FUNCŢIA PUBLICĂ. FORMELE RĂSPUNDERII FUNCŢIONARULUI PUBLICFUNCŢIA PUBLICĂ. FORMELE RĂSPUNDERII FUNCŢIONARULUI PUBLIC

&1. Generalităţi

În cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, îşi desfăşoară activitatea mai multe categorii de personal, din punct de vedere al statutului juridic:

a) persoane care îndeplinesc diferite demnităţi publice în care au fost alese sau numite şi al căror statut este reglementat prin diferite acte normative: miniştri, secretari de stat, aleşi locali1 (primari, viceprimari, consilieri locali, consilieri judeţeni, preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii judeţene)2;

b) personal contractual, al cărui statut juridic este reglementat prin ceea ce este denumit prin formula generică de „legislaţia muncii” prin care se evocă, în primul rând Codul muncii3, cu modificările şi completările ulterioare4;

c) funcţionari publici, al căror statut juridic este reglementat prin Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin alte legi, care reglementează statute juridice specifice aplicabile diferitelor categorii de funcţionari publici.

În ceea ce priveşte natura juridică a funcţiei publice şi a funcţionarului public, în doctrina de drept administrativ şi de drept al muncii s-au purtat numeroase discuţii care, în principal, s-au concentrat pe următoarele aspecte:

a) Funcţionarul public şi salariatul sunt instituţii juridice diferite sau identice;

b) Dacă funcţionarul public şi salariatul nu sunt instituţii juridice identice, care este raportul dintre ele din punct de vedere al dimensiunilor statutul juridic, care sunt asemănările şi deosebirile dintre statutul juridic care li se aplică5.

Opinii cu privire la aceste probleme se regăsesc în numeroase lucrări cu caracter monografic elaborate de-a lungul timpului, în cursuri şi tratate universitare, în studii şi

1 Pentru o analiză a statutului aleşilor locali, v. R. N. Petrescu, Discuţii despre aleşii locali în lumina Legii nr.

393/2004, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 7/2005, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, pp. 261-266.

2 Statutul juridic al miniştrilor şi secretarilor de stat este reglementat prin Constituţie, prin Legea nr.

90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor; prin diferite ordonanţe sau hotărâri de Guvern care reglementează organizarea şi funcţionarea diferitelor organe ale administraţiei publice centrale. Statutul demnitarilor din cadrul autorităţilor autonome locale este reglementat prin Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

3 Adoptat prin Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare. Dintre modificări, amintim

O.U.G. nr. 65/2005, publicată în M. Of. nr. 576 din 5 iulie 2005.4 Cu privire la analiza acestor modificări, v. I. T. Ştefănescu, Modificările Codului muncii – comentate,

O.U.G. nr. 65/2005, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005.5 Pentru o analiză comparativă a statutul juridic al celor două instituţii, v. V. Vedinaş, Statutul

funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998; R. P. Postelnicu, Statutul juridic al funcţionarului public, Teză de doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2006; R. P. Postelnicu, Statutul funcţionarilor publici, Ed. Universităţii Carol Davilla, Bucureşti, 2007.

1

articole, şi ele au fost influenţate nu numai de doctrina diferitelor epoci istorice, dar şi de legislaţia specifică acestora.

În limbajul juridic contemporan regăsim mai multe concepte pentru a evoca acea categorie de personal din administraţie cu statut de funcţionar public6.

Diferenţa dintre conceptele cu care se exprimă o anumită instituţie juridică nu este pur formală, nu prezintă doar un interes lingvistic, ea are relevanţă şi pe planul realităţilor juridice evocate, în fiecare ţară, prin aceste concepte7.

&2. Fundamente constituţionale ale conceptelor de funcţie publică şi funcţionari publici

Articolul 73 alin. (3) lit. j) enumeră, printre domeniile de reglementare rezervate legilor organice, şi statutul funcţionarilor publici.

Acelaşi articol, la lit. p), prevede că o altă lege organică urmează să reglementeze regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia muncii.

Faptul că legiuitorul constituant a găsit de cuviinţă să prevadă două legi organice, de sine stătătoare, prin care să se adopte statutul juridic al funcţionarului public şi statutul juridic al salariatului, determină concluzia consacrării regimului juridic statutar pentru funcţionarii publici, respectiv a regimului contractual pentru „restul salariaţilor”8.

Un alt text constituţional este art. 16 alin. (3) care prevede că funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.

În forma iniţială a Constituţiei, acest articol impunea, pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi în stat, condiţia cetăţeniei române exclusive, însă el a fost modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, astfel încât ceea ce se impune în prezent este doar cetăţenia română şi domiciliul în România.

Din interpretarea textului, rezultă că nu pot ocupa o funcţie sau o demnitate publică persoanele care nu au cetăţenia română sau, deşi au cetăţenia română, domiciliază în străinătate.

Un alt text este art. 54 alin. (2) care prevede, cu statut de îndatorire fundamentală a unei categorii de cetăţeni, respectiv cei cărora le sunt încredinţate anumite funcţii publice, precum şi militarii, de a răspunde de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor care le revin, în care scop vor depune jurământul cerut de lege.

Un alt text cu o semnificaţie deosebită este art. 105 care reglementează regimul juridic al incompatibilităţilor membrilor Guvernului.

Textul prevede (în art. 105 alin. (1) teza 1) că funcţia de membru al Guvernului este

6 Exemplu, fonction publique în Franţa; civil service în Regatul Unit; affentlicher dienst în Germania.

Pentru detalii, v. J. Ziller, Égalité et mérite, l’accès à la fonction publique dans les États de la Communauté Éuropéenne, Bruylant, Bruxelles, 1998, p. 13.

7 V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 402.

8 A. Iorgovan, Tratat, op. cit., vol. I, ed. 4, p. 567.

2

incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de parlamentar.

&3. Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public

Legea la care trimite Constituţia pentru reglementarea statutului juridic al funcţionarului public este Legea nr. 188/1999 privind Statutul juridic al funcţionarului public, cu modificările ulterioare9, republicată10, care reprezintă astfel legea-cadru în materie. Precizăm că prevederile Legii privind Statutul funcţionarilor publici se completează cu cele ale legislaţiei muncii, potrivit normei exprese de trimitere de la art. 93 (de verificat) al ei „dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii ... în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”. Această modalitate de completare a normelor juridice reprezintă aplicarea în materia legislativă a principiului de drept specialia generalibus derogant, conform căruia acolo unde normele speciale date de legislaţia în materia funcţiei şi a funcţionarilor publici lipsesc ori nu cuprind prevederi contrare se aplică normele în domeniul legislaţiei muncii, ce devin, astfel, norme cu aplicabilitate generală 11.

Prin art. 2 din legea cadru este definită funcţia publică ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administraţiei publice autonome.

Referirea, din definiţie, şi la autorităţile administraţiei publice autonome a fost introdusă prin Legea nr. 251/2006 şi nu este, în opinia noastră, tocmai corectă, dat fiind faptul că ea induce ideea că autorităţile administraţiei publice autonome ar fi o altă categorie de autorităţi faţă de cele centrale sau locale. Or, am putut constata în capitolele consacrate Guvernului şi administraţiei centrale de specialitate că, în sistemul constituţional actual, administraţia publică centrală include atât administraţia publică subordonată Guvernului sau ministerelor, cât şi administraţia publică autonomă12.

Cât priveşte administraţia publică locală, şi aceasta include organe administrative autonome, cum ar fi consiliul local, cel judeţean, primarul, dar şi organe subordonate, exemplu servicii publice subordonate consiliului local sau consiliului judeţean sau servicii publice deconcentrate, care se subordonează ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate.

De aceea, în opinia noastră, era mai corect ca textul să rămână în forma anterioară

9 Publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999.

10 Republicarea s-a făcut în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007. Ea a fost modificată şi completată ulterior prin

O.U.G. nr. 125/2008, O.U.G. nr. 229/2008, O.U.G. nr. 3/2009, O.U.G. nr. 37/2009, O.U.G. nr. 105/2009.11

D. Soare, Discuţii privind nelegalitatea unor ordine ale ministrului administraţiei şi internelor care reglementează naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor şi ale altor categorii de personal, în Dreptul nr. 9/2006, p. 132.

12 V. Vedinaş, Consideraţii asupra Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.

188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, p. 427.

3

modificării realizată prin Legea nr. 251/2006, fără să mai facă referire, în mod distinct, la administraţia publică autonomă.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

Constatăm, din definiţiile enunţate, că unul din elementele care dau identitate funcţiei publice este faptul că prin intermediul ei se exercită prerogative de putere publică. Legiuitorul nu se rezumă numai să precizeze acest lucru, ci şi enumeră, în articolul 2 alin. (3), care sunt activităţile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică13, fiind vorba despre:

a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentelor necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;

d) consilierea, controlul şi auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

f) colectarea creanţelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară sau străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.

Titularul unei funcţii publice este funcţionarul public.

Importanţa funcţionarului public pentru statul de drept care se edifică acum în România rezultă şi din faptul că, în calitate de instrument prin care administraţia îşi realizează atribuţiile, prerogativele de putere publică, funcţionarul public este şi cel care, după aderarea României la Uniunea Europeană, va contribui esenţial la transpunerea în practică a valorilor Uniunii Europene, la garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, între care se

13 Raţiunea pentru care s-a impus enumerarea acestor activităţi a fost aceea că în practică s-a constatat o

tendinţă de a se conferi statut de funcţionari publici unor persoane care, prin activitatea pe care o desfăşurau, nu erau învestiţi cu exercitarea prerogativelor de putere publică, fapt care a dus, imediat după adoptarea legii, la mărirea nejustificată a corpului funcţionarilor publici, ceea ce impunea intervenţia legiuitorului.

4

regăsesc şi dreptul la o bună administrare şi dreptul la o bună guvernare14.

Funcţionarul public reprezintă persoana legal învestită prin numire într-o funcţie publică din structura unui serviciu public administrativ, în scopul îndeplinirii competenţei acestuia.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcţionarul public e definit ca reprezentând persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică. Un asemenea statut este recunoscut şi persoanei căreia i-a încetat calitatea de funcţionar public şi continuă să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice constituie corpul funcţionarilor publici.

Dacă salariatul îşi desfăşoară activitatea în baza unui raport de muncă, născut dintr-un contract negociat de cele două părţi, dreptul muncii tinzând să devină din ce în ce mai mult un drept negociat15, de natură convenţională, activitatea funcţionarului public se desfăşoară în temeiul unui raport de funcţie publică sau de serviciu. Acest raport este stabilit pe cale unilaterală, prin voinţa autorităţii care învesteşte, care exclude o „negociere” sau „punere de acord” a viitorului funcţionar cu autoritatea respectivă. De altfel, articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 prevede în mod expres că raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului de numire, emis în condiţiile legii.

Raportul de serviciu îl definim ca fiind acel complex de relaţii sociale, legal determinate, stabilite între persoana fizică, titulară a funcţiei publice, autoritatea publică din structura căreia face parte funcţia publică respectivă şi subiectele de drept în legătură cu care se realizează competenţa respectivei autorităţi publice.

&4. Clasificarea funcţionarilor publici

1) Din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil identificăm funcţionari statutari, care sunt de două categorii: funcţionari supuşi statutului general; funcţionari supuşi unor statute speciale;

2) Din punctul de vedere al rigurozităţii disciplinei, pot fi identificate trei categorii: funcţionari publici civili; funcţionari publici militari;

3) Din punctul de vedere al felului activităţii proprii în competenţa funcţiei respective, pot fi identificate: funcţii publice generale; funcţii publice specifice.

Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale.

14 V. Vedinaş, Consideraţii asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.

188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în RDP nr. 2/2006, p. 68.15

S. Ghimpu, A. Ţiclea, op. cit., p. 118.

5

Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor lor specifice sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice.

4) Un alt criteriu îl reprezintă natura autorităţii publice din care face parte funcţia publică exercitată de titular, rezultând: funcţionari publici care fac parte din structura unor autorităţi de natură statală; funcţionari publici din structura autorităţilor autonome locale, funcţionari publici care fac parte din structura unor autorităţi administrative autonome.

Această ultimă categorie a fost introdusă prin Legea nr. 251/2006. În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim existenţa ei, pentru motivele pe care le-am prezentat, referitoare la definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public.

5) În funcţie de nivelul studiilor, identificăm:

– funcţionari publici din clasa I – studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

– funcţionari publici din clasa a II-a – studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

– funcţionari publici din clasa a III-a – studii medii liceale sau postliceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.

Funcţionarii publici numiţi în clasele a II-a şi a III-a nu pot ocupa decât funcţii de execuţie.

6) După nivelul atribuţiilor, identificăm:

– înalţii funcţionari publici;

– funcţionari publici de conducere;

– funcţionari publici de execuţie.

În prezent, categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una din următoarele funcţii publice:

– secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

– prefect;

– secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

– subprefect;

– inspector guvernamental.

6

Ne raliem la opinia formulată în doctrină conform căreia se impune regândirea categoriei înalţilor funcţionari publici pentru numirea cărora este necesară o comisie de concurs şi de asemenea ar trebui ca această comisie să nu fie complet dependentă de voinţa reprezentanţilor Guvernului16. Dacă nu se întâmplă acest lucru, riscăm să ajungem în situaţia în care înalţii funcţionari publici să nu facă altceva decât să transpună în practică politica guvernanţilor, ceea ce ar face ca interdicţia lor de a fi înregimentaţi politic să devină o simplă metaforă sau o poveste în care nu crede nimeni.

În categoria funcţionarilor publici de conducere sunt incluşi:

– director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

– secretar al unităţii administrativ-teritoriale;

– director şi director adjunct din cadrul autorităţilor administraţiei autonome din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, instituţiei prefectului, administraţiei publice locale şi instituţiilor subordonate acestora precum şi director executiv ori director executiv adjunct în cadrul autorităţilor administraţiei autonome din aparatul ministerelor.

– şef serviciu precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia;

– şef birou precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia.

Funcţiile publice de execuţie sunt următoarele:

– funcţii publice de execuţie din clasa I includ funcţiile publice generale de consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora.

– funcţii publice de execuţie din clasa II includ funcţiile publice generale de referent de specialitate precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora.

– funcţii publice de execuţie din clasa III includ funcţiile publice generale de referent precum şi funcţiile publice specifice asimilate acestora.

7) În funcţie de statutul lor:

– funcţionari publici debutanţi, perioada de debut fiind de 12, 8 sau 6 luni;

– funcţionari publici definitivi.

8. După natura funcţiei pe care o ocupă, identificăm17:– funcţionari care ocupă o funcţie publică de stat.

16 R. Carp, Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene, în

RDP nr. 2/2006, p. 108.17

Acest ultim criteriu a fost introdus prin punctul 9 al Legii nr. 251/2006.

7

Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei public centrale, precum şi în cadrul autorităţilor administrative autonome.

– funcţionari care ocupă o funcţie publică teritorială,.Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în

cadrul instituţiei prefectului, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

– funcţionari care ocupă o funcţie publică locală.Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul

aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora.

În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim împărţirea, introdusă prin Legea nr. 251/2006, între funcţiile publice de stat, teritoriale şi locale. Ea este inspirată din sistemul francez, unde regăsim o diviziune tripartită a funcţiei publice, care este de tradiţia sistemului francez, dar nu este de tradiţia sistemului românesc.

Dacă este să analizăm natura organelor în structura cărora se stabileşte funcţia publică teritorială, ajungem la concluzia că este vorba tot despre autorităţi de natură statală, prefectul, serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale fiind instituţii de natură statală.

Ca să nu mai vorbim de faptul că orice divizare exagerată a unei instituţii în categorii şi subcategorii, sau dacă se admite existenţa mai multor statute juridice derogatorii, atrage dificultăţi în gestionarea instituţiei respective.

&5 Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie publică

a. Actul de numire

Acesta reprezintă un act juridic unilateral emis de o autoritate publică, la respectarea căruia persoana fizică se obligă prin jurământ, prin care i se conferă acesteia calitatea de funcţionar public.

Din definiţie rezultă următoarele trăsături ale actului de numire într-o funcţie publică:

a) Prima trăsătură este aceea că actul de numire este un act juridic, adică o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Statutul de funcţionar public se dobândeşte din momentul numirii şi se exercită din momentul depunerii jurământului18.

18 Credem că această soluţie este susţinută şi de legea fundamentală, în unele texte din care exemplificăm. Articolul 104 alin. (2) prevede că „Guvernul în întregul său şi fiecare din membrii în parte îşi exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului”. Însă textul constituţional care fundamentează, în cea mai mare măsură teza noastră este art. 54 alin. (2) care prevede că „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”. Folosind interpretarea literară, relevăm semnificaţia conjuncţiei „şi” care leagă exercitarea obligaţiilor funcţionarilor civili şi militari cu bună credinţă de momentul depunerii jurământului.

8

b) Cea de-a doua trăsătură este că voinţa juridică pe care o exprimă are caracter unilateral, cu admiterea acceptării de către funcţionar, care se realizează în momentul prestării jurământului.

c) Cea de-a treia trăsătură a actului este caracterul său formal, obligaţia formei scrise a actului de numire.

d) Actul administrativ trebuie să conţină clauze impuse obligatoriu de către lege, şi anume: temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.

e) Actul de numire în funcţie fiind o manifestare de voinţă făcută în consideraţiunea unei persoane fizice determinate, el are un caracter personal, intuitu personae19.

f) O altă trăsătură a actului de numire în funcţie vizează calitatea organului emitent, care este o autoritate publică.

&6. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

A. Drepturile funcţionarului publicDreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat – articolul 27.La acest drept se referă Constituţia în două texte, respectiv articolul 29 care

reglementează libertatea gândirii, a opiniilor, şi articolul 30 care declară caracterul inviolabil al libertăţii de exprimare a gândurilor, a opiniilor.

În afara serviciului, funcţionarul public are îndatorirea să respecte o obligaţie de măsură, de rezervă, să-şi impună un autocontrol în exprimarea opiniilor sale, astfel încât să nu pună în pericol imaginea proprie şi a instituţiei în care lucrează. Legea interzice orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii etnice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, sex, orientare sexuală şi orice alt criteriu.

Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului şi care îl vizează direct este garantat prin articolul 28.

Dreptul de asociere sindicală este recunoscut funcţionarilor publici prin articolul 29.Constituţia îl consacră în articolul 40, care garantează tuturor cetăţenilor dreptul de liberă

asociere în partide politice, sindicate şi alte forme de asociere.Dreptul de asociere sindicală „este un drept fundamental, social politic, clasificat, de

Orice funcţionar public trebuie să-şi îndeplinească toate obligaţiile ce-i revin cu bună credinţă. Nu poate fi conceput ca în unele cazuri să manifeste bună credinţă şi în altele rea credinţă. Cum toate obligaţiile trebuie îndeplinite astfel, rezultă că nedepunerea jurământului, care legitimează buna credinţă, atrage după sine imposibilitatea îndeplinirii oricărei obligaţii.

19 El vizează deci aptitudinile fizice şi psihice ale unui anumit subiect de drept privat, care, prin numire,

dobândeşte statutul de subiect de drept public. El devine instrumentul autorităţii publice, cum se exprimă constant doctrina interbelică. (P. Negulescu), abordând problema funcţionarilor publici, afirmă că „aceste persoane fizice sunt instrumentele de a voi şi de a acţiona ale organelor sau funcţiunilor” (în Tratat …, op. cit., p. 525).

9

regulă, în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc., cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său”20.

Dreptul pe care îl recunoaşte articolul 29 din legea cadru a funcţionarilor publici presupune pentru funcţionarul public următoarele prerogative:

– dreptul de a se asocia liber în sindicate;– dreptul de a adera la unele sindicate;– dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora;– dreptul de a se asocia în alt tip de organizaţii, cu caracter profesional, sau alte

organizaţii care au ca scop protejarea intereselor profesionale. Legiuitorul este extrem de precis în ceea ce priveşte determinarea celorlalte tipuri de forme de asociere; pentru a elimina orice dubiu, el enumeră, cu caracter limitativ, care sunt celelalte forme de asociere, alături de sindicate, în care se pot asocia funcţionarii publici.

Înainte de adoptarea Legii nr. 251/2006, articolul 29 excepta de la exercitarea dreptului de asociere sindicală pe înalţii funcţionari publici, pe funcţionarii publici de conducere şi alte categorii de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale. Legea nr. 251/2006 a eliminat aceste interdicţii, permiţându-le şi acestora să se asocieze sindical. A introdus însă anumite restrângeri ale exerciţiului dreptului de asociere sindicală al înalţilor funcţionari publici şi funcţionarilor publici de conducere, modificată recent prin O.U.G. nr. 125/2008.

Astfel, atunci când înalţii funcţionari publici şi funcţionarii care au calitatea de ordonatori de credite sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegere să opteze pentru una din cele două funcţii. În cazul în care optează pentru funcţia de conducere sindicală, raporturile de serviciu se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală. În schimb, ceilalţi funcţionari publici, pot deţine simultan funcţia publică şi funcţia în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, cu obligaţia respectării regimului incompatibilităţilor şi al regimului de interese care le este aplicabil21.

Dreptul la grevă este garantat, în condiţiile legii, prin articolul 30.Anterior adoptării Legii nr. 251/2006, articolul privind dreptul la grevă impunea, ca şi

restrângeri ale exerciţiului acestui drept, condiţia de a respecta principiile celerităţii şi al continuităţii serviciilor publice22. Aceste restricţii au fost eliminate în prezent, însă s-a adăugat precizarea că funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe perioada grevei.

Articolul 43 din Constituţie enumeră, printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, şi dreptul la grevă, care, în formularea textului constituţional, este recunoscut numai salariaţilor.

Termenul de „salariaţi” folosit de legiuitorul constituant trebuie înţeles într-o accepţiune largă. Într-o asemenea perspectivă, trebuie admis că s-au avut în vedere şi funcţionarii publici, nu numai salariaţii.

Ca şi în articolul precedent, şi acest text trimite la o lege, în baza căreia urmează a se

20 I. Muraru, în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, op. cit., p. 92.

21 Această posibilitate a fost introdusă de punctul 2 al articolului unic din O.U.G. nr. 125 din 8 octombrie 2008.

22 Pentru o părere critică asupra acestei dispoziţii referitoare la celeritatea serviciului public, v. V. Vedinaş,

Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, comentată, ed. a III-a, Bucureşti, 2004, Ed. Lumina Lex, pp. 87-88.

10

exercita dreptul la grevă. În condiţiile actuale, legea la care face referire textul este Legea nr. 168/1998 cu privire la soluţionarea conflictelor de muncă23.

Un autor consideră că libertatea sindicală şi dreptul la grevă au accentuat politizarea administraţiei şi, prin acest fapt, reticenţa acesteia în a asculta de o putere pe care, în alte condiţii, n-ar aproba-o24.

Dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii – art. 31.Din modul în care este redactat articolul 31 rezultă că legiuitorul a avut în vedere viziunea

clasică, în care salariul reprezintă contraprestaţia unei munci. O asemenea concluzie se desprinde prin interpretarea literară, dar şi logică a textului, respectiv „pentru activitatea depusă, funcţionarii publici au dreptul la salariu ...”. Rezultă cel puţin câte concluzii:

– dreptul la salariu se naşte din faptul că funcţionarul public a prestat (a depus) o anumită activitate;

– salariul reprezintă contraprestaţia activităţii depusă de salariat;– între salariu şi activitatea depusă trebuie să existe o anumită echivalenţă, un echilibru.Între retribuţia cuvenită funcţionarului public şi cea cuvenită salariatului există atât

elemente comune, dar şi diferenţe25. Spre deosebire de situaţia salariatului, care îşi negociază împreună cu angajatorul salariul, în cazul funcţionarului public salariul nu este negociat. El se stabileşte ope legis, în mod general şi impersonal prin lege26.

Promovând soluţia clasică a salariului-contrapartidă a muncii prestate, legiuitorul român a ignorat teza cu valoare axiomatică exprimată în doctrină şi anume faptul că remuneraţia cuvenită funcţionarului public are ca scop să-i permită acestuia să ţină rangul social corespunzător funcţiei sale27.

Potrivit textului de lege în discuţie, structura salariului se compune din patru elemente, şi anume: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul corespunzător treptei de salarizare şi suplimentul gradului şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

Reprezintă o constantă a dreptului funcţiei publice aceea că salariul cuvenit funcţionarului public include, pe lângă o parte constantă (salariul de bază) şi o parte variabilă (diferite tipuri de indemnizaţii).

Sistemul de salarizare a funcţionarilor publici se stabileşte prin lege, potrivit art. 31 alin. (3), fiind vorba despre legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, lege care până în prezent nu a fost adoptată, ceea ce determină doctrina să aprecieze că în privinţa drepturilor de care beneficiază, funcţionarii publici sunt net dezavantajaţi faţă de alte categorii de personal din sectorul public28.

Dreptul la uniformă, legea prevăzând că funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului, o primesc gratuit – potrivit art. 32.

23 V., pentru analiza acestor reglementări, I. T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000.24

I. Alexandru, Administraţia şi puterea politică, în RDP nr. 2/2003, p. 3.25

A se vedea V. Vedinaş, op. cit., 2002, pp. 147-151.26

P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, 1934, vol. II, pp. 604-606; E. D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, Tipografia „Glasul Bucovinei”, 1944, p. 327 şi urm.

27 A. de Laubadère, J. C. Venezia, Y. Gaudemet, op. cit., p. 82.

28 R. Carp, Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene, în

RDP nr. 2/2006, p. 107.

11

Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână – potrivit art. 33.

Potrivit art. 41 alin. (3) din Constituţie „durata normală a zilei de lucru este în medie, de cel mult 8 ore (subl. ns.).”

Interpretarea corectă presupune că nu se poate depăşi media de 8 ore pe zi, ceea ce nu exclude posibilitatea ca durata zilei de lucru să poată fi sub această limită maximă29.

Legea reglementează şi regimul orelor lucrate peste program (în sens de program normal pentru oricare funcţionar public, indiferent că face parte din categoria funcţionarilor de conducere sau de execuţie).

Numai funcţionarii de execuţie sunt îndrituiţi la recuperarea timpului lucrat peste program sau la plata majorată, cu un spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu acest spor de 100% este de maxim 360 de ore pe an.

Dreptul funcţionarilor publici de a fi aleşi sau numiţi în funcţii de demnitate publică, în condiţiile legii, este recunoscut prin art. 34. Anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 251/2006, de la exercitarea acestui drept erau excluşi funcţionarii publici civili din ministerele privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională. În ceea ce ne priveşte, am criticat o asemenea exceptare, care ni s-a părut discriminatorie şi nejustificată şi ne bucurăm că legiuitorul a găsit de cuviinţă să renunţe la ea.

A fost introdusă însă o anumită limitare, care îi priveşte pe înalţii funcţionari publici şi pe funcţionarii publici de conducere care pot fi numiţi în funcţii de demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că soluţia este discutabilă, în sensul în care ea impune încetarea raportului de serviciu al înaltului funcţionar public şi al celor de conducere anterior numirii într-o demnitate publică. Apreciem că ar fi fost corectă soluţia suspendării raportului de serviciu al acestora, şi nu cea a încetării. Este puţin probabil că un funcţionar public de carieră care ocupă o înaltă funcţie publică sau o funcţie publică de conducere va renunţa la aceasta pentru o demnitate publică, din care poate să fie schimbat oricând şi care nu presupune, neapărat şi din păcate, competenţă şi profesionalism.

O altă limitare priveşte aceleaşi categorii de funcţionari şi are în vedere dreptul de a candida pentru funcţii de demnitate publică. Şi acest drept, ca şi dreptul de a exercita efectiv o demnitate publică, se exercită numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu. Pentru aceleaşi raţiuni, nu împărtăşim o asemenea prevedere, care apreciem că privează de un drept fundamental o categorie importantă de persoane, care ar putea îmbogăţi, prin valoarea lor, calitatea funcţiei publice în România.

Dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii este recunoscut prin art. 35.

Constituţia califică regimul concediului de odihnă ca pe o măsură de protecţie a muncii, alături de alte măsuri30.

Concediului de odihnă îi sunt aferente două categorii de drepturi băneşti, şi anume:

29 În dreptul comunitar al funcţiei publice, regăsim o durată mai mare a zilei de lucru a funcţionarilor,

respectiv 42 de ore.30

Celelalte măsuri de protecţie a muncii, potrivit art. 41 alin. (2) teza a doua, sunt: măsurile de securitate şi protecţie a muncii, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, prestarea muncii în condiţii grele şi alte situaţii specifice.

12

indemnizaţia de concediu; o primă al cărei cuantum este egal cu salariul de bază din luna anterioară şi care se impozitează separat31.

Prin instituirea lor se consacră o deosebire între regimul concediului de odihnă al funcţionarilor publici şi cel al concediului salariaţilor, în sensul acordării ex lege şi a unei prime de concediu, pe lângă indemnizaţia cuvenită şi salariaţilor. Într-adevăr, în cazul salariaţilor, prima de concediu se poate acorda numai dacă există o clauză expresă în acest sens în contractul colectiv sau în contractul individual de muncă.

Interdicţia ca în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să fie modificate, în alte condiţii decât din iniţiativa funcţionarului – articolul 36.

Textul instituie un principiu proteguitor pentru funcţionarul public şi anume interdicţia ca în perioada în care se află în concediu de boală, de maternitate sau pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să se modifice altfel decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.

Dreptul funcţionarilor publici la condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică este garantat – articolul 37.

Subliniem caracterul imperativ al textului, care impune autorităţilor publice să asigure funcţionarilor publici condiţii corespunzătoare de muncă32.

Dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente, este recunoscut în condiţiile legii – articolul 38.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii îşi află reglementarea în articolul 34 din Constituţia României. El a fost receptat îndeosebi din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, care, în articolul 12, prevede dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală, drept care presupune şi obligaţia de a se asigura tuturor cetăţenilor mijloacele necesare realizării acestui deziderat.

Dreptul la pensii şi alte drepturi de asigurări sociale – articolul 39.Este o teză cu valoare axiomatică aceea că funcţionarii publici, la fel ca şi salariaţii,

beneficiază de două categorii de drepturi băneşti:– drepturi cuvenite pe perioada cât sunt în activitate (salariu, sporuri, diferite

indemnizaţii);– drepturi cuvenite la încetarea activităţii, în cazul funcţionarului public la încetarea

raportului de funcţie publică.În această ultimă categorie se încadrează şi dreptul la pensie. Doctrina occidentală

defineşte pensia ca reprezentând un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei, ca urmare a retragerii sale din activitate33.

Dincolo de pensia cuvenită ca urmare a activităţii prestate, legea reglementează, prin articolul 40, şi pensia de urmaş, precum şi un drept special al urmaşilor de a primi, pe timp de 3 luni, echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcţionarului public.

Dreptul de a se bucura de protecţia legii – articolul 41.

31 Precizăm că, până la 31 decembrie 2006, prevederile referitoare la acordarea primelor cu ocazia plecării

în concediul de odihnă au fost suspendate succesiv prin legile bugetare anuale, precum şi prin actele normative anuale de salarizare a funcţionarilor publici.

32 V. Vedinaş, Statutul …, op. cit., 2004, p. 116.

33 J. M. Auby, J. B. Auby, op. cit., p. 150.

13

Este un drept fundamental al funcţionarilor publici, sancţionat şi de legislaţia penală prin încriminarea unor fapte ca reprezentând infracţiuni (exemplu infracţiunea de ultraj34, de ofensă adusă autorităţii35 etc.).

Precizăm că în Codul penal se regăsesc instituite infracţiuni care au scopul de a-l proteja nu numai pe funcţionarul public, ci şi familia acestuia. Astfel, articolul 2391, astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 140/1996, prevede că în cazul infracţiunilor prevăzute în articolele 180-18236, 18937 şi 19338, săvârşite împotriva soţului, copiilor sau părinţilor persoanelor prevăzute în art. 23839 sau în articolul 23940 alin. (3), în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, maximul pedepsei se majorează cu o treime.

Prin Legea nr. 251/2006 au fost consacrate noi şi speciale forme de protecţie, care privesc funcţionarii publici cu atribuţii de control şi inspecţie, executare silită a creanţelor bugetare, precum şi alte categorii de funcţionari publici care desfăşoară activităţi cu grad ridicat de risc profesional. Astfel de măsuri urmează a se stabili la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, sau de către autorităţi şi instituţii publice, cu avizul Agenţiei.

Dreptul funcţionarului de a fi despăgubit în situaţia în care a suferit, din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor – art. 42.

Legea consacră o asemenea formă de răspundere patrimonială ca pe un „drept” cuvenit funcţionarului public din raţiuni care ţin de intenţia de a conferi cât mai multă deschidere reglementării, o perspectivă cât mai generoasă şi mai aptă de a determina calificarea legii de faţă ca o lege care să satisfacă coordonatele europene ale instituţiei funcţionarului public.

Prin art. 42 se consacră, în egală măsură, un drept al funcţionarului public şi o obligaţie a autorităţii sau instituţiei publice.

Dreptul se acordă în condiţiile în care funcţionarul public a suferit un prejudiciu material, din culpa autorităţii sau instituţiei. Se impune ca prejudiciul să fi fost produs în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

&7. Îndatoririle funcţionarilor publici

Funcţionarii publici sunt datori să-şi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate

34 Potrivit articolului 239 din Codul penal, insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin

mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public, care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii constituie infracţiunea de ultraj şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani. Alin. (2) al articolului prevede că lovirea sau orice acte de violenţă, precum vătămarea corporală săvârşite împotriva persoanei prevăzută în alin. (1), aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 12 ani.

35 Infracţiunea de „ofensă adusă autorităţii” este prevăzută de art. 238 din Codul penal.

36 Este vorba despre infracţiunile de lovire sau alte violenţe (art. 182), vătămare corporală (art. 181) şi

vătămare corporală gravă (art. 182).37

Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.38

Infracţiunea de ameninţare.39

Este vorba despre funcţionarii publici.40

Textul face referire la magistraţi, poliţişti, jandarmi sau alţi militari.

14

şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici – art. 43.

Din interpretarea sistematică a multora din prevederile legii, inclusiv din interpretarea art. 43, putem desprinde concluzia că, în mod implicit, sunt consacrate şi anumite îndatoriri care privesc nu numai activitatea din timpul serviciului, ci şi perioadele care exced acesteia. Spre pildă, în articolul 43 regăsim obligaţia funcţionarului public de a se abţine de la orice acţiune care ar aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. Textul nu precizează expres, dar formularea exhaustivă „de la orice fapte ...” atrage concluzia că nu are nici o relevanţă felul faptelor, împrejurările în care ar fi săvârşite acestea, faptul că ele ar fi săvârşite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în afara acestora. Singurul lucru care are importanţă este ca acea faptă să nu aducă prejudicii autorităţii sau instituţiei publice41.

Prima dintre aceste îndatoriri prezintă un caracter complex, în sensul că ea este constituită din două tipuri de obligaţii:

– o obligaţie de a face, obligaţie in faciendo, care îi impune funcţionarului public un anumit comportament profesional;

– o obligaţie de a nu face, care este o obligaţie in abstinendo, prin care funcţionarul public este ţinut să se abţină de la orice faptă care ar putea cauza un prejudiciu persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcţionarilor publici.

Prin acelaşi articol, la alin. (2) est reglementată o obligaţie specifică funcţionarilor publici de conducere, anume aceea de a sprijini propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.

Constatăm că legiuitorul leagă această îndatorire de finalitatea ei, care este aceea de a contribui la îmbunătăţirea calităţii activităţii şi serviciilor prestate cetăţenilor. Textul oferă o nouă filozofie a raporturilor dintre funcţionarii publici de conducere şi de execuţie şi a raportului de ierarhie existent între acestea. Nu numai funcţionarii publici de execuţie au obligaţia să respecte prescripţiile superiorilor ierarhici, ci şi funcţionarii de conducere, atunci când consideră că unele propuneri şi sugestii ale subordonaţilor lor pot contribui la îmbunătăţirea activităţii şi a serviciului prestat către cetăţeni, trebuie să ţină cont de ele.

Prin alin. (3) al acestui articol se instituie obligaţia, pentru toţi funcţionarii publici, de a respecta normele de conduită civică şi profesională, norme care sunt cuprinse în prezent în legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare42.

Interdicţia funcţionarilor publici de a ocupa funcţii de conducere în structurile sau organele de conducere ale partidelor politice sau organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic sau ale asociaţiilor şi fundaţiilor care funcţionează pe lângă ele, este prevăzută de art. 44 alin. (1), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

Înalţilor funcţionari publici şi funcţionarilor publici de conducere le este interzis să facă

41 V. Vedinaş, Statutul …, op. cit., 2004, p. 127.

42 Publicată în M. Of. nr. 157 din 23 februarie 2004, republicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.

15

parte din partide politice sau organizaţii cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic sau din asociaţii şi fundaţii care funcţionează pe lângă ele. Toţi funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.

Şi prin acest text se instituie o obligaţie de a nu face, o obligaţie in abstinendo, care vizează de această dată exprimarea sau manifestarea convingerilor politice ale funcţionarilor publici.

Dreptul de a avea anumite afinităţi politice, de a împărtăşi o anumită doctrină, de a crede în ea, este un drept inalienabil şi imanent al omului, care nu poate fi interzis de nicio Constituţie şi de nicio lege.

Funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate, potrivit art. 45. Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor date de superiorii ierarhici, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale. În asemenea cazuri, funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziţiei primite. Dacă funcţionarul public care a dat dispoziţia stăruie în executarea ei, va trebui să o formuleze în scris. În această situaţie, dispoziţia va fi executată de cel care a primit-o, cu excepţia cazului în care e vădit ilegală. El are obligaţia să o aducă la cunoştinţa superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia.

Legiuitorul reuşeşte să consacre un regim juridic complet al datoriei de supunere, ale cărui dimensiuni pot fi identificate a fi următoarele:

1) Îndatorirea de conformare vizează dispoziţiile care sunt date de funcţionarii cu funcţii de conducere ierarhic superiori43.

2) Obligaţia de conformare faţă de dispoziţiile şefilor direcţi nu mai subzistă în situaţia în care funcţionarul public consideră că aceste dispoziţii sunt ilegale. Legiuitorul recunoaşte, deci, funcţionarului public două prerogative, una implicită şi cealaltă expresă. Prerogativa implicită este aceea că funcţionarul public face o evaluare a dispoziţiei pe care a primit -o, în scopul de a determina dacă are sau nu un caracter legal, ceea ce atrage obligaţia – dacă este legală – de a o pune în executare.

3) Refuzul de a executa o dispoziţie pe care o apreciază ca fiind ilegală este condiţionat de obligaţia de a-l motiva în scris şi bineînţeles de a comunica acest refuz motivat autorului dispoziţiei ilegale.

4) În situaţia în care funcţionarul public care a emis dispoziţia insistă în îndeplinirea ei, este obligat ca tot în scris să formuleze susţinerea de a se executa dispoziţia respectivă.

5) În situaţia în care şeful ierarhic a precizat în scris pretenţia de a se îndeplini dispoziţia contestată de subordonatul său, acesta din urmă are obligaţia să o execute fără ca legiuitorul să-i mai recunoască vreo posibilitate de a se opune executării.

6) Se instituie obligaţia funcţionarului de a informa pe şeful ierarhic al celui de la care emană dispoziţia ilegală.

Funcţionarii publici au îndatorirea să respecte secretul de stat şi secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu informaţiile de care ia cunoştinţă în

43 M. Waline, Précis de droit administratif, Éditions Montchrestien, Paris, 1970, p. 60. În mod constant

doctrina a recunoscut faptul că obligaţia de supunere este datorată numai funcţionarilor care fac parte din aceeaşi ierarhie administrativă.

16

timpul serviciului, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii, potrivit articolului 46.

Este analizată şi sub titulatura de „discreţie profesională”, care are un caracter exhaustiv şi include, în opinia noastră, atât obligaţia de păstrare a secretului de stat şi de serviciu, prevăzută de articolul 46, cât şi obligaţia de confidenţialitate, reglementată de acelaşi text.

Sintagma secret de serviciu evocă actele şi faptele prevăzute expres de o normă generală sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancţiuni penale sau disciplinare44.

Legea actuală uzitează cu două concepte şi implicit cu două categorii de secrete şi anume secretul de stat şi secretul de serviciu.

Obligaţia de a păstra informaţiile care reprezintă unul din cele două tipuri de secrete urmează a se respecta în condiţiile legii. Este vorba despre legea privind secretul de stat.

Totodată, funcţionarii publici trebuie să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei.

Îndatorirea de confidenţialitate presupune interdicţia de a face publice informaţii de care funcţionarul public ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei sale.

Constatăm că în cazul funcţionarului public, îndatorirea de confidenţialitate constituie o îndatorire ex lege, în timp ce, în cazul salariatului, poate rezulta, de regulă, dintr-o clauză contractuală45.

Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje. La numirea, precum şi la eliberarea din funcţie, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere, obligaţia fiind instituită prin art. 47.

Această declaraţie se actualizează anual. Ea este analizată, de regulă, sub denumirea de obligaţie de dezinteresare şi face parte din categoria îndatoririlor care vizează, în egală măsură, atât viaţa profesională, cât şi viaţa privată a funcţionarului public.

Codul penal sancţionează infracţiunea luării de mită în art. 25446, în care vorbeşte despre patru moduri în care se poate manifesta aceasta şi anume: pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii unor astfel de foloase şi faptul de a nu respinge astfel de foloase.

Din modul în care este formulat textul, desprindem concluzia că nu are importanţă modul lor de obiectivare, că ele reprezintă bani, daruri, alte avantaje de orice natură 47, singurul lucru care contează este ca ele să poată fi calificate un favor, un avantaj care i-ar reveni funcţionarului şi în schimbul căruia acesta ar fi obligat să efectueze o anumită activitate, prevalându-se de statutul de funcţionar public.

În ceea ce priveşte cea de-a doua obligaţie, prevăzută de alineatul al doilea al art. 46, este vorba despre obligaţia de a-şi declara averea, obligaţie care revine tuturor funcţionarilor şi

44 V. Vedinaş, op. cit., 2004, p. 160.

45 I. T. Ştefănescu, Tratat ..., op. cit., pp. 151-153.

46 Articolul 254 alin. (1) are următorul conţinut: „Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde

ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini sau de a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi”. (subl. ns.)

47 Exemplu atribuirea unui spaţiu comercial sau de locuit, înlesnirea dobândirii unui statut etc.

17

demnitarilor publici şi care, o perioadă, şi-a aflat reglementarea în Legea nr. 115/199648, pentru ca în prezent să fie reglementată prin Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate, cu modificările şi completările ulterioare.

Declaraţia de avere se formulează atât la numirea cât şi la încetarea raportului de funcţie publică; prin intermediul ei se urmăreşte să se preîntâmpine cazurile de abuzuri, de corupţie, de folosire a slujbei în scopul obţinerii unor avantaje materiale deosebite.

Funcţionarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de superiorii ierarhici în termenele stabilite, în conformitate cu art. 48. Totodată, le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite astfel de atribuţii, precum şi să intervină pentru soluţionarea lor.

Primul alineat impune funcţionarilor publici obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de superiorii ierarhici în termenele stabilite. Din modul în care este formulat textul ar trebui să tragem concluzia că funcţionarului public îi incumbă numai obligaţia de a rezolva sarcinile de serviciu repartizate de şefii ierarhici, şi, pe cale de consecinţă, dreptul de a refuza rezolvarea tuturor celorlalte lucrări care nu provin de la conducătorul compartimentului. O asemenea concluzie, în opinia noastră, nu poate fi acceptată atât din consideraţiuni teoretice, cât şi practice.

Obligaţia funcţionarilor publici de a respecta întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor este reglementată prin art. 59, care trimite la o lege prin care acestea să fie stabilite. Legea la care face în prezent referire art. 49 este Legea nr. 161/200349.

C. Perfecţionarea pregătirii profesionaleReglementarea perfecţionării profesionale în Statut a cunoscut mai multe faze. Mai întâi,

a fost reglementată exclusiv ca o îndatorire, soluţie pe care noi am criticat-o, propunând ca legiuitorul să-i confere statut şi de drept, nu numai de îndatorire, pentru că zadarnic consacri obligaţia funcţionarului de a se perfecţiona, dacă nu îi recunoşti şi dreptul de a face acest lucru, şi, corelativ, obligaţia instituţiei de a garanta acest drept.

Legea nr. 251/2001 a făcut un salt în evoluţia reglementării acestei materii, prevăzând o secţiune separată pentru reglementarea perfecţionării profesionale, de unde importanţa deosebită pe care el a înţeles să o acorde şi care nu poate decât să bucure.

Obligaţia şi dreptul la perfecţionarea pregătirii profesionale – art. 50-52Textul consacră, într-o formă amplă care presupune aspecte complexe, instituţia

perfecţionării pregătirii profesionale care reprezintă, în egală măsură, o obligaţie, dar şi un drept al funcţionarului public. Spunem aceasta deoarece în art. 32 din Constituţie se reglementează dreptul la învăţătură, care reprezintă un drept fundamental al tuturor cetăţenilor, care este asigurat printr-o multitudine de forme50, legiuitorul constituant vorbind şi

48 Publicată în M. Of. nr. 263 din 28 octombrie 1996.

49 Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a

funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.

50 Este vorba despre învăţământul general obligatoriu, liceal, profesional, superior şi alte forme de

instrucţie şi perfecţionare.

18

despre alte forme de instrucţie şi perfecţionare.Din analiza modului în care este reglementată de lege îndatorirea de perfecţionare a

pregătirii profesionale, poate fi identificat regimul său juridic şi anume:a) această îndatorire revine tuturor funcţionarilor publici, fără distincţie între funcţionarii

de conducere şi cei de execuţie, dar ea are şi statut de drept;b) se instituie obligaţia autorităţii sau instituţiei publice ca să prevadă în bugetul anual

propriu sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională organizate la iniţiativa sau în interesul autorităţii sau instituţiei publice.

c) se recunoaşte dreptul funcţionarului de a beneficia de salariu pe perioada în care urmează forme de perfecţionare profesională organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice sau la iniţiativa funcţionarului, cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice.

d) sunt stabilite pentru funcţionarul public în cauză atât drepturi cât şi obligaţii speciale.În situaţia în care funcţionarul public nu-şi respectă obligaţia, el va fi ţinut să

despăgubească autoritatea sau instituţia publică. Astfel, dacă încetează raportul de serviciu din anumite cazuri, altele decât cele care nu pot fi imputabile funcţionarului, acesta are obligaţia să restituie contravaloarea cheltuielilor de perfecţionare făcute de autoritatea sau instituţia publică.

Funcţionarul public care urmează forme de perfecţionare cu durata mai mare de 90 de zile într-un an calendaristic, este obligat să se angajeze în scris că va lucra între 2 şi 5 ani, dacă cursurile sunt finanţate de la bugetul de stat.

Anterior adoptării Legii nr. 251/2006, era prevăzut termenul de cel puţin 5 ani, pentru ca în prezent legea să vorbească despre o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani de la terminarea programelor proporţional cu numărul zilelor de perfecţionare, dacă pentru programul respectiv nu este prevăzută o altă perioadă. Considerăm că noua reglementare va permite o libertate excesivă a autorităţii de a hotărî, între 2 şi 5 ani, de unde riscul unor soluţii discriminatorii între diferiţi funcţionari publici.

Funcţionarul public care urmează o formă de perfecţionare, dar nu o absolvă din vina sa, este obligat să restituie instituţiei sau autorităţii publice contravaloarea cheltuielilor efectuate cu perfecţionarea şi drepturile salariale primite pe perioada perfecţionării, dacă acestea au fost suportate de autoritatea sau instituţia publică.

Pentru a se clarifica discuţiile care au apărut în practica administrativă privind înţelesul a ce anume se introduce în sintagma perfecţionare profesională, se prevede că nu constituie forme de perfecţionare profesională şi nu pot fi finanţate de la bugetul de stat sau din cel local studiile universitare sau studiile de doctorat.

Ca un element de noutate pe care îl aduce Legea nr. 251/2006, reţinem obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice de a elabora anual un plan de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici şi de a-l comunica Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici51, împreună cu fondurile prevăzute în bugetul anual propriu pentru acoperirea cheltuielilor de perfecţionare profesională a funcţionarilor publici, organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau

51 V. Vedinaş, Consideraţii asupra Poiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.

188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, p. 433.

19

instituţiei publice, obligaţie consacrată prin art. 53 din Statut.D. Dreptul la carieră

În lume există două mari categorii de sisteme de serviciu public52:

a) sistemul de tip post, format dintr-un ansamblu de funcţii sau meserii, în care funcţionarii pot fi numiţi într-una din aceste funcţii. Cum se susţine în doctrina franceză, acest sistem costă în „a viza funcţii sub aspectul sarcinilor de îndeplinit, activităţilor de exercitat, şi nu sub unghiul unei profesiuni. Agentul este recrutat pentru a ocupa un post determinat, căruia îi rămâne afectat pe tot cursul funcţiei; el nu face carieră. Ilustrarea tipică este S.U.A, unde e legat originar de spoils-system”53.

b) sistemul de tip „carieră” bazat pe stabilitatea şi continuitatea în carieră, în care „agentul recrutat devine membru al unui corp sau cadru organizat şi ierarhizat ... Sistemul civil service britanic este tipic pentru această formulă, practicată şi în Franţa”54.

Un prim element care defineşte cariera funcţionarului public este stabilitatea în funcţie.

Stabilitatea, ca şi inamovibilitatea, îşi au obârşia în nevoia găsirii unui instrument, care să stopeze amestecul mereu crescând al politicii în administraţie55.

Ele materializează deci reacţia împotriva unui asemenea amestec urmărindu-se crearea unei independenţe inerente bunului mers al serviciului public respectiv.

Inamovibilitatea reprezintă, ca şi stabilitatea, o garanţie pe care statul o acordă funcţionarului său că nu va fi suspendat sau revocat decât pentru cauze disciplinare; ea se deosebeşte de stabilitate prin aceea că funcţionarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în interes de serviciu, nici măcar prin avansare.

Un element al carierei funcţionarului public îl reprezintă avansarea acestora.

În carieră, funcţionarului public îi este recunoscut56 dreptul de a promova în funcţia publică şi de a avansa în treptele de salarizare, în condiţiile legii. Un element de noutate adus prin ultimele modificări ale Legii nr. 188/1999 este cuprins în teza a doua a art. 63, conform căreia promovarea în clasă, în grade profesionale şi avansarea în treptele de salarizare nu sunt condiţionate de existenţa unui post vacant. Este importantă această precizare, care înlocuieşte soluţia anterioară care condiţiona promovarea de existenţa unui post vacant. Dat fiind faptul că posturi vacante nu erau, în ultimii ani existând numeroase restricţii la încadrarea în posturi în autorităţile şi instituţiile publice, blocări de posturi, se ajunsese la situaţia ca dreptul de a avansa şi de a promova să fie unul formal, lipsit de conţinut, de vreme

52 I. Alexandru, Administraţia publică, Teorii, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pp.

467-468.53

A. de Laubadère, J.C. Venezia, Y. Gaudemet, op. cit., 1995, p. 55.54

A. de Laubadère, J.C. Venezia, Y. Gaudemet, op. cit., 1995, p. 55.55

J. Vermeulen, Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Vremea, 1933, p. 309.56

Prin articolul 55 din Legea nr. 188/1999, republicată, astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

20

ce nu erau posturi vacante. În completare, art. 64 alin. (2) al legii57 recunoaşte că promovarea se poate face, prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului deţinut de funcţionarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului.

&8. Recrutarea funcţionarilor publici

Pentru ocuparea unei funcţii publice, legea impune anumite condiţii, cum ar fi: persoana să aibă cetăţenia română şi domiciliul în România; să cunoască limba română scris şi vorbit; să aibă capacitate deplină de exerciţiu; să aibă o stare de sănătate corespunzătoare, atestată prin document medical; să îndeplinească condiţiile de studii cerute de lege pentru funcţia publică; să îndeplinească condiţiile specifice impuse pentru ocuparea funcţiei publice; să nu fi fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, a statului sau autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals sau fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea; să nu fi fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani şi să nu fi desfăşurat activităţi de poliţie politică, astfel cum este aceasta definită prin lege.

Modalităţile de ocupare a unei funcţii publice sunt promovarea, transferul, redistri-buirea, recrutarea şi alte modalităţi prevăzute expres de Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare.

Recrutarea în vederea intrării în corpul funcţionarilor publici se face prin concurs, în limita funcţiilor publice vacante rezervate în scopul ocupării în acest fel prin planul de ocupare a forţei de muncă.

Principiile care guvernează concursul sunt cele ale competiţiei deschise, transparenţei, meritelor profesionale şi competenţei şi al egalităţii de acces la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale.

Perioada de stagiu are ca şi scop verificarea aptitudinilor profesionale în vederea îndeplinirii atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor debutanţi şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei şi exigenţelor acesteia.

Durata perioadei de stagiu diferă pentru funcţionarii din cele trei clase, ea fiind de 12 luni pentru funcţionarii din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a şi 6 luni pentru funcţionarii din clase I.

&9. Răspunderea funcţionarilor publici

În raport şi de tezele exprimate în doctrină dar şi de dispoziţiile Legii nr. 188/1999, cu modificările ulterioare, apreciem58 că pot fi identificate următoarele forme de răspundere a

57 Astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

58 Abordând această problemă, profesorul A. Iorgovan exprimă teza că formele răspunderii funcţionarului

public diferă după cum ne raportăm la funcţionarul supus regimului legal sau cel supus regimului contractual. Funcţionarului statutar i se va aplica: o răspundere disciplinară; o răspundere contravenţională; o răspundere penală şi o răspundere patrimonială. Valentin Prisăcaru identifică patru tipuri de răspundere aplicabile

21

funcţionarului public:

1. O răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de disciplină specifice raportului de servicii;

2. O răspundere contravenţională, pentru săvârşirea, de către funcţionarul public, a unor fapte antisociale calificate prin lege ca şi contravenţii;

3. O răspundere patrimonială, fundamentată pe dispoziţiile articolului 52 din Constituţie şi ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ;

4. O răspundere civilă care intervine pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează; pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit59; pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Răspundere penală, care intervine atunci când funcţionarul public a comis fapte prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale. Acest tip de răspundere, la rândul lui, poate fi justificat de două categorii de fapte culpabile:

– fapte prin care se încalcă obligaţiile izvorâte din raportul de funcţie, şi atunci instituţia răspunderii este o instituţie complexă, aparţinând, prin faptele care o generează, dreptului administrativ şi penal, iar prin regimul sancţionator specific, dreptului penal;

– fapte prin care se încalcă obligaţii care nu izvorăsc din raportul de funcţie, ci care sunt săvârşite în calitate de cetăţean, şi, în această situaţie ne plasăm în sfera exclusivă a dreptului penal.

Prin intermediul răspunderii se realizează atât scopul represiv, sancţionator cât şi scopul preventiv, cărora trebuie să li se adauge, în opinia noastră, şi scopul educativ, care – deşi implică prevenţia – nu se reduce la aceasta.

Răspunderile disciplinară, contravenţională, civilă sau penală ale funcţionarilor publici sunt atrase de încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu. Rezultă că ele reprezintă forme de răspundere subiectivă, bazată pe culpă, absenţa elementului subiectiv determinând imposibilitatea intervenţiei lor.

Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare, definită de lege ca reprezentând încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a

funcţionarilor publici: disciplinară; administrativă (în mod corect administrativ contravenţională); civilă şi penală. (Tratat de drept administrativ, Ed. All, Bucureşti, 1996, pp. 196-199). Mircea Preda operează o distincţie care din punctul nostru de vedere nu se susţine, între „răspunderea disciplinară” şi „răspunderea administrativă” care s-ar regăsi în statutul funcţionarului public. (Curs de drept administrativ, Ed. Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1996, pp. 166-190.

59 Această formulare reprezintă un cras agramatism juridic al Statutului, deoarece ea statorniceşte că

nerestituirea sumelor ce s-au acordat necuvenit constituie o cauză de răspundere civilă, deşi, în cazul dat, nu suntem în prezenţa unei răspunderi civile, ci a plăţii lucrului nedatorat (art. 1092 Codul civil) – Ş. Beligrădeanu, loc. cit., p. 16.

22

îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege.

În ceea ce ne priveşte, am definit abaterea disciplinară ca reprezentând fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din raportul de funcţie publică sau în legătură cu acesta şi care afectează statutul său socio-profesional şi moral60.

Prin alin. 2 al art. 77 sunt enumerate faptele care reprezintă abateri disciplinare.

Legiuitorul se opreşte la următoarele fapte, pe care le califică drept abateri disciplinare şi a căror analiză comportă următoarele categorii.

a) fapte care privesc nerespectarea programului de activitate, în această categorie intrând faptele prevăzute la lit. a), c) şi d) ale alineatului al doilea;

b) fapte care privesc modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, aici intrând faptele sancţionate la lit. b), e) şi i);

c) fapte care sancţionează încălcarea exigenţelor privind comportamentul profesional al funcţionarului public, deontologia specifică funcţionarului61, aici se încadrează faptele de la lit. g).

d) fapte care sancţionează încălcarea anumitor obligaţii ale funcţionarilor publici, cărora legiuitorul le-a rezervat un regim special, în această categorie urmând a se încadra faptele prevăzute la lit. f), h) şi j).

Legea nr. 188/1999 nu epuizează sfera abaterilor disciplinare, permiţând ca ea să includă şi alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi al funcţionarului public62.

Prin alineatul al treilea legea stabileşte un număr de cinci sancţiuni disciplinare, a căror analiză determină gruparea lor în următoarele categorii:

a) sancţiuni disciplinare cu caracter moral, în această categorie intrând mustrarea scrisă.

b) sancţiuni cu caracter precumpănitor material, în această categorie intrând diminuarea drepturilor salariale cu 5-20 % pe o perioadă de 1-3 luni.

c) sancţiuni care afectează cariera funcţionarului public, având şi consecinţe de ordin patrimonial.

În această categorie se încadrează suspendarea dreptului la avansare pe o perioadă de 1-3 ani, precum şi retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia

60 V. Vedinaş, op. cit., p. 185.

61 V. Vedinaş, Deontologia funcţionarului public potrivit Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită a

funcţionarilor publici, în RDP nr. 1/2004, pp. 56-71.62

Prevederea e conţinută de articolul 65 alin. (2) litera k), astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 251/2006.

23

publică pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului. Practic, aceste sancţiuni au un caracter complex, deoarece ele afectează nu doar cariera funcţionarului public, dar şi drepturile materiale cuvenite acestuia, dat fiind faptul că oricărei trepte, clasă, categorie îi corespunde un alt salariu, superior celui cuvenit pentru treapta, clasa sau categoria precedentă.

d) sancţiuni care determină încetarea raportului de funcţie publică, în această ultimă categorie intrând destituirea din funcţie.

Deşi legiuitorul nu o califică în mod expres astfel, ea reprezintă sancţiunea disciplinară cea mai gravă atât prin consecinţele pe care le atrage cât şi prin gradul de pericol social al faptei care determină luarea ei precum şi prin împrejurările în care se produce.

Principiile fundamentale care guvernează regimul răspunderii disciplinare a funcţionarului public sunt prevăzute în art. 19 din H.G. nr. 1344/200763, după cum urmează:

a) prezumţia de nevinovăţie;

b) garantarea dreptului la apărare;

c) contradictorialitatea;

d) proporţionalitatea;

e) legalitatea sancţiunii;

f) unicitatea sancţiunii;

g) celeritatea procedurii;

h) obligativitatea opiniei conform căreia fiecare membru al comisiei are obligaţia să se pronunţe asupra fiecărei sesizări aflate pe rolul comisiei.

În literatura de specialitate64se apreciază că răspunderea disciplinară a funcţionarului public se caracterizează prin următoarele trăsături: este o răspundere de drept public, ea deosebindu-se astfel de răspunderea salariatului, care este de natură contractuală; se angajează numai pentru o abatere de la disciplina de serviciu care poate să fie unică sau în concurs cu o faptă penală sau civilă; se angajează numai după o procedură specială, prevăzută de lege; intervine numai dacă nu există o cauză care să o înlăture; se angajează pentru simpla încălcare a competenţei funcţionarului public sau a interdicţiilor impuse de legiuitor acestuia.

Prin articolul 78 este reglementată procedura de aplicare a sancţiunii cu caracter moral, mustrarea scrisă, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care funcţionează cel în cauză.

63 H.G. nr. 1344/2007 privind normele privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină,

publicată în M. Of. nr. 768 din 13 noiembrie 2007, cu modificările şi completările aduse prin H.G. nr. 787/2008, H.G. nr. 1268/2008, O.U.G. nr. 35/2009.

64 R. P. Postelnicu, Statutul funcţionarului public, Ed. Universitară „Carol Davila”, Bucureşti, 2006, pp. 271-272.

24

Legea instituie, parţial, două proceduri deosebite pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare:

– o primă procedură care priveşte aplicarea sancţiunii cu caracter moral, prevăzută la articolul 77 alin. (3) litera a);

– o a doua procedură prevăzută pentru restul sancţiunilor.

Unul dintre elementele caracteristice ale răspunderii disciplinare a funcţionarului public îl reprezintă existenţa unui organ de disciplină, în a cărui misiune intră determinarea comiterii de către funcţionarul public a unor abateri disciplinare, care se realizează prin activitatea de cercetare pe care o întreprinde, precum şi prin formularea propunerilor de sancţiuni ce urmează a se aplica funcţionarilor publici. Acesta poartă denumirea de comisie de disciplină.

Din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau, după caz, un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată comisia de disciplină, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat.

Regăsim dispoziţia din art. 80, potrivit căreia funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

Cazierul administrativ este documentul prin intermediul căruia se evidenţiază situaţia disciplinară a funcţionarilor publici, el cuprinzând sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public, care nu au fost radiate, şi se eliberează de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, în conformitate cu baza de date pe care aceştia o administrează.

Există anumite situaţii în care este necesară obţinerea cazierului administrativ, respectiv: desemnarea unei persoane ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea într-o funcţie publică, în comisia de disciplină, cea paritară sau pentru ocuparea unei înalte funcţii publice sau a unei funcţii publice de conducere, precum şi în orice alte situaţii prevăzute de lege.

Răspunderea penală a funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. Este vorba despre infracţiuni precum luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu contra intereselor generale, neglijenţa în păstrarea informaţiilor secrete de stat etc. În cazul acestor infracţiuni, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, astfel cum este reglementată de Codul penal, chiar dacă accepţiunea este mult mai largă decât cea stabilită de Statutul funcţionarilor publici65.

Legea prevede că, în cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru una din faptele prevăzute la art. 54 lit. h), conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.

65 O. Mestacan, Răspunderea penală a funcţionarilor publici, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 27.

25

În situaţia în care instanţa dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie încetează iar funcţionarul public îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

Regimul procedural al răspunderii penale a fost îmbogăţit prin Legea nr. 251/2006, cu norma potrivit căreia de la momentul începerii urmăririi penale persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului în cadrul altui compartiment sau structuri fără personalitate juridică atunci când apreciază că funcţionarul care face obiectul cercetării poate influenţa cercetarea.

În Codul penal, infracţiunile incidente în ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici sunt reglementate de titlul VI, denumit „infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”, art. 246-25866.

Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici este angajată în situaţia în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul sau în legătură cu serviciul. Procesul- verbal contravenţional poate fi contestat în faţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul sancţionat.

Răspunderea civilă a funcţionarilor publici este angajată pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice; pentru nerestituirea în termen legal a sumelor acordate necuvenit şi pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Pentru recuperarea sumelor, autoritatea sau instituţia publică poate emite o dispoziţie de imputare sau poate să-şi asume un angajament de plată, împotriva cărora funcţionarul public poate face contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă.

&10. Acordurile colective reprezintă o instituţie introdusă prin modificările aduse Statutului funcţionarului public prin Legea nr. 161/2003 şi ele reprezintă corespondentul, pentru funcţionarul public, a contractului colectiv de muncă încheiat în cazul salariatului.

Potrivit art. 72, pot fi încheiate anual de autorităţile sau instituţiile publice cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici şi ele pot să cuprindă măsuri referitoare doar la următoarele domenii: constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; sănătatea şi securitatea în muncă; programul zilnic de lucru; perfecţionarea profesională şi alte măsuri referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.

&11. Corpul de rezervă al funcţionarilor publici este format din funcţionarii publici care au fost eliberaţi din funcţie pentru motive neimputabile lor şi este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Aceasta reprezintă o autoritate centrală de specialitate din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, a cărei menire este aceea de a crea şi de a dezvolta un corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial67.

66 Este vorba despre următoarele infracţiuni: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (articolul

246); abuzul în serviciul prin îngrădirea unor drepturi (articolul 247 Codul penal); abuzul în serviciu contra intereselor publice (articolul 248); neglijenţa în serviciu (articolul 249); purtarea abuzivă (art. 250); neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art. 252); luarea de mită (art. 254); darea de mită (art. 255); primirea de foloase necuvenite (art. 256); traficul de influenţă (art. 257) şi faptele săvârşite de alţi funcţionari (art. 258).

67 Pe larg asupra acestor noutăţi legislative: V. Vedinaş, Consideraţii referitoare la modificările şi

26

&12. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public

12.1. Modificarea raportului de serviciu reprezintă modalitatea prin intermediul căreia se realizează mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici.

Prin mobilitate în corpul funcţionarilor publici se propune eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, ea realizându-se atât în interes public cât şi în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.

Modificarea raportului de serviciu se realizează prin delegare, detaşare, transfer sau mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice.

Potrivit articolului 14 al Legii franceze din 13 iulie 1983, mobilitatea funcţionarilor în sânul fiecărei funcţii publice reprezintă o garanţie fundamentală a carierei. Acelaşi articol adaugă faptul că reprezintă o garanţie fundamentală accesul funcţionarilor de stat la funcţia publică teritorială şi al funcţionarilor colectivităţilor teritoriale la funcţia publică de stat. În sistemul francez, mobilitatea este asigurată prin accesul direct la un alt corp, schimbarea corpului funcţionăresc prin concurs intern, punerea la dispoziţie, detaşarea şi mutarea68.

Interesantă ni se pare şi norma, de absolută noutate, care prevede că atunci când mobilitatea slujeşte un interes public, funcţionarul public nu poate refuza detaşarea sau mutarea în cadrul altui compartiment sau structură, cu excepţia situaţiilor de la articolul 87 alin. (3), respectiv graviditatea, creşterea unui copil minor, starea sănătăţii, imposibilitatea asigurării unor condiţii corespunzătoare de cazare, motive familiale sau când este singurul întreţinător al familiei.

Aceasta este una din soluţiile care slujeşte principiul preemţiunii interesului public69, care este unul din principiile de bază care guvernează dreptul public şi administraţia publică.

Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an. Pentru ca delegarea să se poată dispune pe o perioadă mai mare, este necesar acordul funcţionarului public.

Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să fie detaşat, pe o perioadă de cel mult 6 luni într-un an. Pentru ca delegarea să se poată dispune pe o perioadă mai mare de 6 luni într-un an, este necesar acordul scris al funcţionarului public.

Una din condiţiile pentru ca detaşarea să poată fi dispusă este ca funcţionarul public să aibă pregătirea profesională care să corespundă atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice şi să se respecte categoria, clasa şi gradul profesional al funcţionarului public.

O reglementare importantă adusă prin Legea nr. 251/2006 a fost aceea că atât detaşarea

completările aduse Statutului funcţionarilor publici prin Legea nr. 161/2003, în Dreptul nr. 10/2003, pp. 80-99.68

S. Salon, J.-C. Savignac, La fonction publique, Ed. Sirey, 1985, p. 118.69

Cu privire la acest concept, v. A. Iorgovan, Tratat, op. cit., vol. I, ed. 4, p. 19.

27

cât şi transferul se pot face pe o funcţie publică de conducere. Este o normă care schimbă optica şi soluţia existente până în prezent, conform căreia ocuparea unei funcţii publice de conducere se poate face doar prin concurs şi pe care, în ceea ce ne priveşte, nu o împărtăşim, pentru că este lesne de intuit modul discreţionar în care norma se va aplica în practică şi ce consecinţe va produce. Nu cred că suntem încă pregătiţi, ca sistem administrativ, pentru acest gen de mobilitate în funcţia publică. De asemenea, detaşarea se poate dispune, în mod excepţional, şi pe o funcţie publică din categoria înalţilor funcţionari publici, dacă funcţionarul îndeplineşte condiţiile de studiu şi de vechime necesar, cu respectarea anumitor condiţii suplimentare stabilite prin art. 89 alin. 21 din Legea nr. 188/1999, republicată.

Transferul poate avea loc atât în interesul serviciului cât şi la cererea funcţionarului public.

Transferul în interesul serviciului se face numai într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional. Transferul la cerere se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau într-o funcţie de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul.

Introducerea distincţiei între funcţia publică centrală şi cea locală determină concluzia că transferul nu se va putea efectua de pe o funcţie publică locală pe una de aceeaşi clasă şi grad centrală şi invers.

În cazul funcţionarilor publici de conducere, transferul se poate realiza pe funcţii ale căror atribuţii sunt similare cu atribuţiile funcţiei de pe care se efectuează transferul.

Mutarea în cadrul altui compartiment poate fi definitivă sau temporară.

Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment poate avea loc atunci când se dispune de conducătorul unei autorităţi sau instituţii publice, la solicitarea justificată a funcţionarului public, cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice sau în alte situaţii prevăzute de lege.

Funcţionarul public poate solicita mutarea temporară sau definitivă în cazul în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, nu îi permite desfăşurarea activităţii în acelaşi compartiment.

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante, fie şi temporar se realizează prin promovarea temporară a unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile de studii şi vechime în specialitatea studiilor pentru ocuparea funcţiei publice şi care nu are în cazierul administrativ sancţiuni disciplinare neradiate.

De asemenea, este posibilă, în mod excepţional, şi exercitarea cu caracter temporar a unei înalte funcţii publice, la propunerea conducătorului autorităţii în care există respectiva funcţie şi cu avizul ANFP, dar numai de către funcţionari publici sau cei cu statut special care îndeplinesc condiţiile precitate la paragraful anterior (studii, vechime, lipsa cazierului administrativ).

28

12.2. Suspendarea raportului de serviciu70

Sunt reglementate două tipuri de suspendare, de drept şi din iniţiativa persoanei interesate.

Suspendarea de drept intervine când funcţionarul se află într-un din următoarele situaţii:

a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică sau de autoritate publică, pentru perioada respectivă;

b) este încadrat la cabinetul unui demnitar, primar, preşedinte al consiliului judeţean sau la cancelaria prefectului;

c) este desemnat pentru o misiune diplomatică sau în cadrul unor organisme internaţionale;

d) desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută de lege suspendarea;e) efectuează stagiul militar, stagiul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;f) este arestat preventiv;g) efectuează tratament medical în străinătate sau însoţeşte soţia sau o rudă de gradul I

inclusiv;h) este în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în condiţiile legii;i) carantină, în condiţiile legii;j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;k) este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;l) forţă majoră;m) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de

natura celor prevăzute la art. 54 lit. h);n) pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a

săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, la propunerea comisiei de disciplină;

n) alte cazuri prevăzute de lege.Suspendarea la iniţiativa funcţionarului public are loc în următoarele situaţii:a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu

handicap, până la 3 ani, în condiţiile legii;b) concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 7 ani sau în cazul copilului cu

handicap, până la 18 ani;c) desfăşurarea de activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale;d) participarea la campania electorală;e) participarea la grevă.Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcţionarului public, pentru un

interes personal legitim, în alte situaţii decât cele prevăzute anterior, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 6 luni, fără ca perioadele cumulate de suspendare să depăşească 3 ani.

Nu intră în categoria „interesului legitim” justificarea cererii de suspendare prin raportare

70 Pentru o abordare de ansamblu a acestei problematici, v. A. Drăghici, Instituţia suspendării raporturilor

juridice de serviciu ale funcţionarilor publici în lumina reglementărilor Legii nr. 188/1999 republicată, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 6/2004, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”, pp. 419-423.

29

la desfăşurarea unor activităţi remunerate.În plus, solicitarea de suspendare trebuie efectuată în scris şi motivat, putând fi aprobată de

către conducătorul autorităţii publice numai pe baza unor documente justificative.Pe perioada suspendării, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul

aferent funcţiei ocupată de funcţionarul public suspendat, ocuparea postului respectiv putându-se face numai pe perioadă determinată.

12.3. Încetarea raportului de serviciu se face prin act administrativ al autorităţii învestită cu puterea de numire, după cum urmează: de drept, prin acordul părţilor, consemnat în scris, prin eliberare din funcţia publică, prin destituire din funcţia publică şi prin demisie.

Încetarea de drept are loc la data decesului funcţionarului public; a rămânerii definitive a hotărârii de declarare a morţii; când funcţionarul nu mai îndeplineşte anumite condiţii necesare pentru ocuparea unei funcţii publice; la împlinirea condiţiilor de pensionare sau la comunicarea deciziei pe pensionare pentru limită de vârstă, anticipată sau de invaliditate; ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică; când funcţionarul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească pentru o infracţiune din cele prevăzute de lege sau când s-a dispus o pedeapsă privativă de libertate; ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcţiei, ca măsură de siguranţă şi la data expirării termenului pentru care a fost ocupată, pe o perioadă determinată, o anumită funcţie.

Eliberarea din funcţie se dispune de persoana care are competenţa legală de numire în următoarele cazuri: autoritatea şi-a încetat activitatea sau a fost mutată în altă parte iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze; reducerea personalului, în caz de reorganizare, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public; ca urmare a admiterii cererii de reintegrare a funcţie formulată de un funcţionar destituit ilegal; pentru incompetenţă personală, când s-a obţinut calificativul necorespunzător la evaluarea performanţelor profesionale; starea de sănătate a funcţionarului, constatată prin decizie a organelor medicale competente; ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului funcţionar public de acceptare a numirii în condiţiile mobilităţii prevăzută de lege pentru ei. În caz de eliberare, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde un preaviz de 30 de zile.

Destituirea dintr-o funcţie publică se dispune ca sancţiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcţionarului public, în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave sau dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate iar funcţionarul nu acţionează pentru încetarea lui într-un termen de 10 zile calendaristice de la data când a intervenit.

Demisia reprezintă un act juridic unilateral al funcţionarului public, prin care acesta comunică în scris încetarea raportului de serviciu. Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte juridice în termen de 30 de zile calendaristice de la înregistrare.

Funcţionarul public căruia i s-a modificat, i-a fost suspendat sau a încetat raportul de serviciu are obligaţia să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu.

În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră ilegale, el poate cere anularea actului administrativ prin care i-a încetat raportul de serviciu, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

30

&.10.Studii de caz.

Ca urmare, a întocmirii proiectului nostru, legat de prevederile deontologice cuprinse în Statutul Funcționarilor Publici (Legea 188/1999) şi Codul de Conduită al Funcționarilor Publici, ( Legea nr.7/2004) se impune, ca partea teoretică să fie exemplificată și susținută prin exemple de soluții din practica instanțelor judecătorești .

Prin această analiză am căutat să evidențiem distincţiile între aspectele conţinute de Statutul Funcţionarilor Publici şi cele ale Codului de Conduită dar şi familiarizarea cu  aceste prevederi legislative şi stabilirea coordonatelor între pura teoretizare a acestora şi aplicarea lor concretă.

De asemenea am analizat și o serie de termeni care să ne ajute în evidențierea noțiunilor cu care am interacționat său pe care le-am definit ori analizat.

Se impune să precizam rolul important pe care îl au cele două acte normative, respectiv Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare şi Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, republicată, în evidențierea unei bune conduite a funcționarilor publici. Respectarea prevederilor cuprinse în aceste legi au un rol fundamental în conturarea conduitei funcționarilor publici.

În Statutul Funcţionarilor Publici sunt reglementate două mari aspecte. În primul rând regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală, mai precis raporturile de serviciu ale acestora. În al doilea rând, Legea nr.188/1999 are ca scop şi asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile acesteia, a unui serviciu stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia centrală şi locală.

Referitor la Legea 7/2004, aceasta priveşte strict normele de conduită profesională a funcţionarilor publici. Aşa cum este clar precizat în lege, normele de conduită profesională prevăzute de Codul de conduită sunt obligatorii pentru funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.

Totodată în Romania s-au înregistrat numeroase cazuri în care funcționarii publici încalcă prevederile statuate în Codul de Conduită al acestora dar și în Legea nr.188/1999 privitoare la Statutul Funcționarilor Publici.

31

În redarea acestor cazuri de încălcare a prevederilor cuprinse în cele două acte normative ne-am  bazat pe practica instanțelor judecătorești pe care o redăm în cele ce urmează.

I. Deontologia funcționarului public.

Ordinul nr.7543 din 2 noiembrie 2005 emis de Autoritatea Naţională a Vămilor prin care reclamantul – intimat  MA  - manager public   la Direcţia Supraveghere şi Control Vamal din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor a fost detaşat, începând cu 1 decembrie 2005 la Ministerul Administraţiei şi Internelor Punctul Naţional Focal pe o perioadă de 6 luni, s-a avut în vedere adresa cu nr.96521/23 septembrie 2005 a Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin care se stabilea în baza Raportului de Suplimentare pe anul 2004 pentru Planul de Acţiune 2004 – 2006 detaşarea de personal vamal la Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţional (Punctul Naţional Focal).

Detaşarea nu a avut la bază avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, din adresa cu nr.1031636 din 30 ianuarie 2006, a acestei autorităţi, rezultând că nu era posibilă detaşarea intimatului – reclamant – manager public  pe o funcţie publică de execuţie, nefiind asigurată respectarea dispoziţiilor art.77 din Legea nr. 188/1999 republicată cu modificările ulterioare, raportate la prevederile  Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 56/2004 cu modificările  şi completările ulterioare şi ale Hotărârii Guvernului nr.783/2005.

Prevederile art.77 alin.(1), alin.(2) şi alin.(4) teza I din Legea nr. 188/1999 republicată, cu modificările ulterioare ce reglementează situaţia modificării raporturilor de serviciu prin detaşare  şi prevăd că aceasta se dispune  în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul public, precizează că „detaşarea se poate dispune doar dacă pregătirea profesională a funcţionarului public corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice pentru care urmează să fie detaşat. Pe perioada  detaşării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul”.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că Ministerul Administraţiei şi Internelor a comunicat recurentei – pârâte că nu poate da curs Ordinului nr. 7543/2 noiembrie 2005 privind detaşarea intimatului – reclamant.

Recurenta – pârâtă a emis iniţial Ordinul nr.200/1 februarie 2006 prin care a modificat Ordinul de detaşare în delegare pe o perioadă de 90 de zile , iar ulterior în aceeaşi zi, a emis Ordinul nr. 201/1 februarie 2006 prin care a constatat că începând cu data de 1 februarie 2006 îşi încetează aplicabilitatea ordinului emis iniţial.

Contrar celor susţinute  de prima instanţă, cele două ordine au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, art. 76 şi art. 77 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare.

Măsura detaşări dispusă pe o perioadă de 6 luni poate fi revocată sau modificată, chiar dacă a intrat în circuitul civil şi a produs efecte, pentru că este o măsură

32

unilaterală dispusă din iniţiativa şi interesul instituţiei publice, în care urmează să-şi desfăşoare activitatea funcţionarul public aşa cum se prevede în mod expres în art. 77 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public. Legea în art. 77 alin. (3) reglementează doar situaţia când funcţionarul public poate refuza măsura detaşării în anumite situaţii.

Totodată, această măsură de revocare/modificare a detaşării şi transformare a acesteia în delegare, poate fi dispusă şi în perioada în care raporturile de muncă sunt suspendate de drept, ca urmare a incapacităţii temporare de muncă, în speţă, intimatul – reclamant susţinând că a fost în concediu medical, reglementarea din Codul muncii cu care se completează  Legea nr.188/1999, interzicând doar măsura desfacerii  disciplinare a contractului de muncă.

Oricum prin emiterea Ordinului nr.201/1 februarie 2006, prin care s-a constatat că începând cu data de 1 februarie 2006  îşi încetează aplicabilitatea  Ordinul Autorităţii Naţionale a Vămilor nr.200/1 februarie 2006, prin care intimatul – reclamant a fost delegat la Ministerul Administraţiei şi Internelor – Punctul Naţional Focal, recurenta – pârâtă a avut în vedere şi faptul că potrivit textului de lege, respectiv art. 76 din legea privind Statutul Funcţionarului public, este permisă delegarea, ca act unilateral al instituţiei fără acordul persoanei delegate, numai pe o perioadă de 60 de zile, peste această perioadă până la 90 de zile  fiind necesar acordul scris al persoanei în cauză.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea art.5 din Hotărârea Guvernului nr.543/1995, aşa cum susţine  intimatul reclamant şi instanţa de fond, pentru că acest text de lege interzice fracţionarea detaşărilor şi delegărilor şi nu modificarea acestora.

Aşa fiind se constată că numai printr-o interpretare eronată  a textelor de lege aplicabile în speţă, instanţa de fond a concluzionat că trebuie a fi anulate, cele două ordine contestate, considerent pentru care recursul este fondat şi urmează a fi admis, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul MA ca neîntemeiată.

Constatând că cele două ordine nr.200/1 februarie 2006 şi nr.201/1 februarie 2006, au fost emise cu respectarea  legii, nu mai poate fi pusă în discuţie problema existenţei unui prejudiciu adus reclamantului – recurent, pretenţiile formulate fiind subsecvente obiectului principal al acţiunii acela de anulare a celor două ordine, fiind inutilă astfel analizarea lor în calea de atac a recursului.

Recursul a fost admis.

II. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Abuz în serviciu contra intereselor publice.

Decizia penală nr. 98 din 11 februarie 2010.

Prin sentința penală nr. 347/21.02.2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosar 4885/180/2007 în temeiul art.334. Cod proc.pen s-a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art.248 Cod penal în cea prev. de art. 248 Cod penal cu aplicarea art. 258 Cod penal.

33

În baza art. 248 Cod penal cu aplicarea art. 258 Cod penal, a fost condamnată inculpata F.(G.)M., fără antecedente penale, cetățean român, căsătorită, la pedeapsă de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de “abuz în serviciu contra intereselor publice”.

În baza art. 291 Cod penal, a fost condamnată aceeași inculpată, la pedeapsă de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de “uz de fals”.

În baza art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b Cod. penal s-a contopit şi s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durata de 2 ani şi 6 luni, reprezentând termen de încercare, stabilit în condițiile art. 82 Cod penal.

În baza art. 359 C. pr. penală s-a atras atenția inculpatului asupra prev. art. 83 C. penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

În baza art.14 și 346 C. pr. penală raportat la art. 998 şi urm. C. civil s-a admis în parte acțiunea civilă şi a fost obligată inculpata la despăgubiri materiale în suma de 24.336,40lei RON către partea civila SC. Compania N. de T. A. R. SA.

S-a luat act că inculpata a avut avocat ales.

În baza art. 191 alin.1 Cod pr. penală a fost obligată inculpata la plata cheltuielilor judiciare către stat în suma de 3700lei.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că în conformitate cu fișa postului (fl.15,120d.u.p.), în calitate de șef a Agenției T. Bacău, inculpata F. M., avea următoarele obligații de serviciu:

- să emită corect şi complet dispoziții de încasare sau plată, facturi fiscale, chitanțe, polițe de asigurare medicală respectând legislația în vigoare;

- să conducă evidența gestionarea corectă și la zi a documentelor cu regim special având în vedere prevederile HG. nr.831/1997, transmise de Direcția Financiară DF/6070/23.04.1998, precum și notele de informare transmise de Direcția Financiară;

- să răspundă de gestionarea corectă a formularelor cu regim special semnalând orice nereguli constate;

- să răspundă disciplinar, material, contravențional sau penal, după caz, pentru neîndeplinirea corectă său completă a sarcinilor ce revin funcției și a nerespectării normelor şi reglementarilor interne și internaționale și a legislației în vigoare;

- să răspundă cu privire la gestionarea mijloacelor bănești și a formularelor cu regim special;

- să urmărească derularea în plan local a contractelor încheiate de T.;- să organizeze și să răspundă de evidența și siguranța mijloacelor materiale şi

bănești, făcându-se responsabilă de orice mijloc înregistrat din manipularea acestora;- să transmită spre verificare şi avizare toate contractele care se încheie pe plan local

informând operativ Conducerea asupra oricăror majorări de tarife;- să răspundă de păstrarea și utilizarea în bune condiții a mijloacelor fixe şi

instalațiilor aflate în dotarea agenției atât pentru cele în utilizare directă cât și pentru cele de uz general.

34

Astfel, fiind angajată a părții civile și având ca atribuții de serviciu obligațiile mai sus enumerate, de care a abuzat, inculpata, în calitate de șef a Agenției T. Bacău - a facilitat închirierea unui spațiu excedentar de 62 mp din incinta Agenției T. Bacău către SC.T. T. SRL. Bacău, al cărui administrator era soțul inculpatei, F. B., facturând și încasând chirie cu mult sub nivelul minim al pieței, și a permis totodată subînchirierea fără drept al acestui spațiu de către SC.

Astfel, prin contractul de închiriere nr.721(fl.75 d.u.p.) a fost închiriat acest spațiu comercial către SC.T.T. SRL. Bacău, al cărui administrator era soțul inculpatei, F.B., pentru o chirie de 6 USD/mp./lună și acesta din urma imediat, la 01.11.2002, l-a subînchiriat unei alte societăți SC.D.SRL. Bacău, cu prețul de 11 USD/mp./lună, deși subînchirierea fără acordul proprietarului era interzisă expres prin clauza contractuală , iar inculpata deși avea cunoștință de aceasta tranzacție în defavoarea părții civile a cărei salariată era și mai mult avea obligația de serviciu să urmărească derularea și executarea contractelor, a permis prejudicierea părții civile.

Mai mult, deoarece la 29.10.2003 contractul de închiriere nr.721 a expirat, inculpata a propus părții civile prin nota de serviciu (fl.66) prelungirea contractului cu aceeași firmă SC. T.T. SRL. Bacău, al cărui administrator era soțul inculpatei, F.B., motivând că acesta a depus cea mai bună ofertă. Pentru a motiva acest din urma aspect și astfel a convinge Compania Naționala T.SA, inculpata la data de 29.02.2004 transmite Companiei un fax cu o copie a anunțului dintr-un ziar privind închirierea suprafeței de 62 mp., și ulterior înaintează și niște presupuse oferte din partea unor societăți comerciale interesate de închiriere, respectiv SC.T. SRL. Bacău, SC.V. SRL. Bacău, SC.G. S. SRL. Bacău, oferte cu un preț de pornire sub cel oferit de către SC.T.T. SRL. Bacău (fl.96, 111-117d.u.p.).

Din verificările efectuate, inclusiv adresa nr.231/20.07.2006(fl.93) de la SC. M.B. SRL. Bacău s-a constatat că anunțul de închiriere nu a fost publicat în Ziarul de BACĂU, așa cum a susținut inculpata, constatându-se că de fapt anunțul reprezintă un fals realizat prin suprapunere-scanare peste alt anunț (fl.96-98).

Susținerile inculpatei în apărare în sensul că anunțul a fost publicat însă plătit nu de societate ci pe numele ei personal nu pot fi reținute deoarece nu are relevantă cine a plătit contravaloarea publicării anunțului, ci ca acel anunț să fi fost publicat efectiv în presă, or inculpata nu a făcut proba în acest sens, ci dimpotrivă, așa cum s-a arătat mai sus s-a constat ca de fapt anunțul reprezintă un fals realizat prin suprapunere-scanare peste alt anunț, fals de care aceasta s-a folosit pentru a convinge partea civilă să prelungească contractul cu societatea soțului inculpatei.

Pe de alta parte, ofertele, utilizate de inculpată în demersul de a convinge partea civilă, al cărei angajat era, că oferta societății administrate de soțul său este cea mai bună, nu poartă toate datele de identificare ale acestora (relații ORC.Bacău-fl.100-110), iar ofertele nu sunt nici datate. Mai mult, audiați fiind administratorii acestor firme, S. D. şi S. M., au arătat că nu au întocmit şi semnat oferta în numele societății lor şi nici nu au avut cunoștință de anunțul din ziar. Martorul G. I. - administrator al SC. G. SRL. a arătat că în iarna 2003 a semnat o ofertă dar la solicitarea soțului inculpatei însă fără să-l intereseze acest spațiu așa se explică și inadvertențele datelor de identificare.

35

Deoarece partea civilă este o societate comercială pe acțiuni, organizată în baza Legii. Nr. 31/1990, chiar dacă acționar este statul, se impune reținerea și a prev. art. 258 Cod penal, motiv pentru care s-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice, în baza art. 334 Cod pr. penală.

Instanța nu a reținut apărarea inculpatei în sensul că prejudiciul este nesemnificativ deoarece cuantumul acestuia nu s-a stabilit raportat la capitalul social al societății prejudiciate, acest criteriu ducând la diferențe de tratament penal în funcție de patrimoniul părții vătămate, criteriu neprevăzut de legea penală. Pe de altă parte un prejudiciu infracțional reținut de 24.336,40lei RON este suficient de însemnat pentru a îndeplini condiția pericolului social.

Sub aspectul laturii subiective, inculpata a acționat cu vinovăție sub forma intenției directe deduse din aceea că a avut reprezentarea clară a faptelor săvârșite și a rezultatului, urmărind producerea acestuia.

La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art.72 Cod penal, anume limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social generic şi concret al faptelor, împrejurările concrete ale săvârșirii acestora, dar şi datele personale ale inculpatei, aceasta nefiind cunoscută cu antecedente penale, însă nu a avut o poziție sinceră în fața organelor judiciare.

Față de cele arătate anterior, ținând cont și de dispozițiile art.248 C. penal, cu aplicarea art.258 Cod penal şi art.291 Cod penal, instanța a condamnat pe inculpată la două pedepse cu închisoare orientate spre minimul special, de 6 luni respectiv 3 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de “abuz în serviciu contra intereselor publice” şi “uz de fals”, pe care în temeiul art. 33 lit. a şi 34 lit. b Cod penal le-a contopit în cea mai grea.

Instanța a apreciat, în baza acelorași criterii, că scopul prevăzut de art. 52 Cod penal, poate fi atins în privința inculpatei și fără executarea efectivă a pedepsei şi având în vedere că sunt întrunite și condițiile prevăzute de art. 81 C. penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor pe o durata 2 ani şi 6 luni, reprezentând termen de încercare, stabilit în condițiile art.82 Cod penal iar în baza art. 359 C. pr. penală s-a atras atenția inculpatei asupra prev. art. 83 C. penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.

Având în vedere că săvârșirea faptei s-a consumat înainte de 12 iulie 2006, când au intrat în vigoare prevederile Legii nr.256/2006 privind modificarea Codului penal, legea veche fiind mai favorabilă, instanța nu a aplicat art.71alin.2 şi 5 Cod penal.

Sub aspectul laturii civile, având în vedere înscrisurile depuse în dosarul de urmărire penală şi raportul de expertiză contabilă, instanța a apreciat îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 cod civil şi în consecință în temeiul art.14 şi 346 Cod pr. penală, a admis în parte acțiunea civilă şi a obligat inculpata la despăgubiri materiale în suma de 24.336,40lei RON către partea civilă SC. C.N.T.A.R-T. SA, reprezentând diferența dintre chiria lunara de 11 USD/EURO/mp./lună încasată de către SC.T.T. SRL. de la SC.D. SRL. şi chiria de 6 USD/mp./lună facturată de către inculpată către SC.T.T. SRL. în perioada noiembrie 2002—octombrie 2003 şi iulie 2005-decembrie 2005 suma de 2345,5 lei nu reprezintă prejudiciu deoarece chiar dacă suma nu a fost facturată a fost totuși încasată-pag.5 din raport de expertiză.

36

Prin decizia penală nr.286/A din 16.06.2009, pronunțată în dosarul nr.4885/180/2007 al Tribunalului Bacău s-a dispus în temeiul art. 379 pct. 2 lit. „a” Cod procedură penală, admiterea apelului declarat de Parchetul de le lângă Judecătoria Bacău împotriva sentinței penale nr. 347/21.02.2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 4885/180/2007, cu privire la greșita schimbare a încadrării juridice a faptei inculpatei F. M.

S-a reținut cauza spre rejudecare şi pe fond:S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.258 Cod penal de la încadrarea juridică.S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.S-a constatat că apelanta inculpată a avut apărător ales.În temeiul art. 192 al. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de

stat în apelul procurorului au rămas în sarcina acestuia.În temeiul art. 379 pct. 1 lit. „b” Cod procedură penală, s-a respins ca nefondat

apelul declarat de apelanta inculpată F. M. împotriva aceleiaşi sentințe penale.În temeiul art. 192 al. 2 Cod procedură penală a fost obligată apelanta inculpată

la plata sumei de 100 lei către stat cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a arătat că apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău este fondat cu privire la greșita schimbare a încadrării juridice de la prima instanță, pentru următoarele considerente:

Din conținutul relațiilor înaintate instanței de către Oficiul National al Registrului Comerțului (fila 97- 98 ds. fond) partea civilă Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române T. S.A., o societate pe acțiuni de tip închis, cu acționar principal statul român prin Ministerul Transportului, iar potrivit fișei postului inculpatei (filele 120-123 ds. urm. penală) rezultă că atribuțiile acesteia constau între cele privind vânzările şi rezervările de bilete, şi cele de:

- emite corect şi complet dispoziții de încasare sau plata facturi fiscale, chitanțe (separat lei şi valută, dacă este cazul), polițe de asigurare medicală, respectând legislația în vigoare;

- întocmește deconturi zilnice de vânzări și/sau restituiri (dacă este cazul), pe categorii de documente și de trafic intern/extern), anexează documentele justificative;

- aplică pe toate documentele emise manual (pe fiecare filă) ștampila de identificare cu codul personal şi semnătura;

- se preocupă permanent de îmbunătățirea imaginii Companiei T. în relațiile cu beneficiarii de transport aerian, răspunzând cu curtoazie şi profesionalism tuturor întrebărilor acestora, afișând un comportament condescendent, politicos şi deschis dialogului, contribuind la luarea celei mai bune decizii de către client;

- respectă și acționează pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Decretului 209/76, privind aprobarea Regulamentului operațiunilor de casă, precum şi a legislației şi normelor în vigoare;

37

- conduce evidența gestionară corectă și la zi a documentelor cu regim special având în vedere prevederile HG 831/1997, transmise de Direcția Financiară cu adresa DF/6070/23.04.1998 precum şi notele de informare transmise de Direcția Financiară;

- execută orice alte sarcini și lucrări tranșate de supervizor, șeful de tură și șeful de agenție;

- răspunde de gestionarea corectă a formularelor cu regim special (bilete MCO - uri, facturi fiscale, chitanțiere, carnete de restituiri, etc.) semnalând orice nereguli constatate;

- răspunde disciplinar, material, contravențional sau penal, după caz pentru neîndeplinirea corectă sau completă a sarcinilor ce revin funcției şi a nerespectării normelor și reglementărilor interne și internaționale și a legislației în vigoare.

Așadar, în mod greşit prima instanţa a completat încadrarea juridică a faptei inculpatei cu dispoziţiile art. 258 cod penal, inculpata fiind funcţionar public.

Apărarea inculpatei a arătat că dispoziţiile legale aplicabile sunt art. 2 din Legea 24/2000 „ privind tehnica legislativă” coroborate cu cele cuprinse în art. 2 din Legea 188/1999, privind funcţionarii publici, ori tribunalul, apreciază că Legea 24/2000 nu poate fi aplicabilă speţei de faţă, având un caracter de normă specială şi care nu poate contraveni codului penal, respectiv art. 147 şi 145 care este o normă generală.

Din fişa postului rezultă că inculpata avea calitatea de „șef agenţie” care se încadrează categoriei de funcţionar public prev. de art. 2 din Legea 1878/1999 cu anexa respectivă, pentru punctele 7 sau 8 denumite acolo „şef birou”, său „şef serviciu”.

Inculpata a solicitat achitarea sa pentru infracţiunea de „uz de fals” în baza art. 10 lit. a cod pr. penală considerând că nu poate exista această infracţiune fără înscrisul falsificat.

Urmează a respinge acest motiv de apel al inculpatei, întrucât pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de uz de fals sub aspectul laturii obiective este suficient ca înscrisul fals să fie folosit efectiv, simpla lui deţinere nu constituie infracţiune de uz de fals şi mai este necesar ca înscrisul fals folosit să aibă aptitudinea de a produce consecinţe juridice.

Sub aspectul laturii subiective este necesar ca făptuitorul (inculpata) să fie urmărit, ca prin folosirea înscrisului să se producă consecinţe juridice, nu interesează că s-au produs sau nu acele consecinţe.

Din conţinutul plângerii parţii vătămate, s-a reţinut că inculpata a transmis mai multe „oferte” de închiriere a spaţiului, şi un anunţ în presă locală, către Bucureşti, inducându-le acestora ideea că cea mai avantajoasă ofertă era cea venită din partea firmei SC T.T. SRL – administrată de soţul său (F. B.) cu 6 euro chirie pe lună.

Ori, pe parcursul urmăririi penale, s-au depus la dosar preţurile practicate la acel moment de agenţiile imobiliare, pentru închirierea unui astfel de spaţiu comercial, prețuri care variau între 10-26 dolari (filele 117-119 ds. urm. penală) între anii 2002-2005.

Despre preţul real al închirierilor în spaţiile comerciale Băcăuane, inculpata nu a înştiinţat conducerea T., mai mult, a înaintat acestora un tabel provenind de la Serviciul de Taxe şi Impozite din cadrul Primăriei Bacău – pentru anul 2002, stabilite prin Hotărârea Consiliului Local, în care, de fapt se vorbeşte despre taxe şi tarife şi nu despre

38

chirie (fila 71 de urm. penala) – la momentul iniţial al închirierii contractului de închiriere nr. 701/29.10.2002.

Susţinerea inculpatei, la prima instanţa, şi în apel, că ofertele de închiriere nu au fost întocmite de dânsa, că reprezentanţii celor trei societăţi comerciale au trimis direct ofertele lor la Bucureşti, că nu au „trecut” prin sediul Agenției T. Bacău, nefiind trimise de dânsa.

Ori, din studiul raportului de audit intern aflat la filele 47 – 58 urm. penală şi a formularului de constatare şi raportare a iregularităţilor (filele 12-33 ds. urm. penal) rezultă că inculpatei i s-a cerut de conducerea T., înaintarea tuturor ofertelor în plic închis, precum şi a anunţului privind închirierea spaţiului într-un cotidian local. S-a reţinut că inculpata nu s-a conformat acestor reguli, ci a trimis prin fax cele trei oferte, şi mai târziu xerocopia anunţului privind oferta de închiriere.

Deci ofertele au fost trimise la Bucureşti de Agenţie fără plic închis şi majoritatea pe faxul Agenției.

Din actul de acuzare şi din motivarea hotărârii primei instanţe, nu rezultă şi nimeni n-a susţinut că cele trei oferte ar fi fost scrise de inculpată – așa cum arata dânsa – fiind stabilit faptul că administratorii celor trei societăţi SC T.T., V. SRL şi G. – au semnat așa zise oferte, despre care aceştia nu-şi mai amintesc, însă cert este că de obţinerea acestor semnături s-a ocupat soţul inculpatei (filele 111-116 ds. urm. penală).

Prin rechizitoriul nr.1564/27.04.2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului F. B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 cod penal şi uz de fals prev. de art. 291 cod penal, întrucât din cercetări nu a rezultat faptul ca infracţiunile ar fi fost săvârşite de acesta, însă cercetările continuă, dispunându-se prin acelaşi rechizitoriu disjungerea cauzei față de A.N. cu privire la infracţiunile prev. de art. 290 cod penal.

Înscrisul fals în materialitatea sa există, a fost folosit, trimiţându-l conducerii T., iar din compararea acestui „anunţ” se observă cu ușurinţă că este copia unei pagini din „Ziarul de Bacău” fiind contrafăcut doar anunţul de la rubrica închirieri – „oferte”. Că un astfel de anunţ nu s-a publicat în acest cotidian rezultă cu certitudine din adresa oficială înaintată de conducerea SC M. SRL Bacău către Serviciul Poliţiei Transporturi Bacău (fila 93 ds. urm. penală) adresă ce are caracterul unui înscris oficial şi al cărui conţinut nu se bazează pe „memoriile lucrătorilor” – şi care în opinia sa arată că nu are nici un fel de forţă probantă şi de aceea nu ar trebui luată în considerare. Pentru găsirea „originalului” s-au consultat şi exemplarele aflate în arhiva Bibliotecii Judeţene C.Sturza Bacău încheindu-se şi un proces verbal în acest sens (fila 95), fără însă a se găsi originalul anunţului trimis conducerii T., ci doar originalul după care s-a făcut acel fals al nr. din 28.02.2004.

Se apară inculpata că pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de „abuz în serviciu contra intereselor publice” prev. de art. 248 cod penal, trebuie să existe o tulburare însemnată a bunului mers al societăţii, sau o pagubă în patrimoniului acesteia, şi că această pagubă trebuie să aibă o anumită însemnătate, ceea ce nu este cazul, pentru SC.T.

39

Tribunalul nu a putut reţine această apărare, atâta timp cât partea vătămată a înţeles să se constituie parte civilă în cauză, efectuându-se în acest sens două expertize contabile (la urm. penală şi în apel).

Valorile rezultate în urma întocmirii expertizelor sunt identice de 24.336,40 ron (filele 128-147 urm. penală şi filele 84-92 ds. apel).

Inculpata a arătat că, valoarea acestui prejudiciu este infim raportat la patrimoniul companiei, că ar reprezenta o pagubă adusă acesteia de 0,001%, astfel că se justifică aplicarea unei amenzi administrative odată cu achitarea sa, în baza art.18/1 cod penal.

Tribunalul însă, a considerat că inculpata nu poate beneficia de o astfel de achitare raportat nu numai la valoarea prejudiciului produs ci prin întreaga sa activitate infracţională, prin atitudinea de care a dat dovada încălcând fişa postului, deontologia profesională creând premisele obţinerii în favoarea familiei sale şi a soţului său) de venituri ilegale, încălcând obligaţiile de loialitate, fidelitate, asumate la semnarea fişei postului prin subînchirierea aceluiaşi spaţiu decât SC T.T. la 11 dolari m.p. către D. SRL (lucru interzis chiar prin art.9 din contractul de închiriere nr.721/29.10.2002), prin funcţionarea în continuare a societăţii după expirarea contractului arătat mai sus.

Sub aspectul laturii civile, inculpata a solicitat reducerea despăgubirilor așa cum a fost obligată de prima instanţă, considerând că ar putea fi obligată, eventual doar la plata sumei de 9609 lei aferentă perioadei VII.2005-XII.2005 (diferenţa dintre chiria plătită de SC T.T. către T. de la SC.D., în perioada valabilităţii contractului de participaţiune nr.10/01.07.2005).

În apărarea sa, a arătat că iniţial, la încheierea primului contract nr. 701/29.10.2002 între SC T.T. SRL (administrată de soţul său F. B.) şi Compania T., acesteia din urma nu i-au solicitat prezentarea anunţului de închiriere într-un cotidian sau alte oferte.

Din studiul formularului de constatare şi raportare a iregularităţilor şi a raportului de audit intern, s-a reţinut că inculpata a transmis oferta de închiriere a spaţiului (urmare a achitării debitului fostei societăţi R. de către SC T.T.) la acelaşi preţ avut de R. cu T., adică 6 dolari m.p., inducând în eroare conducerea societăţii T. prin prezentarea acelui tabel aparţinând Primăriei Bacău (cu taxe şi impozite, fil. 71 ds. urm. penala) din care trebuia să se înţeleagă ca preţul oferit de T.T. de 6 dolari/m.p. este avantajos pentru firmă.

Că s-a achitat sau nu debitul restant al SC R. de către SC T.T. către T., nu este sigur, de vreme ce pe rolul instanţei (Tribunalul Bucureşti – Secţia Comercială se găseşte o acţiune promovată de SC D. SRL Bacău împotriva Companiei T., în conţinutul căreia se arată că de fapt, ea este societatea care a achitat aceste debite restante, a suportat toate cheltuielile legale de renovarea Agenției T. – Bacău, ca urmare a încheierii contractului de colaborare la 1.12.2002 cu SC T.T.

Așadar, s-a apreciat nejustificată cererea inculpatei de a înlătura prejudiciile produse, corespunzătoare perioadei XI.2002-X.2003.

În asigurarea dreptului la apărare, tribunalul a încuviinţat efectuarea, în apel, a unei expertize contabile cu obiectivele arătate de inculpată. Din compararea celor două

40

expertize contabile efectuate la urmărirea penală (filele 127-148, expert H. I.) şi filele 84-92 ds. tribunal expert D. E.), s-a observat că valorile rezultate sunt identice, atât cele privind diferenţa între chiria de 11 dolari percepută de la SC D. de către T.T. şi cea de 6 dolari plătită de aceasta din urmă către T., precum şi valoarea utilităţilor nefacturate pe ambele perioade XI.2002 – X.2003 şi VII.2005 – XII.2005.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău a criticat hotărârea şi sub aspectul netemeiniciei, apreciind că pedeapsa aplicată inculpatei este excesiv de blândă raportat la activitatea infracţională a acesteia.

Tribunalul a considerat însă, că în cauză, s-a făcut o justă aplicare a criteriilor de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 cod penal, şi că nu se impune majorarea pedepsei pentru inculpată. Este adevărat ea a avut o atitudine nesinceră pe parcursul urmării penale şi la prima instanţă nerecunoscând săvârşirea faptelor dar, raportat la lipsa antecedentelor penale, la atitudinea sa oarecum loială faţă de SC T. dându-şi demisia din funcţie, la valoarea prejudiciului creat, la lipsa unei supravegheri mai stricte din partea companiei, a conducerii firmei din Bucureşti, care a dus la o perpetuare a stării de fapt (materializat de exemplu, prin lipsa oricărui act adiţional la contractul iniţial nr. 721/29.10.2002 de prelungire a închirierii între SC T.T. şi T., ceea ce a dus la funcţionarea în continuare a primei societăţi în cadrul spaţiului şi implicit şi a şi a facturilor emise fără existenţa unui contract reînnoit periodic), deficienţe de care se face vorbire şi în raportul de audit intern şi a acelui formulat de constatare şi raportare a iregularităţilor întocmite de partea vătămată (filele 23-24 ds. urm. penală), tribunalul a respins acest motiv de apel, considerând că pedeapsa aplicată şi modalitatea executării ei sunt suficiente pentru atingerea scopului educativ al pedepsei.

Pe de altă parte, nici motivul de apel al inculpatei, cel de achitare, în baza art. 18/1 cod penal nu a fost primit şi admis raportat nu numai la valoarea prejudiciului produs ci prin întreaga sa activitate infracţională, prin atitudinea de care a dat dovadă încălcând fișa postului, deontologia profesională creând premisele obținerii în favoarea familiei sale şi a soțului său de venituri ilegale, încălcând obligațiile de loialitate, fidelitate, asumate la semnarea fișei postului prin subînchirierea aceluiaşi spațiu la 11 dolari m.p. către D. SRL lucru interzis chiar prin art. 9 din contractul de închiriere nr. 721/29.10.2002, prin funcționarea în continuare a societății după expirarea contractului arătat mai sus.

Pentru toate considerentele expuse, instanța, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. „a” Cod procedură penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău împotriva sentinței penale nr. 347/21.02.2008 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr.4885/180/2007 cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice a faptei inculpatei F.M.A a desființat sentința penală apelată sub acest aspect.

A reținut cauza spre rejudecare şi pe fond, a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 258 Cod penal de la încadrarea juridică. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate. A constatat că apelanta inculpată a avut apărător ales. În temeiul art. 379 pct. 1 lit. „b” Cod procedură penală, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta inculpată F.M. împotriva aceleiaşi sentințe penale.

41

În cauză inculpata a formulat recurs în termen legal iar prin apărătorul ales critică decizia pronunțata în apel pentru următoarele motive:

A considerat că în mod greşit instanța a admis apelul Parchetului întrucât în speță nu am avut calitatea de funcționar public, astfel încât în cauză trebuiau reținute şi prevederile art.258 C. pen. Așa cum a arătat şi în concluziile scrise în conținutul rechizitoriului, Ministerul Public nu dă nici o argumentație în ceea ce privește „calificarea mea" ca funcționar public, având în vedere postul ocupat - șef Agenție T..

Teoria că, aș fi funcționar public datorită faptului că am exercitat o însărcinare retribuită în serviciul unei societăți comerciale la care statul este acționar majoritar, nu poate fi primită. Această calificare era dată în vechea formulare a art.147 din Codul penal şi nu în cea actuală. Pe de altă parte reglementarea actuală, apreciază că funcționarul "public este persoana care exercită o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituție publică, instituții sau alte persoane juridice de interes public. Agenția T. Bacău (care se ocupa cu vânzarea de bilete şi rezervări) nu se găsește în această enumerare (nu este nici instituție publică, nici autoritate publică). Consideră că nu este nici persoană juridică de interes public, având în vedere activitatea specifică - vânzarea de bilete şi rezervarea de locuri pentru avioanele companiei T., (mai ales ca în prezent T. nu mai deține în materie de zboruri, monopolul pe piață, fiind şi alte companii românești cu aceeaşi activitate, ex. C., B.A. etc, sau străine, ce desfășoară zboruri în România (S.A., L., A.F, TAP etc).

Pe de alta parte, în sistemul nostru de drept, normele se elaborează şi se interpretează într-o formulă unitară, instituțiile şi principiile se corelează şi se completează reciproc şi nu pot cuprinde definiții său terminologii contradictorii unele fața de altele (în funcție de legea care le prevede). Că este așa, rezultă expres din art.2 din Legea nr. 24/27.03.2000 privind tehnica legislativă, care impune „sistematizarea, verificarea şi ordonarea legislației".

În acest context, art.147 C. pen. cu trimitere la art. 145 C. pen.(articol ce dă o definiție larga a termenului de public şi funcționar public) trebuie interpretate în strânsă legătură cu Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public care prin articolul 2 dă o definiție expresă şi precisă a noțiunii de funcționar public. Or, din acest punct de vedere, inculpata arată că nu mai este funcționar public întrucât nu am îndeplinit o funcție publică așa cum este ea definită în Legea nr. 188/1999. În aceste condiții în mod greşit Tribunalul a admis apelul Parchetului şi a înlăturat aplicarea dispozițiilor art.258 Cod penal.

În ceea ce privește apelul declarat de inculpată, aceasta a solicitat casarea sentinței atacate şi pe fond achitarea, întrucât în mod greşit acesta a fost respinsă de Tribunalul Bacău.

Așa cum a arătat şi în concluziile scrise, pe fondul infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, în ceea ce privește infracțiunea uz de fals, se impunea achitarea în temeiul art.10 lit.a. C.pr.pen. Pentru ca să existe infracțiunea de uz de fals, trebuie să existe în primul rând, un înscris falsificat.

Se susține că înscrisul falsificat, ar fi un extras din Ziarul de Bacău 29.02.2004, falsificat prin suprapunerea unui anunț. Această chestiune nu a fost dovedită, întrucât nu a fost depus la dosar originalul ziarului din data respectivă pentru a putea fi comparat cu așa-zisa fotocopie falsificată, o chestiune absolut surprinzătoare știindu-se faptul că originalele ziarelor se păstrează în arhiva acestora şi sunt depuse la Bibliotecă. Adresele de la S.C. „M." SRL şi

42

„Z. de B." (cum că anunțul nu a fost publicat) nu pot fi luate în considerare întrucât personalul se schimbă sau poate după trecerea a 2-3 ani să nu-şi mai amintească. Prezentarea originalului ce permitea analizarea acestuia, era singura posibilitate de a dovedi dacă infracțiunea de față există sau nu şi pe cale de consecință şi infracțiunea de uz de fals.

În concluzie nu s-a dovedit existența acestei infracțiuni şi se impunea achitarea.Pe marginea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, elementul

material al acestei infracțiuni ar consta (așa cum rezulta din pag. 4 aliniat ultim din Rechizitoriu) în ofertele întocmite, anunțul din Ziarul de Bacău şi nota trimisă Companiei T., în vederea reînnoirii contractului de închiriere.

Referitor la anunțul din Ziarul de Bacău (ceea ce face ca uzul de fals să reprezinte şi element material al art.248 C.pen.) pentru considerentele pe care le-am arătat mai sus nu poate fi element material laturii obiective al acestei infracțiuni.

În sfârşit, nota trimisă Companiei T. era o propunere în care a arătat necesitatea încheierii contractului de închiriere, rămânând la latitudinea Companiei să o accepte său nu.

În concluzie, am considerat că nu am săvârşit nici o faptă care să îmbrace elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu.

Sub un alt aspect, art. 248 privește necesitatea unei tulburări însemnate a bunului mers al unității (ceea ce nu este cazul aici) sau o pagubă patrimoniului acesteia. Folosind noțiunea de pagubă, atât doctrina cât şi practica judiciară (Octavian Loghin, Tudorel Toader -Drept penal român, Partea specială, pag.322) a considerat că aceasta trebuie să aibă o anumită însemnătate, să afecteze destul de serios patrimoniul.

Or, în ceea ce privește felul în care a fost calculată paguba prin raportul de expertiză, se impun niște precizări.

În rechizitoriu (pag.5) se apreciază că prejudiciul în suma de 26.682 Ron, este format din 2345,5 Ron – utilități nefacturate şi 24336,4 Ron – diferența calculată prin diferența dintre chiria de 11 USD/mp/luna, respectiv 11 euro/mp/lună încasată de către S.C. „T.T." - de la S.C. „D." SRL şi chiria de 6 USD/mp/lună facturată de către S.C. „T." SRL de învinuită F. M. în perioadele noiembrie 2002 - octombrie 2003 şi iulie 2005 - decembrie 2005.

În ceea ce privește suma de 2345,5 Ron (utilități nefacturate) aceasta nu reprezintă un prejudiciu, întrucât așa cum spune expertul (pag.5 alin. l Raport de expertiză) acestea, deşi nu au fost facturate au fost încasate. Așadar, chiar dacă a neglijat şi nu a emis la timp facturile, sumele au intrat în contul Companiei T.. Astfel, expertul a arătat că a facturat utilități de 13.304,5 Ron şi a încasat contravaloarea utilităților de 15.672 Ron, diferența de 2.345,5 Ron fiind nefacturată, dar încasată.

În ceea ce privește suma de 24.336,4 Ron, aceasta este calculată pentru 2 perioade: noiembrie 2002 - octombrie 2003 şi iulie 2005 - decembrie 2005, în considerarea faptului că pentru aceste perioade, dacă ofertele celorlalți erau mai bune, T. putea să perceapă o chirie mai mare decât cea stabilita cu S.C. „T.T.".

Dar aici trebuie făcută o precizare: suma de 14.728 Ron aferentă perioadei noiembrie 2002 - octombrie 2003 nu poate fi reținută ca prejudiciu. Aceasta, întrucât la încheierea contractului 721/29.10.2002 Compania T., nu a condiționat încheierea acestuia de prezentarea celei mai bune oferte, cum a făcut ulterior când a discutat prelungirea lui.

43

După ce a reziliat contractul cu firma S.C. „R." SRL a încheiat direct contractul cu S.C. „T.T." SRL fără nici o condiție preliminară. Expertul spune la pag. 2 şi pag.3 (alineatul final al obiectivului 1) că responsabilitatea derulării şi finalizării închirierii spațiului firmei S.C. „T.T." SRL îi revenea proprietarului T. SA şi nu subsemnatei. Așadar, pentru contractul încheiat în noiembrie 2002 - octombrie 2003 Compania T. nu m-a pus nici să public vreun anunț în ziar, nici nu a dorit oferte cu cel mai bun preț, ci a încheiat contractul în mod direct.

În aceste condiții, suma de 14.728 Ron nu are nici o legătura de cauzalitate cu faptele reținute în rechizitoriu şi nu poate constitui un prejudiciu, rămânând doar suma de 9609 Ron aferentă perioadei iulie 2005-decembrie 2005. Revenind la problema importanței „pagubei" pentru a observa în ce măsura aceasta afectează patrimoniul parții vătămate, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.248 C. pen., aici a apreciat ca trebuie să ne raportăm la capitalul social al SC T. SA.

Or, capitalul social al parții vătămate este de 1.621.878.192, 78 Ron, la care se adaugă aport în natura în suma de 577.210 Ron, rezultând un total de 1.622.455.402,78 Ron.

Din acesta, „prejudiciul" de 9.600 Ron reprezintă 0,00059% , infim față de patrimoniul companiei. Chiar şi dacă luam în considerare suma de 24.336 Ron, procentul este tot infim (0,001%).

Așadar, pretinsa pagubă este minoră în raport de patrimoniul părții vătămate, astfel încât, consider că nu sunt îndeplinite condițiile de la art.248C.pen.,sub aspectul rezultatului pretinsei infracțiuni. În concluzie, se impunea achitarea în temeiul art.10 lit. d) C. pr. pen.

În condițiile în care se trece peste apărările făcute, a considerat că pericolul social al faptei nu este atât de grav, impunându-se aici aplicarea prevederilor art.18 C. pen. sau orientarea spre o pedeapsă mai blândă decât cea aplicată de instanța de apel.

De asemenea, în ceea ce privește latura civilă se impunea înlăturarea sumei de 14.728 Ron din despăgubirile acordate, întrucât aceasta este aferentă perioadei noiembrie 2002 - octombrie 2003. Așa cum am arătat mai sus, nici unul din elementele materiale ce formează latura obiectivă așa cum a fost reținută de Parchet nu au fost efectuate în aceasta perioadă. Ofertele de închiriere, așa-zisul anunț falsificat şi nota trimisă companiei T. sunt ulterioare datei de 29.10.2003.

În aceste condiții se impunea a se reține ca daună doar suma calculată pentru contractul derulat în perioada iulie 2005 - decembrie 2005, adică 9609 Ron. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate, respingerea apelului Parchetului, admiterea apelului inculpatei şi schimbarea sentinței penale în sensul celor arătate mai sus.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia penală recurată, prin prisma motivelor invocate în termenul dispus în art.385/10, alin. 2 C. pr. penală, precum şi a celor care pot fi luate în considerare din oficiu potrivit art. 385/9, alin.3 C.pr. penală, Curtea de Apel reține următoarele:

Instanța de apel a apreciat în mod corect că din probele administrate legal de către prima instanța rezultă că situația de fapt redată în considerentele sentinței penale apelate şi vinovăția inculpatei. De asemenea, în cursul judecării apelului s-a mai efectuat o

44

expertiză contabilă, concluziile acesteia fiind identice cu cele cuprinse în expertiza administrată la urmărirea penală.

Curtea de Apel Bacău nu poate fi de acord cu primele instanțe în ceea ce privește calitatea inculpatei şi calificarea părții vătămate în raport de noțiunile juridice de „public” şi „funcționar public” așa cum sunt ele explicate în prevederile art.145 şi 147 C. penal.

Compania N.T.A.R.-„T.”SA este o societate comercială pe acțiuni, regimul său juridic fiind guvernat de reglementarea generală în materia societăților comerciale.

Ordonanța Guvernului nr.45/1997 prin care este înființată, o califică, în acest mod, drept societate comercială, precizând chiar la art.3 că aceasta poate fi privatizată în întregime, cu respectarea unor reguli de structură a acționariatului.

Ținând seama că în tot cuprinsul ordonanței nu se face referire la noțiunea de „ interes public”, simplul fapt că statul este acționar majoritar nu-i conferă caracter „public”. În consecință, instanța de recurs constată că partea civilă este o persoană juridică de interes privat, cu un obiect de activitate stabilit prin art. 4 din actul normativ menționat, completat prin statutul societății, obiect ce nu diferă cu nimic de cel al altor societăți comerciale cu acelaşi profil, de transport aerian.

Prin urmare, Compania T. nu se încadrează în subiectul pasiv calificat cerut de textul încriminator prevăzut de art.248 C. penal, după cum nici inculpata nu are calitatea de funcționar public.

În aceste condiții, fapta de abuz în serviciu, ce constituie obiect al judecații, se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzute de art.246 c.penal, pentru care nu se cere calificarea subiectului pasiv al infracțiunii.

Întrucât angajatorul inculpatei nu face parte din entitățile arătate în cuprinsul art.145 C. penal, nici inculpata nu are calitate de funcționar public, dispozițiile art.147, alin.1 C. penal realizând o legătură directă de condiționare cu primul text de lege amintit.

În concluzie, se impune reținerea cauzei legale de reducere a limitei maxime a pedepsei prevăzute de art. 258 C. penal.

De altfel, încadrarea juridică realizată de prima instanță este una contradictorie, angajatorul fiind „ public” iar angajatul „privat”, ceea ce prevederile art.147 C. penal exclud.

Fața de cele arătate, se impune schimbarea încadrării juridice a faptei de abuz în serviciu pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, noua calificare fiindu-i favorabilă, limitele de pedeapsă situându-se între 6 luni şi 2 ani închisoare.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate de inculpată, prin apărătorul ales, Curtea apreciază că sunt nefondate, pentru următoarele motive:

- în dosarul de urmărire penală (fl.97-99) se regăsesc copii certificate ale originalelor edițiilor aparținând cotidianului local „Ziarul de Bacău” din zilele de 27 şi 28.02.2004, respectiv 01.03.2004, iar în cuprinsul acestora instanța de recurs nu constată existența anunțului de care inculpata se prevalează că ar fi unul real. Prin urmare, ceea ce a transmis recurenta la București reprezintă un fals, de natură a produce efecte juridice, astfel nu ar fi fost folosit de inculpată în fața angajatorului;

- recurenta nu a fost trimisă în judecată pentru că ar fi întocmit ofertele de închiriere şi nici nu a fost condamnată pentru aceasta faptă;

45

- așa cum s-a arătat mai sus, inculpata știa că anunțul din ziar este fals, tocmai pentru ca nu-l dăduse şi nu-l achitase, nici personal, nici în numele angajatorului, însă a folosit acest anunț (f.93 şi 94 dup);

- susținerea inculpatei în sensul că decizia de închiriere aparținea Companiei T. este reală, însă obligațiile de serviciu impuneau acesteia să realizeze o informare corectă pe baza căreia să se ia o hotărâre cât mai avantajoasă pentru proprietarul spațiului de închiriat.

Or, inculpata este soția administratorului societății care a închiriat spațiul, acesta subînchiriindu-l imediat la un preț aproape dublu altei societăți.

În aceste condiții, instanța de recurs consideră că recurenta nu a acționat în interesul material al angajatorului, dimpotrivă, a urmărit obligarea de avantaje financiare facile de către SC ”T.T.”;

- având în vedere schimbarea de încadrare juridică preconizată, Curtea apreciază că suma de 24.336,4 lei, la nivelul monetar al anilor 2003 şi 2005, constituie o vătămare materială mai mult decât suficientă pentru patrimoniul angajatorului, pentru ca fapta inculpatei să prezinte o periculozitate ce depășește limitele unei simple abateri disciplinare;

- condamnarea inculpatei este restrânsă la fapta care a generat prejudiciul material la care a şi fost obligată să-l repare, plata utilităților realizându-se de către debitor;

- deşi activitatea infracțională a inculpatei s-a desfășurat pentru 2 perioade distincte, în care au fost în vigoare contractele de închiriere cu SC ”T.T.”, instanța de recurs nu poate face aplicarea art. 41, alin.2 C. penal direct în recursul inculpatei. Chiar dacă pentru perioada noiembrie 2002- octombrie 2003 angajatorul nu a solicitat prezentarea mai multor oferte.

Curtea retine, așa cum a motivat şi mai sus, că soțul inculpatei a încasat o diferență de 5 $ + TVA pentru fiecare lună pe mp., în condițiile în care soția sa avea o obligație de serviciu evidentă în a proteja interesele companiei al cărei șef de agenție era.

Inculpata recunoaște că avea cunoștința de prețul de subînchiriere, știa şi de clauza de interzicere a sublocațiunii, însă a urmărit ca societatea soțului său să încaseze diferența, făcând inclusiv demersuri de prelungire sau reînnoire a contractului de închiriere;

- valoarea pagubei este însemnată, nu raportat la capitalul social al părții civile, criteriu invocat de inculpată nefiind unul reprezentativ. Periculozitatea faptei nu depinde atât de mărimea sau puterea financiară a celui păgubit, cât de condițiile social-economice concrete existente la data faptelor. Având în vedere că diferența imputată inculpatei reprezintă aproape încă o data chiria pe care o percepea Compania T., rezultă că valoarea ei prezenta destulă importanță pentru proprietarul acelui spațiu.

- Așa cum s-a arătat mai sus, paguba este una importantă, iar inculpata nu a arătat că a conștientizat efectele antisociale. În aceste condiții, nu se poate aprecia că infracțiunile comise au un impact redus asupra societății, încât să fie aplicabile prevederile art.18/1 C. penal.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor acestea sunt proporționale cu gradul de pericol social al faptelor şi consecințele produse, dar şi cu datele ce caracterizează persoana inculpatei, care nu a recunoscut activitatea infracțională, ceea ce denotă că nu a înțeles la adevărata sa valoare relațiile sociale pe

46

care legea penală le ocrotește. În aceste condiții, o reducere a cuantumului pedepselor, sub limita minimului special prevăzut de lege, nu se justifică.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală şi temeinică şi sub aspectul rezolvării laturii civile a cauzei.

Părții civile i-au fost acordate despăgubiri sub forma daunelor materiale reprezentând contravaloarea diferenței de chirie cu care a fost prejudiciată prin activitatea inculpatei, adică tocmai prețul ce a fost stabilit pe piața liberă a chiriilor comerciale.

Pentru aceste considerente, constatându-se întemeiat motivul de recurs invocat de recurentă în ceea ce privește calitatea în care a acționat şi calificarea angajatorului în raport de prevederile art.145 C. penal, în baza art.385/15, pct.2 lit. d C. pr. penală, se va admite recursul declarat de inculpată şi se va casa decizia penală recurată în totalitate şi sentința penală a Judecătoriei Bacău, numai în ce privește greşita încadrare juridica în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, se va reține cauza spre rejudecare sub acest aspect şi se va dispune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, cu menținerea pedepselor stabilite pentru fiecare infracțiune şi pedeapsă rezultanta aplicată în cauză.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței penale menționate

III. Funcție publică. Incompatibilitate cu orice altă activitate publică sau remunerată.

În cazul în care persoana cu funcție publică, în speță vicepreședintele Consiliului Județean, devenită incompatibilă nu demisionează în cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr.161/2003, Prefectul emite ordinul prin care constată încetarea de drept a mandatului.

Secția comercială şi contencios administrativ - Decizia civilă nr. 63/23 ianuarie 2006. Reclamantul M.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Prefectul județului

Sibiu constatarea nulității Ordinului nr.355 emis la data de 30.05.2005. Reclamantul şi-a motivat cererea pe faptul că nu s-au respectat condițiile procedurale privind calitatea persoanei abilitate să sesizeze incompatibilitatea reținută, nemotivarea în fapt a actului, iar incompatibilitatea privește calitatea de ales local şi nu pe aceea de președinte ATOP.

Secția comercială şi contencios administrativ prin sentința nr. 120/C/4.10.2005 a respins cererea reclamantului.

Instanța a reținut că potrivit legii exista incompatibilitate între calitatea de vicepreședinte al Consiliului Județean şi aceea de președinte ATOP, iar pasivitatea persoanei care are obligația de a sesiza prefectul nu este sancționată de lege, reclamantul având obligația de a demisiona în situația în care se ivește incompatibilitatea.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea hotărârii atacate şi admiterea cererii sale. În drept s-au invocat dispozițiile art.304 pct.9, 304^1 din Codul de procedura civilă.

Criticile sentinței recurate se referă la nerespectarea prevederilor procedurale conținute în art. 91(4) din Legea nr.161/2003 în sensul că sesizarea prefectului se poate

47

face doar de secretarul unității administrativ-teritoriale şi nu de subprefectul județului, ca în speța de față. Se consideră că în acest caz, din moment ce legea acordă această atribuție unui subiect calificat, nerespectarea condiției atrage sancțiunea nulității.

O altă critică se referă la nemotivarea în fapt a ordinului, aspect care constituie o condiție de valabilitate a actului atacat.

Nemotivarea ordinului îngrădește dreptul reclamantului privind atacarea actului vătămător în instanța. În continuare s-au invocat norme ale dreptului comunitar referitoare la insuficiența motivare sau la nemotivarea unui act administrativ, ceea ce determină nevalabilitatea actului. Se mai arată că prin ordinul atacat au fost încălcate prevederile art. 4 (d) din Legea nr.340/2004 privind instituția prefectului. Se mai arată că s-au încălcat şi dispozițiile art.18 (2,3,4) din Legea nr.393/2004 şi art.119 din Legea nr.215/2001.

Reclamantul invocă eliminarea rolului decizional al unui organ executiv în ceea ce privește activitatea aleşilor locali în baza principiului separației puterilor în stat. În sprijinul acestei teze se invocă dispozițiile Legii nr. 393/2004, articolele 9 şi 18, cât şi dispozițiile art.119 din Legea nr.215/2001.

Pe fondul cauzei se arată că potrivit legilor speciale, Legea nr.218/2002 şi H.G. 787/2002, din această structură fără personalitate juridică fac parte șase consilieri județeni, fără ca legea să interzică expres participarea consilierilor care au funcția de președinte său vicepreședinte.

Recursul a fost legal timbrat.

Examinând sentința atacată sub aspectul motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:

Prin Ordinul nr. 355/30 mai 2005 emis de Prefectul județului Sibiu s-a constatat încetarea de drept a mandatului de vicepreședinte al Consiliului Județean Sibiu al reclamantului începând cu data de 30.05.2005. Temeiul în drept al actului emis îl constituie prevederile art.87 al.1 lit.k şi art.91 al.4 din Legea nr.161/2003, iar actul s-a întemeiat pe referatul întocmit de subprefectul județului.

Analizând conținutul Legii nr.161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnităților publice se constată că în secțiunea a 4-a sunt prevăzute incompatibilitățile aleşilor locali.

- astfel, la art.87 lit. k se menționează că funcția de președinte sau vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu orice alta activitate publică său remunerată;

- în art.88 sunt enumerate incompatibilitățile aleşilor locali, iar în art.91 este descrisă procedura de urmat în cazul în care intervine situația de incompatibilitate. Este adevărat că textul legal se referă expres doar la calitatea de ales local, dar fiind cuprinsă în secțiunea privind incompatibilitățile această procedură se aplică şi în cazul funcțiilor publice.

În situația existenței stări de incompatibilitate persoana vizată poate renunța la funcția deținută înainte de a fi numit sau ales în funcția care atrage starea de incompatibilitate. Persoana devenită incompatibilă este obligată să demisioneze din una dintre funcțiile incompatibile în cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii. În situația în care nu se renunță la una din cele două funcții în termenul prevăzut de lege, Prefectul va emite un ordin prin care constată încetarea de drept a mandatului, la

48

propunerea secretarului unității administrativ-teritoriale. Orice persoană poate sesiza secretarul unității administrativ-teritoriale.

Este adevărat că procedura explicitată se referă în special la aleşii locali, dar fiind cuprinsă în secțiunea privind incompatibilitățile se aplică şi aleşilor locali cu funcții din cadrul aparatului administrativ. Legea prevede sesizarea prefectului prin secretarul unității administrativ-teritoriale, dar aceeaşi lege nu instituie vreo sancțiune în cazul în care orice persoană sesizează această incompatibilitate şi se adresează organului în drept să o constate.

Secretarul îndeplinește în acest caz rolul de intermediar în procedura prevăzută de lege, fără a avea alte atribuții exprese în acest sens, fiind persoana care efectuează lucrările de secretariat şi conducerea operativă a aparatului propriu de specialitate al prefectului. Faptul nedepunerii referatului la secretar nu afectează în nici un fel valabilitatea ordinului emis.

A doua critică adusă de reclamant sentinței pronunțate se referă la faptul că nu s-a observat că actul atacat nu a fost motivat în fapt. Potrivit art. 33 alin.1 din Legea mr.340/2004 ordinul prefectului conține dispoziții normative care devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoștință publică, iar cele cu caracter individual de la data comunicării persoanelor interesate.

Analizând ordinul emis se constată că acest act este sumar motivat în fapt, dar acest aspect nu echivalează cu nemotivarea. Astfel, ordinul face referire la încetarea de drept a mandatului de vicepreședinte al reclamantului ca urmare a incompatibilității intervenite în baza Legii nr.161/2003. Deşi sintetic motivat, ordinul îndeplinește cerințele impuse de prevederile H.G.50/2005 şi ale Legii nr.24/2000, acte normative care constituie dreptul comun referitor la elementele structurale ale actului administrativ. În privința normelor Tratatului Comunității Europene invocate de reclamant în apărarea sa, acestea nu sunt aplicabile României până la momentul aderării.

Pe de alta parte se invocă încălcarea prevederilor art.18 alin.2,3,4 din Legea nr. 393/2004 şi art.119 din Legea nr.215/2001 referitor la faptul că mandatul de președinte sau vicepreședinte al consiliului județean poate înceta înainte de termen în urma eliberării sau revocării acestuia din funcție, insistând asupra principiului separației puterilor în stat şi pe faptul că prefectul nu ar putea decide asupra mandatului unor aleşi locali.

Aceste susțineri ale reclamantului sunt contrazise de prevederile art.24 alineat 1 lit. a şi 32 alineat 1 din Legea nr.340/2002 unde se stabilește printre alte atribuții ale prefectului şi aceea de a asigura la nivelul județului aplicarea şi respectarea Constituției, a legilor, ordonanțelor şi hotărârilor guvernului, a celorlalte acte normative.

Pentru îndeplinirea acestor sarcini prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual. De altfel, şi Legea nr.161/2003 prin art.116 instituie obligația legală pentru prefecți să verifice în cel mult 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii situația aleşilor locali din județ în privința incompatibilităților. Așadar, din moment ce prin acte normative speciale este prevăzută obligația prefectului, ca reprezentant al Guvernului la nivelul județului, de a asigura respectarea legalității actelor emise şi de a verifica situația incompatibilităților la acest nivel nu se mai poate vorbi de o încălcare a legii în situația data. În speță, prefectul a acționat în calitatea conferită de lege.

Pe fondul cauzei, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate datorită prevederilor exprese cuprinse în art.87.al.1 lit. k din Legea nr.161/2003 potrivit cărora

49

funcția de vicepreședinte a consiliului județean este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau activitate remunerată, iar activitatea desfășurată în cadrul Autorității Teritoriale de Ordine Publică este o activitate remunerată potrivit art.19 din HG 787/2002.

Astfel, legile de organizare şi funcționare a Poliției Române, Legea nr. 218/2002 şi HG 787/2002, prevăd că din această structură fără personalitate juridică să facă parte șase consilieri județeni.

Reclamantul împreună cu alți cinci consilieri județeni au fost desemnați să facă parte din această structură prin Hotărârea Consiliului Județean nr.57/12.08.2004. Membrii ATOP sunt remunerați pentru activitatea depusă, iar potrivit legii speciale funcția de vicepreședinte este incompatibilă cu orice alta activitate remunerată. În consecință, în virtutea atribuțiilor ce i-au fost conferite prin lege prefectul este abilitat să constate încetarea de drept a mandatului de vicepreședinte în situația în care reclamantul fiind incompatibil, nu şi-a prezentat demisia ca obligație legală.

Fața de toate aceste considerente se apreciază că hotărârea pronunțată de prima instanță de fond este legală şi temeinică, iar criticile formulate fiind nefondate, recursul reclamantului urmează a fi respins.

IV. Funcționar public – caz de incompatibilitate între funcția publică deținută şi cea de expert tehnic.

Prin Sentința civilă nr.1151/2.11.2006 a Tribunalului Covasna , a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ formulată şi ulterior precizată de reclamanta N. I. cu domiciliul în mun. Sf. Gheorghe , str. Viitorului , nr.12 , bl.3, sc. A , ap.12 , jud. Covasna în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Covasna cu sediul în mun. Sf. Gheorghe , str. Jozsef Bem , nr. 9, jud. Covasna pentru anularea dispoziției nr. 71 din 17 mai 2006 emisă de instituția pârâtă precum şi pentru alte pretenții.

Pentru a pronunța această sentință , prima instanță a reținut că declarațiile de interese ale reclamantei evidențiază faptul că în anul 2003-2004 aceasta a desfășurat activitățile remunerate ca expert tehnic judiciar, evaluări bunuri mobile în cadrul Tribunalului Covasna ( filele 176-177 dosar fond) iar în cea din anul 2005 a precizat că este membru al asociațiilor profesionale a experților tehnici evaluatori şi a experților contabili autorizați ( fila 175 dosar fond ).

Plecând de la aceste declarații şi cunoscând restricțiile impuse de Legea nr. 161/2003 , despre care a luat la cunoștință în data de 22.04.2006 ( fila 185 dosar fond), reclamanta trebuia să informeze în scris despre activitățile concrete pe care le realizează în afara funcției de bază , ceea ce nu a înfăptuit.

Or, starea de incompatibilitate a persistat şi reclamanta continuă să conteste că se află într-o astfel de situație.

Conform art.84 alin.5) lit. b din Legea nr.188/1999 , republicată, constituie motiv de demitere din funcție , situația în care funcționarul public incompatibil nu acționează

50

pentru încetarea unor astfel de activități în termen de 10 zile de la ivirea cazului şi se dispune prin act administrativ al conducătorului autorității publice.

Încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese şi interdicții stabilite pentru funcționarii publici reprezintă abatere disciplinară în accepțiunea art. 65 alin82) lit. j din Legea nr. 188/1999, republicată şi se sancționează în raport de prevederile aceleiaşi legi cu eliberarea din funcția ocupată.

Recursul este nefondat .

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond , raportat la sentința atacată şi la motivele de recurs invocate de recurentă , precum şi din prisma dispozițiilor art. 304/1 Cod procedură civilă se constată că , prima instanță a reținut corect situația de fapt şi de drept dedusă judecații , pronunțând o sentință legală şi temeinică.

Susținerile recurentei referitoare la neregularitatea sesizării comisiei de disciplină nu pot fi reținute de curte ca fiind fondate , deoarece lipsa mențiunilor prevăzute de art.24 din H.G. nr. 1210/2003 precum şi cele de la punctul 8.1 din O.M.F.P. nr. 1098/2004 , nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Cel mult, poate fi invocată nulitatea relativă a actului de sesizare, nulitate care este însă acoperită prin începerea cercetării abaterii disciplinare de către comisia de disciplină conform dispozițiilor art. 27 alin.3 din H.G. nr. 1210/2003.

Nu pot fi reținute , de asemenea , nici susținerile recurentei referitoare la tardivitatea emiterii dispoziției nr. 71/17.05.2006 de către intimată, deoarece, abaterea disciplinară prevăzută la art. 65 alin.2 lit. j din Legea nr. 188/1999 republicată , a fost săvârşită de reclamantă în mod continuu chiar şi după sesizarea comisiei de disciplină , neavând relevanță numărul şi data lucrărilor de expertiză efectuate de reclamantă, ci calitatea sa de expert tehnic judiciar .

Ca atare , decizia atacată de reclamantă a fost emisă în termenul legal prevăzut de art. 65 alin.5 din Legea nr. 188/1999 republicată.

Cu privire la motivele de recurs formulate de reclamantă pe fondul cauzei se constată că acestea nu sunt întemeiate, prima instanță reținând în mod corect starea de incompatibilitate între funcția publică deținută de reclamantă şi cea de expert tehnic.

Dispozițiile art. 94 din Legea nr.161/2003 stabilesc cazurile de incompatibilitate ale funcționarului public şi , chiar dacă printre acestea nu se prevede, în mod expres, interzicerea exercitării funcției de expert, incompatibilitatea rezultă din coroborarea cu dispozițiile art. 96 alin.1 din aceeaşi lege . Conform acestor prevederi legale, funcționarii publici pot exercita funcții său activități în domeniul didactic , al cercetării științifice şi al creației literar – artistice. Rezultă din aceste dispoziții activitățile pe care le pot exercita funcționarii publici în afară de funcția publică deținută precum şi faptul că nu pot să obțină venituri din alte activități independente decât din cele mai sus arătate.

Starea de incompatibilitate nu poate fi apreciată în funcție de faptul producerii unor prejudicii instituției publice ci este prevăzută de lege în scopul asigurării transparenței în exercitarea funcțiilor şi demnităților publice , pentru prevenirea şi combaterea corupției.

51

Încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități constituie abatere disciplinară gravă care, conform art.84 alin.5, lit.b din Legea nr. 188/1999, republicată, şi atrage destituirea din funcția publică , cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a acționat pentru încetarea acestui motiv.

Față de gravitatea abaterii disciplinare săvârşită de reclamantă, nu are relevanță că aceasta nu a mai fost sancționată sau că a avut bune calificative la locul de muncă.

S-a constatat în aceste condiții că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate , sentința instanței de fond fiind legală şi temeinică .

Față de aceste considerente , curtea a respins recursul, nefiind îndeplinite condițiile art. 304 Cod procedură civilă, pentru casarea sau modificarea sentinței atacate. Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Decizia nr.30/R din 02 februarie 2007.

V. Abuzul în serviciu contra intereselor publice.

Curtea de Apel Cluj, secția penală, decizia nr. 75 din 5 februarie 1998, Judecătoria Cluj-Napoca a achitat pe inculpat sub învinuirea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art. 248, alin.1 din Codul penal al României, cu aplicarea art.11 pct.2 lit. a, raportat la art.10 lit. b din Codul de procedură penală.

Prin rechizitoriu i s-a imputat inculpatului, că în calitatea de director economic la S.C „C” S.A, Cluj-Napoca, în luna martie 1991 a dispus virarea sumei de 3.640.000 lei din contul de bancă al societăţii în favoarea firmei S.C „S” S.R.L Cluj-Napoca, drept plată anticipată a preţului unor calculatoare, pe care aceasta din urmă trebuia să le livreze ulterior, pe baza unei simple oferte, neînregistrată, fără să existe o comandă fermă şi un contract scris încheiat. Dispunerea plăţii s-a făcut fără aprobarea directorului general şi a celui economic.

Până în luna septembrie 1991- când fapta a fost descoperită nu a avut loc livrarea echipamentului electronic şi nici banii nu s-au restituit, rezultând că în realitate a fost vorba de acordarea (în formă deghizată), a unui credit firmei „S”. Deoarece plata s-a acoperit dintr-un împrumut bancar, S.C „C” S.A a fost obligată şi la plata unor penalizări în valoare de 200.000 lei.

Instanţa de fond şi-a motivat soluţia de achitare după cum urmează: În cauză nu se constată existenţa infracţiunii prevăzută în art.248 alin.1 Cod

penal, deoarece conform art. 35 din Legea 31/1990, bunurile aparţinând societăţilor comerciale sunt proprietate privată şi nu publică, situaţie în care nu se poate reţine că prin fapta comisă s-ar fi cauzat o pagubă avutului public şi nici nu s-a produs o tulburare a bunului mers al societăţii.

Prin decizia penală 671/1997 a tribunalului din Cluj, s-a respins apelul declarat de parchet împotriva sentinţei.

52

Declarând recurs, Parchetul a solicitat casarea ambelor hotărâri şi schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art.194 pct.5 din Legea nr. 31/1990, urmând ca inculpatul să fie condamnat pentru această infracţiune.

Recursul a fost anulat.În speţă s-a dovedit în mod cert că inculpatul, în calitate de pârât a folosit cu

reaua credinţă mijloacele băneşti ale societăţii, într-un scop contrar intereselor acesteia.În principiu, în cauză, se putea pune problema încadrării faptei în dispoziţiile art.

246 C. Pen abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Infracţiunea de abuz în serviciu are însă un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că

abuzul săvârşit de un funcţionar se încadrează în art. 246 sau în art. 248 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege specială.

În cazul de faţă, însă, inculpatul, care în calitate de director economic a scos fără drept din patrimoniul societăţii unele valori, cărora le-a dat o destinaţie contraproductivă, cauzatoare de pagube în loc de profit, a comis infracţiunea prevăzută de art.194 pct. 5 (devenit art. 266 alin.1 pct.2, ca urmare a renumerotării textelor) din Legea nr. 31/1990.

În consecinţă, s-a admis recursul parchetului, inculpatul fiind condamnat pentru această infracţiune.

VI. Luarea de mită.

I. Prin decizia penală nr.518 din 2001, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa penală nr.140 din 2001 a Tribunalului Dâmboviţa, şi în baza art.254 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.74, 76 lit. c Cod penal, a condamnat inculpatul la 1 an şi 8 luni închisoare, pentru comiterea infracțiunii de luare de mită.

Instanţa de fond l-a achitat pe inculpat, în temeiul art.11 pct.2 lit. a raportat la art.10 lit. d din Codul de procedură penală, cu motivarea că deşi suma de 2.500.000 lei oferită de către denunţător inculpatului, medic legist în cadrul Laboratorului de Medicină Legală Dâmboviţa, în vederea eliberării unui certificat medico-legal, a fost găsită asupra lui de organele de urmărire penală, în speţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită.

Astfel, din probele administrate, nu rezultă dovada primirii în mod direct şi nemijlocit a sumei respective, de către inculpat.

Tribunalul a considerat că simpla prezenţă a celor 30 de bancnote marcate criminalistic în buzunarul de la spate al pantalonilor inculpatului, nu constituie o dovadă certă a vinovăţiei acestuia, atâta vreme cât el este apărat de prezumţia de nevinovăţie.

Instanţa de apel l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal, reţinând că în ziua de 15 ianuarie 2001, denunţătorul R.I. i-a oferit mai multe acte medicale pentru eliberarea certificatului medico-legal, şi 30 de bancnote marcate criminalistic, pe care le-a introdus în buzunarul din dreapta spate a pantalonilor, la scurt timp făptuitorul fiind reţinut de organele de urmărire penală.

53

Iniţial inculpatul nu a dat nici o explicaţie în legătură cu modul în care a ajuns în posesia banilor, dar ulterior a susţinut că suma i-a fost introdusă în buzunar fără ştirea sa, în timp ce se afla în birou şi semna mai multe acte.

Această apărare a inculpatului a fost înlăturată de instanţa de apel, care a reţinut că, astfel cum au declarat martorii audiaţi în cauză, denunţătorul nu s-a aflat în biroul inculpatului. De asemenea, conformaţia buzunarelor pantalonilor inculpatului, impune concluzia că era dificil ca suma de bani să fie introdusă în buzunar fără ca făptuitorul să sesizeze acest lucru, deoarece bancnotele aveau un volum mare.

Inexistenţa pe mâinile inculpatului a unor urme de marcaje criminalistice mai consistente, nu este de natură să conducă de plano la concluzia că acesta a intrat în posesia banilor fără a avea cunoştinţă de acest fapt.

II. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia penală, decizia nr. 2083 din 20 aprilie 2004, prin sentinţa penală nr. 27 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul C.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 178 C. vamal şi pe inculpaţii R.M. şi C.V. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. 26 C.pen. raportat la art. 178 C. vamal şi a infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen.  Instanţa a reţinut că, în perioada 13 iulie 2001 – 17 ianuarie 2002, inculpatul C.V.  a efectuat nouă transporturi prin care a introdus ilegal în ţară 552.952 de pachete ţigări, prezentând autorităţii vamale documente de transport vamale cu conţinut nereal.

Introducerea ilegală în ţară a bunurilor a fost înlesnită de inculpaţii R.M. şi C.V., controlori vamali, care şi-au încălcat, astfel, îndatoririle de serviciu, primind pentru aceasta diferite sume de bani.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, unde judecarea cauzei a fost strămutată, prin decizia nr. 618 din 21 octombrie 2003, a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpaţii R.M. şi C.V., a desfiinţat parţial sentinţa şi, pe fond, a achitat pe inculpaţi pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă, cu motivarea că elementul material al acesteia, omisiunea de consemnare în raportul de activitate a constatărilor privind încălcarea dispoziţiilor legale, este cuprins în latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită.

  Recursul declarat de procuror este fondat.Instanţa de apel a dispus achitarea inculpaţilor pentru complicitate la

infracţiunea de contrabandă, considerând greşit că neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu reprezintă un element constitutiv al infracţiunii de luare de mită, neavând caracterul unei fapte penale de sine stătătoare.

  Elementul material al infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 C. pen. prezintă patru modalităţi alternative, constând în  primirea, pretinderea, acceptarea sau nerespingerea unei promisiuni, toate privind foloase injuste.

Îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu constituie numai scopul, care se poate realiza sau nu, în vederea căruia sunt luate, pretinse sau acceptate aceste foloase. Neîndeplinirea efectivă a atribuţiilor de serviciu constituie infracţiune prin ea însăşi, în speţă luarea de mită aflându-se în concurs real cu complicitatea la infracţiunea de contrabandă.

54

  Inculpaţii nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, în mod intenţionat, pentru a înlesni, astfel, săvârşirea contrabandei de către inculpatul C.V. prin introducerea ilegală în ţară a ţigărilor, această activitate infracţională de sine-stătătoare constituind realizarea scopului în care s-au primit foloasele, iar nu un element al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită.   În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a menţinut sentinţa tribunalului.

VII. Trafic de influenţă.

Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr.15 din 5 februarie 2001, prin sentinţa penală nr. 221/1997 a Tribunalului Braşov, inculpatul B. T. A fost condamnat pentru săvârşirea a şase infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art.257 alin. 1 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 din Codul pen..

Instanţa a reţinut că, în anii 1994 şi 1995, inculpatul a promis mai multor persoane că va interveni la cunoscuţii pe care pretindea că-i are în cadrul poliţiei pentru înmatricularea unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru restituirea permisului de conducere ridicat, pentru netrimiterea în judecata a unor persoane sau punerea în libertate a celor arestati.

Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin rechizitoriu în infracţiunea de trafic de influenţă nu întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece simpla afirmaţie a inculpatului că ar avea relaţii la poliţie, fără a indica serviciul la care urma să apeleze pentru realizarea actelor la care s-a referit în discuţiile avute cu cele şase persoane interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în măsură să intervină pentru îndeplinirea actului dorit.

Prin decizia penală nr. 168 din 22 septembrie 1998 a Curţii de Apel Brasov, apelul procurorului a fost admis, a fost desfiinţată sentinţa şi, rejudecându-se cauza, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea a şase infracţiuni de trafic de influenţă.

Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei decizii, care a fost respins prin decizia nr. 3621 din 15 octombrie 1999 a Curţii Supreme de Justitie, Secţia penală.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, ci pe cele ale infracţiunii de înşelăciune, deoarece inculpatul nu s-a referit la vreun funcţionar cu atribuţii specifice domeniului în care a promis că va rezolva anumite situaţii, ci a făcut doar afirmaţii cu caracter general cu privire la acei funcţionari.

Recursul în anulare este nefondat.

În conformitate cu art. 257 alin. 1 C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

55

Este necontestat că inculpatul a pretins şi primit bani, în toate cele şase cazuri în care instanţele au reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, pentru a determina lucrătorii din cadrul poliţiei locale asupra cărora a lăsat să se creadă că ar avea influenţă, să rezolve într-un anumit fel situaţiile în care erau interesate persoanele de la care a luat banii.

Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoştinţelor sale din poliţie nu a avut doar caracter general, cum se arată în recursul în anulare, ci a prezentat aspecte concrete, de fiecare dată fiind sugeraă implicarea unor persoane care făceau credibile afirmaţiile sale în legatură cu influenţa de care pretindea că se bucură. Astfel, pentru restituirea permisului de conducere suspendat, inculpatul a indicat numele a doi ofiţeri de poliţie şi al unei alte persoane, pretinzând că-i cunoaşte.

Faţă de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât afirmaţii cu caracter general, în sensul că are cunoştinţe la poliţie prin intermediul cărora poate rezolva situaţiile în care cele 6 persoane sus-menţionate erau interesate, cât şi referiri concrete la anumiţi ofiteri de poliţie, afirmaţii credibile, fiind văzut într-un caz intrând la poliţie şi ieşind însotit de un ofiţer, se impune concluzia că inculpatul era cunoscut ca o persoană aflată în relaţii cu cadre ale poliţiei, încât persoanele de la care a pretins şi primit banii puteau crede că el avea influenţă asupra cadrelor din poliţie.

Nu se poate considera, deci, că inculpatul s-a limitat la inducerea în eroare a persoanelor respective, pentru a le determina să-i dea banii pretinşi, ci este dovedit că el a pretins şi luat banii lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor cadre ale poliţiei, pentru a le determina să rezolve situaţiile în discuţie.

Cum aceste fapte întrunesc, prin conţinutul lor concret, cerinţele înscrise în art. 257 alin.1 Cod. pen., se constată că inculpatul a fost condamnat corect pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, încât criticile formulate nu pot fi primite.

În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.

56

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. AUTORI ROMÂNI

I. Alexandru – Tratat de administrație publică, Editura Universul Juridic, București 2008;

I. Alexandru - Administraţia publică, Teorii, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999;S. Bucur , I. Alexandru – Drept administrativ, Ediția a treia revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2009;

A. Iorgovan - Tratat de drept administrativ, volumele I și II , Ediţia a 4, Editura All BECK, Bucureşti, 2005;

O. Mestacan - Răspunderea penală a funcţionarilor publici, Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;

R. P. Postelnicu - Statutul funcţionarului public, Ed. Universitară „Carol Davila”, Bucureşti, 2006;

D.A.Tofan - Drept administrativ, volumul I, Ediția a doua,Editura C.H. Beck,București 2008;

D.A. Tofan - Drept administrativ, volumul II, Ediția a doua, Editura C.H. Beck, București 2010;

V. Vedinaş - Statutul funcţionarilor publici, Comentarii, Legislație, Doctrină, Jurisprudență ( Legea nr.1888/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată) , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

57

V. Vedinaş - Drept administrativ, ediţia a V-a revăzută şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

V. Vedinaş – Deontologia vieții publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

III. STUDII, ARTICOLE:

I. Alexandru - Administraţia şi puterea politică, în RDP nr. 2/2003;

R. Carp - Strategii şi propuneri de reformă a administraţiei publice în perspectiva integrării europene, în RDP nr. 2/2006;

A. Drăghici - Instituţia suspendării raporturilor juridice de serviciu ale funcţionarilor publici în lumina reglementărilor Legii nr. 188/1999 republicată, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 6/2004, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”;

D. Soare - Discuţii privind nelegalitatea unor ordine ale ministrului administraţiei şi internelor care reglementează naşterea, desfăşurarea şi stingerea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor şi ale altor categorii de personal, în Dreptul nr. 9/2006 ;

V. Vedinaş - Consideraţii asupra Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”;

V. Vedinaş - Consideraţii asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în RDP nr. 2/2006;

V. Vedinaş - Consideraţii asupra Proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în lucrarea Reformele administrative şi judiciare în perspectiva integrării europene, Secţiunea pentru ştiinţe juridice şi administrative, Caietul Ştiinţific nr. 8/2006, Institutul de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”.

V. Vedinaş - Deontologia funcţionarului public potrivit Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, în RDP nr. 1/2004;

58

CUPRINS

FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARII PUBLICI....................................p.1&1. Generalităţi……………………………………………………………… p.1&2. Fundamente constituţionale ale conceptelor de funcţie publică şi funcţionari publici…………………………………………………………...p.2&3. Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public………………………p.3&4. Clasificarea funcţionarilor publici………………………………………...p.5&5. Regimul juridic al actului de numire într-o funcţie publică………………p.8&6. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici…………………………...p.9&7. Îndatoririle funcţionarilor publici…………………………………………p.14&8. Recrutarea funcţionarilor publici…………………………………………p.20&9. Răspunderea funcţionarilor publici……………………………………….p.21

&10. Studii de caz…………………………………………………………….p.31

Bibliografie selectivă……………………………………………………………..p.57

59