 februarie 1992, într-o altă etapă de dezvoltare, fără însăca acesta să aducă o mai transparenţă deplină şi odemocratizare a procesului decizional25sau o creştere aeficienţei şi coerenţei domeniilor politicilor comunitare. Simpladeclaraţie de constituire a Uniunii Europene nu este însăsuficientă pentru atingerea acestui scop. Decisive au fost, înacest sens, unele modificări substanţiale, precum şi prevederi,

care au fixat doar obiective generale de urmărit.Prin Tratatul de la Maastricht, s-au adus unele modificăriinstituţionale importante construcţiei europene. Acestea auvizat, în principal, nou-introdusele politici interguvernamentale:Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi Colaborareaîn domeniul justiţiei şi internelor.Prin intermediul Tratatului de la Maastricht, au fost atribuitenoi competenţe Consiliului. Prin acelaşi Tratat, au fost lărgiteatribuţiile Parlamentului European, prin extindereacompetenţelor sale legislative, prin introducerea proceduriicodeciziei (art. 251 din Tratatul CE), modificare în urma căreiaParlamentul a devenit un adevărat organ cu atribuţii îndomeniul legislativ.Din punct de vedere al redactării, trebuie amintit că Tratatulde la Maastricht a preluat, din nou, în Tratatul CEE, întregipărţi din Tratatul de fuziune a celor trei Comunităţi. Tratatul dela Maastricht a schimbat denumirea Tratatul CEE în Tratatulde constituire a Comunităţii Europene, pentru a se subliniafaptul că această Comunitate s-a transformat dintr-una cuobiective strict economice, într-o uniune politică. Din punct devedere material, organizaţia numită acum „ComunitateaEuropeană" a căpătat, prin intermediul Tratatului de laMaastricht, noi competenţe în domeniile culturii, reţelelortranseuropene şi industriei. Era vorba de domenii în care CEE aacţionat şi înainte de 1993, dar pentru care au lipsit atribuiriexprese de competenţă. Domeniilor sănătăţii şi al protecţieiconsumatorului le-au fost consacrate titluri distincte. A fost, deasemenea, introdus un nou titlu privind cooperarea pentrudezvoltare (Titlul XVII), care a inclus acest domeniu înpoliticile comunitare. Această politică urmăreşte dezvoltareaeconomică şi socială durabilă a statelor în curs de dezvoltare,integrarea progresivă a ţărilor în curs de dezvoltare îneconomia mondială şi combaterea sărăciei în aceste ţări.Esenţială a fost însă crearea unei Uniuni Economice şiMonetare prin introducerea unor politici economice strânscoordonate, prin prevederi bugetare, stabilirea irevocabilă a unorcursuri de schimb în vederea introducerii monedei unice Euro,stabilirea şi implementarea unor politici unitare privindmoneda şi cursul de schimb, orientate spre asigurareastabilităţii preţurilor şi, nu în ultimul rând, prin constituireaBăncii Centrale Europene (BCE) şi a unui Sistem European alBăncilor Centrale (SEBC). Tratatul de la Maastricht a mai creat,prin Titlurile V şi VI, bazele pentru Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), precum şi pentru cooperareastatelor membre în domeniul justiţiei şi al internelor (dupăTratatul de la Amsterdam, Cooperare poliţienească şijudiciară). Prin art. 17 al Tratatului de la Maastricht, s-aintrodus cetăţenia Uniunii.Negocierile pe marginea tratatului au fost însă dificile, din

cauza concepţiilor diferite ale statelor privind structura şiconţinutul Uniunii Europene. Tratatul privind UniuneaEuropeană a fost semnat la 7 februarie 1992. S-a prevăzut caTratatul să intre în vigoare în data de 1 ianuarie 1993, după ceacesta a fost ratificat de toate statele membre, ratificare ce apresupus, după caz, modificări constituţionale, aprobarea deparlamentele naţionale sau consultarea cetăţenilor prinreferendum.Dat fiind că rezultatul referendumului convocat în Irlanda afost neechivoc în ceea ce priveşte acceptarea Tratatului, iar celdin Franţa a fost la limita aprobării (51,5%), în Danemarca afost necesară organizarea unui al doilea referendum, după ceTratatul a fost respins, iniţial, cu 50,7% din voturi. Intrareaîn vigoare a Tratatului a fost astfel blocată, din cauzareglementării conţinute în art. R alin. 2 din Tratat. în urma unorconcesii făcute în cadrul Consiliului European de la Edinburgh,Danemarca a aprobat Tratatul printr-un al doilea referendum,cu 56,8% din voturi pentru (la o participare la vot de 86%). Aurmat ratificarea Tratatului de către Marea BritanicTratatul nu a putut fi însă ratificat de Germania. Motivul lauconstituit cele aproape 20 de excepţii de neconstituţionalridicate împotriva Legii de aprobare a Tratatului privindUniunea Europeană. Curtea Constituţională Germană a arătat,în hotărârea Maastricht, că integrarea europeană nu poateafecta caracterul autonom al ordinii constituţionale germane.În disputa juridică creată în jurul Tratatului de la Maastricht,s-a arătat că, din punct de vedere al dreptului constituţionalgerman, prin acest Tratat, integrarea europeană se îndreaptăcătre formarea unei structuri statale, ceea ce este în contradicţiecu principiile Legii Fundamentale Germane (Grundgesetz).Faptul că Parlamentul European avea, chiar şi în urmaamendamentelor aduse prin Tratatul de la Maastricht,competenţe reduse în domeniul legislativ, a fost calificat dreptun deficit de legitimare democratică a procesului legislativ,ducând la formarea unei „Europe a conducătorilor" (germ.Europa der Fiihrer).Germania a ratificat Tratatul abia după ce CurteaConstituţională Federală a examinat aceste excepţii deneconstituţionalitate şi le-a respins Conseil Constitutionnel dinFranţa a avut argumente asemănătoare, subliniind, în repetaterânduri, că Tratatele comunitare nu pot afecta nucleulsuveranităţii Franţei ca nefondate, la 12 octombrie 1993.Tratatul asupra Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1noiembrie 1993.5. Tratatul de la Amsterdam (1997)Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, constituiecea de-a treia revizuire importantă a tratatelor comunitare.Acesta a fost negociat în cadrul conferinţeiinterguvemamentale de la Amsterdam, din octombrie 1997 şi a

intrat în vigoare la 1 mai 1999. Prin Tratatul de la Amsterdam afost extinsă procedura codeciziei şi reformată, în sensul uneiparticipări egale a Consiliului şi Parlamentului în procesuldecizional. Tratatul a introdus prin noul tit cuprinzând art. 43-45) şi art. 11 din Tratatul CE, posibilitateaunei colaborări mai strânse între unele state membre(cooperarea consolidată). Aceasta a însemnat, implicit,introducerea conceptului de „Europă cu mai multe viteze",concept care a fost anterior utilizat în domeniul politicii socialeşi în cel al uniunii monetare. Această nouă posibilitate ascundepericolul ca forma flexibilă de integrare să ducă la ofragmentare a construcţiei europene.Tratatul de la Amsterdam a creat, de asemenea, funcţia deÎnalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de SecuritateComună (PESC), deţinută de aceeaşi persoană care deţineSecretariatul General al Consiliului şi care sprijină Consiliul închestiuni legate de PESC.Tratatul de la Amsterdam a adus, de asemenea,considerabile modificări tehnice şi de redactare. Prevederiledepăşite au fost îndepărtate. Tratatul CE şi Tratatul asupra UEau căpătat o nouă numerotare. Din punct de vedere material,Tratatul a prevăzut adoptarea de măsuri în importantul domeniual justiţiei şi afacerilor interne şi anume, în ceea ce priveşteregimul vizelor, azilul, imigrarea şi alte politici privind liberacirculaţie a persoanelor, prin transferarea acestora în primacoloană (Titlul IV, art. 61-69 din Tratatul CE). Cooperareapoliţienească şi judiciară în materie penală a rămas în a treiacoloană (Titlul IV din Tratatul UE).

6. Tratatul de la Nisa (2001)Asupra textului Tratatului de la Nisa, negociat în cadrulconferinţei interguvemamentale din anul 2000, s-a căzut de acordîn cadrul reuniunii la vârf din 7-11 decembrie 2000. Deşi semnatla 26 februarie 2001, Tratatul a parcurs o cale anevoioasă până laratificare de către toate statele membre. în mod surprinzător,Tratatul a fost respins de irlandezi în cadrul unui referendum. El aintrat în vigoare abia la 1 februarie 2003, după un al doileareferendum, în urma căruia acesta a fost aprobat şi în Irlanda.Trebuie făcută distincţia între modificările care au fostintroduse prin intrarea în vigoare a Tratatului la 1 februarie2003 şi acelea care au fost adoptate ca urmare a primirii de noimembri, pe baza protocolului privind extinderea UniuniiEuropene şi prin actul de aderare din 16 aprilie 2003.Modificările instituţionale aduse prin Tratatul de la Nisa, la1 februarie 2003, se referă, în principal, la extindereaprincipiului majorităţii calificate, numirea şi rolul PreşedinteluiComisiei, precum şi repartizarea competenţelor între Curte şiTribunalul de Primă Instanţă. Numărul maxim al membrilor

Parlamentului European a fost fixat, începând cu 1 februarie2003, la 732 faţă de 700, câţi fuseseră anterior acestei date. ÎnTratat a fost, de asemenea, introdus un nou titlu privindcolaborarea pentru dezvoltare în domeniile economic, financiarşi tehnic. Competenţa Comunităţii Europene de a încheiatratate în domeniul politicii comerciale comune a fost extinsă şiasupra domeniului serviciilor, precum şi a unor aspecteeconomice ale proprietăţii intelectuale.Nici o parte a Tratatului de la Nisa, sau a dreptului primar,nu constituie însă carta drepturilor fundamentale a UniuniiEuropene. Acest fapt a fost „salutat" de reuniunea la vârf aşefilor de stat şi de guvern de la Nisa, din 7-11 septembrie2000.Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbuneluişi Oţelului (CECO) a fost încheiat pentru o perioadă de 50 deani. După 23 iunie 2002, dată la care CECO şi-a încheiatexistenţa, patrimoniul acesteia a fost transferat ComunităţiiEuropene. în Tratatul CE (art. 312) şi în Tratatul CEEA (art.208), la fel ca şi Tratatul privind Uniunea Europeană (art. 51),se precizează însă, în mod expres, că acestea sunt constituite peo perioadă nedeterminată.La 16 aprilie 2003, Uniunea Europeană a încheiat tratate deaderare la UE cu zece state central şi est-europene: Polonia,Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, statele baltice Estonia,Letonia şi Lituania, şi cu Malta şi Cipru26. Tratatele au intrat învigoare la 1 mai 2004, numărul membrilor UE crescând astfella 25 de state. La data de 1 ianuarie 2007, a avut loc o nouăextindere a Uniunii Europene, prin aderarea Bulgariei şiRomâniei . Baza juridică a acestor aderări o constituie, conformart. 49 alin. 2 din Tratatul UE, tratatele de aderare, care audevenit parte componentă a dreptului comunitar primar.