Suport de curs Medierea în Penal – STRATEGII DE MEDIERE ÎN PENAL

1. Noţiunea, tipuri de abordare, implicarea afectivităţiiNoţiunea de strategie a fost consacrată în domeniul artei militare şi, ulterior, în

domeniul economic, putând apare în limba română din franţuzescul „stratégie” ori grecescul „strategia” – parte componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării și ducerii războiului și operațiilor militare; stabilirea obiectivelor și planificarea cursului acțiunilor de urmat atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic.

În concepţia noastră, strategia de mediere în penal presupune un mod specific de pregătire, planificare şi desfăşurare a procesului de mediere astfel încât să se poată obţină cele mai bune rezultate posibile în cazul mediat. Este vorba despre ansamblul deciziilor pe care le ia mediatorul în scopul atingerii obiectivului propus.

Înainte de a prezenta consideraţii despre strategii de mediere în penal considerăm necesar să subliniem câteva aspecte de specificitate ale conflictului în penal.

În general, noţiunea de conflict se defineşte prin următoarele elemente:- Existenţa a două sau mai multe părţi (persoane, grupuri comunităţi);- Existenţa unor trebuinţe, scopuri, valori, resurse sau caracteristici individuale

care sunt sau, numai, par uneia dintre părţi, mai multor părţi ori tuturor părţilor, diferite sau incompatibile reciproc;

- Existenţa emoţiilor (anterior, pe timpul conflictului sau post-conflict).Incompatibilitatea sau, doar, diferenţele produc o tensiune care trebuie eliberată.

De regulă, eliberarea tensiunilor acumulate produce conflict – este o chestiune de timp, de apărut tot va apărea.

În cazul conflictul din domeniul penalului putem constata următoarele particularităţi:

- Părţile au poziţii mult mai bine conturate, nu mai sunt posibile alunecări către o poziţie sau alta în funcţie de raportul de forţe. În cazul conflictelor în penal părţile principale sunt clar conturate şi definite prin poziţii diametral opuse – persoana vătămată şi făptuitorul.

- Valorile sunt apărate de legea penală, incompatibilitatea apare între valorile, resursele, scopurile personale ale făptuitorului şi modul în care societatea a conceput formarea şi normala dezvoltare a raporturilor sociale ocrotite prin incriminarea ca infracţiuni a unor comportamente considerate deosebit de periculoase.

- Emoţiile par a fi mult mai puternice în cazul conflictelor ce au ca obiect fapte penale întrucât acestea preced, însoţesc ori urmează unor comportamente duse către limita extremului. Acestea presupun atât percepţii corecte cât şi percepţii eronate despre cealaltă parte implicată în conflict şi despre propria persoană; predomină teama, furia, amărăciunea, disperarea şi ura.

- Scopurile părţilor pot fi împărţite în două categorii – cele care sunt condiţionate de aplicarea legii penale şi cele, cu un caracter mai general, care decurg în mod indirect de modul în care este soluţionat conflictul penal şi care implică reacţia unor persoane, instituţii ori grupuri sociale faţă de modul în care a fost soluţionat şi rezultatele soluţionării conflictului penal.

- Datorită tensiunii specifice unele persoane ajung să acţioneze împotriva propriilor interese, fiind interesate, întâi, să îşi exprime sentimentele şi, abia apoi să încerce să îşi satisfacă celelalte nevoi personale fireşti.

- Acţiunile părţilor din conflictul ajuns în zona penalului sunt deosebit de diverse – de la încercarea de a face orice în dezavantajul părţii adverse până la

1

exercitarea plenară a puterii discreţionare, trecând prin tot ceea ce poate însemna atitudinea prietenoasă, constructivă, violenţă şi dorinţa de a distruge cu orice preţ.

În asemenea condiţii, pentru a media conflictele ajunse în zona penalului, mediatorul are la dispoziţie mai multe posibilităţi de abordare:1• Abordarea justificativă care se bazează pe natura, structura şi cultura părţilor

implicate. De felul în care este înţeleasă activitatea ilicită de natură penală depinde relaţia dintre făptuitor şi persoana vătămată în faţa mediatorului. Astfel:- dacă persoana vătămată nu poate accepta explicaţii şi circumstanţe

atenuante pentru făptuitor, medierea devine imposibilă fiind de aşteptat ca în scurt timp conflictul să se acutizeze, totul să escaladeze şi, cel mai probabil, să apară actele de răzbunare reciprocă;

- dacă persoana vătămată acceptă că şi ea poate avea o parte din vină, că există circumstanţe atenuante pentru făptuitor, că răul săvârşit poate fi explicat, medierea devine posibilă; poate să apară iertarea reciprocă, recunoaşterea greşelilor şi disponibilitatea pentru a repara şi a construi;

- dacă părţile pot accepta că structura poziţiilor de pe care au intrat în conflict este devină sau, cel puţin, a facilitat dezvoltarea conflictului – legislaţia în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, funcţiile pe care le ocupă, obligaţiile morale şi legale pe care le au – şi nu ceva personal, va fi posibilă întoarcerea spre problema comună;

- dacă părţile pot accepta că în cauză poate fi vorba despre o cultură deficientă, energia părţilor poate fi redirecţionată şi valorificată pentru reducerea violenţei ce le caracterizează orientările culturale;

Important, aici, este ca părţile să poată accepta o atribuire externă – condiţiile externe sunt cele care ne-au făcut să ajungem aici, nu avem motive să ne urâm, tu nu trebuie să te simţi excesiv de vinovat şi nici eu excesiv de victimizat. Trebuie să depăşim momentul şi să facem ceea ce se poate face pentru a repara ceea ce am stricat şi pentru ca ceea ce a fost să nu se mai întâmple.• Abordarea prin reparaţie sau restituire a bunurilor luate pe nedrept presupune acceptarea unui raţionament simplu – x i-a făcut un rău lui y; x este conştient de vina sa şi de paguba pe care a produs-o; x acceptă, în termeni rezonabili să îl despăgubească pe y restituindu-i bunurile sau/şi oferindu-i bani – şi a existenţei unui potenţial care să poată asigura reparaţia.• Abordarea prin oferirea de scuze sau/şi iertare presupune o transformare dublă la nivel spiritual – x i-a făcut un rău lui y; y este conştient de răul pe care i l-a făcut x; x îi propune lui y să îşi ceară scuze; y le acceptă.A accepta scuzele nu înseamnă, automat, şi a ierta. Ambele părţi trebuie să aibă dispoziţia necesară pentru a intra în această relaţie – în fapt, relaţia trebuie să fie atât de importantă încât să facă posibilă trecerea peste răul întâmplat.Ca posibilă verbalizare, poate fi:Îmi cer scuze – aş vrea să nu fi făcut ceea ce am făcut şi promit să nu mai fac.Accept scuzele – cred ce spui, hai să ne vedem de ale noastre.Te rog să mă ierţi – te rog să mă eliberezi de vina pe care o simt faţă de tine.Te iert – prin aceasta te eliberez de vina faţă de mine.Vina apare din conştientizarea răului făcut cuiva. Ea stabileşte o relaţie cu victima, cu propriul eu şi cu divinitatea în care făptuitorul crede. Numai victima poate reduce sentimentul de vinovăţie. Făptuitorul, prin iertare, se eliberează de trauma răului pe care la făcut – cel puţin parţial, total este foarte greu.• Abordarea teologică, penitenţa este asociată cu creştinismul. Funcţionează, mulţumitor, la credincioşii practicanţi. Se bazează doar pe relaţia cu Dumnezeu

1 După Johan Galtung – născut în 1930, şi-a dezvoltat activitatea profesională în domenii diverse, precum sociologia şi matematica, a înfiinţat Peace Research Institute Oslo în 1959 şi The Journal of Peace Research în 1964, a dezvoltat studii în studiul conflictelor la University of Oslo şi University of Hawai

2

fără să existe preocupare de relaţia cu sinele şi relaţia cu partea opusă, din conflict. Ignorând aceste relaţii, există posibilitatea ca acestea să devină exacerbate, să apară mereu scuze pentru a evita orice întâlnire cu celălalt, pe motivul că „Dumnezeu le rezolvă pe toate”. Trebuie observat că dacă problema interioară nu poate fi rezolvată vor apare cu certitudine îndoieli cu privire la absolvirea divină. Mediatorul îşi asumă rolul de preot care trebuie să îl ajute pe făptuitor să îşi lărgească perspectiva, adăugând la perspectiva personală pe cea a victimei sugerând importanţa scuzelor şi a restituţiei. Este posibil ca, în practică să apară victima să refuze medierea pentru că vrea să fie lăsată în pace – a suferit destul şi nu vrea să mai audă de făptuitor. Nu are nevoie să i se restituie ceva, nu are nevoie să asculte scuzele celui care i-a făcut rău, pentru că nu este nimic care să îndrepte răul făcut. Pentru a nu risca, mediatorul nu va aduce părţile faţă în faţă prea devreme ci va încerca să discute separat cu fiecare.• Abordarea juridică, a pedepsei se bazează pe adoptarea de către mediator a rolului de judecător. Succesorul lui Dumnezeu este statul care trebuie să facă justiţie. Relaţia se transformă, devine relaţia făptuitorului cu justiţia. Mediatorul ar trebui să parcurgă cu făptuitorul următorii paşi: lămurirea cazului (a ceea ce s-a întâmplat); confesarea (recunoaşterea implicării şi a vinovăţiei); pedeapsa prin restituire, scuze şi izolare; reacceptarea de către societate. Făptuitorul se va simţi eliberat de vină faţă de societate.• Abordarea co-dependenţei cauzei, abordarea prin karma se fundamentează pe un filon budist ce presupune o etică a nonviolenţei şi analiza lanţului cauzal. Pe fond, deşi fiecare fiinţă umană poate alege, la un anumit moment dat, să acţioneze violent sau nu, decizia îi este influenţată de karma sa – de starea sa morală din acel moment, de credinţa că „indiferent ce faci, se va întoarce mai devreme sau mai târziu la tine” – şi de karma persoanei vătămate; prin unirea celor două karme rezultă karma colectivă, o sumă totală a meritelor şi defectelor acţiunilor anterioare.Întrucât lanţurile cauzale pun accentul pe trecutul anterior vieţii, pe vieţile de alături şi pe viaţa din viitor, „defectul” ori „răul” unui act infracţional nu poate fi pus pe seama unui singur actor. Întotdeauna o karmă negativă are mai mulţi responsabili. În aceste condiţii, îmbunătăţirea karmei presupune un dialog extern, chiar, o masă rotundă la care pot sta toţi cei implicaţi fără să se aloce roluri – făptuitor, persoană vătămată, judecător – conducerea discuţiei putând reveni fiecăruia, prin rotaţie. Înainte de aceasta, poate fi necesară o meditaţie, ca dialog intern, prin care fiecare persoană implicată în conflictul ajuns în zona penalului fac pace cu ei înşişi. De observat că această abordare este, mai degrabă, o atitudine, o filosofie de viaţă – dincolo de dihotomia: persoană vătămată-făptuitor.• Abordarea prin poveşti se bazează pe organizarea de dialoguri între făptuitor şi persoana vătămată în care trebuie stabilit şi descris cu lux de amănunte ceea ce s-a întâmplat pentru a obţine explicaţii rezonabile cu scopul de a transforma răul produs în consecinţe logice ale unor factori antecedenţi de natură determinantă. Se poate miza pe aşa numitul efect de catharzis2 – mediatorul

2 Cuvântul „catharsis” vine din greacă, de pe vremea lui Aristotel și înseamnă „a curăța” sau „a purifica”. Însă efectul de catharsis a devenit popular odată cu Sigmund Freud care era de părere că furia reprimată se adună în mintea unui om la fel cum crește presiunea într-o oală de gătit și când este prea multă răbufnește și provoacă tot felul de probleme. Una dintre soluțiile la care s-a gândit Freud este eliberarea treptată a furiei într-un mod controlat astfel încât să nu se adune niciodată „prea multă”. El doar s-a gândit la asta, n-a făcut niciun experiment prin care să testeze dacă are dreptate sau nu. Și nu este singurul care crede că e mai bine să te descarci. Un sondaj făcut în 1983 asupra studen ților la psihologie din primul an a arătat că 66% dintre studenți credeau acest lucru. Studiile recente sugerează că furia poate fi de ajutor dacă o exprimăm într-un mod constructiv încercând să ajungem la sursa ei. De exemplu, dacă m-a enervat prietena că tot întârzie, n-o să rezolv problema începând să urlu la ea, ba chiar o să înrăutățesc situația. Cel mai bine ar fi ca în mod calm dar cu încredere să îmi exprim nemulțumirea („Îmi dau seama că probabil nu faci asta intenționat, dar când întârzii devin supărat.”).

3

oferă căutării adevărului două perspective: una factuală – atât din punctul de vedere al făptuitorului cât şi din punctul de vedere al persoanei vătămate – şi una care este focalizată pe viitor – cum să se evite răul în viitor.Mediatorul poate proceda la a pune la dispoziţia părţilor un caiet studenţesc cu paginile imaculate ce trebuie completate cu descrierea violenţelor şi traumelor, ceea ce a simţit efectiv făptuitorul, ceea ce a simţit persoana vătămată, speranţele de viitor ale fiecăruia în parte.• Abordarea prin dramatizări, retrăiri a ceea ce s-a întâmplat cu consecinţa ajungerii la o înţelegere profundă a activităţii ilicite desfăşurate şi a celorlalte elemente ce au precedat ori urmat acesteia. Retrăirea poate fi deosebit de dureroasă, situaţie în care se poate reproduce desfăşurarea acţiunilor până în momentul în care răul a ajuns la cote extreme, moment în care li se poate cere părţilor să inventeze o continuare alternativă care să le fie convenabilă.• Abordarea durerii, vindecarea în comun a părţilor se bazează pe discutarea durerii provocate, cu părţile implicate în conflictul ajuns în zona penalului. Poate fi vorba despre mai multe întâlniri în care părţile pot conştientiza răul pe care l-au provocat; important este ca mediatorul să nu se transforme, aici, în judecător şi nici biroul său în instanţă de judecată.• Abordarea reconstrucţiei în comun presupune ca tot ceea ce se acceptă a fi făcut pentru soluţionarea conflictului să fie făcut împreună de către părţi. În astfel de condiţii părţile pot conştientiza şi pot compatibiliza atât ceea ce au dur cât şi disponibilitatea, blândeţea, nobleţea binelui şi frumosului pe care o au. Un loc aparte în cadrul acestei abordări o are şi conştientizarea a ceea ce se poate întâmpla dacă nu se face nimic în vederea identificării de soluţii durabile pentru conflictul ajuns în mediere.• Abordarea ho’o ponopono3 întruneşte elemente din mai multe abordări. În fapt este vorba despre recunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat rău, de reconstrucţia relaţiei şi rezolvarea conflictului. În faţa mediatorului părţile, eventual, însoţite de cunoştinţe îşi prezintă sincer versiunea sa – ceea ce s-a întâmplat şi modul în care vede rezolvarea conflictului. Se oferă scuze, se acceptă scuzele, se cere iertare, se acordă iertarea. Este o abordare dificilă, dar completă. Presupune reabilitarea ambelor părţi, manifestarea de respect faţă de fiecare persoană, de interesele sale, emoţiile şi scopurile sale legitime.Nu se poate spune că este vreuna dintre abordările prezentate un fel de panaceu

universal, niciuna nu este în măsură să gestioneze întreaga complexitate a situaţiei de după desfăşurarea activităţii ilicite. Important este modul în care mediatorul reuşeşte să realizeze o combinaţie optimă dintre aceste abordări – ceea ce presupune cunoaşte, abilitate şi experienţă.

Constatând rolul important pe care îl ocupă afectivitatea4 în dezvoltarea şi manifestarea conflictului, în comportamentul persoanelor în faţa mediatorului, de ce nu, în comportamentul mediatorului ce se manifestă profesional în cauze penale, apreciem necesar să prezentăm succinte consideraţii în legătură cu aceasta.

Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman – practic, nu există proces psihic care să nu fie în interacţiune cu procesele afective şi invers, stările afective pure, lipsite de conţinut cognitiv sunt foarte rare, reprezintă excepţia. Trăirile afective sunt însoţite de necesitatea de a fi comunicate, exprimate (oral, prin scrisori, jurnale, alte categorii de înscrisuri, etc.) pentru că este necesară, avem nevoie de a obţine aprobarea, înţelegerea şi simpatia celui cu care comunicăm. Totul poate fi polarizat; avem trăiri afective plăcute-neplăcute; pozitive-negative, încordate-destinse.

3 Termen hawaian folosit pentru a desemna efortul înţeleptului comunităţii pentru a media un conflict4 Ansamblu al stărilor, proceselor, trăirilor, afective ce include categorii largi de emoţii, sentimente şi pasiuni

4

Interesantă, din punct de vedere al manifestărilor atât pe parcursul desfăşurării activităţii ilicite cât şi pe parcursul procesului de mediere, este mobilitatea – trecerea de la o fază la alta în interiorul aceleiaşi stări afective sau de la o stare afectivă la alta. O mobilitate prea mare este percepută ca labilitate, în timp ce lipsa mobilităţii ori o mobilitate prea mică, nesemnificativă, este specifică depresiei, insensibilităţii.

Funcţia generală şi esenţială a proceselor afective, ca şi a expresiilor lor, este de a adapta comportamentul la context. Rolul proceselor afective în funcţionalitatea normală a organismului a fost, însă, controversat, cei mai mulţi văzând doar efectul perturbator al emoţiilor negative în conflict.

În conflict, în special, în cazul celor ajunse în zona penalului, procesele afective pot avea mai multe roluri:

- Cauză a conflictului – de exemplu starea de furie a colegului faţă de nedreptatea pricinuită de modul în care se comportă şeful îi determină o nemulţumire critică generalizată, manifestată în atacuri, în plan fizic, fără motiv la adresa celor de faţă şi o dezlănţuire violentă la adresa şefului. Conflictele pot avea atât cauze instrumentale, materiale, cât şi cauze emoţionale, relaţionale. Dacă cauzele materiale sunt obligatoriu însoţite de emoţii negative (orice frustrare produce reacţii emoţionale negative), în schimb, sursele emoţionale ale conflictelor pot acţiona în absenţa oricărei revendicări concrete.

- Resursă energetică – emoţiile potenţând şi susţinând conflictul alimentează puterea, curajul şi perseverenţa care permit omului sa se implice şi să finalizeze situaţia conflictuală.

- Mecanism de stingere a conflictului – fie prin defulare (de exemplu: satisfacţia oferită de faptul că mânia şi disprețul pentru ofensa primită au fost exprimate, comunicate), fie prin faptul că se valorifică, în mod constructiv, emoţiile pozitive ale părţilor.

- Simptom sau indicator al conflictului pe care-l trăim noi înşine sau partenerul; Conflictul implică o reacţie emoţională la o situaţie, interacţiune sau persoană; reacţie care semnalează un dezacord.

Un rol aparte îl ocupă, în context, resentimentul – un proces un proces afectiv stabil şi negativ, care constă în dorinţa de răzbunare, de pedepsire a celor care i-au produs persoanei în cauză anumite nedreptăţi, suferinţe, umilinţe. Resentimentul rezultă din acumularea unor sentimente negative (de ură, gelozie, răzbunare), care nu s-au putut manifesta şi, în felul acesta, se consumă. El se poate exprima, în mod explicit, ca ostilitate şi rea-voinţă ori se poate disimula în spatele unei ranchiune sau poate duce la acţiuni sadice sau perverse orientate împotriva celui care l-a provocat. Când este cauzat de o frustrare reala, resentimentul este normal.

Ura este un sentiment intens al unei persoane faţă de una sau mai multe alte persoane, cărora le vrea răul sau ale căror nenorociri creează bucurie, creează satisfacţie5. De regulă, ura este cauzată de invidie, gelozie, rănirea în amorul propriu, nedreptate suferită de subiect, o iubire neîmpărtăşită sau excesivă. Ura poate antrena dispreţul, agresivitatea sau răzbunarea. În cazuri de ambivalenţă, ura poate alterna cu sentimentul de iubire pentru aceeaşi persoană,6 neajutorare sau un amalgam din acestea, simţim că avem un conflict – si, ca atare, îl avem.

- Indicator al importanţei problemei pentru părţi – în funcţie de intensitatea emoţiei. De exemplu, frustrarea poate fi mai puternică dacă un cunoscut încearcă să îi facă avansuri soţiei decât dacă acelaşi cunoscut te înjură.

5 Doron, R. si Parot, F. - Dicţionar de psihologie Ed.Humanitas, 1999, pag. 8086 A se vedea Bernard S. Mayer – The Dynamics of Conflict Resolution, A Practioner's Guide, Capitolul 1 – The Nature of Conflict

5

2. Emoţiile în practica medierii conflictelor ajunse în zona penaluluiComponenta emoţională a conflictului, în pofida omniprezentei sale şi a

impactului covârşitor asupra conflictelor, nu s-a bucurat de prea mare atenţie nici în cadrul cursurilor de formare, nici în cadrul studiilor ştiinţifice.

Formatorii pun accentul pe latura instrumentală, concretă, pragmatică, centrarea pe interese şi nevoi, ceea ce atrage logicizarea, raţionalizarea, instrumentalizarea procesului de rezolvare a conflictelor. Pe cale de consecinţă în procesul rezolvării conflictului emoţiile sunt minimalizate, ignorate sau reprimate. Dincolo de o anumită ignoranţă, o posibilă explicaţie ţine şi de dificultatea gestionării emoţiilor de către practicieni, comparativ cu gestionarea intereselor materiale. Părţile au, de regulă, convingerea că emoţiile vulnerabilizează persoana şi îi reduce şansele de câştig; drept urmare, orice „om serios”, când vine vorba despre comportament social, le reprimă sau le maschează.

De ce ?O posibilă explicaţie ţine de recunoaşterea, exclusivă, a afectivităţii negative în

conflictele din zona penalului. Concluzia presupune că emoţiile nu pot avea decât un efect agravant. Se ignoră sau se minimalizează participarea emoţiilor pozitive în conflict şi efectele lor constructive. În realitate, conflictul poate fi redus sau lichidat datorită unor emoţii pozitive – buna dispoziţie, încrederea, entuziasmul, fiind doar câteva exemple.

În ceea ce priveşte emoţiile negative şi manifestările lor specifice în cadrul procesului de mediere ar trebui să ţinem seama de:

- Oamenii intră în conflict, de regulă, cu interese, dar şi cu emoţiile însoţitoare. Când aceste emoţii nu sunt recunoscute de partea adversă şi /sau de către mediator, în primul rând prin ascultarea activă, lor li se adaugă şi alte emoţii negative; precum frustrarea, dezamăgirea, revolta.

- Emoţiile negative – precum furia, teama, neîncrederea, dispreţul, jena, ruşinea, mândria rănită, dezamăgirea – pot bloca obţinerea acordului prin abaterea de la scopul real, acela de identificare a soluţiei, şi orientarea spre întoarcerea ofensei, a violenţei, răzbunare sau refuzul sistematic al oricărei propuneri din partea adversă.

6

- Când părţile percep ameninţări la adresa valorilor fundamentale, la adresa propriului statut, a propriei persoane ori a persoanelor apropiate, reacţionează prin emoţii puternice, care devin sentimente de durată şi întreţin conflictul.

- Când oamenii simt că le sunt ameninţate interese concrete, reacţionează spontan prin emoţii puternice.

- Când umilim sau dispreţuim punctul de vedere al celuilalt, el se simte nerespectat, umilit, poate chiar şi ruşinat, ceea ce complică situaţia, întrucât ruşinea, de regulă, produce conflicte prelungite.

În ceea ce priveşte emoţiile pozitive, acestea facilitează acordul şi, implicit, atingerea scopului realist, instrumental. Ele pot avea efecte constructive. în maniere diferite. Astfel:

- Dacă mediatorul este bine dispus, el este mai puţin agresiv şi reuşeşte mai bine să inducă atitudini cooperante în comportamentul celor pe care îi are în mediere.

- Dacă comportamentul părţilor este dominat de emoţii pozitive, îşi doresc să rezolve conflictul ajuns în zona penalului, oamenii devin mai ingenioşi, mai dispuşi să respecte poziţia „părţii adverse”, mai flexibili şi mai capabili de a identifica şi accepta soluţii.

- Se ajunge mai uşor la un acord, dacă li se fac cunoscute părţilor aspectele pozitive ale soluţiilor identificate, avantajele, recompensele rezolvării conflictului – stabilirea de bune relaţii personale, încrederea, respectul, recunoaşterea, satisfacţia, sentimentul de apartenenţă, reputaţia.

3. Furia în practica medierii conflictelor ajunse în zona penaluluiFuria este o emoţie subită, cu tendinţă agresivă, care se manifestă printr-o vie

animaţie expresivă, gestuală şi nonverbală, uneori incontrolabila.7 Poate fi însoţită de obscurizarea conştiinţei. În funcţie de reacţia emoţională facială, ea se poate manifesta sub forma eritemului facial intens – furia roşie, sau a palorii bruşte – furia palidă, lividă (la copii vorbim de „furia albă”). Furia palidă poate fi însoţită de râs spasmodic, reacţie paradoxală.

Persoanele mai predispuse la furie sunt cele cu tulburări endocrine (hipertiroida sau suprarenalele), cu deficienţe ale sistemului nervos central (epilepsie sau alcoolism 7 Norbert Sillamy – Dictionar de psihologie, Editura: Univers Enciclopedic, 2009.

7

cronic) sau aflate sub influenţa unor droguri dure. Furia este o emoţie naturală, ca răspuns la ameninţări, la situaţii de frustrare puternică, sau la situaţii de neîmplinire a unor expectanţe. Furia poate declanşa agresivitatea, care ne permite să ne apărăm.

În relaţiile interpersonale s-a constatat că furia, prin efectele împăcării care urmează episodului violent, contribuie la consolidarea relaţiilor în mai mult de jumătate din cazuri. Efectele benefice ale împăcării se manifestă în plan fiziologic, psihologic şi social.

În procesul de mediere manifestarea furiei poate avea efecte atât aşteptate, cât şi surprinzătoare:- Afirmarea furiei poate stimula un răspuns furios şi rezistenţa la colaborare, compromițând astfel acordul8. Conflictul generat de furie este distructiv deoarece odată înfuriate, una pe alta, părţile implicate în conflict devin mai puţin eficiente în rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Un mediator furios are, evident, o atitudine mai puţin pozitivă faţă de interesele părţilor pe care le mediază, nu poate transmite, nu poate evidenţia beneficiile fiecărei propuneri, nu poate sintetiza avantajele soluţiei, etc.- Partea dominată de furie (reală sau fictivă) transmite părţii adverse ideea că se simte sigur pe poziţii, caz în care este posibil ca celălalt să facă concesii nejustificate.- Furia este corelată cu procesele de atribuire a responsabilităţii şi vinovăţiei celuilalt, unde, cel mai adesea se produce eroarea fundamentală de atribuire. Există patru posibile combinaţii ale raţionamentelor făptuitorului şi persoanei vătămate în ceea ce priveşte responsabilitatea făptuitorului:

1. Dacă făptuitorul şi persoana vătămată sunt de acord c ă agresorul nu este vinovat, atunci conflictul poate să nu ia amploare pentru că victima este dispusă să scuze comportamentul agresorului.

2. Dacă ambele părţi sunt de acord că agresorul este vinovat, atunci conflictul poate să nu ia amploare deoarece agresorul se poate simţi vinovat şi îşi poate cere scuze.

3. Chiar dacă ambele părţi nu sunt de acord în privinţa gradului de vinovăţie al agresorului, conflictul este prea puţin probabil să continue, dacă agresorul se consideră mai responsabil pentru comportament decât partea lezată. În acest caz, agresorul tinde să se considere vinovat, să se scuze şi să încerce să se împace, iar partea lezată tinde să creadă că acestea nu sunt necesare.

4. Dacă partea lezată consideră agresorul mai vinovat decât se consideră acesta , ea ar putea simţi nevoia să-i impună agresorului să se împace sau să facă faţă răzbunării. Agresorul, pe de altă parte, tinde să respingă cererea de a se împăca şi să vadă răzbunarea ca nejustificată.

Parcurgând procesul de mediere trebuie să reducem atât furia proprie, cât şi pe a celuilalt, orientată spre noi.

În ceea ce priveşte managementul furiei proprii este recomandată eliberarea, exprimarea necenzurată a furiei, „să i se dea drumul” furiei.9 În realitate, însăşi manifestarea furiei alimentează furia, înfuriind mai tare. Pe cale de consecinţă, mediatorul ar trebui să ia o pauză şi să îşi manifeste furia departe de privirea părţilor pe care le are în mediere.

În cazul părţilor implicate în conflictul ajuns în mediere soluţia pare a fi aceeaşi – o pauză oportună care să permită „descărcarea” furiei în afara locului unde se desfăşoară medierea. În context, apare o întrebare interesantă: oare ar trebui ca părţile să nu facă cunoscute emoţiile, deci să nu discute nemulţumirile pe care le au ?

Răspunsul potrivit cu care totul depinde de motivaţia părţilor – dacă ei vor să-şi îndrepte furia împotriva celuilalt pentru a o disipa, rezultatul va fi o mai mare furie şi un conflict mai distructiv, mult mai greu de rezolvat; dacă părţile intenţionează să-şi 8 Waal, Frans – The Ape and the Sushi Master: Cultural Reflections of a Primatologist, Basic Books 20009 Rubin, Pruitt şi Kim – Social Conflict: Escalation, Stalemate, and Settlement (3rd Edition) 2004

8

discute împreună nemulţumirile pentru a rezolva problema, atunci sunt şanse ca întâlnirea să fie productivă, deşi, poate nu lipsită de un schimb de replici acide.

Un prim pas în gestiunea furiei proprii este conștientizarea furiei. Aflăm cum ne afectează, cum să îi facem faţă şi ce anume ne-o provoacă.10

Ca alternative la exprimarea furiei se poate proceda la informarea în legătură cu eroarea fundamentală de atribuire, care explică învinuirile şi furia ambilor parteneri. La fel de important este dezvoltarea empatiei, pentru a putea adopta perspectiva celeilalte persoane în scopul înţelegerii factorilor incontrolabili care au determinat-o să se comporte aşa cum a făcut-o. După empatizare răzbunările sunt mai rare. Evident, se poate întâmpla ca cineva să-şi menţină convingerea vinovăţiei făptuitorului chiar şi după ce a aflat care au fost factorii situaţionali determinanţi.

Tot atât de adevărat este faptul că unele învinuiri sunt corecte, iar furia trăita de victimă poate fi justificată, într-o anumită măsură. Întotdeauna furia face mai mult rău decât bine într-o relaţie, chiar şi când este justificată.

Asociaţia Psihologilor Americani (A.P.A.)11 recomandă câteva modalităţi de management al furiei:

- Relaxarea – exerciţii de relaxare de bază precum respiraţia adâncă, repetarea lentă a unei expresii relaxante cum ar fi „relaxează-te” sau „ia-o uşor”; utilizarea de imagini liniştitoare pentru a ne vizualiza o situaţie relaxantă; exerciţii de relaxare din yoga, etc.

- Reconceptualizarea (reframing) – o schimbare fundamentală a modului de gândire: a folosi gândirea pozitivă; a evita termeni ca întotdeauna sau niciodată, care pot folosi pentru a ne justifica supărarea; a folosi logica despre noi înşine pentru a preveni comportamentul iraţional; a învăţa să ne schimbăm abordarea – de exemplu a ruga în loc de a impune.

- Problem solving – când supărarea are rădăcini reale, abordarea problem-solving poate ajuta la diluarea sentimentelor puternice. Facem un plan pentru a repara situaţia şi pentru abordarea bine intenţionată a acesteia.

- Ameliorarea comunicării – oamenii supăraţi tind să sară direct la concluzii şi să reacţioneze exagerat. Încetinind şi gândindu-ne la ceea ce spunem, putem evita complicaţiile. De asemenea, ne putem asigura că înţelegem ce spune celălalt, înainte de a-i răspunde. Să ascultăm motivele furiei celuilalt şi să încercăm să nu fim prea critici. Ascultarea este tot atât de importantă pentru comunicare, ca şi vorbitul.12

- Utilizarea umorului – refuzând a lua lucrurile în serios, se poate reduce supărarea. Prin folosirea unor imagini hazlii care induc bună dispoziţie se poate însenina totul. Se poate face „haz de necaz” ori poţi să râzi de tine însuţi. Totuşi, trebuie evitat umorul sarcastic, care este doar o alta expresie a furiei. Va trebui să nu râdem pur şi simplu de propriile probleme, ci să încercăm să folosim umorul pentru a aborda problema mai constructiv.

- Schimbarea mediului – deseori mediul contribuie la supărare, producându-ne iritare şi furie. Trebuie luată o pauză. Ne programăm timpul personal. Când presiunea emoţională devine prea intensă, ieşim pentru 15 minute pentru a scăpa de ceea ce ne apasă, de ceea ce nu ne convine.

Managementul furiei celuilalt este, de asemenea, esenţială pentru reuşita procesului de mediere. Există un bias al acuzatului, care presupune că dacă suntem acuzaţi de un comportament rău, de regulă, nu reuşim să realizăm, să acceptăm în faţa noastră şi a celorlalţi, măsura, gradul, nivelul, modul în care am prejudiciat pe altcineva. 10 Guy Burgess and Heidi Burgess (Eds.). Beyond Intractability. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: September 2003 http://www.beyondintractability.org/essay/anger/11 American Psychological Association, Controlling Anger – Before It Controls You, apud Barker, Phil.12 Vezi şi Ana Stoica-Constantin, 2004, Conflictul interpersonal, Iaşi, Polirom, “Principii şi atitudini pentru rezolvarea conflictului prin dialog”, pag. 68-70.

9

Este important ca mediatorul să se străduiască să-l ajute pe făptuitor să contracareze acest bias, în interesul reducerii furiei victimei şi al încheierii conflictului. De exemplu, făptuitorul să caute factorii externi care au înlesnit, facilitat, favorizat printre factorii care l-au determinat să săvârşească fapta.

În cazul în care făptuitorii identifică şi factori controlabili printre factorii determinanţi, ei îşi pot asuma o oarecare responsabilitate pentru răul făcut şi sunt apţi să-si ceară scuze şi să accepte măsuri reparatorii. Scuzele pot fi eficiente în disiparea furiei. Uneori, chiar după căutarea factorilor aflaţi sub controlul propriu, care l-au determinat să acţioneze traumatizant faţă de o altă persoană, făptuitorul ar putea ajunge, totuşi la concluzia că nu a avut altă posibilitate decât să acţioneze în acel fel, sau că nu a intenţionat să producă un rău, ori că, în fapt, nu a produs nici un rău.

În astfel de situaţii este recomandabil ca agresorul sa ofere o explicaţie a comportamentului său. Explicând circumstanţele, se pot preveni sau neutraliza efectele biasului acuzatorului. Este o certitudine că explicaţiile privind dezvinovăţirea făptuitorului (prin reducerea erorii fundamentale de atribuire) contribuie la reducerea furiei sau dorinţei de răzbunare, dar, se pare că, în unele situaţii încă nedeterminate, acest efect de liniştire nu se produce.

Ascultarea activă – în condiţiile unor persoane care îşi manifestă furia este cea mai indicată strategie; cu rol de informare şi, implicit, de liniştire. Faptul că o persoană furioasă ne simte de partea ei, că îi recunoaştem şi acceptăm atât emoţiile cât şi defularea rezultată din exprimarea prin limbajul verbal a problemei sale, îl detensionează.

Nu este lipsită de eficienţă nici utilizarea unora din tehnicile programării neurolingvistice precum reflectarea poziției corporale, posturii, gesturilor şi reflectarea vocii.

4. Rolul mediatorului în managementul emoţiilor negative puternice ale părţilor implicate în conflicte ce au ajuns în zona penalului

Ce poate face mediatorul pe parcursul medierii cauzelor ajunse în penal ?- Confirmă, recunoaşte şi validează emoţiile părţilor, utilizând intens ascultarea

activă.- Construieşte o tonalitate afectivă pozitivă, prin recomandarea scuzelor,

gesturi simbolice şi sădirea încrederii.10

- Organizează întâlniri particulare (caucus) pentru temperarea emoţiilor prin ascultare activă.

- Se angajează în diplomaţia navetă.- Propune o pauză pentru liniştire.- Identifică expresia emoţională problematică manifestată de cineva prezent,

apoi dă îndrumări pentru detensionarea situaţiei.- Asistă părţile în reconceptualizarea („reframing”) atât a emoţiilor, cât şi a

situaţiei.Care sunt principalele emoţii implicate în medierea conflictelor ce au ajuns în

zona penalului ? Frica – este o reacţie emoţională de tip afect sau emoţie şoc, declanşată de un

pericol surpriză. Prin elementul surpriză frica se deosebeşte de teamă, care cunoaşte, dar şi anticipă sursa primejdiei. Prin cunoaşterea pericolului, frica se deosebeşte de angoasă, care nu-l identifică. Omul reacţionează la frică în raport cu experienţa sa şi cu contextul situaţional, fie prin atac, implicându-se activ pentru a face faţă ameninţării, fie prin reacţie pasivă, de resemnare în faţa pierderii controlului asupra situaţiei (imobilitate, neajutorare dobândită). Frica este însoţită de procese fiziologice şi neuroendocrine specifice stării de alertă, dar diferenţiate în funcţie de tendinţa de atac sau resemnare. Creşterea în intensitate transformă frica în spaimă.

Spaima – este starea afectivă resimţită de subiectul aruncat nepregătit în starea de neajutorare. Ea privează subiectul, de cele mai multe ori, de orice posibilitate de reacţie. Frica este exclusiv naturală şi îi permite omului să recunoască şi să răspundă la situaţiile periculoase şi la ameninţări. Totuşi, frica sănătoasă – sau frica cu funcţie de protecţie – se poate transforma într-o frică patologică, care conduce la comportamente exagerate şi violente.

Există şi un tip de frică explicabilă prin transfer – individul îşi aminteşte temerile trecute şi le injectează în situaţia curentă. Importanţa fricii în conflict decurge din comportamentele extreme şi iraţionale pe care le declanşează, ceea ce conduce la escaladarea conflictului13.

Gestiunea fricii proprii se face prin:- conştientizarea fricii;- identificarea modurilor de exprimare a fricii proprii;- recunoaşterea situaţiei care declanşează frica;- folosirea tehnicilor comportamentale pentru reducerea fricii şi stresului.Gestiunea fricii celuilalt începe prin conştientizarea ei, pentru a o putea trata

adecvat:- prin empatie, pentru a ne da seama care din acţiunile noastre produc frica la

celalalt;- coborârea tonului sau clarificarea intereselor şi nevoilor îl poate face să se

simtă mai în siguranţă;- făcându-ne publică propria teamă, astfel încât celălalt să poată empatiza şi

să-şi reducă comportamentele ameninţătoare.Gestiunea fricii de c ă tre mediator :- mediatorul se asigură că persoanele implicate simt că li se iau în considerare

nevoile şi temerile; pentru aceasta, mediatorii nu vor permite discutarea a cine este vinovat, ci numai despre căile de a ajunge la o soluţie paşnică;

- mediatorul trebuie să le explice părţilor că frica nu trebuie să fie de suma zero (un învins şi un învingător), şi că securitatea simţită de o persoană sau un grup nu trebuie să-l facă pe celălalt să se simtă mai ameninţat.

Vinovăţia şi ruşinea – Culpabilitatea (sentimentul de vinovăţie) şi ruşinea sunt două emoţii distincte, dar asociate, ceea ce face ca înţelegerea lor să aibă de câştigat 13 Franklin Roosevelt a făcut o profundă observaţie psihologică în 1933, când a vrut să ilustreze periculozitatea fricii în declanşarea forţelor populare: „Nu avem de ce să ne fie frică, în afara de frica însăşi”

11

din prezentarea paralelă. Trăirea sentimentului de vinovăţie, poate avea cauze reale (persoana a făcut ceva condamnabil, a lezat o persoană şi îi pare rău), sau cauze imaginare, subiective (persoana se simte vinovată pentru lucruri pe care consideră că ar fi trebuit să le facă, dar nu le-a făcut, nu le-a făcut la timpul cuvenit ori a făcut ceva despre care crede ca ar fi lezat pe cineva pe nedrept).

În cazul vinovăţiei vina este reală, adevărată, sau îndreptăţită. Omul are sentimentul de culpabilitate, „conştiinţa încărcată”, pentru că realmente a lezat pe cineva şi simte că are responsabilitatea pentru acel act, pe care îl regretă (vinovăţia este un aspect al conştiinţei morale).

În cel de al doilea caz, al ruşinii, avem o vină falsă sau auto-impusă, care poate fi chiar mai distructivă decât vina reală, pentru că faptele pentru care ne simţim vinovaţi nu sunt sub controlul nostru. Ruşinea este „o emoţie dureroasă cauzată de conştiinţa vinei, de nerespectarea cuvântului sau de incorectitudine”. 14 Ea este mult mai profundă şi puternică decât vinovăţia, pentru că vizează stima de sine. Ruşinea apare când suntem dezamăgiţi de ceva din interiorul nostru, ce ţine de natura noastră la nivel fundamental.15

Ruşinea este un sentiment individual mai dominat de subiectivitate decât vina, care este relaţională şi, de cele mai multe ori, pe baze reale. În conflictele ce implică fapte penale ambele pot afecta percepţiile de sine şi comportamentele faţă de ceilalţi oameni, dar ruşinea produce conflicte mai intense şi de mai mare durată.

Care sunt comportamentele pe care le produce ruşinea ?- Atacul sau lovirea altora – în încercarea individului de a se ridica prin doborârea celuilalt. Pe termen scurt, acest comportament reduce ruşinea, dar, pe termen lung, o adânceşte; în plus, nu se realizează nimic în materie de înţelegere şi rezolvare a conflictului.- Căutarea puterii şi a perfecţiunii – este o încercare de a depăşi ruşinea prin măsuri de prevenire a apariţiei ei în viitor. Dar căutarea aceasta a perfecţiunii eşuează inevitabil, cauzând mai multe probleme. Puterea te face să te simţi mai valoros.- Devierea blamării – Blamându-ne singuri greşelile putem evita vina şi ruşinea.- Exagerarea amabilităţii sau a sacrificiului de sine – în nevoia de a compensa sentimentele de ruşine. Fiind pe placul tuturor, sperăm să ne demonstrăm valoarea. Totuşi, aceasta înseamnă acoperirea adevăratelor sentimente.- Retragerea din lume – ne face să ne desensibilizăm faţă de vină sau ruşine şi, astfel, să dispară tristeţea.

Vina şi ruşinea pot juca un rol important atât în prevenirea şi rezolvarea conflictului, cât şi în crearea lui. În prevenirea conflictelor este util sentimentul de vinovăţie. Noi tratăm oamenii în acord cu codul nostru moral propriu, în conţinutul căreia normele cu caracter penal au un loc respectat, pentru că nu vrem să ne simţim vinovaţi (ca rezultat al disonanţei cognitive, al dezacordului dintre convingerile noastre „bune” şi fapta „rea” pe care am săvârşit-o). Când intenţionăm să facem ceva în contrast cu codul nostru moral, este de aşteptat ca vina să ne reţină de la acea faptă, înainte de a o săvârşi. Astfel, vina contribuie la bunele relaţii în condiţiile în care codul moral al individului este… moral, iar el consideră că are un comportament „greşit” sau imoral.

14 Barker, Phil. "Guilt and Shame." Beyond Intractability. Eds. Guy Burgess and Heidi Burgess. Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder. Posted: July 2003 http://www.beyondintractability.org/essay/guilt15 Printre cele mai frecvente cauze ale ruşinii le putem regăsi pe următoarele: unii se pot ruşina de ceea ce ţine de sine – înfăţişare, îmbrăcăminte, maniere, aspectul fizic, trăsături de personalitate etc.; de identitatea lor – etnie, ţară, religie, familie etc.; de nereuşita în a fi acceptat de către o persoană sau un grup dorit; la pierderea dragostei sau respectului din partea unei persoane preţuite (un „altul semnificativ” pentru el); de incompetenţa sa, ori de pierderea competenţei datorită îmbolnăvirii sau îmbătrânirii; de pierderea controlului asupra corpului, asupra funcţiilor vitale şi a emoţiilor; de expunerea publică neaşteptată, când nu era pregătit; de încălcarea limitelor personale de către alţii; de anumite funcţiuni ale organismului (hrănire, excreţie şi sexualitate) în anumite circumstanţe; de eşecul în a se ridica la nivelul aşteptărilor celorlalţi şi proprii.

12

Efectele asupra desfăşurării conflictului sunt diferite: în timp ce vinovăţia tinde să determine răspunsuri mai constructive şi, pe cale de consecinţă, poate fi folosită ca instrument pentru depăşirea conflictului, ruşinea poate conduce la retragerea din situaţiile sociale; situaţie în care poate apare un comportament defensiv, agresiv şi represiv, de natură a exacerba conflictul.

Explicaţia acestor efecte opuse ţine de natura diferită a celor două sentimente – dacă vinovăţia rezultă din disconfortul profund produs de faptul că ne-am încălcat convingerile morale (despre ceea ce este bine sau rău, moral sau imoral) şi din dorinţa de a-l reduce tot printr-o acţiune, în schimb ruşinea este centrată pe interior şi conduce mai degrabă la sentimente jenante pentru sine, decât la acţiuni pe care să le desfăşurăm. Rezultatul este un comportament orientat spre interior, de evitare a celorlalţi, de ascundere a imaginii.

Concluzionând, în producerea şi dezvoltarea conflictului, mai importantă este ruşinea. Aceasta poate provoca un ciclu al conflictului; în cazul unui viol în care persoana vătămată sau/şi făptuitorul au fost expuşi ruşinii, răspunsul comportamental va negativa şi mai mult aspectele experienţei neplăcute.

Umilirea – umilinţa presupune două forme diferite ale experienţei: act şi stare /trăire afectivă (emoţie, dacă umilirea este pasageră, sau sentiment/resentiment, dacă este de durată, ajungând, chiar, la preluarea între generaţii).

Actul umilirii face necesară prezenţa minimă a agentului umilirii (actorul umilirii, umilitorul) şi a entităţii umilite (individ, grup, comunitate, stat). În ecuaţie mai poate intra şi martorul, care poate dezvolta aceeaşi teamă faţă de umilire, uneori chiar mai puternică decât a victimei. La rândul ei, teama de umilire influenţează comportamentul persoanei în atât de mare măsură, încât îşi poate risca şi viaţa pentru a evita umilirea.

Umilirea, ca stare (dar, în egală măsura şi teama de umilire) face parte din cele mai puternice emoţii, „un act psihologic profund violent, care produce victimei o rană psihologică adâncă”. Umilirea este o un factor extrem de important în relaţiile sociale, iar în conflicte este cea mai dificilă cauză şi obstacol care trebuie depăşit. Este „bomba nucleară a emoţiilor”, o experienţă care otrăveşte indivizii, familiile, comunităţile şi, chiar, societăţi întregi de-a lungul mai multor generaţii16. Sentimentul de umilire este una din cele mai puternice forţe care creează rupturi între oameni; sunt rupturi dintre cele mai greu de vindecat şi care constituie cele mai dificile bariere pentru construirea încrederii şi cooperării. Umilirea s-a dovedit a fi o emoţie „de neiertat” în conflictele ce au presupus săvârşirea de fapte penale, în conflictele maritale şi din orice tip de cuplu, în aşa-numitele crime în serie, în sport sau istorie – sunt războaie generate de umilirea unui popor, reală sau manipulată de conducători.

Intensitatea impactului asupra persoanei se datorează lezării identităţii sale, a sinelui, care este devalorizat, degradat, umilit, făcut să se simtă inferior, redus la neputinţă şi supunere, vulnerabilizat prin expunerea publică într-o stare de „goliciune” fizică sau/psihică. A fi umilit înseamnă a fi plasat, împotriva voinţei persoanei şi, adesea, într-un mod foarte dureros, într-o situaţie mult inferioară celei la care simte persoana că i s-ar cuveni. Uneori chiar oferirea ajutorului poate fi percepută ca umilire, datorită situaţiei de neajutorare în care se află beneficiarul ajutorului.

Sunt mai multe abordări ale umilirii, printre care cele mai relevante sunt:- O abordare centrată pe poziţie – Umilirea presupune să fii pus într-o poziţie

umilă, înjositoare şi de neputinţă de cineva care are, în acel moment, o putere mai mare decât tine.

- O abordare centrată pe sentimente – Experienţa internă a umilirii este sentimentul de adâncă indispoziţie produs de faptul că ai fost, sau percepi că ai fost

16 Evelin Lindner – Gender, Humiliation, and Global Security, published by Praeger, An Imprint of ABC-CLIO, LLC, Santa Barbara, California Denver, Colorado Oxford, England 2010

13

nedreptăţit, ridiculizat sau îngenuncheat – mai precis, identitatea ta este înjosită sau devalorizată.

- O abordare centrată pe rezultatul prejudiciabil – un proces de excludere, un proces de subjugare care aduce prejudicii sau deposedează de mândrie, onoare sau demnitate.

Se poate face o anumită distincţie între umilire şi umilinţă – umilinţa se manifestă ca un mod de a diminua eul, este o smerenie voită sau acceptată, realizată individual, pe cont propriu; umilirea este un act psihosocial, fiind condiţionată de intervenţia unei alte persoane sau grup.

Reacţiile la umilire care ne interesează în medierea conflictelor ce au ca obiect fapte penale pot fi grupate în trei categorii:

- acceptare, depresie, apatie – nu se produce nici o schimbare în comportament;- antagonism, supărare, furie – urmate de schimbarea violentă în comportament,

fără să fie abolită ierarhia; de cele mai multe ori schimbarea constă în inversarea rolurilor;

- antagonism, supărare, furie – urmate de schimbarea nonviolentă, pe baza de iertare şi reconciliere, prin demontarea ierarhiei spre un sistem bazat pe drepturile dezirabile şi demnitate.

Reacţiile la umilire sunt, în mare măsură, în funcţie de personalitatea celui umilit. Umilirea fiind o traumă puternică şi profundă, cel mai adesea, conduce la contra-umilire, urmată de acutizarea conflictului şi adăugarea altor umiliri; părţile se antrenează în nesfârşite şi periculoase cicluri ale umilirii şi contra-umilirii.

Umilirea poate fi gestionată. Cum ?- La nivel interpersonal se recomandă abordarea celuilalt cu o atitudine de

respect, mai degrabă decât a aştepta să îl câştige; recunoaşterea faptului că diferenţele pot conduce la un dialog bogat şi plin de provocări; a reuşi să nu fii de acord, dar fără să devii dezagreabil şi lipsit de respect; întrebându-te şi întrebând de ce este greşit să greşeşti; când este nevoie, să-ti ceri scuze; luăm munca în serios, iar pe noi înşine în gluma (folosirea umorului şi râsului). Persoana umilită va putea ignora umilirea, purtându-se cu demnitate, moralitate şi principial. Neoferind nici o confirmare, nici o satisfacţie, agresorului, acesta va trebui să înceteze acţiunile umilitoare.

- La nivel personal se poate proceda în mai multe moduri: putem accepta orice situaţie cu „veneraţie şi uimire”, neluându-ne în serios nu vom suferi de teama de a fi umiliţi şi nu vom mai fi vulnerabili la eforturile celorlalţi de a ne ridiculiza sau degrada; putem accepta doar autoevaluarea, apreciind propriile norme şi criterii de comportament ne vom proteja de suferinţa devalorizării intenţionate venite din partea celorlalţi; dacă umilirea este puternică, ne putem disocia mental de situaţie, pentru a ne proteja de realitatea dureroasă; la nivel conştient ne putem proteja de umilirea brutală renunţând la o parte din controlul comportamentului în favoarea agresorului – de exemplu: „Eu sunt cel care decide să-i dau celuilalt controlul asupra corpului meu”. Paradoxal, aceasta îi permite persoanei vătămate să-şi menţină autonomia în faţa unei victimizări forţate.

Respectul – este un sentiment şi, în acelaşi timp, o atitudine de preţuire şi recunoaştere a valorii unei persoane. El este opusul umilirii şi dispreţului. Respectul semnifică luarea în considerare a sentimentelor, nevoilor, gândurilor, ideilor, dorinţelor şi preferinţelor cuiva. Înseamnă a le lua în serios şi a le valoriza, a le preţui. În fapt, a respecta pe cineva este similar cu a-l preţui pe el şi gândurile lui, sentimentele lui, etc., a-l recunoaşte, a-l asculta, a fi cinstit faţă de acesta şi a-i accepta individualitatea şi idiosincrasiile.

Respectul poate fi arătat prin comportament, dar, şi simţit. Putem acţiona în moduri considerate respectuoase, după cum putem să şi simţim respect pentru o anumită persoană. Este posibil să existe un dezacord între comportamentul afişat şi sentimentele reale, astfel încât sentimentul de respect este mai important decât

14

comportamentul lipsit de sentiment. Când există sentimentul de respect, comportamentul decurge de la sine.

Respectul se creează în multe feluri:- Tratându-l pe cel ă lalt a ş a cum ne-ar pl ă cea nou ă s ă fim trata ţ i – Aceasta ne

trimite la celebrul îndemn biblic – Fă celorlalţi ceea ce ai vrea să-ţi facă ei ţie. Respectul se dezvoltă într-o relaţie pe principiul spiralei: dezvoltarea respectului se alimentează din propriul proces şi dinamică. Dacă eşti primul care acordă respect, cu timpul, respectul se va dezvolta între toate părţile implicate în conflict.

- Evitarea insult ă rii oamenilor ş i culturii lor – Multe interacţiuni dezastruoase sunt caracterizate prin atitudini ca aroganţa, dispreţul, teama faţă de diferenţe etc. În acest scop este bine să găsim oameni care cunosc cultura nefamiliară nouă, pentru a ne oferi indicii privind modul în care să ne adaptăm cel mai bine la cultura aceea.

- Comportamentul curtenitor – Să ascultăm ce are de spus celălalt, să-i tratăm pe oameni cu onestitate. Toate elementele de bază „pe care le-am învăţat la grădiniţă” ne vor ajuta să creăm o atmosferă de încredere şi respect.

- Separarea oamenilor de problem ă – permite tratarea cu respect a partenerului de conflict. A recunoaşte că problema noastră este chestiunea în discuţie şi nu persoana, ne poate fi de folos în crearea respectului. Prin efectul de bumerang, în sensul ca mai întâi trebuie să-l exteriorizezi, ca apoi să se întoarcă la tine. Respectul nu poate fi cerut sau forţat, aşa cum uneori se mai înşeală oamenii.

La nivel personal există mai multe modalități de exprimare și de dobândire a respectului. Cum putem proceda ?

Îi validăm (confirmăm, aprobăm) sentimentele celuilalt. Empatizăm cu el. Îl întrebam „Cum te-ai simţi dacă…” înainte de a lua o decizie care îl

afectează. Facem schimbări şi compromisuri la iniţiativa noastră, pentru a ne adapta la

sentimentele, dorinţele şi nevoile sale. Nu îl întrerupem. Cerem şi permitem feedback. Îi creăm posibilitatea să-şi rezolve propriile probleme fără să-l subestimăm –

evităm să-i spunem ce să facă; evităm să-i dăm sfaturi nesolicitate, predici şi lecţii.

Avantajele de a fi respectat sunt multiple: obţinem cooperarea voluntară din partea celorlalţi, nevoile ne sunt întâmpinate cu mai puţine resurse şi energie, intrăm în mai puţine conflicte şi avem o stare psihică de bine. Nu trebuie să-ţi placă o persoană sau să-i înţelegi punctul de vedere ca să-i acorzi respectul. Respectul vine din convingerea că o persoană poate avea convingeri contradictorii cu ale noastre şi noi să le cinstim totuşi.

Respectul joacă un rol important în multe feluri:- Respectul ne permite dobândirea încrederii celuilalt.- Respectul ne permite să construim şi să reconstruim relaţiile.- Oferă o „intrare” în partea celuilalt.- Persoanele din comunitate care sunt respectate sunt mai apte să aducă sau să

încurajeze pacea.- Acordând respect poţi sesiza elementul cheie din conflict.- Respectul poate duce la o schimbare pozitivă, în timp ce absenţa poate duce la

continuarea conduitelor distructive.În absenţa respectului apar dispreţul şi umilirea, apare sentimentul de a nu fi

auzit şi înţeles.Recunoaşterea – este utilizată în conflict cu semnificaţia de recunoaştere şi

empatizare cu celalalt. Presupune un proces de acceptare a adversarului ca fiinţă

15

umană, care are situaţia şi grijile sale legitime. Recunoaşterea se referă la ceea ce dă o persoană, nu la ceea ce primeşte.

În cadrul medierii ce are ca obiect fapte penale, recunoaşterea nu poate apărea în absenţa sentimentului de libertate pe care trebuie să îl aibă părţile – acestea trebuie să se simtă libere să ia decizii şi să aleagă între a recunoaşte pe cealaltă parte sau nu. Dată fiind importanţa libertăţii, mediatorii le vor permite părţilor să aleagă, fiecare în parte, cât de mult vrea să recunoască punctele de vedere ale celeilalte.

Încrederea, neîncrederea şi gestionarea acestora în conflictele ce au ca obiect fapte penale

Încrederea a fost recunoscută ca un element cheie în rezolvarea cu succes a conflictelor. Este asociată cu creşterea cooperării, împărtăşirea informaţiei şi rezolvarea de probleme. Dacă indivizii au încredere unii în ceilalţi, îşi pot rezolva conflictele cu uşurinţă; în caz contrar conflictul devine distructiv iar rezolvarea cu atât mai dificilă.

Încrederea este un concept ce poate consta în credin ţ a individului în, ş i voin ţ a de a ac ţ iona pe baza spuselor, ac ţ iunilor ş i deciziilor altei persoane, considerate, astfel, de încredere. Este uşor să constatăm că unii dintre indivizi cred mai mult decât alţii. Văzută ca o caracteristică importantă a relaţiilor dintre indivizi, destul de stabila în timp, încrederea este privită şi ca o expectanţă generalizată, ca o nevoie de a te baza pe ceilalţi. Totul depinde de modul în care s-a răspuns pozitiv în experienţele anterioare, de interacţiunile sociale ale persoanei. Ea influenţează percepţiile asupra caracterului oamenilor în general şi al fiecărei persoane în parte.

Ce presupune a avea încredere într-o persoană ? Încrederea pe care o avem în altă persoană depinde de evaluările pe care le facem în legătură cu abilitatea, integritatea şi bunele lui intenţii.

- Abilitatea presupune evaluarea cunoştinţelor, priceperilor sau competenţei. Încrederea implică sentimentul că cel ori cea în care ai încredere poate confirma aşteptările privind cunoştinţele, aptitudinile şi competenţa.

- Integritatea ţine de măsura în care persoana, în care se investeşte încrederea, aderă la principiile apreciate de către cel care oferă încredere.

- Bunele intenţii (bunăvoinţa) constă în percepţia celui în care avem încredere ca fiind preocupat de binele şi bunăstarea noastră suficient cât să ne promoveze interesele, sau, cel puţin, să nu ne pună piedici.

Intenţiile şi motivele pe care le percepem la cel în care avem încredere sunt cele mai importante. Abilitatea şi integritatea sunt mai importante la începutul relaţiei, bunăvoinţa are nevoie de mai mult timp pentru a se dezvolta.

Neîncrederea – încrederea şi neîncrederea sunt concepte separate şi diferite. Astfel, încrederea implică faptul de a te putea baza pe celălalt, o tendinţă de a atribui intenţii bune celuilalt şi dorinţa de a acţiona în conformitate cu acesta, pe când neîncrederea presupune frica de celălalt, tendinţa de a-i atribui intenţii negative şi dorinţa de a ne proteja de efectele acţiunilor celuilalt.

Neîncrederea se bazează pe aşteptarea ca motivele celuilalt, intenţiile şi comportamentele sale ne sunt dăunătoare, ne afectează intereselor noastre. Aceasta implică un sentiment de teamă şi anticiparea disconfortului sau pericolului. În mod firesc, neîncrederea ne impulsionează să ne reducem vulnerabilitatea, pentru a ne proteja interesele. Ca atare, neîncrederea în ceilalţi ne induce o orientare competitivă (opusă celei cooperante) care stimulează şi exacerbează conflictul.

Înşelarea încrederii noastre de către partener – violările încrederii survin când aşteptările victimei sunt neconfirmate de către cel în care a investit încrederea, de către agresor. Aceste violări conduc la scăderea încrederii şi la limitarea cooperării cu agresorul.

Experienţa violării încrederii determină victima să facă o apreciere a situaţiei şi să trăiască o stare emoţională de profundă întristare. Evaluarea cognitivă se referă la transferul culpabilităţii către agresor şi la evaluarea costurilor legate de violare. Reacţia

16

emoţională este de aşteptat să fie compusă dintr-un amestec de furie, dezamăgire şi/sau frustrare pentru faptul de a fi crezut, dar şi la adresa agresorului, pentru că a exploatat acea încredere.

Relaţia interpersonală este afectată de înşelarea încrederii. Uneori, o singură înşelare a încrederii poate compromite irevocabil întreaga încredere pe care o avem într-o persoană; de regulă este nevoie de un pattern de violări pentru a ameninţa grav relaţia. Violarea încrederii (dimensiunea calitativă) este condiţionată de dimensiunea răului (dimensiunea cantitativă), de gravitatea lezării. Pe măsură ce aceasta creşte în intensitate determină răspunsuri mai active, orientate spre extrem, din partea persoanei înşelate şi reflectă pagube mai mari la nivelul încrederii interpersonale.

Lezările minore pot conduce la o simplă scădere a nivelului de încredere într-un context dat. Pe viitor victima va evita tranzacţiile cu agresorul şi va limita sprijinul şi cooperarea. Când relaţia nu poate fi terminată (colegi de serviciu, asociere socială greu strămutat), relaţiile continuă cu o cooperare de faţadă şi /sau cu tranzacţiile specifice îndeaproape controlate. Aceste abordări sunt relativ pasive, de tipul „Bine, m-ai dus. Pur şi simplu nu te mai cred de acum înainte, chiar dacă va trebui să mai avem de-a face.”

Când gravitatea lezării creşte, victima are reacţii cognitive şi emoţionale mai puternice. Lezările grave afectează serios încrederea, adesea până la punctul distrugerii totale. Aceste ofense grave pot stimula dezvoltarea neîncrederii, aici intrând răzbunarea, escaladarea conflictului şi/sau încheierea relaţiei.

Gravitatea lezării poate avea mai multe nivele:- extensia lezării – totul evoluează de la simplu la complex, în dimensiuni

cantitative. Într-un fel stau lucrurile dacă auzi că cineva te-a vorbit de rău şi altfel va fi situaţia dacă acel cineva te înjură, te scuipă, te loveşte, fură ceva din curte sau face curte soţiei tale.

- numărul de violări anterioare - o nouă violare, chiar minoră, poate fi picătura care să umple paharul;

- dimensiunea specială a încrederii care a fost înşelată. Violările care implică integritatea şi bunăvoinţa sunt mai grave decât cele care s-au adresat unei abilităţi.

După ce încrederea a fost pierdută, victima unei asemenea situații are două posibilități:

1. să gestioneze stresul produs de violarea încrederii asupra relației;2. să determine dacă vor mai apărea și alte violări ale încrederii în viitor.Dacă persoana vătămată devine convinsă de faptul că făptuitorul nu va face

nimic că să îndrepte răul și ca să minimizeze violările pe viitor, atunci nu are nici o motivație ca să încerce refacerea încrederii.

Este nevoie de iertare, ca decizie deliberată a victimei de a depăși resentimentele și a oferi amnistierea agresorului. Totuși, există și posibilitatea iertării cuiva – să-l eliberezi de responsabilitatea răului produs – fără a manifesta voinţa de a-i mai acorda vreodată încredere. De ex., când o femeie bătută, înşelată sau violată îl iartă pe agresorul său (ca mod de vindecare psihologică), dar nu permite continuarea relaţiei. Încrederea nu poate fi recâştigată dacă victima nu doreşte. Pe de altă parte, dacă victima doreşte, devine posibilă recâştigarea încrederii, nu şi garantată.

Cum se poate face ?Recâştigarea încrederii bazate pe calcul- Este esenţial ca agresorul să aibă iniţiativa. Dacă sunt aşteptări necongruente

ale părţilor, trebuie clarificate rapid.- Scuzele constituie o asigurare că lucrurile nu se vor repeta şi că victima poate

avea din nou încredere.- Actul de restituţie (înapoiere) are şi semnificaţia simbolică a faptului că

agresorul doreşte recâştigarea încrederii prin acţiuni concrete.

17

- Procesul reparatoriu este, în mod esenţial, un efort material, o tranzacţie. O simplă îmbrăţişare, doar „îmi cer scuze” sau „îmi pare rău” nu este de natură să ajute; ba chiar poate înrăutăţi lucrurile. Trebuie să se producă actul reparator tangibil.

Recâştigarea încrederii bazate pe identitate – încrederea se bazează pe interesele şi valorile comune şi pe investiţia emoţională în relaţie. Violarea încrederii poate face victima să creadă că celălalt nu mai este aşa de apropiat cum părea. Relaţiile, aici, se bazează pe resurse intangibile, ca percepţia atracţiei reciproce, sprijinul şi grija pentru celălalt. Înşelarea încrederii poate veni şi din partea persoanei vătămate care, neîncrezătoare, pune sub semnul întrebării intenţia (adevăratele motive şi dorinţe) comportamentului trădător. Se pune sub semnul întrebării însăşi posibilitatea identificării cu celălalt, apare senzaţia că nu-l mai „cunoaşte” pe agresor deloc.

Făptuitorul trebuie să ofere rapid şi voluntar sincere scuze, explicaţii privind detaliile împrejurărilor şi promisiunea de a colabora în viitor. În continuare, ambele părţi trebuie să-şi reafirme ataşamentul reciproc şi faţă de ideile şi valorile pe care este construita relaţia. Procesul de recâştigare a încrederii presupune atât comunicare, cât şi acţiune, centrată pe latura emoţională, relaţională.

Simpla plată a unei compensaţii materiale nu este suficientă pentru a reconfirma valorile comune şi a reconstrui sentimentul comun al identităţii care a fost temelia încrederii.

Important şi deosebit de interesant este faptul că mediatorul trebuie să facă un aşa numit management al încrederii şi al neîncrederii persoanelor implicate în cadrul conflictelor ce au ca obiect fapte penale, persoanelor pe care le are în faţă, în biroul său de mediator.

De ce aceasta este importantă ?- Pentru că încrederea dintre indivizi face rezolvarea conflictului mai uşoară şi

mai eficientă;O persoană care are încredere în alta va crede promisiunea celuilalt potrivit cu

care acesta va acţiona în baza unor intenţii bune şi va căuta modalităţi productive de a rezolva un conflict cu acea persoana. Nivelul încrederii sau neîncrederii are un rol definitoriu pentru dinamica conflictelor emergente.

- Încrederea este, de cele mai multe ori prima pierdere într-un conflict;Pe măsură ce conflictul escaladează, încrederea scade şi neîncrederea creşte. Cu

cât se dezvoltă mai mult neîncrederea, cu atât partenerii se concentrează mai mult pe autoapărare, unul împotriva celuilalt, sau pentru a câştiga, ceea ce pe mai departe foloseşte creşterii neîncrederii şi scăderii acţiunilor ce ar putea reconstrui încrederea.

- Crearea încrederii într-o relaţie conflictuală este, în primul rând o chestiune de creştere a încrederii calculate;

Părţile trebuie să acţioneze consecvent şi onest, să respecte termenele şi angajamentele, să facă acest lucru permanent de-a lungul timpului sau în diferite arii ale interacţiunii cu celălalt.

- Încrederea bazată pe identificare consolidează şi mai mult relaţia;Dacă partenerii se percep ca având ţeluri comune, valori şi identităţi, sunt

motivaţi să susţină relaţia şi să găsească metode concrete de a rezolva conflictul astfel încât să nu deterioreze relaţia.

- Relaţiile caracterizate de neîncredere sunt încărcate de conflicte şi fiecare conflict alimentează neîncrederea, într-o spirală a neîncrederii şi conflictului;

Mă aştept la ce este mai rău din partea celuilalt şi comportamentul lui îmi confirmă cele mai rele aşteptări – o asemenea concluzie duce la o adâncire şi mai mare a conflictului, intensităţii şi, chiar, virulenţei acestuia.

- Majoritatea relaţiilor conţin elemente de încredere sau neîncredere;Ca şi rezultat, avem atât sentimente pozitive cât şi sentimente negative pentru

celălalt, ceea ce produce un conflict la nivel intra-psihic, denumit conflict ambivalent. 18

Stadiile ambivalenţei se caracterizează prin elemente de încredere şi neîncredere faţă de celălalt; conflictul intern creat de această ambivalenţă foloseşte pentru a submina aşteptările clare despre comportamentul celuilalt şi forţează persoana să evalueze fiecare acţiune a celuilalt pentru a determina unde ar trebui să fie încadrată: la încredere sau neîncredere.

Ambivalenţa poate determina părţile să aibă dificultăţi în acţiunile următoare sau să-şi modifice strategiile de relaţionare cu celălalt. De aceea, conflictul intern al persoanei între încredere şi neîncredere afectează modul în care aceasta gestionează conflictul cu cealaltă persoană.

- Reclădirea încrederii este, deseori, un element cheie al rezolvării conflictului. Deşi recâştigarea încrederii este necesară pentru rezolvarea pe termen lung a

conflictului, abordarea şi gestionarea neîncrederii poate fi cea mai eficientă strategie pentru stăpânirea pe termen scurt a conflictului.

Puterea – desemnează, de cele mai multe ori, capacitatea unui persoane de a ajunge la rezultatele urmărite şi, în general, de a realiza acţiuni eficiente. Puterea este definită eterogen ca fiind abilitatea de a acţiona, de a influenţa un rezultat, de a face să se întâmple ceva sau a înfrânge o rezistenţă. Puterea reprezintă capacitatea de a obţine ceea ce-ţi doreşti. Întrucât ceea ce îţi doreşti este deseori restricţionat de ceilalţi oameni, utilizarea puterii poate include schimbarea reprezentărilor despre oameni şi lucruri, a sentimentelor şi comportamentelor.

Puterea în conflict este o putere relaţională, nu materială,17 fiind relativă, asimetrică şi manifestă/latentă.

Relativitatea puterii rela ţ ionale constă în faptul că ea variază în funcţie de trei dimensiuni: extensie, câmp şi intensitate.

Extensia este variabilă atât în funcţie de părţi cât şi de timp – A poate avea putere efectivă asupra lui B şi C, dar nu şi asupra lui D; iar această putere este susceptibilă, cu timpul, de extindere asupra altor indivizi sau, dimpotrivă, de restrângere doar la individul B.

Câmpul este sfera de activitate a lui B (ţinta) asupra căreia se exercită puterea lui A (sursa).

Intensitatea semnifică gradul de ascultare pe care A este în măsură să îl obţină de la B.

Asimetria puterii rela ţ ionale – deşi într-un domeniu B se conformează aşteptărilor implicite sau explicite ale lui A, aceasta nu înseamnă că în alte domenii relaţia nu poate fi inversată. Puterea în conflict poate fi înţeleasă numai în context, adică în cadrul unei interacţiuni. Cu un grup de prieteni eu pot avea o mare influenţa în a decide să mergem să dăm o spargere sau dacă şi unde să facem scandal la sfârşitul de săptămână, dar cu altul (sau cu acelaşi grup dar în alte împrejurări), pot avea o slabă influenţă fiind nevoit să mă conformez opţiunii altora. Un element cheie care ne defineşte puterea este intenţia şi focalizarea noastră. Dacă acestea sunt de mare intensitate, şi puterea este mare, dacă nu, nu.

Puterea manifestă este determinată de:a) capacitatea de a face ceva împotriva dorinţei celorlalţi;b) deţinerea a ceva (sau a avea controlul) asupra ceva ce oamenii vor să aibă;c) capacitatea de a schimba credinţele şi comportamentele oamenilor, fie prin

logica raţională, fie prin carisma iraţională.Utilizarea puterii în conflicte – Când oamenii sunt în conflict, intră în joc

puterea lor, fie că ei intenţionează acest lucru sau nu. Pentru ca un conflict să se producă, toţi cei implicaţi trebuie să aibă o anumita putere, oricât de mică. Conflictul nu poate exista, cel puţin la dimensiunea comportamentală, dacă o parte domină complet cealaltă parte. Dacă puterile sunt echilibrate (în realitate sau doar percepute), sunt

17 Francois Chazel, profesor la universitatea din Sorbona – Du pouvoir à la contestation, Paris , LGDJ, 200319

posibile strategii de alianţă, dar dezechilibrul puterilor încurajează strategiile de opoziţie, cel mai puternic tinzând să-si impună poziţia.

În practică se cunosc trei metode18 prin care încercăm să utilizăm puterea:- metoda normativă de aplicare a puterii – presupune apelul la valorile şi

credinţele oamenilor, utilizarea simbolurilor normative.- metoda utilitară – se bazează pe apelul la interesele celorlalţi, sau indicarea

unor beneficii palpabile pe care ceilalţi le vor obţine dacă vor da curs dorinţelor tale.

- metoda coercitivă – implică forţarea celuilalt pentru a fi de acord cu tine, ameninţându-l cu sancţiuni puternice sau manipularea mediului extern pentru a-i răpi libertatea alegerii.

Opţiunea în conflict nu este pentru sau împotriva utilizării puterii, ci pentru modul în care să fie ea utilizată. Oamenii sunt gata să înceapă prin distribuirea puterii (competiţie, confruntare) înainte de a explora suficient de mult posibilitatea unui rezultat integrativ (cooperant). Provocarea constă în a identifica moduri de redirecţionare a manifestărilor părţilor, de la a gândi în termeni de putere integrativă19. Utilizarea puterii în conflict trebuie făcută subtil (fără a genera o senzaţia specifică care este de natură a irita), indirect prin ameninţări (prin substitute ale puterii), gradual (fără abuzuri), pentru a nu determina, la ţintă, răspunsul prin reactanţă.

Trebuie observat că relaţia este biunivocă – pe de o parte, puterea oamenilor determină numărul de opţiuni disponibile; şi invers, opţiunile pe care le are definesc puterea individului. Adesea, cel mai bun mod de a ne consolida puterea este de a dezvolta variante opţionale. Evoluţia conflictului poate fi influenţată şi aici, prin calea integrativă sau distributivă spre care mă îndrept pentru dezvoltarea opţiunilor.

Cum poate fi manipulată puterea în cadrul strategiilor ce pot fi folosite de către mediator ?

Există mai multe opţiuni. Se pleacă, de regulă de la următoarele principii:Principiul coerciţiei – se bazează pe faptul că puterea unei părţi permite forţarea

celeilalte părţi să îşi schimbe comportamentul chiar dacă nu doreşte. Se foloseşte ameninţarea sau mita. Ameninţările pot lua de multe ori forma negativă, cum ar fi înlăturarea beneficiilor sau împiedicarea accesului la resursa dorită. Atât ameninţarea, cât şi mita, utilizează motivaţia extrinsecă, cu mesajul „fă asta şi vei obţine asta”.

Cum te poţi apăra împotriva coerciţiei ?- Peretele de stâncă – se refuză imediat, spui, pur şi simplu, nu.- Separarea identităţii – refuzi pe motivul că nu faci ceva de acest gen.- Justificare – prezinţi cauza şi efectul negativ spunând că nu te vei conforma.- Negociere – faci contra-oferte pentru a permite celeilalte persoane să-şi

realizeze scopurile, fără a te implica.Principiul interesului minim – în orice relaţie, persoana care are cel mai mic

interes cu privire la continuarea relaţiei – adică are cea mai bună strategie de detaşare, s-a asigurat ca se poate retrage în orice moment – deţine cea mai mare putere. Nu trebuie să pari disperat, să ajungi la o înţelegere ori sa menţii relaţia cu orice preţ, pentru ca vom avea numai de pierdut.

Schimbul social – toate relaţiile presupun o parte de luat şi una de dat, cu toate că balanţa acestui schimb nu este întotdeauna egală. Schimbul social explică ceea ce simt oamenii într-o relaţie cu o altă persoană, în funcţie de perceperea următoarelor:

- Echilibrul între ceea ce aducem într-o relaţie şi ceea ce obţinem din ea.- Tipul de relaţie pe care îl merităm.- Şansele de a avea o relaţie mai bună cu o altă persoană.

18 Aceste metode mai sunt numite persuasiune, recompensă şi pedeapsă19 Precum în Aikido, în care luptătorul nu se împotriveşte mişcării agresorului, ci îi preia energia şi îi schimbă orientarea sau întoarce direcţia şi mediatorul nu trebuie să se epuizeze în a se opune puterii părţilor, împreună şi fiecăreia în parte.

20

Pentru a decide ceea ce este bine şi corect, ne creăm un nivel de comparaţie cu care comparăm proporţia dat /luat. Acest nivel va varia de la o relaţie la alta – în anumite relaţii obţinem mai mult iar în altele aducem mai mult. Acestea vor varia, de asemenea, foarte mult cu privire la ce este dat şi primit. Cu un nivel înalt de comparaţie, am putea crede că lumea este plină de oameni drăguţi care abia aşteaptă să ne întâlnească. Atunci când nivelul este scăzut, am putea rămâne într-o relaţie costisitoare deoarece credem că nu am putea găsi pe cineva mai bun.

Cum se poate potenţa puterea ?Potenţarea puterii prin limbajul verbal – există un limbaj prin care oamenii îşi

diminuează puterea. Vorbitorii cu un statut slab al puterii (în special puterea personală /psihologică) au un stil al vorbirii care-i singularizează:

- multe adjective şi adverbe fără conţinut (minunat, incredibil, uimitor)- forme optative (Aş putea? Vreţi să ?)- întrebări care solicită acordul (Nu-i aşa? )- cuvinte care trădează lipsa implicării (presupun, poate, se părea că…)- folosirea de mulţi intensificatori (foarte, extrem de, absolut, total, real);- gramatică hipercorectă- utilizarea în exces a gesticii, ceea ce sugerează lipsa expresivităţii vorbirii- patternuri de intonaţie care sugerează scâncetul, tânguirea- lipsa de perseverenţă în cazul în care sunt întrerupţi în timpul în care spun ceva- acceptarea vorbirii simultane.Ca opţiune, mediatorii pot utiliza modelul stărilor eului din analiza tranzacţională

pentru a propune strategii de ridicare a statutului de putere. Se operează cu trei stări ale eului: Copil, Adult şi Părinte, fiecare cu două sau mai multe subdiviziuni. În relaţia de putere funcţionează un „triunghi al jocului puterii” configurat de cele trei sub-stări exagerate:

- Infractorul /Agresorul /Călăul, forma exagerată a Părintelui Normativ în funcţia sa critică sau devalorizantă;

- Victima /Persecutatul, forma exagerată a Copilului Adaptat;- Salvatorul – forma exagerată a Părintelui Grijuliu /Binevoitor, hiperprotectiv.Individul care se plasează pe o poziţie inferioară de putere este Victima. Postura

de victimă îl privează pe individ de responsabilitate, autonomie şi control al propriei evoluţii, în schimb exercită asupra lui şi tentaţia unor avantaje, reprezentate de dobândirea capitalului de simpatie din partea martorilor şi confortul obţinut prin eliberarea de povara rezolvării propriilor probleme. Mai mult încă, în relaţia cu un infractor, acesta din urmă, nu renunţă la plăcerea de a-şi exercita controlul, iar dacă este nevoit să o facă deschide un conflict nou. Prin urmare, preocuparea cea mai indicată pentru schimbarea statutului de putere trebuie să fie orientată spre abordarea celor puternici.

Există, aici, mai multe strategii disponibile, printre care:- reorientarea evoluţiei lucrurilor spre abordarea victorie-victorie;- coalizarea, alierea cu suporteri;- evitarea atacurilor verbale la adresa celui care abuzează de putere;- evaluarea mizei, pentru a decide dacă problema sau care punct al problemei

merită angajarea în conflict cu individul puternic;- reorientarea energiei îndreptata de către agresor asupra victimei, strategie

realizabilă prin mai multe tehnici:- transformarea atacului la persoana în atac asupra problemei;- evitarea opoziţiei făţişe /reproşului explicit la adresa lui B. - prezentarea soluţiei dată de celălalt ca pe una din multiplele soluţii posibile;- identificarea motivului real din spatele afirmaţiei agresorului, prin întrebarea „de ce?”

21

- aducerea în atenţie şi a nevoilor altora.Pentru ridicarea asertivităţii se pot folosi tehnici precum:- Afirmarea de sine, cu interesele, nevoile, realizările personale, în locul

sentimentului de jenă, umilinţă şi stimei de sine coborâte.- Restructurarea laturilor negative în direcţia pozitivării lor; formularea

propoziţiilor la modul constructiv, optimist, decizional, nu la modul tânguitor, resemnat, de modestie excesivă.

- Personalizarea afirmaţiilor: în loc de judecata generală şi impersonală.- Transformarea unor imperative externe în opţiuni personale. Motivaţia

extrinsecă devine astfel motivaţie intrinsecă, constrângerea externă devine autonomie.

- Reorientarea spre problemă a energiei atacului primit, ca în metoda japoneza Aiki, care se armonizează la energia universală: în loc de respingerea ideii celuilalt, o vom admite ca fiind o variantă posibilă; îi vom arăta că suntem de aceeaşi parte a baricadei (aportul lui împreuna cu al nostru va fi văzut ca o rezolvare a problemei).

- Folosirea efectului Pygmalion: totul şi oricine va sfârşi prin a fi de partea noastră dacă îi vom considera astfel.

Comportamentul nostru urmează traseele stabilite de limbaj. Putem să exersăm folosirea unui limbaj care să ne confere încredere în sine, optimism, atitudine constructivă, combativă în faţa problemelor şi independenţă; totodată să descurajeze tendinţele de dominare ale partenerilor noştri.

Poten ţ area puterii prin limbajul nonverbal – se poate folosi: Preluarea iniţiativei: saluţi primul, vorbeşti primul, conduci discuţia prin întrebări şi

intervenţii. Strângerea mâinii (strângerea regală, cu mâna întinsă, pentru a-l ţine la distanţa

pe interlocutor; palma în jos, pentru a-i întoarce palma în sus, ceea ce face ca el să primească de la creier un mesaj de submisivitate).

Atingerea: îl prindem de cot, îl batem uşor şi protector în mijlocul spatelui, îi înconjurăm protector umerii cu braţul, îl ghidăm de la spate, prin împingerea uşoară.

Aspectul general al corpului: stăm drept, cu umerii traşi spre spate, capul semeţ, afişăm siguranţă.

Privim în ochi, zâmbind.Poten ţ area puterii prin limbajul paraverbal: - Însoţim vorbirea de mişcări sacadate ale corpului, degetului, palmei;- Ne oprim arbitrar, plin de siguranţă şi îl privim în ochi; dacă sunt mai multe

persoane, ne mutăm privirea de la unul la celalalt.

22

5. Comportamentul agresivAgresiunea – este comportamentul pus în scenă, cu intenţia de a-l răni pe

celălalt. Pe fond, agresiunea presupune orice formă a comportamentului, direcţionat spre a face rău ori a răni o altă fiinţă umană, care este motivată să evite un astfel de tratament. Agresiunea este componenta concret-acţională a agresivităţii – act, conduită, comportament agresiv. În sens restrâns, agresiunea este atacul brutal, brusc, neprevăzut (nepremeditat) asupra unei persoane. Agresorul este subiectul care desfăşoară această conduită, cu intenţia nocivă implicită.

În limbaj curent, denumim „victimă” este persoana care suferă de pe urma unei agresiuni directe.

Comportamentul agresiv desemnează toate actele de ameninţare şi atac care survin în situaţiile de rivalitate. Sintagma aplicată îndeosebi la animale, comportamentul agresiv îşi găseşte echivalente în sfera umană: teritorialitatea se pare că este prezentă şi la om, creşterea excesivă a densităţii populaţiei este sursa de agresivitate, nivelul superior al agresivităţii masculine datorită hormonilor sexuali.

Agresivitatea este dispoziţia permanentă de a se angaja în acte de agresiune. Ea poate fi de două tipuri: malignă sau distructivă şi benignă, sau constructivă, caz în care ea se manifestă prin implicarea în competiţii şi prin creativitate. Ideea răului înnăscut al naturii umane, care a dus pe plan pedagogic la direcţia autoritaristă în educaţie, străbate veacurile. Agresivitatea este un mod de a fi în situaţii de viaţă foarte diferite, un mod de a acţiona-reacţiona, de exprimare a opiniilor, de relaţionare. Ea nu poate fi desprinsă de datul temperamental, de afectivitate, inteligenţă, experienţă personală. Nu i se pot contesta contaminările socio-culturale şi implicaţiile morale.

Descrisă ca o tendinţă, agresivitatea reprezintă o implicaţie temporală a personalităţii, o atitudine, este o tendinţă atitudinală dominantă sau temporară, intermitentă. Bazată pe o stare particulară a sistemului psiho-fiziologic, ea vehiculează şi transpune în fapt o intenţie nocivă, orientată asupra unei persoane sau obiect concret /simbolic, investit cu o semnificaţie (obstacol, substitut al obstacolului, ţintă). Manifestată, în general, atât pe plan acţional-concret prin acte, conduite sau comportamente agresive cât şi în plan fantasmatic, finalitatea ei constă în reducerea tensiunii psihice.

23

Violenţa este manifestarea comportamentală extremă a agresivităţii, în care forţa brutală este instrumentul prin care se produce constrângere şi teroare, în scopul impunerii voinţei agresorului.

Cruzimea presupune capacitatea de rezonanţă a agresorului; prin suferinţa produsă victimei el îşi procură satisfacţia, plăcerea.

Agresivitatea se poate manifesta nu numai printr-o acţiune, ci şi prin lipsa ei. Jignirea, umilirea, producerea durerii, a unei pagube, distrugerea, suprimarea fizică, violarea normei etc. sunt exemple de agresivitate activă. Indiferenţa, refuzul de ajutor sunt forme de agresivitate pasivă.

Pentru activitatea mediatorilor este relevantă teoria ce explică etiologia agresivităţii prin implicarea unor stimuli externi. Supoziţia centrală este aceea că agresivitatea este o reacţie predictibilă la stimuli definiţi, aceştia însemnând frustrare. Se pare că apariţia comportamentului agresiv presupune întotdeauna existenţa unei frustrări. Sunt patru concepte fundamentale: frustrare, agresiune, inhibiţie, deplasare a agresiunii spre alte ţinte decât asupra sursei sau agentului frustrant. De reţinut că:

- Gradul de frustrare evoluează în funcţie de: forţa răspunsului spre răspunsul frustrat, gradul interferenţei cu răspunsul frustrat, numărul tentativelor de răspunsuri eşuate.

- Forţa de instigare la agresiune este în relaţie directă cu gradul de frustrare.- Instigarea cea mai puternică produsă de frustrare vizează actele de agresiune

orientate împotriva agentului frustrant, iar actele de instigare mai slabe ca intensitate sunt orientate spre ţintele colaterale.

- Inhibarea actelor de agresiune sunt corelate direct cu forţa de penalizare anticipată.

- Inhibarea actelor de agresiune directă constituie o frustrare suplimentară, care se manifestă prin forme de agresiune modificată.

- Realizarea agresiunii constituie un catharzis care reduce impulsurile spre alte acte de agresiune.

Nu trebuie omis faptul că agresivitatea se şi învaţă. O mare parte din agresivitate este dobândită din observarea agresivităţii altora; de exemplu, prin observarea huliganilor de pe terenul de joacă din curtea şcolii, a nemernicilor de pe micul ecran şi, chiar, a propriilor părinţi acţionând ca disciplinari, copiii învață cum să se angajeze într-o largă diversitate de acţiuni neplăcute. Totuşi, copiii sunt mai expuși la practicarea unui comportament agresiv când acesta este întărit pentru că apare succesul.

La adulţi, însă, agresivitatea are totuşi o valoare cathartică. Ea reduce tensiunea sanguină, reduce tensiunea psihică (măsurată cu ajutorul aparatului galvanic ce testează rezistenţa electrică a glandelor sudoripare din palmă). La cea mai mică zguduire a echilibrului psihic glandele sudoripare intră în funcţiune şi, chiar dacă nu produc transpiraţie, produc, oricum, electricitate.

Între agresivitate şi conflict există o relaţie reciprocă. Agresivitatea este fie cauza, fie rezultatul conflictului. În termenii conflictului, agresivitatea apare ca o modalitate conflictuală de relaţionare cu mediul, fie în plan concret-acţional, fie în plan imaginar, fantasmatic. Caracteristic este intenţia nocivă, ostilă, îndreptată asupra acestuia din urmă.

Rolul mediatorului în gestiunea violenţei este important pentru că se poate obţine un control, o dez-escaladare a conflictului pas cu pas fără să fie necesară revenirea directă la discuţia raţională.

În faza distructivă părţile încearcă să se distrugă sau să se subjuge reciproc. Mediatorul poate încerca să impună norme cu forţa – defineşte violenţa inacceptabilă şi izolează părţile când este nevoie să prevină escaladarea violenţei.

În faza de segregare predomină ostilitatea şi ameninţările faţă de nevoile de bază. Mediatorul trebuie să descurajeze continuarea ostilităţii şi să ajute părţile să examineze dinamica conflictului şi regulile de bază care le pot îndrepta spre mediere.

24

În faza de polarizare conflictele ameninţă încrederea şi respectul. Acum prevalează percepţiile distorsionate şi stereotipurile. Mediatorul trebuie să îşi asume rolul de consultant care creşte toleranţa reciprocă oferind părţilor şansa să-şi treacă în revistă ideile despre meritele adversarului. Părţile trebuie ajutate să identifice procesele mutual acceptabile de rezolvare sau reconciliere prin încurajarea schimbului de informaţie care, ulterior, poate servi ca bază a negocierii.

În faza discuţiilor, percepţiile sunt corecte, hotărârea de a negocia este stabilă, iar părţile cred în posibilitatea unor câştiguri comune. Când este necesar, mediatorul poate ajuta părţile să găsească o soluţie câştig-câştig.

Imaginea (engl. „face”, în traducere ad litteram „faţă”) este un concept relaţional care înseamnă imagine socială, publică (prestigiu, demnitate, stimă de sine). Antonimul imaginii, prin definiţie cu valoare pozitivă, este umilirea.

Individul îşi simte ameninţată imaginea când percepe:- umilirea publică,- dispreţul,- intimidarea nejustificată,- primirea unei insulte,- îngâmfarea generată de statutul înalt,- oferte dispreţuitoare,- o ofertă refuzată de celalalt,- primirea de observaţii depreciative la adresa statutului,- că este forţat să renunţe la o valoare pe care o preţuieşte.- că face o concesie care mai târziu ar putea fi socotită „inutilă”- că nu a reuşit să-şi atingă scopurile,- că îi este relevată incapacitatea personală,- periclitarea unei relaţii valoroase.Imaginea este o „valoare socială pozitivă pe care o persoană o pretinde efectiv

din prisma rolului sau caracterizării pe care şi-o asumă, pe durata întâlnirilor cu ceilalţi, care consimt sau acceptă caracterizarea. Imaginile sunt faţete ale identităţilor culturale şi individuale, care alcătuiesc imaginea publică a unui individ, pe care societatea le percepe şi le evaluează pe baza normelor şi valorilor sociale.

În timpul medierii au loc simultan două procese de imagine: comportamente de periclitare (ameninţare) a imaginii şi de preţuire (respectare) a imaginii.

Prin menţinerea imaginii individul îşi exprimă dorinţa de a proiecta o imagine de forţă şi competenţă, sau invers, de a evita proiectarea incompetenţei, slăbiciunii sau prostiei.

Comportamentele de periclitare (ameninţare) a imaginii conţin salvarea imaginii şi restaurarea imaginii, una preventivă, cealaltă retroactivă, urmând unei situaţii în care imaginea a fost afectată. Ambele ţin de preocuparea pentru propria imagine. În negociere, însă, trebuie să se aibă în vedere reciprocitatea ambelor categorii de procese, în sensul concentrării şi pe imaginea celuilalt.

Procesele de respectare /preţuire a imaginii au două componente:1. una sau ambele părţi simt că celălalt îl respectă;2. concesiile sunt percepute de ambele părţi ca echitabile şi nimeni nu se

simte exploatat de celălalt.Când una din părţi întreprinde acţiuni cu intenţia clară de a respecta imaginea

celuilalt, acest comportament se numeşte oferire /acordare de imagine. Când cineva îşi afirmă nevoile şi dorinţele într-o manieră plină de respect şi cu preocuparea reciprocă pentru imaginea celuilalt, acesta se numeşte comportament de afirmare asertiva a imaginii.

Grija pentru menţinerea imaginii este permanentă, ea face parte din viaţa noastră. Agentul managementului imaginii poate fi individul, grupul, sau comunitatea. Activităţile de menţinere a imaginii se declanşează spontan, atât în interacţiunile în care

25

individul este parte direct implicată, cât şi în situaţiile în care individul este terţă parte – în cazul de faţă, mediator. În preocuparea pentru protejarea imaginii persoana poate fi centrată pe sine, pe celălalt, sau pe ambii. Ea este prezentă la toţi indivizii umani, însă mediul cultural (valori, credinţe, obiceiuri) creează mari diferenţe atât în privinţa preocupării pentru imagine, cât şi a centrării pe respectarea propriei imagini sau /şi a celuilalt.

În conflict problemele de imagine sunt ridicate când indivizii simt că imaginea lor este ameninţată, şi anume când evenimente, acţiuni sau declaraţii generează dubii sau au potenţialul de a discredita o identitate dorită cum ar fi capacitatea, puterea, reputaţia, statutul, etc. în ochii altora, consideraţi semnificativi. Pe măsură ce conflictului escaladează, este puţin probabil ca indivizii să accepte sau să menţină revendicările celeilalte părţi referitoare la imagine, în schimb şi-o consolidează pe a lor proprie. Cu alte cuvinte, este puţin probabil să mai acorde respectul aşteptat de celălalt (prin acte de acordare /oferire de imagine), fiind mai preocupat să-şi menţină propria imagine, ceea ce agravează conflictul. Procesul intra în „spirala conflictului” şi, după cum se ştie, în unele situaţii protejarea împotriva pierderii imaginii devine atât de importantă, încât trece în umbră scopurile tangibile ale medierii şi generează conflicte intense.

Răspunsurile la ameninţarea imaginii se produc pe două nivele: afectiv şi cognitiv.

Afectiv, ameninţarea imaginii produce emoţii negative cu diferite grade de intensitate.

Cognitiv, individul evaluează măsura în care ameninţarea se abate de la normele culturale de comportament, iar gradul acestei abateri va condiţiona comportamentele de menţinere a imaginii, care pot fi de restaurare a imaginii (cu caracter retroactiv) sau de salvare a imaginii (cu caracter preventiv).

Un mediator îşi simte imaginea ameninţată dacă: - în cultura respectivă menţinerea imaginii este importantă,- subiectul conflictului este important, - distanţa de putere faţă de oponent este mare, - părţile se percep ca membri outgroup (din afara grupului). Într-o cultură individualistă forţa cu care se angajează individul în conflict este

direct proporţională cu percepţia ameninţării imaginii. Într-o cultură colectivistă, unde este importantă preocuparea reciprocă de imaginea celuilalt, este mai probabil sa fie evitat conflictul, pentru ca tensiunea să se risipească.

26

5. Procedee tactice ce pot fi folosite în cadrul strategiilor de mediere a conflictelor ce au ca obiect fapte penale

Important pentru mediator este să aibă la dispoziţie un bagaj cât mai „voluminos” de „mijloace” cu care să poată aborda medierile din penal. Pentru că suntem interesaţi în dezvoltarea unei relaţii pe termen lung este important să folosim metode ce încurajează realizarea unui avantaj pentru toţi cei care interacţionează.

Există un evantai extrem de cuprinzător de procedee tactice care sunt folosite în conflict, iar utilizarea acestora de către mediator ţine de o multitudine de variabile, precum: stilul/compoziţia personal(ă), desfăşurarea acţiunii, influenţele de putere, obiectivele urmărite, valoarea „recompenselor" ce urmează rezolvării conflictului.

Trebuie menţionat că nici una dintre aceste procedee tactice nu este, în sine, rea sau bună, potrivită sau nepotrivită şi că ne găsim de multe ori în, situaţii care pot să justifice una sau alta dintre aceste abordări.

Chiar dacă, spre exemplu, în aparenţă ameninţările nu sunt o formă potrivită de gestionare a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care cealaltă parte ne avertizează că sunt puncte în discuţie asupra cărora nu este dispusă să cedeze. Totuşi, se cuvine spus că prezentarea lor aici este făcută mai degrabă cu scopul de a conştientiza cursanţii în privinţa lor şi de a identifica modalităţi concrete de depăşire a situaţiilor în care persoana cu care ei se află în interacţiune utilizează astfel de tactici.

Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui răspuns creativ, în dezvoltarea unor opţiuni diferite care să ne dea posibilitatea stabilirii unor punţi reale în comunicare şi a unei gestionări corecte a conflictului, nu doar a uneia parţiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat şi va apărea în scurt timp sub o altă formă. Mai precis, putem spune cu această ocazie că, într-un mod aparent paradoxal, procedeele tactice bazate pe confruntare pot fi folosite adesea pentru a avansa pe drumul şi în interesul colaborării.

În acelaşi timp, cunoaşterea acestor procedee tactice şi prezentarea lor cursanţilor poate sprijini evitarea efectelor negative pe care acestea le pot presupune. Astfel:• Ingraţierea (flatarea oponentului) – ingraţierea reprezintă „o clasă de

comportamente strategice ilicite desemnate a influenţa anumite aspecte bine definite în ceea ce-1 priveşte pe adversar, aspecte privitoare la atractivitatea

27

unor calităţi personale. Orice compliment, orice laudă îl poziţionează pe autorul lor în ipostaza implicită de a recunoaşte valoarea celuilalt. Flatarea dă astfel naştere unei identităţi valoroase (a celui flatat); la rândul său, acesta îi conferă celui care 1-a complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Mesajele celui care flatează vor fi deci considerate din start valoroase. Chiar dacă, la o primă vedere, flatarea este un comportament unic, în practică putem vorbi despre mai multe procedee de flatare:

- flatarea sau complimentarea, reprezentând o clasă de tactici care exagerează calităţile de admirat ale celeilalte părţi, în timp ce îi diminuează slăbiciunile; se porneşte de la ideea că este greu ca oamenilor să le displacă aceia care spun lucruri drăguţe despre ei;- un set de tactici de ingraţiere (flatare) implică „conformitatea opiniei". în momentul în care ne exprimăm acordul cu părerile oponentului, putem crea impresia că avem, în fapt, aceeaşi opinie sau opinii cu un grad crescut de similaritate cu ale partenerului de conflict, creând astfel o stare de spirit ce induce atracţie reciprocă;• Crearea de confuzie – prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul

adversarului, rupere de ritm care poate genera un decalaj de aplicare a structurilor acţionale. Astfel, fiind în contratimp cu tempoul adversarului, vorbind – spre exemplu - rar când el se grăbeşte, îi inducem acestuia o rupere de ritm care atrage după sine distragerea atenţiei. Distragerea atenţiei presupune însă şi o coordonată socială, în sensul că acţiunile noastre pot să fie susţinute de către ceilalţi participanţi la discuţie, creând astfel o presiune puternică asupra părţii adverse. Aşadar, în sens general, acest procedeu tactic cere devierea suspiciunilor celeilalte părţi astfel încât să pară că dorim, în fapt, să o ajutăm, şi nu să obţinem un avantaj din colaborarea cu ea.• Eschiva – presupune anumite demersuri considerate eficiente în cazul unui „atac” din partea părţii adverse. Printre cele mai eficiente sunt următoarele:- strategia lui „Trebuia să-mi spui" înseamnă a-1 face pe celălalt responsabil de

faptul că tu ai un comportament inacceptabil - logica ar fi că, dacă nu am primit în prealabil de la acesta o listă completă a tuturor comportamentelor inadmisibile pe care le-aş fi putut avea, nu am de ce să mă simt responsabil;

- schimbarea subiectului funcţionează eficient într-o mediere, deoarece, dacă ridicăm o altă problemă, partenerului nostru îi va veni greu ca după epuizarea acestei noi probleme să revină la subiectul pe care îl trata anterior;

- găsirea unui „defect" la partener - logica presupune că nu am de ce să accept criticile unui om dacă am găsit ceva să-i reproşez;

- generalizarea reprezintă un alt mijloc eficace prin care putem dezechilibra argumentaţia folosită de către partenerul nostru de negociere: dacă acesta critică ceva precis, focalizat din comportamentul nostru, o expresie de tipul „ai ceva cu mine" sau „ştiam eu că nu ai încredere în ce fac” ar putea să-1 pună în ipostaza de a încerca să explice că lucrurile nu stau aşa, moment în care deţinem conducerea respectivului „joc” de manipulare;

- dacă aceste tehnici (care pot fi gândite ca etape consecutive pe un crescendo) nu vor funcţiona, rămâne să preluăm critica partenerului, dar îi putem arunca acestuia responsabilitatea pentru schimbul negativ de cuvinte pe motiv că „nu ştie să spună lucrurile pe un ton şi într-un mod acceptabil” ; desigur că în acest caz vom face abstracţie de faptul că discuţia a înaintat în această direcţie, iar tonul şi modul de a discuta au escaladat într-un conflict din cauza strategiilor de eschivă aplicate de către noi pentru a controla desfăşurarea negocierii şi pentru a nu pierde prin acceptarea criticii celuilalt.

- „da, dar...", cel care iniţiază arată că, personal, ar accepta fără rezerve propunerea partenerului, dar că există unele dificultăţi de nerezolvat de care

28

nu este responsabil, care îl împiedică să le pună în aplicare (formulări de tipul „Aş vrea să fac asta, sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, dar...”).• Salamul tăiat felii (sau a mozaicului) porneşte de la ideea că niciodată nu veţi

obţine tot ce vă doriţi dintr-o dată. Dar dacă la început cereţi foarte puţin este posibil să nu fiţi refuzaţi; în pasul doi/trei/patru întreg „salamul", felie cu felie, va trece în posesia celui care foloseşte un astfel de procedeu tactic.• Amortizorul presupune o diminuare a poziţiei celuilalt prin folosirea unor strategii de reducere la tăcere a acestuia. Aceasta se poate produce într-o mulţime de feluri: o persoană izbucneşte în plâns făcând-o pe cealaltă să încerce comportamente pozitive pentru a o linişti sau poate simula o durere de cap sau de inimă extremă în acelaşi scop etc. Marea problemă este că niciodată nu putem şti când avem de-a face cu o strategie şi când este un fenomen natural. Se mai poate ca una dintre părţi să ajungă în faţa mediatorului şi a părţii adverse deosebit de încântătoare, extrem de drăguţă, cu un comportament de o deferenţă angelică – nimeni nu-i va mai putea reproşa ceva unei asemenea părţi. O situaţie opusă presupune o atitudine rece, distantă care taie orice posibilitate de comunicare – o dată întâmplat acest lucru, este destul de simplu ca partea căzută în capcană, să fie adusă în direcţia dorită de prima persoană prin reoferirea afectivităţii în momentul în care lucrurile se rezolvă.• Faptul împlinit este un mod riscant, ce poate genera conflicte; mediatorul îi prezintă problema celeilalte părţi, cerându-i să accepte condiţiile sale pentru că oricum acţiunea în cauză s-a produs deja.• Practica standard, este cea care dispune ca o parte să-i ceară celeilalte părţi să-i accepte modul de a privi lucrurile deoarece există multe alte cazuri similare.• Disimularea presupune prezentarea altor obiective decât cele urmărite în realitate. Un exemplu nimerit este cel al tinerei studente care îl place pe colegul ei de grupă şi îi spune acestuia (deşi el are deja o prietenă) că nu doreşte decât o relaţie de amiciţie. Ne aducem aminte că diferenţa dintre intenţiile manifeste şi intenţiile ascunse ale partenerilor comunicaţionali reprezenta o barieră în procesul de interacţiune.• Retragerea aparentă pune partea care o practică în ipostaza aparentei retrageri de la masa discuţiei, când de fapt este vorba despre o situaţie simulantă, el rămânând interesat de problemă. Scopul acestei retrageri este de a obţine o concesie.• Omul bun/omul rău – vine dintr-un procedeu de anchetă folosit de poliţie „poliţistul bun şi poliţistul rău. Unul dintre membrii echipei de mediatori (în cazul co-medierii) adoptă o linie dură, inflexibilă, pe când celălalt rămâne prietenos, deschis spre negociere. Când „omul rău” părăseşte încăperea pentru un timp scurt, „omul bun" prezintă o ofertă care în circumstanţele negative ale negocierii pare chiar prea bună pentru a fi refuzată. Un procedeu tactic similar funcţionează, paradoxal, pe principiul invers, promovând o discuţie de început cu „omul bun” pentru asigurarea unui climat pozitiv din partea partenerului de negociere şi încheierea contractului cu „omul rău”, care va stabili condiţiile concrete ale respectivei acţiuni. Înlocuirea unuia dintre interlocutori în cursul unui proces de mediere este, adesea, o metodă de a-1 dezechilibra pe „adversar”.• Frontul rusesc. Este o aplicare a strategiei precedente, dar în sfera problemei, şi nu a oamenilor. Astfel, se oferă două alternative dintre care una atât de rea, încât partenerul este pus în situaţia de a face orice ca să o evite.• Kamikaze este un procedeu tactic folosit de către partea care, în situaţii de criză, dacă cererile nu-i sunt satisfăcute, preferă să distrugă totul decât să cedeze. Filozofia lui este „nici tu, dar nici eu!”.

29

• Excursiile vinovate, este un procedeu tactic în care persoana iniţiatoare poate face pe cineva să se simtă rău pentru că s-a comportat într-un mod care 1-a rănit pe adversar, iar celălalt poate susţine că a făcut un gest cu totul neintenţionat. Partea care a fost rănită neintenţionat poate obţine un anumit comportament compensatoriu. Acest procedeu tactic presupune, însă, existenţa unei greşeli din partea partenerului de conflict, a unui sentiment de culpabilizare în urma unei erori. În acest caz, vina poate fi indusă prin trei tipuri de comportament:

a) amintindu-i unei persoane de o greşeală făcută în trecut şi ispăşită de mult timp;b) arătându-i cuiva consecinţe presupuse a fi dezastruoase; cum nu putem şti ce se va întâmpla în viitor, avem şanse să fim crezuţi;c) făcând pe cineva să considere că e responsabil de un rău pe care nu 1-a făcut de fapt.

În realitate, însă, culpabilizarea poate crea un sentiment de frustrare la cealaltă parte, care aduce eventual beneficii pe termen scurt, dar pe termen lung poate periclita relaţiile dintre părţi.• Persuasiunea privită ca procedeu tactic de rezolvare a unui conflict presupune ca

iniţiatorul conflictului să-1 convingă pe adversar să-şi diminueze cererile, întrucât această poziţie va fi avantajoasă pentru el ulterior; este o procedură interesantă: să convingem cealaltă parte că este în interesul acesteia să ne permită nouă să avem un avantaj. În realitate folosirea persuasiunii în acest mod este un fenomen foarte delicat şi nu poate fi făcută superficial fără riscul de a compromite relaţiile dintre părţi, deoarece mai devreme sau mai târziu, la un moment dat, oponentul va cere o dovadă evidentă a avantajului pe care i-1 promitem în schimbul avantajului pe care ni-1 oferă.Obţinerea complezenţei unei persoane în faţa unei cereri de mică însemnătate

creşte substanţial probabilitatea ca persoana respectivă să dea ulterior curs unei cereri mai mari. Formularea unei cereri excepţionale la început – cel mai probabil respinsă de către partea adversă – poate să implice o acceptare ulterioară în cazul formulării unei cereri moderate; şi aceasta deoarece persoana care refuză la început nu se va simţi bine în acea situaţie şi va încerca să facă ceva pentru a nu se situa în continuare în propriii ochi şi în ochii celor din jur drept o persoană nerezonabilă. Este vorba despre norma de reciprocitate – astfel, dacă cineva face un bine unei alte persoane, aceasta se va simţi motivată să facă, la rândul său, acelaşi tip de gest. Dacă într-o mediere cineva face primul o concesie, cealaltă parte se va simţi datoare să aibă o astfel de conduită de reciprocitate. Atunci când nu există această presiune a concesiilor reciproce, funcţionează principiul conform căruia indivizii se arată consistenţi în răspunsurile lor faţă de cererile adresate de ceilalţi. Cu alte cuvinte, putem urmări modalitatea în care indivizii reuşesc să-şi depăşească tendinţa de continuitate în deciziile proprii şi să-şi schimbe atitudinea la intervale temporale atât de mici.• Tehnica obligaţiilor irevocabile acest procedeu tactic este fundamentat pe ideea

de a arunca întreaga responsabilitate pe umerii celuilalt, deoarece doar acesta poate face ceva ca să salveze situaţia (în acelaşi timp însă, el este învins de acea renunţare). Dacă e folosită cu succes, tactica îl forţează pe celălalt să lucreze astfel încât să se rezolve conflictul, în acest mod iniţiatorul putând uşor să obţină concesii. Această metodă prezintă avantajul că, şi în cazul în care persoana iniţiatoare nu deţine puterea de a impune un lucru, este suficient să prezinte problema astfel încât ea să îi apară celuilalt ca fiind ireversibilă; în fapt, o adevărată rezolvare a problemei presupune un efort considerabil în a identifica problemele pe care le au părţile şi în a dezvolta o soluţie ce atrage deopotrivă ambele părţi.

30

6. Desfăşurarea medierii – etapele medieriiÎn practică putem identifica 6 etape ale desfăşurării unui proces de mediere,

după cum urmează:1) pregătirea medierii presupune:

- evaluarea cazului – ne va permite studierea atentă a tuturor elementelor caracteristice şi acceptarea, refuzul ori acceptarea în anumite condiţii a cazului;

- stabilirea obiectivelor medierii – pot fi avute în vedere trei categorii de obiective: cel mai bun rezultat realizabil; cel mai puţin bun, dar acceptabil ca rezultat; ceea ce se aşteaptă a se realiza efectiv.

- evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe – devine utilă o analiză SWOT care poate oferi o perspectivă mai extinsă asupra cazului şi rezultatelor aşteptate;

2) elaborarea unei strategii – în concret, cum ne propunem să acţionăm. Putem planifica varianta de deschidere sau principală şi variante de rezervă în funcţie de incidentele ce pot apare şi riscurile pe care ni le-am asumat;

3) începerea negocierii include începutul propriu-zis şi stabilirea a ceea ce se va discuta;

4) clarificarea poziţiilor celor două părţi, cu trei componente, absolut, necesare:

- obţinerea informaţiilor (prin întrebări deschise, închise, ipotetice, de trecere sau tampon, colaterale, specifice);

- testarea argumentelor şi poziţiilor;- folosirea intervalelor de timp şi a amânărilor;5) medierea propriu-zisă, cu patru sub-etape:

- obţinerea soluţiei cadru;- obţinerea concesiilor;- depăşirea impasurilor;- încercarea de a obţine un acord;

6) încheierea medierii – unde ne axăm pe formularea unui acord şi pe asigurarea aplicării lui. Nu este lipsită de importanţă atmosfera pozitivă a încheierii negocierii, deoarece trebuie aplicată o strategie de tipul câştig-câştig care deschide punţi de comunicare şi de colaborare ulterioare.

31

Medierea cauzelor ce au ca obiect fapte penale nu trebuie privită cu ignoranţă. Este necesară abordarea în profunzime atât a problemelor cât şi a relaţiilor ce stau în spatele fiecărei probleme. Trebuie reţinut că odată începută medierea cu şi rezolvarea cu succes a problemelor simple poate crea o stare de spirit benefică pentru a soluţiona şi celelalte probleme. Mediatorul poate introduce noi perspective asupra problemelor (furnizând astfel părţilor o altă viziune şi alte alternative de rezolvare).

Un procedeu tactic interesant este utilizarea unei secvenţe de brainstorming în evaluarea consecinţelor faptei penale, în evaluarea desfăşurării procesului de mediere, în evaluarea consecinţelor eşecului medierii şi în rezolvarea conflictului; pe lângă faptul că aceasta pune părţile în ipostaza de a gândi creativ privind propria problemă (de obicei, conflictul presupune imposibilitatea de a depăşi o situaţie prin modalităţile curente), el priveşte chiar găsirea posibilă a unei soluţii neaşteptate (sau măcar deschiderea spre soluţii).

Mediatorul poate proceda la divizarea problemei în aspecte ce pot să fie depăşite de către părţi din faza de conflict, fie în fixarea unor obiective care să depisteze conflictul actual sub perspectiva temporală de conţinut; de altfel, comunicarea poate reduce întotdeauna posibilitatea escaladării conflictului, deoarece la bază pot exista neînţelegeri ale problemei. Este important ca mediatorul să încurajeze părţile să facă unele concesii irevocabile (iniţial de mică amploare, dar care să introducă ideea de concesie şi practica acesteia). Ele vor reprezenta achiziţii valoroase pentru un stadiu ulterior, obişnuind părţile cu ideea că pentru rezolvarea conflictului vor trebui să facă anumite concesii.

Henry Kissinger a promovat abordarea medierii prin paşi mici, fezabilă în cauzele penale, care presupune realizarea unor mici înţelegeri pentru a le menţine părţilor aflate în procesul de mediere credinţa că vor ajunge la un rezultat. Important este ca părţile să fie satisfăcute de rezultatele obţinute şi să fie convinse că au câştigat ceva în urma conflictului.

Cum poate mediatorul să creeze această satisfacţie, această convingere ?Manipulând părţile în această direcţie, către obţinerea celei mai bune soluţii.

Pentru aceasta este bine ca fiecare mediator să cunoască legile manipulării şi ... să aibă grijă ca el însuşi să nu fie manipulat. Piatra unghiulară este persuasiunea şi de la Aristotel, cu a lui „Retorică” noutăţi fundamentale se pare că nu au apărut.

Persuasiunea cuprinde 3 elemente: ETHOS (partea morala sau caracterul), LOGOS (partea raţională) şi PATHOS (partea emoţională sau pasiunea). Fiecare element este necesar, dar nu poate realiza persuasiunea de unul singur. ETHOS – Etica este fundamentul persuasiunii. Daca nu inspiri încredere şi integritate, nimeni nu va fi dispus să te creadă, indiferent cât de perfecţionate ar fi mijloacele pe care le foloseşti. Este posibil sa exersezi crearea unei aparenţe de sinceritate şi onestitate (escrocii se bazează pe o asemenea aparenţă), dar nici o acţiune de persuasiune pe termen lung nu a fost construită pe fundamente nesincere (neoneste). Etica presupune atât pregătirea cât şi profesionalismul. LOGOS – Partea raţională este, evident, foarte importanta, dar singură nu va obţine decât consensuri firave. Oricare ar fi mesajul prezentat, trebuie să fii clar, simplu, direct. Dacă există o logică în vorbire, eşti uşor de urmărit, iar daca dai şi exemple, mesajul este mai uşor de înţeles. Aceasta parte trebuie menţinută cât mai scurtă posibil şi limitată la strictul indispensabil.

PATHOS – Logica ne poate convinge la nivel teoretic, dar ceea ce ne face sa acţionăm este întotdeauna emoţia. Aşadar, este necesar să vorbim cu pasiune şi convingere, utilizând imagini puternice şi exemple care antrenează direct interlocutorul. Doar dacă ceea ce spunem îi va crea sentimente profunde, vom reuşi să-l convingem de ceea ce ii propunem.

Legea contrastului – se bazează pe faptul că două lucruri diferite par şi mai diferite atunci când sunt puse alături sau, alt sens, un lucru poate căpăta dimensiuni

32

diferite în funcţie de contextul în care este plasat (de exemplu, viteza de 100 km/h ne va părea mai mare sau mai mica, după modalitatea în care o atingem: accelerând de la 40 km/h sau încetinim de la 150 km/h). Frumuseţea şi eficienţa acestei legi consta în faptul ca ea funcţionează nu numai perfect, ci şi insesizabil.

Legea reciprocităţii – dacă cineva ne dă ceva ce ni se pare valoros, simţim dorinţa sa dăm ceva în schimb. Asta nu înseamnă ca întoarcem imediat gestul sau cadoul respectiv, ci înseamnă că ne simţim OBLIGAŢI să ne revanşăm (semnificativ este faptul ca în multe limbi cuvântul „obligat” este echivalentul lui „mulţumesc”).

Legea coerenţei se bazează pe faptul că atunci când cineva ia o poziţie, verbal sau în scris, în legătură cu ceva, o să tindă, apoi, să apere acea poziţie şi se va comporta în consecinţă, indiferent dacă poziţia lui are sens sau nu. Nevoia de coerenţă ne împinge să aducem „pe aceeaşi lungime de undă”, credinţele sau comportamentele noastre cu ceea ce am zis sau am făcut.

Legea „supunerii faţă de autorităţi” – executarea ordinelor sau ascultarea sfaturilor care vin din partea cuiva aflat într-o poziţie de autoritate are o forţă deosebită. Ni se pare atât de evident că trebuie să ne supunem unui ordin venit „de sus”, încât acordam foarte puţină atenţie acestui lucru.

Explicaţia o constituie adevărata spălare a creierului la care suntem supuşi toată viaţa: acasă trebuie sa ne supunem părinţilor, la şcoală – profesorilor, pe strada – poliţiştilor, la birou – sefului etc. Ca sa nu mai vorbim de educaţia religioasa care ne spune ca întotdeauna trebuie sa ne supunem lui Dumnezeu.

Legea simpatiei – vom accepta mult mai uşor o cerere dacă ea este făcută de un prieten sau de o persoana pe care o cunoaştem şi o stimăm. In schimb, când cererea vine din partea unui necunoscut, disponibilitatea noastră o să fie în funcţie de cât de simpatică şi plăcută ni se pare persoana respectiva. Importante, aici, sunt: aspectul fizic, asemănarea, complimentele care ni se fac, disponibilitatea pentru şi cooperarea efectivă, asocierea de idei.

Legea insuficienţei – dorinţa noastră de a avea un anumit avantaj în mediere creşte foarte mult dacă partea adversă îl declară interzis sau este foarte puţin disponibilă să îl ofere. De regulă, interzicerea accesului la ceva care ne era de obicei la îndemână ne face sa dorim imediat acel lucru, chiar dacă înainte nici nu ne gândeam ca există.

33

34