7

TEMA 2. IMPOZITELE. CONŢINUT ECONOMIC,

ELEMENTE, PRINCIPIILE ŞI TEHNICA IMPUNERII

Obiective educaţionale • Cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului economic şi a rolului inpozitelor;

• Cunoaşteerea elementelor impozitului şi a principiilor impunerii;

• Cunoaşterea modului de aşezare, lichidare şi percepere a impozitelor.

Cuvinte cheie: • Impozit;

• Elemente; • Principii; • Asieta fiscală; • Perceperea.

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

2.1. Conţinutul şi rolul impozitelor Termenul de impozit provine din latinescul imponere, care inseamna a stabili cu forţa.

În precapitalism cu termenul de impozit erau denumite tot felul de obligaţii către stat,

biserică, nobilime, în natură, în muncă şi uneori sub forma bănească.

Capitalismul a scos în evidenţă generalizarea formei banesti a obligatiilor fiscale si faptul că

statul prefera dările în bani pentru acoperire nevoilor sale.

Profesorul Constantin Tulai, defineşte impozitul ca fiind o obligaţie pecuniară definitivă şi

silită, nerambursabilă şi fără contraprestaţie datorată statului.

Academicianul Iulian Văcărel defineşte impozitul ca o prelevare bănească din veniturile

persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.

Această definiţie permite sesizarea caracteristicilor impozitului ca formă de prelevare

bănească la dispoziţia statului faţă de alte forme de preluare, fiind o plată silită, fără

8

contraprestaţie şi nerambursabilă.

Impozitele sunt principalul mijloc de atragere a resurselor statului.

În al doilea rând impozitele pot fi folosite pentru a încuraja sau descuraja anumite activităţi

economice (rolul de pârghie a impozitului).

În al treilea rând rolul impozitului se manifestă pe plan social, prin intermediul acestuia

statul redistribuind veniturile în societate. Pe plan politic, in al patrulea rand, impozitele sunt

folosite ca instrumente de promovare a politicilor publice. Acest instrument este folosit si pentru

promovarea unor ideologii cuprinse in politicile oficiale sau in obiectivele propuse de anumite

grupuri sociale.

2.2. Elementele impozitului Atunci când se instituie un impozit acesta trebuie foarte bine definit prin elementele sale

pentru a putea fi deosebit de celelalte impozite.

Aceste elemente tehnice sunt:

1. Obiectul impozitului sau materia supusă impunerii:

Astfel unele impozite au drept obiect venitul, altele averea, altele bunurile şi serviciile

consumate.

Când este vorba de impozitul pe venit, se impune profitul, salariile, rentele, dobânzile,

dividendele, chiriile încasate etc.

Impozitele pe avere se aşează asupra averii imobiliare şi/sau mobiliare.

2. Subiectul impunerii este persoana fizică sau juridică care prin lege este plătitorul

impozitelor.

În cazul impozitului pe salarii: subiectul este salariatul, în cazul impozitului pe profit:

subiectul este agentul economic ce a realizat profit impozabil.

Nu întotdeauna cel care plăteşte rămâne şi suportatorul impozitului. De aceea se vorbeşte şi

de contribuabili suportatori, acestia sunt cei care în ultima instanţă suportă din veniturile lor

impozitul.

Această situaţie este caracteristică impozitelor asupra consumului.

Pentru uşurarea încasării acestora statul percepe acest impozit de la vânzătorul de bunuri sau

servicii, impozitul va fi inclus în preţ şi recuperat de la consumator.

3. Suportatorul impozitului – persoana care suportă efectiv impozitul.

9

În cazul impozitelor indirecte suportatorul se desprinde de subiectul impozitului.

4. Sursa impozitului – izvorul impozitului, ne arată din ce se plăteşte impozitul.

5. Unitatea de impunere – ne arată în ce se exprimă obiectul impunerii si poate fi

unitatea monetară, unitatea de suprafaţă, greutate, sau alte unităţi naturale.

6. Cota impozitului – impozitul aferent unei unităţi de impunere.

În practică se cunosc două categorii de cote de impunere:

− cote fixe;

− cote procentuale.

a) Cotele fixe sunt sume fixe pe unitatea de impunere. Ex.: taxa asupra animalelor de

tracţiune – în funcţie de numărul animalelor, sau impozitul pe autoturisme etc.

b) Cotele procentuale, sunt exprimate în cifre relative şi sunt de trei feluri: proporţionale,

progresive, regresive.

-Cotele proporţionale sunt cote unice care aplicate la masa impozabilă indiferent de mărimea

acesteia.

-Cotele progresive sunt acele cote procentuale care cresc mai rapid decât masa impozabilă.

În funcţie de relaţia cu masa impozabilă cotele progresive sunt de două feluri: progresive

simple şi progresive pe tranşe sau compuse. Cotele progresive simple sunt asezate pe intervale de

masa impozabila, iar cele progresive pe transe sunt asezate pe transe de baza impozabila.

-Cotele procentuale regresive, sunt acele cote care scad pe măsură ce masa impozabilă

creşte.

7.Avantajele şi constrângerile fiscale. Legea fiscala cuprinde in continutul sau si prevederi menite a avantaja sau a constrange contribuabilii.Astfel in cazul majoritatii impozitelor contribuabilii beneficiaza de asa zisele deduceri fiscale, sub diferite forme cum sunt veniturile neimpozabile, deduceri personale, sume sub forma contributiilor si cotizatiilor sociale si alte asemenea avantaje, dar si amanarile la plata impozitelor. Pe de alta parte legile fiscale cuprind intransele si unele constrangeri cum sunt cele de forma penalizarilor pentru neplata la termen, amenzi si alte asemenea restrictii. 7. Termenele si perioada impozitului. Impozitul este asezat pe o perioada anume, un an, o luna, la un moment dat, legea fiscala cuprinde termenul de declaratie si de plata a sarcinii fiscale, de asemenea se face referire in legea fiscala la momentul exigibilitatii impozitului.

10

Întrebări de autoevaluare: 1) Conceptul de impozit?

2) Care este rolul impozitului?

3) Care sunt elementele tehnice ale impozitului?

2.3. Principiile impunerii Stabilirea şi aşezarea impozitelor ca şi perceperea lor trebuie să răspundă anumitor cerinţe.

In timp practica fiscala a sintetizat prin repetare anumite reguli, s-au incetatenit anumite

practici in materie de impunere, iar literatura de specialitate reitereaza aceste reguli, mai mult sau

mai putin retinute si de practica fiscala.

In literatura de specialitate principiile impunerii sunt reiterari ale maximelor impunerii ale

lui Adam Smith si în prezent acestea sunt prezentate in trei grupe de principii, anume:

− randamentul impunerii;

− echitatea impunerii;

− principii de politică economică şi socială.

1. Randamentul impunerii. Se apreciază că un impozit pentru a fi rentabil trebuie să aducă

statului maximum de venituri cu cheltuieli minime.

Pentru a se asigura rentabilitatea, impozitul trebuie să îndeplinească, sa raspunda, sa aiba cel

putin urmatoarele caracteristici:

a) să aibă productivitate;

b) să fie stabil;

c) să fie elastic.

a) Productivitatea impozitului – exprimă propriu-zis randamentul acestuia. Pentru a fi

productiv impozitul trebuie să fie cât mai mare şi să se realizeze cu cheltuieli minime.

La realizarea unei productivităţi mai contribuie următorii factori sau condiţii:

− Impozitul să fie universal, adica să fie plătit de către toţi cei care realizează

aceiasi masa impozabilă, cu alte cuvinte sa se evite evaziunea fiscala, sau aceasta sa

fie cat mai redusa.

11

− Statul trebuie să facă cât mai puţine cheltuieli; practica dovedeşte că

pentru constatarea, evaluarea şi perceperea corectă a impozitului este nevoie de un

aparat fiscal bine pus la punct care este costisitor.

Atunci însă, când statul impune bunurile şi serviciile consumate (impunere indirectă), o parte

a procedurilor fiscale sunt transmise asupra contribuabililor, care prin lege au obligatia de a

intretine registre de urmarire a intrarilor, a iesirilor, registre fiscale, au obligatia de a calcula

impozitele si bineinteles sa le si plateasca. In cazul impozitelor directe, impozitele asezate pe

anumite venituri si cele pe avere presupune interventia mai consistenta a aparatului fiscal, si mai

costisitoare, de aceia impozitele indirecte se pare ca sunt mai rentabile decat impozitele directei.

b) Stabilitatea. Un impozit este socotit stabil atunci când cuantumul său nu urmează

oscilaţiile ciclului productiv sau a unei conjuncturi oarecare.

Din alt punct de vedere stabilitatea impozitelor se reflecta in felul cum incasarile din acel

impozit urmeaza schimbarile din elementele acestuia, in special a cotelor impozitului. Cu alte

cuvinte daca, cota impozitului creste ar trebui sa creasca si incasarile pe seama acestui impozit,

caz in care impozitul este numit a fi stabil si invers, cand cotele cresc, incasarile nu urmeaza

acelasi trend sau nu tin ritmul cu modificarile in cadrul elementelor impozitului.

Din acest punct de vedere impozitele pe consum par a fi mai stabile decat impozitele pe

venituri.

De asemenea stabilitatea impozitelor este data si de vechimea legii fiscale, fapt ce reflecta

fiabilitatea acesteia prin rezistenta sa in timp.

c) Elasticitatea. Impozitul este socotit elastic când permite statului ca la nevoie să poată

interveni in asezarea impozitelor, de fapt in legislatia fiscala in scopul promovarii obiectivelor de

politica fiscala.

2. Echitatea fiscală este un principiu de impunere care face ca toţi cei care realizează o

anumită masă impozabilă să plătească un impozit egal statului.

Aplicarea în practică a acestui principiu duce la o egalitate matematică, deoarece masa

impozabilă este diferită. Echitatea fiscală presupune mai mult decât egalitatea în faţa fiscului.

Pentru eliminarea acestor inegalităţi s-a introdus o serie de măsuri prin care să se ţină seama

nu numai de mărimea venitului ci şi de situaţia contribuabilului. Astfel au apărut:

− venitul minim neimpozabil;

− progresivitatea în materia de impozit, precum şi alte facilităţi fiscale.

12

Atâta timp însă cât ponderea în totalul impozitelor încasate de stat o deţin impozitele

indirecte sistemul fiscal este departe de a fi echitabil.

3. Principiile de politică economico-socială

La instituirea unui impozit statul poate urmări şi realizarea mai facilă a politicii sale

economico-sociale. Atunci când se urmăreşte dezvoltarea unor ramuri economice se acordă

facilităţi fiscale firmelor care-şi dezvoltă activitatea în domeniul respectiv.

Prin impozite statul poate influenţa concurenţa, cu ajutorul impozitelor statul poate stimula

consumul, sau producţia etc. Prin impozite poate fi restrânsă sau influenţată consumul anumitor

produse ce se dovedesc nocive pentru societate (tutun, băuturi alcoolice).

Dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi obiectivele social-economice

urmărite prin politica fiscală sunt elemente esenţiale ale sistemului fiscal, care se întemeiază pe

anumite cerinţe ce dau raţionalitate sistemului fiscal respectiv.

Aceste cerinţe sunt cunoscute în teoria finanţelor publice ca principii ale impunerii.

Ele au fost formulate iniţial de către economistul englez Adam Smith – ca maxime sau

principii fundamentale ale impunerii: maxima de justiţie, maxima de certitudine, maxima

comodităţii şi maxima randamentului impozitelor (în „Avuţia naţiunilor” – Adam Smith).

Maxima de justiţie se referă la echitatea fiscala şi menţionează că cetăţenii fiecărui stat

trebuie să contribuie la acoperirea cheltuielilor guvernamentale atât cât le permit veniturile

proprii, în funcţie de venituri.

Maxima de certitudine vizează legalitatea impunerii şi presupune ca mărimea impozitelor

datorate bugetului de către fiecare contribuabil să fie certă şi nu arbitrară. În acest context

termenele, modalităţile de percepere a impozitelor şi sumele de plată trebuie să fie clare şi

cunoscute cu anticipaţie de către contribuabili.

Maxima comodităţii are în vedere perceperea impozitelor la termenele şi în modalităţile cele

mai convenabile pentru contribuabili.

Maxima economiei şi randamentul impozitelor urmăreşte instituirea unor impozite cât mai

puţin apăsătoare pentru contribuabili şi asigurarea încasării acestora cu un minim de cheltuieli.

Această maximă este expresia tezei „guvernului ieftin”, în virtutea căreia aparatul pentru

stabilirea şi perceperea impozitelor, ca şi întregul aparat de stat, nu trebuie să fie prea costisitor.

De asemenea activitatea aparatului fiscal trebuie să fie astfel concepută şi organizată încât să nu

stânjenească activitatea economico-socială a plătitorului de impozite şi să nu-i îndepărteze de

13

ocupaţiile lor.

Într-o interpretare contemporană, francezul Mourice Allais – laureat al premiului Nobel

pentru economie apreciază că principiile generale ale fiscalităţii într-o societatea liberă sunt

următoarele: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea şi

lipsa arbitrariului.

Individualitatea – porneşte de la axioma că într-o societate democratică omul şi nu statul este

valoarea esenţială. În acest context, fiscalitatea trebuie să reprezinte unul din mijloacele asigurării

deplinei dezvoltări a personalităţii fiecărui cetăţean, corespunzător propriei sale aspiraţii.

Nediscriminarea – are în vedere promovarea unor reguli, valabile pentru toţi – astfel ca

impozitele să fie stabilite fără discriminări, directe sau indirecte, faţă de unii din subiecţi sau faţă

de unele grupări sociale.

În acest cadru este contrar principiului nediscriminării ca impozitele să fie percepute doar de

la agenţi economici capabili (care au beneficii), în timp ce aceia care înregistrează pierderi,

datorită unei proaste administrări, să fie exceptaţi total sau parţial de la plata impozitelor.

Impersonalitatea – este principiul corespunzător căruia sunt preferate impozitele analitice –

aşezate asupra fiecărui bun, sau asupra fiecărei operaţiuni în parte, faţă de impozitele sintetice,

care nu pot fi aşezate decât având o vedere de ansamblu asupra activităţii contribuabililor,

concretizată în cifra de afaceri, venitul sau capitalul său.

Astfel în timp ce impozitele analitice sunt ataşate lucrurilor şi nu persoanelor, cele sintetice

sunt ataşate asupra persoanelor, fiind vexabile (ofensatoare).

Neutralitatea impozitelor se referă la cerinţa ca impozitele să nu contravină unei mai bune

gestionări a economiei ci să fie favorabile realizării unei economii cât mai eficiente.

Din punct de vedere al dinamicii progresului economic, impozitele nu trebuie să lovească

beneficiile, în cazul că acestea provin dintr-o abatere a costurilor ca urmare a unei mai bune

orientări a producţiei căci aceste beneficii constituie motorul esenţial al unei economii de piaţă.

Dacă agenţii economici văd că beneficiile lor sunt aspru impozitate, incitarea pentru o cât

mai bună gestionare nu poate fi decât diminuată.

Din punct de vedere al eficacităţii, întreprinderile în pierdere trebuie să fie penalizate şi nu

acelea care realizează beneficii.

Legitimitatea – face distincţie între veniturile “legitime” şi cele „nelegitime”, în funcţie de

care fiscalitatea trebuie adaptată în mod corespunzător.

14

Astfel se consideră a fi legitime veniturile provenind din muncă, cele aferente unei bune

gestionări şi acelea rezultate din asumarea de riscuri. Aceste venituri trebuie exonerate de la

impozite sau să li se aplice o impunere mai uşoară.

În cazul veniturilor nelegitime, fiscalitatea trebuie să lovească atât cât este posibil.

Lipsa arbitrariului – presupune perceperea de impozite aşezate pe baza unor principii simple

şi clare, care să nu dea naştere nici unui arbitrariu.

2.4. Tehnica impunerii Reprezintă ansamblul de operaţii prin care are loc constatarea, evaluarea materiei

impozabile, determinarea cuantumului impozitului datorat şi perceperea impozitului, adică

trecerea acestuia de la contribuabili la stat.

Tehnica impunerii cunoaşte 3 etape:

1. asieta;

2. lichidarea;

3. perceperea.

1. Asieta – acea etapă care cuprinde operaţiile prin care se constată şi se evaluează materia

impozabilă.

Se poate realiza prin 2 categorii de metode:

− indirecte;

− directe.

Metodele indirecte prin 3 procedee:

− pe baza semnelor exterioare (metoda indiciară);

− evaluarea administrativă;

− evaluarea forfetară.

Metoda indiciară se realizează în general prin procedeele bazate pe indicii, iar evaluarea

materiei impozabile se face pe bază de prezumţie (presupunere).

S-au folosit drept criterii: numărul de uşi, numărul de ferestre, numărul de coşuri de fum etc.

Evaluarea administrativă, este socotită cel mai radial procedeu al metodei indirecte deoarece

în cazul acesta fără nici un criteriu declarat statul stabileşte un anumit impozit fără să fie dator să

argumenteze ce a stat la baza acestei aprecieri.

Dacă contribuabilul se simte nedreptăţit el trebuie să demonstreze nerealitatea în faţa

15

organului fiscal.

Evaluarea forfetară, este socotită cea mai bună în cadrul metodei indirecte deoarece deşi este

aproximativă ea se face de către organele fiscale de comun acord cu contribuabilul.

Metoda directă se bazează pe probe şi cuprinde două procedee:

− evaluarea pe baza declaraţiei controlate a contribuabilului;

− evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane.

Evaluarea pe baza declaraţiei controlate a contribuabilului ar trebui să fie cea mia exactă dar

având în vedere tendinţa contribuabilului de a ascunde o parte a materiei impozabile declaraţia

este însoţită de un control permanent al organelor fiscale asupra celor declarate.

Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane, persoană care este implicată într-o formă

sau alta în realizarea masei impozabile. Ex.: patronul pentru impozitul pe salariile angajaţilor săi;

impozitul pe chirie – declaraţia chiriaşului etc.

2. Lichidarea – operaţia prin care după cunoaşterea materiei impozabile se procedează la

determinarea cuantumului impozitului.

− impunere prin cotitate, aplicându-se cotele de impozite asupra materiei

impozabile, se află cuantumul impozitului;

− impunerea prin repartiţie – se practică în statele mai puţin dezvoltate – se

stabileşte mai întâi suma totală a impozitului de trebuie să ajungă la stat şi apoi acesta

se repartizează din treaptă în treaptă administrativă, pe obiectele de impunere ce le

deţin subiecţii impozabili.

3. Perceperea – cuprinde ansamblul de operaţii prin care are loc trecerea impozitului de la

contribuabili în casieriile statului.

− prin încasarea direct de la contribuabili;

− prin aplicarea de timbre fiscale;

− stopajul la sursă.

Perceperea directă – se poate face prin deplasarea contribuabilului la organele fiscale în care

caz se spune că impozitul este portabil, fie invers prin deplasarea organelor fiscale la contribuabil

în care caz se spune că impozitul este cherabil.

Aplicarea de timbre fiscale – percepere indirectă realizată prin intermediul unităţii care vinde

timbrele fiscale respective.

În afara acestora mai există şi o a treia metodă – stopajul la sursă – care constă în faptul că

16

impozitul este reţinut de către cel care eliberează venitul contribuabilului – impozitul pe salarii,

impozitul pe dreptul de autor etc.

Întrebări de autoevaluare: 1) Care sunt cele 3 mari grupe de principii ale impunerii?

2) Ce înţelegeţi prin randamentul impunerii?

3) Ce înţelegeţi prin echitatea impunerii?

4) Ce înţelegeţi prin tehnica impunerii şi care sunt etapele acesteia?

5) Care sunt metodele de evaluare a materiei impozabile?

Rezumat Profesorul Constantin Tulai, defineşte impozitul ca fiind o „obligaţie pecuniară definitivă şi

silită nerambursabilă şi fără contraprestaţie datorată statului”.

Elementele tehnice ale impozitului sunt următoarele: subiectul, obiectul, suportatorul, cota

impozitului, unitatea de impunere, termenul impozitului, facilităţile şi constrângerile fiscale.

Stabilirea şi aşezarea impozitelor ca şi perceperea lor trebuie să răspundă anumitor cerinţe; în

prezent aceste cerinţe sunt conturate de 3 grupe de principii: randamentul impunerii; echitatea

impunerii; principii de politică economică şi socială.

Reprezintă ansamblul de operaţii prin care are loc constatarea, evaluarea materiei

impozabile, determinarea cuantumului impozitului datorat şi perceperea impozitului, adică

trecerea acestuia de la contribuabili la stat.

Bibliografie obligatorie 1.Constantin Tulai, Finanţele publice şi fiscalitatea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2003;

2.Ioan Dan Morar si colectivul, Fiscalitate, Editura Universităţii din Oradea, 2009.