Definiţia jurnalismului şi o încercare de tipologizare a acestuia

Jurnalismul este de multă vreme receptat ca “ochiul publicului”, ca voce a publicului. Jurnaliştii prezintă acestuia (publicului) informaţii, analize, comentarii, fapte diverse, dar îl şi reprezintă, vorbeşte în numele lui în arena publică. În acelaşi timp, jurnalismul (jurnalistul) are datoria de a decodifica publicului evenimentele realitatii exterioare. Unul dintre fondatorii psihologiei sociale, George Herbert Mead, identifică două modele de jurnalism: information model (modelul informativ) şi story model (modelul poveste), argumentând că mulţi reporteri sunt trimişi pe teren nu ca să adune fapte, ci ca să găsească o poveste. Jurnalismul îşi propune, în zilele noastre, tot mai mult o funcţie de narator, transformând chiar evenimentele serioase în poveşti. Delimitarea dintre real şi ficţiune este astfel din ce în ce mai greu de stabilit, nu atât la nivelul producerii evenimentelor, cât la cel al modului în care sunt ele prezentate opiniei publice. De aici riscul literaturizarii excesive a actului jurnalistic (acesta capata, în mod forţat, acea valoare stilistica pe care lingvistul american de origine rusă Roman Jakobson o numea literaritate - literaturnost) – ficţionalizare deci, tentaţia mistificarii, denaturarii si deturnarii mesajului, neglijării acurateţii informaţiei de dragul stilului (vezi jurnalismul de tip Gonzo – Hunter S. Thomson). Cu toate acestea, jurnalistul nu este, până la un punct, decât un povestitor, un creator, după cum afirmă şi sociologul american John Langer, în celebrul său eseu Truly Awful News on Television. Ba, mai mult chiar decât un creator, jurnalistul îşi asumă acum rolul unui factor de actualizare a miturilor, în sensul pe care îl dădea conceptului de mit criticul şi teoreticianul literar francez Roland Barthes. Definiţia generală pe care acesta o dă mitului semiotic modern este: "vorbire, limbaj, discurs, mesaj". Definiţia lui Barthes este susţinută de etimologia cuvântului, care provine din grecescul mythos şi latinescul mithus, traduse cu sensul denotativ (comun) de: discurs, cuvânt, poveste, mit. A mitologiza devine astfel un mod de a explica lucrurile, de a crea înţelesuri, semnificaţii, de a povesti şi re-povesti până la urmă.

Multitudinea modurilor de abordare a subiectelor, varietatea de perspective care se impun pentru descrierea cât mai conformă cu realitatea a faptelor de presă nu împiedică totuşi o tipologizare a modelelor de jurnalism. Enumerarea şi definirea lor de către Claude

1

Jean Bertrand, profesor emerit la Universitatea Paris II, este relevantă în acest sens :

Jurnalismul de opinie – urmăreşte doar să convingă, nu să informeze, are în consecinţă o funcţie strict persuasivă.

Jurnalismul literar – interesat mai mult de a face simţită realitatea decât de a o face înţeleasă. Este un jurnalism narativ, preocupat mai mult de stil decât de acurateţea informaţiei.

Jurnalismul de reportaj – bazat pe exactitatea faptelor, pe observaţie şi pe prezenţa la faţa locului a reporterului.

Jurnalismul de anchetă – tip de jurnalism foarte apreciat, care incumbă costuri ridicate şi riscuri la fel de mari; căutarea informaţiilor, investigaţia (documentarea, aşadar) sunt esenţiale aici, iar perioada de timp necesară diferă foarte mult, de la caz la caz, dar este, oricum, mult mai mare ca perioada solicitată de celelalte tipuri de articole sau materiale radiofonice şi TV.

Jurnalismul de interpretare (de comentariu) – mizează pe explicarea faptelor şi mai puţin pe informarea asupra lor şi necesită reporteri specializaţi. Este astfel înrudit cu jurnalismul de opinie. Jurnalismul de serviciu (utilitar) – oferă informaţii utile din diverse

domenii de interes imediat, precum starea vremii, cursurile de schimb valutar, programul farmaciilor, al spitalelor, al cinematografelor, adrese etc. Este o formă de rutină a jurnalismului, dar nu trebuie neglijată importanţa acestuia, mass-media având în general valoare de utilitate publică.

Jurnalismul instituţional – tip mascat de publicitate deseori, în care instituţiile furnizează presei informaţii favorabile despre ele; jurnaliştii trebuie să verifice întotdeauna aceste informaţii şi să informeze opinia publică acolo unde există neconcordanţe sau tentative de mistificare şi manipulare.

Jurnalismul popular – rolul informativ este abandonat aici în favoarea celui provocator, senzaţionalist, corelat cu o prezentare grafică atractivă (titluri mari, ilustraţii incitante) şi cu un limbaj mult simplificat. Poate fi numit şi junalism vulgarizat sau jurnalism tabloidizat. Din acest punct de vedere, televiziunile româneşti de astăzi sunt adesea criticate pentru calitatea scăzută a programelor, pentru tendinţa aproape generalizată de trivializare a programelor (inclusiv sau mai ales de ştiri) şi pentru obedienţa lor faţă de interesele politice şi economice ale patronilor trusturilor de presă (mogulii!?!). Un raport al unui organism comunitar, EU Monitoring and Advocacy Program, publicat în octombrie 2005, constată că "o [...] particularitate a

2

televiziunii din România de azi pare a fi tabloidizarea şi trivializarea programelor de ştiri, care au devenit din ce în ce mai puţin orientate către ştirile politice."

Trăsăturile textului jurnalistic/ Stilul (scriitura) jurnalistic(ă)

În realizarea procesului de re-creare şi transmitere a informaţiei, textul jurnalistic trebuie să se supună, ca orice alt text, unor reguli de redactare şi exprimare, reguli ce particularizează stilul jurnalistic/publicistic în raport cu celelalte stiluri. Stilul publicistic, validat la noi de lingvistul Iorgu Iordan, a mai fost numit şi stil profesional/ stil mixt de către Alexandru Graur, dar contestat de Ion Coteanu. În accepţie cvasi-generală, stilul publicistic conţine o serie de varietăţi de stiluri mediatice: stilul presei scrise (tipărite), stilul radiofonic, stilul televizat, stilul agenţiilor de presă.Stilurile mass-media au:- puncte unificatoare: constrângerile normelor, accesibilitatea, simplitatea, concizia, claritatea, redundanţa- aspecte diferite potrivit structurii genurilor/speciilor în care se exprimă (informative, de opinie, mixte) şi potrivit procedeelor de abordare a realităţii sau a interlocutorilor- jurnaliştii pot aborda diverse stiluri: stil direct/indirect/de legătură, stil sobru/stil liber, stil concis/stil prolix, stil propriu/ stil figurat; stil alegoric/stil metaforic, stil oratoric/stil retoric, stil arhaizant/ stil neologic, stil discursiv/stil emfatic, stil epistolar/stil redundant, stil familiar/stil abstractTipologii discursive ale discursului mediatic: - discursul generalist de informare – informarea, cunoaşterea şi explicarea evenimentelor lumii contemporane- discursul publicitar - urmăreşte o ţintă factitivă sprijinindu-se pe două resorturi, seducţie şi persuasiune, de sorginte retorică (AIDA - Atentie, Interes, Dorinta si Actiune)- discursul divertismental – consacrat petrecerii timpului liber, preferinţelor personale: caracterizat prin genuri umoristico-satirice (în presa scrisă: foiletoane, caricaturi, parodii, jocuri de cuvinte încrucişate), dominant în emisiunile audio-vizuale (mai ales la televiziune genuri ludice, seriale, formaţii muzicale, de satiră şi umor, jocuri ficţionale de tip reality-show etc.).Formele de reproducere lingvistica a discursului, inclusiv mediatic, implică aşadar notiunea de stil. Materialul folosit pentru constructia discursului

3

este oferit de compartimentele limbii: fonetic, lexical, morfologic si sintactic, care, in functie de perspectiva narativa asupra evenimentelor, de particularitatile vocii narative, isi combina in chip particular formele de exprimare, rezultand ceea ce se numeste stilul individual al operei literare, al discursului jurnalistic sau, prin extensie, al unui curent literar, al unei epoci. Definirea notiunii de stil presupune, de altfel, o anume evolutie istorica. Termenul provine din fr. style, lat. stylus, cu sensul iniţial de "condei, compozitie". In poetica traditionala insemna modul de exprimare scrisa sau orala, cu insistenta, indeosebi in clasicism, pe cateva trasaturi derivate din modul de intrebuintare a elementelor limbii: corectitudine, claritate, inclusiv moduri de selectare si de intrebuintare a limbii, stilul clasic, sublim, mediu, temperat, vulgar. În epoca moderna, stilul se defineste prin opozitie cu cel din perioada clasica, concept anticipat de celebra butadă a lui Georges-Louis Leclerc, conte de Buffon: "Le style c’est l’homme meme" ("Stilul este omul insusi"). Teoria moderna defineste stilul ca pe o trasatura a individului in sine, ca o expresie a originalitatii. Stilul isi are radacinile in modul de manifestare lingvistica a omului modern (observă Ferdinand de Saussure, Karl Vossler), avand ca atare premiza originalitatii. Nu exista o limba generala, afirma lingvistul german Karl Vossler, ci numai graiuri individuale. Pe acest temei, se inregistreaza mai multe moduri de percepere a notiunii de stil: stilul ca abatere, stilul ca adaos si stilul ca fenomen de selectare a faptelor de limba:Stilul ca abatere de la norma uzuala a limbii reprezinta cea mai veche conceptie stilistica, intalnita inca de la "Poetica" lui Aristotel: "Faptul de a fi altfel decat in vorbirea comuna are darul sa inlature banalitatea", o afirmaţie a marelui filozof grec preluata si dezvoltata de Leo Spitzer şi Erich Auerbach. Stilul ca adaos de continut afectiv si expresiv la o comunicare a fost sustinut de Charles Bally, iar in critica literara romaneasca de Tudor Vianu. in "Arta prozatorilor romani" (1941)."Stilul este expresia unei individualitati", spunea Vianu. Stilul ca exercitiu de alegere a faptelor de limba in functie de mesaj si de atitudinea auctoriala este conceptia integratoare a fenomenelor lingvistice complexe care se exercita in constituirea formei expresive a unei opere literare sau a unui text jurnalistic. Stilul devine astfel un fenomen de interferenta, elementele fonetice, lexicale, morfologice si sintactice, chiar elementele grafice ale textului, iar in exprimarea orala gestica, mimica, tonalitatea, fiind subordonate unui concept integrator, intentionalitatea comunicarii. Este vorba, deci, de un mod de alcatuire interna a elementelor comunicarii, in functie de intentionalitate, de viziune, de mesaj, de

4

specificitatea acestuia. Stilul este astfel un proces de selectie a elementelor lingvistice si de combinare a lor.Scriitura jurnalistică îşi găseşte raţiunea de a fi în actul difuzării informaţiilor, în informare deci. Mesajul transmis de textul jurnalistic trebuie să fie în primul rând clar, iar această claritate începe odată cu faza conceperii, aşa cum remarca şi faimosul scriitor francez Nicolas Boileau în Arta sa poetică , lucrare de referinţă în care autorul a sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creatie, ilustrate apoi pe genuri si pe specii literare: “Ceea ce este conceput în mod clar se scrie cu uşurinţă”.Unul dintre sensurile termenului scriitură este cel legat de scris, indiferent dacă produsele vor fi referenţiale sau ficţionale. O altă accepţiune a termenului o reprezintă stilul. Elaborat de critica literara franceza, prin Roland Barthes, Jacques Derrida si teoreticienii de la revista "Tel Quel", termenul "scriitură" tinde sa-l includa intr-o sfera mai larga de reprezentare pe acela de stil. Roland Barthes identifica in scriitură "nu un ideolect personal (ca stilul, pe vremuri), ci o enuntare (si nu un enunt) pe care, strabatand-o, subiectul joaca diviziunea, dispersandu-se, aruncandu-se piezis pe scena paginii albe." Scriitura (din fr. ecriture), este un termen complex, inteles ca un reper socio-lingvistic intr-un dat temporal si socio-istoric. Scriitura este un sociolect, un dialect social specific: "În orice forma literara isi face loc alegerea generala a unui ton sau, daca vreti, a unui ethos. Tocmai aici scriitorul se individualizeaza in mod clar, pentru ca pe acest teren se angajeaza. Limba si stilul sunt date care preced ca niste antecedente orice problematica a limbajului; limba si stilul sunt produse naturale ale Timpului si ale persoanei biologice. Dar identitatea formala a scriitorului nu se stabileste decat in afara normelor de gramatica si a constantelor de stil, acolo unde continutul scris, adunat si inchis mai intai intr-o forma lingvistica perfect inocenta, va deveni in cele din urma un semn total." (Roland Barthes în celebra lucrare "Gradul zero al scriiturii"). Extrapolând, întâlnim scriitură jurnalistică în toate formele sistemului mass media, în radio, televiziune, presa scrisa, multimedia, etc. Or, această deschidere dă naştere la trei perspective, care vor lua în considerare: Componentele textuale stricte ale textului jurnalistic în radio,

televiziune. În acest caz, redactarea în formă fizică a textului poate lipsi (oralitate).

Componentele fonice sau vizuale care apar înaintea redactării textului, concomitent cu această operaţiune sau după realizarea ei.

Rolul individului în realizarea acestor dispozitive.

5

Orice text jurnalistic este, înainte de toate, o colecţie de date selecţionate şi aranjate cu grijă de către o persoană ce exercită profesia de jurnalist. Philippe Gaillard defineşte jurnalistica astfel: “Profesia celor care, salariaţi sau colaboratori, exercită o funcţie de informare, adică de căutare sau de prezentare a unor ştiri, în slujba unui periodic scris, a unor media audio-vizuale sau a unei agenţii de presă”1. Ziariştii produc texte jurnalistice, adică relatează evenimente – fapte de interes public, produse sau care urmează a se produce în viitorul apropiat –, sunt martori activi şi selectivi. Misiunea lor este să selecteze evenimentele care vor deveni ştiri, acele evenimente, aşadar, considerate a avea un grad mai mare de interes pentru public. Opţiunea pentru unul sau altul dintre evenimente se realizează cu precădere pe baza a trei criterii: actualitate, semnificaţie şi consecinţe. Există multe moduri în care se poate scrie un articol / material. Ceea ce rămâne comun însă, ce nu se modifică, este faptul că, grosso modo, redactarea nu înseamnă decât a răspunde la cele şase întrebări formulate cu 2000 de ani în urmă de ultimul mare retor al epocii greco-latine, Quintilian (cunoscută şi sub denumirea de Regula lui Quintilian): quis?, quid?, ubi?, cur?, quomodo?, quando? (cine?, ce?, unde?, de ce?, cum?, când?), la care se poate adăuga, eventual, o a şaptea: cu ce consecinţe?. Şcoala jurnalistică anglo-saxonă propune o variantă a grilei cu doar cinci întrebări, regulă numită 5 W (Who, What, When, Where, Why). Observăm că întrebarea „Cum?/ How?” este omisă, sperăm că nu doar fiindcă începe cu H şi nu cu W. Premisele unui scris de calitate pot fi considerate inteligenţa şi capacitatea de organizare a detaliilor, corelate cu o bună cunoaştere a unor principii gramaticale, stilistice, a regulilor de punctuaţie şi, mai ales, a trăsăturilor specifice acestui gen:

Orice articol/material are o cauză şi urmăreşte un scop (ascunde o intenţie);

Este întotdeauna direcţionat către un public ţintă (are un target); Transmite o idee (sau mai multe); Utilizează un cod (un limbaj) comun emiţătorului şi receptorului; Ideile sunt ordonate după diferite criterii şi se prezintă sub o formă

unitară; Articolul/materialul trebuie transmis, pentru a ajunge la receptor, de la

care se aşteaptă un răspuns (feedback), pe un anumit canal2.

1 P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 552 A n d r a Ş e r b ă n e s c u –– Cum se scrie un text, Iaşi., Editura Polirom, 2000, p. 12

6

Jurnalistica este însă o muncă de echipă, cele mai multe cunoştinţe acumulându-se prin contact direct (sau indirect) cu textele produse de alţi jurnalişti. De asemenea, activitatea jurnalistică se bazează pe conceptul de Work in Progress (WIP), pentru că, spre exemplu, o ştire apărută dimineaţa va suferi cel mai probabil modificări odată cu noile evoluţii ale evenimentului pe care îl reflectă sau va fi folosită ca punct de plecare pentru reportaje, anchete, dezbateri, etc.

Functiile comunicarii mediatice

Despre functiile comunicarii in masa s-a scris foarte mult si s-au facut diferite clasificari. Iată cateva functii ale comunicarii prin mass-media ce vor fi regasite in cele mai multe lucrari de specialitate. 1. Functia de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea si Internetul sunt canale care, prin informatiile difuzate, satisfac o nevoie fundamentala a omului modern: informarea. Aceste canale de comunicare realizeaza mai mult decat o informare. Ele influenteaza, orienteaza si dirijeaza opinia publica, interesele si motivatiile oamenilor, constiintele chiar dincolo de propria vointa. Mass-media poate realiza chiar distrugerea discernamantului, instalarea unei apatii, poate distruge vointa de a intelege si a actiona. Cercetatorii americani Paul Lazarsfeld si Robert Kapris Merton au denumit aceasta influenta ”disfunctia de narcotizare”. 2. Functia de interpretare. In calitate de consumatori de informatii, puteti fi ajutati direct in interpretarea unor evenimente prin productii specifice de tipul editorialului sau al comentariului. Comentariul zilei exprima punctul de vedere al autorului, al liderului de opinie, care poate fi, in unele situatii, in contradictie cu editorialul. In practica jurnalistica, comentariul zilei si editorialul sunt plasate pe pagini diferite ale ziarului. Daca editorialul reprezinta punctul de vedere al ziarului sau al unui angajat al ziarului, comentariul zilei reprezinta de regula punctul de vedere al unui colaborator sau al unui invitat.3. Functia instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizeaza prin difuzarea de informatii cultural-stiintifice. În cazul acestei functii instructiv-culturalizatoare se remarca si un efect subliminal, persuasiv i-am putea spune: sunt promovate valori, modele comportamentale ce tin de paradigma culturala a societatii. 4. Functia de liant. Aceasta functie este consecinta celor anterioare si se refera la faptul ca poate genera un mecanism de solidaritate sociala, in caz de calamitati naturale, de exemplu (vezi Haiti).

7

5. Functia de divertisment. Radioul si televiziunea realizeaza numeroase emisiuni de divertisment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, in comparatie cu participarea la concerte si alte spectacole. Exista insa si tendinta de a transforma totul in spectacol, ceea ce are efect contrar functiei de liant, adica crearea unei detasari de problemele grave prezentate. In cazul unor accidente sau calamitati, unul dintre criteriile de selectie a evenimentelor, promovate de conducerea redactiilor, este numarul mortilor si prezentarea cat mai “impresionistă”, emoţională a evenimentului: sunt recomandate imagini cu oameni care plang, cu priviri disperate.

Clasificarea functiilor comunicarii propusa de cercetatorul american Roman Jakobson arată astfel: 1. Functia emotiva (expresivă) a comunicarii consta in evidentierea starii interne a emitatorului. 2. Functia conativa, persuasiva sau retorica. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenta. Exemplu: Daca doriti sa vina prosperitatea, votati-ne! Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. 3. Functia poetica se refera in special la mesaj. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeste, spre deosebire de limbajul stiintific, care pune accentul pe “ce se spune”. 4. Functia referentiala vizeaza contextul in care are loc transmiterea unui mesaj Sunt autori sociologi care contesta acuratetea acestei functii si propun impartirea acesteia in doua: a) functia propriu-zis referentiala, axata pe continutul comunicarii. b) functia contextuala sau situationala, care tine cont de cadrul in care se desfasoara procesul de comunicare. 5. Functia metalingvistica. Uneori un mesaj de o anumita natura este spus pe un ton serios, desi sala zambeste si se amuza. In aceasta situatie apare uneori necesitatea de a atrage atentia asupra adevaratului mesaj, care poate fi o ironie. Deci este necesar sa se atraga atentia asupra codului utilizat, fie prin gesturi (zambet in coltul gurii), fie in perifraze explicative (explicatii de genul “glumesc, desigur”). Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistica a comunicarii (Benny Hill, Seinfeld). In aceasta situatie, rasul telespectatorilor din “off” atrage atentia asupra glumelor. 6. Functia fatica a comunicarii. Aceasta functie are in vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. Exemple: gesturile, formulele de salut, “alo” cu care incepem fiecare convorbire telefonica. Aceste functii coexista practic in orice comunicare.

8

Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de functia predominanta. În opinia Luminiţei Roşca, doar două dintre aceste funcţii propuse de Jakobson sunt cu precădere specifice stilului jurnalistic: funcţia referenţială şi funcţia fatică.

PERSUASIUNEA ÎN ACTUL JURNALISTIC

În ierarhia cunoaşterii întâlnim mai multe trepte: opinia, convingerea, persuasiunea.Opinia, apreciată a fi o formă inferioară de cunoaştere, are un aspect individual, fiindu-i specific subiectivismul şi apartenenţa la senzorial.Convingerea este un produs al reflectării, obiectiv, susţinut de probe şi motivări logico-materiale. Convingerea realizată cu o motivare logico-materială foarte puternică, până la eliminarea oricărei posibilităţi de eroare, devine certitudine.Persuasiunea, ca act retoric, urmează calea imaginaţiei, emoţiei, sugestiei, lăsând deliberat posibilitatea de eroare; persuasiunea conţine libertatea adeziunii, iar conştientizarea faptului că eroarea este posibilă, induce posibilitatea deliberării.Din punct de vedere etimologic, cei doi termeni se opun. Convictio este derivat de la verbul latin vinco,-ere „a învinge”, iar prefixul con- subliniază ideea de a învinge cu nuanţele „complet, definitiv”. Persuasio îşi are originea în verbul latin suadeo,-ere „a sfătui”, iar sufixul per- îi completează sensul cu ideea de „îndeplinire”. Intr-un caz este vorba de capitulare în faţa probelor şi raţionamentelor preopinentului, în cel de-al doilea, despre o influenţă hotărâtoare, dar nu constrictivă. Cel mai limpede prezintă raportul convingere/persuasiune următoarea afirmaţie:„Când suntem convinşi, nu suntem învinşi decât de către noi înşine. Când suntem persuadaţi, suntem întotdeauna invinsi de către altul”. Fiind vorba despre adeziune liberă, sub aspectul rezultatului acţiunii, a persuada înseamnă mai mult decât a convinge, pentru că persuasiunii i se adaugă şi forţa necesară trecerii la acţiune. In mintea celui care aderă, în urma unui act persuasiv, se instalează ideea că principiul/teza la care a fost solicitat să adere este chiar principiul/teza lui, iar ceea ce întreprinde ca rezultat al adeziunii nu mai are caracter exterior şi obligatoriu.Adoptăm următoarea definiţie a persuasiunii: „Procesul de schimbare a opiniilor, atitudinilor sau comportamentului unor persoane conştiente că se urmăreşte această schimbare, prin expunerea la mesaje transmise cu scopul de a influenţa opiniile, atitudinile sau comportamentele lor”. (Septimiu

9

Chelcea, Prefaţă la Jean-Noel Kapferer, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin mass-media şi publicitate, Ed. Comunicare.ro., Buc.,2002).

Comunicare şi persuasiune. Nu există persuasiune în afara actelor de comunicare. Coordonata fundamentală a societăţii de astăzi este comunicarea. Schimbul de mesaje este parte componentă a oricărui mod de manifestare a individului contemporan; transmiterea mesjului este însoţită de intenţia de a influenţa, într-un fel sau altul, destinatarul, de a-i determina comportamentul, de a-i impune o anumită conduită, într-o anume situaţie. De exemplu, atacurile teroriste conţin mesajele grupărilor care le lansează, acţiunile antiteroriste sunt expresia respingerii unui mod brutal de a impune un punct de vedere.Studiul relaţiei comunicare-persuasiune pune în evidenţă faptul că o informaţie reuşeşte sau nu să modifice atitudinea şi comportamentul unei persoane ca urmare a parcurgerii unor etape: 1. expunerea la mesaje ; 2. decodarea mesajelor ; 3. acceptarea sau refuzul recomandării mesajului ; 4. depăşirea (sau nu) a distanţei dintre acceptare şi modificare atitudinală ; 5. menţinerea în timp a efectelor mesajelor ; 6. trecerea de la atitudine la acţiune.Tot din perspectiva receptării priveşte problematica receptării Charles U. Larson care arată că lumea contemporană este invadată de persuasiune şi trebuie să ne instruim în acest domeniu atăt în calitate de agenţi persuasivi, cât şi ca pacienţi, adică de către cine şi cum ne lăsăm persuadaţi. Destinatarul trebuie să fie avertizat şi să înveţe cum să abordeze persuasiunea; dependent faţă de masss-media, faţă de campaniile electorale, publicitare etc., omul modern se află în faţa unor mutaţii ale propriilor sisteme de valori. Aflat sub un adevărat bombardament publicitar, omul modern învaţă că orice problemă stresantă îşi poate găsi rezolvarea rapidă prin soluţiile optime oferite de agenţiile specializate în diverse domenii tehnologice. Aceasta înseamnă acceptă lumea aşa cum este prezentată la televizor, acceptă definiţiile adevărului, cunoaşterii şi realităţii emise de televiziune, în absenţa unor măsuri care să fixeze clar limitele minime şi maxime ale persuasiunii. De aici, necesitatea posibilităţii ca persuasiunea să aibă loc în mod responsabil (raţional şi cinstit), adică ambele părţi care intră în procesul de informare şi persuadare să aibă aceeaşi abilitate şi acelasi acces la mijloacele de comunicare; fiecare dintre părţi să-şi dezvăluie

10

scopurile pe care le urmăreşte, iar receptorii să aibă o atitudine critică. Toate aceste aspecte împlinite dau ceea ce se numeşte persuasiune responsabilă.

Există 2 modele de analiză a persuasiunii :

Modelul Shanon&Weaver (abreviat SMCR) cuprinde:• Sursa (S)/ agentul persuasiv: persoana care codifică (verbal sau nonverbal) mesajul;• Mesajul (M);• Canalul (C);• Receptorul (R)/ pacientul persuadat: persoana care decodează mesajul, ignorând sau eliminând factorii perturbatori, şi îi interpretează.Fiecare dintre componentele modelului intră în atenţia celui care analizează actul persuasiv. Analiza sursei poate averiza în privinţa intenţiilor persuasive şi poate oferi instrumentele unei contraofensive, acordându-se atenţie, în cazul codului verbal, alegerii cuvintelor, tipurilor de propoziţii utilizate, relaţia dintre idei şi tipul propoziţiilor.Analiza mesajului presupune observarea organizării particularităţilor stilistice, a argumentelor, a aspectelor ascunse ale mesajului.Analiza canalului prin care se transmite mesajul persuasiv şi evidenţierea adecvării canalului la intenţia persuasivă. Aceasta înseamnă să aflăm de ce se alege un canal sau altul, care dintre ele are un efect mai puternic.Analiza receptorului pune în evidenţă motivele, prejudecăţile, dorinţele, fascinaţiile celui care este supus unui act persuasiv.

Modelul Rank, numit şi schemă de intensificare şi minimalizare, porneşte de la observaţia că, de obicei, agenţii persuasivi utiizează două strategii principale: intensificarea şi minimalizarea.Intensificarea poate acţiona în două direcţii: 1.intensificarea punctelor forte proprii şi 2.intensificarea punctelor slabe ale părţii adverse. Ca tehnici de intensificare se pot utiliza: repetiţia, asocierea şi compunerea.Strategia intensificării are la bază o tendinţă firească a oricărui individ de a se plasa într-o lumină favorabilă, fie acentuându-şi calităţile, fie accetuând defectele celorlalţi. Minimalizarea poate acţiona asupra propriilor puncte slabe sau asupra punctelor de rezistenţă ale părţii adverse. Ca tehnici pot fi folosite omisiunea, diversiunea, confuzia. Se urmăreşte astfel îndepărtarea atenţiei de la un anumit aspect.

Forţa persuasivă a cuvintelor

11

Este un fapt unanim recunoscut că naşterea umanităţii este sinonimă cu apariţia limbajului articulat. Nu se poate vorbi de fiinţa umană înainte de capacitatea omului de a utiliza cuvântul în comunicare. Limbajul verbal a făcut posibilă comunicarea, apariţia culturilor, ierarhiile sociale etc. Următoare etapă, apariţia cuvântului scris, relevă avantaje majore: scrisul rămâne, învinge timpul, devine depozitar de cultură, dar şi dezavantaje: o înţelegere scrisă, o formă contractuală deficitar încheiată nu mai poate fi negată; ceea ce este scris devine literă de lege. Cuvântul poate aduce fericirea sau poate nimici, poate ţine locul acţiunii.Capacitatea de a folosi cuvintele – alături de simboluri gestuale, picturale, muzicale etc.- abilitatea de a le atribui forţă, reprezintă esenţa persuasiunii. Se vorbeşte despre forţa mistificatoare a limbajului verbal, despre capacitatea sa de a camufla, prin eufemism şi dublu înţeles. Mai ales în publicitate şi în politică, aceste particularităţi ale limbajului fac parte din arsenalul persuasiunii.Studiile dedicate actelor persuasive privesc manifestarea limbajului din mai multe unghiuri: totalitatea sensurilor posibile ale unui cuvânt (dimensiunea semantică); funcţiile cuvântului (dimensiunea funcţională); senzaţiile, tema, structurile incluse într-un cuvânt (dimensiunea tematică).Dimensiunea semantică (ce semnifică cuvintele?) este un istrument de analiză a limbajului verbal prin care se relevă denotaţiile şi conotaţiile cuvântului, contextului, intenţiilor de persuadare şi credibilităţii agentului persuasiv. Dimensiunea funcţională (ce fac cuvintele?) se referă la capacitatea cuvintelor de a modifica punctele de interes, de a concentra atenţia asupra unor aspecte, ignorând restul, prin dinamica verbelor, prin forţa de sugestie a unor substantive, prin forţa determinanţilor (verbali sau nominali) de a estompa sau a pune în evidenţă un aspect sau altul. Dimensiunea tematică (cum putem simţi cuvintele) se manifestă cu preponderenţă la cuvintele onomatopeice şi la cel bazate pe asonanţe şi aliteraţii. Atunci când este vorba despre structură sau temă, agentul persuasiv utilizează dimensiunea tematică a cuvintelor, apelând la metafore. În discursurile jurnalistice, politice, dar şi în cele publicitare, se utilizează frecvent metafora luminii, a inimii, a Apocalipsei ş.a.Trebuie precizat că în orice situaţie, limbajul verbal se manifestă sub toate cele trei dimensiuni; diferenţierea de la un caz la altul este dată de ponderea fiecăreia dintre ele.

Persuasiunea mediatică şi dreptul de a şti

12

Presa de informaţie ocupă un loc însemnat în ansamblul presei de astăzi. Cotidianele de informaţie, canalele de televiziune şi posturile de radio din această categorie pun la dispoziţie informaţii diverse în funcţie de câteva repere, între care agenda publicului contribuie la decizia de selecţie a informaţiei. Aparent, decizia aparţine în mare măsură publicului, pentru că este dictată de interesul acestuia pentru anumite probleme sau evenimente. Studiile arată că agenda publicului este alcătuită, în parte, din preferinţele autentice, în parte, din preferinţele induse. Mass-media nu spune publicului ce să gândească, ci la ce anume să gândească. Creşterea audienţei poate fi determinată nu numai de răspunsul la opţiunea autentică a publicului (o regulă a televiziunilor comerciale este să dea publicului ceea ce vrea să vadă sau să audă), ci şi de răspunsul la opţiunea indusă. Comanda publicului poate fi provocată prin crearea „punctelor arzătoare“, a „subiectelor fierbinţi“. De exemplu, oamenii nu s-ar fi gândit la Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut (MISA), dacă nu s-ar fi scris/difuzat materiale care au făcut MISA şi pe liderul ei „subiectul fierbinte“ din agenda publicului român.Sunt două aspecte în legătură cu problema criteriului după care se face selecţia informaţiei: 1) care dintre informaţii devin publice, ce anume trebuie făcut cunoscut şi ce nu; 2) cine decide, în fond, publicul sau directorii de programe/publicaţii? Fiecare dintre aceste aspecte are un rol important în procesul persuasiv. Este de observat că dacă înţelegem prin persuasiune procesul de shimbare a opiniilor, atitudinii, comportamentului unor persoane, conştiente de această intenţie, iar prin manipulare un proces similar, aplicat unor persoane fără conştiinţa acestei intenţii, atunci actul persuasiv la care este supus publicul/segmentul de piaţă la un moment dat, este precedat adesea - alteori însoţit – de o manipulare. Există mai multe moduri de a exersa o influenţă ascunsă în decizia de selecţie a ştirilor: ignorarea, favorizarea sponsorului/finanţatorului, ştirile planificate (sau pseudo-evenimentele), ştirile tendenţioase etc.

FIGURI RETORICE

Termenul figură a însemnat la origine, în latină, formă (« forma exterioară a unui corp »), alcătuire, aspect, fiind utilizabil şi în geometrie ; cu timpul s-au adăugat sensurile de « reprezentare a unei forme » (prin desen, sculptură) şi de “chip omenesc” ş.a.m.d. Figura în retorică este definită ca o deviere de la

13

uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate ori de persuasiune faţă de maniera comună de exprimare. Figura nu este un simplu ornament: destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii (de la sensul „propriu, literal” al termenilor ori de la structurile sintactice neutre expresiv) este însoţită de o restructurare a limbajului după un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe uzajul figurat al termenilor şi pe structuri sintactice specifice.Încă din antichitate şi până în zilele noastre, figura a dat loc la dezbateri îndelungi, ajungându-se ca în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (Dumarsais şi P.Fontanier ) să o indice ca obiect fundamental de studiu al retoricii, lăsând pe planul al doilea aspecte legate de compoziţia discursului oratoric/literar. Neoretorica secolului al XX-lea a valorificat în special valenţele/posibilităţile semantice/semoitice ale figurilor; reactualizând tratatele de retorică ale lui Dumarsais (Les Tropes, 1730) şi Fontanier (Les Figures du discours, 1821-1830), reprezentanţii şcolii franceze (Roland Barthes, Gerard Genette, Tzvetan Todorov) au pus în evidenţă avantajele clasificărilor retorice pe niveluri lingvistice (fonetică, gramatică, lexic-semantică) şi au încercat generalizarea principiului figurilor pentru întreg ansamblul limbii şi al comunicării lingvistice. În concepţia retoricienilor de la Liège (Grupul μ ), ansamblul figurilor (numite metabole) se organizează pe niveluri lingvistice (metapasme, metataxe, metasememe şi metalogisme), iar tipologia de structurare a fiecărui nivel figurativ preia de la Quintilian modalităţile de realizare individuala a figurilor: adăugarea, suprimarea, suprimarea-adăugarea şi permutarea.Grupul μ porneşte de la „modelul Jakobson” căruia îi aduc două modificări: a) funcţiei poetice i se preferă denumirea de funcţie retorică; b) mesajul nu mai este unul din cei şase factori ai actului lingvistic, ci produsul celorlalţi cinci (emiţător, destinatar, canal, cod, referent). Dacă preferinţa pentru o altă denumire a funcţiei poetice nu pune probleme speciale, înţelegerea diferită a funcţionării limbajului solicită explicaţii. Din această nouă perspectivă, mesajul poate fi analizat sub două aspecte: ca realitate concretă (”mesajul însuşi”, în accepţia lui Roman Jakobson) şi ca „produs” al unui raport de comunicare (mesajele sunt adresate de către o persoană alteia, au o substanţă fizică –sonoră, grafică, electronică – şi generează semnificaţii în baza unei convenţii). Observaţia Grupului μ deschide o nouă perspectivă asupra funcţiei retorice, văzută ca transcendentă în raport cu celelalte funcţii ale limbajului (expresivă, conativă, fatică, metalingvistică, referenţială). Pierre Fontanier (Les Figures du discours, 1821-1830, traducere în limba română, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti, 1977), a alcătuit,

14

într-o perioadă când retorica era aproape uitată, un tratat exhaustiv al figurilor „ca domeniu autonom căruia îi dă o organizare după principii şi criterii personale, o teorie şi în acelaşi timp o practică normativă”. Sistemul lui Fontanier are la bază o împărţire a figurilor în două clase: tropii şi non-tropii.Tropii (figuri de un singur cuvânt) generează fie un sens figurat (figuri de semnificaţie - este vorba de o nouă semnificaţie), fie un sens extensiv (catahreza - ţine de extensia, considerată un fel de abuz, a semnificaţiei); în ambele situaţii se produce o modificare de sens, determinată de relaţia dintre prima idee care însoţeşte cuvântul şi ideea adăugată. Fontanier reduce la trei numărul relaţiilor posibile între idei, cărora le corespund trei tipuri de tropi: prin corespondenţă - metonimia; prin conexiune - sinecdoca; prin asemănare - metafora.Clasa non-tropilor cuprinde atât a) figurile de cuvinte propriu-zise (nota comună a acestor figuri este conservarea sensului propriu al cuvintelor, modificările care generează figurile situându-se fie la nivelul materialui primitiv al cuvântului –sunetele- [figurile de dicţiune: metaplasma], fie la cel al topicii, al dispunerii în frază [figurile de construcţie: pleonasmul, elipsa; figurile de elocuţie: repetiţia, sinonimia, adjoncţia, conjuncţia, epitetul, derivaţia], fie cu privire la alegerea cuvintelor sau la nivelul stilului [figurile de stil: interogaţia, apostrofa, perifraza, comparaţia, antiteza], cât şi b) figurile de gândire [personificarea, anteocupaţia]. Mecanismul semantic al tropilor

Metafora este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, într cele două obiecte existând o asenănare oricât de mică (o analogie). Un exemplu: toporaş ca nume al plantei căreia i se mai spune şi violetă. Termenii sunt: floare, forma florii, topor mic (forma toporului); identităţile: o floare care are aceeaşi formă ca un topor mic. Analogia fiind comparaţie, termenul care uneşte elementele metaforei este întotdeauna căutat, pentru că numai el permite decodarea ei corectă.Metafora se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică neobişnuită între doi termeni diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în context. Distanţa semantică dintre termenii metaforei poate fi oricât de mare, pentru că este o figură necondiţionată din acest punct de vedere. Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii, în funcţie de sferele semantice pe care le reprezintă:

15

a) metafora animat pentru inanimat, se poate exemplifica prin nume ale părţilor corpului omenesc date unor obiecte: capul/fruntea satului/clasei, ochiul geamului sau al ciorapului, gura râului sau cotul râului; b) metafora animat pentru animat: se bazează pe transferul de sens de la om la animale sau invers. Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens metaforic prin referire la om;c) metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele unor obiecte atribuite unor părţi ale corpului omenesc: nodul gâtului, fluierul piciorului;d) metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe asemănare de formă şi poate fi ilustrată prin numele unor plante: lăcrămioare, părăluţe, cerceluşi ş.a.Metafora este un mecanism necesar stilului publicistic, nu este un artificiu, o modă. Metafora jurnalistică nu îndeplineşte o funcţie estetică, ci una discursivă, devenind o formă a gândirii libere. În peisajul mediatic românesc, atât de diversificat şi acid, metafora îndeplineşte un dublu rol, în funcţie de intenţia de comunicare: 1.poate fi mecanism de manipulare (receptorul este subapreciat) şi 2. poate fi o tehnică de imunizare în faţa manipulării (receptorul îşi păstrează luciditatea şi spiritul critic). Este nevoie de metaforă în stilul publicistic, chiar dacă aici, spre deosebire de stilul beletristic, originalitatea asociaţiei se bazează pe analogii previzibile, care nu cer un efort prea mare de imaginaţie. Din dorinţa de a fi explicit, de a da dovadă de precizie, jurnalistul recurge frecvent la metaforele lexicalizate, metafore tocite pe terenul jurnalistic, care pot transmite informaţii într-un mod eficient, clar şi rapid. Se observă foarte bine tendinţa, generală în stilul publicistic, de clişeizare a termenilor cu un puternic potenţial conotativ. Metaforele din această categorie sunt formule fixate în uzul jurnalistic, cu un grad ridicat de referenţialitate, ele fiind uşor decodabile graţie analogiei discursive.In discursul jurnalistic trebuie remarcată mobilitatea repertoriului lexical din care se selectează termenul figurat, metaforele conotate politic (de obicei negativ) aparţinând următoarelor arii:- metafore din aria vieţii familiare; majoritatea termenilor metaforizaţi aparţin limbii vorbite: fiind termeni vizibil uzuali, ei capătă cu uşurinţă asocieri insolite de sensuri metaforice, care se menţin datorită surplusului semantic rezultat din contextul de comunicare jurnalist. Ei creează o impresie minimală de surpriză, care se banalizează odată cu clişeizarea: naşii politici, tortul electoral, vaccin antipenal;

16

– metafore din aria medicală: termenul metaforic cel mai frecvent utilizat fiind substantivul boală şi denumirile diverselor afecţiuni de care suferă, se pare, societatea românească în tranziţie: cancerul corupţiei, miopie politică; - metafore din aria biologiei, metafore animaliere: caracatiţa corupţiei, dinozaur politic, Politica e o junglă. – metafore din aria culturii: corul oportuniştilor, sarabanda preţurilor.

Metonimia. Se numeşte astfel o schimbare condiţionată a numelor obiectelor, condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii. Astfel, când cineva spune că are ureche muzicală, prin aceasta se înţelege că este apt pentru a face/studia muzică, ureche fiind întrebuinţat metonimic pentru auz; sau când se spune că cineva are un Grigorescu, adică un tablou pictat de Grigorescu, adică numele pictorului este folosit în locul operei lui, constituie de asemenea o metonimie. Între ureche şi auz, între Grigorescu şi tabloul pictat de el există o corespondenţă calitativă. Metonimia este, prin urmare, schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri, fiinţe etc.) între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă. Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltată sau mai restrânsă, potrivit cu semantica numelui înlocuitor. Câteva tipuri mai frecvente de metonimii:- metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui, numele inventatorului, producătorului pentru obiectul construit, numele eroului literar pentru operă, numele stăpânului unei proprietăţi pentru proprietate ş.a.): Am cumpărat un Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu), Si-a cumpărat un Ford (autoturism fabricat în uzinele lui Ford), Locuiesc lângă Trei Ierarhi (biserica de sub patronajul celor trei ierarhi) etc.- metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul, subînţeles sau exprimat se redă prin numele vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A băut un păhărel mai mult-.metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de aur. Cuvintele ţin locul dibăciei, talentului – se interpretează mâna prin prisma lucrului executat cu dibăcie. - metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui produs prin numele locului de fabricaţie, este acela al şampaniei, vin din podgoriile provinciei franceze Champagne, pregătit după o tehnică locală răspândită în toată lumea; pe acest model avem în limba română canadiană (după numele unui tip de haine răspândite în Canada), havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei – Havana), damasc (tip de ţesătură care a provenit din Damasc, capitala Siriei) ş.a.

17

- metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca sceptrul, tronul, laurii, crucea, semiluna ş.a. servesc pentru a denumi regalitatea (în numele coroanei britanice), puterea politică, gloria, creştinismul, mahomedanismul etc.

Sinecdoca este tot o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt. Ea este bazată pe o relaţie cantitativa.Tipuri de sinecdocă :-sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto): acoperiş sau adăpost pentru locuinţă, casă ; pâine pentru hrană, existenţă materială.-sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte): îmbrăcat în mătase, în catifea, în aur, cuvintele fiind utilizate pentru veşminte de mătase, de catifea, împodobite cu fire de aur. - sinecdoca singular pentru plural şi invers: obişnuită în limbajul popular pentru numele popoarelor – în ţara turcului - sau bătrâneţile, tinereţile cuiva (pentru bătrâneţea, tinereţea).- sinecdoca abstractul pentru concret: este un om cu relaţii, în care relaţii înseamnă persoane importante; Se adresează justiţiei.

ARTICOLE DE OPINIE

Spre deosebire de articolele care au ca scop principal arătarea faptelor, prezentarea lor, relatarea evenimentelor, evidenţierea personajelor etc,

18

articolele de comentariu/ opinie (editorialul, tableta, analiza, critica, comentariul, recenzia, cronica şi dosarul) îşi propun să dezvolte idei, să livreze opinii, să afirme poziţii. În general acestea sunt ale autorilor şi sunt, prin forţa lucrurilor, articole subiective. Editorialul

Fiind cea mai importantă specie a jurnalismului de opinie, editorialul exprimă atitudinea ziarului faţă de realitatea politică, socială, economică etc. Coloana editoriala sau pagina editoriala (editorial page) este considerată, pe drept cuvânt, sufletul, coloana vertebrală a ziarului. Astfel, editorialul argumentează opinia, urmărind să-i convingă pe cititori.

Tipuri de editorial

Spre deosebire de celelalte genuri redacţionale, editorialistul are o mult mai mare libertate de mişcare în alegerea tonului, a atitudinii. El poate selecta între diferite tipuri de raţionament, poate nara, poate alege între umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie. Poate redacta un editorial polemic. Dacă ar fi să încercăm fie şi o sumară enumerare a tipurilor posibile de editorial, am putea începe cu acele texte de opinie care dintr-un motiv sau altul, se bazează pe fapte necontrolate (imposibil de controlat), în momente când atenţia/curiozitatea publicului sunt în alertă: editorialul pronostic, cu posibilă variantă, editorialul balon de încercare. În afara unei atitudini etice corecte (sau la limita ei), am putea aşeza editorialul "persona", al cărui centru de greutate este persoana, rolul ei, masca/măştile sale, pe scurt, imaginea. Fie că întâlnim în acest caz un text apăsat retoric (persuasiv) sau un portret în care opinia pro/contra a semnatarului textului este cât se poate de vizibilă, fie avem accente comparabile cu ale moraliştilor, (sau pedagogic/normative), "personajul" care face obiectul acestui tip de editorial este un exemplu (pozitiv sau negativ) propus cititorilor. De asemenea, la limita corectitudinii etice, o succesiune de astfel de editoriale se transformă într-o campanie de presă (laudativă sau critică), cu tot ce decurge de aici, cu referire la dreptul la imagine sau la ceea ce deontologia americană numeşte fair comment (= comentariu onest). Cele mai dificile editoriale par a fi aşa-numitele editoriale de serviciu (Exemplu: l Decembrie — Ziua Naţională a României) şi editorialul necrolog. Pentru ca adevărata performanţă profesională să fie atinsă de editorialul eseu.

19

Multe dintre încercările de clasificare a editorialelor au eşuat, nefiind validate de un criteriu solid. Putem totuşi încerca să schiţăm, din perspectiva scopului urmărit, conform modelului anglo-saxon, o micro-structură a tipologiei editorialului. Astfel, distingem editoriale care:• explică – utilizată în cazul unor subiecte precum noi politici de impozitare, noi hotărâri legislative etc.• conving – editorialistul îşi poate asuma rolul de a pleda, prin mesajul scris, în favoarea sau defavoarea unor decizii.• răspund – în acest caz, realizatorul materialului de opinie şi propune să ofere explicaţii în legătură cu anumite luări de poziţie sau acţiuni ale structurilor din care face parte.• avertizează asupra consecinţelor posibile ale unor acţiuni şi poate oferi sfaturi care să conducă la remedierea situaţiilor în cauză.• comentează, pe scurt – există un număr de situaţii asupra cărora opiniile sunt limitate, dar se simte, la nivel social, necesitatea exprimării lor, moment în care se impune nevoia susţinerii din partea unei instanţe recunoscute: presa.• critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice, economice sau culturale, dar într-un mod şi un limbaj moderate şi corecte. Editorialiştii îşi asumă prin acceptarea redactării acestui gen de articole responsabilitatea de a balansa criticismul cu sugestii şi modalităţi alternative de soluţionare, îndepărtarea de aceste considerente conducând la pierderea credibilităţii şi, indirect, a audienţei.• laudă – oamenilor le place să citească aprecieri privind propria persoană sau persoane cunoscute, dar autorul trebuie să-şi modereze laudele, pentru a nu lăsa, greşit poate, impresia că, de fapt, le critică.• distrează – o alternativă bună la a forţa lucrurile o reprezintă crearea unui articol cu note umoristice; dificil de redactat, asemenea materiale au adeseori o morală evidentă şi reuşesc să impună un punct de vedere mai bine decât un articol redactat pe un ton grav, serios, agresiv.• ghidează/îndrumă – un ziar poate determina reacţii publice şi poate chiar genera realizarea de noi programe, la nivel macro-social, poate oferi lideri, poate fi o forţă a schimbării. Obligaţia ziarului este, de fapt, îmbunătăţirea vieţii comunităţii, iar acest lucru nu se poate realiza numai printr-un criticism constructiv, ci şi prin emiterea unor alternative, prin sugerarea unor soluţii. Promovarea corectă a acestor direcţii poate asigura publicaţiei un respect deosebit într-o comunitate.Tehnica de redactare, similară până la un punct redactării celorlalte specii jurnalistice, se diferenţiază şi capătă valenţe caracteristice începând chiar cu tonul, foarte serios, părând a se adresa unei singure persoane, nu unui grup

20

nedefinit. Capacitatea de sinteză, de organizare a elementelor informaţionale şi polemice este direcţionată spre sesizarea în linii mari a întrebărilor şi spre desprinderea elementelor raţionale. Ca structură, se apropie foarte mult de planul universitar, care presupune înlănţuiri logice de argumente, prin utilizarea unor cuvinte de tranziţie de genul: deoarece, pentru că, aşadar, cu toate acestea, în acest caz, în definitiv.Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această perspectivă un articol cu o structură atipică. Se poate constata uneori o relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o trecere în revistă a acestora, dar cu intenţia bine precizată de a da câştig de cauză propriei opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la sfârşit de articol la informaţiile ce au permis această argumentare.Editorialul utilizează frecvent formule şoc, menţinându-se aşadar departe de echilibrul şi obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel mai adesea se pleacă de la un punct ce nu mai are nevoie să fie dovedit, pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de demonstraţii şi atestări, demers ce creează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice.Printre cele mai uzitate metode de elaborare a unui editorial se numără ciclul neo-clasic (opinia e argumentată, dezvoltată şi reformulată în final) şi sistemul certitudinii (bazat pe fapte foarte bine cunoscute de redactor). Aceasta cu atât mai mult cu cât există şi editoriale care fac elogii, care laudă.Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant. Demnitatea nu trebuie să plictisească, astfel încât se va apela la verbe puternice, expresii sugestive şi chiar întrebări, exclamaţii specifice genului retoric.

Chei de control:a) Dacă demonstraţia dezvoltată în editorial se poate reduce la un

silogism (raționament deductiv care conține trei judecăți legate între ele astfel încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua), textul este corect construit din punct de vedere logic,

b) b) Editorialul "Iată o problemă "este considerat un text evaziv (nici nu se spune ceva neştiut, nici poziţia autorului/judecata sa de valoare nu este exprimată). Ex: Şomajul, iată o problemă. Textul devine clar/corect construit când - pornind de la acest exemplu - poate fi redus la afirmaţia: "Şomajul, iată ce credem noi despre această problemă",

c) c) Posibilitatea reducerii textului la o singură afirmaţie specifică, după exemplul de mai sus, demonstrează corectitudinea construcţiei

21

textului, conform regulii: o singură idee-problemă = un singur unghi de abordare = un singur text.

Erori de evitat Detaşarea excesivă; Atacul la persoană, ceea ce implică deplasarea accentului de la

discutarea-criticarea problemei, la atacarea omului. Alterarea problemei: asumarea adevărului pornind de la o premisă

încă în dezbatere". „Pontificarea”. A pontifica înseamnă a vorbi ca o persoană

infailibilă. Când pontifică, editorialistul nu-si respectă publicul"; "Editorialul şablon"; " Editorialul cerem!"; "Preţiozitatea, argoul". Editorialul partizan-partinic într-un ziar/magazin care se declară independent, este propagandă mascată. Iar editorialul care laudă sau critică din raţiuni care ţin de "capitalul de imagine" al unei firme, este publicitate mascată.

Portretul ideal al editorialistului

De la începuturile genului şi până în prezent, editorialistul este, de cele mai multe ori, conducătorul ziarului, ca si, deseori, un senior editor. Datorită complexităţii genului şi datorită responsabilităţii etice care decurge din accederea la poziţia îndrumătorului - liderului de opinie, se consideră unanim că un bun editorialist devine jurnalistul cu experienţă profesională (dobândită în timp, în departamentul de informare al ziarului, acoperind diferite domenii). Experienţei profesionale i se adaugă experienţa culturală generală şi aprofundată în cel puţin un domeniu.Pentru Reuben Maury şi Karl G. Pfeiffer [1960; 14-l5], portretul robot al editorialistului ar cuprinde următoarele trăsături: flexibilitate-receptivitate; spirit de echipă; absenţa vanităţii; capacitatea de a generaliza corect pornind de la fapte; răbdare, tenacitate, luciditate, simţul umorului şi al ironiei, capacitatea de a scrie repede şi expresiv în fiecare zi. Toate aceste calităţi profesionale-intelectuale nu au însă nicio valoare (pentru public) în afara unei etici clare. Fapt subliniat în nenumărate Declaraţii de Principii şi în Coduri Deontologice.Curtis D. MacDougall [1964] citează principiile formulate de National Conference of Editorial Writers: "1. Este necinstit din partea editorialistului să-şi fundamenteze editorialele pe jumătate de adevăr. Editorialistul ar trebui ca niciodată, în mod conştient, să nu-si înşele cititorul, să nu distorsioneze o situaţie, şi să nu aşeze nicio persoană într-o lumină falsă. 2.

22

Editorialistul ar trebui să exprime concluzii obiective bazate pe fapte, pe greutatea evidenţei şi pe ceea ce este considerat ca fiind binele public. 3. Editorialistul nu ar trebui niciodată să fie motivat de interesul personal. (...) 4. Editorialistul ar trebui să ştie că nu este infailibil. Ar trebui să dea cuvântul şi celor care nu sunt de acord cu el. 5. Editorialistul ar trebui să-şi revizuiască cu regularitate concluziile, în lumina noilor informaţii. Nu trebuie să ezite să le corecteze când este nevoie. 6. Editorialistul ar trebui să aibă curajul convingerii bine fundamentate şi o filozofie democratică asupra vieţii. Ar trebui sa nu scrie şi să nu publice niciodată ceva care ar contraveni conştiinţei sale. 7. Editorialistul ar trebui să-şi sprijine colegii în tentativa lor de a accede la nivele profesionale înalte. Reputaţia sa este şi a lor, şi invers ".Pentru a fi eficient, editorialistul trebuie să reflecte pe marginea valorilor recunoscute ale comunităţii din care face parte, potenţându-le prin publicare. E un subterfugiu, dar aproape singurul care merită a fi încercat în politica editorialelor. Ştirile şi informaţiile sunt utile, chiar esenţiale, dar nu-şi au locul aici: ele constituie doar originile, premisele.Un bun editorialist ştie să fie personal în stil, aluzii şi impact, dar nu în argumentare; altfel spus, el trebuie să fie neînduplecat în privinţa ideilor, rezultate din examinarea atitudinilor sau aspectelor teoretice care se află în spatele aparenţelor evenimentelor, să jongleze cu posibile ramificaţii, să reformuleze la nesfârşit. Grija de căpătâi pentru orice semnatar de editoriale va fi evitarea conflictelor de interese sau a impresiei că ar putea exista conflicte de interese dincolo de latura pur teoretică şi polemică, proprie acestui tip de articol.

Tableta

Specie publicistică de opinie, tableta se prezintă ca un articol de dimensiuni reduse, dar cu un cuprins şi o exprimare foarte subiective.Temele tabletei gravitează, în general, în jurul unor fapte care declanşează reacţii din partea jurnalistului şi mobilizează imaginaţia ambilor actanţi ai comunicării (autor şi receptor), toate acestea pentru a conduce, în final, la haz şi reflecţie. Finalul trebuie să fie aşadar, în mod obligatoriu, neaşteptat, pentru a crea surpriză.Tableta este înainte de toate un strigăt, un semnal de alarmă ce combină, într-un dozaj la limită, umorul şi sensibilitatea. Deşi tratează actualitatea pe un ton lejer, superflu, ea încearcă să atingă, pornind de la particular, generalul. Aceasta înseamnă că autorul are libertatea şi puterea de a apropia două sau mai multe fapte luate din locuri, momente şi domenii diferite, de a

23

crea conexiuni între evenimente aparent disparate, pentru atrage o concluzie la care nu te aştepţi. Se poate spune că tableta, articolul ca atare, nu e decât ocazia exprimării acestei concluzii care ascunde adesea, în spatele umorului, o lecţie de morală sau un comentariu personal. Specie gustată de public, tableta îşi poate permite, spre deosebire de editorial, să abdice de la legile argumentării, ale logicii, riscând elipsa, ceea ce o face cu atât mai savuroasă. Autorul dă dovada artei sale dacă reuşeşte să atenueze caracterul forţat al afirmaţiilor şi apropierilor. O modalitate de a realiza acest deziderat o reprezintă utilizarea, fără nici o reticenţă, a persoanei întâi: cel ce scrie, individualizat şi identificat, îşi scoate ghearele pentru a zgâria, recunoscând, în mod direct, acest lucru. Titlurile, surprinzătoare, trebuie să fie scurte (două-trei cuvinte) şi să conţină formule inedite. Din punct de vedere literar, exprimarea este foarte îngrijită, impecabilă chiar, evitând stereotipiile, clişeele etc. Aici, totul trebuie să fie rar, să surprindă, să delecteze, să încânte, tocmai pentru că celălalt aspect, cel informativ, e lăsat deoparte.

Analiza

Ca şi celelalte articole de opinie, analiza îşi propune şi ea arătarea faptelor şi dezvoltarea ideilor, a opiniilor, care aparţin, cel mai adesea, autorilor lor.Jurnalistica receptează analiza ca fiind o explicaţie a unei probleme de actualitate, ce face apel la documente şi la cunoştinţele redactorului, ca principală sursă de informare, aspect ce incumbă o mare competenţă din partea realizatorului. Problema tratată este pusă sub reflectoare din punct de vedere istoric, geografic, politic, economic, cultural, religios, tradiţional – în funcţie de natura subiectului.Insistând cu precădere asupra documentării şi intenţionând să explice semnificaţia evenimentelor şi contextul lor, analiza nu ajunge niciodată la concluzii provizorii sau polemice, în ciuda caracterului său subiectiv. Misiunea sa, explicit formulată, se rezumă la disecarea faptelor, a temelor, a problemelor şi consecinţelor lor, în dorinţa de a oferi o explicaţie la ceea ce se întâmplă în prezent sau se preconizează a se petrece în viitor.Răspunsul la întrebarea “de ce?” va domina discursul şi va fi realizat printr-un studiu atent al forţelor implicate, al beneficiilor şi al riscurilor posibile, al mizelor aflate în joc, intenţia fiind ca, printr-o cercetare atentă a tuturor factorilor determinanţi, să se ofere înţelesuri şi viziuni noi, semnificaţii noi asupra lucrurilor, evitându-se pronosticurile şi luările de poziţie. Dincolo de a fi doar o serie de aserţiuni, accentul cade în analiză pe interpretare şi

24

explicare, acest demers necesitând, prin definiţie, autorităţi sau experţi identificaţi ca atare.

Comentariul

Comentariul, de dimensiuni variabile, este, în general, mai lung decât un editorial sau o tabletă. Semnat de personalităţi exterioare redacţiei, el reprezintă punctul de vedere al unui specialist pentru care redacţia nu-şi asumă responsabilitatea. Ca orice specie publicistică, comentariul îmbină subiectivitatea cu obiectivitatea generată de gradul de pregătire profesională a autorului.Comentariile au şi ele rezervat un spaţiu special în publicaţii, nefiind amestecate cu articolele de factură pur informativă. Deşi la prima vedere poate fi uşor catalogat drept un articol eminamente de captare, nu-i lipsesc aproape niciodată elementele care aduc informaţie nouă, de regulă sondaje sau studii de caz efectuate de anumite organisme. Mai mult decât să impună un punct de vedere, ele oferă o viziune, o perspectivă a unui fenomen, necesară cititorului care rareori deţine toate datele pentru a putea realiza de unul singur o atare acţiune.

Recenzia

Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei opere. Aceasta înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a ideilor, pe scurt. Cel ce realizează recenzia nu urmăreşte o analiză amănunţită a lucrării, ci doar consemnarea părţilor sale principale şi a ideilor esenţiale. O recenzie completă va cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri critice referitoare la lucrarea în chestiune. Această activitate reclamă persoane bine pregătite, specializate în domeniul respectiv şi a căror competenţă este recunoscută. Comentariul va fi pertinent, dar va conţine în acelaşi timp şi aprecieri personale. Mai mult decât atât, recenzia va încerca şi o integrare a operei analizate într-un context, dar şi reliefarea elementelor de noutate pe care le aduce aceasta. Un aspect important este distincţia operei de autor. Nu vom recenza personalitatea autorului, plusurile sau minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a operei produse. Desigur, aşa cum precizam chiar de la început, o scurtă biografie a autorului este absolut necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile cu referire strictă la acesta nu fac decât să scadă din valoarea şi puterea analizei produsului.

Cronica

25

Cronica poate fi în mare măsură asemănată cu recenzia: diferă doar obiectul analizei lor. În cazul cronicii avem pentru fiecare domeniu, practic, câte un tip de cronică: cronică teatrală, cronică politică, cronică sportivă etc. Scopul oricărei cronici îl reprezintă informarea, stimularea interesului public pentru frumos şi creativitate. Redactorul unei cronici urmăreşte să îndrume gustul publicului printr-o atitudine critică de evaluare, să educe, în definitiv. Pregătit special pentru aceasta, autorul descoperă mesajul, semnificaţia manifestării artistice şi modalităţile sale de realizare şi le oferă publicului, dar şi actorilor manifestării, sub un titlu scurt, fără artificii de genul sub- şi supratitlu. Comentariul unui redactor specializat este necesar realizatorului unui spectacol, de pildă, deoarece reprezintă o judecată de valoare, o apreciere a actului regizoral şi actoricesc. În funcţie de aceste aprecieri, regizorul şi actorii pot efectua retuşurile necesare îmbunătăţirii performanţelor lor artistice. În aceeaşi măsură, părerea unui specialist determină regizorul să capteze semnificaţiile tipologice ale personajelor, resorturile lor psihologice, ca oameni printre oameni. Ca specie jurnalistică de opinie, cronica se caracterizează prin mult subiectivism, ilustrat de: libertatea de alegere a subiectului, a tonului, personalizarea – “eu” apare nestingherit –, libertatea de expresie. Prin comunicarea propriilor impresii, în calitate de specialist, redactorul nu se izolează de cititori, ci, dimpotrivă, şi-i apropie pe aceştia, în încercarea de a descifra valenţele educative şi artistice ale artei, ale sportului etc.

Dosarul

Utilizat îndeosebi pentru conferinţele de presă, dosarul adună informaţii utile cititorului, însă într-o variantă mai puţin lucrată/stilizată din punct de vedere jurnalistic. Caracterul său pedagogic şi oarecum obiectiv, fac din el un instrument uşor de mânuit.Dosarele se întocmesc pentru prezentarea succintă, dar exactă a temei abordate, furnizând informaţiile pe domenii sau rubrici, oferind astfel o manevrabilitate cât mai mare cititorului.Deşi efortul jurnalistului pare nesemnificativ, este totuşi necesar să evidenţiem faptul că, şi aici, ca şi în toate celălalte specii publicistice, prezenţa la faţa locului, documentarea şi sursele joacă un rol decisiv. Dosarul nu poate fi complet în absenţa acestor elemente, care ajută la conturarea contextului, la identificarea factorilor declanşatori, dar şi la desprinderea consecinţelor evenimentului prezentat. Exprimarea este întotdeauna impersonală, indirectă şi nu-l implică în nici un fel pe realizator,

26

cu excepţia veridicităţii faptelor, de care acesta este direct responsabil. Şi, pentru că de multe ori evenimentele la care fac referire dosarele sunt de interes naţional sau chiar internaţional, responsabilitatea este cu atât mai mare, o informare incorectă sau inexactă, dovedită fiind, putând atrage sancţionarea penală a jurnalistului.

MESAJUL ARGUMENTATIV. PRINCIPII SI STRATEGII

Acceptabilitatea mesajului este determinată de:

LEXIC – proprietatea termenilor, absenţa pleonasmelor, barbarismelor, etc.;

STIL – cf.Voltaire: „ Secretul plictiselii este încercarea de a spune totul”;Cf. Valery : „Spunem despre un text că este clar atunci când nu

percepem limbajul din care este alcătuit”.

Pentru a asigura lizibilitatea mesajului, specialiştii recomandă:• Verbe active, nu pasive;• Verbe specifice, nu generice;• Cuvinte scurte din vocabularul fundamental • Fraze cu maximum 15 cuvinte (jurnalişti celebri scriu fraze de 15-20 cuvinte, De Gaulle în apelul de la Londra a folosit 14 cuvinte în majoritatea frazelor, spre deosebire de discursurile din mai 1968 când a recurs la fraze de până la 33 de cuvinte)• Fraze simple, alternate cu fraze complexe ;• Alternanţe de fraze afirmative cu fraze interogative (eventual întrebări retorice).

INDICI LINGVISTICI CARE ASIGURA O COMUNICARE EFICIENTA

La nivelul cuvântului :

• Operatori argumentativi (dar, totuşi, în concluzie, dat fiind că etc.)

27

• Operatori retorici de tipul: în primul rând, în al doilea rând, şi nu în ultimul rând etc.• Epitete elocvente

• Reluări fatice (nu-i aşa?, de acord? )

La nivelul frazei şi al paragrafului

• Fraze scurte, nu lungi• Fraze directe, nu indirecte („Aş vrea să vă prezint trei motive pentru care cred că nu ar fi bine să adoptaţi acest proiect” poate fi reenunţată astfel: „Acest proiect nu ar trebui adoptat. Există trei motive puternice”)• Fraze pozitive, nu negative (mai ales în discursul publicitar)• Structuri paralele• Structuri antitetice (chiasm) cf. Kennedy – „Nu te întreba ce poate face America pentru tine, ci ceea ce poţi face tu pentru ea”

Dacă în comunicarea scrisă apelăm la indici grafici (sublinieri, spaţieri etc.), în comunicarea orală putem recurge la:Variaţia debitului

• Cuvintele importante se pronunţă RAR;• Cuvintele cunoscute se pronunţă rapid;• Punctuaţia poate fi redată prin pauze, tonalitate ascendentă sau descendentă.

Variaţia tonalităţii

• Interpelarea interlocutorului prin tonalitate ascendentă• Securizarea publicului (dedramatizarea mesajului prin tonalitate descendentă)• Cultivarea timbrului puternic (dar fără a intra în zona sunetelor înalte).

28