Tema13 : “Politica monetar-creditară şi piaţa monetară”

1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.2. Instrumentele politicii monetar-creditare3. Piaţa monetar-creditară. Cererea şi oferta de monedă.

1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.

Politicile monetare şi de credit constituie componente majore ale politicii economice, dispunând de

instrumente şi pârghii specifice prin care influenţează cursul vieţii economice. Atât politica monetară cât şi cea de

credit constituie nucleul instituţiilor bancare şi, în primul rând, al băncii centrale, subordonată intereselor

promovate de stat. Între politica monetară şi cea creditară există o strânsă legătură.

Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de către stat şi de banca centrală

pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei sau pentru

influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii economice.

Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu politica monetară, aşa cum rezultă chiar şi din

definiţie: politica de credit – politica băncii centrale ce urmăreşte, cu ajutorul unor instrumente specifice, să

asigure, prin intermediul creditului, echilibrul general economic.

Politicile monetare şi de credit nu pot fi promovate în mod izolat, rupte de celelalte componente ale politicii

economice.

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile monetare (banca centrală, trezoreria

etc.) influenţează asupra cantităţii de monedă în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi

alţi indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a

activităţii economice, ocupare a forţei de muncă, stabilitate a preţurilor etc.).

Evoluţia politicii monetare este determinată de evoluţia sistemului monetar şi de evoluţia gândirii economice.

Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor de batere a monedei

metalice şi de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a

fost influenţată de ideea menţinerii parităţii bancnotelor în raport cu metalul preţios şi în raport cu bancnotele altor

state. Respectiv, obiectivul politicii monetare a fost menţinerea etalonului aur .

Împreună cu conştientizarea ciclicităţii în activitatea economică (sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX) s-a

modificat şi obiectivul politicii monetare, incluzând şi supravegherea stabilităţii sistemului financiar.

Crizele şi panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de „împrumutător de ultima instanţă” şi au

demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.

În anii 1980 mai mulţi economişti au început să pledeze pentru independenţa băncilor centrale de celelalte

organe de stat.

Este important de subliniat că politica monetară are un dublu caracter:

Monetar , urmărit la nivelul băncii centrale prin modificarea volumului emisiunii monetare;

De credit , urmărit la nivelul băncilor comerciale prin modificarea volumului creditelor acordate în

economie

Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunoaşte următoarele tipuri de obiective finale:

creşterea economică durabilă (rata creşterii economice)

ocuparea deplină a forţei de muncă (rata şomajului)

1

stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei)

stabilitatea ratelor dobânzii

stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea balanţei de plăţi)

stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare

Banca centrală nu poate să următească toate aceste obiective concomitent.

Obiectivele generale ale politicii economice sunt prea imprecise pentru a servi ca obiective operaţionale

autorităţilor monetare, acestea au nevoie de obiective intermediare.

Aceste obiective, în număr de patru, pot fi din păcate în contradicţie, în sensul că rezultatatele bune

obţinute în realizarea unui obiectiv, pot să acţioneze negativ asupra realizării altui obiectiv.

Pe scurt, acţiunea autorităţilor monetare vizează:

un „bun” nivel de creştere a masei monetare;

un „bun” nivel al dobînzii;

un „bun” nivel al cursului de schimb, toate acestea facilitînd –

o „bună ” alocare a resurselor financiare ale naţiunii.

Pentru realizarea acestor obiective, banca centrală (autoritatea monetară) trebuie să ţină cont de patru

constrîngeri:

1. să prevină panicile financiare;

2. să evite instabilitatea „excesivă” a ratei dobînzi;

3. să prevină ca anumite sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive;

4. să cîştige sau să menţină încrederea investitorilor străini.

O politică monetară fără obiective intermediare se poate, însă, realiza doar în condiţii de independenţă a

băncii centrale, astfel încît aceasta să poată interveni atunci cînd inflaţia nu este generată pe cale monetară.

Prin politică monetar-creditară se subînţelege totalitatea măsurilor întreprinse în sferele monetare şi

creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea inflaţiei şi şomajului, echilibrarea balanţei de

plăţi a ţării, etc.

Politica monetar-creditară este una din metodele principale de implicare a puterii de stat în decurgerea

proceselor de reproducere a mărfurilor şi serviciilor. Această politică se elaborează de banca centrală în comun

acord cu principalele ministere economice ale ţării (ministerul finanţelor, ministerul economiei, ministerul

agriculturii, etc.). Se aprobă de organul legislativ a ţării, de obicei, pe un an şi se realizează de organele

nominalizate.

În scopul realizării politicii monetar-creditare, banca centrală influenţează asupra stării pieţei de capitaluri

creditare şi asupra rotaţiei monetare. Influenţând asupra volumului de resurse creditare ale băncilor comerciale,

asupra ratelor dobânzii şi asupra volumului masei monetare, banca centrală influenţează asupra procesului de

investiţii de capital, asupra volumului şi caracterului cererii pe piaţă, asupra nivelului preţurilor şi asupra altor

factori care determină starea economiei.

Există două tipuri de politică monetar-creditară:

1.politica monetar-creditară de restricţie (îndreptată spre limitarea investiţiilor, încetinirea ritmului de

creştere a volumului masei monetare);

Politica monetar-creditară de restricţie se realizează, în condiţiile în care conjunctura economică se dezvoltă

rapid, cu scopul de a nu admite criza de supraproducţie.2

2.politica monetar-creditară de expansiune (stimularea volumului operaţiunilor de creditare, reducerea

ratelor dobânzii creditare, mărirea volumului masei monetare).

Politica de expansiune se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie a mărfurilor şi

serviciilor şi creşte şomajul.

2. Instrumentele politicii monetar-creditare

Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor economice sunt:

Operaţiuni pe piaţă deschisă (open-market)

Operaţiunile pe piaţă deschisă reprezintă activitatea băncii centrale pe vânzare şi cumpărare de titluri ale pieţei

monetare. Prin intermediul acestor operaţiuni autorităţile monetare modifică rezervele băncilor şi indirect

influenţează cantitatea de monedă în circulaţie. Atunci când banca centrală vinde titluri, ea retrage o parte din

lichidităţile băncilor şi micşorează oferta de monedă în circulaţie.

În cazul invers, al cumpărării de titluri, banca centrală „injectează” lichiditate suplimentară, majorând masa

monetară.

Rata rezervelor obligatorii

Sistemul rezervelor obligatorii presupune obligaţia băncilor de a păstra depozite la banca centrală. Mărimea

acestor depozite (rezerve) se stabileşte în dependenţă de suma mijloacelor băneşti atrase de la agenţi economici şi

de rata de rezervare.

Atunci când autoritatea monetară măreşte rata de rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve

suplimentare, micşorându-se astfel potenţialul de creditare a economiei şi de creare de depozite noi.

În cazul invers, al micşorării ratei rezervelor obligatorii, băncile au posibilitatea de extindere a activităţilor

de creditare.

Unele ţări (Canada, Elveţia, Australia) au renunţat la sistemul rezervelor obligatorii.

Ratele dobânzii

Asupra cantităţii de monedă în circulaţie se poate influenţa şi prin modificarea ratei de bază (ratei dobânzii

percepute pentru creditele băncii centrale) sau a ratei de rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate de

bănci).

Atunci când autoritatea monetară coboară rata sa de bază, ea stimulează interesul băncilor pentru

refinanţare, respectiv solicitarea mai multor împrumuturi. Acestea se folosesc pentru creditarea economiei

naţionale şi provoacă majorarea masei monetare.

În cazul invers, al creşterii ratei de bază, banca centrală „scumpeşte” creditul său, descurajând practica de

refinanţare şi micşorând potenţialul băncilor de a credita economia.

Alte instrumente de intervenţie

Intervenţia pe piaţa valutară - Regimul cursului de schimb – (cursuri de schimb flotante şi cursuri de

schimb fixe)

Cunoaşterea profundă a instrumentelor de politică monetar-creditară şi aplicarea lor adecvată, în funcţie de

evoluţia de durată şi conjunctura economiei, permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator dar şi

de reglator al vieţii economice.

3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă.

3

Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre bănci în legătură cu

lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Pe de o parte, băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi

rambursează creditele acordate anterior. Pe de altă parte, din ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, băncile

efectuează operaţiuni cu alte bănci şi sunt beneficiare de încasări, de la aceleaşi bănci sau de la altele. Astfel,

desfăşurând operaţiuni, bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La finele unei zile, fiecare bancă,

în parte, în raport cu celelalte bănci, are o serie de poziţii şi sume creditoare şi, în consecinţă, este, fie beneficiara

unui sold creditor, fie titulara unui sold debitor.

Evoluţia practicii bancare a determinat ca necesitate stingerea comună a plăţilor reciproce într-un cadru

organizat, de regulă sub egida băncii centrale.

Procedeul implică, într-o primă etapă, în prima parte a zilei, reunirea reprezentanţilor băncilor pentru

confirmarea pretenţiilor reciproce, compensarea plăţilor şi stabilirea soldurilor aferente fiecărui participant.

În cadrul unei a două etape, către sfârşitul zilei respective, urmează să aibă loc stingerea soldurilor

reciproce. Aceasta se efectuează de către titularii soldurilor debitoare către beneficiarii soldurilor creditoare. În

raport cu natura soldurilor, unele bănci vor avea poziţii debitoare şi vor apela la împrumuturi de la colegele lor, iar

în sens contrar, altele vor acorda împrumuturi.

Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe

piaţa monetară. Pe această piaţă zilnic apar două categorii de participanţi.

Ofertanţii sunt titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune şi care au solduri creditoare.

Întrucât depozitele de la bancă de emisiune nu sunt remunerate, aceştia sunt foarte interesaţi să valorifice aceste

disponibilităţi prin negocierea acordării de credite.

Solicitanţii de credite pe piaţa monetară sunt acele bănci care, rămânând debitoare în raport cu celelalte

bănci, caută resurse de acoperire.

Piaţa monetară este piaţa lichidităţilor. În cadrul acesteea se oferă moneda băncii centrale, contra unei

promisiuni de restituire pe termen scurt, adică în credit. Se acordă credit în moneda băncii centrale.

Banca de emisiune poate interveni pe piaţa monetară în mod diferit: fie prin stabilirea nivelului ratei

dobânzii, fie prin stabilirea volumului creditului.

Caracteristicile pieţei monetare:

participanţii acestei pieţe sunt băncile;

obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă naţională, respectiv, depozitele de la banca

centrală;

pe piaţă se desfăşoară operaţiuni zilnic;

termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe având scadenţă în ziua

următoare;

creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale (de la bancă la bancă şi implică, de

regulă, riscuri reduse;

dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea şi oferta.

4