Master – Comunicare socială a BisericiiPRIOTEASA (GAVRILĂ) ELENA – ANUL I(sem. al II-lea)

COMUNICAREA ȘI COMUNIUNEA ÎNTRE PREOTUL

DUHOVNIC ȘI CREDINCIOS

În toate religiile lumii, în orice activitate umană , există

această legătură între inițiat și cel ce dorește să se inițieze.

Propriu-zis este vorba de relația de la începutul umanității:

educația. Așa s-a efectuat transmiterea și comunicarea, de la

părinți la fii, firești sau duhovnicești, ca și de la

maestru la ucenic. De aici rezultă un fapt capital: persoana

umană se realizează numai în relație cu alte persoane.

Totuși trebuie făcute precizările de rigoare: dacă relația

maestru-ucenic o întâlnim pretutindeni datorita originii ei,

fiind bazată pe relația imprimată în făptura: tata-fiu, relația

duhovnicească este nouă, intervenind o disjuncție între

învățător și învățătură, învățătura rămânând tezaurul absolut,

iar învățătorul un vas purtător al ei.

De aici s-ar putea concluziona că doar Biserica este

infailibilă, nicidecum vreo persoană umană și mergând mai

departe cu raționamentul vom vedea că datorită acestui fapt,

relația duhovnic-ucenic nu este o relație univocă, duhovnicul

învățând de multe ori de la ucenic.

Patericul deține destule exemple în acest sens, iar noi

redăm unul: tot acesta a spus că era un bătrân având un

1

ucenic bun și din împuținarea sufletului, l-a scos afară pe ușă

cu cojocul lui. Iar fratele a răbdat afară șezând, și deschizând

bătrânul ușa, l-a aflat pe acesta șezând. Și i-a făcut metanie

zicând: o, părinte smerenia îndelungii tale răbdări a biruit

împuținarea sufletului meu. Vino înăuntru că de acum tu ești

bătrân și părinte, iar eu tânăr și ucenic.

O altă precizare de rigoare este aceea că relația dintre

duhovnic și ucenic este o relație bazată pe dragoste înțeleasă

ca actul prin care duhovnicul se golește de sine și intră în

starea ucenicului; își pune sufletul pentru acesta. Duhovnicul

autentic și deplin trebuie să fie un martor viu, un receptor și al

învățăturii și al experienței spirituale, fiindcă harul implică

viața și învățătura.

Preotul duhovnic nu se substituie Mântuitorului și harului,

ci doar este numai purtătorul acestora, existând totuși,

autoritate de slujire instituită de Sfânta Biserică.

Între duhovnic și penitent se creează astfel o legătură

personală deosebită, deoarece în acea etapă a spovedaniei

între ei se stabilește un dialog profund și înțelept, credinciosul

reacționează la cele ce-i spune preotul, discuta cu el pentru a

lămuri anumite aspecte legate de viața spirituală. Preotul

duhovnic trebuie să joace rolul de tată care, cu înțelepciunea,

blândețea și iubirea care-i vin de la Duhul Sfânt, încurajează,

îndeamnă, mângâie, ferește de rău și sfătuiește pe credincios.

2

Prin cuvintele sale însoțite de rugăciune pline de harisme

legate de slujirea sa, primite prin Taina Hirotoniei, duhovnicul

pregătește, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, venirea

Domnului Iisus Hristos în sufletul creștinului. În acest sens,

rugăciunile rostite de preot într-un timp și într-un spațiu

ecleziale, revelează cuvântul și harul vindecător al lui

Dumnezeu sub inspirația Sfântului Duh, ceea ce le conferă o

putere și o lucrare cu totul speciale, mai ales atunci când

creștinul dorește acest lucru. Aceste îndemnuri practice, îl

învață, de exemplu, cum să lupte contra unei ispite

păcătoase, cum să biruiască patima de care suferă, cum să

dobândească o anumită virtute, cum să depășească o

încercare, o situație limită, pe care o întâmpină de

obicei într-o împrejurare sau alta.

Același sens îl are și canonul de pocăință pe care

duhovnicul î-l poate da creștinului,este o doctorie, iar părintele

duhovnic caută raportul organic între cel bolnav și mijlocul de

vindecare.

Scopul lui este să-l pună pe penitent în niște condiții noi,

în care să nu mai fie ispitit de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur

spune: «Să nu întrebăm dacă rana a fost deseori legată, ci

dacă oblojeala i-a fost de folos. Numai starea bolnavului ne

arată dacă a venit timpul sa-i scoatem fașele». Așadar, nu se

urmărește ispășirea unor fapte, ci secarea izvorului lor.

3

În clipa iertării și dezlegării păcatelor, prin rugăciunea

preotului sunt iertate de către Hristos greșelile cele de voie și

fără de voie, știute și neștiute, cele din noapte și cele din zi,

cele făcute cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul , creștinul fiind

împăcat și unit cu Biserica lui Hristos.

E o minune să te bucuri de căldura pântecelui matern și

de ocrotirea Duhului Sfânt, e o minune să te naști în sânul

unei familii iubitoare, e o minune să te botezi și să capeți o

pereche de aripi angelice, și la propriu și la figurat, și ale tale și

ale îngerului păzitor. Ale tale vor cădea probabil în proxima

petrecere a vieții, dar nu de tot... Le pierzi în lacrimile de

tristețe ale îngerilor pentru căderea ta și le redobândești în

lupta spre desăvârșire, în rugăciunea neîncetată și în unirea cu

Hristos. Dar, ca să ajungi acolo îți trebuie o călăuză, o mână

deasupra capului care să-ți dea binecuvântarea păcii, un

epitrahil sub care să plângi și un izvor de sfaturi duhovnicești

din care să te împărtășești, pe scurt un duhovnic.

În viață nu primești totul de-a gata. În învățăturile Sfinților

Părinți stă scris : „Muncește ca și cum nu ai muri

niciodată, dar îngrijește-te de suflet ca și cum ai muri

mâine”. De aici înțelegem că prin muncă ne împlinim

voințele. Cu toate acestea sunt multe lucruri care ni se arată

în fața ochilor și pe care trebuie doar să le întrebuințezi. Mai

concret, câți oameni mai au astăzi duhovnic?

4

Să nu ai duhovnic este la fel de grav ca și cum nu ai fi

făcut niciodată primele patru clase primare. Ai fi ciontit de

acea educație fină, progresivă, de plăcerea asimilării noutății,

de dragostea și grija învățătorului și ai fi un om incomplet. Așa

este și cu duhovnicul. Îți trebuie un sfătuitor de taină care să

știe când să dea cu biciul, pentru că s-ar putea să meriți, care

să știe când să oprească din fața unei decizii greșite și care să

îți dea siguranța și garanția ajutorului lui Dumnezeu în toate.

Schimbând puțin registrul și trecând la o componentă de

natura „teologică”, să zicem ca trebuie evidențiat rolul

duhovnicului în ipostaza sa duală: de slujitor al altarului și de

păzitor al sufletelor, duhovnicul a fost înzestrat de Dumnezeu

cu puterea de a-i împărtăși omului toate Tainele Bisericii: el te

botează, te miruiește, te împărtășește, te spovedește, te

cunună sau săvârșește Sfântul Maslu. El e corabia ce te duce

la insula comorilor, cămila ce te poartă în deșert, dar și

stăpânul la care vii cu „frică de Dumnezeu, cu credință și cu

dragoste”. Astfel, rolul său e bine stabilit, e multiplu și nu în

ultimul rând vital. Un creștin-ortodox care nu primește aceste

taine, nu mai e creștin-ortodox. Căci așa cum nu poate trăi

cineva într-o familie fără să își cunoască părinții, așa nici

creștinul nu poate trăi în sânul Bisericii fără să cunoască

aceste daruri ale Duhului Sfânt.

5

Nimeni nu ne condamnă pentru greșelile noastre,

căci „de-o zi dacă ar fi viața omului, nu ar fi fără de păcat în

fața lui Dumnezeu”, însă trebuie să avem grijă.

Firește că niciodată nu o să reușim să eradicăm toate

slăbiciunile noastre, însă dacă nu ar fi duhovnicul nu ne-ar

veni gândul și nici n-am începe lupta cu noi înșine pentru a le

părăsi.

Venind în fața duhovnicului îți deschizi urechile la

cuvintele Înaintemergătorului Domnului : „Pocăiți-vă că s-a

apropiat Împărăția Cerurilor” (Mt.3,2) și mai ales la ale

Mântuitorului „veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu

vă voi odihni pe voi”(Mt.11.28). E de fapt o chemare firească,

a Tatălui Care își cheamă fiii, e ceva natural. Pentru ce să

trăiești o viață în propria-ți întunecare, când toate acestea

(Mărturisirea, Euharistia, Maslul, etc.) ți s-au dat GRATUIT.

Frumusețea pocăinței prin libertatea cu care te încununează și

bucuria primirii Trupului lui Hristos din mâna duhovnicului

sunt cele două aripi pe care trebuie neapărat să le recuperezi

pentru a-ți putea înălța sufletului în sfințenia cerului din care a

venit.

Totodată, un element relațional, un liant al acestor

principii etice îl constituie conștiința morală, conștiință prin

care se reflectă simțul ierarhic . Felul în care aceasta se

raportează la duhovnicie e puțin diferit față de ceea ce ar

6

constitui în sânul familiei, însă universalitatea acestui simț îi

face prezența dispensabilă în orice latură a existenței noastre.

Practic, omul simte nevoia să fie exercitată asupra lui acel act

de protecție declarată, se simte bine în postura fiului

duhovnicesc, își asumă păcatele și încearcă o restaurare.

Spunem că acest simț are rădăcini în familie pentru că mic

fiind, înțelegi că ai nevoie de cei mai mari decât tine și chiar și

tu realizezi dependența ajutorului lor.

Dincolo de ajutorul la înnoirea spirituală, contribuția

duhovnicului se extinde la integrarea creștinului în viața

Bisericii. Duhovnicia nu poate fi independentă de Biserică, de

timpul eclezial și spațiul liturgic, de aceea e o comuniune

ciclică între pocăință, rugăciune și împărtășire. Așa cum

frumusețea primăverii nu stă numai în ivirea clopotelor

argintate de ghiocei, ci în întreaga natură înviată, așa și

palidul suflet spălat de rugăciunile duhovnicului tinde spre

cunoaștere și spre integrare în întreg spațiul bisericesc de

unde se preia resursele desăvârșirii morale. După modelul

sfinților și îngerilor în ceruri care nu se „plictisesc”, așa și omul

tinde sau ar trebui să tindă spre o evoluție continuă,

autosuficiența fiind boala zilelor noastre.

Niciodată duhovnicul nu va spune : „e suficient, gata, te-

ai nevoit destul ... ” Nu! În mintea noastră trebuie să răsune

cuvintele „Fiți dar voi desăvârșiți precum și Tatăl vostru

7

desăvârșit este”(Mt.5,48). Pentru că tot Sfinții Părinți ne

învață că atunci când faptele cele bune apar ca o mare

realizare atunci începem să ne doborâm cetatea în care ne

păstrăm comoara sufletului . Să nu te gândești la tine și la cât

de mare ai ajuns, ci să te gândești la Dumnezeu și la cât de

mic ești. Unii ar numi asta ca pe o închidere a gândirii și

voinței libere atribuite exclusiv omului, ca pe o sugrumare a

deciziilor proprii, însă uită cu desăvârșire un lucru: omul e

ființă perfectibilă, omul tinde spre devenirea continuă. Cu atât

mai mult tindem azi să fim superficiali pentru că ne plângem

de inexistența modelelor. Dar poate nu le căutăm unde

trebuie...

Revenind la acea idee a tendinței naturale de ierarhie,

se observă că între fiul duhovnicesc și părintele său spiritual

apare o conlucrare harică, cu nuanțe hristice. Cel aflat în fața

duhovnicului simte nevoia parcă să „fure” din frumusețea

virtuților pe care i le împărtășește, asemenea tâlharului care a

„furat” Raiul, căci prin conștientizarea efemerității și

perisabilității umane trupul se micșorează putând ajunge chiar

neputincios, însă ceea ce e nemuritor, sufletul își află liniștea

primordială.

Așadar, reflectând la frumusețea înțelepciunii, la

mireasma virtuților, la lumina blândeții și la strălucirea

smereniei, toate acestea ar putea închega tabloul celui ce

8

preînchipuie scaunul Judecății, trăsături pe care trebuie să

învățăm să le dobândim.

9