Conferință de Rudolf Steiner

asupra unui poem de Crăciun și de Paște de Johann Wolfgang von

Goethe ținută la 25 Decembrie 1907 la Köln

(GA 98)

Versiunea de față - de Andrei Onea

2

INTRODUCERE

De această conferință a lui Rudolf Steiner asupra poemului lui Johann Goethe

«Tainele» și de poemul însăți am aflat și făcut cunoștință prima dată prin anul 1994.

Materialul era în formă de manuscris. Traducerea în multe locuri era greu de înțeles.

Textul, însă, m-a impresionat tare, astfel că și dimineața m-am trezit de clinchete.

Am stăruit asupra ordonării conferinței, astfel ca ea să fie lingvistic mai exactă și

clară, iar traducerea versurilor lui Johann Goethe să sune a poezie. În această

cizelare am mai luat în considerație versiunea rusească și cea englezească. Textul,

eventual, poate fi îmbunătățit și mai departe.

Andrei Onea

2015

3

Cel care a fost astă noapte în catedrala

din Köln a putut vedea proiectate acolo

trei inițiale luminoase: C.M.B. După

cum se știe, ele simbolizează numele

celor trei regi sfinți, care - conform

tradiției creștine - s-au numit Caspar,

Melhior și Baltazar. Aceste trei nume

trezesc pentru Köln niște amintiri ieșite

din comun. Conform unei vechi

legende, acești trei regi sfinți deveniră

apoi episcopi, iar după moartea

acestora - peste mulți ani - osemintele

lor au fost aduse aici la Köln.

În legătură cu această veche

cazanie se mai află și o legendă care

istorisește că, cu o ocazie oarecare,

încoace la Köln a sosit un rege danez,

aducînd cu sine trei coroane pentru cei

trei regi sfinți. După ce s-a întors acasă

el a avut un vis, în care i-au apărut cei

trei regi sfinți întinzîndu-i fiecare cîte o

cupă: în prima era aur, în cea de-a doua era tămîie, iar într-a treia - smirnă. Cînd

regele danez s-a trezit din somn, cei trei regi sfinți dispăruseră, au rămas însă,

restituite din vis, darurile - cele trei cupe.

În această legendă este cuprins un sens extraordinar de adînc. Se face o aluzie la

faptul că în visul său regele danez s-a înălțat pînă la a putea arunca o anume privire în

lumea spirituală, cu care ocazie el a aflat sensul simbolic al celor trei regi, al celor trei

magi de la Răsărit, care au oferit la nașterea lui Iisus aur, tămîie și smirnă. Iar din

această cunoaștere regele s-a ales cu un bun durabil - cele trei virtuți, care sînt

subînțelese prin aurul, tămîia și smirna dăruite, și anume: cunoașterea de sine - prin

aur; auto-cucernicia sau evlavia sinelui, adică pietatea cea mai lăuntrică, pe care o

putem numi dăruire de sine - prin tămîie; și prin smirnă - auto-împlinirea, dezvoltarea

și perfecționarea sinelui, sau păstrarea veșnicului în sine.

Cum de a fost posibil ca regele danez să primească aceste trei virtuți ca pe niște

daruri venite dintr-o altă lume? Pentru el aceasta devenise posibil deoarece a încercat

să pătrundă cu întregul său suflet simbolul adînc cuprins în aducerea ofrandelor către

Iisus din partea celor trei regi.

În relatările despre Christos se află integrate multe, foarte multe trăsături

caracteristice, care ne permit să pătrundem în cele mai diferite semnificații, ce se

4

conțin în însăși principiul christic, precum și în ceea cum urmează el să acționeze în

lume. Adorarea pruncului Iisus și ofranda adusă lui de către cei trei magi, cei trei crai

de la Răsărit, fac parte din cele mai semnificative momente din aceste relatări și

trebuie să ne apropiem cu adîncă venerație și înțelegere de acest simbol fundamental

al tradiției creștine.

Mai tîrziu s-a încetățenit opinia că

primul rege ar fi reprezentant al

popoarelor asiatice, al doilea rege ar fi

fost reprezentantul popoarelor

europene, iar cel de-al treilea - al celor

africane. Acolo unde se urmărea

interpretarea creștinismului ca a unei

religii a armoniei pămîntești, vizita

celor trei regi și omagierea de către ei a

lui Iisus era considerată drept o reunire

a celor mai diferite curente și tendințe

religioase ale lumii într-un singur

principiu - cel christic.

Cei care pătrunseseră deja în

principiile misterelor creștinismului

ezoteric nu considerau principiul

christic doar o simplă forță de rînd ce

intervenise în dezvoltarea omenirii, dar

ei considerau că prin Ființa întrupată în

Iisus din Nazaret acționa o forță

cosmică, o forță a Universului, o forță care depășea cu mult acel element uman care a

ajuns să fie dominant în timpul nostru. Ei vedeau în principiul christic forța care

reprezintă idealul uman de un viitor îndepărtat, pe care omul și-l poate apropia numai

odată cu adîncirea înțelegerii spirituale a lumii. Pentru ei ființa omului era în primul

rînd o lume, o lume mică, un microcosmos, o copie a macrocosmosului, a marelui și

atotcuprinzătorului univers. Acest macrocosm cuprinde totul ce omul poate percepe

prin simțurile exterioare, adică vedea cu ochii, auzi cu urechile, dar care cuprinde și

tot ceea ce poate percepe spiritul uman - de la cel mai slab pînă la cel mai evoluat.

Așa vedea universul creștinul ezoteric timpurilor de început. Totul ceea ce era

văzut de el pe firmamentul ceresc sau pe Pămînt, totul ceea ce era văzut drept fulger

și tunet, ca furtună și ploaie, ca lumină solară, ca evoluție a corpurilor cerești, ca

răsăritul și apusul Soarelui, ca răsăritul și apusul Lunii - toate acestea îi apăreau

creștinului ezoteric ca gesturi, un fel de mimică, expresie exterioară a unor procese

spirituale lăuntrice.

Creștinul ezoteric contemplă uriașul edificiu cosmic ca și cum ar fi examinat cu

privirea corpul uman. Aparent corpul uman se împarte în diferitele sale organe: cap,

brațe, mîni ș.a.m.d. Cînd el vede mișcarea mînii, ochilor, etc., acestea sînt pentru

dînsul expresia trăirilor lăuntrice spirituale și psihice de care are parte omul respectiv.

După cum privind omul cu organele sale și cu mișcările acestora creștinul ezoteric

descoperea esența lor profundă, spirituală, la fel în mișcările corpurilor cerești, în

5

lumina ce se scurgea dinspre ele spre om, în răsăritul și apusul Soarelui, în răsăritul și

apusul Lunii, în toate acestea el descoperea expresia exterioară a unor ființe spiritual-

divine, care umplu spațiul cosmic. Toate aceste fenomene ale naturii îi erau fapte,

gesturi săvîrșite de divinități, mimică a ființelor spiritual-divine, la fel după cum era

și ceea ce se întîmplă în neamul omenesc, atunci cînd oamenii întemeiază comunități

sociale, atunci cînd oamenii se supun regulilor morale și își reglementează prin legi

raporturile, cînd din forțele naturii își creează unelte. Acestea într-adevăr le fac cu

ajutorul forțelor naturii, însă într-o astfel de formă care nu le-a fost dăruită nemijlocit

de natură. Toate cele efectuate în umanitate, într-o măsură mai puțin sau mai mult

conștientă, erau pentru creștinul ezoteric expresia exterioară a unor influențe interne

divin-spirituale.

Creștinul ezoteric nu se oprea însă doar la expresia generală, ci se referea și la

anumite gesturi luate în parte, la anumite trăsături ale fizionomiei, mimicii

universului, pentru a descoperi în ele anumite expresii ale spiritualului. Indicînd spre

Soare, el spunea: «Soarele nu este doar un corp fizic exterior; acest corp fizic

exterior al Soarelui este de fapt corpul unei ființe sufletesc-spirituale; una dintr-acele

ființe spiritual-psihice care sînt domnitorii, conducătorii destinelor pămîntești,

cîrmuitorii proceselor naturale de pe pămînt, dar și a toate ce au loc în viața socială

a oamenilor, în relațiile reglementate ale comportamentului interuman...» Astfel

creștinul ezoteric venera prin Soare revelarea exterioară a lui Christos. Pentru el

Christos era în primul rînd sufletul

Soarelui, și creștinul ezoteric spunea:

«Soarele a fost de la bun început corpul

lui Christos, însă oamenii de pe pămînt,

ba chiar și pămîntul însuși, încă nu se

maturizaseră suficient pentru a primi

lumina spirituală, lumina lui Christos,

care se revărsa din Soare. De aceea,

toți oamenii au trebuit la început să fie

pregătiți pentru lumina christică.»

Apoi creștinul ezoteric privea spre

Lună și observa că aceasta oglindește

lumina Soarelui însă cu o intensitate

mai slabă decît cea a luminii solare

directe, și își spunea: «Cînd privesc cu

ochii mei trupești spre Soare, lumina

lui strălucitoare mă orbește, Luna însă

nu mă orbește, căci îmi redă cu o

intensitate slăbită lumina strălucitoare

a Soarelui...» În această lumină solară

slăbită, iradiată de Lună spre pămînt,

creștinul ezoteric vedea expresia

fizionomică a vechiului principiu al lui

Iehova, expresia religiei legii cele

vechi. Și își spunea: «Înainte ca

6

principiul christic, Soarele dreptății, să fi putut apărea pe pămînt, vechiul principiu

al lui Iahve trebuia să-i premeargă pregătind calea, trimițînd lumina dreptății,

atenuată în vechea Lege.»

Așa dar, pentru creștinul ezoteric vechiul principiu lui Iahve, adică Legea cea

veche - lumina spirituală a Lunii - însemna lumina spirituală reflectată a superiorului

principiu lui Christos. Precum și adepții celor mai vechi mistere, creștinul ezoteric -

pînă departe’n evul mediu - vedea în Soare expresia luminii spirituale ce guvernează

Pămîntul, luminii christice, iar în Lună vedea expresia reflectată a luminii christice,

care l-ar orbi pe om în intensitatea sa deplină. Iar în Pămîntul însuși, creștinul

ezoteric, precum și adepții vechilor mistere, vedea ceea ce periodic îi umbrește și

acoperă orbitoarea lumină solară a spiritului. Și Pămîntul era pentru el expresia fizică

a unui spirit, la fel ca și celelalte forme corporale erau expresie a ceva spiritual. Cînd

Soarele își aruncă în mod vizibil razele asupra Pămîntului, cînd începînd de cu

primăvară și continuînd toată vara Soarele își revarsă în jos lumina și chema afară din

Pămînt toată acea viață ce începe a încolți și înmuguri, și cînd își atinge apoi punctul

culminant în decursul lungilor zile de vară, atunci creștinul ezoteric își imagina că

Soarele poartă de grijă și menține viața externă naturală aflată în creștere, cea fizică.

În plantele ce încolțesc din sol, în animalele ce în aceste zile își manifestă fertilitatea,

creștinul ezoteric vedea manifestarea externă, în formă fizică, a aceluiași principiu pe

care-l vedea și în acele ființe pentru care Soarele este expresia exterioară. Apoi, cînd

zilele se scurtează și se apropie toamna, care apoi se’nclină spre iarnă, creștinul

ezoteric spunea: «Soarele tot mai mult și mai mult își retrage de pe Pămînt forța sa

fizică». Însă în măsura în care forța fizică a Soarelui este retrasă de pe Pămînt, în

aceiași măsură crește forța lui spirituală care se revarsă asupra Pămîntului, ea

atingîndu-și culmea intensității în zilele cele mai scurte cu nopțile cele mai lungi - în

timpul însemnat ulterior prin sărbătoarea Crăciunului. Omul nu poate vedea această

putere spirituală a Soarelui. El ar zări-o - spunea creștinul ezoteric - dacă ar poseda

forța lăuntrică a vederii spirituale. În conștiința creștinului ezoteric dăinuiau încă

urme de-ale convingerii și experienței fundamentale ale discipolilor misterelor

timpurilor vechi și mai noi.

În acele nopți, care-n prezent sînt scoase

în evidență prin sărbătoarea Crăciunului,

discipolii misterelor se pregăteau pentru

contemplare spirituală, ca să vadă în mod

lăuntric, spiritual, ceea ce în această perioadă

își retrăgea maximal de la Pămînt puterea sa

fizică. În lunga noapte de Crăciun novicele

deja era destul de avansat încît la miezul nopții

să aibă parte de clarvedere. Pămîntul înceta să

fie un înveliș opac ce acoperea Soarele din

spatele său. Pămîntul devenea transparent

pentru discipol. Prin Pămîntul devenit

transparent el vedea lumina spirituală a

Soarelui - lumina christică. Acest fapt, care

redă o trăire profundă a discipolilor misterelor,

7

era redat în expresia «A vedea Soarele în miez de noapte».

Există regiuni în care bisericile - deschise altminteri în decursul întregii zile -

sînt închise la amiază. Acest obicei este pus de creștinism în legătură cu cele mai

străvechi tradiții ale confesiunilor religioase. În cadrul străvechilor comunități

religioase discipolii misterelor afirmau, din propria lor experiență: „La amiază, cînd

Soarele se află-n apogeu, cînd își desfășoară la culme forța sa fizică, atunci

divinitățile dorm, și somnul lor cel mai adînc este în timpul verii, cînd Soarele își

desfășoară la intensitatea maximă puterea sa fizică. În noaptea Crăciunului, însă, cînd

forța fizică exterioară a Soarelui este cea mai slabă, divinitățile veghează cu cea mai

sporită vigilență.”

Vedem că toate formele de viață care vor să-și desfășoare puterea lor fizică

exterioară își îndreaptă privirea spre Soarele de primăvară, năzuind să primească

putere fizică exterioară de la Soare. Dar anume în miez de vară, cînd puterea fizică a

Soarelui se revarsă cel mai generos asupra Pămîntului, puterea acțiunii sale spirituale

este cea mai slabă. În miezul nopții de iarnă însă, cînd Soarele radiază fizic cel mai

slab, atunci omul poate vedea, prin Pămîntul devenit transparent pentru el, Spiritul

Soarelui. Creștinul ezoteric simțea, că prin aprofundarea în ezoterismul creștin, el tot

mai mult capătă acea forță a vederii lăuntrice, prin care el putea să-și îmbibe simțirea,

gîndirea și impulsurile voinței sale, prin contemplarea acestui Soare spiritual. Atunci

novicele misterelor era condus spre o viziune de cea mai mare importanță:

Cît timp Pămîntul rămîne opac, el ne apare ca fiind locuit, în anumite părți ale

sale, de oameni cu diferite confesiuni, dar fără legătura unificatoare. Rasele

umane sînt împrăștiate ca și condițiile climaterice. Convingerile oamenilor sînt

împrăștiate pe întreg pămîntul și între ele nu există nici o legătură unificatoare.

Însă, în măsura în care - datorită forței lăuntrice a clarviziunii - oamenii încep

să întrevadă prin Pămînt Soarele, în măsura în care „Steaua” li se înfățișează

prin Pămînt, toate confesiunile oamenilor se revarsă în marea și unita Frăție. Și

cei, care au călăuzit masele umane

divizate spre adevărul planurilor

superioare, spre inițierea lor în lumile

superioare, erau cunoscuți ca „Magi”.

Au fost trei la număr, după cum și în

diferite locuri ale Pămîntului ies la

iveală diferite forțe. Astfel și omenirea

trebuia să fie călăuzită în mod

diferențiat. Iar ca forță unificatoare

apăru Steaua răsărind dincolo de

Pămînt. Ea îi strînge la un loc pe

oamenii risipiți și atunci ei închină

ofrande întrupării fizice a Stelei

solare, Care li se înfățișează ca Steaua

păcii. În acest fel - într-un mod cosmic

și uman - religia păcii, a armoniei, a

bunei înțelegeri universale și a frăției

umane a fost pusă în legătură cu magii

8

legendari, care au depus în fața leagănului întrupatului Fiu al Omului cele mai

de preț daruri pe care le aveau pregătite pentru întreaga omenire.

Legenda a reținut frumos cele de mai sus,

relatînd că regele danez s-a înălțat pînă la o

înțelegere a celor trei magi, celor trei regi, și

dat fiind că el a ajuns la o atare înțelegere, ei

i-au lăsat trei daruri: primul (prin aur) - darul

înțelepciunii, în cunoașterea de sine; al

doilea (prin tămîie) - darul devoțiunii pioase,

în dăruirea de sine; și-n al treilea rînd (prin

smirnă) - darul victoriei vieții asupra morții,

în puterea și dezvoltarea eternului în sine.

Toți cei, care au înțeles creștinismul în

acest fel, au văzut în el profunda idee

spiritual-științifică a unificării religiilor. Asta

pentru că ei erau ferm convinși, că oricine

care concepe creștinismul în acest fel se

poate ridica pînă la treapta supremă a

dezvoltării umane.

Unul dintre ultimii germani care au

conceput în acest mod creștinismul era

Goethe, și Goethe a înșiruit pentru noi

creștinismul de acest gen, astfel de

împăciuire religioasă, acest fel de teosofie, în

profundul său poem «Tainele» («Misterele»),

care, e adevărat, a rămas numai în formă de

fragment, dar ne dezvăluie într-un mod

profund semnificativ dezvoltarea lăuntrică a

omului pătruns și convins de sentimentele și

ideile pe care le-am descris adineaori. La

început Goethe ne invită să urmărim calea de

peregrinaj a unui astfel de om, dar și arată că această cale de peregrinaj ne poate duce

într-aiurea, că nu este ușor s-o găsești, și că este nevoie de răbdare și devoțiune pentru

a atinge țelul. Oricine le posedă (răbdare, devotament) va afla lumina pe care o caută.

Să ascultăm ce ne spune începutul poemului:

Un cîntec minunat v-a fost azi pregătit.

Cu drag să-l ascultați; chemînd și alții’ncoace!

Prin munți abrupți și văi poteca-a șerpui,

Ba ni se’nchide văzul, ba liber iar se face;

9

Iar dacă în pădure poteca s-a pierdut,

Nu vă lăsați atunci cuprinși de rătăceală,

Căci poatem, după forțe depuse’n deajuns,

Să fim la timpul nostru de țintă mai aproape.

Cîntării ce o fac nu-i prinzi întregul sens,

Cînd numai rațiunea e cea care ascultă;

În parte fiecare va prinde-un înțeles,

Țărîna-Mamă-oricui îi dăruie o șoaptă;

Amarnic și în grabă își trece unul viața,

Iar altul mai adastă, gustînd din rodul ei;

Oricine după sete paharul să-și primească,

Ș’izvoru-acestei api să curgă pentru ei.

Acesta e mediul în care sîntem transpuși. Ne este

apoi arătat un pelerin, care, dacă l-am ruga, nu ne-ar

putea expune formal în cuvinte ceea ce am descris

mai sus ca fiind ideea de creștinism ezoteric - ci un

pelerin într-a cărui inimă și suflet aceste idei

viețuiesc, transformate în sentimente. Nu pot fi ușor

descoperite cele ce-au fost în tainic mod

înveșmîntate în acest poem, denumit «Tainele».

Goethe a indicat clar un proces ce are loc în viața

omului, în care cele mai înalte idei, gînduri și

concepții sînt transformate în sentimente și

percepții. Cum are loc această metamorfoză?

Noi trecem prin mai multe întrupări, de la

încarnare la încarnare. În fiecare din ele noi învățăm

felurite lucruri; fiecare întrupare ne oferă numeroase

ocazii de a acumula noi experiențe. Este imposibil

ca tot ceea ce a fost acumulat într-o întrupare

oarecare să fie transferat în de-amănuntul într-o alta.

Cînd ne naștem din nou, nu este necesară reapariția

amănunțită a tot ceea ce a fost învățat de noi într-o

viețuire anterioară. Dacă, însă, noi am învățat ceva

important într-o încarnare, apoi murim și ne naștem

din nou, deși nu este nevoie ca să reînvie toate ideile

noastre anterioare, noi pășim în viață împreună cu

roadele vieții noastre precedente, cu fructele celor

învățate de noi. Puterile percepției și simțirii sînt în

10

corespundere cu învățămintele trase în întrupările trecute.

În poemul lui Goethe ne este zugrăvit un fenomen minunat: un om, care prin cele mai

simple cuvintele - cum ar vorbi un copil, nu în termeni intelectual definiți sau

abstracți - ne face cunoscută înțelepciunea supremă, ce constituie roada cunoștințelor

anterioare. El a transformat aceste cunoștințe în sentimente și aptitudini practice, și

astfel fiind calificat să-i conducă pe alții, care poate că au învățat mai mult în formă

conceptuală. Astfel, în persoana fratelui Marcu avem în fața noastră un astfel de

suflet maturizat, în al cărui sentimente și aptitudini au fost transformate cunoștințele

acumulate în încarnările precedente.

În calitate de membru al unei confrății secrete, el este trimis cu o misiune

importantă la o altă confrăție tainică. După ce parcurge mai multe regiuni, ajunge

obosit la poalele unui munte. Pînă la urmă, el urcă pe cărare - (fiecare element în

acest poem are o adîncă semnificație) - și cînd ajunge la vîrful muntelui, el observă în

colina din față așezată o mănăstire. În această mănăstire sălășluiește cealaltă confrăție

- acea la care el fusese trimis. Deasupra porții mănăstirii el vede ceva ieșit din comun:

o cruce, dar nu una simplă, ci încununată cu trandafiri! Și atunci el pronunță

semnificativele cuvinte, care sînt pe înțelesul acelui doar care știe cît de des această

parolă se întrebuința în frățiile secrete: «Dar cine-a îmbinat cu crucea trandafirii?»

Și în jurul Crucii el vede Triunghi radiind raze de Soare. El nu are nevoie să-i fie

formulat prin idei înțelesul acestui simbolism profund. Sentimentul și înțelegerea

acestuia deja viețuiesc în sufletul lui maturizat. Sufletul său matur îi cunoaște

semnificația lăuntrică.

Ce semnifică crucea? El știe că

simbolul crucii ca atare are multe înțelesuri;

între multe altele, cel al triplei naturi

inferioare a omului: corpul fizic, corpul

eteric și corpul astral. În această triplă fire

este născut eul, sinele omului. Prin crucea cu

roze avem reprezentat omul cuadruplu: prin

cruce - omul fizic, omul eteric, omul astral,

și prin trandafiri - Eul. De ce trandafiri

pentru sinea umană? - Creștinismul ezoteric

i-a asociat crucii rozele, pentru că a văzut

cuprinsă în principiul christic îndrumarea de

a dezvolta și a înălța sinele neîncetat de la

starea în care este născut în tripla

corporalitate, către Eul superior. În principiul

christic s-a văzut forța capabilă să ridice eul

la înălțimi tot mai mari. Crucea este simbolul

morții, într-un sens destul de special. Goethe

exprimă frumos și acest lucru într-un alt

pasaj (”Heilige Sehnsucht!”[”Dorul sfînt”]) cînd spune:

Căci pînă nu vei izbuti

Acel: «Mori și devino!»,

11

Doar oaspe trist putea-vei fi

Pe-un sol făr de lumină.

”Mori și devino” - să’nvingi ceea ce primar ți-a fost dăruit prin cele trei corpuri

inferioare: să înfrîni, să mortifici, însă nu din dorință de moarte, ci pentru a purifica, a

înnobila conținutul acestor corpuri, astfel ca în propriul sine să dobîndești puterea de

perfecționare tot mai înaltă. Prin depășirea a ceea ce-ți este dăruit prin cele trei

corpuri inferioare, puterea de desăvîrșire va trăi în sinele-ți. În sine trebuie să

absoarbă creștinul prin principiul-christic această putere de împlinire pînă’n sîngele-i.

Această putere trebuie să acționeze în chiar sîngele lui.

Sîngele este expresia sinelui, eu-lui. În trandafirii roșii creștinul ezoteric vedea

puterea principiului christic care purifică și curăță sîngele, astfel purificînd sinele, și

astfel îl călăuzește pe om spre propria-i fire superioară. Prin ei el vedea puterea care

transformă corpul astral în Sinea spirituală, corpul eteric - în Spiritul vieții și corpul

fizic - în Omul spirit. Astfel, rozacrucea cu triunghiul de raze ne arată în profund

simbolism principiul christic. Pelegrinul fratele Marcu, care sosește aici, știe că se

află într-un loc unde este înțeles cel mai adînc sens al creștinismului.

Sleit de drumeția făcută’n cursul zilei,

Ce-o săvîrșea mînat de un înalt îndemn,

Proptindu-se’n toiag, cum o fac pelerinii,

Coboară spre o vale. Acolo, speră el,

Deși cărarea’n seară privirii îi scăpa,

În locu’mpădurit să afle în curînd

Un primitor azil - să poată înnopta,

Să-și domolească setea și foamea cît-de-cît.

Pe-al muntelui suiș, ce’n față îi stătea,

El pare-a’ntrezări o urmă de cărare,

Pe ea - cu ocolișuri - începe a urca,

Prăpăstii și pereți trecu în ridicare.

El sus deasupra văii se vede în curînd

Și Soarele, frumosul, din nou îl luminează.

În preajma-i se deschide mărețul pisc tronînd -

Priveliște ce’n suflet adînc o venerează.

Și Soarele alături, în calea-i de-a apune,

Planînd coboară splendid între roșcații nori;

Puterea toată-și strînge și urcă iar spre culme,

Sperînd ca într-acolo să prindă forțe noi;

12

«Acum, - își zice dînsul, - rămîne de văzut

De este cineva cari stă’n tărîmul ăsta!»

Aude de odată - și parcă-i renăscut -

Sonorul glas de clopot prin aer se revarsă.

Iar după ce el culmea complet o surmontează

I se deschide-o vale cu-ușoară ridicare

Și blînzii ai săi ochi de drag se luminează

De ceea ce în fața pădurii îi apare:

În verdele grădinii - o falnică zidire

Ce tocmai e scăldată în calde razi de Soare.

Parcurge repezit prin rouă-acea colină

Spre mănăstirea care-l primește cu lucoare.

Deja se află’n fața tăcutului lăcaș,

Ce duhu-i-i-l cuprinde cu pace și nădejde,

Iar sus pe bolta porții avînd zăvorul tras

De taine împlinită imagine zărește.

Adastă și, în inimă cu pietate-adîncă,

El se cufundă’n gîndul «Ce’nseamnă-aceste toate?»

Așa încît și Soarele și-ascunde-a sa lumină,

Și sunetul dispare. Rămîne’n cugetare.

Simbolul ridicat se vede sus măreț

Ca lumii’ntregi să-i dea el sprijin și speranță,

Semn care venerat de mii de oameni este

Și inimilor lor răspunde, nu adastă,

13

Spre a zdrobi cu totul a morții condamnare,

Semn ce-i zărit pe-atîtea victorioase steaguri!

Simți izvorul vieții cum membrele-i străbate.

Privește-acest simbol și ochii și-i apleacă.

Simți împrospătată credința celor drepți,

Puterea mîntuirii izvoru-și are’n ea;

Din nou trăiește Marcu al vieții înțeles,

Ce clar în mod simbolic emblema-i arăta.

În fața-i stă o cruce de roze’ncununată.

«Dar cine-a îmbinat cu crucea trandafirii?»

Severul crucifix cu-a florilor ghirlandă -

Ca viața ce se naște din jertfa de iubire.

Sînt norii argintii emblemei’mpodobire,

De parcă-ar vrea s-o poarte în zări îndepărtate;

Țîșnește-o nouă viață din partea’ncrucișării:

Din centru-i strălucește o rază întreită.

Nu-și are’n jur simbolul nici un cuvînt înscris,

Ce sensul său înalt în slove l-ar expune.

Se’ntunecă amurgul, în noapte lin trecînd.

Stă Marcu inspirat, uitînd de-această lume.

14

Spiritul celui mai profund creștinism ce străbate acest loc este exprimat prin crucea

înfășurată cu trandafiri; iar trecînd înăuntru, pelerinul este cu adevărat îmbrățișat de

acest spirit. Intrînd, îi devine clar, că în această casă nu domnește cutare sau cutare

religie, ci unitatea, pe o treaptă superioară, a tuturor religiilor lumii. Înăuntrul casei

pelerinul îi face cunoscut unui membru mai vîrstnic al confrăției de aici dintr-a cui

însărcinare a venit. El este primit și află că, retrasă cu totul de lume, aici viețuiește o

confrăție din douăsprezece persoane, care sînt reprezentanți ai diferitor grupări de

oameni de pe Pămînt, fiecare fiind exponentul uneia din variatele confesiuni

religioase. Între cei cooptați aici nu se află nici unul care să mai fie în necoaptă

tinerețe, fiind primiți numai cei care au colindat lumea, cei care s-au confruntat cu

bucuriile și necazuri lumești, cei care au lucrat și au fost activi în lume și și-au

dobîndit o viziune liberă, ce trece dincolo de îngustele limite ale propriei existențe.

Numai după acestea poate deveni cineva apt de a fi cooptat în comunitatea celor

doisprezece. Și iată că acești doisprezece - reprezentanți ai diferitor confesiuni

religioase ale lumii - trăiesc aici laolaltă în pace și armonie, căci cu toții sînt conduși

de un al treisprezecelea, care îi depășește în perfecțiunea sinelui uman, cît și prin

amploarea viziunii sale, ce se ridică peste condiționările omenești. Care, deci, este

modul în care Goethe indică spre faptul că acel al treisprezecelea este reprezentantul

adevăratului ezoterism? Aceasta este redat prin cuvintele bătrînului frate, că el - cel

de-al treisprezecelea - este purtătorul cultului rozacrucii. El se află printre confrați,

însă acum ei sînt cuprinși de cea mai adîncă tristețe, căci el vrea să-i părăsească, vrea

să se despartă de ei, pentru că, consideră el, este just să se detașeze acum de dînșii,

deoarece urmează să urce în regiuni mai înalte - acolo unde nu va mai avea nevoie să

se reveleze în trup pămîntesc.

El este vrednic să se înalțe, căci a avansat pînă la nivelul pe care Goethe ni-l

descrie prin cuvintele: ”Pentru membrii oricărei comunități religioase există

posibilitatea atingerii purității supreme...” Cînd fiecare dintre cele douăsprezece

religii este maturizată pentru a forma o bază a armoniei, atunci cel de-al

15

treisprezecelea - care mai înainte a realizat armonia externă - se poate îndepărta. Prin

frumoase versuri ni se relatează cum putem atinge această perfecțiune a sinelui. Mai

întîi, ne este povestită calea vieții celui de-al treisprezecelea; însă fratele, care l-a

primit pe Marcu, mai cunoaște în plus și alte lucruri, pe care marele conducător al

celor doisprezece nu le spune. Fratelui Marcu i se povestesc unele amănunte de o

profundă semnificație ezoterică. Printre altele, i se relatează că nașterea celui de-al

treisprezecelea a fost însoțită de apariția unei stele pentru a-i anunța viața

pămîntească. Aici există o legătură directă cu steaua care i-a călăuzit pe cei trei crai

sfinți și cu sensul său interior. Această stea posedă o semnificație profundă: ea indică

drumul călăuzitor spre cunoașterea de sine, spre dăruirea de sine și spre

perfecționarea sinelui. Este steaua care mijlocește înțelegerea semnificației darurilor

primite de regele danez prin plăsmuirile de vis; este steaua care apare la nașterea

oricărui om care s-a maturizat destul pentru a asimila principiul christic.

De altfel, au fost și alte semne. Erau semne care arătau că el a reușit să se ridice

pînă la acea treaptă a armoniei religioase, care instaurează pacea și armonia în suflet.

Profund simbolică în acest sens este coborîrea unui uliu între hulubi la nașterea celui

de-al treisprezecelea, însă, în loc să producă pustiire, el aduse pacea între porumbei.

Ni se spune încă și altceva. Pe cînd sora lui mai mică era culcată în leagăn, un șarpe

s-a încolăcit în jurul ei. Cel de-al treisprezecelea, cu toate că era încă copil, ucide

vipera sugrumînd-o cu mîna. Frumos ni se arată cum sufletul maturizat - căci astfel

de acțiuni sînt posibile doar unui suflet care și-a atins maturitatea, datorită

numeroaselor reîntrupări pe care le-a parcurs -

ucide, depășește, la vîrstă fragedă, esența astrală

inferioară, reprezentată aici prin viperă. Vipera este

simbolul esenței astrale inferioare. Sora este

propriul său corp eteric, în jurul căruia se

încolăcește corpul astral. El, deci, ucide reptila

pentru a-și elibera sora.

Ni se mai povestește cît de ascultător se

supune el tuturor poruncilor părinților săi, despre

comportamentul ascultător față de asprul său tată.

Sufletul își transformă cunoștințele în idei și

gînduri. Apoi în suflet se dezvoltă forțe

tămăduitoare, care pot găsi întrebuințare în lumea

exterioară. Se dezvoltă forțe minunate. Acțiunea lor

s-a exteriorizat, cînd printr-o lovitură cu paloșul el

face să țîșnească dintr-o stîncă apă de izvor. În mod

clar ni se arăta cum sufletul lui calcă pe urmele

Scripturii.

În acest fel se maturizează treptat omul superior - reprezentantul omenirii, alesul

- care acționează ca cel de-al treisprezecelea în comunitatea de aici a celor

doisprezece, în mărețul tainic ordin, care - sub simbolul crucii cu trandafiri - a preluat

misiunea armonizării confesiunilor religioase împrăștiate în lume. Acesta este modul

în care facem cunoștință, într-un mod profund, cu natura sufletească a celui care are

pînă acum a ghidat Frăția celor doisprezece.

16

Bătu deja în noapte, cînd stelele din cer

Spre el își trimiteau privirile lor clare.

Și-i poarta larg deschisă, ș’intră’n frățescul cerc.

Primit e călduros și toți l-îmbrățișază.

Le spune cine este, din ce îndepărtări

Înaltele puteri l-au îndemnat să vină.

Ca sol acum l-ascultă. Sînt toți ochi și urechi.

Frapată-i confrăția de-a lui istorisire.

Spre Marcu se’mbulzesc cu toții să-l asculte,

Atrași fiind spre el de-o forță minunată,

Suflarea-și stăpînesc ca slova-i s-o audă.

A inimii bătăi de vorba-i sînt mișcate.

Și spusele-i sînt simple, rostite ne’ncălcit,

În sine ascunzînd adînc învățămînt.

Și-a lui sinceritate, cum clar e și deschis

Îl fac să pară-un om de pe un alt Pămînt.

«Salut! Bine-ai venit, tu - sol al consolării!» -

Cel mai bătrîn cu anii la urmă îi grăi.

«Pe noi ne vezi purtînd pecetea întristării,

Lumină’n întuneric solia ta fiind.

Cuprinși sîntem de griji și de înfricoșare,

Fiind pe cale-a pierde preabunul ce ne’nspiră.

Lăcașul te’ntîlnește cu sumbră arătare.

Cu noi vei’mpărtăși durerea care vine.

Ah! Nobilul bărbat aici cari ne-a unit,

Pe care-l recunoaștem drept ghid, amic și tată,

Lumină și curaj cari vieții-a dăruit -

El ne va părăsi pe semne că degrabă.

Chiar dînsul ne-a-anunțat recent această veste,

Răspuns la cum și cînd lăsînd încă neclar.

E’n dublu-a sa plecare - mister și iminență;

La fel mîhnirea noastră-i scăldată’n dublu-amar.

Îi vezi pe toți de-aici cu păru’ncărunțit,

Natura-mamă însăși ne’ndeamnă la hodină.

Cari sînt cu anii tineri nu sînt primiți aici -

Prea grabnic ei de lume atunci s-ar despărțiră.

17

Victorii și dureri gustînd din plin cu anii,

Odată ce-am lăsat deșertăciunea lumii,

Ne-a fost atunci permisă în cinste debarcarea

’N-acest port de nădejde - acum te afli unde.

Și'n nobilul cel om ce’ncoace ne-a condus

În piept sălășluiește dumnezeiască pace.

Al vieții sale drum cu el eu l-am parcurs

Și clar îi văd toți anii din naștere în coace.

Retras se pregătește și-i clar ce-aduce asta:

Plecarea-i iminentă i-aproape tot mai mult.

E omul mic de moartea-i și-o cheltuie năprasnic

Și n-are chip să moară în locul celui bun!

Aceasta-ar fi dorința-mi ce’ntrece pe cel’lalte.

Rămîne-va ea însă să zacă’n ne’mplinire.

Atîția înaintea-mi trecu’n cealaltă parte!

Dar la plecarea lui amarul nu se-alină.

De-ar fi să ai noroc, ce blînd te-ar întîlni!

Pe noi de-acum în colo stă casa cu-ale sale.

Deși din noi pe nimeni urmaș nu a numit,

Cu trup fiind aici, în duh e’n depărtare.

Mai vine printre noi, cînd timp de scurtă oră

Ne’ndeamnă mai mișcat; în cerc îl ascultăm.

Cuvintele-i atunci conțin și-acele vorbe

Cum minunat destinul prin viață-l îndemnă.

Cu toții avem grijă ca vestea ce-o-ascultăm

Să nu se piardă’n van în anii ce-au să vină.

Și pisețul atunci notează tot atent,

Ca toată povestirea-i veridic să rămînă.

Ce-i drept, aș prefera să nu rămîn tăcut,

Ci’n voie să adaug la șirul celor spuse.

Și multe amănunte din anii ce-au trecut

Memoria-mi atunci la sigur le-ar aduce.

Ascult și-mi vine greu părerea să mi-o-ascund,

Că nu chiar mulțumit mă simt ’n-astfel de clipe.

De-ar fi cîndva și eu subiectul să-l expun,

Măreț ar trebui expunerea-mi chitită.

Atunci făr jenă falsă aș spune pe’ndelete,

Cum mamei sale-un spirit din timp i l-a prezis,

Și cum pe boltă-o stea, la actul bobotezei,

Serbînd sacramental, mai tare s-a aprins,

18

Cum pasărea răpirii - un uliu mare’n aripi -

În curte’ntre hulubi din zbor se coborî,

Dar nu cu-amenințare și rea înverșunare,

Ci’n dragoste și blînd cercară a-i uni.

Cu modestie-alesul mai trece sub tăcere,

Cum în copilărie un șarpe-a biruit,

Ce’n jurul mînii sorii făcea încolăcire,

Astfel micuța-i soră în somn ar fi murit.

Fugise’n teamă doica, nu-i nimeni pe aproape,

El vipera prin forța-i cu mîna-o sugrumă;

Sosit-a-apoi și mama și bucuria-i mare,

Văzîndu-și fiica’n viață, ce fiu-i i-o scăpă.

La fel, mai tăinuiește cum dintr-o stîncă stearpă,

Lovind-o cu-al său paloș, izvor se arătă,

Și-acesta’n liber flux purtă a sale ape,

Din munte-al său șuvoi prăpastia-o scăldă;

Și-acum ca’n prima zi cea apă-și duce cursul,

Iar vlaga-i argintie nicicum nu a scăzut.

Amicii săi, frapați de ce văzură ochii,

Abia de-au îndrăznit să’ncerce-a apei gust.

Cînd firea unui om îi este’nalt aleasă , -

Deloc nu este straniu că multe-i reușesc:

A Domnului putere în omul ăst se-arată,

Căci Ea preface lutul în aur’mpărătesc.

Dar dacă izbuti a sinei stăpînire,

De iese ne-întinat din curse de tentații,

Spre-acel om arătăm, zicînd cu bucurie:

"Priviți! Acesta-i el și-aceasta dobîndise!"

Stă’n firea-oricărui germen - în larguri să se’ntindă

Ca forța-i să lucreze în colțurile toate,

Iar valurile vieții ne’mpun a lor rîvnire,

În albie anume vor viața-ni s’o întoarcă.

Între internul zbucium și lupta de afară

Aude-al nostru spirit cuvîntul nerostit:

Zdrobești înlănțuirea, ce lumea’ntreagă-o leagă,

Cînd propria ta fire o vei fi stăpînit.

19

Astfel, acest om, care a izbutit să-și învingă propriul sine - adică, acel egou ce-i este

dat de la începuturi fiecărui om - a devenit conducătorul, îndrumătorul alesei

confrății. El i-a călăuzit pînă la punctul în care ceilalți deja sînt destul de maturizați

pentru ca el să-i poată părăsi.

Pelerinul nostru - fratele Marcu - este condus apoi în încăperile unde-și

desfășoară activitatea cei doisprezece. Ce este această muncă? Activitatea lor este de

un fel deosebit, și ni se atrage atenția că ea se desfășoară în lumea spirituală.

Oamenilor a căror privire se limitează doar la planul fizic al realității, iar simțurile

percep numai ceea ce este de natură fizică, precum și numai ceea ce se întîmplă cu

omul sau se face de către om în lumea fizică, le vine greu să-și imagineze că mai

există și un alt fel de activitate, care în anumite împrejurări poate fi mult mai vitală și

importantă decît ce este efectuat pe plan fizic. Lucrul derulat pe planurile superioare

ale realității este mult mai important pentru omenire. Firește, cel, care vrea să

muncească pe planuri superioare, trebuie să-și fi împlinit la început sarcinile ce îi

revin pe planul fizic. Acești doisprezece deja întrunesc această condiție. De aceea

colaborarea lor înseamnă o activitate superioară depusă în slujba omenirii.

Fratele Marcu este condus în sala care servea drept loc pentru reuniunile

comune ale celor doisprezece și conducătorului lor. Acolo i se dezvăluie, într-un mod

profund simbolic, modul colaborării lor. Contribuția specifică a fiecărui frate în

cadrul acestei colaborări este caracterizată

prin cîte un simbol aflat deasupra

scaunului fiecăruia. Diversele simboluri,

văzute aici, exprimă profund și în

multiple modalități aportul fiecăruia la

munca depusă în comun, ce constă într-o

vastă activitate spirituală, astfel încît

aceste fluxuri se contopesc într-un

puternic curent de viețuire spirituală, care

inundă întreaga lume și învigorează toată

omenirea. Există astfel de confrății, astfel

de centre, din care izvorăsc astfel de

curente și acționează asupra întregii

omeniri.

Deasupra scaunului celui de-al

treisprezecelea fratele Marcu vede din

nou același semn al crucii încununate de

trandafiri, care este un semn simbolizînd

natura cvadruplă umană, prin rozele roșii fiind indicat principiul sîngelui înnobilat, al

Eului purificat, principiul omului superior. Iar ceea ce urmează a fi învins prin acest

simbol este aranjat, ca semne particulare, în dreapta și stînga scaunului acestui al

treisprezecelea. Astfel, la dreapta acestuia Marcu vede un balaurul de culoarea

focului, ce reprezintă esența astrală a omului.

20

În ezoterica creștină se știa foarte bine că sufletul omului poate fi acaparat de

cele trei corpuri inferioare. Dacă el cedează în fața lor, el este dominat de viața

inferioară a triplei corporalități. În perceperea astrală, aceasta este reprezentat prin

imaginea balaurului. Acesta nu este pur și simplu un simbol, ci un semn foarte real.

Prin balaur este exprimat ceea, ce trebuie învins în primul rînd. În pasiuni, în acele

forțe ale focului astral, ce-i sînt proprii omului fizic, în acest balaur, ezoterismul

creștin - dintr-a cărui spirit a fost scris acest poem goethean, ezoterism ce s-a extins

asupra întregii Europe - vedea ceea ce i-a fost dăruit omenirii din zona toridă, din

Sud. Anume Sudul a conferit

omenirii pasiunea feroce,

tinzînd preponderent spre

simțuri inferioare. În influențele

mai răcoroase ale Nordului a

fost intuit un prim impuls

capabil să combată și să învingă

această senzualitate. Influența

răcoritoare a Nordului, adică

coborîrea Eului în tripla

corporalitate, este exprimată în

conformitate cu vechiul simbol

preluat din constelația Ursei și

ilustrează o mînă introdusă în

fălcile urs. Deci, este învinsă

natura inferioară a omului,

exprimată prin imaginea

balaurului înfocat; și ceea ce se

păstrează aici, reprezentată într-

o animalitate mai înalt

organizată, a fost exprimată prin

urs; și eul omenesc, care a depășit natura dragonică, a fost reprezentat cu adecvare

profundă prin mîna împinsă în fălcile ursului. De ambele părți ale crucii cu trandafiri

apare ceea ce trebuie să fie învins cu ajutorul ei, iar prin ceea ce reprezintă însăși

roza-cruce omul este chemat să se purifice și să se înnobileze tot mai mult.

Astfel, acest poem cu adevărat ne prezintă profund principiul creștinismului și,

mai presus de toate, ne dezvăluie ce ar trebui să avem în fața noastră în special cu

ocazia unei sărbători ca cea de astăzi.

Din partea celui mai vîrstnic dintre frații, care viețuiesc în confrăția de aici,

pelerinului Marcu i se atrage clar atenția, că cele făptuite în comun în acest lăcaș se

desfășoară în spirit, că cele făptuite vizează viața spirituală. Această muncă, depusă

pe plan spiritual în folosul întregii omeniri, are o însemnătate deosebită. Frații au avut

parte de plăcerile și suferințele vieții, au trecut în lumea de afară prin conflicte, au

îndeplinit diverse munci. Acum ei se află în această confrăție, dar asta nu înseamnă

că munca lor a luat sfîrșit; dezvoltarea în continuare a omenirii este sarcina lor fără de

sfîrșit. «Ai văzut acum atît, - i se spune fratelui Marcu, - cît i se poate arăta unui

novice, căruia i se deschide prima poartă. Prin simboluri adînc semnificative ți s-a

21

arătat cum ar trebui să fie urcușul omului. Însă după cea de a doua poartă se ascund

taine și mai înalte: modul în care dinspre lumile spirituale se lucrează la

perfecționarea omenirii. Aceste taine superioare le vei putea cunoaște doar după o

pregătire îndelungată, doar atunci vei putea trece de cealaltă poartă.» În acest poem

sînt cuprinse taine adînci.

Și inima-i devreme virtutea a’nvățat

Și ceea ce virtute nu poate fi numită;

Și voia părintească cu drag o onora,

El se trudea din suflet, cînd tatăl său prin muncă

Umplea voința jună cu grea împovărare,

Supunerii acestea cu drag îi răspundea;

Și puști fiind, sărman, uitat, făr apărare,

Nevoile și foamea prin muncă le scurta.

Pe combatanți în lupte avea să-i însoțească,

La început pe jos, în soare și furtună,

Ba caii să-i vegheze, ba hrană să gătească,

Bărbaților războinici servea precum o slugă.

Ca mesager, oricînd - în timp de zi sau noapte -

Vioi cutreiera cărările pădurii,

Așa s’obișnui pe altul să-l slujească

Că bucurie doar simțea’n sudoarea trudei.

El, brav și ne’nfricat, în toiul plin al luptei,

Strîngea de jos săgeți ce ținta nu-și găsiră;

Pornea apoi grăbit el buruieni s’adune,

Cu ele-apoi pansînd răni grele de durere.

Pe cine punea mîna - se vindeca preabine,

Atingerea-i era de suferind dorită.

Acum de-a sa prezență se bucura oricine!

Doar propriul său tată părea că îl evită.

Ușor precum un vas ce sarcina nu-și simte,

Rapid din port în port plutind gonit de vînt -

Așa-i purta porunca a asprului părinte:

Respect și ascultare; e lege-al lui cuvînt.

A tinerilor faptă onoare urmărește;

El grijilor altuia de-a’ntregul se deda;

Deruta părintească pe zi ce trece crește,

Căci bine c’orice treabă feciorul s’isprăvea.

22

Ș’asprimea părintească la timpu-i se topi

Sub razele iubirii senine feciorești,

Și taică-său, în semn, un cal îi dărui.

(Pornit la mare drum - în mic să izbutești!)

De micile servicii deja-i eliberat.

Pumnalul e uitat; cu paloș se încinge.

Călit astfel, în Ordin anume a intrat

La care’ntreaga-i viață părea că-l îndemnase.

Dar încă zile’ntregi m-ar ține să vorbesc,

De-ar fi să’nșir în slove preaminunata-i viață...

Prevăd că’n viitor, de-un suflet de poet,

În haine ca de basm ea fi-va îmbrăcată.

Tot ceea ce ne-atrage în basm și poezie,

Chiar dacă ni se par scorniri copilărești,

Aici ne-ar captiva cu dublă bucurie,

Căci prinde-a exprima curat realități.

Acum, de-i vrea să știi ce nume poartă-alesul,

Cui slavă îi înalț - e demn de lăudat,

Pe care l-a’nsemnat lumina Providenței,

Cu care multe lucruri-minuni s-au întîmplat, -

Humanus se numește cel sfînt și înțelept;

De el doar pot să spun că-i bun ca nimeni altul;

El poartă un alt nume din neamul său lumesc,

Aleasă seminție, care născu adeptul.»

Așa vorbi bătrînul și-ar mai continua -

Cu foc el povestește, captat de minunate -

Și săptămîni de-a rîndul tot ne-ar mai desfăta

Cu șirul de narații cu sete relatate;

Dar fură-i nevoit oprită povestirea,

Cînd ambii se simțeau ca’n ceruri înălțați:

Veniră și ceilalți ce-alcătuiesc Frăția,

Intervenind în sfat de har înmiresmat.

Cu toți luară masa, și Marcu mulțumi

Lui Dumnezeu Preabunul și fraților de-aici,

Rugînd apoi, ca setea-și s-o poată potoli,

Să-i dea în cană apă, ș’îndată o primi.

Condus a fost apoi în sala cea mai mare;

Aici i se deschise priveliște mai rară.

Și ce-a văzut acolo - să nu rămînă taină,

Deci, iată-aceste lucruri - mai jos desfășurate.

23

Nici urmă de podoabă ’n-apucă-acolo văzul:

O boltă’n sus se’nalță în formă’ncrucișată,

Și treisprezece scaune în cerc își află locul

Asemeni unui cor ce-i pregătit de canto.

Sculptate grațios de mîni îndemînatice,

În centru-acestui cerc - pupitre sprijinite;

Aici nu-i greu să simți cum curge în evlavie

Și împăcarea vieții, și viața înfrățită.

De-asupra-acestor scaune - blazoane vede treisprezece,

Ce fiecărui loc îi dau anume sens;

Nici urmă de trufie nu-și află’n ele trecere,

Căci fiecare semn anume-a fost ales.

De-o singură dorință e capturat mai tot:

Să afle ce’nțelesuri ascund aceste semne.

Din mijloc l-întîlnește din nou acel simbol:

În roșii trandafiri o cruce se ivește.

Se’nfiripă ușor aici imaginația,

Un lucru de la altul te fură ne’ncetat;

Aici atîrnă-o lance, acolo vezi o sabie,

Aici privește-un semn cu’n coif de-asupra sa;

Și arme felurite împodobesc ăst loc

Așa cum ar fi strînse de pe vreun cîmp de luptă,

Se văd străine steaguri și platoșe feroce,

Iar colo - vede bine - chiar lanțuri și cătușe.

Cu toți îngenuchează la locurile sale,

Pios și în tăcere în rugă se cufundă;

24

Cîntări răsună scurte și ruga în ardoare,

Născută’n cerc iubirea tot spațiul l-inundă;

Apoi unii pe alții cu drag binecuvîntă

Spre-un somn ne’ndelungat; se duc să se-odihnească.

O parte din frați pleacă, dar Marcu mai rămîne,

Mînat de interes, vrea sala s-o privească.

E tare obosit, dar somnul nu îl fură -

Miracolul din jur dorește să-l dezlege;

Și vede: un balaur în roșu și purpură,

Ce în cumplite flăcări își stinge a sa sete;

Iar colo - iată-o mînă în gura unui urs

Și sînge clocotind țîșnind în valuri roșii;

La fel sînt depărtate acest și primul scut

De locul principal - acel al rozacrucii.

«Încoace ai venit pe căi miraculoase.» -

Îi spune cu blîndețe cel mai bătrîn cu anii.

«Blazoanele te’nvită să-ți mai lungești popasul -

Să afli ce izbînde au făptuit eroii.

Cu greu vei prinde tîlcul emblemelor de față,

El se șoptește'n taină urechilor ce-aud.

Vei ști ce-au îndurat, prin ce trecut-au frații,

Ce’n viață-au căpătat și cîte au pierdut.

Dar nu cumva să-ți pară din cele ce-ți vorbesc

Că în trecut își au isprăvile sfîrșitul.

Ici curge viață nouă, al cărui înțeles

Se’ntîmplă că-l acopăr voaluri-ascunzișuri.

De-ți este pe plac calea, atunci s’te pregătești:

Doar de întîia poartă în drumu-ți ai trecut,

25

Acum în prag - în curte - primit tu bine ești,

Dar pari să fii și vrednic de-ajunge înăuntru.»

După o scurtă odihnă fratele Marcu învață să presimtă măcar ceva din cele ce se află

în sălile din lăuntru. El și-a deschis deja sufletul acțiunii adîncilor simboluri, ce

exprimă înălțarea sinelui omenesc. Și iată că, trezit de un zvon de clopot, el se ridică

și se apropie de ușă și de fereastra cu zăbrele. Aici pînă la auzu-i îi ajunge un

neobișnuit acord triplu: trei lovituri, învăluite parcă de o melodie cîntată la flaut. El

nu poate privi însă în lăuntru spre a vedea ce se întîmplă în locul respectiv.

De fapt, nici nu este nevoie să ni se spună mai mult decît aceste cîteva cuvinte

pentru a indica la ce se poate aștepta omul cînd se apropie de lumile spirituale, cînd,

datorită muncii depuse asupra sinei sale, a atins o așa purificare și perfecțiune, încît,

trecînd prin lumea astrală, se apropie de lumile superioare - de acele lumi în care pot

fi descoperite arhetipurile spirituale ale lucrurilor de pe Pămînt. Cînd el se apropie de

ceea ce în creștinismul ezoteric se numește

Împărăția Cerurilor, el trece printr-o lume de

culori ce ondulează; el intră în lumea inundată

de sunete, în armonia universului, în muzica

sferelor. Lumea spirituală este o lume a

sunetelor. Cel care și-a dezvoltat eul pînă la

nivelul lumilor superioare va trebui să se

familiarizeze cu această lume spirituală. Goethe

în «Faust» a evocat lămurit trăirea superioară,

atinsă în lumea sunetelor spirituale, atunci cînd

descrie că lui Faust, transmutat în Cer, i se

revelează lumea Cerului prin sunete:

Se’ntrece’n cîntec vechiul Soare

Cu-al sferelor acord fratern,

Iar trecerile-i necesare

Ca bolți de tunete s’aștern.

Soarele fizic nu răsună, în schimb răsună

cel spiritual. Goethe reține aceiași imagine,

arătînd cum Faust, după îndelungate rătăciri, este extaziat în lumile spirituale:

Ascultați glasuri majore,

Ce le-aud de duhuri hore;

Pasul noii aurore...

Tună razele’n extaz!

Ochiu-i orb, auzu-i breaz:

Ne-auzitul n’are glas.

26

Parcurgînd lumea simbolică a astralului, omul, dacă-și continuă dezvoltarea, se

apropie de lumea unde domnește armonia sferelor, domeniul devahanic, adică

domeniul muzicii spirituale. Numai încet, lent fratele Marcu, după ce trece de prima

poartă, cea astrală, începe să audă sunetul lumii lăuntrice din spatele lumii noastre

exterioare, sunetul acelei lumi care transformă lumea astrală inferioară în acea lume

superioară care este străbătută de triplu acord. Și, în măsura în care se înalță în lumea

superioară, natura inferioară a omului se transformă în triada superioară: corpul

nostru astral se transfigurează în Sinea spirituală, corpul eteric - în Spiritul vieții, iar

corpul fizic - în Omul spirit.

În muzica sferelor Marcu intuiește la început acordul triplu al naturii superioare,

și cînd se contopește cu această muzică a sferelor el are parte de prima presimțire a

întineririi omului cînd el intră în legătură cu lumea spirituală. De parcă în vis, vede el

ca plutind prin grădină trei tineri purtători de făclii, exprimînd omenirea întinerită.

Acesta este momentul în care sufletul lui Marcu s-a trezit în dimineață din întuneric,

și care însă mai persistă într-o oarecare măsură; sufletul său încă n-a pătruns-o. Dar

anume în acest moment sufletul poate treptat să-și arunce privirea în lumea spirituală.

El poate privi într-acolo, precum aceasta se întîmplă cînd culminația verii a trecut,

cînd Soarele devine tot mai slab, se instalează iarna și la miezul nopții de Crăciun

principiului christic luminează străbatînd Pămîntul.

Cu ajutorul principiului christic omul este înălțat pe treapta trinității superioare,

care i se înfățișează fratelui Marcu prin cei trei tineri, care întruchipează omenirea

întinerită. Aceasta a exprimat Goethe în aceste versuri:

Căci pînă nu vei izbuti

Acel: «Mori și devino!»,

Doar oaspe trist putea-vei fi

Pe-un sol făr de lumină.

Celui care înțelege creștinismul ezoteric, noaptea de Crăciun urmează să-i atragă

în fiecare an atenția, că ceea ce se întîmplă în lumea exterioară este mimică și gesturi,

exprimînd procesele lăuntrice spirituale. Puterea exterioară a Soarelui trăiește în

primăvară și vară. Această putere exterioară a Soarelui, care doar vestește puterea

solară lăuntrică, spirituală, este exprimată în Sfînta Scriptură prin Ioan Botezătorul,

pe cînd puterea lăuntrică, spirituală este arătată prin Christos. Și în măsura în care

forța fizică a Soarelui scade tot mai mult, iată că forța spirituală a Soarelui sporește și

se întărește din ce în ce mai mult, atingînd maximala intensitate la Crăciun. Acest

lucru se află cuprins la temelia cuvintelor din Evanghelia după Ioan: «El trebuie să

crească, iar eu să scad.» [Ioan III, 30]. Și Dînsul crește tot mai mult și apoi apare

acolo, unde Soarele iarăși își dobîndește puterea sa fizică exterioară.

Pentru ca prin această forță fizică exterioară omul să poată vedea și venera forța

spirituală a Soarelui, el trebuie să înțeleagă întregul sens al sărbătorii de Crăciun.

Pentru cei care nu înțeleg acest sens, noua forță a Soarelui nu este cu nimic diferită de

vechea sa forță - cea fizică. Însă cei, care cunosc impulsurile creștinismului ezoteric

și, mai concret, a sărbătorii de Crăciun, vor vedea în forța crescîndă a corpului solar

corporalitatea exterioară a Christosului lăuntric, Care străbate cu razele Sale

Pămîntul, îl vivifiază și-i conferă rodnicie, astfel încît Pămîntul însuși devine

purtătorul din ce în ce mai perfect al puterii lui Christos, Care după Misterul de pe

27

Golgota devine Spiritul Pămîntului. Astfel, ceea ce se naște în fiece noapte de

Crăciun - se naște pentru noi de fiecare dată ca din nou. Prin Christos percepem

lăuntric microcosmul în macrocosm, și această realizare ne va conduce tot mai sus și

mai sus.

Sărbătorile, care demult au devenit pentru om ceva de caracter exterior, din nou

își vor recăpăta profundul sens pentru cei, care prin calea ezoterică vor ajunge la

conștientizarea faptului, că tot ceea ce se întîmplă în natură, ca de exemplu fulgerul

sau tunetul, răsăritul și apusul Soarelui sau Lunii, în esență sînt doar gesturi și

fizionomia existenței spirituale. Și în cele mai importante momente din cursul anului,

consemnate prin sărbătorile noastre, ar trebui să fim conștienți că acestea sînt și

datele cînd și în lumea spirituală au loc evenimente de importanță. Atunci sîntem

conduși spre forța spirituală întineritoare, reprezentată prin cei trei tineri din poemul

goethean; această forță eul o poate dobîndi numai prin dăruirea de sine lumii din

afară, și nicidecum prin izolarea egoistă în sine. Nu

poate însă exista nici un fel de dăruire de sine în

folosul lumii exterioare, dacă ea la rîndu-i nu este

pătrunsă de Spirit. Și faptul, că acest Spirit an de an din

nou se arată tuturor oamenilor, chiar și celor mai slabi,

ca lumină-n întuneric, trebui să fie înscris de fiecare

dată din nou în inima și sufletul omului.

Acestea sînt lucrurile pe care a vrut să le exprime

Goethe în poemul «Tainele», care este un poem de

Crăciun și totodată de Paște. El indică profunde taine

ale creștinismului ezoteric. Și dacă profundele taine ale

creștinismului rozacrucii, la care a vrut să ne atragă

atenția Goethe, sînt lăsate să acționeze asupra

sufletelor noastre, dacă absorbim măcar o parte din

puterea acestui creștinism, atunci vom deveni misionari pentru cei din jurul nostru, cît

de puțini, și vom reuși să umplem aceste sărbători cu sens spiritual și cu viață.

Nu mult dormiră Marcu în tihna unei kelii -

De-un dangăt clar de clopot din somn a fost trezit.

De parcă-l aștepta; și-acum cu bucurie,

Chemat de zvon, cucernic, el se sculă grăbit;

Îndată se’mbrăcă, din kelie iese iute,

Din inimă mînat, se’ndreaptă spre lăcaș;

Prin rugă’naripat, de crezu-și se pătrunde,

De ușă scutură, dar stă zăvorul tras.

28

Și iată că aude: în drepte intervale

Loviri ca pe-un metal de trei ori se repetă;

Nu-i nici de clopot clinchet și nici de ceas bătaie,

Al flautului ton zvonirii se’ntrețese.

Această armonie, plutind cu tainic sens,

Ea inima îți umple de bucurie’n spirit,

Te cheamă insistent, de parcă cu cîntări

În dans s-ar învîrti perechi în veselie.

Spre geam își poartă pașii, încearcă-a iscodi

De unde-acest miracol își trage începutul.

Din Răsăritul rumen s’ivește-o nouă zi,

O boare’mprospătîndă trimite orizontul.

Să-și creadă oare ochii?!, căci vede în grădină

Cum nu a mai văzut o splendidă lumină:

Trei tineri - fiecare purtînd făclie’n mînă -

Voioși pășind străbat cărările grădinii.

Și fiecare poartă veșmînt mai alb ca neaua -

Pe tînărul lor corp s’așează tocmai bine;

Cunună-i strînge chica - ici floare ține floarea,

Iar brîu-i împletit din flori de trandafire;

Cum truda peste noapte îi lasă viguroși -

De la nocturne dansuri se’ntorc acum ei oare?!

Făcliile își sting acești flăcăi frumoși,

Apoi din văz dispar ca stelele la Soare.

29