SURÂSUL BUCOVINEI

REVISTĂ DE ISTORIE, LITERATURĂ ȘI UMOR EDITATĂ DE CENACLUL

„NECTARIE” DIN VAMA - SUCEAVA

Coperta 1: "Linii curbe"- foto DORIN SVEDUNEAC

Coperta 3,4: imagini de la festival (2015)

Caricaturi: RADU BERCEA

Au colaborat la realizarea revistei: SORIN COTLARCIUC

IOAN ABUTNĂRIŢEI

ION FILIPCIUC

CORNELIU CARP

MIHAI BATOG BUJENIŢĂ

ROLAND F. VOINESCU

DAN TEODORESCU

ANGELA BURTEA

VALENTINA BECART

PARASCHIVA ABUTNĂRIȚEI

MIHAI PĂSTRĂGUȘ

ION AFLOREI

GHEORGHE SOLCAN

DECEBAL ALEXANDRU SEUL

GHEORGHE PATZA

CONSTANTIN TIRON

LELIA MOSSORA

ANANIE GAGNIUC

ANICA FACINA

VASILE LARCO

EMIL IANUȘ

MIHAI HAIVAS

EUGEN DEUTSCH

LUMINIȚA IGNEA

VASILE POPOVICI

FLORENTIN CAUC

CONSTANTIN MĂNUȚĂ

GHEORGHE BÂLICI

ION DIVIZA

TRAIAN NISTIRIUC - IVANCIU

LAURENȚIU GHIȚĂ

GHEORGHE VICOL

MIRELA GRIGORE

NELU LATEȘ

ION VASIU

ȘTEFANA CRISTINA MARCU

ELENA PEIU

IOAN MUGUREL SASU

DIRECTOR

DR. SORIN CONSTANTIN COTLARCIUC

REDACTOR ȘEF

IOAN MUGUREL SASU

mugurel_sasu@yahoo.com

ISSN 2344-620X

ISSN-L 2344-620X

Tehnoredactare: DORIN STEHNIOV

Opiniile autorilor se încadrează în libertatea de

exprimare iar răspunderea pentru conținutul

materialelor revine, în exclusivitate, semnatarilor.

Rugăm să ne trimiteți textele corectate, noi nu ne

permitem modificarea acestora.

Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Vama pentru sprijinul acordat activităţii noastre.

Tipografia PIM Iași

SURÂSUL BUCOVINEI

1

Respectul omului pentru Om

A avut loc a IV-a ediţie a Festivalului „Umor Fără Frontiere în Ţara de Sus”, ulterior zgomotul a

devenit linişte, enantiodromie curată, adică: umor, umor, dar nici de Heraclit nu uităm, după care

participanţii, gazde şi oaspeţi, s-au plasat pe orbitele proprii, alte activităţi, alte festivaluri etc. Nu ne punem

problema unei baricade care să aibă rol de separator între „noi” şi „ei”, toţi situându-ne în aceeaşi tabară,

având de înfruntat, ca oricine încearcă să facă ceva, diatribele nemulţumiţilor de profesie şi canibalismul

nulitaţilor de pe tuşă. Anual aflăm că avem prieteni care preferă să fim împreună şi prin aceasta să ne asigure

că nu avem motive, cel puţin deocamdată, să ne retragem în muţenie, şi nici în maimuţenie. Le mulţumim. În

lipsa acestei solidarităţi literare, o astfel de manifestare ar fi la fel de lipsită de eficienţă ca punerea textului

filozofic la dispoziţia cititorilor de „Faptul divers” şi de folclor de bodegă. Atâta timp cât putem asculta, nu

numai auzi, cele spuse de ceilalţi, cauza nu-i pierdută. Printre norii melancoliei timpului de după, străbat

razele romantismului de toamnă (nu de anotimp e vorba), da, nu mai putem avea exuberanţa vârstelor de care

am trecut, dar putem întineri prin primenirea rândurilor cu tineri care să aibă patima exprimării gândului prin

cuvânt scris. Aceştia se vor convinge, cu timpul dacă nu au făcut-o deja, că nu toţi cei de peste o anumită

etate au trecut de la emanarea tiradelor patriotarde la litanii lirice, că doar întâmplarea minuţios organizată

din decembrie `89 i-a determinat să încerce a redeveni oameni, că nu toţi şi-au curăţat drumul de acces spre

acolo unde se află cu periuţa de haine, aceea care îndepărtează scame de pe sacou de şef. Dar totul trebuie

trăit cinstit şi cât mai puţini să ajungă în situaţia faunei urbane devenite victimă a mall-urilor, acei indivizi

deveniţi posesori ai unor obiecte, care, înainte de a intra în magazin, nu le erau necesare. Adică nimeni să nu

se simtă „tras pe sfoară”. Suntem contemporani cu aceste vremuri, când realitatea zilei de azi mătură nemilos

speranţele onirice, chiar dacă se încearcă mascarea prin exprimări cu caracter axiomatic şi rânduri care se vor

versuri. Respectul? Dacă respectul va înlocui atitudinea celor care au convingerea că pot desena cercul de

365 de grade, doar că păstreaza aceasta abilitate în secret, convinşi fiind că nu au auditoriu suficient de

avizat, un pas înainte ar fi făcut. Dacă respectul va înlocui frica de „iazul de foc şi pucioasă”, cel din

întunericul cel veşnic a cărui linişte va fi tulburată doar de scrâşnirea dinţilor, adică fapta rea să fie eliminată

din comportament din respect faţă de celălalt sau ceilalţi, chiar din respect faţă de sine, de demnitatea de

apartenent la forma cea mai evoluată de viaţă de pe planetă, persoanele care nu au suficient discernământ

pentru a putea diferenţia binele de rău nu intră în discuţie, multe instituţii vor deveni inutile. Şi în condiţiile

prezente este discutabilă utilitatea unora, dar asta este o altă problemă. Cum ar putea virtualul agresor să facă

rău virtualei victime atunci când între ei, cu caracter sinalagmatic, există respectul? Generalizarea

respectului, de la acela pentru ştiinţa care ne-a coborât din copac şi a adus noosfera la stadiul de inteligenţă

reprezentativă a planetei, respectul faţă de natură, mediu, celelalte forme de viaţă, desigur forme de respect

adecvate pentru fiecare, ar putea exclude din mentalitatea omului multe anacronisme care consumă resurse şi

împiedică edificarea viitorului pe care specia umană îl merită. O fi respectul cheia fericirii? Nu ştiu dacă vom

vedea, dar ura şi dispreţul nu pot exista în condiţii de respect reciproc. Fiecare persoană, chiar popor, va face

alegerea care îi este caracteristică. Cum e mai bine? Se poate trage un început de concluzie privind atent pe

suprafaţa pământului. Respectul pentru ceilalţi scoate din comportament faptele antisociale, respectul de

sine, pătrunzând mai profund, actionează asupra gândirii proprii lăsând să se concretizeze doar ceea ce nu are

efect degradant.

Ioan Mugurel Sasu

SURÂSUL BUCOVINEI

2

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „UMOR FĂRĂ FRONTIERE ÎN ŢARA DE SUS” VAMA – BUCOVINA EDIŢIA a IV-a 2015

Clasamentul final

Sectiunea poezie umoristică

1 – Petru Brumă 2 – Ţucă Ionuţ Daniel 3 – Dan Norea şi Claudiu Nicolae Şimonaţi

Secţiunea epigramă

1 – Florin Rotaru 2 – Grigore Chitul 3 – Laurenţiu Ghiţă şi Nicolae Bunduri

Au fost premiati pentru perenitatea prieteniei cu festivalul vămean

1 – Elis Râpeanu 2 – Ion Diviza

CREAŢIILE CELOR PREMIAŢI:

PETRU BRUMĂ Fantum fără alcool E minunat să cauţi raiul În clar-obscurul unui birt, Cu separeuri, la un flirt. Lâng-o duducă de tot haiul. E minunat să cauţi raiul, Sorbind dintr-un pahar cu paiul Coctailul tonic, fără spirt, În clar-obscurul unui birt Cu separeuri, la un flirt. Dar, fără-un vin e searbăd traiul, Şi-ţi doarme-n ghete gena SIRT Lângă-o duducă de tot haiul... E minunat să cauţi raiul

Fantum fără soacră E trist să vieţuieşti în iad – Ca păcătos, de bună seamă. Fără-un turnir de epigramă Suporţi un monoton jihad. E trist să vieţuieşti în iad, Şi-adânc pe gânduri negre cad. Gheenele în cor mă cheamă – Ca păcătos, de bună seamă. Fără-un turnir de epigramă Infernu-mi pare şi mai fad. Ca şi fără-a nevestei mamă, Suporţi un monoton jihad... E trist să vieţuieşti în iad

ŢUCĂ IONUŢ-DANIEL Rondel antipublicitar Reclama viaţa ne-o inundă; Prin nesfârşitele canale – Ingenioase ori banale – Ea se revarsă furibundă. Tot împroşcând, cu reci rafale, Minciuni la fiece secundă, Reclama viaţa ne-o inundă, Prin nesfârşitele canale. De magma ei arid-imundă, Ce pârjoleşte totu’-n cale, Se tot aude cum, cu jale, Şi moartea fuge să se-ascundă. Reclama viaţa ne-o inundă. Rondel evazionist Vă rog să nu-mi daţi bon fiscal ! Mai bună viaţa nu mi-o face, Să strâng colecţie-mi displace, Să-l pun pe foc e prea banal. Chiar de s-a spus că-ntr-însul zace Esenţa târgului legal, Vă rog să nu-mi daţi bon fiscal, Vă jur că n-am cu el ce face. Când orice marfă,-n chip fatal, Se poate lesne contraface, Iar negustorii cei rapace Mă jecmănesc cvasilegal, Ce-am să rezolv c-un bon fiscal ?!

SURÂSUL BUCOVINEI

3

DAN NOREA Protest La Vama, cred, s-a întrecut măsura, Căci în regulament au interzis Cam tot ce este Iad sau Paradis: Politica și soacra... băutura... Epigramiștii sunt favorizați! Păi spuneți voi, aceasta e dreptate? Scriu numai despre vicii și păcate Și-apoi sunt lăudați și premiați. Politica, accept, este murdară, Și-o spun cinstit, nu cu juma’ de gură, Iar soacra, deși rea din cale-afară, Nu îmi provoacă niciun pic de ură... Dar dați-mi voie,-i cald și este vară, Să scriu despre un strop de băutură! Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate! Când am călătorit în mod dantesc Prin Rai, nu am simțit deloc plăcerea, Lipseau nectarul, laptele și mierea, Așa-i mereu în Raiul românesc. Am vrut apoi să mai călătoresc Prin Iad, dar n-aveau lemne și nici smoală Și mi s-a spus că este-o filială Ce-i denumită Iadul românesc. Întorși acasă, am găsit și miere, Adusă chiar din Rai, fără permis Și-un râu de lapte, pe-un tărâm de vis, Curgând în paralel c-un râu de bere. Un magazin cu smoală e deschis Din Iad adusă de importatori. ...Așa că nu-i nevoie să mai mori, Avem aici și Iad și Paradis!

CLAUDIU NICOLAE ŞIMONAŢI

Romanța unui om dintr-o bucată Eu sunt un om dintr-o bucată, Dintr-o bucată De săpun. Alunec, Mă strecor prin viață, Zâmbesc, slugarnic, mă supun, Ascultător și maleabil, Bonom, Fățarnic, Jovial Considerat prin excelență drept funcționarul ideal. Nu ies nicicând în evidență, iubesc anonimatul, care Sub masca mediocrității îți lasă spații de mișcare. Dar lingușesc, căci lingușeala Făcându-și zi de zi prezența Se mai impune, câteodată, înlocuind chiar competența. Eu n-am coloană vertebrală, Opinie Sau caracter. Decât păreri contradictorii, părerea șefilor prefer… Ea poate fi influențată C-o anonimă oarecare Ce seamănă suspiciunea, chiar când nu i se dă crezare. Instinctul meu de parvenire, dublat de trainice ambiții M-ajută să răzbesc în viață prin fel de fel de exchibiții… Eu mă preling ca untdelemnul În cea mai fină crăpătură Încet, tăcut, Abil, tenace, Insidios peste măsură ! Și totuși, cu întreaga gamă de prea fățarnice tertipuri Și-n ciuda iscusinței mele de a-mi compune multe chipuri, Ceva a început deodată să scârțâie în balamale: Nu mi se mai acordă credit Ori piedici mi se pun în cale. Rostogolit în apa demnă, a vieții, nu mă mai supun… Mă voi topi curând, Adio ! Vă spune omul De săpun.

SURÂSUL BUCOVINEI

4

Reluarea Muncii A fost și birocratu-n concediu – l-am bifat. Și iată-l, la ghișeu din nou e i0nstalat, Reconfortat și freș, cu forțe înzecite Și pus acum pe treabă cât șapte pasă-mi-te. Își pune mânecare- funcționar model ! – Pe scaun se așează (vizibil cu mult zel !) - Mă rog, cine-i la rând, cu glas mieros întreabă, Iar dincolo de sticlă răsare-un om de treabă, Dar cam caricatură – cu cearcăne, urât, Cu mărul lui Adam blocat în gât, Cu o chelie mare, în curs de-ncărunțire Și c-un profil – ca- n Hamlet – atâta de subțire Că nici nu-l poți vedea cu-o singură privire; Ca să-l zărești, se cere de cincisprezece ori Făptura-i filiformă cu ochiul s-o măsori Și, chiar și-atunci, nu-i sigur că văzul nu te-nșeală… E-un spirochet, un zero, o transparență care Te miri că se mai ține sărmana pe picioare. Tot nasul e o lamă, iar gura- pungă, creață, Tăiată-n jumătate de-un fel de strungăreață ( Ca la Marin Sorescu, lipsesc…trei dinți din față !) Așteaptă birocratul, e mult prea răbdător, Concediul i-a pus nervii pe toți la locul lor Și totuși e, tovarăși, când stai să te gândești Atât: solicitanții cu drag să îi servești ! - Eu, începu fantoma, am fost, acum o lună, Cu-o cerere de slujbă…Ți-am înmânat-o-n mână ! - Mă rog, și care-i baiul ? zâmbește birocratul. Cel`lalt, izbit de zâmbet, se clatină ca beatul… Auzi ce întrebare ! Păi, el de ce-i aici ?! - Ascultă, zice moale, e vorba de-un serviciu, De-acela pentru care matale, fire bună, Mi-ai spus: „Revino mâine !”- și mâine e o lună De când aștept răspunsul șezând sub gemuleț. Întreb, deci, de răspuns… - Așa, zii, pe-nțeles ! Cum te numești matale ? - Popescu D. Vasile - O clipă, să mă uit…Mda !...Ești trecut la mine Și ți-e înaintată suplica la birou… Ai număr două`ș`patru urmat de trei zerouri… E bine. Ai răbdare de vrei să intri-n pâine. Nu s-a primit răspunsul, așa că vino mâine ! Acestea fiind zise, fantoma a plecat, Slăbit peste putință de-atâta așteptat, Și-n urma-i birocratul din nou imbold și-a dat Simțindu-se în stare de fapte- avântat- Ca omul după-o cură de aer ozonat...

FLORIN ROTARU Până nu vezi, nu crezi Am depăşit cu greu sincopa, Dar azi credinţa-mi umple casa, Că-n Raiul ce-l promite popa M-a dus aseară preoteasa. Compasiune pentru un amic Tristeţea nu ţi-o poţi ascunde Şi-mi spui că viaţa ta-i un chin, De-aceea te-aş trimite unde Nu-i întristare nici suspin. Soartă O bună vreme al meu trai A fost extrem de fericit Încât credeam că sunt în Rai, …Pe urmă m-am căsătorit. GRIGORE CHITUL Începător la volan Şoferul, învingându-şi tracul Şi-accelerând un kilometru, A dat, la un viraj, de dracul Şi-apoi în Rai de… Sfântul Petru! Determinare Pentr-un loc mai bun în rai, sunt hoaşte Ce se-mping şi drăcuiesc avan, Ca s-ajungă an de an la moaşte Ca aleşii noştri… la ciolan! Poporul uită dar nu iartă Pe cei ce au furat cu sacul, Când noi am dus-o-atât de greu, Sperăm că, dacă nu-i ia dracul, Măcar să-i bată Dumnezeu!

SURÂSUL BUCOVINEI

5

LAURENŢIU GHIŢĂ Ambiție Cumpătat, modest la trai, La sfârșitul veacului, Veți vedea c-ajung în rai, C-așa-s eu... al dracului! Teamă O viață-ntreagă chinuit, De-o fi să mor, e mare bai. Cu iadul sunt obișnuit, Dar ce mă fac de-ajung în rai? Sancta simplicitas! Pe o mamaie care vinde-n piață De-o-ntrebi ce-i Raiul, cum arată el, Va spune că e „locul cu verdeață” (Desigur, leuștean și pătrunjel)! NAE BUNDURI

Viaţa la ţară

Un ţăran, plătindu-şi darea, Nu trăieşte ca un câine Că de când retrocedarea, Are codru’ lui... de pâine. Agronomul pe ogoare, Se cam ţine de cuvânt Şi “agită” cu vigoare Câte-o palmă... de pământ. Poliţistul, bunăoară, Fiul unor buni ţărani, În grădina lui de vară “Altoieşte”... doi vlăjgani. Badea Gheorghe, hoţ distins, Noaptea, străbătând hotarul, A furat şi nu l-au prins Căci avea talent... cu carul.

Domnului Primar Cutare, Respectând perfect orarul, Eu îi cer o aprobare Şi-o semnează... ”ca primarul”. Verticali precum sunt plopii, Toţi creştinii au vigoare, Doar o predică de-a popii Cred că nu prea stă-n picioare Dar ne-am dat, în fine, seama Că la ţară-i totuşi trai: Gospodarii de la Vama Stau doar pe-un picior... de plai.

Pisica

O pisică iubăreaţă, Blondă, cu un păr de vis, Când e linsă, când e creaţă, Când aici...când la Paris. Cu o minte şugubeaţă, „Şoareci” mulţi cum a ucis, Plină e mereu de viaţă Şi blăniţe cu dichis. Şi fiind aşa isteaţă, Mieunând în mod decis, Niciun „câine” n-o înhaţă Şi pe „javre” le-a demis. Nu aş spune că-i o hoaţă Sau că face-un compromis Dar pe lângă ce-i pe piaţă, „Cuşca” ei ... e-un paradis. Cei ce au un fel de greaţă, De „pisică” s-au dezis, Numai unul, mare „faţă” O tratează cu... pis, pis! Dar mai sunt şi troglodiţi Ce-o doresc la mititica Iarăşi eu - colegi iubiţi, Chit că mă cuprinde frica, V-aş ruga să intuiţi... Cine poate fi pisica!?

SURÂSUL BUCOVINEI

6

SORIN COTLARCIUC

D-ale Festivalului!

Uvertura unei eschive strategice

Prohodul de la muzeul “Emilianus”, unde convieţuiesc în pace şi linişte Iadul şi Raiul, ar putea fi cântecul de lebădă al întâlnirilor dintre merituoşii creatori de literatură umoristică, premianţi şi invitaţi de onoare la cele patru ediţii bucovinene ale festivalului intitulat sugestiv, “Umor fără frontiere în Țara de Sus”. Valoroasa manifestare

artistică, care s-a impus în lumea umorului autohton ca una foarte”serioasă”, a început să aducă a pelerinaj la”sfintele moaşte de la Vama”, cu toate că Ele nu au fost inventate încă, dacă ţin cont de numărul mare de doritori insistenţi a fi prezenţi, care din păcate au rămas mâhniţi acasă, urmărindu-ne pe internet. Eforturile de organizare şi finanţare privată ale concursului bucovinean sunt din ce în ce mai temerare în lipsa sprijinului financiar de la bugetul Consiliului judeţean Suceava, care nu mai aprobă fonduri pentru unicul proiect rural de manifestări literare. Ciudat este faptul că se găsesc surse de finanţare pentru alte acţiuni festive, închinate sarmalei, chiftelei, laptelui, afinatei şi samahoancei sau a pampuştelor. Bune şi astea, dar oamenii îşi decid singuri alegerile (apropiate) şi este o utopie să se creadă că pot fi influenţate decisiv toate cele cinci simţuri din dotare. Se pare că diriguitorii culturali suceveni n-au auzit, sau îi ignoră pe participanţii invitaţi la Festivalul internaţional”Umor fără frontiere în Țara de Sus”: Cornel Udrea şi Dorel Vişan, de la Cluj, Horia Zilieru, Valeriu Stancu şi Emilian Marcu, de la Iaşi, Gheorghe Bâlici şi Ion Diviza, din Chişinău, Constantin Tiron, Ion Filipciuc şi Mihai Burduja, din Câmpulung Moldovenesc, Ioan Abutnăriţei şi Gheorghe Patza, din Vatra-Dornei, Sorin Poclitaru, Constantin Moldovan şi Radu Bercea, din Gura Humorului, Ion Cernat, Vasile Ursachi şi Marian Călinescu, din Vama, drept pentru care le închin următorul catren:

Afirm că-n actul de cultură La noi oportuniştii sunt destui, E-o constatare ce n-o spun cu ură, Că-s reci şi insensibile “statui”.

Colac peste pupăză, în luna mai 2015, găsesc în cutia poştală electronică o propunere de elaborare a unui “proiect de regulament-cadru privind organizarea şi desfăşurarea concursurilor de epigrame, evaluarea textelor trimise la concurs şi ierarhizarea participanţilor”din partea forului nostru conducător al UER. Acest proiect de act normativ

are ca principal obiectiv creşterea calitativă a epigramei româneşti şi nu o subtilă formă de cenzură de la centru, cum mai cred unii cârcotaşi de pe margine. Ȋn urma acestor propuneri, concursurile de epigramă s-ar transfera în capitală, zic unii, în virtutea sintagmei :”toate drumurile duc la Bucureşti”. Cât priveşte desfăşurarea concursurilor de poezie satirică, aş opta să se desfăşoare pe malul mării, la Constanţa, unde s-a mutat centrul de greutate al versificatorilor, cuplaţi cu comandorul Ananie Gagniuc. Toate aceste nevinovate propuneri generoase ar putea veni în sprijinul romanticilor organizatori, spoliaţi de parale şi de neuroni. E doar o părere. Până una alta, o să-mi iau un bilet cu anticipaţie de la agenţia cu înscrieri timpurii, pentru luna august 2016, la Mamaia, şi unul la derbiul play-ofului, Steaua-Dinamo, de pe Arena Naţională. Să fiu pe aproape.

Ex-organizator de concurs umoristic, Sorin Cotlarciuc

In memoriam

Vadim nu a murit! Vadim trăieşte, în eternitate!

Mă rog la mântuitorul Isus Christos, biruitorul morţii şi domnul vieţii, să-i dea viaţă fără de sfârşit sufletului acestui inegalabil patriot, erudit scriitor şi neînfricat luptător pentru independenţa şi demnitatea poporului român. Conştiinţa mea încărcată de regrete în faţa acestei dispariţii fulgerătoare mă îndeamnă să scriu câteva cuvinte la moartea omului Vadim. Pentru mine, ca şi pentru mulţi tovarăşi de drum ai lui Vadim, El a fost ceva mai complex decât un om, a fost o sursă imensă de cunoştinţe şi un flux continuu de idei şi de sentimente patriotice, a fost exponentul unei lumi reale, de trudă şi de sacrificiu pentru un trai mai bun. Prin dispariţia sa va pieri încet şi lumea lui, pe care şi-a dorit-o înfăptuită, România Mare, de mai multă vreme aflată în moarte clinică. Din acest punct de vedere, în lipsa lui Vadim, vom fi cu toţii nişte morţi care ne considerăm a fi încă vii. Vadim avea o vorbă :”azi eşti, mâine... nu se ştie!”, şi sfidând moartea de care nu-i era frică, a invitat-o de curând la o cafea, în care i-a pus şoricioaică, dar fără efect, devenindu-i el însuşi captiv, nu Ea, cum şi-ar fi dorit. De acum înainte Vadim se îndreaptă spre cei vii pentru a-i îmbogăţi spiritual cu ideile lui de patriot-martir, de a nu tolera hoţia şi corupţia, în numele Binelui, Dreptăţii şi Adevărului. Vadim nu a murit! Vadim trăieşte în eternitate, Dumnezeu, păstorul nostru şi al lui, are planuri grandioase cu Vadim, din moment ce l-a chemat la el chiar de ziua Ȋnălţării Sfintei Cruci. Ca mulţi alţi mari poeţi şi scriitori ai lumii, Corneliu Vadim Tudor a avut o nostalgie a vieţii invizibile şi a crezut în existenţa Vieţii de Apoi, iar dovada stă în strofele din poemul inedit:

SURÂSUL BUCOVINEI

7

Ultima cafea “Hai, Moarte, să bem o cafea Ți-o fac cu caimac, aromată Mai leapădă-ţi coasa cea grea Și mantia asta ciudată. Te rog să iei loc în fotoliu Nu mă supără dacă fumezi După cine eşti, Moarte, în doliu? De ce tot suspini şi oftezi? E foarte fierbinte cafeaua Nu te grăbi, că te frigi Mai lasă-mi pe cer, încă steaua Dacă eu am să mor, ce câştigi? Ai venit să mă iei în persoană Prea mare onoare îmi faci Din toată specia asta umană Numai pe mine mă placi? Hai să-ţi ghicesc în cafea E bine să ştii ce te-aşteaptă O cumpănă grea vei avea Dar tu te descurci, eşti deşteaptă. Eşti tot timpul în criză de bani Aici, te asemeni cu mine De ce să fim noi duşmani? Eu te-nţeleg cel mai bine. Lumea te aplaudă de departe Ȋn zvon de corridă, ole’! Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte Să văd: după tine ce e? Acum eşti captivă la mine Am vrut să-ţi arăt, draga mea, Că nu-mi este frică de tine: Ți-am pus şoricioaică-n cafea”.

Ȋnălţat la ceruri în ţara slavei şi a luminii, Vadim a plecat să-l întâlnească pe mentorul său, romancierul Eugen Barbu, fondatorul publicaţiei patriotice şi naţionaliste, revista”România Mare”. Mă alătur poporului îndoliat, care l-a înţeles şi a crezut în Vadim şi România Mare, convins că numele său a intrat deja în cartea de istorie a neamului românesc. P.S. Tribunul, aşa cum îl numea ţara, a stârnit neliniştea în sufletele oportuniştilor şi ale trădătorilor de neam, de care a fost contestat şi blamat, la fel ca şi Adrian Păunescu. Astăzi denigratorii săi au renunţat la arsenalul lor de invective, recunoscându-i dreptul la o imagine postumă pe măsura calităţilor sale incontestabile. Ȋn locul lui Vadim, îmi asum acest risc, le dau următoarea replică eminesciană:

Tribunul, dus în infinit, Văzându-i, sigur ar fi spus: Au fost, pe când nu s-au zărit, Iar azi îi observăm, dar nu-s!

Ex-preşedinte P.R.M. Vama, dr. Sorin Cotlarciuc

IOAN ABUTNĂRIȚEI

IANCU FLONDOR ȘI MIȘCAREA NAȚIONALA A ROMÂNILOR DIN BUCOVINA

Am considerat că reanalizarea și aprofundarea vieții și activității marelui patriot bucovinean Iancu Flondor, este nu numai utilă, dar și necesară încă, fiindcă el ocupă un loc central în rândul elitelor, ce au declanșat și condus mișcarea de emancipare a românilor din Bucovina și, în final, de

eliberare și integrare în statul român. Înainte de a aborda activitatea propriu-zisă a lui Iancu Flondor cred că este firesc să ne oprim asupra genealogiei acestei familii străvechi românești, din nordul moldav. A. REPERE GENEALOGICE DESPRE FAMILIA FLONDOR Familia boierească Flondor a fost una dintre cele mai vechi familii din Moldova, membrii ei deținând dregătorii începând cu secolul al XVI-lea. Este foarte important să amintesc că această familie de boieri moldoveni nu a avut inițial numele de Flondor. Unii cercetători consideră că Flondorenii au descins chiar de la Alexandru Vodă Lăpușneanu, lucru incert și insuficient verificat. Un hrisov domnesc al lui Grigore Ghica, din anul 1730, dat vornicului Serban Flondor, amintea că: "(...) Din început porecla lor a fost Lăpușneanu, după aceea au rămas Albotă, de la Pavel Vornicul." Porecla de Lăpușneanu a familiei, premergătoare celei de Albotă, se leagă de numele lui Constantin, mare boier moldovean la începutul secolului al XVI-lea, iar cercetătorii susţin că ar fi fost un fiu natural al lui Alexandru Lăpușneanu, Constantin şi ar fi fost cneaz de Kiev. El a avut doi fii: Pavel Albotă, mare vornic și Ioan Albotă. Aceștia purtau numele de Albotă de la bunicul lor după mamă, care fusese mare postelnic al Moldovei în perioada 1531-1537, deci în timpul primei domnii a lui Petru Rareș (1527-1538). Numele cert al strămoșilor Flondorenilor a fost așadar Albotă. Numele de Flondor apărea pentru prima oară la fiul marelui vornic Pavel Albotă, Toader, care a deținut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea dregătoria de mare armaș. Cronicile Moldovei îl amintesc în câteva rânduri pe acest boier. Vornicul Neculce descrie în letopisețul său un episod din anul 1679, din timpul celei de a III-a domnii a lui Gheorghe Duca (1678-1683) ce l-a avut printre

SURÂSUL BUCOVINEI

8

protagoniști și pe Toader Flondor. Același Ion Neculce relata în letopisețul său că Toader Flondor rămâne fidel domnitorului Dumitrașco Cantacuzino (ianuarie 1684-iunie1685), preferând să nu ia parte la comploturile pe lângă Poartă ale unei părți mari a boierimii moldovenești, ce-l dorea ca domn pe Constantin Cantemir. Încercarea de detronare a lui Dumitrașco Vodă a eșuat, cu această ocazie cronicarul punându-l pe Toader Flondor într-o lumină favorabilă: "(...) și Dumitrașco Vodă lui Fliondor îi arată dragoste și milă către dânsul! Fiul lui Toader, vel medelnicerul Șerban Flondor, a primit în anul 1730 de la domnitorul Moldovei, Grigore Vodă Ghica, o confirmare în dregătoriile de mare medelnicer și cea de "vornic la Câmpulung rusesc". Familia Flondor a deținut timp de patru generații vornicia de Câmpulung de Ceremuș, dregătorie cu caracter judecătoresc și administrative, dependentă de Starostia de Cernăuți. Șerban Flondor deținea în anul 1749 moșiile: Putila, Șipotele, 1/2 din Câmpulungul Rusesc, Milie, Hlinița, Bainu, Melenconți, Robeliceni, Domușeni și Bivolari. Prin soția sa Catrina, fiica serdarului Vasile Bainschi, Șerban Flondor se înrudea cu alte familii boierești ca: Arap, Buhuș, Ureche. El a avut trei copii: Toader Flondor, căsătorit cu o Stârcea, Lupa Cracalia și Ioan Flondor căsătorit cu Nastasia Arap. IOAN FLONDOR (1710-1784) este considerat a fi strămoșul tuturor Flondorenilor din Bucovina, deoarece descendența familiei în această parte a Moldovei este asigurată de trei din cei cinci fii ai săi (adică Gheorghe, Constantin și Dimitrie). Ceilalți doi fii, Vasile - cel mai mare și Ion - cel mai mic, nu au avut urmași. Fiicele lui Ioan Flondor și ale Nastasiei Arap au fost: Elisabeta, Alexandra Stârcea, Maria Vasilco și Anica Potlog. Prima linie a descendenței Flondor a deținut-o Dimitrie Flondor, pe care o moştenise de la bunicul său. Dimitrie cavaler de Flondor a fost căsătorit cu Anica de Vasilco și au avut următorii copii: Mihai, Dumitrie, Ion, Isidor, Leon, Casandra-căsătorită Giurgiuvan, Maria-căsătorită Ianoș și Gheorghe, cavaler de Flondor. Conducătorul liniei a doua a fost Gheorghe Flondor, a avut cinci copii: Emanoil, Ecaterina- baroană Wassilco, Olimpia de Tabora, George și Alexandru Flondor, ce l-a avut ca fiu pe Emanoil - deputat la Viena, căsătorit cu Elena de Zotta. Constantin Flondor devine conducătorul liniei a treia și deține moșiile: Rogojești, Ropcea și Storojineț. A avut doi copii, Gheorghe și Eufrosina, baroană Hurmuzachi. Gheorghe Flondor - tatăl patriotului Ioan (Iancu), căsătorit cu Isabela de Buchental, a avut șapte copii: Aglae, Costachi, Ecaterina-decedați, Elena Mavrocordat, Teodor, căsătorit cu Maria

Ciuntu, Ioan (Iancu) căsătorit cu Elena de Zotta, Nicu, însurat cu Elena de Grigorcea. Iancu Flondor s-a nascut la 16 august 1865 la Storojineț, ca al doilea fiu al lui Gheorghe și al Isabellei, nascută Buchental. Fratele său mai mare, Tudor (22.07.1862-23.06.1908) s-a remarcat ca un bun compozitor, dar și ca om politic, iar fratele mai mic, Nicu (15.06.1872-1948) a fost singurul din familie care a dobândit titlul de baron. În general, Flondorenii dețineau rangul de cavaler - ca de altfel majoritatea nobilimii autohtone din Bucovina. În documentele vremii se găsesc dovezi cum că lui Iancu Flondor i s-ar fi oferit titlul de baron, dar l-a refuzat din motive personale, rămânând cu cel de cavaler. B. IANCU FLONDOR ȘI PRIMII PAȘI ÎN VIAȚA POLITICĂ Dintre toți membrii familiei sale, Iancu, cavaler de Flondor, și-a construit cea mai mare notorietate în plan politic și național, și de aceea uitarea nu trebuie lăsată să se aștearnă peste memoria sa și a faptelor sale. Primul model în evoluția ca om politic pus în slujba apărării drepturilor românilor bucovineni l-a prezentat chiar tatăl său, Gheorghe Flondor (1830-1892). Acesta făcuse parte din partida federalistă (autonomistă), militând încă din 1864, pentru folosirea limbii române în Dieta țării. Pe tatăl său îl găsim printre membrii fondatori ai Societății politice "Concordia", alături de Eudoxiu Hurmuzachi, Nicolae Hurmuzachi, Teodor Stefanelli, Tit Onciul, Grigore Halip și alții. Astfel se înscria printre cei care au pus bazele unei mișcări naționale românești mai puternice și mai coerente, contribuind la tranziția de la etapa emancipării culturale la etapa emancipării politice a propriilor conaționali. Fiul său Iancu pășea la numai 27 de ani pe scena politică a Bucovinei, concomitent cu apariția în anul 1892 a Partidului Național Român - "Concordia". În momentul transformării Societății politice într-un partid propriu-zis, liderii acestuia decideau formarea unui Comitet Electoral Central, alcătuit din toți deputații dietali și imperiali români, dar și dintr-un număr de tineri politicieni precum Iancu Flondor și George Popovici. Comitetul trebuia să organizeze campania electorală la nivelul întregii provincii, urmând ca cei aleși drept deputați să formeze în Dietă un club parlamentar distinct. Candidații P.N.R. au obţinut în alegerile din aprilie 1892 un rezultat destul de bun (majoritatea relativă), însemnând 14 mandate în Dieta Bucovinei, germanii împreună cu evreii trimiteau în legislativul provincial 7 deputați, armeano-polonii - 5, iar ucrainenii - 4. Iancu și-a sprijinit tatăl în campania electoral, acesta fiind ales deputat în districtul Storojineț. Din nefericire, Gheorghe Flondor nu a putut să-și

SURÂSUL BUCOVINEI

9

exercite mandatul, decedând în iunie 1892. Pe locul rămas vacant avea să fie ales un alt membru marcant al partidului, Modest cavaler de Grigorcea, beneficiind de 50 de voturi ale electorilor, în vreme ce contracandidatul, Gh. Popescu, nu a obținut decât patru voturi. Drama personală a morții tatălui nu l-a descurajat pe Iancu Flondor, ci dimpotrivă, i-a dat tărie în a continua și a-și intensifica eforturile în lupta pentru emanciparea românilor bucovineni. Alături de Constantin Morariu, Dimitrie Bucevschi și George Popovici, el va acționa în sensul consolidării partidului Național Român (P.N.R.), contribuind la înființarea, în ianuarie 1893, a Gazetei pentru popor - "Deșteptarea". Ziarul devenea purtătorul de mesaj politic al "aripii tinere" din partid, fiind dedicat în primii ani de apariție dezvoltării și emancipării clasei țărănești. "Deșteptarea" publica sfaturi legislative, economice, pagini de istorie universală și națională sau îndemnuri patriotice. Iancu Flondor, ca membru marcant al P.N.R. - "Concordia" a susținut însă și activitatea organului de presă oficial al acestuia, Gazeta Bucovinei. Într-o scrisoare din primăvara anului 1894, Iancu Zotta îl informa pe Flondor că, în conformitate cu decizia adunării generale din 5 martie a "Concordiei", trebuie să contribuie cu 25 florini din cei 1500, pe care asociația era obligată să-i pună la dispoziție pentru redactarea "Gazetei Bucovinei". Asemenea multor membri ai elitei românești din Bucovina, Iancu Flondor a făcut parte din Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina, propunându-i-se chiar să ocupe funcția de vicepreședinte al acesteia. Pentru sprijinirea emancipării intelectuale și politice a țăranilor de pe moșia sa a susținut crearea, în anul 1896, Societății de Citire "Crai Nou". Scopul societăţii viza ridicarea nivelului intelectual, dar și a sentimentului național în rândul țărănimii, precum și susținerea materială a școlarilor nevoiași din Storojineț. Această Societate "Crai Nou" era o filială a asociației "Școala Română" din Suceava. Atașamentul și preocuparea lui Iancu Flondor față de ameliorarea situației țărănimii au reprezentat o constantă a activității sale politice în cadrul mișcării naționale a românilor bucovineni. În ciuda apartenenței sale formale la clasa nobiliară autohtonă, Iancu Flondor, s-a ținut pe parcursul întregii sale cariere politice alături de reprezentanții și elitele ieșite din rândul maselor (elemente ale tinerii burghezi românești în formare, intelectuali, meseriași, țărani). Așadar, apropierea și colaborarea cu George Popovici au fost sincere, nefiind niciun moment atitudini conjuncturale sau determinate de oportunism politic. În primăvara anului 1897, unitatea P.N.R. s-a destrămat și în contextul decesului președintelui Ioan Zotta. Tinerii din partid, adunați în jurul lui George Popovici și

Iancu Flondor, alcătuiau în aprilie un nou Comitet de Conducere cu obiectivul clar de reorganizare și reformare a partidului. Pentru a aduce un suflu nou curentului politic pe care își propuseseră să-l construiască, cei doi au decis să înființeze un nou oficios de partid, care să fie condus de ardeleanul Valeriu Braniște. Astfel "Gazeta Bucovinei" își înceta apariția, fiind înlocuită de "Patria". Braniște a semnat un contract de editare a ziarului pe timp de un an cu trei apariții pe săptămână, în valoare de 4000 de florini. Comitetul de redacție al "Patriei" era condus de Iancu Flondor, el fiind și principalul finanțator al ziarului. Tot el l-a asigurat pe Braniște de "deplina independență morală în conducerea foii, atenționându-l că singurul obiectiv pe care trebuie să-l urmărească este "Interesul Românilor"". Atitudinea dârză și lipsa oricărui compromis față de autorități din partea tinerilor și al partidului, manifestate în campania electorală din toamna anului 1898, au deschis conflictul dintre P.N.R. și noul Guvernator al provinciei. Cu toate insistențele guvernatorului, candidații români au repurtat un succes destul de consistent în alegeri, obținând în Dietă cele mai multe mandate; din păcate românii nu au beneficiat decât de o majorare relativă. După noua scindare a P.N.R. din vara anului 1900 și, mai ales, după părăsirea Bucovinei de către George Popovici - pentru o carieră universitară la București - începând cu anul 1901, Iancu Flondor, devenea principalul lider al mișcării de emancipare politică a românilor bucovineni.

BIBLIOGRAFIE N. COTLARCIUC - FAMILIA FLONDOR - în

"Gazeta mazililor și răzeșilor bucovineni” nr.7-8/oct 1913

T. LARIONESCU - VECHI FAMILII

BUCOVINENE - "Arhiva genealogică română“

pag.19/1944

ION NECULCE - LETOPISEȚUL ȚĂRII

MOLDOVEI DE LA DABIJA VODĂ până la a II-a

domnie a lui Constantin Mavrocordat

RADU ECONOMU - IANCU FLONDOR

(1865-1924) în "GLASUL BUCOVINEI” nr.4/1994

ȘTEFAN PURICE –“ IANCU FLONDOR - o viață

în slujba dreptății “- în “Codrul Cosminului “nr.10/2004,

20/2005

IOAN COCUZ –“ Partidele politice românești în

Bucovina”, în Editura Cuvântul Nostru, 2003 p.147

VA URMA

col.(r.) IOAN ABUTNĂRIȚEI

SURÂSUL BUCOVINEI

10

ION FILIPCIUC

O rugăciune insolită, cu reverberaţii pe termen lung

Actorul Ion Manu – născut la Botoşani, în 12 februarie 1891, şi decedat

la Bucureşti, în 12 martie 1968 –, societar la Teatrul Naţional din Iaşi, apoi angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde realizează între multe roluri şi cel mai strălucit Agamiţă Dandanache din O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale, în regia lui…., încununat cu titlul de Artist Emerit, a fost şi un veritabil poet, îşi scria singur versurile pe care le recita în spectacole sau la emisiunile de radio şi chiar a publicat o selecţie în volumul Ora veselă 1937-1938, Bucureşti, 1938, 219 p.+1 planşă; debutase editorial prin cartea Aduse din condei, versuri, Bucureşti, 1929, 94 p., iar postum i se tipăresc Amintirile unui uituc, Cuvînt înainte de

prof. dr. Ion Cantacuzino, Litera, Bucureşti, 1971, p. 127 + 13 planşe, pagini cu aspecte interesante din viaţa unor actori de pe scenele româneşti. Cu toate acestea, Ion Manu lipseşte din Dicţionarul general al literaturii române…

Ceea ce-i nedrept – versurile din placheta Aduse din condei (1929) având încă savoarea cuvenită pentru absurdul unor aspecte de drept comun din societatea românească –, măcar pentru insolita lui rugă solicitându-i divinităţii înzestrarea petentului cu cât mai multă prostie. Mare păcat, spre a ne aşeza în paradigma ritualului, că textul nu a intrat în vizorul alcătuitorilor de manuale alternative, pentru că după atâtea reforme avortate prematur în învăţământul românesc, un manual despre prostie poate ar fi dat rezultate… strigătoare la cer.

Între altele, am fost încântat de asemenea rugăciune în care poetul cere de la Dumnezeu nu altceva decât prostie, poezia fiind intitulată Despre prostie, minte şi noroc, rostită sau scrisă la 19 septembrie 1937, inclusă în cartea Ora veselă 1937-1938, 1938, p. 105-111.

Se înţelege că autorul avea un anume scenariu pentru a capta bunăvoinţa ascultătorilor şi în acest text porneşte pe calea undelor:

„Vă… re-salut a nu ştiu câta oară, Cu toată stima mea perfectă! Toată! E-o încăpăţânare cam bizară, Căci ştiu că nu-mi răspundeţi niciodată. O! Nu că vreau s-aduc învinuire Amicilor-martiri ce mă ascultă! Dar… e-un reproche d’amour – Amor subţire –, Cu sensibilitate foarte multă! […] Cum văd, astăzi, sunt mai sobru, sunt ceva mai migălos… Abordez aici, subiectul, poate cel mai serios. Căci în viaţa noastră şue şi atât de caraghioasă, Maiestatea sa prostia este cea mai serioasă!!! Uită-te la el: la prostul enigmatic şi senin! Grav şi hotărît şi mândru! Totu-ntr-însu-i aquilin. Totu-i serios la dânsul! De la tălpi la cerebel! Ia te uită şi-l admiră cât e de-ndopat de… el! Cum şi spune zicătoarea: «Prostul, dacă nu-i fudul, N-are haz! Adică nu e…, nu e tocmai prost destul!» Umblă încruntat şi ţeapăn! Te-nfioară ca un gâde! Mai întâi şi-ntâi de toate, prostul n-ai să-l prinzi că râde! Cum să râdă? Pentru… fleacuri? Pentru lucruri de nimic? El nu simte, el nu ştie că la creier e peltic! Pentru dânsul în viaţă, două definiţii îs: Seriozitatea-i lacrimi, neseriozitatea – râs! Proştii au şi ei desigur… variaţii de teren, Au… diviziuni pe clase, au deosebiri de gen;

SURÂSUL BUCOVINEI

11

N-au perfect-asemănare… deşi-s gemeni, deşi-s fraţi; Se împart în genii, şmecheri şi deştepţi asimilaţi! Unul tace, altul ţipă, altul te dispreţuieşte, Altul se încruntă, altul simulează că gândeşte… De o vorbă mai hazlie se fereşte ca de ploaie, Nu-ţi dă vreme să faci glumă! Cum faci gluma, cum ţi-o taie. El îşi dă oleacă seama, se fereşte pe ascuns: Dacă ţi-o primi o glumă, gluma cere şi răspuns!? Vezi aicea pare parc-o fi deştept…, ceva distinct! Aş! Dar nu-i inteligenţă…, asta nu-i decât instinct! Prostu-i serios!... Nu râde chiar cu ceară de-i picat! Căci când râde nu-nsemnează că e râs! E nechezat! Râde unde nu-i nevoie! Unde altu-ar suspina… Hohoteşte de leşină când aude «vax», «dambla», «Hai noroc pe chestia asta», «aoleo, nu-i da, că-l bea!» «Banc», «aiurea», «tiribombă», «quesque vous parlé fransea!» Face-un zgomot şi nechează cât mai tare şi mai des! Nu se lasă! Subliniază! Vrea s-arate c-a-nţeles! Socoteşte el, în fine, că e foarte necesar Să se afle tot ce face şi ce spune cât mai clar! Umblă să se manifeste într-un mod cât mai rebel… Treaba asta-l satisface! Cel puţin pe el! Dacă lui îi place, bine! Asta e minunăţia!... Asta-i toată fericirea! Moşteneşte-mpărăţia! Ce te lupţi atât cu tine? Te consumi ca un chibrit! Ba nu-i bună, ba nu-i bine… Niciodată mulţumit! Ba că aia nu-i cum trebuie, ba că aia nu e drept!... Dac-ai suferit în viaţă, ce folos c-ai fost deştept? Şi ia stai să stăm de vorbă, parcă mi se pare rău… Că la masa vieţii noastre… mai deştept e-un tăntălău! Ce te crezi… c-un ochi în frunte? Păi, din tine ce s-alege? Unde ţi-e inteligenţa? Tu nu ştii că este-o lege? Legea care cârmuieşte… rea de mama focului, Legea cea mai sfântă-n lume e legea norocului! Faci întruna pe mintosul! Zici că prostul e-un pitic. Cum pitic? Când el e mare şi mata… nu eşti nimic!? Mi te are el la mână? Este plin de bogăţie? Zvârle piatra în fântână? Te-a-ncurcat în sforărie? Păi, atunci? Cum vine asta? Cum e cazul? Cum explici? Dacă-nşiri la rând pe oameni, care-s mari şi care-s mici? Ia te uită-aşa la… oameni: sunt ca cifrele, la fel; 1 poate fi mai mare, iar 2 mai mititel… Căci depinde unde şade…, înainte stă sau după… Ţifra-şi capătă valoarea după locul ce-l ocupă… Unitate sau zecime, sau sutime sau… cum vrei. Nu există-n lume oameni; deci nici mari, nici mititei! Totu-i locul ce-l ocupă! Omu-i cifră, la noroc! Deci adio teoria cu… deştept şi dobitoc!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

SURÂSUL BUCOVINEI

12

Foaie verde păpădie, Doamne, Doamne, dă-mi prostie!!! Poate că mi-ai dat şi mie…, Dar mai multă-aş vrea să fie! Dă-mi destulă! Dă-mi să am.. S-o transmit din neam în neam! Dă-mi să treacă! Dă-mi în plus! Până când şi Tu, de sus, Să te-nduioşezi aşa… Pân-mi-i lua în paza Ta! S-am atâta nesimţire Pân-mi-i lua sub ocrotire! Să fiu gol, să fiu pustiu! Sub tutela Ta să fiu! Tu, ca cel mai bun Părinte, Ţii cu ăia fără minte… Tu mereu l-ai apărat P-ăl mai slab, mai dezarmat! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pentru-o boabă de noroc, Îţi dau capul meu în loc. Ia-l încununat cu mirt! Ia-l şi pune-mi-l în spirt! Ia-l, poftim, ţi-l dau în mână! Fă-mi-l borş de căpăţână! Cu mărar, cu pătrunjel… N-am ce să mai fac cu el! Că de când îl am pe mine…, Nu mai văd un pic de bine! M-opintesc şi trag în ham! Ce scofală dacă-l am?! N-am cu el nici un folos!... Recuzită de prisos… Ia… o biată gămălie… Şi-i mai iau şi pălărie Şi mai intru-n cheltuială… Ce folos şi ce scofală? Ac cu gămălie! N-are Nici un pic de căutare! Acul acela găurit Este azi mai preţuit. El e găurit la cap, Însă… coase la ciorap! Şi ciorapu-i mai de preţ În decursul astei vieţi! Dar un cap? O gămălie? Ce să coase? Poezie?! Să cârpeşti… filozofie?! Dă-mi în loc de scăfârlie, Dă-mi o sondă de… prostie!!! Fă-mă, Doamne, dobitoc…, Dă-mi o mină de noroc! Dă-mi spinare-ncovoiată Să mă plec la lumea toată! Dă-mi o gură de trei coţi, Să pup mâinile la toţi!

SURÂSUL BUCOVINEI

13

Dă-mi o minte mai uşoară Să mă mir cum zboar-o cioară! Dă-i o minte idioată… Să mă ierte lumea toată! Să mă ia în băşcălie, Dar să-mi fie bine mie! Fă-mă – nu ştiu cum să spun – Gol ca spuma de săpun, Un nărod, un căpcăun… Toţi să-mi zic: Băiat bun! Şi să nu-i mai indispun! Prea o duc în chin şi jale! Prea la mulţi le stau în cale! Şi, încalte, de le-aş sta, Să m-aleg cu vreun ceva, Dar le stau aşa… hoinar, Le slujesc de trotuar! Mulţi mă calcă ca pe-un bleg De necaz că-i… înţeleg!

Asta cred că-i rugăciunea care trebuieşte, -mi pare, S-o repete omul, bietul, când se duce la culcare! Să-ngenunche, să se roage câte mai mult şi mai fierbinte: Doamne! Apără-mă, Doamne, mai întâi şi-ntâi de minte! Nu-mi da gânduri şi simţire! Auzi acolo: Cerebral! Lasă-mă lângă natură! Apropiat de animal! Să nu ştiu, să nu m-apese sentimentul suferinţii! Lasă-mă să trec prin lume fără ochelarii minţii! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bine-ar fi să se-mplinească ruga asta-aşa pioasă Mai ales că, mi se pare, nu-i aşa pretenţioasă! Chiar se pare, providenţa, că deloc nu se opune… Multora o-ndeplineşte chiar şi fără rugăciune! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ei, dar tot n-am lămurit-o, prin discursul meu anost, Care, care dintre oameni e deştept şi care-i prost? Bănuim unii pe alţii de zevzeci şi de netoţi, Însă Dumnezeu, îmi pare, că ne bănuie pe toţi! Noi ne cântărim întruna… Dar o fi cântarul drept? Sau te pomeneşti că poate… iese prostul mai deştept?

În trei sferturi de veac de la scrierea şi rostirea acestui psalm insolit (19 sept. 1937), ruga poetului român

Ion Manu încă nu şi-a pierdut nici amplitudinea şi nici actualitudinea. Precît se vede, Dumnezeu l-a ascultat şi în acest răstimp a fost darnic „cu asupra de măsură” pentru îmbelşugarea… neantului valah…

Ion Filipciuc

SURÂSUL BUCOVINEI

14

CORNELIU CARP

Aventuri savuroase ale lui Caragiale în Iașul de altădată

Cu reputația de oraș al marilor ctitori și ai înalților Mitropoliți-cărturari, a strălucitei generații de la 1848 și de la 1859, orașul Iași a tentat nu numai pe istorici dar și pe oamenii de literatură . În Iașia vibrat întotdeauna sufletul boemei și al tinerimii culturale de după război, până în zilele

noastre, numai că nu mai sunt locurile de altădată. Voi aduce la cunoștința celor interesați un episod dintr-un text nepublicat încă, al bunicului meu Sandu Teleajen, fost scriitor, actor, secretar literar și director al Teatrului Național din Iași. Totul a început în biroul directorului de atunci, al Teatrului Național din Iași, domnul C.B. Pennescu, fost Prefect de Poliție și primar al Iașului. Avea ca musafiri: actrițele Any Braeschi, Cornelia Popa și actorii Aurel Ghițescu, Bruno Braeschi și Sandu Teleajen. După ce se serveau cu niște țuică și cu gustări moldovenești bine preparate, iar fumul dens al țigărilor era absorbit cu nesaț de ventilatorul electric, directorul începea să le povestească nostime și adevărate întâmplări. Una dintre ele este următoarea: - „Bre, mânjilor, am să vă povestesc una... tare, despre un mare dispărut, care m-a cinstit cu prietenia lui cât a trăit. Nu baliverne, de cluburi ori de cafenea, ci fapt trăit, pe care și-l amintesc încă un număr de ieșeni din generția mea. E vorba de autorul „Scrisorii pierdute” și de faimoasele chefuri pe care le trăgea uneori la Iași, când venea să-și vadă prietenii între 1886 și 1900. Pe lângă legăturile vechi – colaborarea la „Convorbiri literare”, cu participarea la ședințele „Junimii” împreună cu prietenii mai noi din redacțiile ziarelor ieșene, – îl atrăgeau către Iași succesele pieselor „O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută”, jucate respectiv cu succesul de care v-am vorbit, ca deschidere a stagiunilor 1883-1884 și 1884-1885, piese care n-au lipsit din repertoriu niciunei stagiuni. Astfel teatrul și, uneori conferințele ce le ținea în Iași, erau simplu pretext, mai mult îl atrăgea Iașul, cu vinurile sale bune și prietenii. Într-un an, la câteva luni după ce fusesem numit prefect de poliție- post politic pe vremea aceea, în care nu făceai nimic – mă trezesc într-o dimineață, pe la ceasurile zece cu un birjar care pretinde că are o scrisoare pentru mine, de la un mare... domn inspector de minister din București. Deschid plicul și fac ochii mari. Citesc: „Costică, vechiul tău amic Iancu, a petrecut ca un mic burghez două zile și două nopți... „în familie”. Poliția Iașului, în frunte cu tine, doarme și nu știe nimic... pen-că de

aceea a polițiune! Inventează ceva și scapă-mă... din familiune!”... Cum tocmai îi apăruse un articol în ajunn în presa locală, pe care îl savurasem, pun mâna pe condei: „Prefectura de poliție a orașului Iași, invită azi 18.05, orele 12,30, pe dl. Ion Luca Cargiale în biroul prefectului, pentru urgente explicări ocazionate de unele aluzii politice din articolul publicat ieri 17.05. Prefect, ss/indescifrabil și trântesc ștampila. - Birjar, unde te așteaptă cu răspunsul domnul inspector din București? - La poștă, să trăiți! Mi-a spus că intră să predea două recomandate. Bun. Zboară să-i duci răspunsul. Spune și din gură că te ajung din urmă. M-am îmbrăcat civil, m-am aruncat în trăsura prefecturii și după trei sferturi de oră, cu încă trei prieteni ridicați de același birjar, intram radios în crâșma de pe Lozonschi, a lui Lupu Fleică. - La kilmetru, tătarilor!?, spuse Iancu. Lupule, ia comanda de la domnul prefect. - Domol, Iancule, că noi mai avem și slujbe!, îi spun râzând. Slujbe?... Te cred... Mâine dimineață! În materie de vin, știți că merg și cu albii și cu roșii. Sunt pentru-contra, care va să zică... N-am mai avut ce riposta. Și s-a încins un chef și s-au pornit niște șuiete cu ușa și ferestrele închise și cu hohote de râs, că se cutremurau geamurile. Cu mare greu m-am smuls de la masă peste vreo trei ceasuri, cu făgăduiala că mă întorc repede, numai să văd dacă n-a sosit vreo depeșă mai deochiată de la București și să iscălesc corespondența zilei. Ca un făcut, la birou mă așteptau trei depeși, două de la interne și una de la război, care se cereau rezolvate pe moment, în aceeași zi. M-am reântors la cârciumă târziu, aproape de ceasurile zece seara. - Iancule, am venit să-ți cer scuze. Tot ce se consumă, Lupu are poruncă să treacă în contul meu. Sunt nevoit să lucrez la o anchetă în lumea universitarilor de care se interesează regele personal. - Așa?... Foarte bine! Dacă vrei să te șterg de pe răbojul prietenilor vechi, tu pleci să lucrezi pentru Carol, eu cu amicii... s-o vizităm pe jumătatea dumnealui! Mergem la „regina”. Văd că nici tu nu mă crezi. - Ba eu... nu te înțeleg. - Simplu. Ultima dată când am fost la voi, am descoperit, după un chef în Tătărași, pe regina Elisabeta aidoma, în persoana unei superbe pensionare dintr-o casă de toleranță. Asemănare teribilă! O persoană distinsă, care prepară o cafea admirabilă, și la care am dormit în puf, un somn regesc. Trimite să ne aducă un cotiugaragiu. - Cum?... întreb și mai uluit, convins că Iancu s-a întrecut rău din pahar. - Nu te mira, la regina mea din Tătărași, eu merg numai cu un cotiugar, așa cum am mers întâia dată la locul de chestiune din lipsă de birje cu doi cai. Nu admit proteste, nici refuz!

SURÂSUL BUCOVINEI

15

- Nimic! Ești prietenul meu. Și pe desupra un individ deștept, anticarlist în tinerețe, pentru care treabă îl iubesc. Trimite după un cotiugaragiu! - Ei bine, am priceput. Nu vreau să-ți stric cheful! Dau dracului ancheta, și-ți țin tovărășie. Dar, până să vină un cotiugaragiu, după care trimit chiar în clipa asta, îngăduie să mănânc o friptură și să gust cu voi un pahar. Sunt rupt de foame!... - Aiasta da, măria ta! Îți urmăm pilda. O baterie la gheață, Lupule!... spuse Iancu. Îmi făcusem repede planul să întindem masa și cheful, ca astfel să-l furăm pe Iancu din vorbe și pahar făcându-l să uite de năstrușnicul plan al plimbării prin Iași, într-un cotiugar, ca să ne oprim cine știe unde mama dracului, în Tătărași, la „regina” lui. Dar, lucrul s-ar fi putut întâmpla cu oricine, afară de al nostru Iancu Caragiale. Am mâncat liniștit două fleici și nișe telemea friptă pe grătar, am secat între timp vreo patru baterii dintr-un roșior de Huși, vechi de șase ani, și cam pe la unsprezece ceasuri seara, numai ce-l auzim: - Cotugaragiul!... - Lasă gluma, Iancule! - Cotiugaragiul ne așteaptă, vă spun. Ți-am ghicit gândul subversiv prefectule și, când m-am plimbat până-n stradă acum trei sferturi de ceas, am și angajat unul, înarmându-l cu cele de trebuință. Avanti spre Tătărași, la „regina”! Încălziți de vin, amuzați, ne-am supus toți cei patru fanteziei lui Iancu. Ne-am urcat în cotiugarul ce aștepta în fața ușii, spre uimirea cârciumarului care ne-a crezut prinși de o toană, până atunci nemaiîntâlnită, căci l-am auzit murmurând cu ochii în tavan: „Am trăit și eu să văd niște boieri nebuni”! Pe Ștefan cel Mare, afară de sergentul aflat pe atunci în poarta mitropoliei și de doi bețivi care măsurau trotuarul ieșind dinspre hotelul dosnic, nu ne-a zărit nimeni. Pe Costache Negri, până la cinci drumuri, ne-au mai ieșit în față niște cheflii într-o trăsură, care ne-au huiduit îndelung, vreo patru căruțe de strâns gunoaiele primăriei și, când ne credeam scăpați numai cu atât, hop generalul comandant de corp, - care se întorcea dintr-o inspecție după câte am aflat chiar a doua zi – și care ne măsura insistent, noi ascunzându-ne fețele în umbra pălăriilor. Pe vale, către dealul Tătărașului, afară de câini și de sergentul de la Podul de jos, nici țipenie de om. Iancu, în față, pe scândura acoperită cu un sac plin cu fân, cânta nevoie mare și conducea cotiugaragiul. După ce urcăm dealul și străbăteam nu mai știu câte străduțe fără trotuar, felinarele, tot mai rare, au sfârșit chiar în poarta casei deochiate, unde-și exercita meseria... „regina” lui Iancu. Cotiugaragiul, angajat pe întreaga noapte, avea să ne aștepte la poartă, în stradă. Iancu a urcat patru trepte și a deschis o ușă cu geamuri, prin care se zărea o lumină albastră difuză, iar dinăuntru se auzi o voce de femeie: - Poftim, berecheților.

Primirea... a fos explozivă. Ca la revederea unor prieteni, pe care nenorocitele de acolo nu i-ar fi întâlnit de câțiva ani. - Scoală-ți fetele „Regina”!, spuse Iancu nerăbdător. Adă pahare curate și comandă un rând de cafele din alea pe care numai tu știi să le prepari. Vin, am avut grijă să aduc eu, un coș cu zece sticle de la Lupu Fleică, pe care să-l ceri cotiugaragiului, rămas în așteptare la ușă. - Să trăiești, conașule Iancule! - Să trăiești și tu, pereche minune a reginei din București, care mi-ai ascultat sfatul. De când nu te-am văzut te-ai pieptănat întocmai ca ea. Bravo-su!... Noi căscam gurile... curat ca niște găgăuți, când Regina Weintraub – așa o chema – după ce dispăru două-trei minute ducând coșul cu sticlele de vin, se reîntoarse într-o toaletă albă, având mersul și ținuta cunoscută tuturor celor care o văzuseră de aproape pe regina poetă Carmen Sylva. Ion Luca, prins de o veselie diabolică, își șterse ochelarii și ne măsură câteva clipe prin ei, căutând să ghicească impresia făcută de biata prostituată, asupra-ne. Deodată i se adresă poruncitor: - Ți-am adus oaspeți rari, Regina Weintraub. Prieteni, tot unu și unu, în cap cu domnul prefect de poliție al Iașului. Nu cumva să bați toba, mâine ori poimâne. Acum dai poruncă să se închidă ușile din față, să se stingă toate luminile... cheamă-ți prietenele în salonul tău, întinde trei mese cap la cap și rânduiește paharele curate, vinul și cafelele. Petrecem, s-a înțeles? - Petrecem, conașule Iancule! Iojica cea mică, unguroaica, și-a cumpărat strune noi de chitară... N-am putut să uit, cu toată trecerea anilor, ce bucurie drăcească i-a lucit Iancului toată seara dincolo de sticlele ochelarilor, ce jucăuși erau ochii lui, în ceasurile petrecute acolo cu noi și cu... „regina” de el descoperită, în Tătărași. Părea că ne spune tot timpul: „Bucurați-vă prietenilor, voi care trăiți în Iași, numai între casă, slujbă și club, fără să vă cunoașteți reginele, că a trebuit să vin eu din București să vi le recomand, și să vă demonstrez adică... ce renghiuri de poet să joace oamenilor, viața! Două ființe cu același chip și același fizic dolofan, sunt aruncate în viață... una pe tron, la brațul unui rege, alta pe un pat de lupanar, în Tătărașii Iașului Moldovei. Pe una a zvârlit-o pe tron hazardul nașterii, averea și strămoșii. Pe cealaltă... a aruncat-o în mocirlă și desfrâu, blestemul că s-a născut în lumea celor oropsiți. Mă culc... cu regina, mă!... Pricepeți voi năzdrăvănia asta?... Și el a rămas să doarmă în patul larg, cu perne de puf. Regina Weintraub veghindu-l într-un fotoliu la căpătâi ca un regal înger păzitor, după cum ne mărturisea a doua zi, la aperitivul, de la ora prânzului. Câțiva ani la rând, chefurile lui Caragiale la Iași, cu noi prietenii, sfârșeau matematic la regina, drumul până în Tătărași făcându-l neschimbat cu cotiugaragiul...”

Corneliu Carp

SURÂSUL BUCOVINEI

16

MIHAI BATOG BUJENIŢĂ Sonetul umorului Râzi de ceva ca tot omul în viaţă Căci trist fiind ea tot aşa îţi trece… De râzi poţi face însă din cald rece Când vipie-i afară şi ţi-e greaţă. De rude care vlaga vor să-ţi sece Sau punga fluturată goală-n piaţă De soacră când priviri are de gheaţă Că ai venit acasă după zece. Să râzi poţi de orice şi de oricare, De cel ce crede că putere are Şi-i doară un nimic fără coloană, Sau ţoapa care spune că-i cucoană; Dar pentru mine de tot râsul pare Umorul pensiilor militare. Sonetul adaptărilor Vântu-i pornit din gigantice foale Ne intră o spaimă cumplită în oase Din ceruri, pe sol, nori par să se lase Fluvii turbate-s pornite la vale Năvalnic ne intră apa prin case Şi-n timp ce-n jur totul este cam moale Guvernul tace, bugetele-s goale Poporul trecând prin chinuri şi-angoase… Pe-acoperişuri stau calmi undiţarii Privind cum câini fac pe sprinţarii Urmându-şi stăpânii spre cârciumioare… Căci rafting se face prin dormitoare Când gospodarul îşi cată iţarii Și-n grajduri, vii mai sunt doar ţiparii.

Rondelul morunilor În carmace prinși, morunii Luptă viața să-și salveze, Apoi soarta să-şi urmeze În adâncile genunii. Nu stau calmi ca să viseze, Nici nu zbiară ca nebunii. În carmace prinşi, morunii Luptă viaţa să-şi salveze Nu-s din cei ce să clameze Şi rânjesc precum nebunii Când se cred în centrul lumii… Ne putând să-i egaleze, În carmace prinşi mor unii… Aleșilor mei Știu că vreți să dregeţi ciorba Dar de minte nu m-aţi stors Una e să-ntoarceţi vorba Şi-alta e s-o daţi la-ntors! Apa și focul principii primordiale De apa ce conţine foc Vorbea un lipovean, cu lotca Ascunsă-n umbra unui loc, Unde îşi bea în tihnă vodca. Transplantul de organ Sfară în țara întreagă s-a dat; Venit-au fraţi, complicii şi verii, Să-l vadă pe cel de ei ajutat Transplantându-şi organul puterii. Bogații de ieri și de astăzi Şcoli spitale şi donaţii Făceau când nu te-aşteptai, Iar astăzi toţi bogaţii Joacă table în Dubai. Revelion gurmand Țuici, cârnați, fripturi și tobă Dintr-un porc de un chintal, Mult vin roşu, lemne-n sobă, Iar a doua zi-n spital.

SURÂSUL BUCOVINEI

17

Revelionul septuagenarului La cină ceva uşor Vin doar ca medicament Colebil, un triferment, Şi somn la televizor. Adevăr Zi de zi, pe veresie, Bea, din zori la soare-apune Iar soţiei sale-i spune Că-i prezent la datorie. Nu, datoriilor! Să nu fac vreo datorie; Am jurat la tribunal! Nici la bănci, ori băcănie, Nici în patul conjugal. Căzut la datorie Cum m-am apă, nici săpun, Doar restanţe la chirie, Despre mine pot să spun, Că-s căzut la datorie. Sintagmă financiară Pe toţi ea ne ţine-n gheare Şi deşi n-are coroană O numim cu-nfiorare Datoria suverană. Rezolvare Viaţa şi-a analizat Şi găsind că e cu minte Brusc el a abandonat Datoria de părinte. Braşoveanca Este dansu’-acesta, ritmic, strămoşesc, Şi cu rezonanţe adânci pentru noi, Când strigă spre ceruri toţi cei ce-l iubesc: - Un pas înainte, doi paşi înapoi! Recomandarea nutriţionistului Cărnuri grele, ca gurmand, Nu mănânc nici chiar de frică, De aceea recomand Doar carnea de păsărică. Un filosof după prima vizită la bordel Am atins, cred, absolutul; Am scăpat şi de-o angoasă, Dar, o spun cu tot respectul, Că mişcarea-i caraghioasă.

Încurcătură Când mă las de băutură, Cum adesea soției spun, Sunt în mare-ncurcătură; Căci cam uit unde o pun. Socru generos Vorbind de-o palmă de pământ, Se cinsteau, cum e la sat. Iar la sfârşit, cu jurământ, Chiar trei palme el i-a dat Un puşcăriaş devenit „scriitor” Pentr-un intelect sărman Puşcăria este fastă Fiindcă numai într-un an Și-a făcut operă vastă. Militari din sua au plantat o pădure Sunt bucuroşi fiindcă pesemne Americanii-n ăst prier Spre a fenta hoţii de lemne Au plantat arbori de fier. La cotnari Cu o Grasă m-am distrat Şi nu-i doar o vorbă-n vânt; Dar apoi am abuzat Şi-o Frâncuşă, chiar m-a frânt. Lui Ştefan Vodă cu admiraţie Că voievodul cam pilea În cronici noi aflăm ades Dar la ce vinuri el avea Era normal! N-avea de-ales! Întoarce-te iubito! Întoarce-te, nu-mi da fiori… Nici nu-nţeleg purtarea ta; Când vii îţi dau şi vin şi flori, Da-ntâi, tocană îţi voi da! Trei guverne simultane Primul stă atent de veghe Să nu vină cel din umbră Să le facă viaţa sumbră, Iar al treilea-i, în zeghe. Menaj Îţi spun, să ştii iubitul meu, Menajul este chiar plăcut! Şi de aceea, tot mereu, Ménage-a-trois ea a făcut.

SURÂSUL BUCOVINEI

18

ROLAND F. VOINESCU

Zootehnice Un reporter pornește prin țară, pe tot felul de drumuri desfundate, pentru a vedea care mai este starea zootehniei. Găsește un fermier care crește porci, dispus să răspundă unui interogatoriu, și îl ia la întrebări. - Deci, domnu’ zootehnist, cum stă treaba? - E, dacă ar sta, ar fi bine, da’ fuge-n toate părțile, cu greu o mai stăpânim. - Chiar așa? - Chiar mai rău! - Aoleo! Da’ ce s-a-ntâmplat? - Eh! Am făcut o prostie. - Aha! Deci recunoașteți că e vina dumneavoastră. - Acum, nu-i chiar vina mea, dar ce să mai zic. - Concret, ce s-a întâmplat? - M-am apucat, ca tâmpitu’, c-am văzut la televizor că-i bine să pui muzică la animale, pentru creșterea animalelor. - Aha! Și n-ați plătit drepturi de autor pentru muzica... - Aoleo! Asta îmi mai lipsea, nu în nici un caz. - Da’ atunci ce s-a întâmplat? - Cum vă spuneam, m-am apucat, ca tâmpitu’, ș-am pus televizor în cocină la porci. - A, foarte bine, i-ați culturalizat, e cu totu’ altceva să mănânci o friptură de porc cultural. - Ce cultural, dom’le, că la ce emisiuni au ăștia la televizor numai porci culturalizați n-au ieșit. - Da’ cum?! - Vai de ferma mea! Să vedeți ce-am pățit, s-au uitat scroafele la televizor și le-a apucat bâzdâcu’. - Ai numai spuneți!... Cum adică?! - Li s-a urcat la cap la scroafe, s-au apucat de fumat. - Păi, fumatu-i toxic, nu puteți vinde carnea de porc. - Mie-mi spui, mă paște falimentu’! - Cum, dom’le, de la televizor li se trage? - Stai, că asta nu-i nimic, da, au luat-o razna rău de tot, auzi, acu’ nu mai vor la vier. - E, dacă nu vor la Vieru poate vor la Stamate sau la Chirvase. - Ce Stamate, ce Chirvase?! - Păi, au ajuns scroafele să-și aleagă singure cumpărătorii? - Stai, dom’le, că nu-nțelegem, scroafele nu mai vor la vier, asta nu înseamnă că vor la alt cumpărător. - Mă rog, eu nu prea știu cum este cu creșterea animalelor. - Aveți dreptate, să trecem mai departe.

- Bine, da’ nu prea departe… că știți eu nu sunt obișnuit și mi-e cam frică, mai ales acu’ că le-a apucat și bâzdâcu’. - Nu, că sunt animale domestice. - Dar văd câteva scroafe cu niște pete, ce s-a întâmplat, sunt vânătăi, s-au lovit? - Nu sunt vânătăi, n-auzi că le-a apucat bâzdâcu’, acum s-au tatuat. - Ce-a făcut, scroafe tatuate?! - Toate scroafele-s tatuate acum! - A, da’ tot e bine! - Aoleo! De ce? - Nene, îți dai seama când o să scoți la vânzare șorici cu tatuaje, ai rupt piața! - Aici ai dreptate, că doar șoriciu’ mai e de ele. - Ce-i drept sunt cam slăbănoage, să nu-mi spui că s-au apucat de fitness. - Ba tocmai asta îți spun, de când le-am pus televizor s-au dilit de tot, s-au apucat de fitness. - Aoleo! Păi, dom’le, cum mai îngrași mata porcu-n ajun?! - Nu mai îngraș nimic, că au intrat toate scroafele la cură de slăbire, să vezi ce mofturi fac la mâncare. - Dom’le, s-a dus zootehnia noastră, n-o să mai avem ce mânca. Da’ nu cumva le-ai luat aparate de fitness? - Bine-nțeles! Să fi auzit cum guițau toate-n cor că vor aparate de fitness, și-au format un comitet de inițiativă și s-au pus pe guițat. - Și ce-ai făcut?! - N-am mai putut, am cedat nervos de atâta guițat, și le-am luat aparate de fitness, scroafele au transformat cocina în sală de fitness. - Auzi, da’ acum ce fac acolo, că nu-mi dau seama de aici? - Fac antrenament! - Ce... antrenament? - De când cu televizoru’ li s-a urcat la cap. - Asta am văzut, da’ acolo ce fac? - Antrenament... vrea să se urce scroafa în copac!

SURÂSUL BUCOVINEI

19

DAN TEODORESCU

Clubul Sportiv CFR Iaşi face performanţă în cei 13 ani de existenţă

Clubul Sportiv CFR Iaşi a luat fiinţă în anul 2002, prin transformarea Asociaţiei Sportive CFR Iaşi în club sportiv şi s-a aliniat astfel legislaţiei în vigoare. Conform Statutului, clubul sportiv ieşean, care în 2015 a împlinit 13 ani de existenţă, este condus de un Consiliu Director, format din

persoane cu funcţii de răspundere în cadrul Regionalei CFR Infrastructură Iaşi, în frunte cu preşedintele executiv ing. George-Radu Pipa, vicepreşedintele ing. Eduard Spiţă şi preşedintele de onoare ing. Sorin Flutur. În prezent, obiectivul clubului este acela de a promova următoarele 7 secţii sportive: culturism-fitness, box, popice-bowling, tenis de câmp, haltere, ciclism şi sportul pentru toţi. În decursul anilor, la CS CFR Iaşi 2002 s-au mai practicat handbalul feminin, rugby, fotbalul, baseball, şahul, tenisul de masă, artele marţiale. Clubul Sportiv CFR Iaşi îşi desfăşoară activitatea în spaţii amenajate aparţinând Regionalei CFR Infrastructură Iaşi, pe Şoseaua Naţională nr. 7-9 şi în staţia CFR Socola şi CFR Nicolina, toate în municipiul Iaşi. La CS CFR Iaşi activează antrenori cu nume în sportul ieşean şi românesc, precum Petru Ciorbă (culturism-fitness), Nicu Brânzei şi Constantin Brânzei (box), Vergil Aghion (tenis de câmp), Remus Antimirescu şi Costică Ciurdea (popice), Dănuţ Fron (haltere). De-a lungul timpului, CS CFR Iaşi a înregistrat performanţe notabile prin culturistul Petru Ciorbă (dublu campion mondial), boxerul Alexandru Marin (medaliat cu bronz la Campionatele Mondiale de tineret de la Baku, singurul boxer român participant în 2010 la Jocurile Olimpice ale tineretului din Singapore şi debutant în prezent în boxul profesionist din SUA), boxerul Benone Marcu (dublu campion naţional de seniori la cat. 48 kg şi participant la Campionatele Europene de la Liverpool), tinerii boxeri Gheorghe Jugan şi Daniel Mocanu, echipa de popice CFR Olimpia ACB Iaşi (multiplă campioană naţională la seniori, juniori şi veterani-seniori +50, participantă la Cupa Mondială, Cupa Europei şi Liga Campionilor), popicarii Ion Cercel şi Paul Rohotin, plus antrenorul Remus Antimirescu (toţi trei au cucerit locul 3 cu echipa României la Campionatele Mondiale de la Zalaegerszeg – Ungaria 2013), popicarul junior Ştefan Lincu (medaliat cu bronz la Campionatele Mondiale din Germania din 2015), tenismenele Michele Alexandra Zmău (transferată acum la un club profesionist din Torino / Italia), Ştefania Hristov (care face facultatea în prezent în SUA) şi

Delia Ciobanu, tenismenii Răzvan Aghion, Teodor Leahu, Bogdan Apostol, Andrei Murgeanu, Theodor Cojocaru, Alexia Moisuc, culturistul Vlad Pihureac (medalie de bronz la CE seniori din Spania), culturistul Lucian Aniţa (medalie de aur la CE juniori din Ungaria), Simona Ursache (campioană naţională la fitness, participantă la Campionatele Balcanice şi Campionatele Mondiale), culturiştii medaliaţi la diverse concursuri naţionale şi internaţionale Ionuţ Grigoraş, Costel Andrei “Bebe” Vasiliu, Lucian Chirilă, Marinela Ungureanu, Sergiu Giantău, Florina Rusu, boxerul Cristian Hodorogea (campion naţional în boxul profesionist), culturistul Ovidiu Oprea (vicecampion mondial la juniori), atletul veteran de 86 ani Neagu Mazilu (multiplu medaliat la Campionatele Mondiale, Campionatele Europene, Campionatele Balcanice şi Campionatele Naţionale) şi mulţi alţii. Pe echipe, CFR Olimpia ACB Iaşi a cucerit în 2014 medalia de bronz la Cupa Europei de popice de la Varazdin (Croaţia) şi a ajuns anul acesta până în sferturile de finală ale Ligii Campionilor la popice. * Mulţi oaspeţi de seamă din ţară şi străinătate ne-au trecut pragul ! Oaspeţi de seamă au vizitat de-a lungul timpului clubul şi baza sportivă CFR Iaşi, precum tenismenii Andrei Pavel, Victor Hănescu, Florin Mergea, Marius Copil, Victor Crivoi, Mădălina Gojnea, foştii tenismeni Alexe Bardan, Florenţa Mihai, Ruxandra Dragomir, Silviu Matei, fostele campioane mondiale la popice Elena Pană şi Elisabeta Badea, antrenorii loturilor naţionale de popice Seres Sandor, Marcel Dobrică, Grigore Blaga, Istvan Orosz, Constanţa Constantin, Viorica Botezatu, Luminiţa Dogaru, antrenorii de box Gheorghe Simion, Relu Auraş, Petru Caduc (Rep. Moldova), fosta campioană europeană şi mondială în boxul feminin Elena Platana (Grecia), germanii Siegfried Schweikardt (preşedintele Federaţiei Internaţionale de Popice - secţiunea clasică NBC), Karl Funk (managerul general al renumitei firme cu acelaşi nume de instalaţii sportive pentru popice-bowling) şi Peter Richter (fostul secretar general al Federaţiei Internaţionale de Popice - secţiunea clasică NBC), germanul de origine română Georg Barth (fost membru în Comisia Juridică din WNBA a Federaţiei Internaţionale de Popice), arh. Eduard Mattes (Israel) – fiul regretatului antrenor ieşean de box Iosif Mattes, delegaţia europeană ACES a Consiliului Europei de la Bruxelles - pe latură sportivă, care a promovat şi desemnat Iaşul ca oraş european al sportului în 2012, oficialităţile de la Primăria Municipiului Iaşi, Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, Consiliul Judeţean Iaşi, DJST Iaşi şi MTS, conducerea Sindicatelor Feroviare, jurnaliştii sportivi Octavian Vintilă şi Dumitru Graur – care au condus şi respectiv conduc Asociaţia a Presei

SURÂSUL BUCOVINEI

20

Sportive din România, reporterul sportiv Adrian Fetecău, care este şi conducătorul grupului VOUĂ şi mulţi alţii. * Distincţii importante pentru CS CFR Iaşi şi sportivii săi În ultimii ani, Clubul Sportiv CFR Iaşi a primit importante distincţii pe linie sportivă. Pentru rezultatele obţinute în 2006, clubul sportiv CFR Iaşi a primit trei distincţii din partea Asociaţiei Presei Sportive din România – Filiala Iaşi, cei premiaţi fiind culturistul Petru Ciorbă (cel mai bun sportiv ieşean pe 2006), popicarii de la CFR Olimpia ACB Iaşi (cea mai bună echipă ieşeană pe 2006) şi CS CFR Iaşi (clubul cu cea mai spectaculoasă ascensiune în 2006). La premierea găzduită de arena de popice CFR Iaşi a asistat şi binecunoscutul ziarist sportiv bucureştean Octavian Vintilă, preşedintele APS România în acea perioadă. Pentru activitatea din 2007, într-o manifestare găzduită de clubul CFR de la Râpa Galbenă şi la care au asistat numeroase personalităţi ale vieţii politice şi sociale ieşene, clubul sportiv CFR Iaşi a primit mai multe premii din partea Asociaţiei Presei Sportive din România – Filiala Iaşi. Campioana naţională de popice CFR Olimpia ACB Iaşi a primit titlul de cea mai bună echipă a Iaşului, iar preşedintele George-Radu Pipa a fost declarat personalitatea sportivă a municipiului Iaşi. Pentru activitatea din 2008, clubul CFR Iaşi a primit titlul de cel mai bun club sportiv din zona Moldovei, în ancheta Studioului de Radio Iaşi. Pentru activitatea din 2009, CS CFR Iaşi primeşte mai multe diplome de excelenţă şi cupe sportive din partea DSJ Iaşi şi Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi. Pentru activitatea din 2010, boxerul Alexandru Marin (antrenat de Nicu Brânzei), echipa de popice juniori CFR Olimpia ACB Iaşi (triplă campioană naţională), atletul veteran Neagu Mazilu şi clubul sportiv CFR Iaşi au primit premii de excelenţă din partea DJST Iaşi şi Primăriei Municipiului Iaşi. Pentru activitatea din 2011, popicarul Ion Cercel (nr. 1 în România în acel an), echipele de popice CFR Olimpia ACB Iaşi - campioane naţionale la juniori, seniori şi veterani, atletul veteran Neagu Mazilu şi întreg clubul sportiv CFR Iaşi (preşedinte: George-Radu Pipa) au primit mai multe premii şi plachete de excelenţă din partea DJST Iaşi şi Primăriei Municipiului Iaşi. Pentru activitatea din 2012, echipele de popice juniori şi veterani CFR Olimpia ACB Iaşi, plus popicarul veteran Mihai Ispir, dar şi Clubul Sportiv CFR Iaşi au primit mai multe premii şi plachete de excelenţă din partea DJST Iaşi şi Primăriei Municipiului Iaşi. La fel s-a întâmplat şi în 2013 şi 2014, clubul ceferist ieşean, dar şi popicarul veteran Sorin Cotlarciuc (care este şi directorul revistei Surâsul Bucovinei) primind numeroase distincţii în Galele Excelenţei Sportului Ieşean, găzduite de superba sală a Teatrului Naţional Vasile Alecsandri Iaşi. * Competiţii sportive de interes local, naţional şi internaţional la CS CFR Iaşi

Pe 25 mai 2011, CS CFR Iaşi a organizat în propria arenă de popice concursul popular denumit “Cupa de Primăvară - CFR Iaşi”, competiţie înscrisă în programul manifestării “World Challenge Day”, atunci când municipiul Iaşi s-a impus în faţa oraşului cubanez Cienfuegos în practicarea sportului şi a cucerit locul 1 în întrecerea finală de la categoria a III-a de participare. De mai mulţi ani, CS CFR Iaşi organizează în parteneriat cu FR Tenis şi Primăria Municipiului Iaşi turnee internaţionale de tenis de câmp din calendarul mondial ITF, denumite Trofeul Municipiului Iaşi, cu pemii de 10.000 dolari - la feminin şi 15.000 dolari - la masculin şi cu puncte acumulate de jucătoare şi jucători în ierarhiile WTA şi ATP. Dar sunt şi alte competiţii internaţionale de popice şi box, plus competiţii populare de popice, care asigură viitorul de mâine în acest frumos sport la CFR Iaşi. La arena CFR Iaşi au fost organizate şi mai multe turnee de tenis pentru amatori, din circuitul Tenis Partener. De multe ori, arena de popice CFR Iaşi a stat şi la dispoziţia popicarilor de la Asociaţia de Nevăzători din România – Filiala Iaşi, pentru organizarea competiţiilor la nivel naţional, cu o participare inedită şi extrem de numeroasă. * Clubul Sportiv CFR Iaşi, intens promovat în presa scrisă şi audio-vizual Mass-media ieşeană şi cea naţională au reliefat în dese rânduri activitatea clubului sportiv CFR Iaşi, odată cu apariţia a mai multor articole de specialitate în publicaţiile Ziarul Lumina, Metropolis, Evenimentul, Ziarul de Iaşi, Monitorul de Iaşi, Ziua de Iaşi, Bună Ziua Iaşi, Flacăra Iaşului, Jurnalul de Est, 24:Ore, Euro Brand, Prosport, Sport Magazin Kicker, Gazeta Sporturilor, Sport Total, România liberă, Iaşi Plus, Adevărul, Surâsul Bucovinei, Meridianul, pe site-urile sportive www.sport365.ro, www.moldosport.ro, ww.sportiniasi.ro, http://dteodorescu.blogspot.com – publicaţia SPORT FAN CLUB, www.onlinesport.ro, www.fiqwnba-nbc.de, www.itftennis.com, www.popice-bowling.ro, www.frt.ro, www.frbox.ro şi pe agenţiile de presă Mediafax, Agerpres, Newsin, Meridianul (Iaşi-Vaslui-Bacău), Aşii Români (cu sediul central la Nurnberg, în Germania) - www.asiiromani.com, etc.

Posturile de radio şi televiziune au acordat şi ele spaţii largi activităţii clubului ceferist ieşean, remarcând în acest context Radio România Iaşi, Radio Hit, Radio Nord-Est, Radio Impact FM, TVR Iaşi, Pro

TV Iaşi, Tele M Iaşi, TV Bit, Iaşi TV Life, Antena 1 Iaşi, Prima TV Iaşi, Digi 24 Iaşi, Tele Moldova Iaşi, Apolonia TV. Aspecte din activitatea clubului sportiv CFR Iaşi au apărut şi în presa internaţională din Anglia, Germania, Austria, Ungaria, Croaţia, Grecia, Italia, Rep. Moldova, Ucraina, Azerbaidjan, Singapore, Israel, Olanda.

Dan Teodorescu

SURÂSUL BUCOVINEI

21

ANGELA BURTEA

Într-o toamnă...

Un mănunchi de vise brumate cu sclipiri de toamnă mi-apar în calea bătătorită de alte toamne. Le răsfir… şi-ncep a le sorta. Le aşez pe compartimente şi le etichetez. Pe unele dintre ele le strâng la piept, le mângâi şi le sărut, după care le-arunc cu ambele mâini deasupra capului şi le

las să plutească prin aer asemenea frunzelor ruginii; pe altele le privesc cu neîncredere şi le-ncui într-un colţ al inimii, iar când timpul îmi va spune că a spulberat orice şovăială, atunci vor fi scoase la lumină. Se-nserase deja când am ajuns la destinaţie. Călătorisem câteva ore, iar atmosfera din compartiment fusese tare plăcută. Persoane de diferite vârste, femei şi bărbaţi, sporovăiseră fără a se jelui, glumiseră şi-şi făcuseră curaj unii altora cum să treacă mai uşor peste hopurile vieţii. Am coborât şi eu din tren râzând cu gura până la urechi, iar la primul pas făcut pe peronul gării, râsul mi-a îngheţat pe buze, iar mersul mi s-a-ngreunat. În faţa mea, îmbrăcat într-o ţinută elegantă, un bărbat privea iscoditor peste capetele pasagerilor, încercând să cuprindă cu privirea întreaga suflare. Îl ştiam. Era Mircea, cel care cu mulţi ani în urmă îmi dăduse de furcă. Aceiaşi ochi verzi care străpungeau până departe, aceeaşi ţinută militărească ce te făcea să-ţi controlezi continuu mişcările, acelaşi zâmbet plin de mister. Doar părul era cărunt. Nu ne văzusem de peste 20 de ani. Nici n-am apucat să ne salutăm c-am şi auzit: - Ilinca ! Draga de tine! Ghici ce am în buzunarul de la piept? - O floare! am răspuns cu iuţeala de altădată. - Nu!…Nu e pentru tine! a răspuns Mircea. - Lac pentru unghii! am repetat eu. - Nu se poate, eşti şcolăriţă! - Parfum! am continuat. - Nu, nici pe departe, doar domnişoarele se parfumează! - Un inel! Hai, dă-mi-l mie pe acesta! Corinei i-ai mai dat unul! am început a mă smiorcăi aşa cum făceam odinioară. - Eşti mică, Ilinca! Ţie o să-ţi dăruiască, la timpul potrivit, logodnicul tău, aşa cum i-am dăruit eu Corinei. Uite, ţie ţi-am adus ciocolată! - Nu, să n-aud de ciocolată! am strigat ca arsă. De zece ani fac crize de fiere de la ciocolata cu care m-ai îndopat în copilărie, numai s-o fac pe curierul.

Am râs cu poftă şi de-abia după aceea ne-am dat bineţe, îmbrăţişându-ne de bucuria revederii. În îmbrăţişarea aceea miraculoasă mi-am lipit obrazul de faţa lui proaspăt bărbierită, stăruind ademenitor, apoi am simţit căldura buzelor lui sărutându-mi prelung mâinile. - Doamne, ce frumoasă te-ai făcut! a exclamat el, ţinându-mă strâns la braţul său. - Şi-acum 20 de ani eram la fel de frumoasă, dar te-ai temut de tinereţea mea, am şoptind zâmbind complicitar.. Mircea o curtase mulţi ani pe una dintre vecinele mele, iar eu, copil fiind, îi ajutam să se întâlnească cât mai des. Mă recompensa de fiecare dată cu dulciuri, iar eu eram cel mai fericit copil având toate buzunarele pline cu bunătăţi. Toţi trei aveam de câştigat câte ceva, numai că mie îmi cam plăcea Mircea ăsta şi-l rugam adesea să se însoare cu mine. Se distra de fiecare dată, mă mângâia pe creştetul capului, mă săruta pe frunte şi-mi spunea: Eşti mică, prea mică, iar eu o iubesc pe Corina! Dar Corina n-a fost să fie nici a lui, nici a altuia: a ales să-l slujească pe Dumnezeu, luând drumul unei mănăstiri, iar Mircea s-a tot dus de n-a mai ştiut nimeni multă vreme de el. De atunci, l-am reîntâlnit întâmplător după ce-mi susţinusem examenul de bacalaureat. Mă privea cu drag şi-n amintirile lui n-o uitase pe Corina. Glumind, mi-a zis: Te-ai făcut frumoasă, Ilincă! Mai că te-aş cere de nevastă, dar văd că pe degetul tău străluceşte un inel! Ai un logodnic? De data aceasta, peste alţi mulţi ani, îl regăseam pe Mircea la fel de atrăgător ca-n vremea copilăriei mele, dar mult mai cumpătat şi parcă …tot mai visător. Am stat mult de vorbă. Târziu, în noapte, l-am rugat să-mi spună trei dorinţe iar eu, peştişorul de aur, încercam să le îndeplinesc pe toate. - Să fiu sănătos şi să pot munci! a răspuns el. Să-i pot ajuta pe cei care au nevoie de ajutorul meu, iar eu să fiu demn de respectul lor! şi a treia, să-mi pot construi amintiri de care să mă pot bucura mai târziu! a încheiat el. - Întâlnirea din seara asta poate fi o amintire pentru mai târziu? am întrebat scormonindu-i în inimă tentaţii ascunse. - Deja începi să mă chinuieşti, Ilincă! Ştii doar că te iubesc şi că ţi-am dus dorul! Îl urmăream pe Mircea cum nu mai urmărisem pe nimeni în ultima vreme! Mă captase deja şi mă atrăgea cu o forţă uimitoare. Îl simţeam stăpân pe tot ceea ce spune, iar privirea lui seducătoare mă făcea să-mi stăpânesc cu greu emoţii şi impulsuri pe care le crezusem dispărute. Mircea rămânea un om deosebit şi un bărbat care încă avea puterea de a alege şi nu de a fi ales...

SURÂSUL BUCOVINEI

22

VALENTINA BECART

Îmbrăţişarea de “adio”

Singura şi ultima îmbrăţişare adevărată! Era un moment sfâşietor, de nesuportat, acel moment... A nins două săptămâni fără întrerupere. Zăpada s-a aşternut într-un strat gros, pe alocuri atingând peste un metru. Timp de şapte-opt zile, temperaturile au fost foarte scăzute, în jur de – 20 - 25 de grade. Uneori , mergând pe stradă, simţeai că ţi se opreşte respiraţia.

Mantia albă, strălucitoare, oferea o imagine magică, ruptă, parcă, dintr-un basm. Vannesa avea încă din copilărie o înclinaţie către poezie. Înnăscută cu o sensibilitate exacerbată, îi plăcea nespus de mult să-şi petreacă timpul în mijlocul naturii. Doar acolo se regăsea pe sine, se contopea cu frumuseţile ce o înconjurau, putând să asculte în voie muzica universului. - Hei, Trezeşte-te! Hai, că trebuie să plecăm acasă. Am spus alor mei că voi întârzia două ore, şi iată a început să se însereze. Da, imediat! Prietena mea, Riana, era o fire pragmatică şi nu se lăsa prea repede prinsă în mrejele trăirilor. De altfel, fizica şi matematica erau materiile care o atrăgeau cel mai mult. - Vezi că mâine avem de făcut o compunere cu temă, fie la alegere, fie o poezie, şi ea cu temă liberă, pentru cine are aplecare întru cele prozodice, indiferent de număr de strofe, ori dacă e în stil clasic, ori cu vers alb, liber. Doamne! Cum uitasem! Nu puteam să ratez aşa ceva. Tot drumul până acasă, mi-am frământat mintea, gândindu-mă la o anumită temă pentru poezie. A fost o noapte cu lună plină. Patul era aşezat lângă fereastră şi, dacă întindeam mâna, aveam impresia că voi putea aduce luna în casă. Strălucirea ei m-a fascinat, mi-a indus o stare hipnotică şi brusc, mi-au apărut în minte câteva versuri. M-am ridicat cu mare grijă (să nu-i trezesc pe ceilalţi) şi am căutat un creion şi o foaie de hârtie. Geamul avea un pervaz pe care se aflau două-trei ghivece cu flori, în special muşcate ( favoritele mamei). M-am sprijinit cu coatele pe acest pervaz şi am început să aşez gândurile pe hârtie. Lumina lunii era atât de puternică, încât se putea scrie fără nicio problemă. Au fost primele versuri şi primul sentiment revelator, înnălţător, necunoscut mie până în acel moment.

* Ce vis frumos! Poiana plină cu flori şi ciripit de păsărele. Un timp solar şi plin de promisiuni... M-am trezit brusc cu o anumită senzaţie de sufocare, ca şi cum o mână nevăzută mă strângea cu putere de gât. Ceaiul de tei cu miere de albine şi lămâie mi-a adus o oarecare stare de linişte. În jurul prânzului, am primit un telefon de la el... Inima îmi bătea cu putere ori de câte ori vedeam pe ecranul telefonului acel număr familiar. Doar am trăit o vreme împreună, jurându-ne credinţă şi ajutor reciproc pentru o vreme îndelungată.

„Ce faci, mamă”! acesta era apelativul folosit adesea la adresa mea. Foarte rar se întâmpla să-mi spună pe nume. N-am înţeles niciodată ce mecanisme funcţionau în structura lui interioară care îi înterziceau acest lucru. - Bine, mulţumesc! răspund pe un ton care se voia lipsit de orice inflexiune. Mă străduiam să ascund cât mai bine emoţia ce mă cuprinsese. Vocea lui avea ceva blând, molatic, producând vibraţii ciudate în sufletul meu, suflet ce era cuprins ( în mod curios) de un anume fel de fericire. - Vezi că ţi-am trimis o sută de euro. Dacă ajungi în oraş, ar fi bine să treci şi pe la bancă. Îţi voi trimite printr-un mesaj şi datele necesare. - Ce să spun!? Infinite mulţumiri! Nu ştiu de ce, am impresia că eşti în ţară. Oare mă înşel? Ceva îmi spune că e adevărat. - Da! Sunt în ţară. Vocea i-a devenit puţin mai tăioasă, determinându-mă să nu mai pun prea multe întrebări. Nu-mi puteam stăpâni bătăile inimii. „Doamne”, îmi repetam în gând, „ajută-mă să par detaşată, ca şi cum totul ar fi firesc!”. Mă întrebam „când ajungi acasă, când mai vii?” Mi-era atât de greu să pun această întrebare. Şi fără să vreau , toate frământările, neliniştile, adunate în timp, au însoţit această frază care cuprindea în sine surparea unei vieţi , unor gânduri care au clădit un edificiu pe o temelie şubredă. Era plecat în D. de trei ani, timp în care ne-am revăzut de două ori, fără să schimbăm prea multe impresii; cele câteva zile petrecute acasă, fiind devastatoare, tăcerile tensionate ducând la stări de agonie şi deznădejde. Nimeni nu mai putea să dărâme zidurile care se înălţaseră înfricoşător între noi. “Te sun mai spre seară. Acum am de rezolvat câteva probleme ce nu suportă amânare. Ai grijă de tine. La revedere!” N-am apucat să spun şi eu „la revedere”, deoarece telefonul s-a închis imediat. Surd, sec, ca un capac peste un sicriu în care zăcea o iubire moartă. O iubire încă în floare, atât de frumoasă în cuminţenia ei, în neînţeleasa ei suferinţă. Mi s-a părut că mi-a zâmbit amar. Nu puteam s-o las aşa, să dispară în neant, fără o lacrimă. Un râu secat n-ar fi fost suficient pentru preaplinul adunat în mine. Lacrimile se rostogoleau ca mărgăritarele pe o plajă pustie. Viscolul se înteţise şi lovea cu putere în ferestre. Am tresărit. Sigur, m-am înşelat. Nu puteau să urle lupii în plină zi şi atât de aproape de oraş.

*

Neprimind niciun telefon, am deschis calculatorul, cu speranţa că voi găsi un semn. Da. Era un mesaj. Devenisem nerăbdătoare, bucurie amestecată cu teamă. Mesajul: 1. „Mâine ajung acasă”. 2. „Îmi voi lua lucrurile şi voi pleca pentru totdeauna”. Am citit, recitit de câteva ori, ca într-o stare de transă. Nu aveam nici un fel de reacţie. După câteva minute de stupefacţie, am văzut prăpastia ce se deschidea ameninţător, chiar sub picioarele mele. În câteva clipe, totul a scăpat de sub control. Adrenalina a făcut ca inima să aibă în jur de două sute de bătăi pe minut. Eram convinsă că va exploda, împrăştiindu-se, pulverizându-se ca şi cum nici n-ar fi existat.

SURÂSUL BUCOVINEI

23

Durerea era atât de mare, încât am început să strig după ajutor. Tremuram din toate încheieturile, când am format numărul de telefon al prietenei mele. Era trecut de miezul nopţii. - Riana! Riana! Ajută-mă! Ajută-mă! Vino repede. Mi-e tare rău, cred că am să mă sfârşesc... Nu puteam lega frazele din cauza hohotelor de plâns. Am dormit la ea în acea noapte de iarnă. Orice mângâiere era de prisos. Sufletul avea legile lui nescrise, necunoscute. Vedeam hăul, vedeam singurătatea, cum aşteaptă să mă devoreze lent, clipă după clipă. Cunoşteam faţa necruţătoare, neîndurătoare a acestui sentiment - adevărat călău cu sânge rece. Doar calmantele m-au ajutat să fac faţă (într-o mică măsură) acestui eveniment (aparent simplu) pentru cei neimplicaţi într-o astfel de poveste de viaţă şi de dragoste târzie... A ajuns acasă a doua zi, pe înserat. Stabilisem cu mult timp înainte că va fi o despărţire civilizată. Şi totuşi... cum îmi doream şi cât de mult mai speram la o minune! Eram gata să implor, să mă învinuiesc de întregul eşec, numai să nu plece. Nimeni n-a făcut nici un gest. Am plecat la Riana şi l-am lăsat să-şi facă bagajele. De ce nu s-a despicat pământul, să ne înghită pe amândoi, nelăsându-ne timp să conştientizăm ruptura definitivă... ?! De ce?! Nu ştiu dacă universul a rămas surd şi orb la zbuciumul meu sfâşietor... Ningea bezmetic, ningea trist şi înduioşător peste întregul decor al risipirii fără de rost. A doua zi, în jurul orei 11.00, m-a sunat să mă anunţe că pot veni pentru a-mi lua în primire cheile de la casă. Am alergat cât am putut, alunecâd ades pe zăpada moale sub care se afla un strat de gheaţă. Coborâse deja. Mă aştepta în scara blocului , lângă uşă. Mi-a întins cheile, vădit tulburat, neştind ce să spună, ce să facă cu mâinile tremurânde. - Dragul meu! Ce mă fac eu fără tine!? Mi-a fost peste puterile mele să-mi stăpânesc lacrimile, care curgeau fără stavilă şi-mi ardeau obrajii. - Nu înţeleg de ce plângi. Oare nu asta ţi-ai dorit? Mă privea într-un fel ciudat, ştiam că şi în sufletul lui se ducea o luptă, se surpau vise, altare... S-a apropiat de mine şi m-a strâns cu putere în braţe. Cea mai adevărată şi mai înflăcărată îmbrăţişare. Îmbrăţişarea de „adio”! N-am să găsesc niciodată cuvinte suficiente pentru a descrie grandoarea acestei îmbrăţişări. Şi niciodată nu voi putea descrie prăbuşirea mea într-o cumplită şi agonică suferinţă... Eşti singur în faţa durerii. Amăgirea e zadarnică. Fariseii vor încerca să se scuze, să invoce timpul pentru a se ascunde de propria laşitate. „Linişteşte-te, lasă că o să treacă...”, şi alte expresii fade, lipsite de conţinut. Existenţa este o căutare continuă care cere un preţ mult prea mare. Oare drumul către fericire trebuie să-ţi transforme sufletul într-o rană fără de leac? Nu pot să înţeleg! Viscolul s-a oprit şi ningea liniştit peste toate ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi totuşi... de ce se auzeau lupii atât de aproape de locul unei prăbuşiri!? Mult prea aproape...

Valentina Becart

PARASCHIVA ABUTNĂRIȚEI

Casian Balabașciuc Doi pași prin rai, editura Cibela, Moldovița, 2014

Se vorbește adesea despre Bucovina ca despre un tărâm de basm, ales de Dumnezeu și înzestrat cu frumusețe și bogăție, cu oameni deosebiți, care împrumută ceva din firea locurilor. Numele de Bucovina este rostit uneori cu obstinație, până a fi dezbrăcat de aura pe care acesta o

poartă, mai ales de cei care nu interiorizează spiritul acestui ținut. Dar sunt și mulți care se confundă cu această realitate păstrându-i vraja, dată de pădurile nesfârșite, de obcinele domoale, încărcate de sfințenia lăcașurilor de cult. Mi-au întărit această părere cuvintele lui Casian Balabașciuc, din „Cuvânt înainte” la volumul „Doi pași prin rai”: „Bucovina, ținutul românesc, spiritual și binecuvântat în faptă, este tărâmul ales din vechime de vitejii și înțelepții neamului, pentru liniște, reculegere și rugăciune. Cei care au simțit chemarea acestor locuri pentru ctitorirea lăcașurilor de cult, au înțeles desigur că natura și omul sunt un întreg ce nu trebuie împărțit în felii de interese, ci trebuie prețuit, întărit și respectat ca atare.” L-am cunoscut pe Casian Balabașciuc la o lansare a uneia dintre cărțile sale, când a impresionat asistența prin pledoaria pentru păstrarea frumuseților naturale, a pădurii mai ales. Autorul face parte dintre acei „oameni ai pădurii, care au înțeles că meseria lor mai mult decât a fi doar practicată, trebuie trăită” (din motto la volumul „Pădure, pălărie verde”). Autorul face parte și dintr-o etnie care s-a confundat dintotdeauna cu spiritul pădurii și al muntelui, o lume aparte, pătrunsă până în adâncul ființei de o spiritualitate aparte. Pentru huțuli, munții „presară vraja poveștilor nerostite”, imprimă un ritm al vieții guvernat de legi nerostite, de un firesc pe care omul nu trebuie să-l tulbure. „Sufletul huțul este adânc precum cerul, larg precum lumea și tăcut precum inima pădurii, iar legendele înfloresc între oameni din neuitarea trăirilor” (pag. 6) Această rânduială și înțelepciune guvernează scrierile lui Casian Balabașciuc, la care se adaugă o sensibilitate și un simț poetic deosebite. Sunt caracteristici ce se desprind din cele paisprezece povestiri cuprinse în volumul „Doi pași prin rai”, o metaforă a vieții conținută în titlu și explicată în finalul volumului. O viață trăită curat, într-o lume cu puține bucurii, cu multe încercări, depășite prin

SURÂSUL BUCOVINEI

24

muncă și credință, prin înțelegerea superioară a rostului omului pe pământ. Drept urmare, nu puține dintre întâmplările povestite sunt prilejuri de exprimare directă sau de sugerare a unor norme morale ce ar trebui să guverneze viața oamenilor. Cu regret, autorul observă că în vremuri mai îndepărtate, oamenii „se bucurau de mult mai puțin, dar purtau în inimi mult mai mult” (pag. 7) Un înțelept este pândarul, din povestirea cu același nume, care „descâlcea spusele necuvântate ale sălbăticiunilor care trecuseră pe poteca mărginită de buruieni și ierburi înalte, bucuros că primea știre despre viețuirea lor” (p. 9-10). În adâncul ființei sale, omul care apăra cu strășnicie nestricarea pădurii, filozofează despre lume, despre singurătate, despre lipsa trăirii înalte, despre umilințe, despre rău și bine. „Ai grijă ca pe potecile tale să presari binele” îi spusese un bătrân călugăr și înțelege că același lucru trebuie să-l transmită mai departe. Păstrarea legilor sănătoase, grija față de gândurile proprii „oglinda sufletului”, păstrarea identității și a verticalității, prețuirea propriului popor, apărarea hotarelor, mărinimia, omenia, lipsa îngâmfării, sprijinirea aproapelui, sunt teme ale „lecțiilor” pe care pândarul le „predă” copilului, folosindu-se de observarea legilor care guvernează natura. Din „Ostia” aflăm despre revolta oamenilor simpli, trăitori în natură și apărătorii ei, împotriva celor care disting ființa muntelui. Legi nescrise și taine care vin din timpuri imemoriale stăpânesc viața huțulilor retrași în inima pădurilor. Cine nu le crede și nu le respectă este aspru pedepsit (pădurarul din „Ochiul” se confruntă cu întâmplări neplăcute, până nu restituie „ochiul” găsit proprietarului – muma pădurii). Miturile și tainele străvechi sunt ascunse în sufletele oamenilor, dar și în înșelătoarele tăceri ale pădurilor. Multe din legile vechi s-au pierdut odată cu bătrânii, altele se mai spun la lumina focului, în seri în care tinerii sunt cuprinși de vraja poveștilor auzite din strămoși (despre iele, în „Îndoiala”). Textul, ca toate celelalte, e un prilej de a sublinia norme morale: „Din pădure trebuie să iei cu socoteală, cu rușine, ca să nu se termine odată cu puterea omului, ci să dăinuiască mai departe pentru ceilalți…” sau „Mare lucru este cumpătarea în viața omului” (pag. 108) Omul se naște liber, trebuie să știe să-și păstreze libertatea și să prețuiască timpul, pentru că „Trece viața omului ca visul cel frumos” („Moștenirea”, pag. 123) Casian Balabașciuc este și un neîntrecut portretist al sufletului omului, uncheșul Ion din povestirea cu același nume întrupând perfect tipologia avarului. Impresionează figura bătrânei Varvara din „Să nu plângi miercuri” prin cunoașterea și respectarea

legilor nescrise, prin hărnicie și demnitate (ne amintește de figura Fefeleagăi, de Ion Agârbiceanu). Urmărind cu atenție conținutul acestei cărți putem desprinde un adevărat cod moral, a cărui respectare ar face lumea zilelor noastre mai bogată și mai respectabilă. Valoarea scrierii lui Casian Balabașciuc este dată, după cum afirmam, și de nivelul poetic al vocabularului, de curgerea firească a narațiunii, îmbinată, când e cazul cu dialogul, de frumusețea unor descrieri: „… soarele lumina din plin marea cu valuri de cetină foșnitoare, ce mângâia nesfârșitul țărm de albastru. […] Din trupul uriaș al codrului se strecura ca din tainice relicve de sfânt, bună mireasmă de rășină” (p. 25). Alteori, ne aflăm în plină atmosferă hogașiană: „Liniștea curgea cu foșnet verde abia auzit, printre tulpinile pădurii încremenite în solemnitatea sălbăticiei. Nimic nu clintea pacea din miez văratic de zi. Nici măcar zumzetul atât de familiar al gâzelor în zbor zăpăcit prin văzduh nu se încumeta să gâdile pacea locului. Era vreme de răgaz pentru vietăți și pentru mișcare, cum numai în zilele moleșite de îmbrățișarea verii se întâmplă” (pag. 61). În același registru regăsim descrierea unei furtuni pe Rarău (pag. 156) Eleganța și cumințenia scrisului, frumusețea și taina poveștilor desprinse parcă dintr-o lume ireală, fac din scrierile lui Casian Balabașciuc o lectură agreabilă și plină de învățăminte.

Paraschiva Abutnăriței

SURÂSUL BUCOVINEI

25

MIHAI PĂSTRĂGUŞ

Volumul de proză „Jertfă de seară”, de Valentina BECART, a apărut la Editura PIM, Iaşi – 2014

Valentina Becart, membră a Ligii Scriitorilor Români, Filiala Iaşi - Moldova, recent distinsă cu medalia Virtutea Literară, s-a impus, constant, de câţiva ani, în literatura română, în primul rând cu poezie, iar acum şi cu proză scurtă, prin romanul amintit mai sus. În poezie a avut o critică favorabilă făcută de specialişti cu autoritate şi experienţă, şi cred că la proză va fi la fel. Valentina porneşte cu avantajul de a-şi fi valorificat în proză propria experienţă literară din poezie. Prin aptitudinile sale pentru litera scrisă, prin experienţa sa socială, prin sensibilitatea la tumultul, de multe ori confuz, dăunător şi contradictoriu, cât şi prin voinţa creativă a aşternut pe hârtie o lucrare de dimensiuni şi structură echilibrată care o impun decisiv ca pe o romancieră matură şi dotată cu arta comunicării pe teme majore. De aici dramatismul cu accente elegiace sau tragice ţesute abil în proza sa. Valentina Becart scrie, atât poezie cât şi proză, nu pentru că e la modă să scrii, ci pentru că are ce comunica cititorului – mesajul vieţii sale rezonează în reverberaţii cu cel al cititorului actual. Citind romanul, nu poţi rămâne neutru şi indiferent la tematica acestuia. Cititorul este în situaţia de a se alinia permanent la problematica afişată de autoare. Limbajul de comunicare nu e nici simplu dar nici încriptat în formule cu mesaj abscons. Ca stil, scrierea sa este bogată în subtilităţi semantice, mai ales cu caracter filosofic existenţialist, spre care autoarea are o aplecare specială. Teme şi noţiuni ca: existenţa, neantul, angoasa, aventura, frica de ceva, uneori metafizic, Jertfa (de seară), metafora din titlul romanului, revin ca nişte motive permanente în ţesătura creaţiei sale, nu pentru a da culoare, ci pentru a ajuta la desluşirea încurcatelor probleme ale existenţei umane actuale. Alături de tehnica introspecţiei, pe care o stăpâneşte cu abilitate, autoarea face şi portrete psihologice bine închegate unor peronaje, fictive sau reale, aduse în scriere. Foloseşte cu măiestrie arta dialogului, atât cu sine, cât şi cu personajele distribuite în diverse situaţii din proză. Dialogul devine un fel de maieutică utilizată pentru a scoate adevăruri literare şi semnificaţii noi din fapte aparent banale. Naraţiunea epică, are puterea de a „fura”cititorul interesat de cunoaştere artistică şi împleteşte subtil elemente de romantism, realism critic, onirism şi impresionism. Visul în proza sa se combină organic cu fantezia şi se intersectează deseori cu impresionismul. Autoarea nu foloseşte decât rareori nume de lucruri sau persoane, dar în schimb îşi construieşte şi comunică cu uşurinţă imagini impresioniste, atât cu privire la trăirile sale cât şi ale altor personaje implicate sau

tangente cu viaţa sa. Îndrăznesc să cred că are o abilitate specială de a-şi construi impresii cu coloratură subiectivă, marcate cu accente erxistenţial dramatice. În afară de aceste mijloace care ţin de tehnica scrierii, autoare are o deschidere majoră spre integrarea culturii generale în descrierea şi explicarea diverselor situaţii concrete de viaţă. Imagistica sa, bogată şi diversă, îi dezvăluie atât o trăsătură de subtil portretist cât şi una de picturalitate. Uneori, bogăţia de imagini, mai ales din natură, te face să crezi că autoarea este un pictor care îşi construieşte tablouri cu cuvinte. Impresiile generale desprinse din lecturarea romanului său, „JERTFĂ DE SEARĂ”, conduc la concluzia că avem de-a face cu o proză cultă şi responsabilă din punct de vedere moral, izbutită din punct de vedere artistic şi utilă din punct de vedere social. Valentina Becart, cea care îşi pune amprenta asupra prozelor cuprinse în volum, dovedind că are instrumentele necesare pentru a face o creaţie literară autentică şi rezistentă la „rostogolirea timpului”, cum îi place autoarei să se exprime.

Prof. univ.dr. Mihai Păstrăguş

SURÂSUL BUCOVINEI

26

ION AFLOREI

Vorbe cu tâlc

Oamenii cu părul nins şi trecuţi prin toate furcile…pădurii au vorbe cu tâlc, pline de înţelepciune. Şi când spun asta îmi vine în minte numele unui anume pădurar Tihon de prin partea locului. A muncit mult, s-a împlinit, anii au trecut şi, fără să-şi dea seama, a venit vremea pensionării. În asemenea momente, cum e şi firesc, se adună prieteni, colegi de breaslă şi rude spre a-i înmâna…bastonul şi spre a-i ura ani mulţi şi sănătate. Cineva îi cere să rostească câteva cuvinte cu privire la meseria căreia tocmai îi pune capăt. Prietenul nostru, om al codrului de o viaţă, ridică pălăria şi aruncându-şi privirea către înaltul pădurii, zice cu tremur în glas: „Verde te-am găsit, verde te-am lăsat, numai că puţin mai rară! „ Şi copiii au umor. Ştiaţi? De bună seamă! Uneori, copiii mănâncă anevoios. Şi pentru a le provoca apetitul, tata le spune cu blândeţe în glas: „Papă şi te fă mare ca tăticul!”. Aparent, o vorbă fără noimă, dar fetiţa a înregistrat-o repede. Când tata dă purcelului de mâncare, aceasta, urmărindu-i cu atenţie mişcările, zice: „Papă şi te fă mare ca tăticul!„ . Fără cuvinte ! Pe vremuri, pe timp de iarnă, legătura cu Şipotele Sucevei se realiza cu mare dificultate. Acolo era singura biserică cu cimitir. Oamenii locului, precauţi fiind, îşi procurau din vreme sicrie, pe care le depozitau în podul casei. Până una, alta păstrau în ele cereale, mere…S-a întâmplat ca în plină iarnă, cu nămeţi cât gardul, bătrâna de mai bine de 90 de ani să-şi dea duhul. S-o ducă la cimitir, la 5 km depărtare, nici vorbă! Prin urmare, au pus-o frumos în sicriu, aşa cum se cuvine, iar sicriul l-au suit în podul casei, gândind la desprimăvărare. Oamenii şi-au văzut de treburile gospodăriei. Cum drumurile spre Şipote au prins a se desfunda, gospodarul adună vecinii şi s-au pornit spre cimitirul din vale. Îi săvârşesc rânduiala cuvenită, după care se întorc acasă pentru a cinsti vecinii şi neamurile cu ceva tărie, bucate şi mere. Când urcă-n pod pentru a lua merele din celălalt sicriu, gospodarul nostru constată cu stupoare că încurcase sicriele. Cel cu merele fusese îngropat, iar cel cu răposata se afla tot în pod. Aşa că au luat-o de la capăt! Noi nu ştim dacă a fost aşa sau nu, dar aşa povestesc cu haz, la

un pahar de licoare, oamenii cu părul nins de iernile vârstei! La telefonia cu…manivelă fiind veche, nu întotdeauna convorbirile erau de calitate, mai ales pe vreme cu ploaie, vânt sau furtună. Uneori, aşteptai ore-n şir pentru a primi… legătura cu o persoană din Câmpulung, de pildă. Dar şi când o primeai trebuia să ţipi cât încape. Altfel nu te făceai auzit! Dar amicul meu era de altă părere. „Fă mai întâi comanda, te urci pe autobuz, cobori la Câmpulung, îţi rezolvi treaba şi, cu acelaşi autobuz, revii acasă. Când treci pragul casei, ai şi primit legătura!” Aşa da! Revizorul de pe vremuri, căruia i se mai spunea şi Brici, îşi lua treaba în serios. Toate hârţoagele erau învârtite pe dos. Avea şi el o manie. Punea tot felul de întrebări:” Cine a inventat bicicleta?”, „Cine a inventat stiloul?” şi tot aşa o ţinea până la ultima picătură din pahar. Intrigat peste măsură, vecinul meu, pe atunci persoană importantă, nemaiputând să facă faţă avalanşei de întrebări, îi răspunde tot printr-o întrebare: „Dumneavoastră, ştiţi cine a descoperit mersul pe jos şi apa caldă?” Fără cuvinte. Şi uite aşa a pus capăt tirului de întrebări! Lumea de pe la noi are mare haz. De la o vârstă încolo, mulţi dintre semeni îşi pierd podoaba capilară. Tot vecinul meu, săracul!, povesteşte cu umor cum s-a speriat într-o situaţie …limită. „Mi s-a făcut părul măciucă!”, continuă interlocutorul nostru. Eu, unul tot n-am înţeles cum se face că o chelie aşa de deasă ca a lui putea să i se facă măciucă în urma unei sperieturi puternice! Telefonia cu…coarbă de ieri este o realitate. S-a întâmplat prin anii 1970 când oamenii cu oarece stare economică şi-au…tras telefon în casă. Ca să fie în rând cu lumea bună, şi vecinul meu a procedat la fel. Bucurie mare pentru el şi prilej de a sorbi câteva păhărele de tărie. Cuprins de starea de euforie, pune mâna pe ”drăcovenia” cu pricina, învârte vârtos la manivelă şi zice ca pentru sine: „Alo, cine sunteţi! Cu cine vorbesc! Eu cine sunt la telefon!” Atât! Vecinul meu ştie multe. Pe o vreme era şi bucătar. Ştia bine meşteşugul… polonicului şi învârtea meticulos mămăliguţa. Mai marele său îi dă oarece creier primit de la subalternul care tocmai curmase zilele unui viţel de 7 săptămâni şi-i cere să-l prepare cum ştie el mai bine. Şi ştia! Zis şi făcut! Când mâncarea a fost gata, vorbind mai rău româneşte, decretă: „Pan şef, hai iute că ai…minte la bucătărie!” Greu de comentat! Întrebat cum e la ora de chimie, răspunsul a venit repede. ”Tăcere în linişte!” Că Csongor mănâncă pâinea…singur, adică goală şi bea laptele fără…fiert (adică, crud) sunt expresii pe care vecinul meu le ştie pe din afară. Şi mai ştie el ceva: „Vine un cal de lapte” (adică vine căruţa care preia laptele), „s-aude calul” (calul îngropat de câteva zile, în plină vară, a început să răspândească mirosuri urâte,

SURÂSUL BUCOVINEI

27

pentru că, peste noapte, câinii au înlăturat pătura de pământ acoperitoare). Asta e! Când îl simţi pe amicul meu cătrănit, este bine să taci şi să-i faci voia! Altfel, îi sare repede ţandăra…Era într-o duminică din miez de vară fierbinte. Se apucase, săracul, să construiască ceva pe lângă casă, cu un meseriaş din satul vecin, care-i tot prelungea activitatea, dar îi papa…banii. Socrul său, puţin…afumat, îl ia în răspăr: ”N-ai venit la coasă!” N-am avut cum, nu vedeţi ce şantier am? „Bun! Ţi-am dat pământ!” Nu-i nici o problemă, luaţi-l înapoi! „Ţi-am dat o fată„ Nu-i nici o problemă, luaţi-o înapoi, voi găsi eu alta! Bun, bun! au fost ultimele cuvinte. Îl înţeleg pe amicul meu! N-a mai avut grai câteva zile. Vai, săracul! Multe a mai avut de pătimit! La nuntă, în satul de peste deal, este oleacă mai altfel. Confraternii noştri sunt mai arţăgoşi când întrec …măsura impusă de mire. Cel puţin, aşa spune vecinul meu. El a păţit-o. Când îl întreb cum a fost la petrecere, îmi răspunde cu un umor sec: „Am băut, am mâncat, nevasta dansat, pe mine bătut, în rest a fost …fain”. Aşa mai zic şi eu nuntă! Vecina, cu un oarece amar în suflet, îi spune adesea, ca pentru sine, cumnatei sale mai tăcute: „Gheorghe al meu, Gheorghe al tău! Prost şi-al meu, prost şi-al tău!„. N-am prea priceput tâlcul vorbelor sale, dar bănuiesc că ceva îi roade… sufletul! La Şipotele Sucevei, ziua de 2 august era una specială. Sărbătoare mare. Hramul Bisericii. Se aduna multă lume. Discuţiile erau dintre cele mai diverse. Nu se adunau numai pentru a cinsti un pahar sau pentru a afla ultimele veşti. Problema numărul. unu era angajarea de cosaşi. Pentru că, spun oamenii cu părul alb, abia atunci începea campania fânului. Se vede treaba că oamenii locului nu se grăbeau, o luau… bătrâneşte, dar temeinic! Gigica, săraca, riscă să i se… taie curentul electric. Factura de plată pentru lunile noiembrie – decembrie 2003 a însemnat suma de… 14 lei. Aşadar, oameni buni, atenţie la contor! Tata, aşa cum obişnuia de zile bune, verifică minuţios temele fiicei din clasa a II-a, conştiincioasă, de altfel. Nemulţumit de aspectul temei la citire, îi ”ordonă” să o mai scrie o dată şi, mai apoi, să facă ceva suplimentar. Seara, după ce-şi termină treburile prin gospodărie, înainte de culcare, tata mai face încă o verificare. „Ai făcut ceva suplimentar?”. „Da, am scris tema de două…ori!” Fără cuvinte! Vasilică din clasa a V-a ştia el multe la vremea aceea. Dar uita repede. Locuia la bunica. Părinţii lui au luat-o spre alte zări, lăsând fiul în seama bunicii, foarte grijulie, de altfel. Într-una din zile, Vasilică al nostru avea nevoie de o adeverinţă de şcolar. Secretarul îl întreabă unde s-a născut. Pur şi simplu, nu-şi aduce aminte. După câteva clipe de tăcere,

răspunde tăios: „Acolo unde l-au prins pe Ceauşescu! Mai poţi să-l contrazici pe Vasilică? Nu! N-aş vrea să se creadă că pe vremuri nevestele erau mai bune decât cele de astăzi. Nici vorbă! Numai că erau mai… atente. Bărbaţii, mânaţi înainte de grijile şi nevoile gospodăriei, se adunau la sfat, la prăvălia din Şipote şi povesteau câte-n lună şi-n stele. Ciocneau şi câte un păhărel, dar cu simţ de răspundere! „Dezbaterile” durau ore în şir. Femeile, grijulii, puneau ceva de-ale gurii în coş şi umpleau masa …bărbaţilor. Aşa atitudine din partea consoartelor noastre mai zic şi eu! Cele în drept, luaţi aminte! Multe îi sunt date omului să vadă şi să audă. Şi pe aici oamenii sunt nevoiaşi. Adesea, rămân fără bani. În atare situaţie, firesc, recurg la împrumuturi de pe la cei cu surplusuri. Numai că banii trebuie returnaţi la timp. Altfel, nimeni nu te mai împrumută. Numai că vecina de peste apă gândea altfel. Cu amar în glas, vecinul se destăinuie: „Baba asta are două minţi: cu una să împrumute şi cu alta să… uite!” ( numai că în graiul locului sună mai armonios). Vorba a împânzit repede uliţile satului. Da, aşa este, luaţi aminte! Cu ani în urmă, gestionarii aveau probleme de tot felul. Peştele era un aliment la ordinea zilei, indicat cu grijă părintească de doamna de la …cabinetul nr. 2. Primeau gestionarii, săracii, butoaie pline ochi cu peşte, produs care, uneori, se vindea şi condiţionat. Cum vremea dădea spre primăvară, peştele a început să răspândească izuri mai neplăcute. A venit şi revizia. Mirosul i-a tăiat respiraţia. Intrigat din cale afară, îl şi i-a la rost pe nevinovatul gestionar: „Ce-i cu putoarea asta, tovarăşu gestionar?”.” Pescăraia, pescăraia, pan şef! „. Şi uite aşa peştele devenise un preparat…preferat de confraţii noştri! Înainte de al doilea război mondial, satul nostru, Izvor pe atunci, făcea parte din comuna Şipotele Sucevei. Evreii, aşa cum îi ştim, erau foarte buni neguţători. Prăvălia era pentru ei o sursă importantă de câştig. Când omul era la strâmtoare, primea diferite produse şi pe…baran, adică pe datorie. Avea şi el, ovreul, oarece garanţii. Te vizita acasă, făcea un ocol prin gospodărie şi dacă constata că în faţa grajdului este mult glod şi bălegar cât încape, asta însemna că omul respectiv avea oarece stare economică. Dacă în faţa grajdului domnea curăţenia, evreul îşi vedea de drum şi …baranul era terminat. Da, aşa povestesc oamenii satului! Puţini dintre confraţii noştri ştiu că la noi în sat a funcţionat staţiunea Izvor. Între anii 1936 – 1939. Staţiune pe bază de nămol. Nămol existent pe terasa râului Suceava în spatele Căminului cultural şi al Primăriei. Veneau la tratament oameni chiar şi de la Viena! Se făceau împachetări. Era pe vremea primarului Dariciuc. Un om simplu, cu puţină ştiinţă

SURÂSUL BUCOVINEI

28

de carte, dar cu o şcoală a vieţii extraordinară. Drumul spre Cernăuţi, pe care rula zilnic un autobuz, arăta, spun bătrânii, foarte bine. Războiul, însă, a curmat scurta viaţă a staţiunii Izvor. Păcat! Poate că în jurul ei, astăzi, lumea satului s-ar fi…învârtit mai lesne! Anii trec cu mare repeziciune. Uneori, intrat în vâltoarea vieţii, nici că-ţi dai seama. Dacă laşi ceva în urmă, este mare lucru! Şi vecinul meu a lăsat multe în dărătul vârstei sale cu chelie deasă: copii, nepoţi, casă, maşină… Om serios. Şi acum îşi aduce aminte cu plăcere de ziua în care, luându-şi inima-n dinţi (că era un tip tare timid, nevoie mare!), s-a prezentat la părinţii fetei pentru a-i cere mâna. Primitori cum erau (şi sunt!), îl poftesc să ia loc. El, săracul, apucă un colţ de laiţă. Viitorul tată socru îl şi invită să golească un pahar de „doi ochi albaştri”, pe fondul melodiilor şi jocurilor din „ Nunta la români” (de la un pik-up sovietic, foarte bun, de altfel!). Virtuala mamă soacră îi dă ghes cu de-ale gurii pregătite cu grijă. Fata, în schimb, nu-şi găsea locul şi părea a nu spune nimic, chiar dacă îi mai arunca discret câte o privire. Ar fi tras el o duşcă, că-i plăcea, dar s-o ia din prima zi, parcă nu pică bine, gândea el atunci când tocmai numărase 29 de toamne. Balanţă. Om calculat. Au tot povestit, tata socru a tot golit paharele, dar el, săracul, înghiţind în sec, nici gând să apuce paharul de cristal cu picior subţire. Oricum, „ostilităţile” s-au derulat ca la carte, nunta s-a produs (câştigul a fost consistent!), au venit şi copiii, casa a răsărit ca din pământ (dar cu sudoare!) şi vecinul meu a trecut peste… timiditatea de la început. Să-l vezi acum cum stă la taifas cu socrul său, întrecându-l vârtos când e vorba de …răsturnat păhăruţele pe sub mărul lui Adam. La muncă, mai „pomalo” că, deh, poartă ceva ani pe umeri! Îi dau dreptate, săracul! Oricât de tare ai fi, vin ani când s-ar putea să rămâi şi singur. Copiii îşi văd de drumul lor, baba o ia spre cele ceruri… Când eşti tânăr, nu-ţi dai seama. A avut, săracul, o viaţă de haiduc. Şi după cum povesteşte satul, n-a haiducit deloc rău… N-a prea ştiut cu munca. „Sus cu munca, să n-ajung la ea!”, şi-o fi zis, probabil. A rămas singur şi trăia dintr-o pensie mică cât ziua de la solstiţiul de iarnă. Ajuns la vârsta senectuţii, postea şi ţinea rugăciune. Era în Postul Mare, săptămâna patimilor. Nichiduţă, făcându-şi sârguincios… datoria, l-a ademenit, l-a introdus în lumea lui…Bachus şi i-a turtit minţile. Ajunge, săracul, moş Fănică, în faţa uşii de la bordei, caută cheia, dar, ce folos, după mai multe încercări, nu poate desfereca uşa. Intrigat, strigă din răsputeri: „Deschide! Aicea, Ştefan Haiducul!”. După cum povesteşte vecinul meu, parc-ar fi ceva din „Mama lui Ştefan Cel Mare”. Da! Multe mai afli în lumea satului!

Ion Aflorei

GHEORGHE SOLCAN

Satul cu proşti Tablou dramatic în versuri

(La deschiderea cortinei se află un grup de ţărani manifestanţi care au nişte benere scrise de mână, lozinci, unelte agricole, trâmbiţe, cornuri din coarne de animale etc. Sunt în faţa primăriei, agitaţi şi îşi spun păsurile, dar mai ales după câteva replici huiduiesc cu obidă.) Reporter: Postul nostru de televiziune a primit o înştiinţare că în Satul cu proşti va avea loc o manifestaţie spontană împotriva primarului satului. Din câte am aflat primarul nu-i la primărie, aşa că oamenii, oricât de îndârjiţi ar fi, sunt ascultaţi doar de îngrijitorul de la primărie, Ion. Dar să ne apropiem şi să vedem în direct ce vor sătenii. Mulţimea: Huo, huoo, huooo! (Fluierături, agitarea tuturor mijloacelor de pe care le-am enumerat mai sus.) Sătean (Sătean poate fi acel ce vorbeşte, adică pot fi doi trei săteni care să vorbească pe rând, sau pot completa fiecare câte ceva, după cum doreşte regizorul şi după posibilitatea interpreţilor.) Huiduim noi, măi Ilie, Dar el nu-i la primărie. Mulţimea: Huo, huoo, huooo! Sătean: Cineva cred că i-a spus, C-aşa repede s-a dus. Sătean: Ia, vedeţi, măi oameni buni, Ion vă spune minciuni. S-a ascuns în primărie, Afară nu vrea să vie! Ion: Nu-i aici, nu mă credeţi? Veniţi doi ca să vedeţi! Mulţimea: (Aceleaşi huiduieli, sau cum doreşte regizorul punerea în scenă. Mulţimea poate interveni şi întrerupe vorbitorii atunci când vor să sublinieze sau să dezaprobe spusele vorbitorului.) Sătean: Degeaba ne adunăm, Noi la cine mai strigăm? Sătean: Nu-i aşa, am dat năvală, Ca să cerem socoteală Primarului necinstit Care ne-a făgăduit, Asta ştie orişicine, Că o să trăim mai bine.

SURÂSUL BUCOVINEI

29

Mulţimea: Huo, huoo….. Sătean: Cum să nu fim furioşi, Când el ne-a vândut gogoşi? Nu credem că-n lumea mare Asta are-asemănare! Mulţimea: Huo,huoo…. Sătean: Prin lume a tot umblat, Printre noi s-a aşezat, Pe la toţi a tot umblat Şi cu vorbe ne-a-ncântat. Ba, la urmă ne-a spus clar Ca să-l alegem primar. Nu ne cere el degeaba Că ştie cum merge treaba. Mulţimea: Huo,huoo…. Sătean: La început, ne-a explicat Că ogorul cel udat, Când e secetă, măi frate, Ne dă roade mai bogate. Noi, sătenii, l-am crezut Şi-apoi ştim ce a făcut. La toţi, să ne lămurească, Ne-a adus câte o proaşcă. Avem acasă, fiecare, Altfel, cum am spune, câte-o stropitoare. Mulţimea:Huo,huoo… Sătean: Chiar şi satu-l recunoşti, Că în pari, avem toţi proşti. Ba ne-a pus şi tablă, unde scrie clar, Cum se cheamă satul chiar de la hotar. Mulţimea: Huo, huoo…. Sătean: Nu v-am spus eu că Marin E-un venetic, un străin, Că el e un şarlatan Şi să votăm un sătean? Mulţimea: Huo, huoo… Sătean: Doamne, cât de proşti am fost, Îl credeam un om cu rost. Ne-a zis că fiecare ogor, Va fi arat de tractor. Că ne va aduce-a spus Tractoare la preţ redus Mulţimea: Huo, huoo…. Sătean: A adus trei rable-n sat În trei zile s-au stricat. Cum nimic nu am făcut, Am arat cum am putut. Boi, nici nu mai sunt în sat Că de mult i-am însurat. Câţiva cai, ce mai avem La arat îi mai punem, Şi te uiţi la ei când ară Că au coastele pe-afară. Dimineaţa, mulgeam vaca Şi-o puneam la plug săraca. Aşa am ajuns, măi frate, Cu pământuri nelucrate. Mulţimea: Huo, Huoo…

Sătean: La primar în ciurdă, de te uiţi matale, Sunt măgari, aş spune, dar nu-s animale. (Lumea nu înţelege spusa şi n-o bagă în seamă.) Alt sătean: Apoi cum se poartă, drept e ca un zbir, Pe recolta noastră ne-a mai pus şi bir. Mulţimea: Huo, huoo… Sătean: Ca să vezi, măi nene, de cum l-am votat A chemat el obştea ca să ţină sfat, Şi-a ales, măi frate, în sfatul obştesc Numai din aceia care-l linguşesc. Strânşi la primărie în două odăi, Cea când strigă unii, ceilalţi strigă hăi! Mulţimea: Huo, huoo… Sătean: Şi atunci primarul, că nu-i prost defel, Ca să-i potolească, face cum vrea el. Alt sătean: Nu degeaba se vorbeşte, Cel cuminte giuruieşte Şi cel prost trage nădejde. Mulţimea: Huo. Huoo…. Sătean: Stai să vezi, ce lucrătură, Ne-a-ndemnat pe toţi la ură, Ne-nvrăjbit cu toţii, neamuri şi vecini Nici nu se cunoaşte că am fi creştini. Satul clocoteşte, sfadă şi ocară. Şi din asta-i vine, apă lui la moară. Tot atunci, frate, a adus în sat Unul mic, cu burtă, puţin cam umflat, L-a suit pe scenă, l-a pus la cântat: Gâjâia, măi nene, tot din gât un cântec, Vorbe lălăite îi ieşeau din pântec. Unii de-aşa treabă, zău, că s-au mirat Şi s-au pus atuncea pe aplaudat Mulţimea:Huo,huoo… Sătean: Mai dădea o pungă, ori o găletuşă De poman-ndată, la câte-o mătuşă. Iac-aşa , măi frate, iar ne-a păcălit Şi a doua oară, tot el a ieşit. Mulţimea: Huo, huooo…. Sătean: Lumea spune-acuma: n-a contat votarea, Ci mult mai degrabă, doar numărătoarea. Alt sătean:Şi atuncea satul rău s-a învrăjbit Cu proaşca-ntruna, noi ne-am tot stropit Ziua dam cu proaşca prin toată livada, Noaptea la vecinul, îi udam ograda. Şi-uite-aşa măi, bade, arătăm schimbaţi Că din cap până-n picioare suntem înglodaţi. Un sătean: Oameni buni, v-aţi dumirit? El pe toţi ne-a păcălit! Să-i dăm proştile-napoi, Să ne deşteptăm şi noi! Mulţimea: Jos primarul necinstit, Care de noi a fugit. Un sătean: Să-i zvârlim proşti, în ogradă La primar, ca să le vadă. Alt sătean: La el ograda nu-i stropită Că-i singura pietruită. Mulţimea: Hai, acasă să mergem, Proştile să le-aducem!

SURÂSUL BUCOVINEI

30

Cu toţii să ne unim Şi să nu ne mai stropim. Între noi, nicicum, defel, Hai, tăbărâm pe el! Un sătean: Să-l dăm jos, cum toţii vrem C-a fost pentru noi blestem. Alt sătean: Eu, vă rog, să mă credeţi, Că m-am dus cu pâra, până la judeţ. Dar mi-au spus de-acolo clar Cum că el este primar! Nu putem noi, jos să-l dăm C-atunci legea încălcăm. Un sătean: După ceea ce îmi spui, Îi bună doar legea lui? Alt sătean: Da noi toţi parc-am semnat Că nu-l mai dorim în sat. Un sătean: Le-am dus hârtiile toate De tot satul sunt semnate, N-a semnat doar clica lui De-mbuibaţi, dar nesătui. Insă, ei mi-au spus , măi frate, Că nu pot fi acceptate. Cum că asta vrea să fie Atac la democraţie. Şi că vor trimite hârtiile sus Ca să spună dânşii, ce este de spus Alt sătean: După ce noi jos îl vrem Că-i pentru noi un blestem: Un nebun, un fluşturatic! Eu sunt cel nedemocratic? Mulţimea:Huo, huoo…. Alt sătean: Oameni buni, ce huiduiţi, Şi aicea-l ponegriţi? Când pădurea ne-a tăiat? Aţi văzut şi l-aţi lăsat! Ştiam toţi că-i necinstit, L-aţi lăsat, s-a-mbogăţit! Ştiam cu toţii că fură, Însă, am tăcut din gură. N-aţi aflat voi că, ehei, E mare crai la femei? Şi pe mândra care-o are, O ţine în desfătare? Voi l-aţi socotit isteţ, Deştept şi descurcăreţ, Şi atuncea judecaţi C-o să fiţi ca el, bogaţi? De-unde se făcea bogat? Nu din obşte, de la stat? Atuncea când a candidat, Nu pe toţi v-a încântat, Când spunea că vă respectă Şi vrea o lege corectă? Bănuiam că-i un escroc

Şi nu ne-am gândit deloc. Vorbe mieroase spunea, Ştiaţi toţi că nu-i aşa! Nu cumva pe-acest tâlhar Voi l-aţi crezut gospodar, Şi vi l-aţi ales primar? Aţi început să gândiţi? Văd că nu mai huiduiţi. V-aţi trezit cu burta goală Şi aţi pornit o răscoală? Un sătean: Vai, de capul nostru frate, S-ar putea să ai dreptate. Dacă v-alegem pe voi, O să fiţi cumva alt soi? Alt sătean: Dacă stăm să socotim Pe cine să huiduim? Chinuiţi de boli şi trude, Dacă nimeni nu ne-aude? Un sătean: Trebuia să ne gândim Mai bine să socotim, Pe cine să alegem Nu în el să ne-ncredem. Alt sătean: Unii crezi că sunt curaţi Şi la urmă-s toţi pătaţi. Alt sătean: Ni s-a spus de la judeţ: Noi alegeri dacă vreţi, Trebuie să cugetaţi Cu ce partide votaţi. Alt sătean: De partid îmi arde mie Când trăiesc în sărăcie? Un sătean: Oameni buni, eu m-am gândit… Alt sătean: Nu gândi, c-ai obosit! Un sătean: Jos primaru-ndata mare! Alt sătean: Stă el jos şi stă la soare! Un sătean: Oameni buni ce-i de făcut? Alt sătean: Ne-a înşelat cum a vrut! Un sătean: Să-l alegem pe Arvinte. Alt sătean: Nu-l aleg şi el ne minte. Alt sătean: Sus, Vasile, n-ar fi bun? Un sătean: Să tragă şi el un tun? Mulţimea: Huo, huoo… (Nu mai lasă pe nimeni să vorbească şi huiduieşte. Oamenii nu înţeleg nimic şi ţipă din toate puterile.) Reporter: Stimaţi telespectatori, aţi fost în direct la manifestaţia spontană, ca să nu spunem că ar fi un fel de răscoală, din Satul cu proşti, manifestaţie, în care oamenii au strigat, s-au agitat şi cer nu ştiu ce, de la nu ştiu cine. La început se striga clar: Jos primarul! Acum, după cum auziţi şi d-voastră unii strigă jos şi nu mai e vorba doar de primar, alţii sus şi eu n-am înţeles nimic. Poate că dumneavoastră veţi înţelege ceva, eu dau legătura în studioul nostru. (Reporterul se îndepărtează şi în huiduielile mulţimii, cade cortina.)

Gheorghe Solcan

SURÂSUL BUCOVINEI

31

DECEBAL ALEXANDRU SEUL

Poștărița

Nu știu nici în ziua de azi cum de s-a întâmplat și de ce am pățit-o eu și nu altul.În privința asta însă a venit sorocul să-mi clădesc gândurile pentru o convingere. Fata aceea subțirică în talie-de i-o puteai cuprinde ușor cu brațul, așa străbătând cărările cu geanta enormă pe umerii înguști, balansând-o ca pe o trăistuță ce era șic pe atunci, mi se părea caraghioasă. Fiindcă întotdeauna zărind-o mă gândeam cum i se potrivește fizicului mlădios ca trestia acea geantă voluminoasă desigur încărcată cu ziare și reviste, cu scrisori. O stăpânea pe umărul îngust și elastic ca și cum ar fi cărat cu ea puful pentru o pernă sau ghemotoace de vată sau altceva tot atât de ușor. Mereu corpul îi era mulat perfect de geacă și de blugi. Fata aceea firavă cu mijlocul ,,tras ca prin inel,, arăta așa poate pentru traiul petrecut mai mult în aerul beat de toate izurile codrului. Era clar, îmi era o ființă aparte, într-un fel, pe bune, o cam divinizam! Chiar mă întrebam uneori dacă-i o persoană palpabilă sau văzul îmi era bântuit poate de o vedenie. Totuși fiecare dintre noi, înpământeniții acestui sat huțul, o așteptam. Aici, la Oglinda, se perindau ca oriunde în altă parte, lucruri bune și rele, se mai derulau încă apatic secvențe de viață încă arhaică. Fluier de tren nu auzea nimeni, un autobuz înainta cu chiu cu vai din pricina traseului prăpăstios până la primul oraș. Cea mai sănătoasă băutură, apa, o aduceau din baierele pământului izvoarele cu zecile, cu sutele susurând din piepturile munților, ,, împărații,, meleagului. În cătunul Oglinda, toți așteptau mereu poștărița cu nume de floare. ,,N-ai zărit-o ,bădiță, pe Brândușa? ,, se auzea o întrebare. ,,Ba, dealu` de colo, ea trebuie să fi fost după cum își purta geanta. Că uite-o hăt departe și nici nu bănui când îți întinde ziarul sau scrisoarea sau, mă rog, alte trimiteri poștale. Brândușa, ca o mană cerească, ne înflorea clipele cu vești plăcute, alteori ne dezamăgea cu alt fel de știri. O așteptam.

N-aveam instalată încă o cutie poștală și-mi aflam ziarele împăturite și introduse între ulucii porții ce avea deschidere spre unicul drum principal. Scrisoarea nicicând ,, nu prindea aripi,, că era bine cuibărită între filele gazetei însă mereu cu adresa expeditorului întoarsă, lucru ce-mi stârnea la fiecare corespondență o curiozitate sporită. Fata o făcea cu intenție ... sau era doar întâmplare. Oricum, încă nu i-am făcut vreo observație, mi se părea ceva banal.Totuși cu trecerea timpului situația se repeta parcă doream aruncându-mi ochii pe plic să citesc numele persoanei trimițătoare, așa mi se părea firesc. Aș fi vrut să-i spun, în fine, sărut mâna domnișoară, aduceți-mi ziarul sau ce este, în casă, câinele e legat, ușa nu, nu e închisă, poate câteodată mă găsiți ,clar, nu sunt unul din ăia... Nu! Îi voi spune să mă strige înainte dacă n-o voi observa primul prin geam și m-oi repezi afară să preiau din mânuța ei fină ce vrea să-mi dea. Și gestul pentru a nu-mi mai afla corespondența între șipcile portiței și uneori scrisoarea pe care trebuia s-o-ntorc pentru a citi numele trimițătorului. Până la urmă am intenționat să păstrez pentru mine întrebarea ce-mi zgândărea mintea și-mi hăituia chiar nopțile. Poate, poate n-o făcea cu intenție.Dar nici de hazard nu mai putea fi vorba. Și iată că așteptam o scrisoare de la un bun prieten și se lăsa...așteptată. O fi luat-o vântul dintre ziare, a parașutat-o, o fi fost cineva și o fi aruncat-o. Era desigur o supoziție. Amicul m-a înștiințat că a pus-o la cutie.Adevărat, simplă. Cam de vreo două săptămâni. Doar nu pleca din America, și chiar de acolo, peste Atlantic cu avionul aș fi primit-o, hă, hă ... de ceva timp. Să se fi pierdut pe traseu, or fi fost alte cauze sau s-o scot pe Brândușa,, iediță ispășitoare!,, Și n-am mai avut încotro. La portiță i-am făcut semn, nici potaia n-a lătrat-o, a pășit în verandă și, întinzându-mi ziarele, m-a interpelat cu glasu-i melodios. ,,E ceva în neregulă? ,,Da.Trebuia să primesc o scrisoare. ,,Și n-ați găsit-o? ,,Nu,, ,,Păstrați ziarele? ,,Evident.Uneori public articole prin ele. ,,Căutați-o bine,, am mai auzit-o, urmărind-o apoi cum dispărea în susul străzii, cu geanta enormă în balans pe umărul îngust purtând-o așa ca trăistuțele la modă cândva. Ştia pasămite ceva sau a procedat astfel ca să mă chinuie și de ce, o respectam prea mult! Repede m-am pus pe treabă, răsfoind ziarele pe care le păstram în colecție pe toate fețele. Și am descoperit-o, tot între pagini, însă acum cu adresa expeditorului la prima vedere. A făcut-o intenționat? Cine știe...Delicată chestiune! Deschizând plicul am aflat despre editarea cărții mele.

SURÂSUL BUCOVINEI

32

GHEORGHE C. PATZA

Triptic magic

1. La Varvici

Viaţa muntelui este grea. La şes pământul este roditor şi, dacă ştii să-l munceşti, el te răsplăteşte. Niciodată o prăjină de pământ de la munte nu este echivalent cu cea de la şes. E adevărat că muntenii au ceva pădure în proprietate şi lemnul e scump. Cel leneş vinde lemnul din picioare. Cel harnic îl fasonează şi îl transportă la malul apei cu bani buni. Însă

lemnul se termină repede. Ai tăiat un brad? Dacă apare unul mic lângă cioată trebuie să aştepţi optzeci de ani până poţi să-l tai şi pe acela. Când ai copii trebuie să le laşi şi lor ceva, căci se însoară şi trebuie casă şi grajd. Dacă ţi-ai tăiat pădurea, ţi-ai legat urmaşii de mâini şi de picioare. Ai condamnat la sărăcie două generaţii. În rest? Ţii o văcuţă, două şi te uiţi sub coada ei să-ţi dea un picuş de lapte sau un viţel. Şi atunci, de unde au unii munteni, puţini, bineînţeles şi bani şi avere? Ori au găsit o comoară, ori l-au luat pe dracul. Dar câte comori pot fi ascunse pe sub stâncile Călimanilor? A găsit unul o găleată de bani şi şi-a construit o căsoaie de piatră în centrul Negrei Şarului, de o sută de metri lungime, la concurenţă cu negustorul de lemn Aurel Vasiliu, socrul generalului Gheorghe Manoliu, comandantul Corpului I de armată - Vânători de munte, elita oştirii române în al doilea război mondial. Altul a găsit şi el o căldare cu cocoşei de aur, ascunsă de vreun ofiţer al mariei Tereza pe înălţimile Şerbei şi şi-a cumpărat pământ cât cuprinzi cu ochii. În rest? Pace şi voie bună! Ghiţă Drancă s-a săturat de sărăcie şi s-a hotărât să-şi vândă sufletul diavolului pentru bani. Şi-a mai găsit încă trei prieteni cu aceleaşi gânduri şi au trecut muntele la Topliţa, peste vârful Călimanilor la Varvici, vestitul vrăjitor care avea puterea de a negocia cu Necuratul În timp ce treceau muntele s-a făcut deodată o viforniţă cumplită şi cerul s-a întunecat în miezul zilei. Prin copaci se auzeau vaiete. Erau sufletele morţilor care le ţineau calea. Cum au trecut de Iezerul Călimaniului, cu inima strânsă şi cu sufletul îndoit, cei patru flăcăi n-au mai întâmpinat nicio piedică şi au ajuns cu bine la Topliţa. Din om în om au aflat unde şade Varvici, dar localnicii aveau o căutătură ciudată şi clătinau dezaprobator din cap. Pasămite, ştiau unde şi pentru ce au venit cei patru străini, îmbrăcaţi în haine seine, cum se poartă prin munţii Dornelor.

Când au ajuns în poarta curţii lui Varvici, i-a întâmpinat mieunat de pisici, pe toate tonurile posibile şi un vânt aspru fluiera în streşinile casei. Bătură la uşa. - Intraţi! porunci o voce aspră. Se buluciră tuspatru în tindă. Îi întâmpină un bătrân cu barba neagră înspicată, cu ochii mari, negri şi cu o căciulă, ţuguiată din blană de miel. Ochii moşneagului erau ciudaţi, înspăimântători. Priveau fix şi erau injectaţi de viţişoare de sânge. Intrară înăuntru, unde era o dezordine cumplită. Pisici negre, cu ochii galbeni mieunau şi zgrepţănau pantalonii celor patru, care şedeau înghesuiţi unul în altul. Le atrase atenţia un covor din perete, cu motive florale, sub care se auzea un fâşâit continuu. Covorul făcea unduiri, cum face vântul pe suprafaţa apei stătătoare. Bătrânul se apropie de covor şi lovi cu latul palmei în mai multe locuri: - Ho!ho!Diavoli împieliţaţi! Liniştiţi-vă odată! Fâşâitul încetă ca prin farmec. Se auzi schelălăit de căţei, apoi se aşternu liniştea. tinerii depuseră pe masă pachetele cu unt aduse în dar de acasă. - Vreţi să-l luaţi pe Diavol ? întrebăbătrânul. - Da! răspunseră bărbaţii în cor. - Pentru ce vreţi să-l luaţi? întrebă Varvici cu o voce din ce în ce mai aspră. Pentru bani sau ca să vă facă pe dragoste? - Pentru bani! - Pentru asta trebuie să vă dovediţi vrednici de El. Vă voi pune la câteva încercări. Sunteţi pregătiţi? - Da! răspunseră negrenii din nou. - Daţi-vă lângă perete! Începem! Fiţi atenţi: n-aveţi voie să scoateţi niciun sunet, indiferent ce s-ar întâmpla! Aţi înţeles? - Da! răspunseră. - Sunteţi pregătiţi să-l primiţi în timp? - Da! răspunseră. - Să fiţi toată viaţa sluga Lui credincioasă? - Da! răspunseră. - Să-l slujiţi cu credinţă şi devotament? - Da! răspunseră. - Bine! Fiţi atenţi! Începem! Varvici îi fixă cu ochii săi negri, însângeraţi, pe fiecare, pe rând o dată, de două ori, de la stânga spre dreapta, de la dreapta spre stânga.. Bolborosea cuvinte neînţelse şi se părea că este supus unui adânc zbucium interior. În casă se aşternu întunericul în plină zi, aşa cum se întâmplase şi pe vârful munţilor Călimani. Pisicile începură să miaune fără întrerupere. Cei patru urcară într-o căruţă cu doi cai năprasnici. De la pas caii trecură la trap, apoi la galop. Se desrprinseră de căruţă şi apucară într-o parte. Căruţa îşi continuă drumul în pantă şi se desfăcu în mai multe bucăţi. Nu se auzi niciun zgomot... Trei ţigani cântau cu foc la cimpoi şi cei patru tineri munteni jucau cu nişte fete nebune, care-i

SURÂSUL BUCOVINEI

33

învârteau din ce în ce mai repede. Continuând să cânte din cimpoi, ţiganii scoaseră câte un iatagan şi le înfipseră în partenerele lor de joc. Sângele ţâşnea ca pe ţeava. Şi nu se auzi niciun zgomot... Ghiţă Drancă şi tovarăşii săi urcară într-un automobil de teren şi porniră într-un groaznic raliu. Maşina gonea halucinant. Drumuri se deschideau în toate direcţiile. Arbori seculari cădeau în furtună şi erau măturaţi de maşina care-şi croia drum ca printre chibrituri. Deodată pământul se deschise; în faţa lor se crăpa o prăpastie fără fund. În adâncime se vedea un foc uriaş. Maşina cădea în focul cel neadormit al iadului. Îngroziţi, cei patru tineri munteni sloboziră strigăte de moarte. Încăperea e lumină brusc. - Nu sunteţi vrednici de El! Mergeţi la sora mea, Norocioaia din Dorna Arini şi-i spuneţi că am zis eu să nu-mi mai trimită pe cap năpârstoci ca voi. Plecaţi de aici, să nu vă mai văd! Mulţi ani de la aceste întâmplări, un bătrânel scund, cu ochi lăcrămoşi şi fără dinţi, fumător şi băutor înrăit, pe care îl chema Ghiţă Drancă, povestea, cui voia să-l asculte, prin ce i-a fost dat să treacă la Varvici, când voise să se vândă Diavolului pentru bani. - Mai bine sărac şi curat! încheia el, zâmbind cu gura ştirbă şi rămânând pe gânduri.

2. Lelica Ion Liteanu era un bărbat înalt şi voinic cât un armăsar. Atât de voinic încât cumpăra un sac cu făină de porumb din Dorna, de cincizeci de kile, îl lua subsuoară şi uita să-l mai lase jos până la Gura Haitii, să tot fie douăzeci şi doi de kilometri. Povestea un bărbat bătrân că n-a reuşit să se ţină după el fără niciun fel de bagaj. E drept că acela îşi petrecuse noaptea cu o femeie focoasă, care îl cam sleise de puteri. Bietul om se întorcea acasă cu pumnii sub curea, mort de foame şi slăbit de picioare. s-a ţinut el ce s-a ţinut după zdrahon, intrând într-o livadă, unde s-a aşternut somnului. Ion Liteanu nu punea mare preţ pe femei. Bag seamă că nu le prinsese gustul lor cel dulce-amar şi nu le cunoştea aromele, care întrec piperul, scorşişoara şi ienibaharul la un loc. Dacă îl întreba cineva de ce nu se însoară, Ion Liteanu răspundea printr-o mirare: - Ce-mi trebuie mie femeie? Decât să ţii o femeie la uşa casei, mai bine ţii o găinuţă, îţi face un ouţ şi-l mănânci, pe când o femeie numai cheltuială îţi aduce. Pentru oleacă de bucurie în aşternut nu merită să-mi fac supărare capului!... Azi aşa, mâine aşa, timpul trece şi trece. Ion Liteanu se apropia de patruzeci de ani şi nici gând să se însoare. Las’ că fete bătrâne erau ele, destule, şi numai cât nu le curgeau balele privind la gospodărie frumoasă şi la bărbat curat îmbrăcat, în costum naţional cum îi helgea de alb. Vorba ceea: Grădină cu nouă colţuri,

Pasăre cu nouă ciocuri Cu nouă aripi zburătoare, Cu nouă picioare umblătoare, Eu mişc lacul, Lacul mişcă racul, Racul mişcă dracul, Dracul mişcă norocul, Să mă ia băiat frumos, Harnic şi sfătos, Pe unde a merge, Pe la mine-a trece; Pe unde-a îmbla! Pe mine m-a căta. O fată bătrână şi urâtă de mama focului, dar ştii, urâtă în draci, i-a pus gând rău lui Ion Liteanu. Să fi fost Lelica cu vreo zece ani mai mare decât el. Dar niciodată nu-i prea târziu dacă vrei să nenoroceşti un om. Se duse Lelica şapte văi, şapte dealuri şi şapte sate, tocmai la Leşul Ilvei, unde îşi făcea veacul o cătătoare vesttă, baba Natalia lui Balint. Îşi spuse Lelica păsul şi baba, care face şi desface, învârte şi dezvârte, îi pregăti o sticluţă cu amestecuri. Cum spuneam: Murgule, murguleţule, Eu oi adormi, M-oi hodini, Da tu să nu dormi, Şi să nu te hodineşti, Ci să-mi aduci dragostea De la 99 de împăraţi Şi împărătese, De la 99 de miri şi mirese; Şi să pui dragostea lor în sticlă la mine, Du-te la 99 de turci şi turcoaice, La 99 de ţigani şi ţigance, Şi la 99 de moldoveni şi moldovenci, La 99 de munteni şi muntence Şi la toate liftele Şi adă-mi dragostea lor în sticlă la mine... - Să ai mare grijă, nu care cumva să spargi sticluţa, că s-a mântuit cu dragostea! Du-te acasă, Lelică hăi, şi ai să vezi cum are să vină Ion şi are să te ceară de nevastă! i-a spus baba Natalia lui Balint. Şi să nu vă miraţi, oameni buni, dacă vă spun că lui Ion i s-au aprins călcâiele după urâta de Lelica. A venit la peţit şi îndată s-a şi însurat cu ea. Se mira toată lumea şi zicea că nu l-a luat Lelica cu lucru curat pe Ion, ori bărbatul e prost şi nu ştie să aleagă, şi-a pierdut tinereţea muncind ca un bou şi la urmă şi-a luat ce a fost mai hâd în sat. Zică lumea ce-a zice, Ion o vedea pe Lelica zâna din poveşti şi se topea de dragul ei. Lelica era fericită şi avea grijă ca de ochii din cap de sticluţa primită de la Natalia lui Balint din Leşul Ilvei. Anii au trecut şi a sosit bătrâneţea cu slăbiile ei. Lelica a căzut într-o bună zi la pat. L-a chemat pe Ion la căpătâiul ei şi i-a arătat sticluţa, spunându-i: - Ionică, dacă a fi să mor, tu să-mi pui sticluţa aceasta lângă mine, în copârşea, şi să mă îngropi cu ea.

SURÂSUL BUCOVINEI

34

Şi nu s-a lăsat femeia până când nu i-a smuls bărbatului promisiunea că aşa va face, cum a lăsat ea cu limbă de moarte. Lelica a murit şi, de multă supărare ce l-a cuprins, Ion Liteanu a uitat de sticluţa cu pricina. Pe drum, în timpul unei stări, el şi-a adus aminte şi fuga! înapoi acasă. Găsi sticluţa şi alergă cu ea în mână spre convoiul mortuar. Din prea mare grabă bărbatul se împiedică şi căzu pe brânci. Scăpă din mână sticluţa, care se sparse, iar lichidul din ea se împrăştie printre pietrele drumului. Când ajunse lângă sicriu, văzu în locul Lelicăi o bătrână urâtă şi scofâlcită. Ion Liteanu se sperie şi-l prinse de mânecă pe preot: - Vai de mine, părinte! Asta nu-i Lelica mea! Lelica mea era frumoasă, iar străina asta din copârşea e bătrână şi urâtă!

3. Burduful de viţel

- Măi băieţi! De ce nu vreţi voi să credeţi în puterea vrăjilor? E adevărat, sunteţi tineri şi n-aţi trecut prin multe . Aveţi timp să vă convingeţi de cele ce vă spun? glăsui bunicul Gavril Ţarcă, şezând la masă cu trei dintre nepoţii săi. Când eram tânăr ca voi, eram voinic ca un bou de jug. Pe la douăzeci şi cinci de ani, mă jucam cu un sac de o sută de kile. Femeile dădeau buzna în viaţa mea ca muştele, văzându-mă aşa bine făcut, brunet cu ochii albaştri şi mustăcios. La baluri, de o pildă, eram foarte atent la comportamentul bărbaţilor. Mulţi sunt proşti la băutură şi-şi bruftuluiesc nevestele, ca să arate lumii cine sunt ei înaintea lor înşile. Dar şi femeia, atât aşteaptă, să se răzbune. Nu exista bal în tinereţile mele, să nu-mi cadă măcar una la zar. Cum vedeam că-i rostul , că şedea pe bancă cu ochii înlăcrimaţi, mă şi înfiinţam înaintea ei şi o pofteam la joc. O învârteam cu foc, ca să o încălzesc şi îi şopteam câteva vorbe la ureche, iar femeia nu pierdea ocazia. Ne strecuram în joc spre uşă, trăgeam cu coada ochiului să nu observe beţivanul şi îl lăsam cu nasul în pahar, iar noi dispăream pe uşă în noaptea neagră şi ... a mea era. Pe urmă ne întorceam pe rând în sală. Nimeni nu băga de seamă, căci fiecare îşi vedea de interesul său. O strângere de mână, o acceptare... Frumoase vremuri, măi băieţi! Ei, dar femeia e dracul, să ştiţi voi de la mine. Dacă-i place cum o iubeşti eşti a scăparea de ea. Se ţine după tine ca o umbră şi e în stare să te omoare, numai să nu încapi în braţele alteia!... În vremea aceea frate-meu Petrea avea o servitoare, de felul ei de prin Ardeal, pe care o ţinea vara la stână. Din vorbă în vorbă m-am dat pe lângă ea. Era o femeie arzoaie şi, după ce ne iubeam, obişnuia să mă caute în cap. Şedeam cu capul în braţele ei şi ea îşi strecura degetele prin părul meu, dezmierdându-mă cu vorbe dulci. N-apucam să ajung acasă şi iar mă apuca dorul de ea. Numai pe Aurica o vedeam în faţa ochilor. Mă ardea la suflet, nu altceva! Şi ce credeţi? Mă bătea gândul să mă

însor cu ea! Auziţi? Eu, băiat de gospodar, să mă însor cu o servitoare! Cred că tata ar fi fost în stare să mă dezmoştenească! Pe vremuri se ţinea cont la căsătorie din ce familie eşti; bogaţii luau numai fete cu avere şi săracii se însoţeau cu fete calice şi slugi rămâneau din tată în fiu... Nu era de glumit cu aşa ceva! Mama era mereu cu ochii în patru şi m-a văzut abătut şi îngândurat! S-a interesat ea în stânga şi în dreapta şi mi-a dibuit drumurile de seară. - Măi băiete! mi-a zis mama. Ai grijă cu borşanca lui Petrea, să nu cumva să te lege la pripor. Mi se pare mie că ţi-a pus fund în cap ca pe vite, la picior, a ei ai să fii! Nu mai ajugi tu să mai sari gardurile în vecii vecilor! Borşencele astea sunt mari bosorcăi şi umblă cu bozgoane. Îi spune, nu cumva îţi ia păr din cap, ca pe urmă să-ţi facă vrăji? - Mde, mămucă! Ştiu şi eu? E adevărat că uneori mă îmbie să-i stau cu capul în poală şi ea mă caută în cap, însă nu cred... - Ia ascultă aici, nerodule! În timp ce te caută în cap şi te mângâie, afurisita îţi fură doi-trei peri, pe care îi boscorodeşte şi îi vrăjeşte până te face din om neom! Să faci bine şi să asculţi aicea ce-ţi spun eu. Ia perii ăştia din burduful de viţel şi păstrează-i în buzunar. Să nu mai stai cu capul în braţele ei. Dacă îţi cere să-i dai nişte peri din cap, să-i dai perii de viţel şi ai să vezi ce o să se întâmple. Or fi ele, mamele, cum sunt, din cale-afară de grijulii, dar drept să vă spun, am intrat la grijă. Am fost cu ochii în patru şi, după ce ne-am drăgostit, n-am vrut să mai stau cu capul în braţele ei. M-am prefăcut că sunt grăbit şi am dat să plec. Şi atunci ce credeţi că a făcut ardeleanca? - Ţi-a cerut păr din cap! Săriră tustrei nepoţii. - Aşa! - Şi mata i-ai dat părul de viţel! - Sigur că da! Apoi am alergat într-un suflet acasă. I-am spus mamei ce s-a întâmplat şi am rămas cu ochii pe burduf. - Şi? - Deodată burduful a sărit din cui, de mi-a fost mai mare spaima, şi zdup! pe uşa afară! Mai mare mirare de atâta nici că se putea... Am rămas toată noaptea ce a urmat în casă şi n-am putut dormi. Somnul nu s-a lipit de mine. În zori, numai ce aud zgomote în uşă: buf! buf! buf! Am deschis uşa şi burduful a trecut pe lângă mine şi s-a aşezat cuminte în cui... Dacă am văzut aşa, n-am mai călcat niciodată pe la stâna lui frate-meu Petre şi încet-încet focul de la inimă s-a stins. S-aveţi grijă şi voi, dragii mei, când vremea trece, însă urmaşele Evei rămân mereu aceleaşi, fie cele cu catrinţă, din tinereţea mea, fie ele cu blugi de acum. Dracul însoţeşte mereu, cuibărindu-li-se în ochi şi între picioare!...

Gheorghe C. Patza

SURÂSUL BUCOVINEI

35

CONSTANTIN TIRON

Cabanier de cinci stele

Nu cred ca în zona Bucovinei să existe cineva care să nu-l fi cunoscut sau cel puțin să nu fi auzit de nea Andrei, cabanierul de la Deia, arhicunoscuta cabană așezată pe malul stâng al pârâului cu același nume, foarte aproape de municipiul Câmpulung Moldovenesc,

cabanier renumit mai ales prin modul cum știa să îmbrace o deservire exemplară în haina povestirilor amuzante, povestiri cu tâlc și din care se puteau trage multe învățăminte. Orice supărare sau necaz ai fi avut, îți trecea ca prin farmec dacă aveai inspirația să te afli în preajma lui nea Andrei, măcar jumătate de oră. Îl blagoslovise Dumnezeu cu harul mângâierii sufletului prin cuvântul rostit și dacă ar fi avut și harul cuvântului scris, mai mult ca sigur și-ar fi aflat locul în elita scriitorilor de umor de bună calitate. Unii spun că ar fi fost cunoscut și recunoscut în întreaga țară și eu tind să-i cred, pentru că nea Andrei, era subiectul multor articole care apăreau destul de des în revistele și ziarele vremii, mai ales în revista de turism România Pitorească. Era omul care știa să se descurce, cabana lui fiind aprovizionată cu tot ce îți dorea sufletul în pofida vicisitudinelor din acele vremuri. Nu de puține ori, atunci când primeam câte o vizită mai simandicoasă de pe la București, apelam cu încredere la nea Andrei și cei pe care i-am dus la el, niciodată nu au plecat decepționați. Odată, primesc un telefon de la Consiliul Județean al Sindicatelor, prin care mi se aducea la cunoștință că prin zonă va veni un membru din conducerea UGSR, poreclit Balaurul, tipul activistului acru, nemulțumit de nimic și cu o pătimașă manie în a întocmi rapoarte negative. Șefii de la Suceava au mai avut grijă să mă avertizeze că acest om nu a fost văzut zâmbind niciodată și că are prostul obicei de ași băga nasul peste tot. Intru în alertă ca la venirea potopului și încep a pregăti arca salvării. Prima dată dau telefon la nea Andrei , rugându-l să pregătească o masă cu specific vânătoresc, din care să nu lipsească semipreparatele, un iepure la proțap cu garnitură de hribi și mai ales păstrăvul prăjit cu mămăliguță și usturoi, iar masa, dacă se poate să fie așezată în balconul cabanei, pentru ca oaspetele să se bucure și de priveliștea mirifică de pe plaiul Deii. Dosarele cu activitatea lunară din sindicate erau la locul lor, bine puse la punct, așa că nu eram prea îngrijorat de severitatea celui care venea în control. În jurul orei 15 apare Balaurul și după ce schimbăm câteva cuvinte protocolare, încep atacul prin învăluire:

- Tovarășe președinte, (era președintele Comisiei muncii politice și cultural – educative de masă) poate vă este foame, poate… - O să luăm o gogoașă, ori un covrig în drum spre vreun sindicat, mârâi Balaurul uitându-se spre mine pieziș. - Cum doriți, numai că am mașina pregătită să ne ducă la masă, atac eu decisiv, citindu-i foamea din priviri. - Ei, dacă e așa, să mergem la masă și după aia ne vom ocupa și de un sindicat sau două, în funcție de cât ne lasă timpul. Victorios, anunț șoferul și cam în cinci minute eram deja instalați confortabil în mașină, rulând spre cabana Deia. Ajunși la destinație, suntem întâmpinați de nea Andrei care ne conduce la masa pe care o aranjase în balconul cabanei, conform înțelegerii și pe care așternuse tot felul de aperitive, care mai de care mai apetisante, străjuite de o butelcă destul de încăpătoare, spre care Balaurul începu a privi pofticios. Nea Andrei citindu-i dorința din privire, îl invită să se ajeze și turnându-i țuica într-o ulcică de lut îi propuse să guste spunându-i: - Luați, serviți cu încredere că e de fabricație proprie, din copacul care se află chiar în fața dumnevoastră. - Nu prea are damf de prună, mormăi plescăind Balaurul. - Nu, fiindcă prunu’ acela-i corcoduș, îi răspunse mucalit nea Andrei. - Nea Andrei, intervin eu, parcă vorbisem de un iepure la proțap. - Tot amu! spuse nea Andrei. Dispăru pe ușa din stânga balconului și în nici cinci minute apăru îmbracat în costum de vânătoare, cu tolba pe umăr și arma în mână. - Tot amu! ne mai asigură el încăodată coborând scările. - Până vânează ăsta un iepure, molfăi Balaurul, ne-apucă noaptea. Nici nu a terminat bine de spus și din spatele cabanei se auziră două focuri de armă, iar nea Andrei apăru cu doi iepuri împușcați, ținându-i de urechi și cerându-ne sfatul: - Pe care să-l gătesc? Pe aista, sau pe aista. - Care o fi, spun eu, numai să fie bine tăvălit prin cimbru și usturoi. Balaurul, încremenit cu ulcica în mână se uita la nea Andrei ca la un extraterestru, nevenindu-i să creadă de ce vede înaintea ochilor. După ce nea Andrei dispăru cu iepurii în bucătărie, cârcotașul din el ieși la suprafață: - De vânat i-a vânat el repede, dar până îi gătește… Și deodată îl cuprinse sughițul de mai să scape ulcica cu holercă din mână cu care se împrietenise la cataramă. Pe una din ușile balconului apăruse nea Andrei cu o tavă mare pe care trona doi iepuri bine rumeniți înconjurați de scrijele și garnitură de hribi.

SURÂSUL BUCOVINEI

36

- Luați și serviți până nu se răcește. Eu o să cobor în beci să aduc un vinișor negru vârtos de vreo cinci ani, din care numai după două ulcele poți să te iei la trântă cu ursul. Balaurul nu-și credea ochilor de ce vede și se uita siderat când la mine, când după nea Andrei care cobora scările înspre beci. După ce a venit nea Andrei cu vinul, înainte de a ne înfrupta din apetisantele delicatețe vânătorești, cobor în restuarantul cabanei să văd dacă șoferul este omenit cum se cuvine pentru că presimțeam că masa se va prelungi până noaptea târziu. Fiind totul în regulă, mă întorc în balcon și de data aceasta rămân eu crucit de ce văd. Balaurul râdea cu gura până la urechi de o întâmplare vânătorească pe care i-o povestise nea Andrei. - Povestește-i și tovarășului întâmplarea, că-i bună rău! spuse Balaurul, ștergându-și lacrimile. - Pe asta o știe, zise nea Andrei zâmbind, da’ vă spun alta. Odată eram la vânătoare cu niște ștabi de la Suceava, cărora de vreo două ceasuri nu le picase nimic în bătaia puștilor. În schimb în zona în care mă postasem eu, atâta vânat nu mai văzusem în viața mea. Pac un iepuraș, pac un făzănel, pac o căprioară, pac… - Dar, arma n-o mai încărcai? întrebă Balaurul. - Da’ de unde, ce, parcă mai aveam timp?! răspunse nea Andrei stârnind încă o cascadă de hohote din partea Balaurului. Și uite așa, delectându-ne cu delicatețile vânătorești, păstrăvii, vinul și snoavele lui nea Andrei, l-am determinat pe Balaur să uite de control, a doua zi uitându-se fugitiv prin dosare și plecând la Vatra Dornei, la organizația sindicală pe care o avea în program în acea zi. Desigur, cel mai favorabil raport l-a primit organizația sindicală din Câmpulung Moldovenesc. Asta e, nu toți aveau la îndemână un cabanier ca nea Andrei.

Schimb de progenituri

Mirandolina Duduleac, proaspătă mamică, luă în brațe copilul adus de soră și asistentă pentru alăptare și când se pregătea să-i servească masa de la cantina din stânga, deodată se opri sesizând că progenitura care o ținea în brațe nu este a ei. - Doamnelor, acesta este alt copil! - Auzi tu, „alt copil”! spuse sora privind contrariată spre asistentă. - L-o fi făcut fără s-o asistăm noi, concluzionă malițios asistenta. - Să știi domniță, ridică tonul revoltată sora, că noi asistăm tot ce se întâmplă în spital! - Cred că “asistați” ca să nu vă dezmințiți titlul de asistente! le spuse sec proaspăta mămică… De-aceea mi-ați adus alt copil! - Cum alt copil? întrebă asistenta. - Pur și simplu, altul, ăsta nu-i al meu!

- I-auzi tu că nu e al ei! - Te pomenești că al ei o fi de aur! - Nu-i de aur, dar are părul auriu și ochi albaștri, iar ăsta-i … roman! - Foarte bine! spuse sora, o dovadă în plus că suntem de gintă latină. - Un motiv în plus să fii mândră de progenitura dumitale patriotică! întări asistenta. - Ce progenitură patriotică, ce gintă latină, că ăsta nu-i roman – roman, e roman - țigan… Mă omoară bărbatu-meu dacă mă duc cu el acasă că seamănă cu un vecin viorist! Și n-are nici instrument. - Instrument?! se miră sora… - Asta-i culmea! spuse și asistenta. N-o să ne spui acum că l-ai născut cu vioară! - Nu vioară, puțișoară! le lămuri Mirandolina. - Păi… n-are! spuse sora după ce privi cu atenție locul cu pricina… - Păi sigur că n-are, adăugă asistenta, pentru că e fetiță! - Păi tocmai asta e, că al meu e băiat! - Să știi tu că s-au amestecat la spălat! - Păi ce, îi spălați cu mașina?! - Dacă te interesează, pot să-ți spun că nici nu-i spălăm noi! spuse asistenta. - Noi suntem asistente! întări sora spusele. - Și acum ce facem “asistentelor”? înrebă Mirandolina. Mergeți voi cu progenitura asta “patriotică” la bărbatu-meu ca să asistați la o demonstrație temperamentală de gintă latină! Ah, simt că înebunesc! - Calmează-te domniță, că se rezolvă, îl găsim noi, cu păr auriu și ochi albaștri, cu… instrument. Nu mai faceți scandal că îl găsim… - Auzi tu? zise sora, s-o fi amestecat cu cei din lotul venit de la Medgidia… - De la Medgidia?! țipă Mirandolina… Poate-mi găsiți un roman de gintă tătară cu instrumentul ciopârțit! Asistenta luă copilul din brațele Mirandolinei și vrând să iasă pe ușa salonului, dădu nas în nas cu doctorița care urmată de un card de rromi venea cu copilul Mirandolinei. O femeie de etnie rromă se repezi și luă copilul din brațele asistentei zicând: - Hai cu mama Mercedesa să-l liniștim pe zbanghiul de tactu, Parpanghel, că ș-o pus ghiara-n gât când l-o văzut pe hauriu și halbăstrelul hăla! Și uite-așa totul e bine când se termină cu bine. Toată lumea este fericită. Mirandolina că și-a primit odorul cu păr auriu și ochișori albaștri, având și instrumentul în dotare, Parpanghel că și-a putut îmbrășișa odrasla cu mândrie etnică și, nu în cele din urmă, sora și asistenta care au fost scutite de cercetări amănunțite din care să afle ginta reprezentativă pentru fiecare nou născut.

Constantin Tiron

SURÂSUL BUCOVINEI

37

LELIA MOSSORA

Întrebare pusă-n… CUI Un destin Ți-am pus în poală, Poate… Doar o vorbă goală. Ți-am spus poate… O poveste Ce a fost şi… Nu mai este. Poate doar Un colț de vis, Poate… Vechiul paradis În care credeam Degeaba - Așteptarea mea - Zăbava Între azi Și între ieri, Făr’ să speri Și Făr’ să ceri. Întrebare - NErăspuns, Visul meu Mereu ascuns. Visuri nicicând Măsurate, Verbele În veci aflate, Umbre spovedite… Cui?!

Seamă dată Nimănui Despre ce a fost Și nu-i - Întrebare pusă-n CUI . Între azi Și între ieri NEnăscutele Po-VERI Mai mereu dorite Toamne, Nu ni s-au întoarse… Doamne. Era poate… Prea târziu. Întrebare - NErăspuns, Visul meu Mereu ascuns. Parfum de şampanie şi trup de femeie Din nalturi cum ning iar roiuri de stele mirându-se doar că-n acest anotimp din nimic început-am clădind noi castele alături trecându-ne paşii prin timp. Se scutură frunze, se scutură şoapte... Neverosimilul pare uşor de atins. Ne prelingem încet prin vorbe de noapte şi tremură timpul de dor şi de vis. În fiece gest începe un gând. Ne temem de-amurg, ne temem de zori. Se-amestecă-n trupuri aromele când şampania-n noi descântă fiori. Plecatele pleoape tresar ca furtuna. Se răsucesc în sânge pierdute cărări şi mâinele noastre mereu sunt doar una - şi ochii… pecete şi gura… chemări. Parfum de abis şi trup de femeie… Sunt basmul născut din pelin... şi şoapta-s ascunsă în gânduri de fee şi-s sete şi-s durere şi-s... chin.

SURÂSUL BUCOVINEI

38

Golul din mine Răstălmăcesc tăcerea din privirea ta care se ascunde mereu după frunzele toamnei. Îţi simt respiraţia de vânt alergând în urma zilelor de vară apuse. Îţi sting norii de pe frunte cu sărutări de soare. Urmele tale pe nisip păstrează încă amintirea paşilor mei… Aripi de păsări călătoare îmi bântuie în suflet. Liniştea se despleteşte încet peste golul din mine. Ispite Un amar de ceaţă dulce Iaraşi vrea ca să se culce Peste gândul meu lăsat La fel trist, la fel plecat Peste clipele - osândă Peste noptea numai pândă, Peste un trecut șuvoi, Peste iernile în doi, Peste clipele azi mute Ce nu vor să mai sărute Cântul – gând Și talpa udă Și iubirea mea tot nudă, Gestul frânt la jumătate, Dorul tău Tot dus în spate Și în umbra noastră clipa Işi târăşte iar aripa; Gesturile-s ameţite De prea fost mereu ispite - Șoapte reci pe înserat

Fluture de noapte [Nightly butterfly] Sunt un fluture de noapte care îşi arde mereu aripile de cântec. Sunt omul care aduce întrebări eterne în suflete. Sunt eu... cea care ucide apusul cu umbre de vis... Sunt mâna care mângâie şi gândul care sărută... Sunt adierea vântului prin părul tău... Sunt liniştea care se cerne deasupra luminii... Atinge-mi faţa să afli cum se aprind în mine felinarele sângelui ! Atinge-mi căldura să poţi topi vorbele la flacăra trupului meu ! Se cutremură amurgul în braţele mele când te mângâi... Calea Lactee îşi pierde urma în mine... Eu sunt cea care te cheamă la festinul iubirii... Eu sunt cea care întinde mâna spre tine ca spre o oază de fericire... Da-mi cupa gurii să mă îmbăt cu abisul tău ! Da-mi palmele să le adun într-o lacrimă de ploaie care să spele toate nopţile plânse odată ! Modelează lutul meu să poţi face din el chipul adevărat al omului din mine ! Scrijeleşte cu buzele tale urme de dor atât de dureros încât să nu-mi mai treacă nicicând!

SURÂSUL BUCOVINEI

39

Şi nu te mai întreba ce se întâmplă! Suntem doar noi doi, atât de puri că albul e prea puţin alb şi cerul prea puţin înalt ca să poată ajunge până la el ceea ce simţim: infinitul fiecăruia dintre noi... Cântu-i… gând Și talpa-i… udă Și iubirea mea-i tot… nudă… Al cincilea anotimp Iartă-mă că nu ţi-am respirat secundele, că n-am călcat pe urmele lăsate de lacrimile tale, că n-am ştiut cum răsare soarele decât cu tine, că am cules toate zâmbetele din soare să ţi le întipăresc pe faţă, că n-am construit castele de nisip… că am şters doar cu sărutări visele tale, că n-am ascultat decât muzica vorbelor tale, că n-am citit decât ce scria pe cer cu dor şi furtună, că n-am cules macii aprinşi din palmele tale, că am mers doar pe drumul tău apăsat de gânduri rebele, că n-am promis decât ceea ce am dat, că n-am minţit că visele pot deveni realitate doar dacă vrei, că încă mai exişti în toate frunzele deşi ai plecat demult spre altă toamnă mai plină de tot cu ce încă nu a fost dar… mai puţin plină…de mine. că… am rămas tot aici - pe o margine de dor să descopăr al cincilea anotimp…

Lelia Mossora

ANANIE GAGNIUC

Ciulama de ciuperci

De când nevasta e plecată la Băi...(nu pot specifica localitatea, că urăsc vulgaritatea), iar soacra (faţă de care am = sentiment) e la ţară, să-i facă pomană răposatului (de ce-o fi fost răpus?), am rămas singur şi...ce m-am gândit să fac? Pagubă-n ciuperci! Adică, ciulama de ciuperci. Îmi place la nebunie! Evident, fără să ajung la...nebunie. Se ştie, toate ciupercile sunt comestibile, doar că unele o singură dată...Ciulama! De mâncat am mai mâncat, dar de preparat, mai va! Îmi trebuia o reţetă, ceva şi-aşa a-nceput tevatura. Şi literatura. Deschid laptopul, că atât mă bag în el, încât ar trebui să-mi fac mutaţie acolo! Tastez „ciulama de ciuperci”, dau „search” şi...deodată, îmi apare o reclamă cât toate zilele: „Dero! Detergentul dvs. cel mai cel, mai tare ca Ariel, cinşpe-n unu, super-ultra-extra-lux, 99 % gratis, elimină 99,9 din pete!” Iete! Măi, zic, asta nu-i ciulamaua mea! Din nou tastez „ciulama” şi iar mă minunez! Îmi apare într-un colţ să votez cu P.L.M. şi-n celălalt să nu votez cu P.B.L, iar deasupra, stupoare! O...bip!, mare, cu 69 de sfaturi, pentru mărire de penis! Nu, nu se poate! Totuşi, printre j’de mii de grafice, săgeţi, fete care cheamă cu mânuţe la nu-ş ce maşinuţe şi paişpe firme de agenţii turism, zăresc scris ce caut: „ciulama de ciuperci”. Asta e! Dau click şi, ura! Îmi apare un banner mare: „Cum să elimini diareea!” Sună mobilul. Soaţa, din Băicoi „Ce faci, iubi? Te uiţi la Playboy? Să nu te-ncurci cu vreo, ştii tu...şi să te alegi cu vreo ciupercă!” Răspund, înciudat: „Mănânci ciuperci!” şi închid telefonul, închid laptopul, închid aragazul, închid uşa şi o iau spre birt. Închis şi-acolo!

SURÂSUL BUCOVINEI

40

ANICA FACINA

Stare Cum stau și scriu visez că vii înfășurat în cântec pe ușa deschisă apare nălucă povestea trecută aștept fiorul necunoscutul poem prezent prea departe obosită cuprind și așez toate visele în seiful din inimă. Autoportret În fiece clipă,cu propria-i limpezime râul din mine se tulbură soarele cald care înseninează cu nori mă întunecă-n urmă o boare ușoară cutreieră prin uragane inflamabile gânduri torn în incendii și-abia după ardere răsar din cenușă. Numai tu... Numai tu golești arca de chiriașii de ocazie pustiite păduri repopulezi pulsul stelelor iei în nuiele de gânduri. Metamorfoză Măcinate, iubirile stau singurătății hrană pe tegumente-i s-au imprimat depărtate corăbii doar privirea-mpletește galbenul toamnei îndemn. Povești stau în caier filigran de cenușă pe retină, același decor ține-n albastre ferestre drumul acesta.

Rugă Îți zic să te-ntorci și să taci cum vinul curat în cupe aburite de vreme Rămași acolo salcâmi se mistuie în albe veșminte Nu-i vineri, nu-i sâmbătă azi... în calendare ce-i scris nu mai știm Și iar îți zic să te-ntorci și să taci Fii vinul curat în cupe aburite sub vreme. Toamnă Trimit Carul Mare toamna să-ncarce Mi-o aduce-n ograda vrăjită cu mirosul gutuilor coapte Vine cineva de departe îmi spune c-am uitat Carul Mic Cum să mai plimb cohorte de frunze pe culmi? Dau drumul cailor slobozi s-alerge mă înham apoi singură la Carul Toamnei. Puzzle Povești mărunte lume de cioburi ani cu zăpezi primăveri lipsă la apel... și vara pierdută... în toamna nebună inutil trifoiul cu patru foi rotire perpetuă alai de pitici printre frunze margini dantelate peste lumi mărunțite viața. Crepuscul Întunericul destramă lumina și ziua în întuneric se pierde resturi de la ospățul soarelui peste cupola arenei. Este timpul ramul de măslin se ofilește. Ne despărțim de o zi un pas câștigând.

SURÂSUL BUCOVINEI

41

VASILE LARCO

De n-ai fi tu, mamă De n-ai fi tu, n-ar fi nici zi, Izvorul n-ar mai șoșoti, Iar muntele s-o risipi, Va fi pe lume numai dorul. N-ar mai zbura-n văzduh cocorul, Nici stropi de ploaie n-ar da norul, Va îngheța și viitorul, Vor fi doar pulberi și noroi. Cine-o mai ști atunci de noi, Când toți copacii fi-vor goi, N-o crește iarbă în zăvoi, Și-o fi ce-i azi, doar amintire? Iar de speranță și iubire, Nici vorbă, doar dezamăgire, A fost o dulce amăgire Întreaga viață pe pământ. Dar Domnul, ultimul cuvânt Îl va avea din Locul Sfânt, Va strânge viața în mormânt Și-o apărea o altă lume

Rondelul deghizării Când vor dreptatea s-o împartă Judecătorii vechi sau noi, Cu inculpații-s în război, Pe unii, uneori, îi iartă. De-i vezi, ai spune că-s eroi, Așa se zbat, ingrată soartă: Când vor dreptatea s-o împartă Judecătorii vechi sau noi, La bal mascat cu-a mea consoartă Mă aflu, dansul e în toi, Văd măști de vulpi, de porci, de boi, Cum sunt, de fapt, cei ce le poartă... Când vor dreptatea s-o împartă.

Taina pământului Chiar și-a pământului splendoare O latură-i puțin umbrită: Ne dă o viață de mâncare, Ca în final să ne înghită.

Servicii medicale Merg pacienți din cartiere La un spital să se consulte; Ajung în două de durere Și-i scot de-acolo în mai multe.

Semnificația mov (pantum) Plecată este tinerețea, S-a scurs ca apa printre maluri, Rămas-a numai frumusețea Castelului de idealuri. S-a scurs ca apa printre maluri, Dar suflu-i dau, un strop de viață, Castelului de idealuri, Făcând mereu un pas în față. Dar suflu-i dau, un strop de viață, Prin fapte, nu doar prin cuvinte, Făcând mereu un pas în față Și nu spre tava cu plăcinte. Prin fapte, nu doar prin cuvinte, M-avânt, dar țin elanu-n frâu Și nu spre tava cu plăcinte: Apetisante, „poale-n brâu”. M-avânt, dar țin elanu-n frâu Spre fetele ce au la sate Apetisante „poale-n brâu” Sau poalele mult prea scurtate. Spre fetele ce au la sate Frumoase funde-n păr buclat Sau poalele mult prea scurtate, Ce-atrag pe orișice bărbat. Frumoase funde-n păr buclat, În mov le sunt, marcând finețea, Ce-atrag pe orișice bărbat... Plecată este tinerețea.

SURÂSUL BUCOVINEI

42

Mihai Viteazul și Unirea de la 1600 Mihai, un domnitor vestit, Pe-un trunchi trei țări a alipit, Dar ce păcat că lipitura Mai scurtă-a fost decât ruptura. Veșnica speranță (pantum) O nouă porție de viață De voi avea, n-aș face-o scrum, Să nu mai știu de nori, de ceață Pe-al existenței tainic drum. De voi avea, n-aș face-o scrum, E una, doar, prioritatea Pe-al existenței tainic drum: Să țin în brațe sănătatea. E una, doar, prioritatea Când se strâng anii în mănunchi, Să țin în brațe sănătatea Și o iubită pe genunchi. Când se strâng anii în mănunchi Doresc un bob de fericire Și o iubită pe genunchi Sub ale stelelor sclipire. Doresc un bob de fericire, Simțind al florilor parfum Sub ale stelelor sclipire... Atâta, Doamne, dă-mi acum! Simțind al florilor parfum Din Raiul cel plin de verdeață, Atâta, Doamne, dă-mi acum ... O nouă porție de viață!

Rondelul indignării Stă adevărul și suspină În pom, deplânge-a lui ursită, Căci e minciuna hămesită Ce-l sapă-adânc la rădăcină. E-o situație cumplită, Dar și de-nvățătură plină: Stă adevărul și suspină În pom, deplânge-a lui ursită. Cum în dosare nu-i lumină, Iar mita nu e altoită: Spui din arhiva prăfuită: Și-n a Justiției grădină Stă adevărul și suspină!

Rondelul optimistului Atunci când ești în toamna vieții Dorești în suflet primăvară, Să-ți fie inima sprințară Și să te-alinte-n vers poeții. Fuscei destui mai sunt la scară, Frâu liber dai delicateții, Atunci când ești în toamna vieții Dorești în suflet primăvară. O fi duși anii tinereții, Dar de-ntâlnești o domnișoară, Cu mers felin de căprioară, Te-ndrăgostești ca toți băieții Atunci când ești în toamna vieții.

Ai părăsit…

Eu nu mai vreau să ştiu de tine, M-ai înşelat de-atâtea ori, Acum şi-n zilele senine Văd cerul încărcat de nori. Îmi promiteai cu voce tare: Aproape c-o să-mi fii mereu, Dar ai plecat şi rău nu-ţi pare Căci fără tine-mi este greu. Trec zilele în goană toate, Se duc aşa spre nicăieri, Dar ce păcat că sunt uitate, Nici nu mai ştiu cum fost-a ieri. Ai fost întruna lângă mine, Şi credincioasă până-acum, Dar ai plecat pe căi străine La fel ca firul cel de fum. Urmez spăşit pe-a vieţii scenă O altă traiectorie De când tu fără pic de jenă M-ai părăsit… memorie! *****

SURÂSUL BUCOVINEI

43

De-ale controlului

Îmi dau și eu cu presupusul, Că-s „luminat” precum eclipsa: Mai greu vezi ordinea și plusul, Decât mizeria și lipsa.

Opțiune Să fii, în viață-i mult mai bine De un prieten criticat, Decât prin vorbele-i meschine De-al tău dușman, prea lăudat! Misivă către poetul iluzionist Se dedică poetului Vasile Vajoga

Poete drag, duci lumea în eroare, Scoţând pe gură panglici lungi şi late, Ori porumbei sau ouă colorate Şi balonaşe cu arome rare. Primeşti aplauze nemeritate, Cuprinşi sunt spectatorii de mirare, Iar tu zâmbeşti, văzându-i în picioare, Bazându-te pe-a lor naivitate. Eu ancorat doar la realitate, Când ne citeşti din opera-ţi grozavă, Cuprins de propria-mi sinceritate, Afirm discret, fiind şi-n grea derivă, Că tot ce auzim prin vocea-ţi gravă E o iluzie auditivă!

Puterea dragostei Din dragoste zidești palate, Sunt vorbe de popor filtrate, Dar te târăști precum o râmă Când gelozia le dărâmă.

Taina vieții Natura e izvor de sănătate, Iar noi putem trăi o veșnicie De-o vom cunoaște în totalitate Și n-om intra în nici o farmacie!

Dezamăgire nocturnă Mă așteptam în astă seară Să vii în pat la mine, iar, Se vede că m-ai tras pe sfoară... Nesuferitule țânțar! Vasile larco

EMIL IANUȘ

Rondel botoșenean În sat, pe drumul către vale, La vremea iernilor severe Veneau bucovineni cu mere Ca să le dea pe cereale.. Mie-mi păreau că-s giuvaiere Acele roșii mingi ovale În sat, pe drumul către vale, La vremea iernilor severe. Iar mama le ieșea în cale Cu împletitele panere Și se grăbea din răsputere Să prindă partea dumisale... În sat, pe drumul către vale. Rondelul casei părintești Feciorul, iar, mai dă pe-acasă, Dar nu mai e niciun părinte Ca să-i mai iasă înainte Și nici Grivei...în drum să-i iasă. Tăcerea pare de morminte Iar liniștea cumplit apasă: Feciorul, iar, mai dă pe-acasă, Dar nu mai e niciun părinte. Al porții stâlp trudit se lasă Și scârție, of, Doamne Sfinte, Doar umbra tatii e fierbinte, Iar mama parcă-i zice: lasă, Că a venit fecioru-acasă!

SURÂSUL BUCOVINEI

44

Geneză Nu știu cine-a fost eroul: Ea, găina sau el, oul? Însă știu că la geneză S-a servit și maioneză! Unui coleg Doamne, cât aș da-n valută Celui care îmi zâmbește Și amabil mă salută, Ca să știu și ce gândește! Unui arogant Eu ți-am spus în multe rânduri Că tu ești un individ, Ce nu poți cădea pe gânduri... Cum să cazi din gol în vid? Bahică Când ieși din bar, Mardare Se opri în prag puțin Și-ngână cu voce tare: Ia stai, bre, eu plec sau vin? Unui medic Medicul m-a operat Și-n final m-a vindecat, Iată, nu mai am nimic; Tot ce-aveam era... în plic! Rondelul copacilor înfloriți Copacii dac-au înflorit Fac primăverii mănăstire Și slujbă fac a pomenire Acelui care i-a sădit. Din floare, ei, ca din psaltire Înalță imn spre infinit: Copacii dac-auînflorit Fac primăverii mănăstire. Albinele prin mieruit Și păsările-n ciripire Cu toate zic a nemurire Un cântec înmănăstirit... Copacii dac-auînflorit.

Rondelul destinului Noi mergem cu desaga-n spate Din zori și până la apus Cu cele câte noi le-am pus Să ducem spre eternitate. Să-l ajutăm pe nesupus Ce din cărare se abate Noi mergem cu desaga-n spate Din zori și până la apus. E grea desaga cu păcate Și mântuirea-i tot mai sus, Dar ne ajută El, Iisus, Și ni le ia pe cruce toate: Noi mergem cu desaga-n spate. Unui confrate epigramist Zici că ai în trei volume Epigrame foarte bune, Însă ai uitat a-mi spune... La ce pagină anume! Unui avocat Avocatul, hotărât, A pledat astfel, încât, M-a convins că el, țânțarul Este neam cu armăsarul! Unei taciturne Sufletu-ți o ușă-nchisă, Stă elanul să mi-l rupă, Dar noroc de minijupă, Că-i fereastră larg deschisă! Unui avocat El și-mparte cu migală Lucrul între BAR și BARĂ, Așadar fără-ndoială, Munca lui este... BAR-BARĂ. Emil Ianuș

SURÂSUL BUCOVINEI

45

MIHAI HAIVAS

Avertisment Când nu-i liniște și dacă Țara-ncepe iar să fiarbă, Cei ce nu știu, gât să facă Sigur vor lua-o-n barbă. Politicianul Dorind o vilă-n locul ideal Și nu pe unde stă o calicime, I-au construit-o colo-n vârf de deal, Măcar așa să fie la-nălțime. Într-o Românie coruptă Zadarnic ai chemare Spre culmi amețitoare, Propteaua de-ți lipsește Nimic nu-ți reușește! Unui guvern în derivă Unii zic: Guvernul cade! Alții, că-i deja căzut; Chiar de nimeni nu-l va rade, Sincer cred că-i... DECĂZUT! Anunț virtual Nu vă fie de mirare, Nici nu protestați pe blog: Pleacă de la guvernare Partidoiul... cel olog! Unui excroc imobiliar arestat Promițând cu rea credință Case, vile doar pe bani, S-a ales c-o ,,locuință", Gratuită... pe mulți ani! Fotbaliștilor bețivi Jucătorii-s de ocară, Când, spre poartă, ca la zaruri, Mulți din ei o trag în bară, Căci, întâi, au tras... în baruri! Constatare Inși cu minți cam rătăcite Procedează cum nu-i bine: Judecă din auzite Și aud... ce le convine. Argumentul unui necăsătorit (amfibrah) La toți care-ncearcă să-mi toarne Că-i bine să fii însurat, Le-aduc argumentul cifrat: Nu-mi place dulceața de coarne!

Atenționare pentru un bărbaț (anapest) Când în mâinile unor vecine EVANTAI ai ajuns, din păcate, Să observi, chiar de sunt măritate, Cum se dau toate-n VÂNT, după tine. Echilibru periculos De-o vreme ruinat, nu pot să tac Fiindcă prețul ca să-mbrac soția E-acum egal - și asta-i tragedia - Cu-acela când amanta o dezbrac. Motiv de necaz pentru un soț (amfibrah) Cum lui, jumătate din viață prin certuri Soția-i mănâncă, se plânge mereu Că dânsa își trage cu prea mult tupeu Din plapumă, noaptea, mai mult de trei sferturi. Ultraorgoliosul E-atâta de orgolios Încât de-o vreme-ncoace, Să tot vorbească pe la dos De rău pe sine,-i place! Unui concurent slab la festivaluri Cu-al tău umor de trei parale Și-o prozodie în doi peri, Chiar dacă stai în cap matale, Nici mențiuni nu poți să ceri! Dezavantajul celui căsătorit Însurat, când ești, Coarne tu primești, Puse de-un becher Liber pișicher! Claustrofobie O spun răstit și fără de ocol, C-această boală grea și cu dichis Apare-atunci când , poftă-având de-alcool Ți-e frică... barul să nu fie-închis! Unui chiulangiu Lipsit mereu de perspective Vei fi, de la serviciu când chiulești, Căci una e să ai motive Și alta-i... doar pretexte să găsești! Unui perfid periculos (proverbială) Tot timpul, ascunzând-și fața Și-având proiecte doar confuze, Un singur SCOP îi umple viața: Mijloacele să și le SCUZE. Bărbații știu de ce! Amanta ideală - Orice bărbat o știe - E, fără îndoială, A altuia soție! O posibilă clasificare a femeilor Când, fie tinere sau babe, O împărțire-a lor se cere, Puține, cred, sunt giuvaere, Majoritatea-s doar...,,podoabe"!

SURÂSUL BUCOVINEI

46

EUGEN DEUTSCH

RĂTĂCITOR PRINTRE STELE

ŞEDINŢĂ ÎN IMPERIUL PLANETAR

Severul SOARE cheamă la şedinţă Isteţii zei ce-au dobândit planete Sub patronajul marilor vedete, Totemuri pentru oameni de ştiinţă. Eroic, MARTE-aduce… baionete, MERCUR aduce-un grad de… referinţă, URANUS vine c-o… făgăduinţă, Lunaticul… NEPTUN cu… canţonete… Se-ncruntă astrul cel strălucitor, Obişnuit a fi de toţi temut, La cei ce se-nvârtesc, nu chiar cu spor, Apoi, privindu-şi vastele domenii, Rosteşte întrebarea: „Ce-aţi făcut

În ultimele 50 de milenii?!”

Luna Am debutat ca lună nouă, pură; Timidă, m-ascundeam spre dimineaţă, Îmi arătam spre lume doar o faţă, C-aşa era celesta conjunctură. Îndrăgostiţii ce-mi cereau povaţă Mi-au dedicat poeme de-anvergură Şi-atraşi de o nocturnă aventură Solicitau doar miere şi dulceaţă. Un îndrăzneţ chiar vruse să mă fure Ca să ajung breloc pentr-o iubită Ce nu-i ceda din cauze obscure. Păream inaccesibilă vedetă… Dar pân’ la urmă-am fost tot cucerită De-un făt-frumos călare pe-o racheta!

Venus Zeiţă-a frumuseţii şi iubirii Am fost cândva, eram un etalon Al rotunjimii… fără silicon Şi mă slăveau amanţii, dar şi mirii… Aveam mereu măcar un milion De fani în căutarea fericirii Ce neglijau meandrele gândirii Căci nu ştiau ce-ar fi un neuron… Dar azi amorul e-un prilej de jocuri, Sau un pretext valabil de şuetă, Pretându-se la zeci de echivocuri, Iar viaţa mea-i un şir de involuţii Căci sunt acum o searbădă planetă Ce n-o curtează nici… cosmonauţii!

Terra Am fost cândva un soi de paradis În care, bravi, se hârjoneau mamuţii, Stăteau pterodactilii la discuţii Cu zimbrii dănţuind în câmp deschis. Mari dinozauri se-ntrceau cu iuţii Tiranozauri; pline de dichis Şopârle verzi luptau s-ajungă… Miss Căci întreceau în frumuseţe… sluţii! Dar când am devenit un creator, Sculptând pe OM din gene de maimuţă Rapid s-a transformat al meu decor; Iar omul, care e mereu pe fugă, Făcând dintr-un atom o… săbiuţă, Se-arată pregătit să mă distrugă!

SURÂSUL BUCOVINEI

47

TACLALE PLANETARE PLANETELE se-adună la taclale, Dup-un pahar de lapte degresat, Din altă galaxie procurat Şi cerul plin de stele-l pun la… cale. Privind spre UNIVERSUL dilatat, Punctat de apariţii siderale, Se-ntreabă, din reflexe ancestrale, De cine-a fost - când va fi fost! - creat? Cum armonia lumii-i evidentă, În clipa când se-apropie amurgul Acelor zei lipsiţi acum de… rentă Concluzia e trasă de-un estet: De-a existat vreodată, demiurgul A fost cu siguranţă un poet! Marte Am fost cândva cel mai războinic zeu, Eram tăioasă spadă dar şi scut; Pe Terra, dar şi-n cer, eram temut Când faima mea era la apogeu. Conflicte dure am întreţinut, Ţesând doar intrigi pline de tupeu, Având doar un regret: mi-a fost prea greu Să inventez… războiul de ţesut! Dar astăzi sunt cu totul umilit Că-n locul meu ajunse-un invizibil Pitic ce-a fost şi el, cumva, un mit Şi sufăr de-un periculos sindrom: Rivalul meu îmi pare invincibil Deşi e doar un minuscul atom!

De la pământ la cer Timidă cată către COSMOS TERRA, Visându-se în drum spre infinit, Dar lutul pare astăzi ostenit Căci l-a purtat doar spre un hău himera. De mii de veacuri solul s-a grăbit Să ducă lumii un mesaj din sfera Ce ar dori să îşi marcheze era C-un salt spre stele, oarecum pripit. Problema însă e acum urgentă: Se cere o planetă de rezervă; Cu poluarea noastră consecventă E necesar, prin căi sacerdotale, Ca TERRA să n-ajungă o… conservă Să intre-n… reparaţii capitale! Marte reloaded S-a mai calmat, azi, belicosul MARTE Căci roşu-i clasic nu mai e la modă Iar zeul nu mai e acum un vodă, Ba-i chiar, se zice, speriat de moarte. Poziţia-i, de-aceea, nu-i comodă Dar el se învârteşte mai departe Şi inspirat de… marţiale arte Se-nchină astăzi doar într-o pagodă. Deci încercând să se reprofileze, Virând dinspre INFERN spre PARADIS, A studiat ale lui Buda teze Iar zvonul spune că s-a şi decis: Natura va-ncerca s-o protejeze Şi chiar se va înscrie în Green-peace!

Eugen Deutsch

SURÂSUL BUCOVINEI

48

LUMINIȚA IGNEA

drum spre apus-

drept tovarăși bastonul și nostalgia

cerșetorul orb - o rază de lumină în palma-ntinsă

nici strop de ploaie -

înălțate a rugă palme crăpate

nicio cărare -

volbura-mbracă poarta roasă de cari

ploaie cu soare -

în pânza de păianjen prins curcubeul

ploaie de stele -

strivite sub pași grăbiți dudele coapte

zorii cenușii -

pe străzi castane coapte pocnesc înfundat

autumnală -

batrâna duce-n piață bocceaua cu flori

caii la iesle -

cărat de o furnică și ultimul pai

lume pribeagă -

pe Drumul Damascului nicio lumină

zori de Răpciune -

silueta daliei colorând ceaţa

cartea deschisă

drept alcov pentru muște - telefon încins

cer incandescent - unită raza de soare

cu-o gladiolă

drum către casă - printre merele coapte

atârnă luna

crizantemele - în oglinda crapată

riduri ascunse

VASILE POPOVICI

Poetul

(Apus de soare palid, ruginit!) în mersu-i gârbovit şi pe o parte,

cu pas încet, nesigur, rebegit, îşi sprijin’-osteneala pe o carte.

E tot avutul lui, e tot ce-a strâns: şi plus, şi minus infinit, în carte, şi-atât durut plăcut, dară şi plâns,

şi-atâtea vise şi visări deşarte!

Eminului

Emi este doina ce străbate glia, Buciumul de jale ca un cânt orfeic, Emi este neamul, portul ciocârlia,

Templul pantheonic, corifeic.

Emi este spiritul ce dăinuie mereu, El ne-a înălţat prin artă şi cultură,

Limba mamei vorovită şi în Empireu; Blasfemiatorii, cu cinism ne-o fură.

Emi este veşnicia lui Zamolxis- zeu.

Multiversus

Tot sfredelind în multiversus*,

Grăbind ivirea unei veşti: Eu sînt al cui, tu cine eşti?

Ce-nseamnă jos, avem şi-un sus?

Iar, dac-am şti ce-am scris mai sus, Iluminând oarba neştire,

S-o lumina întreaga fire?: Există, totuşi, multiversus?

Iar, dacă sînt, asemănarea La chip e ceea cu a Lui, E cu a Dumnezeului?

Iar, dacă e, atunci splendoarea

E că există multiversus!

*După noua teorie a lui Robert Lanza, biocentrismul: „existăm într-un număr

infinit de universuri…” (multivers).

SURÂSUL BUCOVINEI

49

Misterul

Cel care apără misterul e Marele-Anonim, Nu cred că viaţ’-ar fi frumoasă fără de mister.

Privind înaltul, cerul…ce-i dincolo de cer? Misterul iscă noima, motiv ca să trăim.

E poate metafizică ori poate poezie

Un dat în datumul fiinţei consubstanţiale? Ne este fibr’-asemeni fibrei providenţiale, Ne este carmen viaţa ori tristă comedie?

Cu viitoru-n palmă

Am aşteptat ca pe o sărbătoare Să mi se-aşeze viitoru-n palmă; Şi a venit azi, chiar în zori de zi,

Şi nici nu l-am certat cu vreo sudalmă, Că am ieşit din timp de-atâta aşteptare.

Că viitoru-i timp, nu poţi să-l legi,

Să-l ţii în pumn, cumva să nu îţi scape; Trecutul, - singurul depozitarul,

Etern, precum în vaduri, clipocit de ape; Nu suntem noi la cârma cosmicelor legi!

Şi apa-n vaduri tot va clipoci

Eu nu credeam că va să vină

Şi capătul de un grotesc final; Din ce în ce lumina-i mai puţină Şi simt un vânt pornit din boreal.

De moarte avu parte şi întâiul

Creat, să-şi poarte-n cârcă anul; Zadarnic Thetis* i-a ferit călcâiul,

Că tot muri Ahile Peleianul.

Că va mai fi şi mâine-o zi, va fi; Vom îngăima: „to be, or not to be”;

Şi apa-n vaduri tot va clipoci, Iar albii nuferi tot din tăuri vor ieşi.

*Thetis, - mama lui Ahile

(Din volumul „Blestemul conştiinţei”, la Edit. PIM, Iaşi)

Blestemul conştiinţei

De n-aveam conştiinţă, de eram furnică Ori poate-un cerber, ori o fioroasă fiară,

N-aş fi avut obsesia nonsensului, nici frică Că într-o zi voi fi ieşit din timpul meu afară.

De n-aveam conştiinţă, n-aş fi-nvăţat să plâng

Şi nici să râd mefistofelic ori homeric, N-aş fi găsit cuvântul ce-n rugă să îl strâng,

Nici mă-ntrebam: la ce alternativă la-ntuneric?

De n-aveam grai articulat, maimuţă de-aş fi fost, Nu mă-ntrebam de toate-s după un tipic, Nici dacă tot ce-a fost e tot şi fără rost

De la Big Bang încoace şi-ntoarcerea-n Nimic.

În zborul de cocor sunt ciclurile lumii

Se cârduiesc în zi cocorii a plecare, cu eleganţă-n zbor a bun rămas;

câţi dintre ei nu-şi vor găsi popas decât pe valul zbuciumat de mare?!

Când au venit în primăvară timpurie, entuziaşti, copiii: „au sosit cocorii!”

se desluşeşte-albastru-n faptul aurorii pe care vor pleca în toamna netârzie.

În zborul de cocor sunt ciclurile lumii,

mereu aceeaşi ireversibilitate, iar emergenţa în transcendentalitate,

e-ntoarcerea în ciclurile humii.

Ţară amanetată

Că în ţara asta dacă Sunt tot mai puţini români,

E că fără de stăpâni, Doi încarcă, trei descarcă.

Au plecat românii, bieţii, Încotro-au văzut cu ochii;

Peste vârfurile Dochii Zboară corbii şi ereţii.

Au plecat în străinet;

Şefi de stat şi vechi, şi noi, Astă ţară de eroi

Au lăsat-o amanet.

S-a umplut ţara cu greci Şi cu turci, şi-afganistani,

Că în douăzeci de ani, Ne-au înlocuit pe veci.

Ne-am pierdut şi limba, portu, La schimb, ne-am englicizat;

Ţara-i scoasă la mezat, Iară noi? Dăm popii ortu.

De n-ar fi fot învăţătorul…

De n-ar fi fost învăţătorul,

nu ar fi fost nici sacerdot, nici patriarh, nici sfinţi în calendare, ci la calende.

Că numai el, învăţătorul, nu cel ce-n biblie ceteşte,

ne mântuie de rău şi de prostie; de ce învăţătorul nu ar trebui să fie

întâiul patriarh ce lumea o sfinţeşte?! Că el, întâiul, e luminătorul de drum, de cale, de cărare,

din răsărit de soare până la chindie.

SURÂSUL BUCOVINEI

50

Invariabila transfigurare

Suntem romanticii piedutelor iluzii, Că-n viaţă vom găsi şi sensuri, şi iubire, Dar n-am găsit decât decepţii şi confuzii;

Eclesiastul le-a numit dezamăgire.

Am înălţat cu zel o rugă către Dumnezeu – Ne fie dragostea platonică, ideală, pură;

Poeţii-au botezat-o carmen pe lira de Orfeu, Dar a rămas transfigurare, doar literatură.

Şi cum invariabila stereotipie,

e-aceeaşi cu invariabila transfigurare, că acceptăm că-n infinituri e o veşnicie

cum scrie-n Biblii, e marele semn de-ntrebare.

Cu zâmbet rece mă priveşti

Sărutul meu nu ţi-a atins nici sânii, Nici trupul nud ca pentru un Renoir;

Mi se părea că te topeai ca fulgul, Când ninge câteodată în florar.

Păreai un demon-înger ori din ape ştimă,

Erai părere vie, o vestală-fée Si ca un cântec de sirenă chemător,

Senină cum e ceru-n vreme de nedeie.

Şi ai rămas părere prinsă-n ramă; Cu-acelaşi zâmbet rece mă priveşti,

Ai vrea să-mi spui, dar nu găseşti cuvântul Cu care, cu blândeţe să mă primeneşti.

Te-am căutat întruna

Ştiam că eşti prin risipire şi te-nchipuiam

Cu-atât albastru pur în ochi, uşoară ca un gând; Te-am aşteptat în evul schilav şi bolnav, iar când Concretă te-am găsit, credeam că încă mai visam.

Şi dincolo de fire-am fost, tot scotocind prin cerul,

Dar n-apăreai decât zorită-n visul meu, întruna; Ai luminat precum un meteor, brăzdând eterul Şi-ai dispărut arzând, odată pentru totdeauna.

Idilă

Veneam de prin ţarini în carul cu fân

Şi boii trăgeau asudaţi de căldură; Sălbarice flori la sălbaticu-i sân

Strângea fetişcana cu ochii de mură.

Pe drum bătucit, îngust, prăfuit, Ieşise de printre porumburi copila; Stătea ca o stană, cu pas negrăbit

Şi-n ochii ei galeşi crescuse pupila.

Şi sânii-i sălbatici prelinse-o idilă: Ea mâna-mi întinse, să urce pe fânul;

Şi boii bleojdiţi se porniră în silă, Pe fânul cu flori, noi doi eram unul.

Când va muri pământul

La ce şi cui va folosi pământul Când vremea lui să moară va veni?

De a avut stăpân, c-aşa a fost cuvântul, Când va muri pământul, ce va stăpâni?

Un gol, un hău în plus în multiversus O gaură de vierme,* poate-n locul lui.

Ce puncte de reper, când nu-i nici jos, nici sus, s-apuci urcând pe calea Dumnezeului?!

C-a fost cu viaţă plin, ce s-a făcut cu viaţa,

Cu zgomotul de fond, fluid universal? Vom fi clonaţi întregi, ne vom vedea la faţă Ori exponate prin muzee din transcedental?

*gaură de vieme este o gaură neagră cu o masă uriașă,

cuprinsă între 105 și 1010 ori masa Soarelui.

De n-ar fi fot învăţătorul…

De n-ar fi fost învăţătorul, nu ar fi fost nici sacerdot, nici patriarh, nici sfinţi în calendare, ci la calende.

Că numai el, învăţătorul, nu cel ce-n biblie ceteşte

ne mântuie de rău şi de prostie; de ce învăţătorul nu ar trebui să fie

întâiul patriarh ce lumea o sfinţeşte?! Că el, întâiul, e luminătorul de drum, de cale, de cărare,

din răsărit de soare până la chindie.

Hedonistul*

Pe unde să-i cauţi găsirea?! De mult a murit hedonistul;

Golită de carmen e firea, Păcat c-a murit hedonistul!

Şi nu mai e azi arta o oază,

E „pură” schizofrenie; Cu mintea-adormită, netreză,

Se zgârie prost la hârtie.

Cu fală, suntem epigonii A zilei postmoderniste;

Suntem zămisliţii Gorgonii Cu scrieri incerte, sinistre.

*Adept al hedonismului,

teorie căreia principala funcţie a artei este de a delecta, eliberându-ne

de suferinţă.

Vasile Popovici

SURÂSUL BUCOVINEI

51

FLORENTIN CAUC

Cu ochi–n baltă Sfârşit de toamnă, burniţă şi frig. Vin fulgi pe dealuri , vântu-i viscoleşte Pescarii înrăiţi se-nghesuie pe dig Ca să-şi aline boala, vânători de peşte. S-auzi ce laude şi ce poveşti, Servite cu rachiu şi-nfrigurare. Prin mintea lor trec fel şi fel de peşti Şi toţi gândesc la… monstru, ăla mare. Să vezi ce scule, care mai de care, Doar vergi şi mulinete de import, Cutii cu râme şi nade speciale, Costum de camuflaj, cizme şi cort. Au tot privit in baltă-o zi întreagă Se pare că şi-n apă era frig Aşa că peştii n-au dorit să tragă Şi i-au durut în… coadă de cârlig. Să-i vezi pe seară, trişti, înfometaţi, Sunt traşi la faţă, chiar ca după boală, Şi-au amintit că sunt si soţi şi taţi Şi scuze-şi cer că vin cu traista goală... Da, pescuitu-i mare aventură, Toţi au în sac surpriza de rezervă Dacă n-au prins măcar de-o saramură Te va servi cu peşte din conservă.

E toamnă iarăşi

E toamnă iarăşi pe pământ, Cu tot bagajul ei bogat. Avem iar burniţă şi vânt În aer totu-i miresmat. E un parfum de struguri şi de mere, Şi tămâiată pare-acum pădurea. Pe soclu va urca din nou tăcere Iar păsăretu-n stoluri, zboară-aiurea. Şi mustul rubiniu in poloboace fierbe. Sunt obosite razele de soare, Iar florile se ofilesc in jerbe Şi umbra te-nveleşte în răcoare. Natura toată-i ruginită, Iar oile se-ntorc în strungă La contemplare vremea te invită, Iar ceru-ncepe, zilnic, iar să plangă. Privesc la frunza care cade Care de care, mai zglobie Parcă-i un joc acerb de spade. Natura intră-n agonie...

Infractorii liberi… De ce atâtea furturi şi crime şi violuri? Chiar speţele surpriză de ani s-au adunat. Probabil că şi legea mai are încă goluri, Căci frâiele dreptăţii încă nu s-au scăpat. Condamnă toţi, niciunul nu te iartă Însă făptaşii-s liberi şi nu e de mirare Articole din lege se contrazic, se ceartă, Că-n nici-o puşcărie nu-s locuri de cazare… Toţi şmecherii, făptaşii sunt fiii nu ştiu cui, Zâmbesc mereu ironic că nimeni nu-i ca ei. Doar victima-i de vină, căci a umblat hai-hui Când dau cu subsemnatul, sunt zmeii între zmei. Nu ne băgăm in coduri, nu ne-mbrăcăm in robe, Mai marii din instanţe, rugăm faceţi lumină, Puneţi-i dupa gratii, găsiţi destule probe Şi profitaţi de lege, puterea vi-i deplină. Toţi oamenii de bine vă roagă, vă imploră Să aplicaţi odată pedepse aspre, dure. Stârpiţi pe toţi borfaşii ce legea o ignoră, Chemaţi-i să răspundă de facto si de iure.

SURÂSUL BUCOVINEI

52

CONSTANTIN MĂNUȚĂ

Naşterea mea A fost pe lume o mare bucurie La naşterea mea. N‐a asfințit nici luna; Toamna mă lumina zăpada timpurie Şi‐mi izvorau în ochi luceferii întruna... Un crainic mic pe nouri dădea veste Că n‐am avut o naştere uşoară; Zburam pe calul alb dintr‐o poveste Printre străbunii munți apărători de țară... În iarna aspră fulgii de zăpadă Blând se aşezau peste privirea mea; Mama strângea o lacrimă‐n broboadă Darul trimis din ceruri de o stea... Pe lume a fost o mare veselie Naşterea mea a fost. Şi‐o să mai fie...?

Pasărea tehuie Iubirea noastră cum a fost? Se ştie Ai rămas aceeaşi veşnică statuie; Pe care aş vrea s‐o bat ziua în cuie Ori la miezul nopții prinsă‐n poezie... Ce spun eu lumii? Care a fost şi „ nu e” Pentru un copac cuprins de reverie; Aş fi trăit ca magul în pustie Surprins de iarna păsării tehuie? Aşa a fost şi aşa va fi mereu Floarea albastră în siguranță plânge Atinsă de aura sfântă a unui zeu O clipă zboară‐n ceruri şi se stinge Focul divin ce l‐am purtat oricând Lipsit de vină‐i gândul luminând?

Capătul de lume Privesc lumina filtrată de la soare Mă cuprinde teama şi nu pot să zbor; Cum să zâmbesc când inima mă doare Şi nu mai vreau din stele să cobor... În văzul lumii pre limba tuturor Frunza înserată în ochii mei apare; Iradiind căldura aprinsă de un nor Lumină sunt din altă lume oare? De suferință grea iubirea nu apune Rănită‐i frunza genei de cais; Munte ascuns pios în rugăciune E sfera sfântă pe un prag de vis? Mi‐i trupul greu şi zarea e un fum Capătul de lume‐i un final de drum?

Ultimul pătrar Un scurtcircuit căzut în emisfere Întoarce vremea tristă înapoi; Lumea îmi pare clinchet de himere Încartiruită armă de război? Cântecul numit l‐am făcut uitare Obrazul nopții s‐a făcut cărbune; Păsări obosite, blânde călătoare În arbori dorm căzute‐n rugăciune? Spre care zări din străluciri coboară Refuzul clar în dar de la regine; Cristale limpezi strălucind în seară Fulgeră norii nopților senine? Cum aş putea să mă despart de har Asemeni lunii în ultimul pătrar?

Minunea timpului În cărțile mele eu nu te‐am descris Mi s‐a părut că timpu‐ i o minune; Singur fiind cu propriul meu vis Duc o povară ca pe‐o rugăciune... Cât aş dori doar ție să‐ți pot spune Că locuiesc pe‐o geană de cais; Priveşte clar cum soarele apune Cum eu mă rog la fluturul ucis... Aceasta este ultima întrebare Pentru a răspunde, un posibil zeu; În care eră cu vedenii clare Călătoresc sfidat de propriul eu Fără a şti că jarul din secunde E ars de timpul plutitor de unde?

SURÂSUL BUCOVINEI

53

Teamă şi tristețe Întoarce, Doamne, ceasul înapoi În lume tare‐s singur şi strein; Afară‐i frig şi cerul e senin Atunci când suntem amândoi? Eu zi de zi la Tine, mă închin Doamne al nemuririi.Versurile mele; În ochi au cerul şi în suflet stele Vreau ca Tine să mă simt divin? Când primăvara genele‐mi răsfață Zilele dragi, prea scurte şi puține; Cu Tine stau eu față către față. Ce se‐ntâmplă? Ce este cu mine? Alerg sfios prin anotimp devreme De ce sunt trist. De ce oare m‐aş teme?

Revedere Nu mai pot să mă gândesc la tine Sufletul meu e prins de‐nvolburare; În liniştea caldă a nopților senine O pasăre parcă a țipat pe zare... La vârsta lumii Universul doare Neajutorat şi însingurat de Sine; Cuvântul este ultima întrupare De noi urcuşuri şi căderi divine... Gândul întoarce vechea melodramă Supus la treceri şi la noi abțineri Când văd că nimemi nu mă ia în seamă Gingaş trăiesc pe muntele‐nserării Răsare‐n ape chipul Sfintei Vineri Dulce ecou din clipele visării...

Iarnă grea Nu este timpul singura dovadă Că am avut o existență grea; A fost o iarnă grea şi cu zăpadă De mii de ani mă luminează‐o stea? Cad din ceruri stelele grămadă Cu tot cu raze pe pământ de dor; Prin ochii iernii renii or să vadă Că am rămas pe zarea unui nor... Vântul ce‐n taină mânios adie Bate‐n cuvântul de dureri răpus Va străluci pe ceruri steaua arămie În zbor de fluturi care a apus Ascuns în pleoapa clipelor prelungi Mai poți, iubito, visul să‐l alungi?

Drum încercat Monede bat mereu în amintire Cum nu aş fi de mine căutat; Dator am fost c‐o aprigă zidire Nu‐n mănăstiri ci‐n versul luminat... Îți spun acestea să îți dau de ştire Că voi găsi la noapte‐ntr‐un sertar; Focul iubirii prins în nemurire De care tu nu ai avut habar? Înseamnă luna doruri pe coline La ceas târziu când poate vei dormi; Iubita mea, chiar zările senine Vor ninge‐n zodii şi‐n filosofii... A fost o clipă viața în mişcare Drum încercat de munte care doare?

Pasăre de ceață Ajuns la vârsta amintirii crude Constat că timpul trecător mă doare; Sunt revoltat că nimeni nu m‐aude Şi mor zâmbind în păsări călătoare... Clipele vieții le‐am dorit rotunde Seară de seară am recitat litanii; Nu pot de mine singur a m‐ascunde Cum sunt în ierburi păsările stranii? Cade răcoarea verilor toride În vremea‐n care m‐aş întoarce‐n sat; Munte am fost şi dorul mă ucide În îngeri trişti cu aripi de păcat.. Să cred mereu că această viață A fost doar umbra păsării de ceață?

Crin hăituit Unde vă duceți, oamenii mei buni? Ce pasăre noaptea mereu țipă; Iubirea lumii prinsă în furtuni Un cer a fost rănit la o aripă? Cad zorile‐n amurguri, şi‐i risipă Din tot ce este‐n viață ne‐nțeles; În străfulgerare gândul se‐nfiripă Cu depărtări şi apropieri de vers... O stea de aur pe ceruri se arată Nu doar mie, ci lumii, tuturor Uitată învie generoasa artă Din lacrimi dure împletite‐n dor Ca un fior pe neştiute clape.

Constantin Mănuță

SURÂSUL BUCOVINEI

54

GHEORGHE BÂLICI

La 50 de ani La vârsta asta toată lumea vine Să vadă de arăţi la fel de bine, Iar unii îţi aduc şi câte-o floare, Că-i jumătate de înmormântare... Locul meu în viaţă L-am căutat, visând etern, Dar adevăru-i cam sinistru: Când am ajuns pe la Guvern, Mi-l ocupase un ministru... La venirea democraţilor în Primărie Toţi comuniştii uite c-au plecat Şi-i bine c-a venit puterea nouă, Căci într-o zi şi eu am avansat Din cabinetul 3 în 29... Mie la numirea într-o nouă funcţie De când lucrez în aparat, Mă simt ceva mai apărat, Dar cu ce-mi dă şi-aicea statul Nu prea lucrează... aparatul. Unui prieten care m-a întrebat cum mă mai descurc În statul nostru cel avut Eu procedez ca mii şi mii: Din când în când iau împrumut, Să mai întorc din datorii. Reflecţii în familie Ce bine e la mine-acasă, Când stau cu toţi ai mei la masă Şi n-am în pungă o para, S-o şterg şi eu pe undeva. Aspiraţie Deşi am studii şi muncesc, Mă chinuieşte-un gând etern: Să pot şi eu să tot trăiesc Ca un şofer de la Guvern...

Situaţie estivală Soaţa mea cât a lipsit, Dusă pe-un meleag alpin, Am spălat şi am gătit... Pentru-n suflet mai puţin... Mie, pe la 50 de ani Eu şi acum mă simt în stare, La vârsta care mi-a venit, Să vreau mai multe-admiratoare, Iar gloria – pe la sfârşit!.. Clarviziune politică Într-o ţară sfâşiată De la Prut şi pân’la Nistru, Nici prea lungă, nici prea lată, Tot poţi fi un prim-ministru!.. Nostalgie rurală după trecutul socialist Prin iarba fragedă din lunci Păşesc acum cu ochi-n rouă, Căci şefii mai furau şi-atunci, Da-i drept că ne lăsau şi nouă... La Buşteni (madrigal) În România, ţara din poveşti, Cu munţi de pace multă până-n nori, Cum n-ai putut o viaţă să trăieşti, De ai putea măcar veni să mori... Noii îmbogăţiţi Pot să nu aibă facultatea, Dar nu cerşesc, ca mii şi mii, Căci îşi păstrează demnitatea La casa de economii. Măsuri anticriză Nu cred că vom trăi infernul, Căci, pentru-a mai schimba decorul, Aşa va mai munci Guvernul... C-o să transpire doar poporul. Găina comunistă În criză, cu un suflu nou, Găina face câte-un ou Şi-atâţia şefi ce-aşteaptă ştirea Sunt gata cu cotcodăcirea... Luptă permanentă Azi partidele – mai toate Stând cu gândul la popor – Luptă doar pentru dreptate... Doar pentru dreptatea lor.

SURÂSUL BUCOVINEI

55

Ţară comunistă Ţara-n care tot se poate Ne impune-o analiză: De-am ajuns s-avem de toate, Trebuia s-avem şi-o criză. Ajutoare umanitare pe timp de criză Venind de peste mare lotul, Nu-aşteaptă mult şi, una-două, Ia mai întâi Guvernul totul, Iar restul ne revine nouă... Omul de stat Din leafa lui a încercat Ca să trăiască-un om de stat Şi, în condiţii dificile, A rezistat... vreo două zile. Pronostic Va fi mai greu atâţia ani Cât n-o avea Guvernul bani, Dar poate fi cu mult mai greu, Când n-o avea nici el, nici eu... Umanism În ţară, orice-ar fi să fie Şi-oricât de prost cu viaţa stăm, Noi punem preţ pe omenie, Iar la produse îl dublăm... Drumurile noastre toate Iubindu-şi cu ardoare ţara, Drumarii au muncit întruna Şi-acum, când vine primăvara, Din şapte gropi se face una!.. Soluţie salvatoare De bandiţi şi de dezastre Tot există o salvare, Căci în drumurile noastre Are-o groapă fiecare!.. Vin alegerile! La alegeri îţi dai votul, Pentru că n-admiţi – să mori! – Să se fure-n ţară totul Fără de conducători!.. Guvernul comunist Îi ceri în criză ajutor Şi vezi că nu mai este-ateu, Când îţi răspund miniştri-n cor: „Să te ajute Dumnezeu!”

Restricţie N-am mai trăit şi timpuri bune, Iar azi Guvernul cel infam Să strâng cureaua îmi tot spune... Când eu nici pantaloni nu am. Aleşii noştri Promit scăparea de nevoi, Ne mai promit recoltă bună, Să ne mai dea şi nişte ploi, Apoi chiar tună şi-i adună! Sinceritatea unuia Nu pot vorbi pe înţeles, De vreo ştiinţă n-am habar, De aia mă întreb ades Cum de nu sunt parlamentar. Lozinca salvatoare „Jos comuniştii !” – răspicat Şi revoltat cum alţii nu-s – În Piaţa Mare a strigat Şi-acuma e cu dânşii... sus. Epitaful unui fost parlamentar Doarme-aici cu firea împăcată Exponentul multor minţi mai treze, Fericit că nimeni niciodată N-o să-l mai trezească să voteze... Unui demnitar liniştit În ţară, chiar de-i chin şi numai of, Te uiţi la lucruri ca un filozof, Iar ele sunt mereu, bătu-le-ar vina, Castelul tău, un cont şi limuzina... Onoarea politicienilor În ţara noastră-nfloritoare, Cu minţi dintr-o esenţă pură, Sunt unii ce mai au onoare, Căci şi-au vândut-o cu măsură... Colindători de Anul Nou Deschide uşa, creştine! Se-auzea cântând la geam Şi-am deschis, căci nu ştiam Că şi-atuncea... fiscul vine.

Gheorghe Bâlici

SURÂSUL BUCOVINEI

56

ION DIVIZA

Unui poet prodigios Scrie mii şi mii de rânduri, Dar nicicând pe bardul chel, N-o să-l vezi furat de gânduri, Pentru că le fură el! Plagiator fără noroc E contestat de cititor Şi criticii îl denigrează, Deşi nu-i rău plagiator, Ci rău e tot ce plagiază. Şi dacă… Şi dacă guvernanţii ne înjură Că nu mai scoatem ţara din nevoi, Avem motiv să spunem că ei fură Mai repede decât producem noi. Integrare europeană la Chişinău Înregistrăm, cu noul parlament, Succese mari pe arii mai extinse: Moldova a ajuns în Occident... La depărtarea unei mâni întinse. Conducătorului iubit Abil e domnul preşedinte Şi toţi îi admirăm figura; Se-ntâmplă uneori că minte, Dar numai când deschide gura. Unire, români! Cu lozinci şi cu tam-tamuri, Se unesc numaidecât: Mai întâi se strâng ca neamuri, Iar apoi se strâng de gât.

Clenciul Românul are-un clenci vădit Şi iată sensul lui ascuns: El e mereu nemulţumit Că nu e mulţumit de-ajuns. Coloana Să fi avut ca la Brâncuşi Coloana dreaptă, cât un munte. Pe-americani, pe nemţi, pe ruşi I-am fi pupat numai în frunte. Transnistria La Nistrul meu, la mărgioară Îşi face rusul încă-o ţară Pe-o limbă-ngustă, de ţi-i milă Cum stă Ivan într-o şenilă. Armă strategică la Chişinău Oricât s-ar afla de tare Nu ne-ar bate hoarda slavă, Dacă n-ar avea-n dotare Coada de topor moldavă. Neam de eroi Uniţi în fapte şi idei, Mereu cu forţe concentrate, Sărim mai toţi ca nişte lei, Când trebuie bătut un frate. Doina basarabeanului Noi suntem săraci în ape, Bem doar vin pe la agape, Că ne soarbe, bat-o vina, Nistrul nostru… Ucraina. Crăciun în gubernia Basarabiei Vânturi reci ne dau fiori, Spulberă la geamuri neaua Şi ne vin colindători Când cu ursul, când cu steaua. Rătăcire istorică Zbierând, mioarele din turmă Bezmetice pe şesuri trec; Dă, Doamne, mintea de pe urmă În capul primului berbec!

SURÂSUL BUCOVINEI

57

Geopolitică De la Don la Eufrat, Din Balcani la Magadan Cel mai mare diplomat Este… tancul lui Ivan. Fiului avansat în post Fii cu ochii pe escroci Şi pe indivizii duri: Ai intrat în horă, joci! Şi la guvernare, furi! Certitudine Numai noua stăpânire Ţara noastră-o va salva; Au găsit deja ieşire Ca să scoată tot prin ea! Cloşca cu puii de aur Cloşca noastră, bună mamă, Din exil fiind adusă, Chiar şi astăzi puii-şi cheamă, Uneori, în limba rusă! Bolşevicii la paradă Îi văd în piaţă defilând; Ei sunt o forţă de temut Având în cap un singur gând, Căci două n-ar fi încăput. Epitaful unui jucător de şah El a fost maestru mare – Campion, un nume greu; Totuşi, ultima mutare A făcut-o… Dumnezeu. Vacanţă parlamentară Când parlamentul e plecat Şi sala-i goală, spaţioasă, Îl vezi pe spicher întristat De parcă nu i-s boii-acasă. Guvernanţii noştri Guvernanţii ni-i jelim: Oare cum de mai trăiesc? Noi muncim – şi flămânzim, D-apoi ei, că nu muncesc?!

La steaua… basarabenilor (După M. Eminescu)

Lumina care vine lin Din zariştea adâncă, Fiind a stelei din Kremlin… Ne urmăreşte încă. Turmentaţi Aşa e lumea pe la noi – Trăim mai mult din amintiri; Când ne-mbătăm, suntem eroi, Când ne trezim, suntem martiri. Apocaliptică Stratul de ozon se tot subţie, Veacul ni-i absurd şi efemer: Înc-un debutant, c-o poezie, A făcut o gaură în cer… Ivan Turbincă la poarta Iadului I-a spus cu fler milităresc Lui Scaraoţchi Împărat: - Infernul e pământ rusesc, Deci vreau aici un consulat! Actorul Actorului, să fie mare, Nu-i trebuie prea multă minte. De unde-această constatare? Priviţi la domnul preşedinte!... Caracteristică E-un dascăl foarte-apreciat – Înalt, sever, cu şcoală veche; Pe câţi elevi i-a urecheat, Acum sunt toţi… într-o ureche. Stânga şi dreapta în democraţie Ai ţării glorioşi stăpâni Mereu conduc cu două mâni: Cu dreapta flutură drapelul, Cu stânga-ţi pişcă portofelul. Pomanagiul la cimitir La parastase vine regulat Şi se înfruptă ca în zi de Paşte; Chiar dacă n-a ştiut vreun răposat, Pe dânsul orice mort l-ar recunoaşte!

SURÂSUL BUCOVINEI

58

Leacul Mi-a spus terapeutul, grav: - O şansă ai, să laşi băutul, Să-ţi schimbi urgent acest nărav; Şi mi-am schimbat terapeutul. Astronauţi de la Moldova Am colindat prin galaxii Pe unde n-au pătruns nici magii, Dar ne întoarcem la soţii, Căci ni s-au terminat posmagii. Epitaful unui poet beţiv Un bun şi talentat confrate, Mânat de sete şi idei, Pornise spre eternitate Şi-a adormit… sub gardul ei. Matrimoniale Citind ziarul îndrăgit, Oftează-o doamnă, ca-n poveşti: Ce necrolog desăvârşit!... Cu-aşa bărbat să tot trăieşti! Identificare la poliţie Chemată să constate prădătorul Ce suspectat era de-un jaf sinistru, Bătrâna şi-a înfipt arătătorul Drept în portretul… primului ministru. Unui epigon al lui Păstorel Chiar dacă-ţi plac licorile cu spumă, Amice, nu vei fi nicicând spumos Deoarece iei băutura-n glumă; Maestrul o lua în serios! Bolşevicii la paradă Îi văd în piaţă defilând; Ei sunt o forţă de temut Având în cap un singur gând, Căci două n-ar fi încăput. La patul bolnavului Moartea mult o să-l pândească Însă fără de folos: Când vrea omul să trăiască, Doctoru-i neputincios.

Ion Diviza

TRAIAN NISTIRIUC - IVANCIU

Sosiri şi plecări I

Sosirea, peste mâhnirile toamnei,

a norilor; plecarea pe sub ei

a cocorilor.

II Sosirea,

în fiecare primăvară, a veseliei;

plecarea din zâmbete a bucuriei.

III

Sosirea, în lacrimă, a seninului;

plecarea din durere a suspinului.

IV

Sosirea, în cadenţa inimii,

a dorului; plecarea din avânt

a zborului.

V Sosirea,

în ruga disperată, a Domnului;

plecarea-n vis a somnului.

VI

Sosirea, în gară,

a trenului mult aşteptat; plecarea din trup

a sufletului, de cele pământeşti eliberat.

(Din volumul în pregătire – AURORĂ ÎN AMURG)

SURÂSUL BUCOVINEI

59

Cupidonică (IX): În ritm de bolero I

Din răsărit sfios de şoapte Un susur îşi porneşte-nmugurirea;

Cu rădăcini imaginare încă-n noapte, Încearcă un fior nemărginirea.

II

Din depărtări pustiul îşi adună Pe raze de-auroră suspinu-abia gândit,

O briză de speranţă se-ncunună Cu zâmbetul din suflete pornit.

III

Şi mâinile frământă dorul Din ochii ce îşi povestesc

Despre dorinţa ce îşi caută izvorul În mângâieri de vis şi foc ceresc.

IV

Deodată strânsu-n braţe-ncepe-a plânge Şi-a curge tulbure prin carnea răscolită;

Bătaia inimii pulsează-n sânge Încrâncenarea încordată şi mereu sporită.

V

Se-ntind spre infinit plăceri orbecăite, Se-nalţă-n strigăt fericirea ;

Pe culmi de împliniri nebănuite Dansează în extaz închipuirea.

VI

Un fulger norii îi despică Şi tunetu-n adânc răsună,

Dând semn la ploaia care pică Peste pământul în furtună.

Tot mai…

Strigă tăcerea

peste culorile seci ale singurătăţii….

Amurgul îşi contemplă veşmintele reci

în oglinda tot mai înstrăinată a cerului….

Sufletul îşi cerne tânguirea incertitudinilor pierdute

peste întinderile tot mai greu de controlat

ale speranţelor necunoscute, tot mai uşor de abandonat.

Coboară noaptea pe rarău I

Rarău-şi pleacă fruntea în tăcere, Amurgul acceptându-l cu înţelepciune; Primeşte-n calcare o dulce mângâiere,

Un glas de bucium ce îi spune De trecerea spre veşnicie a trecutului,

De zvârcolirile reînceputului.

II Rarăul se uită-n uimirea măreaţă

A cerului solemn, curgând spre noapte; Priveşte la vale-îmbrăcată în ceaţă

Ce-nvăluie-n mister de şoapte Visul coniferelor albastre,

Urcând în zbor profund spre astre.

III Şi noaptea din înalt coboară

Suspinul vântului de cetini susurat, În drumul ei realitatea-nconjoară

Cu moale somn şi dor scăldat În raze lungi de lună argintie, Valsând pe ape lenta armonie.

Doruri încă neştiute

Iubirile vin, se aşează,

se odihnesc puţin şi-apoi pleacă, lăsând în urmă

izvorul care seacă, vlăstarul ce-şi leapădă veşmântul, nisipul pe care-l spulberă vântul…

Mai lasă în suflete neîncepute

păcate, cuvinte pierdute,

îmbrăţişări neterminate şi doruri încă neştiute.

Traian Nistiriuc - Ivanciu

SURÂSUL BUCOVINEI

60

LAURENTIU GHITA Din traficul bucureștean Ne-organizăm în mod american, Soferi bucureşteni, la unison: Aşa cum ei făcut-au Ku Klux Klan, Organizăm şi noi un Ku Kla Xon. Jos basiştii! Urând pe Băse şi pe Boc, Şi ascultând de "analişti", Formaţiile noastre rock, Îi dau afară pe basişti! Un terorist superexcitat Încărcat cu explozibil, S-a energizat destul, Gestul său de ce-i credibil? C-a băut un RED aBdULL. Habemus Papam Când şefii,-n prea înalte adunări, Se-aleg, prin proceduri fără reproş, La Vatican se scoate fum pe coş, La Bucureşti se scoate fum pe nări! Românii vor Unirea! Am citit în presă ştirea, Pentru-a nu ştiu câta oară, Că românii vor Unirea. (Cel mai bun coniac din ţară) !Ca să nu fie confuzii Oprindu-se pe la butic, Plăti cu cash, din portofel, Un bax de Whiskas, la pisic Şi-un bax de Whisky, pentru el. Obicei mioritic Conform tradiţiilor milenare, Când astăzi se-ntâlnesc băieţi cu fete, Îşi dau câte-un sărut şi câte-o floare Şi îşi urează: „Happy Dragobete"! Căsătoria Întocmai ca un foc dogoritor, Se spune-adesea că o căsnicie Se-aprinde exploziv în dormitor Și se consumă până la bucătărie! Meşterii zugravi Îndemânarea lor e fără preţ Şi, c-o migală ca de Dumnezeu, Un secol au pictat la Voroneţ Şi tot pe-atât, la dormitorul meu.

Profesii la mine în familie Ce complicaţie majoră De la profesii mai ciudate: Soţia, la spital, e soră, Iar vărul meu, la schit, e frate! Unui autor de epigrame proaste Sperând a evita cumplite drame, Eu îţi propun, în mod prietenesc, Tu să-ncetezi a scrie epigrame, Iar eu să încetez să le citesc. Lui Kim Ir Sen A vrut poporul să-şi educe, Şi l-a adus la stadiu luciu, Căci, când ideile sunt „ciuce" Şi rezultatul este „ciu-ciu". Tendinţe în Grecia În Grecia, ideea simptomatică Ar fi ca Euro să cam dispară, Căci situaţia devine-n ţară Cum spune-un calambur, perfect... drahmatică! Privind la două tablouri de preşedinţi Dezamăgirea noastră este veche, Fiindcă, nu ne fie de deochi, L-am răsturnat pe unu-ntr-o ureche, Ca să alegem unul într-un ochi! Eşec în dragoste A vrut să aibă-o talie subțire Și-așa, pe dumnealui să-l cucerească, Însă, cu toată cura de slăbire, El în final, i-a zis… să-l mai slăbească! Evoluţie Când soaţa mea era studentă, Săream pe geam, la ea-n cămin. Mai sar şi azi, când nu-i atentă, Dar ca să plec, nu ca să vin! Dovadă Pe şosea, o neagră pată, A rămas, ca să se spună, Că găina-abia călcată, A făcut o zeamă bună! Lui Călin Netzer, pentru premiul obţinut cu filmul "Poziţia copilului" Încerc şi eu, modest, o supoziţie, Ce nu e la-ndemâna orişicui: Mai bine-ntr-a copilului poziţie Decât să dai cumva în mintea lui! Actorului Horaţiu Mălăele (Prezent la un eveniment, unde a recitat "La cules de cucuruze")

După ce te ascultai Îţi răspund la toate cele: Cucuruzul dă mălai, Și mai dă şi... Mălăele.

SURÂSUL BUCOVINEI

61

GHEORGHE VICOL

Vară botoşăneană

Vara, cum o ştiţi, cochetă, Şi-a înfipt la cheutoare Un boboc de margaretă, Cât pe ce să dea în floare. Dar ce rochie! Divină! Iar în piept ce broşă are: Flori şi frunze de verbină Şi crenguţe de cicoare! Şi-a pus şiruri de mărgele Şi brăţări, cârcei de vie, Iar pe cap cununi de stele Şi de grâul din câmpie. Şi cu roş din maci pe buze S-a vopsit, drept aluniţe Pe gât şi-a pus buburuze Şi uni, dar şi pestriţe. Şi din fluturi coliere Şi-a făcut, dar şi centură A-mpletit în belvedere, Şnur din rugii lungi de mură. Vara, cum o ştiţi, cochetă Şi-a înfipt la cheutoare Un boboc de margaretă, Care chiar a dat în floare!

Parfum de Eminescu Poetul păşea pe scara care-l ducea spre înălţimi. Ajunse la semn. Acolo se sfârşea o lume şi începea alta. Era liniştit. El care nu crezuse că va învăţa vreodată să moară. Bătu în Marea Poartă şi apăru un bătrân îmbrăcat simplu. Poetul îl recunoscu: - Sărut dreapta, Sfinte Petre! - Te aşteptam, Mihai. Ai avut condeiul de aur pentru neamul tău! Pentru asta te las să-ţi iei de la ai tăi o amintire. Ce-ţi doreşti? - Dacă-mi este îngăduit, parfumul florilor de tei. - Prea bine! Din acea zi, parfumul se răspândi în Rai, spre fericirea tuturor. Şi, tot de atunci, pe pământ, când înfloresc teii, pe plaiurile natale ale Marelui Poet, oamenii spun încântaţi că miroase ca-n Rai – a parfum de Eminescu!

EPIGRAME

Emoţii Vin berzele şi-s obosite, Au prunci în cioc, pe la porţi bat, Câteva fete-s fericite: „De data asta am scăpat!”

Soacră-mii Avea-mpotriva mea un dinte, Acum să vezi ce grozăvie: La nouăzeci, nu-i ca-nainte, Are mamaia o... gingie!

Uşurare E toamnă, norii varsă apă, Poeţii-n Botoşani nu-şi iau umbrele, Sunt fericiţi de-acum că scapă De muşte, de ţânţari şi... păsărele...

SURÂSUL BUCOVINEI

62

MIRELA GRIGORE Tactică de vânătoare Între rațe- mare ceartă- E anchetă de la centru Despre vânat ca și artă. …Se va merge pe exemplu ! În această conjuctură, Plină de îngrijorare, Măcăite cu aliură De mari șefi sunt emisare. Zice-o rața grasă albă Către-o muscă rătăcită: – Nu te așeza pe nalbă Pentru că devii o țintă! Păsările zburătoare Se rotesc pe cerul mare, Sunt înfometeate tare Și tot țipă de mâncare. Măcăia s-o facă-atentă, Să-i dea sfaturi prietenești Și era cam insistentă, Dar cu gânduri diavolești. Cu mult tact, blânda surată, Tot cu gând să păcălescă Musculița amețită, A-ncercat iar să-i vorbească. Dar în mărțăiala ei Către musca derutată, Vine-un vultur dinspre tei Și-o înhață-n ghiare îndată. Morala: Tot așa și-n viața noastră Când, cu gânduri ghiavolești, Măcăi să vânezi o muscă, Vulturii nu-i mai ginești.

NELU LATES

E toamnă, Doamnă! Sunt resemnat, nu viaţa-mi este tristă, Dar a sosit, fără să-ntrebe, o turistă A fost mulţi ani la rând, azi iar apare Cu mantia-i de-aramă şi culoare. Un paradox neîncetat se vede Arama-n timp se face verde Şi frunza verde din poiană În toamnă ia culoare de aramă. Nu-i în pădure ciripit Iar pe copacul veştejit Un corb îşi tace resemnarea Când toamna copleşeşte zarea. Departe-n inima pădurii Un cerb îşi lasă coarnele pe spate Prin aburul din jurul gurii Anunţă legi de mult uitate. S-ascunde între brazi Un fag ce şi-a pierdut foşnitul E toamnă azi ... De parc-ar fi sfârşitul Vânt rece cu arţag şi ură Îşi face drum prin stânca dură, Pustii sunt stânele lăsate, E toamnă-n tot, e toamnă-n toate. Retrase-s turmele din deal, Mă simt şi eu autumnal. E toamnă! Înţelege, Doamnă, Că sufletul mi-e plin de toamnă! Tu mă cuprinzi cu crengi înmugurite, Eu te-nvelesc cu frunze veştejite, Mă încălzeşti cu râsu-ţi cristalin, Eu te sărut cu toamnă şi cu vin. Mă copleşeşti cu primăvară- vară, Dar sufletu-mi îţi strigă iară: - Să mă-nţelegi, iubită Doamnă, E trist şi-adevărat, e toamnă!

SURÂSUL BUCOVINEI

63

ION VASIU

Dor de Transilvania

Când vi se face sete de cuvânt

când dorul greu al munţilor v-apasă

când râde ceru-n dimineţi răsfrânt

veniţi în Transilvania frumoasă !

Când apele se prăbuşesc pe stânci

şi creşte pâinea aburind pe vatră

când se aud tălăngi prin văi adânci

veniţi în Transilvania de piatră !

Când păsările se-mplinesc în zbor

şi-amiaza-n sate vrea să mai rămână

când visele pădurilor ne dor

veniţi în Transilvania Română !

Apogeu subţire

Acum, când anormalul e normal

În ţara care geme şi suspină,

Te-aştept iubito cocoţat pe-un val

Cu inima de deznădejde plină.

Îmi suflă vântu-n buzunarul gol,

Distracţiile-au rămas o amintire,

Trec zile-nşiruite ca-ntr-un stol

Spre-un apogeu fantastic de subţire.

Sens

cu poemu-acesta mă mai cert, mă-ngân

drumul către oameni trece prin amiază

cine mă coseşte ca pe-un braţ de fân ?

cine mă colindă şi străluminează ?

unele cuvinte se întorc `napoi

păsări care-n ceruri nu vor ştii să moară

cine mă alungă dincolo de ploi ?

cine mă aşteaptă într-o primăvară ?

Poezia vieţii

când pâinea aburindă se zbate în desagi

declar şi luaţi aminte la ceea ce vă spun

prieteni de oriunde, prietenii mei dragi,

că poezia vieţii e tot ce am mai bun

când porumbeii păcii în palme poposesc

spre-a ciuguli căldura acestui secol dens

de la tribuna zilei necontenit rostesc

că poezia vieţii e unicul meu sens

când anotimpul tânăr ne-adună la un loc

vă zic cu voce tare, chiar dacă v-am mai zis

de-atâtea ori – sau poate nu v-am mai zis deloc -

că poezia vieţii e singurul meu vis

când dimineaţa cade ca şi un abajur

peste oraşu-n care iubita o rechem

cu conştiinţa trează şi limpede vă jur

că poezia vieţii e ţelul meu suprem...

Rechizitoriu

te-ntreb, Maria, până când se-ascunde

lumina dimineţii-n ochii tăi,

de ce mai plângi şi-acum în somn şi unde

îţi faci din fânul dragostei, tu, clăi ?

în care apă-ţi speli iubirea oare

la umbra cărui arbore-odihneşti

şi ce cocor învaţă cum să zboare

în palma ta, ca-n vremuri de poveşti ?

pe cine-aştepţi privind lung se ferească,

de care anotimp îţi este dor

şi unde fugi când noaptea e albastră

pierzându-te atâta de uşor ?

cât din melancolia ta-i fardată,

de unde vii şi unde mergi de fapt,

de ce nu dai crezare niciodată

fiorului, de parc`ar fi inapt ?

n-aş vrea iubito să te-ntreci cu gluma

privind ironic propriu-ţi univers

de nu-mi poţi da răspunsul tău acuma

aşterne-l pe hârtie, într-un vers !...

SURÂSUL BUCOVINEI

64

Dispreţuire

Detest iubirile din interes

Detest minciuna cu picioare scurte

Detest elogiul rostit mult prea des

Detest intruşii care-ţi intră-n curte

Detest grandomania din belşug

Detest eroul care stă ascuns

Detest politicienii care sug

La două ugere ce sunt de muls.

Detest fricosul ce se dă viteaz

Detest beţia de cuvinte oarbe

Detest persoana groasă la obraz

Detest duşmanul ce din ochi ne soarbe

Detest sporovăiala fără rost

Detest amorul rostit rar şi lent

Detest poemul plicticos, anost,

Detest poeţii care n-au talent.

Cărări de dor

de-atâta iarnă-mi vine să m-ascund

între poeme pân` la primăvară

să beau paharul nopţii pân` la fund

şi-n zori să-l umplu cu iubire iară

îmi înfloresc la tâmple ghiocei

îi simt de-o vreme însă nu îmi pasă

şi-un stol de vise zburdă-n ochii mei

iluminând cărările spre casă

în geamul dinspre ziuă bat ninsori

suspină coala albă-n palma dreaptă

mi-e dor amarnic, parcă tot mai dor,

de cei ce-n sat mă strigă şi m-aşteaptă

Târziu în cuvinte

îmbătrânesc şi asta mă-ntristează

nu vreau să cred că e adevărat

rămâne însă-n continuare trează

ambiţia-mi neştirbită de bărbat

chiar dacă flori pe umeri or să-mi cadă -

e o destrăbălare într-un fel -

eu încă te aştept pe aceeaşi stradă

încrezător în unicul meu ţel

e-atâta de târziu între cuvinte

şi nu-nţeleg ce ar mai fi de spus

când zi de zi pământul ne mai minte

c-un răsărit sau poate c-un apus...

ELENA PEIU

Aş vrea să pot să mă transform

Aş vrea să pot iubite, să mă transform în stea Ca să veghez de acumş mereu asupra ta, Să pot ca să te mângâi, de frig să te-ncălzesc Să te sărut pe frunte, când somnul îţi veghez Aş vrea să pot iubite, să mă transform în lună Iar seara când se lasă, eu sa-ţi spun “noapte bună”. În fiecare noapte să te privesc aş vrea În somn să-ţi mângâi trupul, şi apoi să fiu a ta. Aş vrea să pot iubite, să mă transform în mare, Iar tu să stai pe mal şi să priveşti în zare Şi apa să străbată întreg nisipul cald Şi trupul să-ţi cuprind, şi-n sărutări să-l scald. Aş vrea să pot iubite, să mă transform în soare În zorii dimineţii c-o rază iubitoare Şi chipul tău plăpând mereu să-l încălzesc Chiar dacă n-am să-ţi spun, să simţi că te iubesc.

Cine eşti tu

Tu pentru mine eşti o stea, Ce-ai apărut în calea mea, Când viaţa îmi era mai grea Ce mult m-am bucurat. Tu pentru mine eşti un vis O poartă a găndului deschis În zorii dimineţii stins Ce mult te-am aşteptat. Tu pentru mine eşti un soare Ce-ai apărut din întamplare, Sau poate aşa mi se pare Dar e adevărat. Tu pentru mine eşti acum Şi râu şi mal şi vânt şi fum Şi nu ştiu dacă-am să-nţeleg De tot ce s-a ntâmplat. Ce mult m-am bucurat, Ce mult te-am aşteptat, Dar e adevărat De tot ce s-a întamplat.

SURÂSUL BUCOVINEI

65

De vrei să ştii

De vrei sa ştii cât te iubesc, Întreabă vântul serii! El iţi va spune adeseori Suspinele durerii. De vrei să ştii cât ţin la tine, Întreabă-n noapte stele! Şi luna atunci iţi va şopti, Când va fi printre ele. De vrei să ştii când îmi e dor, Întreabă codrul, vara, În inima pădurilor, El işi petrece seara. De vrei vreodata ca să afli De ce te-am întâlnit, Îmi este de neînteles Şi greu de povestit. De vrei cândva să-ţi aminteşti Ceva din viaţa ta fugară, Te-opreşte măcar un minut Cu gândul într-o gară! Chiar dacă n-ai găsit răspuns La ceea ce-ţi doreşti, Nu încerca-n acel minut Din vis să te trezeşti! De vrei să ştii de ce-n pădure Trăieşte căprioara Şi se adapă adeseori Din apa de izvor, De ce în zbor vezi păsărele Şi bat în vânt cu aripa lor… De vrei să ştii când rândunica Şi-adună hrana pentru pui, Câta durere are-o mama, Când nu are copiii ei… De vrei să ştii cum creşte iarba Şi animalele cum cresc, De vrei să ştii cum doi copii Se întâlnesc şi se iubesc…. De vrei să ştii cum tinereţea Se scurge-ncetul, pas cu pas, Sa ştii ca aşa şi iubirea Se duce-ncetul ceas de ceas. De vrei să ştii de ce în viată Te naşti şi creşti, suferi şi mori, De ce chiar şi în fericire Apar din când în când şi nori… …De vrei să ştii? e întrebarea Pe care adeseori ţi-o pui Şi nu găseşti răspuns la toate, Chiar dacă în genunchi te pui. De-aceea cât trăiesc în lume, Tu să te rogi lui Dumnezeu, Să-ţi dea răspuns la întrebare…. Iar, dacă pot, te-ajut şi eu… De vrei să ştii!

Frunza de busuioc

Frunza uscată, frunza verde, Inima nu te mai crede, Chiar de eşti de busuioc, Unde e al meu noroc? Spune-mi, ce-ai făcut cu el, Frunză de busuiocel! De mi-ai fi lăsat un pic, Nu ţi-aş fi cerut nimic. Frunză verde, frunză uscată, Te-am iubit de prima dată, Te-am purtat în sân la mine, Numai ca să-ţi fie bine. Tu m-ai răsplătit cu-n dor, Care-i tare-amăgitor, Vreau să-mi dai norocul meu Si ia-ţi dorul lung şi greu! Măi ,frunză de busuioc, Am să te arunc în foc, Măcar spune adevarat: Norocul meu cui l-ai dat? Iar de-mi spui, te voi ierta Şi dorul ţi-l voi purta… Adă-mi norocu-napoi, Şi ne-om înţelege noi! Zi şi noapte-n vârf de munte Strig norocul de m-aude… Poate eu port dorul tău Şi tu ai norocul meu… Dacă l-ai văzut cumva, Dă-mi de veste şi-ţi voi da Dorul pe care ţi-l port Şi frunza de busuioc.

De vorbă cu mine

Stau de vorba cu mine, Şi parcurg timpul care-a trecut Să văd să-mi dau seama mai bine Să ştiu ce mi-a rămas de făcut. Am strâns laolalta de toate, În gând am păstrat amintiri Cu bune, cu rele prin fapte, Au mai rămas doar trăiri. S-a aşternut praf peste ele, S-au deteriorat si neputinţa a prins O parte din toate visele mele Cu trecerea anilor deodată s-au stins. Azi redefinesc tot trecutul Pe care l-am trăit până ieri, Pentru mâine să-ncep cu-nceputul Sau în iluzii si vise să sper…

Elena Peiu

SURÂSUL BUCOVINEI

66

ȘTEFANA CRISTINA MARCU

Chiabur de sentimente

Din intunericul aprins de lupa clipelor, Se revarsă tăcerea înfierbîntată a buzelor Şi parcă ele,orizont neprihănit de dulce,

Azi mai bine ca ieri,spre alte căi vor s-o apuce.

Şi totuşi prea tîrziu să-ţi mai apuc cîntarea, Şi parcă prea devreme,mi-e una….dezmierdarea…

Şi totuşi prea tarziu din zarea de priviri cu neguri şi suspine, E o lumină aparte ce vrea să mă inspire.

Căci,din noaptea ta,mai cerne azi dorinţa, Şi din noaptea mea e dulce neputiinţa.

Dar totuşi,am un suflet împovărat de vise,

De orizonturi calde şi stinghere nebunii aprinse. Şi-n mine parcă e o strălucire aparte

Ce azi e zbuciumată-n moarte.

Dar încă cred că ceva nu se leagă, Tînjeşte,suspină şi e prea înălţătoare.

E dragostea încleştării de veghe, E realitatea mea,încă,mult prea apăsătoare.

Răscolire

Şi caut prin mine zăpada de dor viscolită,

Şi tind spre un freamăt năvalnic ce zbiară nebun de turbare, În orice apus de viaţă se simte miros de parfum şi praline.....

Ce astăzi se vrea in neştire şi care işi mai vede de drum prin ruine.

Şi neînstrăinarea se vede mai clară şi rece, Căci gheaţa din stropi de jăratic, Mai doare şi-acum dar va trece....

Mai simt cum izvorul trăirilor cad pradă, Mai simt ca o joacă copilăria-n derivă....

Şi caut în orice-nceput o iertare, Dar mîine aceasta,va fi sau nu,ea tot încă doare.

Şi glasul copilului muribund putrezeşte săracul,

Iar ceainicul amintirii de veghe, Şi azi mai persistă în a mea descumpănită culoare.

Şi viaţa-mi tinde tîrziu dar veşnic muribundă,

Spre o reală oglindă cu zîmbete adulte, Cu realităţi meschine,sărace şi rupte de destine incerte,

Care astăzi se vor scrise năvalnic şi poetic... Care totuşi m-au făcut praf şi pulbere.

SURÂSUL BUCOVINEI

67

Calvar de fiinţă…

Azi fiecare colţ de lume mi se pare un adevăr nescris Azi orice poartă pare să mi se deschidă spre aceleasi orizonturi.... Azi in inţelepciunea visurilor imi pari să-mi fii altarul mistuitor. Azi imi apari ca o nălucă dezmăţată de cenuşa dorinţelor aprinse. Azi par sa fiu intreaga ta pasiune,intregul tău dezmăţ cu chip etern de femeie. Azi pari să-mi sorbi flacăra mistuitoare din arborele esenţei pure. Azi mi te pot inchipui real căci mîine poţi dispărea sthingher,flămînd şi năucitor. Demult te vedeam sinistru dar zburdalnic prin clipe si prin viaţă. Demult te căutam aievea prin veşnic colţ de lume. Dar mi te inchipuiam ca fiind parte din mine...o simpla nebunie. Care azi zvicneşte ca o torţă din propria-mi fiinţă veche şi pasională.... ......totuşi inflăcărată de patos şi de a mea nestăruită credinţă. Te caut pe tine veşmînt însetat de dragoste. Te simt neînfricat de viaţă,de oameni şi parcă tot mai scufundat de a mea neînfricată fiinţă....... Te caut azi..... te vreau şi mîine...te sorb pentru veşnicie în a mea nesăbuită eternitate. Azi e un mîine ce te va cufunda inzecit in sudoarea sufletului,a inimii insetată de foc,de viaţă şi de întreaga mea neputiinţă.......

Dacă toamna Şi dacă toamna frunzele ar risipi zgomotul furtunii dezvelite, În nebunia sa mi-aş dori să cuget, în vraja de nisipuri fumegînde aş cerne visarea…. Şi dacă totul ar distinge vremurile care vin şi pleacă înspre mine, Ar fi totul altfel, ar fi parcă bine….. Din noaptea cenuşie azvîrle cu zîmbete de viaţă şi nebunii desculţe…. O arşiţă,o mie de gînduri,un joc de trăiri…..altfel….dar ascunse. Şi dacă în fiinţa mea, toamna îmi zbuciumă şi umbra aproape sincer de zglobie, Promite-mi,mie,timpule,un altfel de parcurs,de viaţă şi destine. Şi dacă azi tăcerea mea zburdalnică îmi caută credinţa mea spre lume, Şi dacă crezul fiinţei mai arde totuşi,aceleaşi stîrniri de clipe, Te rog,pe tine,timpule,redă-mi zbuciumul din nebunii de stele. Şi dacă totuşi stingher din mine lumina se revarsă…. ….şi toamna,altfel ,numai vuieşte fumul cernut în speranţă şi viaţă…. …..şi dacă toamna mă vrea în îngeresc parfum de visări şi calme taine, Focul de apus şi răsărit…..e doar o fiinţă care azi îşi mai sporeşte zadarnic parcă, Cu a sa patimă nebună şi rebelă…..dorul,lumea,viaţa,veşnicia şi credinţa.

Totuşi... Nimic nu se compară cu frigul de afară, însă toate pot fi comparate cu gerul ce-mi acaparează fiinţa, Nimic nu mă ademeneşte şi toate-mi sunt indiferente. Sufletul e cenuşa care cerne, tot mai des, vechi şi dezamăgitoare ruine. Inima plînge viscolită de arşiţa gîndului tardiv... Toate parcă-mi sunt zadarnice,toate parcă mă tulbură in mod înspăimîntător. Zi eternă de iarnă,veşnicie de noiembrie,numai tu îmi acaparezi universul,numai tu îmi descompui din răsputeri nemurirea. Oooo....veşnică zăbavă,demult trecută şi nestatornică, Doar tu,mormînt de gînduri,cugetări prăfuite de viscol, Pari a fi năluca dorului însîngerat de furtuni neşterse. Doar tu, neprihănită flacără mistuitoare, Ce arzi in temniţa fiinţei zăbovită de fum,praf şi existenţă, Eşti prea timidă,prea neiertătoare şi te avînţi mereu spre nebunii nescrise. Şi cerul trăirii furtunii din mine, mai speră că timpul undeva tot va duce, Si totul e simplu,e atît de înfricoşător şi nu voi şti unde va plînge. Eşti prea străin de tot ce se petrece,eşti valul de durere nestrîmtorat de nimeni, Eşti tu,cerul pustnic,destinul vieţii care acoperă totul,care totuşi e prea dur şi prea rece.

SURÂSUL BUCOVINEI

68

IOAN MUGUREL SASU

COGITO VI La „judecata de apoi”, nu ştiu când, unde şi cum

va decurge, va participa numai ultima generaţie, este absurd să credem altfel. Care va fi contribuţia predecesorilor? Exact cu cât a contribuit fiecare, genetic şi intelectual, de-a lungul timpului, în lanţul de generaţii. Faptele şi gândurile celor de azi vor fi judecate în măsura în care s-au transmis până la acei urmaşi care vor fi prezenţi atunci. Poate pe aici pe undeva s-ar putea găsi şi logica în baza căreia existăm, fiecare generaţie pregătind superioritatea celei care îi urmează. Scopul? Îl vor afla cei care vor deveni capabili să-l înţeleagă.

Nu ştiu dacă „munca l-a creat pe om”, dar am convingerea că l-a modelat determinându-i evoluţia.

Viaţa oferă lecţii pentru care nu cere bani, dar nici gratuite nu sunt.

Multe din motivele care ne fac să râdem azi, vor face generaţiile viitoare să plângă.

Să fii fericit de unul singur este greu, dar nici împreună nu este întotdeauna posibil.

Există medii (atât de elevate) în care oamenii se pot considera inteligenţi chiar dacă nu au motive.

Nu pot crede că sunt sau că pot deveni fericiţi cei care îşi acceptă cu uşurinţă nulificarea, nu are importanţă în numele cui sau a ce se face aceasta.

Să nu poţi fi singur, adică să nu ai condiţii pentru asta sau să fii dependent de apartenenţa la un grup. Viitorul nu va ierta rezolvarea prin concesii.

Oare este cazul să manifestăm nostalgie pentru poezia care spune ceva şi altcuiva decât autorului? Sau pentru fetele care învăţau de la mamă a face şi altceva decât „shopping”?

Există cititori care răsfoiesc cartea în loc să o citească, din păcate sunt şi scriitori care procedează aproape la fel în loc să o scrie.

Să ne imaginăm o globalizare pornită prin punerea la dispoziţia întregii populaţii a planetei a valorilor culturale şi ştiinţifice ale fiecărui popor. Exclus tarele medievale şi îndoctrinarea.

Persoanele se nasc şi mor, în istorie rămân numai personalităţile.

Adolescentine dificultăţi de integrare socială, minime, dar trăite cu amploare nejustificată, pot deveni perene, din păcate. Sau din fericire în cazul creatorilor de artă modernă.

Odată cu trecerea timpului, anturajul îşi deconspiră urâţeniile iniţial ascunse sub gesturi şi zâmbete de complezenţă, adică false, atmosfera devenind tot mai greu de suportat.

Tot mai multe cărţi scrise de alţii despre cărţile altora. O fi bine?

Spargerea zidului de cuvinte permite pătrunderea în universul ideilor din profunzimea textului.

Dăruieşte cu plăcere ceea ce nu îţi este necesar, vei câştiga prieteni, dar, din păcate, cei mai mulţi vor fi din categoria celor de care nu ai nevoie.

Ieşirea din marasmul intelectual şi moral este dificilă, un pas mic şi limitat la relaţiile strict umane s-ar putea realiza prin înnobilarea trăirilor animalice cu sentimente.

Cui mai foloseşte o poveste de dragoste devenită un set de fotografii, îngălbenite de vreme, peste care pluteşte un nor de amintiri vagi?

Cine garantează că drumul prin „economia de consum” duce neapărat la „economia de piaţă”?

Oare cum vor evolua roboţii atunci când de perfecţionarea lor se vor ocupa alt fel de oameni, forme de inteligenţă diferite de ceea ce cunoaştem azi?

Imagini de la festival 2015