UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

SPECIALIZAREA MARKETING

Conf. univ.dr. COSTEL STANCIU

FUNDAMENTELE STIINTEI MARFURILOR Suport de curs

Bucuresti 2010

ISBN 978-973-0-09221-9

2

CUPRINS 1. Obiectul de studiu şi evoluţia ştiinţei mărfurilor............................3 2. Concepte de bază în studiul mărfurilor.............................................5 3. Proprietăţile mărfurilor......................................................................7 4. Sisteme de clasificare si codificare a marfurilor...............................12 5. Elemente de calitologie........................................................................17 6. Marcarea şi protectia marcilor..........................................................35 7. Ambalarea mărfurilor.........................................................................37

3

1. Obiectul de studiu şi evoluţia ştiinţei mărfurilor

Ştiinţa mărfurilor se constituie într-un sistem de cunoştinţe, tehnici şi metode

orientate coerent spre cercetarea complexă a mărfurilor şi zonele contingente problematicii mărfii.

În evoluţia sa, acest domeniu a purtat variate denumiri. Cea mai cunoscută dintre aceste denumiri este cea de Merceologie, termen care este echivalent în limba română cu „studiul (ştiinţa) mărfurilor“, expresia fiind împrumutată din limba italiană /DEX, 1995/, unde s-a format din termenul latin mercis (al mărfii) şi termenul grecesc ����ς��logos (ştiinţă, cunoaştere). În evoluţia sa, ştiinţa mărfurilor a purtat variate denumiri, în funcţie de concepţiile şcolii naţionale de merceologie, ale factorilor de decizie în politica învăţământului şi de concepţia autorilor de carte în acest domeniu. Prima denumire a merceologiei în România a fost Cunoscinţa mărfurilor, aşa cum rezultă din Programele primelor şcoli comerciale şi din titlul lucrării lui M. Mallian, cunoscută ca fiind cea mai veche din lucrările de acest fel publicate în România. Ştiinţa mărfurilor s-a dezvoltat nu numai în cadrul unor şcoli naţionale (şcolile germană, italiană, română, rusă etc.) ci şi în cadrul unor şcoli locale, respectiv în centre universitare în care s-au desfăşurat cercetări în acest domeniu. Cercetarea merceologică contemporană consideră şcolile germană şi italiană de merceologie ca fiind referinţe esenţiale ale primelor centre cu preocupări consistent orientate spre variate aspecte aparţinând problematicii merceologice şi care au obţinut rezultate valoroase. Influenţa acestor şcoli asupra dezvoltării merceologiei în alte ţări a fost şi este recunoscută larg, considerându-se că spiritul şi caracteristicile şi-au pus amprenta asupra specificului multor şcoli naţionale şi concepţiei multor cercetători în acest domeniu.

Şcoala germană are primatul din punct de vedere cronologic, constituirea sa fiind asociată activităţii unor personalităţi remarcabile în epoca lor. Paul Jacob Marperger (1656-1730) a avut ideea înfiinţării şcolilor comerciale în Germania, susţinând crearea unei materii la care să se trateze exclusiv mărfurile. Carl Günther Ludovici, activ în preajma jumătăţii secolului al XVIII - lea, arăta, în cartea intitulată Schiţă a unui sistem comercial complet (Leipzig, 1756) că "studiul mărfurilor stă la baza calificării comerciantului", tot el fiind şi autorul Lexiconului comerciantului, cu descrieri despre mărfuri şi cu explicaţii tehnologice detaliate. Pentru contribuţia sa remarcabilă, J. Beckmann este considerat, totuşi, întemeietorul învăţământului de merceologie în Germania.

Contribuţiile acestor personalităţi s-au concretizat în lucrări cu caracter de informare şi perfecţionare a comercianţilor, cercetări ştiinţifice dedicate unor produse, expuneri de argumente pentru întemeierea merceologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă etc. Cea mai importantă personalitate a şcolii germane de merceolgie de la sfârşitul secolului al XX-lea a fost profesorul Günther Grundke. În strânsă legătură cu şcoala germană, au activat şi şcolile austriacă şi elveţiană. Din rândul şcolii italiene de merceologie, amintim pe Secondo l'Arnaudon, considerat fondatore della Merceologia in Italia, C. Pertusi, G. V. Villavecchia, M.

4

Melissano care s-au remarcat prin realizarea de lucrări didactice, studii, tratate, dicţionare, în care au conturat concepţii specifice şi un profil particular acestei şcoli.

În spaţiul românesc au activat două şcoli: a) Şcoala de la Bucureşti constituită în jurul specialiştilor de la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (AISCI), înfiinţată în anul 1913, dezvoltând o tradiţie valoroasă al cărei merit revine unui nucleu constituit din profesori ai şcolilor comerciale din Bucureşti; b) Şcoala de la Cluj, formată în jurul specialiştilor - profesori de Mărfuri şi discipline asociate - de la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (AISCI) Cluj, înfiinţată în anul 1920. După al Doilea Război Mondial, şcoala românească de merceologie a fost reprezentată de Catedra de Merceologie a Facultăţii de Comerţ, din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti, singura catedră cu acest profil din România, condusă de personalităţi marcante în domeniu, între care profesorii Iosif Ionescu – Muscel şi Dumitru Dima. O seamă de lucrări de merceologie (îndeosebi manuale pentru învăţământul preuniversitar) au fost realizate şi de autori din alte zone ale ţării, în acelaşi spirit specific şcolii de la Bucureşti.

Influenţa şcolii de la Bucureşti a continuat să fie evidentă şi după 1989, când au apărut în România numeroase facultăţi cu profil comercial, în care s-a studiat şi se studiază după manuale şi cărţi realizate de autori din centrul bucureştean ori după materiale adaptate.

Câmpul tematic al merceologiei vizează o paletă extrem de largă de elemente având ca numitor comun marfa. În continuare, se enumeră alfabetic cele mai reprezentative dintre elementele care alcătuiesc această problematică: ambalare şi ambalaje, avarii, calitate (analiză, apreciere, caracteristici, cercetare comparativă, cerinţe, certificare, control, evaluare şi măsurare, gestiune, management, măsurare, optimizare), clasificare, codificare, comerţ, conservare, contractare, contrafaceri, defecte, denaturări, denumire, depozitare, desfacere, examinare, falsificări, garantare, grupe de produse, impozit, istoric, logistică merceologică, manipulare, marcare, materii prime, măsurare cantitativă, metode de investigare, natură, normative, obţinere, omologare, origine, particularităţi constructive, păstrare, preţ, procese tehnologice, proprietăţi (ale mărfii), protecţia consumatorilor, protecţia mediului, provenienţă, recepţie, reciclabilitate, recunoaştere, semne caracteristice, sistematică, sisteme monetare, sortiment, substituiri, transport, utilizare (comportare în utilizare, întrebuinţare raţională), unităţi de măsură, uzanţe comerciale, vamă.

Fiind o disciplină cu o arie problematică deosebit de largă, este evident că un loc important îl ocupă metodele generale de cercetare, respectiv analiza şi sinteza. Analiza presupune descompunerea unui sistem, produs sau concept în elementele componente în vederea studierii separate şi treptate a acestora.

Sinteza reprezintă o metodă generală prin care se reunesc elementele obţinute printr-o decompunere prealabilă. Principiul sintezei este opus principiului analizei, urmărind reconstituirea unui sistem, obiect, produs, concept etc.

Un alt grup de metode utilizate în merceologie îl constituie metodele specifice acestui domeniu: metodele (psiho) senzoriale şi metodele experimentale

Metodele (psiho)senzoriale, numite în trecut organoleptice, au ca principiu cercetarea mărfurilor pe baza informaţiilor culese de sistemele umane de percepţie

5

(simţurile) de la mărfurile cercetate. Fiind dependente de numeroşi factori - condiţiile de desfăşurare, parametrii biologici ai operatorului, vechimea informaţiei de referinţă etc., analizele senzoriale sunt afectate de subiectivism şi incertitudine, deşi prezintă avantaje incontestabile în privinţa facilităţii, rapidităţii şi economicităţii. Aceste metode fac obiectul unui domeniu distinct în literatura de specialitate, numit sugestiv senzorica

Metodele experimentale au la bază experimente desfăşurate intenţionat în condiţii prestabilite pentru a urmări rezultatele sau efectele lor. Aceste metode presupun existenţa anumitor condiţii de desfăşurare (parametri de mediu), echipamente şi proceduri riguros conforme prescripţiilor din materialele normative specifice (standarde, norme, caiete de sarcini).

Au un mare grad de obiectivitate, reprezentând metode de referinţă, dar sunt costisitoare şi laborioase. Numite prin tradiţie metode de laborator, datorită dependenţei lor de laboratoare echipate corespunzător ca primă condiţie de desfăşurare, practica evidenţiază o tendinţă de autonomizare a metodelor experimentale, sub efectul progresului ştiinţific şi tehnic, creându-se condiţii de desfăşurare optimă a cercetării direct la locul de prelevare a probelor.

Modalităţile de cercetare se referă la formele de raţionament în abordarea obiectului cercetat. Cele mai utilizate modalităţi de cercetare folosite în studiul mărfurilor sunt: inducţia, deducţia şi comparaţia. Inducţia presupune orientarea raţionamentului dinspre particular către general, de la fapte spre concepte.

Modul inductiv este foarte frecvent în cercetarea proprietăţilor mărfurilor. Deducţia defineşte raţionamentul orientat dinspre general către particular, de la abstract către concret. Ample aplicaţii ale deducţiei se întâlnesc în sistematică şi cercetarea calităţii. Comparaţia reprezintă demersul orientat către evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor dintre două elemente abstracte ori concrete.

2. Concepte de bază în studiul mărfurilor

Termenii care constituie sinonimele cele mai frecvente pentru categoria marfă sunt: articol, bun şi produs. Articolul are, între semnificaţiile sale, şi pe aceea de „obiect care se vinde în comerţ“ (DEX, 1996) sau, mai concis, „obiect de comerţ“1. Cu semnificaţia de marfă, cuvântul articol este folosit foarte frecvent în materialele comerciale, deşi semnificaţia sa este stabilită în sistematica mărfurilor. Termenul bun are numeroase semnificaţii între care şi unele care îi conferă capacitatea de sinonimie cu marfa: „...ceea ce este util sau necesar societăţii sau individului pentru a-i asigura existenţa, bunăstarea“, varianta „• obiect sau valoare care are importanţă în circulaţia economică“, indicându-se, ca exemplu de utilizare, sintagma „Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal, obiecte de consum“ (DEX, 1996). În ştiinţa economică, termenul bun face obiectul unor teoretizări inconsecvente în ultimul deceniu. Termenul produs este folosit cel mai frecvent, şi adesea stereotipic, cu semnificaţia de marfă, îndeosebi în practică. Produs (din lat. productus) a evoluat de la semnificaţia unui element material rezultat al activităţii umane destinat să satisfacă o

1 C. Diaconovici - Enciclopedia română, tom III, Sibiu

6

trebuinţă spre definiţii tot mai complexe, menite să evidenţieze limitele în spaţiu şi timp, originea, natura, alcătuirea, relaţiile cu mediul antropic şi natural Factorii determinanţi ai proprietăţilor mărfurilor

Proprietăţile şi caracteristicile mărfurilor reprezintă rezultatul acţiunii conjugate a unui grup de factori, şi anume: a)factori specifici producţiei: proiectare, materii prime, tehnologie; b)factori postproducţie: transport, manipulare, depozitare, păstrare, comercializare.

La nivelul producţiei, factorii enumeraţi generează proprietăţile, pe când în fazele postproducţie factorii au preponderent acţiune modificatoare. Proprietăţile bunului vândut se află în continuare, în consum, supuse acţiunilor unor factori

Uzura mărfurilor Uzura exprimă gradul de diminuare a nivelurilor caracteristicilor, respectiv a

calităţii unui bun. În literatură şi în practică se operează curent cu două subcategorii: uzura fizică şi uzura morală.

a)Uzura fizică reprezintă diminuarea nivelurilor caracteristicilor (fizice, chimice, a unor caracteristici estetice etc.) ca urmare a exploatării bunurilor. Uzura fizică este determinată şi de condiţii necorespunzătoare de păstrare şi depozitare sau, chiar de condiţii normale dar în situaţia acţiunii îndelungate, generând astfel fenomenul de îmbătrânire fizică, diminuând astfel caracteristicile funcţionale, estetice etc.

Nu reprezintă uzură deteriorările accidentale provenite din exploatarea şi manipularea improprie, situaţii în care se instalează avarii şi defecte tipice.

Uzura fizică poate fi diminuată prin înlocuirea componentelor uzate ori prin operaţiuni de recondiţionare a bunului.

Prin natura sa, uzura fizică este specifică îndeosebi produselor tehnice, mobilierului, bunurilor menajere, vestimentaţiei, încălţămintei şi marochinăriei etc. Este improprie însă caracterizarea bunurilor alimentare, de exemplu, ca fiind afectate de uzură fizică.

b)Uzura morală constituie diminuarea nivelurilor caracteristicilor comerciale îndeosebi, dar şi a celor tehnice ca urmare a ieşirii din actualitate a bunurilor respective. În general, uzura morală se instalează şi avansează pe măsură ce bunul îmbătrâneşte, fenomen înţeles deopotrivă ca sporire a vârstei fizice a bunului considerat şi mai ales, ca îmbătrânire a modelului bunului respectiv.

Uzura morală nu are caracter ameliorabil, bunurile afectate de uzură morală cunoscând o erodare neîntreruptă a valorii de întrebuinţare.

Sunt afectate de uzură morală toate categoriile de bunuri, însă în măsură mai mare cele caracterizate de cicluri de viaţă scurte: numeroase produse tehnice (de exemplu, cele de înaltă tehnicitate - tehnică de calcul, electronică etc.), bunurile vestimentare, de încălţăminte şi marochinărie, obiectele de podoabă ş.a. Se uzează moral mai lent produsele tehnice simple (unelte, scule), bunurile menajere şi bunurile alimentare.

7

3. Proprietăţile mărfurilor

Clasificarea proprietăţilor mărfurilor Dintre criteriile care operează în rândul proprietăţilor mărfurilor, cele mai

importante sunt: relaţia cu marfa, natura, importanţa (pentru calitate), modalitatea de apreciere şi măsurare, modul de exprimare a mărimii caracteristicilor etc.

Gruparea proprietăţilor după principalele criterii se prezintă astfel: a) după relaţia cu marfa, se grupează:

• proprietăţi intrinseci, proprii mărfii, care ţin de natura materiei constitutive, cum sunt: structura, masa specifică, compoziţia chimică;

• proprietăţi extrinseci, atribuite mărfii, respectiv consideraţii (simboluri), categorii economice (preţ) etc. Gruparea este proprie mărfurilor tangibile. În cazul serviciilor imateriale proprietăţile intrinseci au un caracter cvasiimpropriu.

b) după natura lor, respectiv domeniul de cercetare căruia i se asociază, proprietăţile sunt:

• fizice generale (structura, masa specifică, dimensiunile); • fizice speciale (mecanice, electrice, optice, piretice etc.); • chimice (compoziţia chimică, potenţialul activ); • biologice (potenţialul vital, toleranţa biologică - microbiană/bacteriană/

fungică); • ergonomice (confortabilitate, silenţiozitate, manevrabilitate); • ecologice (potenţial poluant, caracter autodegradabil); • economice (caracterul preţului).

c) după nivelul de relevanţă pentru calitatea mărfii, se deosebesc: • proprietăţi majore (critice); • proprietăţi importante ; • proprietăţi minore.

Proprietăţile majore (critice) influenţează în mare măsură funcţia dominantă a bunului comerciabil, lipsa ori diminuarea lor antrenând suprimarea ori scăderea utilităţii reale a produsului (de exemplu, prospeţimea - la preparatele culinare, netezimea tălpii – la fiarele de călcat, etanşeitatea îmbinărilor – la articolele pneumatice pentru plajă, veridicitatea – la informaţii etc).

Proprietăţile importante sunt mai numeroase, ponderea importanţei lor fiind relativ apropiată de ponderea frecvenţei. Proprietăţile minore au o pondere a frecvenţei superioară ponderii importanţei, ele influenţând exclusiv utilitatea variabilă a mărfii. d) după modalitatea de apreciere şi măsurare, se remarcă:

• proprietăţi apreciabile prin simţuri (organoleptice sau senzoriale); • proprietăţi măsurabile direct sau indirect cu ajutorul unor mijloace adecvate

(instrumente, aparate etc). Proprietăţile organoleptice sau senzoriale sunt proprietăţi care reprezintă expresia reacţiei senzoriale specific umane faţă de proprietăţile intrinseci ale mărfii. Evaluarea lor presupune experienţă acumulată în sisteme personale de valorizare, alcătuite din mulţimea informaţiilor însuşite prin excitarea simţurilor (fondul informaţional biologic) şi mulţimea informaţiilor dobândite prin învăţare (fondul informaţional - cultural).

8

Proprietăţile măsurabile sunt, în general, proprietăţi intrinseci, fapt pentru care constituie, în aproape toate cazurile, caracteristici ale mărfii. Măsurarea lor se realizează prin folosirea unor instrumente adecvate care, în condiţii bine precizate, indică mărimea caracteristicii măsurate. e) după modul de exprimare a nivelului proprietăţii, există:

• proprietăţi exprimabile noţional; • proprietăţi exprimabile cifric.

Proprietăţile exprimabile noţional sunt, în general, cele determinabile senzorial. Nivelul lor este evidenţiabil prin expresii ce permit evaluări graduale (adjective şi adverbe, cu gradele lor de comparaţie), care, în unele situaţii, alcătuiesc scale noţionale consacrate. Este important ca expresiile selectate să aibă o sugestivitate maximă şi să circule larg cu semnificaţie unitară.

Se exprimă noţional, de exemplu, proprietăţile cromatice (nuanţe slabe, deschise, medii, închise, tari etc.), gustative, olfactive etc. În unele cazuri se pot întâlni expresii cu valoare adjectivală ori perechi de adjective: gust dulce-amărui, tuşeu moale-onctuos etc. Exprimarea cifrică este specifică caracteristicilor pentru care sunt consacrate metode de măsurare şi unităţi de măsură.

Acest mod de exprimare prezintă avantajul evidenţierii preciziei mărimii caracteristicii, cu efecte favorabile pentru determinarea obiectivă a calităţii şi pentru o corectă circulaţie a informaţiei specifice. Exemple de caracteristici cu exprimare cifrică: masa specifică a fierului: 7,8 g/cm3, lungimea (unui ax) = 960 mm, lungimea de undă a unui fascicul de lumină monocromă λ = 560 nm. Exprimările cifrice absolute pot fi şi sub formă de interval (exemplu: 7-12 mg/l) sau de limită inferioară (exemplu: cel puţin 1,2 0C) ori superioară (max. 3,5 g NaCl / l). Se folosesc frecvent exprimări cifrice relative: procente (%) sau promile (‰).

În cele mai multe cazuri, proprietăţilor le sunt asociate mărimi fizice consacrate, cognoscibile prin măsurare.

Măsurarea caracteristicilor fizice Există mai multe sisteme de unităţi de măsură care au la bază unităţi

fundamentale independente. Acestea sunt definite de un organism internaţional specializat – Conferinţa Generală de Măsuri şi Unităţi. Cel mai important dintre acestea este Sistemul Internaţional [SI], care este deja acceptat în marea majoritate a ţărilor lumii.

Din 1961, România a adoptat ca unic sistem de măsură, legal şi obligatoriu, Sistemul internaţional [SI]2. În afara SI se utilizează în diverse domenii, ca sisteme tolerate, şi: sistemul practic MKSA (metru, kilogrammasă, secundă, amper), sistemul tehnic MKgfS (metru, kilogramforţă, secundă), sistemul electrostatic (CGS), sistemul CGS-electromagnetic.

Din unităţile fundamentale se deduc unităţile derivate. Mărimile derivate pot fi reprezentate ca produse de puteri cu exponenţi întregi ale mărimilor fundamentale (de exemplu, viteza = lungime · timp-1). Cele şapte mărimi şi unităţi fundamentale ale SI se prezintă în tabelul 3.1.

2 Système International d’Unités

9

Mărimi şi unităţi fundamentale în SI Tabelul 3.1

Mărime fundamentală Denumire Simbol Lungime

Metru m

Timp secundă s Masă kilogram kg Intensitate a curentului electric amper A Temperatură kelvin K Cantitate de materie mol mol Intensitate luminoasă candelă cd De realizarea experimentală cu cea mai mare precizie a etaloanelor unităţilor fundamentale depinde precizia fabricaţiei produselor tehnice.

Pentru facilitarea utilizării comode a unităţilor de măsură în diversele domenii, s-au stabilit prefixe cu circulaţie internaţională. Aceste prefixe sunt prezentate în tabelul 3.2.

Prefixe pentru multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură Tabelul 3.2

Factor Prefix Notaţie Factor Prefix Notaţie 1018 exa

E 10-18 ato

a 1015 peta P 10-15 femto f 1012 tera T 10-12 pico p 109 giga G 10-9 nano n 106 mega M 10-6 micro µ 103 kilo K 10-3 mili m 102 hecto H 10-2 centi c 101 deca DA 10-1 deci d

În literatura mai veche, dar şi în practică, se folosesc adesea alte sisteme de unităţi

din care unele se mai păstrează încă în uz. Câteva transformări ale acestor unităţi se prezintă în tabelul 3.3

Caracterizarea principalelor proprietăţi fizice generale Cele mai importante proprietăţi fizice generale sunt: izotropia/anizotropia, nivelul

de omogenitate, starea de agregare, structura, masa (specifică), porozitatea, higroscopicitatea, permeabilitatea, impermeabilitatea etc.

Masa reprezintă una din cele mai importante caracteristici ale unei mărfi. La

mărfuri, semnificaţia masei variază în funcţie de context, şi anume: • cantitatea de materie încorporată într-o anumită marfă, situaţie în care are statut

de factor cantitativ. Se exprimă în unităţi masice (kg) şi se determină cu balanţa. Se

10

înscrie în toate documentele care însoţesc marfa. Unele din aceste documente cuprind nu numai masa propriu-zisă a mărfii, respectiv masa netă, ci şi masa brută, adică marfa şi ambalajul. Diferenţa dintre masa brută şi masa netă o reprezintă tara (daraua), adică masa ambalajului, recipientului, cutiei, vehiculului etc. în care se află marfa.

În comerţ este consacrată şi masa comercială, respectiv cantitatea plătită din masa reală a unei mărfi higroscopice (care absoarbe sau cedează apă). Masa comercială se calculează cu formula:

Mc = Mn (100 + ua) / (100+ur), în care: Mc = masa comercială, unităţi masice; Mn = masa netă, unităţi masice; ua = umiditatea admisă a mărfii, procente; ur = umiditatea reală a mărfii, procente. • cantitatea de materie considerată în raport cu unitatea de volum, suprafaţă,

lungime, bucată etc., ipostaze în care are statut de caracteristică de calitate. Este cazul mărfurilor caracterizate de volum (mărfuri în vrac - kg/m3), produselor laminare (hârtie, ţesături - kg/m2), produselor de tip filamentar (fire, cabluri, ţevi - kg/m), ori identificabile la bucată (ouă, fructe, cereale, leguminoase - g/buc. sau g/100 buc). În această situaţie, caracteristica se numeşte masă specifică sau densitate.

Densitatea sau masa specifică reprezintă cantitatea de materie a unei unităţi de volum din marfa considerată. Se disting două variante cu care se operează: densitate absolută, respectiv masa (în g) a unei unităţi de volum (1 cm3), variantă specifică îndeosebi teoriei şi densitate relativă, mărime adimensională care reprezintă raportul dintre densitatea absolută a mărfii considerate şi densitatea absolută a apei la temperatura de 40C (unde are valoarea maximă de 1 g/ cm3); această variantă este folosită foarte frecvent în practică.

Numeroasele situaţii particulare ale mărfurilor, au impus stabilirea mai multor variante ale densităţii, astfel: densitate aparentă (la produsele poroase), densitatea în grămadă (la materialele pulverulente, granulare; la rândul său, această variantă cuprinde subvariante referitoare la starea materialului: în stare tasată, în stare afânată), densitatea în stivă (pentru materiale stivuibile), greutatea hectolitrică (masa a 100 l produs) etc. Densitatea este un indicator al calităţii deosebit de sensibil la manopere frauduloase şi unul din principalii indicatori de veritabilitate.

În general, gazele au densităţi mult mai scăzute decât lichidele, iar lichidele sunt mai uşoare decât solidele, cu unele excepţii. Densitatea majorităţii lichidelor variază între 0,5 - 2 g/cm3, valori mult mai mari având mercurul, aflat în fază lichidă la temperatura normală. Densitatea solidelor variază de la valori subunitare (lemn, unele mase plastice) până la peste 20 g/cm3.

Măsurarea densităţii se face prin: metoda areometrului (la lichide), metoda balanţei Mohr-Westphall (la lichide) şi metoda picnometrului (la lichide şi la solide). Metoda areometrului (sau areometria) este foarte larg aplicată, fiind suficient de sigură, foarte accesibilă, rapidă şi economică: pentru determinare este necesar un cilindru de sticlă pentru proba cercetată şi un areometru gradat în zona valorii de măsurare. Areometrul este un corp cilindric din sticlă în care se află un lest de îngreunare şi, la celălalt capăt, prezintă o tijă gradată. Aparatul se introduce în lichidul de cercetat, valoarea densităţii citindu-se pe tija gradată.

11

Higroscopicitatea este caracteristica de bază a structurilor organice în compoziţia cărora se află apă. Aceste structuri îşi modifică permanent conţinutul propriu de apă prin preluarea/cedarea de vapori de apă din mediu, când parametrii spaţiului de depozitare a mărfii oscilează faţă de nivelul normal (preluare în condiţii de umiditate în exces şi cedare în condiţii de uscăciune).

Conţinutul de umezeală se realizează prin adsorbţie (fixarea apei în macrocapilare şi aderarea mecanică a condensului pe neregularităţile macrostructurii), absorbţie (fixarea apei în microcapilare) şi chemosorbţie (apa legată chimic).

Scăderea conţinutului de apă este efectul desorbţiei, care constituie procesul de pierdere a apei din produs. Viteza de efectuare a schimbului de vapori de apă cu mediul este determinată de caracteristicile structurale (capilaritate, porozitate) şi chimice (tipul legăturilor chimice, prezenţa grupelor hidrofile/hidrofobe) ale produsului şi de condiţiile de mediu (temperatură, umiditatea relativă a aerului, presiune). Sorbţia şi desorbţia vaporilor de apă se desfăşoară după curbe care nu se suprapun, prezentând deci fenomenul de histerezis higroscopic, ale cărui implicaţii sunt majore pentru alegerea materialelor adecvate pentru diverse destinaţii. Efectul direct al higroscopicităţii îl reprezintă umiditatea care are semnificaţia de conţinut total de apă, în orice formă, din masa mărfii. Constituie una din caracteristicile definitorii pentru numeroase mărfuri. Conţinutul de umiditate se exprimă în procente masă.

Produsele higroscopice conţin în mod natural apă, această umiditate naturală fiind recunoscută şi acceptată ca umiditate legală (menţionată în standardele de produs) purtând adesea denumiri consacrate, cum este cazul fibrelor textile, pentru care umiditatea legală se numeşte repriză.

Cum s-a arătat mai sus, în tranzacţii se ţine cont de valoarea umidităţii legale pentru marfa comercializată şi se procedează la corectarea masei comerciale în funcţie de umiditatea legală şi de umiditatea reală, determinată prin metode specifice. Pentru cele mai multe structuri naturale care constituie mărfuri (lemn uscat, fibre textile, cereale, leguminoase etc.), umiditatea legală în condiţiile atmosferei standard3 –zona temperată variază aproximativ în plaja 8 -17 %.

Umiditatea unui produs se determină prin îndepărtarea apei cu ajutorul unor incinte speciale, numite etuve şi cântăriri repetate.

Umiditatea = (Mo - M1) / M1 x 100, unde: M0 = masa produsului conţinând apă; M1= masa produsului fără apă, adus la „masă constantă“4. Pentru materiale al căror volum este modificat de conţinutul de apă, cum este

cazul lemnului, umiditatea se calculează la starea umedă, cu formula: Umiditatea = (Mo - M1) / M0 x 100 În general, umiditatea diverselor produse variază de la valori apropiate de 0 %

până la 80 ...90 % (legume şi fructe proaspete). h)Permeabilitatea semnifică proprietatea unor structuri de a lăsa să treacă prin ele diverse substanţe. Este foarte importantă pentru numeroase domenii în comerţ; o 3 Semnificaţia atmosferei standard şi ipostazele sale sunt explicate la Măsurarea caracteristicilor. 4 adică supus unui tratament de pierdere a apei în etuvă încălzită, în reprize repetate şi verificări ale masei la balanţa

analitică. Atunci când între două cântăriri succesive nu se mai înregistrează diferenţe semnificative ale valorii masei, înseamnă că proba a fost adusă la „masă constantă“, ceea ce echivalează cu stadiul de pierdere a apei. Totuşi, echipamentele moderne realizează aceste operaţii automat, rapid, pe probe mici.

12

importanţă remarcabilă o are în mărfuri alimentare, textile, încălţăminte. Inversul permeabilităţii este impermeabilitatea şi este proprietate esenţială pentru anumite categorii de materiale (umbrele, filtre, corturi).

4. Sisteme de clasificare si codificare a marfurilor

Clasificarea mărfurilor – cadrul conceptual şi tipologie Prin sortiment înţelegem o colectivitate de mărfuri realizate sau comercializate în

condiţii de rentabilitate de o anumită organizaţie, în scopul satisfacerii cererii unui segment de consumatori.

În exprimarea curentă se folosesc şi alţi termeni asociaţi noţiunii de "sortiment", cum ar fi "paleta sortimentală" sau "gama de produse". După unii autori, gama de produse este o grupare de mărfuri înrudite prin asemănările dintre caracteristicile de calitate esenţiale şi prin destinaţia în consum. La rândul său, o gamă poate fi alcătuită din mai multe linii de produse, fiecare dintre acestea reprezentând colectivităţi de produse omogene din punct de vedere a materiei prime şi tehnologiei de fabricaţie.

Pornind de la aceste consideraţii se pot defini "dimensiunile gamei de produse", adică profunzimea gamei (numărul de produse distincte conţinute de o linie), lărgimea gamei (numărul de linii de produse ce o compun), lungimea gamei (numărul de produse din toate liniile ce alcătuiesc gama).

Structura sortimentului se referă la totalitatea elementelor componente şi la relaţiile stabilite între aceste componente, adică modalitatea specifică de grupare şi ordonare a acestor elemente.

Clasificarea, ca operaţie conceptuală, reprezintă o modalitate de a distinge simultan elementele unei mulţimi, discrete sau continue, compusă din obiecte sau din fapte, din proprietăţi sau din idei. Tipul clasificării depinde, în principal, de scopul propus (practic sau cognitiv, după caz), ceea ce conduce la necesitatea clarificării criteriilor după care se face clasificarea.

Clasificarea produselor şi serviciilor este o operaţie teoretică ce urmăreşte diferenţierea componentelor unei colectivităţii cercetate, alcătuită din elemente cu existenţă materială sau nu.

În acest sens, se consideră că în sistematica produselor articolul reprezintă individualitatea de bază a sortimentului de produse. Articolele se deosebesc între ele prin mai multe proprietăţi, în timp ce sortul este unitatea elementară într-un sortiment, sorturile deosebindu-se între ele printr-o singură proprietate.

O menţiune specială facem în legătură cu clasificările comerciale ale produselor (adică gruparea unor categorii de produse în funcţie de destinaţie), folosite în comerţul electronic şi, care se regăsesc pe majoritatea magazinelor virtuale. Aceste site-uri servesc drept ghid interactiv pentru consumatorii ce doresc să-şi fundamenteze decizia de cumpărare pe un studiu comparativ, între mai multe produse ce satisfac aceeaşi trebuinţă. Mai mult chiar, site-urile de acest tip permit şi achiziţia online, imediat după consultarea bazei de date respective.

Clasificarea produselor din aceste magazine virtuale nu este una riguros ştiinţifică (dat fiind caracterul comercial, publicitar al prezentării), în sensul că nu se regăsesc absolut toate categoriile de produse, ci doar acelea aparţinând firmelor agreate (prin contract) de către administratorul site-ului respectiv. În plus, din dorinţa administratorilor

13

acestor magazine virtuale de a fi originali, web-designerii apelează la maniere diferite de prezentare a informaţiei.

Prin accesarea unui asemenea magazin electronic, utilizatorul-client are posibilitatea de a alege categoria de produse dorită, apoi poate face o filtrare (selecţie) după diverse criterii considerate importante de administratorii site-ului. Maniera cea mai frecvent folosită este de a oferi drept criterii de selecţie preţul, producătorul sau câteva dintre cele mai importante caracteristici de calitate.

Pe lângă avantajul că se oferă potenţialului client informaţii asupra preţului şi gamei sortimentale, există mai multe niveluri de detaliere a caracteristicilor de calitate pentru fiecare produs. Asfel, un clic pe denumirea produsului oferă o descriere detaliată a acestuia, însoţită adesea şi de o fotografie, aspecte care fac deosebit de utilă şi comodă o astfel de informare.

Sistemul codificării cu bare Toate practicile moderne de management au nevoie de informaţii exacte şi este mai

mult decât necesar să cunoaştem exact stocurile, fluxurile productive şi calitatea lor, loturile etc. şi toate acestea în timp real, deoarece acurateţea şi actualitatea informaţiilor sunt vitale în procesul decizional.

Indiferent de tipul clasificării, produselor le sunt asociate şi sisteme de codificare specifice, iar relaţia dintre clasificări şi codificări este determinată de gradul de interdependenţă sau de suprapunere a acestora. Totodată, în condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv atins prin elaborarea sistemelor “Cod universal al produselor” (Universal Product Code - UPC) şi „Cod european al articolelor” (European Article Numbering - EAN), ambele utilizând codificarea cu bare.

Codificarea reprezintă operaţiunea de transpunere în cod a elementelor definitorii ale unor obiecte, servicii sau fenomene.

Principalul obiectiv al codificării este identificarea rapidă şi precisă a elementelor unei mulţimi; dacă se preiau şi semnificaţiile relaţiilor stabilite între elementele mulţimii respective, codificarea îndeplineşte şi funcţia de reprezentare a clasificării.

Codul este o combinaţie de elemente simbolice folosită pentru transmiterea unei informaţii. Aceste elemente simbolice pot fi litere (cod alfabetic), cifre (cod numeric) sau litere şi cifre (cod alfanumeric).

Codul cu bare este modalitatea de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare albe şi negre, cu dimensiuni predefinite.

Codul cu bare pune la dispoziţia utilizatorilor o metodă de introducere automată a datelor în sistemul informatic, cu o viteză şi o acurateţe deosebite, lucru practic imposibil de realizat prin culegerea manuală a datelor. Domeniile în care se regăsesc aplicaţii ale codului cu bare sunt numeroase, amintim aici doar industria, comerţul cu produse şi servicii, administraţia publică etc. Aplicaţiile ce ţin de sfera comerţului sunt vânzarea en-detail, reţelele de distribuţie, recepţia produselor, inventarul şi controlul stocurilor, organizarea depozitelor, asigurarea calităţii, service în teritoriu, transporturi şi expediţii etc.

Activităţile comerciale moderne presupun localizarea şi identificarea rapidă a obiectului tranzacţiei. În acest context s-a consacrat conceptul de trasabilitate, definit drept aptitudinea de regăsire a istoricului, utilizării şi localizării unei entităţi prin

14

identificări înregistrate, fiind evidente posibilităţile oferite de utilizarea în scopurile menţionate a unui sistem informaţional adecvat şi uşor accesibil, cum este codul cu bare.

Principalele aplicaţii ale codificării cu bare sunt: • numerotarea, codificarea şi identificarea automată a produselor; • gestionarea şi urmărirea automată a stocurilor; • identificarea partenerilor de afaceri în comunicaţia comercială electronică; • înregistrarea automată la casele de marcat din magazine.

Principalele coduri cu bare utilizate în comerţul internaţional Codul UPC (Universal Product Code) este folosit mai ales în economia S.U.A.

(după unele surse se pare că peste 95% din produsele comercializate în S.U.A. sunt codificate în acest fel) şi a apărut prin anii '70 din necesitatea creşterii eficienţei activităţilor din reţeaua comercială cu amănuntul de pe piaţa americană, dorindu-se automatizarea prelucrării informaţiilor legate de desfaceri.

Acest cod este format dintr-o serie de 12 caractere numerice, fiecare cu semnificaţie aparte (figura 5.1):

• primul caracter este de fapt o "cheie a clasificării" (key number); • următoarele cinci identifică producătorul; • următoarele cinci identifică produsul; • ultimul caracter este o cifră de control, servind la înlesnirea citirii optice şi se

calculează în funcţie de caracterele precedente.

Figura 4.1 Structura codului UPC Codul EAN (European Article Numbering) este o replică europeană la codul

UPC şi a apărut din necesitatea uniformizării sistemelor de clasificare şi codificare a mărfurilor în schimburile internaţionale. Franţa (sistemul GENCOD) şi Germania (sistemul BAN-L) au fost primele state europene care şi-au dezvoltat propriile sisteme de clasificare şi codificare folosind modelul american, iar în 1974 a apărut codul EAN, conceput din iniţiativa reprezentanţilor a 12 state vest - europene. Codul astfel dezvoltat este compatibil cu UPC, incluzând sistemele franceze şi germane amintite şi este un cod cu bare continuu, bazat pe elemente de grosimi variabile şi al cărui set de caractere este exclusiv numeric. Caracterele auxiliare permit, în momentul lecturii, identificarea extremităţilor şi a mijlocului codului.

Oricare ar fi ţara unde este vândut produsul codificat în acest fel, codul său este format din 13 cifre şi rămâne valabil, fiind independent de preţ sau condiţii de aprovizionare. El figurează în cataloagele de referinţe şi pe documentele administrative (bonuri de comandă - livrare, facturi). Tot printr-un cod EAN se identifică produsele în documentele comerciale, în unităţile prestatoare, în consignaţii etc., excepţie făcând produsele cu masă variabilă.

X/ XXXXX/ XXXXX/ C cheia clasificării

codul producătorului

codul produsului

cifra de control

15

Codul EAN (figura 5.2) este o serie de 13 caractere numerice, în cazul României structura fiind următoarea:

• indicativul ţării - primele trei cifre reprezintă prefixul ţării, atribuit de EAN şi se aplică produselor fabricate şi chiar comercializate în ţară (pentru România este 594);

• identificarea produsului se face prin nouă cifre: CNP (Codul Naţional al Producătorului), care este atribuit de EAN România în momentul aderării şi are patru cifre, urmat apoi de CIP (Codul Interfaţă al Produsului) care are cinci cifre şi serveşte la identificarea produsului în cele mai mici amănunte5;

• cifra de control are acelaşi rol ca şi în cazul codului UPC:

Prefix ţară CNP CIP

Figura 4.2 Structura codului EAN Trebuie precizat că la producător se aplică numerotarea conform codului EAN

numai pentru produsele care se distribuie în mod general şi fără restricţii. În celelalte cazuri, numerele nu au nici o semnificaţie, numărul nu poartă informaţii despre entitatea identificată (despre ţara de origine, furnizorul, tipul sau preţul articolului) şi nici nu constituie mijloc de clasificare; cu alte cuvinte, numărul respectiv are doar rol de identificare unică a articolului respectiv.

Pentru codificarea EAN la producător există două versiuni: • versiunea generală, care rezervă nouă poziţii numerice pentru "identificarea

produsului" (aşa cum am arătat mai sus), astfel încât codul complet va avea 13 caractere numerice. Această versiune se numeşte EAN 13;

• versiunea scurtă, care rezervă câmpului "identificarea produsului" doar patru cifre, astfel încât codul complet va avea opt caractere numerice. Această versiune se numeşte EAN 8 şi se foloseşte în cazul în care ambalajul produsului nu are suficient spaţiu pentru a permite tipărirea în condiţiile impuse de standard a simbolului EAN 13, deci această versiune este un caz excepţional.

Codificarea EAN pentru produsele din magazine (pentru produsele cu circulaţie limitată) poate folosi una din cele două versiuni, existând diferenţierea între articolele ce se vând la bucată şi cele cu masă variabilă. Aceste coduri pot conţine, după caz, un prefix, informaţii despre preţ, despre codul produsului, despre masa pachetului respectiv etc.

Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje specifice, ce se adaugă celor asigurate de codificare, în general.

Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa operativ în legătură cu modificările care apar în desfacerea produselor, ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la cerinţele pieţei (prin lărgirea sau restrângerea gamei sortimentale, retragerea produselor fără succes comercial etc).

Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură posibilitatea cunoaşterii, în orice moment, a situaţiei stocului pentru fiecare produs, care poate fi astfel reînnoit operativ.

5 În sectorul textile, de exemplu, CIP este atribuit unui model într-o talie şi o culoare bine definită.

16

Se poate realiza comanda automată a produselor, printr-un calculator interconectat cu cel al furnizorului. Pot fi, de asemenea, mai bine urmărite rezultatele acţiunilor promoţionale. Codificarea cu bare a publicaţiilor

Demersurile întreprinse în sensul diversificării continue a ofertei de cărţi şi publicaţii periodice s-au concretizat în elaborarea a două sisteme de codificare, care se bucură de o largă recunoaştere pe plan internaţional, şi anume ISBN pentru cărţi şi ISSN pentru publicaţii periodice.

Sistemul ISBN (International Standardized Book Number) se bazează pe un cod de caractere numerice, grupate pe patru secvenţe, de lungime variabilă şi separate de cratimă (de exemplu 973-00000-0-0). Semnificaţia celor patru secvenţe de cod este următoarea:

• prima secvenţă reprezintă codul ţării (indică grupul naţional, lingvistic şi geografic). De exemplu, codul 973 identifică editorii din România;

• secvenţa a doua reprezintă codul de identificare al editurii; • secvenţa a treia reprezintă numărul de ordine al cărţii editate (lungimea acestui

cod variază în funcţie de numărul cărţilor publicate); • ultima secvenţă reprezintă cifra de control (această cifră este rezultatul unui

algoritm matematic şi serveşte pentru verificarea corectitudinii codului). Sistemul de codificare ISBN nu oferă protecţie juridică în ceea ce priveşte

drepturile de autor, servind numai pentru identificarea publicaţiilor. Sistemul ISSN este folosit pentru codificarea distinctă a publicaţiilor periodice, iar

acronimul său înseamnă număr internaţional standard pentru seriale (International Standardized Series Number).

Prin sistemul de codificare ISSN se identifică în mod unic titlul unei publicaţii periodice, independent de limba în care este redactat textul sau de ţara în care se editează publicaţia.

Acest cod nu are nicio altă semnificaţie în afară de faptul că identifică un anumit titlu, codul fiind acordat de către agenţiile naţionale ISSN, constituite într-o reţea internaţională, coordonată de Centrul Internaţional ISSN de la Paris. În România, sistemul de codificare este gestionat de Centru Român ISSN.

Sistemul ISSN se bazează pe un cod cu caractere numerice, grupate pe două secvenţe, separate de cratimă (de exemplu 1234-5678). Primele şapte cifre reprezintă codul publicaţiei, iar ultima cifră este cifra de control.

Pentru fiecare publicaţie, codul ISSN este asociat cu „titlul-cheie" al publicaţiei. Acest titlu este stabilit de agenţiile naţionale ISSN, în momentul înregistrării publicaţiei respective, în scopul acordării codului.

17

5. Elemente de calitologie

Definirea conceptului de calitate. Termenul de calitate isi are originea in cuvantul latin « qualitas » inventat de

Cicerone. In filozofie,calitatea este definita ca reprezentand « sinteza lucrurilor si insusirilor

esentiale ale obiectelor ».In logica,este definita drept un « criteriu de ordin logic ».In practica economica notiunea de calitate a avut la inceput semnificatia de « frumusete artistica »apoi de « lucru bine facut ».In prezent se dau intelesuri diferite acestui concept : »satisfacerea cerintelor clientilor », »conformitatea cu specificatiile », »corespunzator pentru utilizare ».

Orientari actuale privind definirea calitatii produselor. • Orientarea transcendenta

Calitatea reprezinta o entitate atemporala absolutul fiind perceput de fiecare individ in mod subiectiv.Aceasta orientare marcata de idealismul lui Platon nu permite definirea clara a calitatii si nici masurarea ei.

• Orientarea spre produs Calitatea este definita ca reprezentand ansamblul caracteristicilor de calitate ale produsului.Este opusa orientarii transcendente,se regaseste in special in lucrarile de teorie economica si in calimetrie.

• Orientarea spre procesul de productie Calitaea este privita din perspectiva producatorului ;calitatea reprezinta conformitatea cu specificatiile. • Orientarea spre costuri.Calitatea este definita prin intermediul costurilor si

implicit al preturilor. • Orientarea spre utilizator.Conform acestei orientari calitatea produsului

reprezinta” aptitudinea de a fi corespunzator pentru utlilizare”

Evolutia modalitatilor de asigurare a calitatii;etape: • Asigurarea calitatii prin control-perioada caracterizata de teoriile lui

Taylor,care se regasesc atat in principiile de management cat si in organizarea activitatilor dintr-o organizatie.

1. Calitatea era asigurata in principal prin controlul final al componentelor,respectiv al produselor,urmarindu-se identificarea si separarea celor necorespunzatoare.

2. Se acorda o atentie mai mare produsului comparativ cu procesul de productie.

• Asigurarea calitatii prin metode statistice-este etapa caracteristica anilor 1950;se pune accent pe controlul pe fluxul tehnologic,urmarindu-se identificarea cauzelor defectelor,in scopul prevenirii lor;

1. Sunt utilizate metodele statistice,mai ales metodele de control prin esantionare.

2. Sunt organizate cursuri de perfectionare a lucratorilor,in domeniul asigurarii calitatii.

• Asigurarea calitatii prin motivarea personalului-corespunde anilor 1960 si se caracterizeaza prin punerea accentului pe motivarea lucratorilor in asigurarea

18

calitatii.In S.U.A sunt elaborate programe zero defecte(total trebuie bine facut de prima data).

1. Promovarea <autocontrolului si a spiritului de echipa>. 2. Infiintarea <cercurilor calitatii> (in Japonia),a <grupelor pentru rezolvarea

problemelor> (in Norvegia si Finlanda). • Promovarea unor concepte integratoare de asigurare a calitatii.

Corespunde anilor 1980,caracterizandu-se prin aparitia unor concepte noi ,cu aplicabilitate in Japonia. Se pune accent pe urmatoartele aspecte:

1. clientul are prioritate absoluta; 2. asigurarea calitatii reprezinta o problema a conducertii de varf a organizatiei; 3. toti lucratorii participa la asigurarea si imbunatatirea calitatii; 4. toate compartimentele organizatiei participa la asigurarea si imbunatatirea

calitatii; 5. pentru asigurarea calitatii sunt luate in considerare toate etapele traiectoriei

produselor.

Standardele ISO 9000.

Sandardele ISO 9000 stabilesc regulile de baza pentru sistemele de management al calitatii - de la principii pina la implementare - indiferent de produsul sau serviciul oferit. Pe plan intern, reprezinta un set de reguli pentru a realiza un produs sau un serviciu. Pe plan extern, confera increderea ca furnizorul are capabilitatea de a produce bunurile sau serviciile cerute si ii indica acestuia modul de actiune pentru a se asigura ca livrarile sale satisfac in totalitate asteptarile clientilor

Standardizarea este o activitate de interes general care, prin aplicaţiile ei, are un impact important asupra economiei şi societăţii.

Standarul este un document, stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-un context dat.

• Standardul nu este obligatoriu, deoarece are la bază un acord liber consimţit al părţilor interesate (producători, distribuitori, consumatori şi administraţia publică). Standardul este creat de toţi cei care îl doresc şi este aplicat de toţi cei care vor. Aplicarea standardelor devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare.

• Standardul este elaborat de un organism recunoscut care poate fi naţional, regional sau internaţional.

• Standardul este destinat unei aplicări comune şi repetate, aceasta conferindu-i o mare eficacitate.

• Standardul, prin conţinutul său, este un instrument care asigură un grad optim de ordine în mediul de afaceri, acesta încurajând creaţia şi creşterea economică, în avantajul comunităţii în ansamblul său.

Avantajelor standardizării se referă în principal la următoarele: • simplificarea diversităţii tot mai mari a produselor şi procedurilor din viaţa

19

oamenilor, deoarece standardizarea contribuie la eliminarea elementelor care complică, îngreunează şi scumpesc producţia şi utilizarea produselor, acestea fiind caracterizate prin proprietăţi esenţiale;

• compatibilitate şi interschimbabilitate, ceea ce înseamnă că standardizarea permite obţinerea unor game tipodimensionale de piese şi produse compatibile sub aspectul dimensiunilor, formelor şi proprietăţilor care permit interschimbabilitatea dimensională şi funcţională;

• securitate, sănătate, protecţia vieţii şi a mediului, deoarece în standarde sunt înscrise prescripţiile privind funcţionarea în condiţii de siguranţă a maşinilor, utilajelor, construcţiilor şi instalaţiilor, precum şi prescripţiile care limitează sau înlătură nocivitatea unor produse sau procese asupra mediului înconjurător;

• asigurarea protecţiei consumatorilor, deoarece produsele care poartă marca de conformitate cu standardele prezintă o garanţie că ele răspund necesităţilor consumatorilor, iar prin nivelul caracteristicilor înscrise în standarde, este garantată calitatea produselor, iar prin prescrierea condiţiilor de ambalare, transport, păstrare şi depozitare se asigură şi menţinerea calităţii pe întreg circuitul tehnico-economic de la producător la consumator;

• facilitarea comunicării dintre producători şi beneficiari, aceasta însemnând că standardizarea asigură un limbaj comun prin intermediul terminologiei, simbolizărilor şi codificărilor unice în diferite domenii acceptate pe plan internaţional;

• eliminarea barierelor din calea comerţului este asigurată prin: trimiterile şi referirile la standarde, care se fac în contractele economice şi folosirea standardelor internaţionale sau a celor europene armonizate;

• reducerea gradului de incertitudine al pieţei, ceea ce înseamnă că existenţa unui set corespunzător şi stabil de standarde creează mai multă transparenţă în situaţiile concurenţiale pe piaţă şi în felul acesta deciziile pentru investiţii pe termen scurt sunt mai uşor de luat;

• utilizarea eficientă a materialelor, energiei şi resurselor umane, deoarece standardizarea are la bază rezultatele conjugate ale ştiinţei, tehnicii şi experienţei, oferind cele mai bune soluţii pentru: valorificarea superioară a resurselor materiale şi energetice, folosirea cu maximum de randament a capacităţii de producţie, reducerea consumurilor şi costurilor de fabricaţie, precum şi creşterea productivităţii muncii.

Activitatea de standardizare din România face parte din infrastructura calităţii, având la bază un cadru legislativ complet şi în deplină concordanţă cu principiile şi prevederile normative europene şi internaţionale în domeniu.

În România, activitatea de standardizare se desfăşoară sub conducerea Asociaţiei de Standardizare din România (ASRO), recunoscută ca unic organism naţional de standardizare6.

Asociaţia de Standardizare din România (ASRO) s-a constituit în noiembrie 1998 într-o asociaţie neguvernamentală, persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ şi de interes public.

Categoriile de standarde elaborate în România sunt: standarde naţionale, profesionale şi de firmă.

6 H.G. nr. 985/2004, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 612/2004

20

„Noua Abordare” în domeniul armonizării tehnice şi al standardizării este o sumă de Directive care definesc o serie de cerinţe, denumite cerinţe esenţiale care sunt concretizate în standardele europene armonizate. Aceste documente prevăd în mod obligatoriu aplicarea marcajului CE care exprimă faptul că produsul îndeplineşte cerinţele esenţiale respective.

Directivele stabilesc numai cerinţele esenţiale de securitate ale produselor, cerinţe care trebuie să asigure protecţia sănătăţii, a mediului, securitatea muncii şi a persoanelor.

Sistemul internaţional de standardizare este alcătuit din trei organisme principale care se ocupă cu elaborarea standardelor internaţionale şi anume Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO), Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI) şi Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT).

Activitatea de standardizare europeană reprezintă sarcina a trei organisme independente: Comitetul European de Standardizare (CEN), Comitetul European pentru Standardizare în Electrotehnică (CENELEC) şi Institutul European de Standardizare în Telecomunicaţii (ETSI).

Alte organizaţii internaţionale de standardizare mai sunt: Comisia Codex Alimentarius şi Federaţia Internaţională pentru Aplicarea Standardelor.

Comisia Codex Alimentarius A fost constituită în anul 1962 de către Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie a Naţiunilor Unite (FAO) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi cuprinde în prezent 173 de state membre, inclusiv o organizaţie (Uniunea Europeană). Misiunea acestei organizaţii este de a elabora standarde internaţionale şi texte similare referitoare la securitatea şi calitatea alimentelor, cu scopul de a proteja sănătatea consumatorilor şi de a asigura practici echitabile în cadrul comerţului cu alimente. Acreditarea este „o procedură prin care un organism autorizat, recunoaşte formal că un organism sau o persoană este competentă să efectueze sarcini specifice”. Acreditarea se referă la laboratoare, organisme de certificare şi inspecţie care au fost evaluate şi auditate la intervale regulate de către o terţă parte în ceea ce priveşte competenţa lor tehnică, prin raportare la criterii tehnice publicate.

Acreditare din România (RENAR), ea fiind administratorul unic al mărcii naţionale de acreditare, produs cu valoare adăugată deosebită, conferind clienţilor recunoaştere naţională, europeană şi mondială.

Certificarea este o procedură prin care o terţă parte dă o asigurare în scris că un produs, proces sau serviciu este conform cu condiţiile specificate, iar conform Legii nr. 608/2001, certificarea conformităţii este definită ca reprezentând acţiunea unei terţe părţi care dovedeşte existenţa încrederii adecvate că un produs, proces sau serviciu corespunzător identificat este în conformitate cu un standard sau un alt document normativ.

În funcţie de domeniul de certificare, există: • certificarea produselor sau serviciilor, care atestă că proprietăţile unui bun sau

ale unei prestaţii sunt conforme cu specificaţiile tehnice; • certificarea sistemelor de management al calităţii, mediului, securităţii

alimentare, securităţii ocupaţionale şi securităţii informaţiei; • certificarea personalului, care atestă competenţa profesioniştilor faţă de criterii

stabilite.

21

Certificarea conformităţii produselor cu cerinţele esenţiale (cerinţe de securitate) este obligatorie pentru a obţine permisiunea liberei circulaţii a mărfurilor în spaţiul economic european.

În ţările Uniunii Europene precum şi în România, se practică două tipuri de certificare a produselor: obligatorie şi voluntară.

Certificarea obligatorie se referă la „domeniul reglementat”, domeniu în care punerea în circulaţie, pe piaţă, a produselor şi serviciilor este reglementată de legi şi alte acte normative.

Certificarea voluntară se referă la „domeniul nereglementat”, domeniu în care punerea în circulaţie, pe piaţă, a produselor şi serviciilor nu este reglementată prin legi şi alte acte normative.

Certificarea produselor prezintă avantaje şi pentru consumator deoarece: orientează consumatorul neavizat în alegerea produselor şi asigură protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorului, precum şi protecţia mediului înconjurător.

România are în prezent o infrastructură de evaluare şi certificare a conformităţii produselor şi serviciilor bine dezvoltată şi complet aliniată la standardele europene. Organismul recunoscut pentru a valida competenţa şi caracterul de terţă parte pentru organismele şi instituţiile care evaluează şi certifică aceste performanţe este Asociaţia de

Unul dintre obiectivele standardelor ISO 9000 este de a facilita schimbul internaţional de bunuri şi servicii. Standardul ISO 9000 a avut foarte mult succes, dovadă adoptarea lui în multe ramuri de activitate din întreaga lume.

Până la momentul actual, peste 100 de ţări au adoptat ISO 9000 drept standard naţional. Zeci de mii de companii din întreaga lume au fost atestate în conformitate cu standardele respective şi alte câteva mii sunt în curs de atestare.

ORGANIZATIA EUROPEANA PENTRU CALITATE defineste certificarea astfel:procedura si activitate desfasurata de un organism autorizat pentru determinarea verificarea si atestarea scrisa a calitatii produselore,serviciilor in concordanta cu obiectivele stabilite

ORGANIZATIA EUROPEANA PENTRU CALITATE defineste certificarea astfel:procedura si activitate desfasurata de un organism autorizat pentru determinarea verificarea si atestarea scrisa a calitatii produselore,serviciilor in concordanta cu obiectivele stabilite

Pentru a asigura o baza unitara a acreditarii CEN si CENELEC au elaborate standardele EN seria 45000 a caror aplicare este obligatorie in tarile UE si AELS.Acestea stabilesc criterii generale pentru functionarea si evaluarea laboratoarelor de incercari ,criterii pe care trebuie sa le indeplineasca organismele de certificare.

Principiile managementului calităţii

Ø Orientarea către client

Ø Leadership

Ø Implicarea personalului

Ø Abordarea bazată pe proces

Ø Îmbunătăţirea continuă

Ø Relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii

22

Ø Abordarea pe bază de fapte în luarea deciziilor

Ø Abordarea sistemică a managementului

ORIENTAREA CĂTRE CLIENT

Clienţii constituie pentru organizaţie raţiunea de a exista.

Succesul unei organizaţii depinde de clienţi.

Organizaţia trebuie să fie preocupată de:

• îmbunătăţirea în mod continuu a gradului de satisfacţie al clienţilor şi de

depăşirea aşteptărilor acestora

• îmbunătăţirea ratei de menţinere a clienţilor (costă de 5-6 ori mai mult să

atragi un nou client, decât să îi menţii pe cei existenţi)

Căi de menţinere a loialităţii clienţilor

• politica top-managementului în ceea ce priveşte relaţia cu clienţii trebuie

comunicată tuturor angajaţilor

• identificarea tuturor cerinţelor clienţilor referitoare atât la produse, cât şi la

serviciile care însoţesc produsele (ce gândesc? ce simt? cum percep calitatea?

care sunt nevoile? sunt satisfăcuţi? vor reveni?)

• îmbunătăţirea nivelului profesional şi motivaţional al angajaţilor (rolul

fiecărui angajat în cadrul organizaţiei; randamentul acestuia depinde şi de

componenta salarială)

• îmbunătăţirea relaţiei post-vânzări cu clienţii (o relaţie trebuie cultivată pentru

a se menţine – telefoane cu prilejul unor momente deosebite pentru clienţi, dar

şi cu privire la modul cum se comportă produsul respectiv)

• îmbunătăţirea gradului de rezolvare a reclamaţiilor şi folosirea acestora pentru

a preîntâmpina reapariţia aceloraşi probleme

• calitatea trebuie percepută de clienţi

- îmbunătăţirile aduse unui produs sunt benefice pentru organizaţie

numai dacă sunt percepute de client

• obţinerea unui nivel calitativ constant (este mai dificil să fi constant în ceva

anume decât să atingi acel nivel)

23

• calitatea unui produs (serviciu) este rezultatul calităţii angajaţilor, materiilor

prime, materialelor, proceselor şi activităţilor implicate în realizarea acestuia

• conştientizarea fiecărui angajat de dubla sa ipostază: client-furnizor, va

contribui la menţinerea acelui nivel calitativ constant

• trebuie avut în vedere simbioza organizaţie-client

• eliminarea barierelor informaţionale existente în structura organizaţiei (căi):

- eliminarea mesajelor fără substanţă

- delimitarea conţinutului mesajelor

- credibilitatea celui care emite mesajul

- limbajul folosit afectează gradul de percepţie al mesajului

- prezenţa sau absenţa unor factori (zgomote, intensitatea luminii,

intensitatea căldurii termice şi sufleteşti etc.) în spaţiul în care se

transmite mesajul influenţează calitatea acestuia

• crearea şi menţinerea sentimentului de apartenenţă la organizaţia în care

lucrează

• motivarea angajaţilor în funcţie de aportul lor la dezvoltarea organizaţiei,

importanţa muncii şi gradul de responsabilitate

• dezvoltarea spiritului de echipă

• încurajarea şi menţinerea unei atmosfere deschise dialogului

• susţinerea transparenţei şi a consultării în luarea deciziilor importante pentru

organizaţie

• informarea tuturor angajaţilor în legătură cu problemele majore ale

organizaţiei şi asigurarea faptului că acestea au fost înţelese de către aceştia

Relaţia cu clienţii

• informarea clienţilor în legătură cu poziţia sa pe piaţa respectivă

• stimularea interesului clienţilor actuali şi potenţiali pentru produsele

(serviciile) organizaţiei

• conştientizarea clienţilor cu privire la avantajele de care ar beneficia dacă ar

apela în continuare la produsele (serviciile) organizaţiei

24

• calitatea actului de comunicare al organizaţiei cu clienţii depinde foarte mult

de următoarele aspecte:

- cui ne adresăm (segmentul de piaţă)

- ce ne dorim să comunicăm

- informaţiile ce urmează a fi transmise clienţilor sunt clare, concise

şi accesibile pentru aceştia

Forme de comunicare (câştigarea şi menţinerea încrederii clienţilor în capacitatea

organizaţiei de a realiza produse/servicii de calitate pe termen lung):

- publicitate

- concursuri publicitare

- cadouri promoţionale

- cultivarea şi menţinerea unor contacte directe cu alte organizaţii, cu persoane

influente din mass-media, instituţii ale statului, societatea civilă

- participarea la târguri naţionale şi internaţionale de profil

LEADERSHIP

Marea majoritate sunt manageri, lideri sunt doar câţiva (foarte puţini)

Liderul trebuie:

- să fie persoana care exercită puterea în cadrul unei organizaţii

- să reprezinte imaginea organizaţiei în exterior

- să se ocupe de problemele esenţiale ale organizaţiei

- să fie creativ

- să ştie să delege activităţile obişnuite

- să încurajeze schimbarea

- să stăpânească arta de a lua decizii, mai ales în momentele critice pentru

organizaţie

- să cunoască aspectele informale ale organizaţiei

- să fie persoana în jurul căreia un grup de persoane se cristalizează

- să fie responsabil de calitatea mediului de lucru din cadrul organizaţiei

- să conducă prin exemplu

- să înţeleagă şi să răspundă la schimbările din mediul extern

25

- să aibă o viziune clară referitor la viitorul organizaţiei

- să stabilească şi să menţină modele de etică la toate nivelurile organizaţiei

- să construiască şi să menţină încrederea în rândul angajaţilor şi să elimine

teama

- să asigure personalului resursele necesare şi libertatea de a acţiona

- să încurajeze şi să recunoască contribuţia angajaţilor

- să promoveze o comunicare deschisă şi onestă – să-şi propună obiective

îndrăzneţe şi să implementeze strategii pentru realizarea acestora

- să menţină un anumit echilibru atât în interiorul organizaţiei, cât şi în

exteriorul acesteia

- să îmbunătăţească nivelul profesional al angajaţilor

- să cristalizeze sentimentele şi aspiraţiile angajaţilor

- să reprezinte spiritul angajaţilor

- să pună în mişcare organizaţia

Categorii de lideri

- liderul formal – este cel numit (impus) de un grup de interese

- liderul informal – este rezultatul emanaţiei din interiorul unui grup (dat de

autoritatea informată a unui grup)

Calitatea deciziilor luate de lider depinde de:

• experienţă

• calitatea angajaţilor (calitatea informaţiilor furnizate de către aceştia)

• nivelul de responsabilitate pe care doreşte să şi-l asume

• factori necontrolabili (de natură financiară – aprecierea sau deprecierea

monedei naţionale)

Stilul de conducere al unui lider depinde de:

• personalitatea acestuia

• pregătirea şi experienţa acestuia

• contextul social-economic specific perioadei acestuia

26

IMPLICAREA PERSONALULUI

Contribuie la îmbunătăţirea SMC-ului cu efect asupra eficacităţii şi eficienţei

economice a organizaţiei.

Îmbunătăţirea gradului de implicare a personalului se poate realiza prin:

• planificarea şi realizarea unui program de instruire continuă

• definirea responsabilităţilor şi autorităţilor

• stabilirea obiectivelor individuale şi de echipă

• crearea mediului de lucru necesar implicării în stabilirea obiectivelor şi în

luarea deciziilor

• crearea, aplicarea şi menţinerea unui sistem de recompense materiale şi de altă

natură (diplome, burse etc.)

• crearea condiţiilor necesare încurajării inovaţiei

• revizuirea în mod continuu a nevoilor personalului

• crearea mediului de lucru necesar aplicării lucrului în echipă

• analizarea motivelor care conduc la fluctuaţii de personal

• măsurarea gradului de satisfacţie a personalului

ABORDAREA BAZATĂ PE PROCES

Proces – grup de activităţi corelate sau în interacţiune care transformă datele de

intrare în date de ieşire.

O activitate poate fi un proces sau o componentă a unui proces.

Se recomandă ca tuturor proceselor şi activităţilor să li se aplice ciclul lui Deming

(planifică → execută → verifică → acţionează).

Abordarea tip proces conduce la apariţia unei reţele de procese.

Buna funcţionare a reţelei de procese depinde de:

- caracteristicile proceselor

- calificarea personalului

- fluxurile de informaţii

- resursele necesare şi disponibile

- calitatea intrărilor şi ieşirilor (care sunt intrări pentru alte procese)

27

- fiabilitatea proceselor

- repetabilitatea proceselor

- metodele de analiză şi îmbunătăţire a proceselor utilizate

Avantajele utilizării abordării pe bază de proces:

• oferă posibilitatea monitorizării activităţilor

• concură la înţelegerea şi satisfacerea cerinţelor tuturor părţilor interesate

(societate, clienţi, angajaţi, acţionari, furnizori, parteneri)

• scoate în evidenţă gradul de importanţă al proceselor în funcţie de valoarea pe

care o adaugă produsului

• scoate în evidenţă gradul de interdependenţă dintre activităţi

• contribuie la îmbunătăţirea calităţii activităţii cu implicaţii fireşti asupra

calităţii produsului final

• focalizează monitorizarea satisfacţiei tuturor părţilor interesate

ÎMBUNĂTĂŢIREA CONTINUĂ

Contribuie la îmbunătăţirea gradului de satisfacţie al tuturor părţilor interesate.

Acţiunile de îmbunătăţire destinate SMC-ului, produselor, serviciilor,

proceselor etc. presupun parcurgerea următoarelor etape:

- analizarea şi evaluarea situaţiei existente pentru a identifica ceea ce trebuie

îmbunătăţit

- stabilirea obiectivelor pentru îmbunătăţire

- identificarea, evaluarea, selectarea şi implementarea soluţiilor pentru

realizarea obiectivelor propuse

- măsurarea, verificarea, analizarea şi evaluarea rezultate implementării pentru a

determina dacă obiectivele au fost îndeplinite

Îmbunătăţirea performanţelor referitoare la calitate presupune:

- aplicarea benchmarking-ului în vederea identificării posibilităţilor de

îmbunătăţire a nivelului calitativ al produselor (serviciilor) realizate

- recunoaşterea şi recompensarea angajaţilor pentru îmbunătăţirile aduse

oricărui tip de activitate din cadrul organizaţiei

- stabilirea de obiective referitoare la calitate la toate nivelurile organizaţiei

28

Obiectivul strategic al organizaţiei trebuie să fie îmbunătăţirea continuă a

proceselor cu implicaţii fireşti asupra îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei şi a

beneficiilor părţilor interesate.

Îmbunătăţirea continuă a tuturor proceselor dintr-o organizaţie va avea ca

finalitate atingerea principiului TQM „zero defecte”, adică toate procesele din

organizaţie trebuie să se desfăşoare fără erori.

RELAŢII RECIPROC AVANTAJOASE CU FURNIZORII

Părţile implicate într-o afacere trebuie să obţină anumite satisfacţii, altfel nu va

exista implicare (interes).

Managementul organizaţiei trebuie să fie preocupat în mod continuu de evaluarea

gradului de satisfacţie a furnizorilor.

Forme de concretizare a unor relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii:

- relaţii privilegiate – părţile implicate îşi acordă reciproc cele mai bune condiţii

posibile (preţ acceptabil pentru toate părţile, menţinerea partenerilor şi în

situaţii de criză etc.), se manifestă după mulţi ani de afaceri

- relaţii de alianţă strategică – apar atunci când se urmăreşte din partea părţilor

o împărţire a riscurilor de natură economică, tehnologică şi politică

- relaţii de parteneriat – se bazează pe colaborarea părţilor implicate în

următoarele direcţii: siguranţă şi stabilitate în timp, suportarea împreună a

riscurilor unor programe de cercetare comune

- relaţii conform principiului „just in time” – se bazează pe stabilirea unor

legături foarte speciale între părţi (calitate totală, relaţii agreabile şi eficiente,

comunicare ireproşabilă etc.)

ABORDAREA PE BAZĂ DE FAPTE ÎN LUAREA DECIZIILOR

Calitatea procesului decizional influenţează rezultatele organizaţiei.

Procesul de luare a deciziei presupune parcurgerea următoarelor etape:

- identificarea şi definirea problemei

- stabilirea intereselor şi obiectivelor decizionale

29

- stabilirea variantelor posibile

- alegerea variantei optime

- aplicarea variantei optime

- evaluarea rezultatelor

Criterii avute în vedere la luarea unei decizii:

- profitul

- calitatea produsului

- preţul (tariful)

- termenul de plată

- modalitatea de plată etc.

Caracteristici specifice deciziei:

- trebuie să se aibă în vedere realităţile din cadrul organizaţiei

- trebuie luată de managerul în a cărui competenţă se află problema respectivă

- trebuie să fie clară şi concisă – pentru a fi înţeleasă de toate persoanele

implicate în activitatea supusă deciziei

- trebuie să corespundă momentului de acţiune

- trebuie să fie completă (obiectivul urmărit, modalitatea de acţiune, persoana

responsabilă cu aplicarea deciziei etc.)

- trebuie să fie eficientă – adică să se obţină rezultate în urma aplicării ei

ABORDAREA SISTEMICĂ A MANAGEMENTULUI

Top-managementul organizaţiei trebuie să se implice în proiectarea, implementarea,

certificarea şi îmbunătăţirea SMC-ului.

Implementarea unui SMC trebuie să fie o decizie strategică a organizaţiei.

Prin implementarea, certificarea şi îmbunătăţirea continuă a unui SMC, o

organizaţie doreşte să demonstreze capacitatea sa de a furniza în mod constant produse ce

satisfac cerinţele tuturor părţilor interesate.

SMC-ul este acea parte a sistemului de management al organizaţiei orientat spre

realizarea obiectivelor referitoare la calitate, în scopul satisfacerii cerinţelor tuturor

părţilor interesate şi depăşirea aşteptărilor acestora.

30

Abordarea calităţilor produselor (serviciilor) în cadrul unei organizaţii, prin

intermediul unui SMC, permite identificarea punctelor tari şi slabe referitoare la calitate.

Implementarea unui sistem de management al calitatii Argumentele pentru proiectarea, implementarea şi certificarea unui sistem de

management al calităţii de către o organizaţie sunt: § loialitate din partea clienţilor; § afaceri pe termen lung; § creşterea cifrei de afaceri; § creşterea cotei de piaţă; § creşterea gradului de flexibilitate şi a vitezei de răspuns a organzaţiei la apariţia

unor noi nevoi din partea clienţilor; § reducerea costurilor referitoare la calitate, dar şi a celorlalte categorii de costuri

(fixe şi variabile); § utilizarea eficientă a resurselor; § îmbunătăţirea competitivităţii organizaţiei; § reducerea costurilor societăţii generate de poluare, sănătate; § identificarea de resurse financiare necesare motivării personalului (creşterea

veniturilor personalului). Potrivit standardului SR EN ISO 9000: 2000, documentaţia SMC se compune din

următoarele tipuri de documente: § manualul calităţii — conţine informaţii despre SMC-ul organizaţiei; § planuri ale calităţii — descriu cum se aplică SMC unui produs, proiect sau

contract; § specificaţii — conţin cerinţe despre un produs, proiect; § ghiduri – conţin recomandări (sugestii); § proceduri — conţin informaţii referitoare la desfăşurarea unei activităţi sau a

unui proces; § instrucţiuni de lucru — conţin detalii pur tehnice; § desene; § înregistrări — furnizează dovezi ale activităţilor realizate. Standardul SR EN ISO 9004: 2000 recomandă ca documentaţia SMC1 să conţină: § declaraţia managerului general privind politica referitoare la calitate; § manualul calităţii; § procedurile SMC; § documente din care să rezulte planificarea, execuţia şi controlul proceselor; § înregistrările calităţii — dovezi ale conformităţii activităţilor cu cerinţele SMC.

Auditarea sistemelor de management Din punct de vedere terminologic conceptul de audit al calităţii a suferit o serie de

transformări calitative, fapt ce a condus la îmbunătăţirea activităţii de auditare.

§ examinare sistematică şi independentă în scopul de a determina dacă ac-

1 SMC — Sistemul de Management al Calităţii.

31

tivităţile referitoare la calitate şi rezultatele aferente satisfac dispoziţiile

prestabilite precum şi dacă aceste dispoziţii sunt implementate efectiv şi sunt

corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor (SR ISO 8402: 1995.

Managementul calităţii şi asigurarea calităţii. Vocabular);

§ proces sistematic, independent şi documentat în scopul obţinerii de dovezi

de audit şi evaluarea lor obiectivă pentru a determina măsura în care sunt

îndeplinite criteriile de audit (SR EN ISO 9000: 2001. Sisteme de

management al calităţii. Principii fundamentale şi vocabular). Acest

standard înlocuieşte SR ISO 8402: 1995.

În literatura de specialitate există următoarea clasificare a auditurilor

desfăşurate în domeniul calităţii, şi anume:

§ auditul de sistem – orientat spre sistem, presupune o evaluare a tuturor

elementelor sistemului de management al calităţii şi/sau al mediului;

§ auditul de proces – orientat spre proces, presupune verificarea anumitor

procese şi succesiuni de activităţi din punct de vedere al conformităţii şi

utilităţii acestora;

§ auditul de produs/serviciu – orientat spre produs/serviciu, presupune exa-

minarea unui produs/serviciu din punct de vedere al conformităţii acestuia

cu caracteristicile de calitate prescrise;

§ auditul de mediu – presupune o evaluare a sistemului de management al

mediului unei organizaţii; referenţialul pentru acest tip de audit este

standardul ISO 14001.

Ca în orice activitate şi în auditul calităţii se folosesc o serie de documente

cunoscute sub denumirea de documentele auditului. Din această categorie fac parte:

§ programul de audit;

§ chestionare

§ liste de verificări;

§ protocoale de audit;

§ plan de audit;

32

§ raport de acţiuni corective;

§ fişă de neconformităţi şi acţiuni corective;

§ fişă de sinteză a neconformităţilor;

§ fişă de confirmare efectuare audit;

§ raport de audit;

§ registrul de evidenţă a rapoartelor de audit.

Costurile calităţii Costurile referitoare la calitate reprezintă, prin urmare, un important instrument al

managementului calităţii, o sursă potenţială de maximizare a profitului întreprinderii.

Conform definiţiei EOQ, costurile referitoare la calitate reprezintă: „cheltuielile pe

care le implică activităţile de prevenire,evaluare şi pierderile datorate defectărilor interne

şi externe“

Standardul SR ISO 8402: 1995 – Managementul calităţii şi asigurarea calităţii –

Vocabular, definea costurile referitoare la calitate ca fiind „costurile pentru asigurarea

unei calităţi corespunzătoare, precum şi pierderile suferite atunci când nu s-a realizat

o calitate corespunzătoare“.

În SREN ISO 9004: 2000 – Sisteme de management al calităţii. Linii directoare pentru

îmbunătăţirea performanţelor, la elementul 6.8., intitulat „Resurse financiare“, se

specifică că „îmbunătăţirea eficacităţii şi eficienţei sistemului de management al calităţii

poate să influenţeze pozitiv rezultatele financiare ale organizaţiei“, exemplificându-se

acest proces de îmbunătăţire printr-o serie de măsuri cum ar fi:

§ reducerea defectărilor produselor şi proceselor şi a pierderilor materiale şi

de timp;

§ reducerea costurilor generate de defectări ale produselor apărute în

perioada de garanţie;

§ reducerea costurilor determinate de pierderi de clienţi

Tipologia costurilor referitoare la calitate

Costurile de prevenire fac parte din categoria de costuri de realizare a calităţii, respectiv a

costurilor pe care le implică obţinerea şi asigurarea nivelurilor specificate ale calităţii.

Costurile de prevenire sunt considerate costuri de investiţii şi reprezintă costurile eforturilor de prevenire a defectărilor. Costuri de evaluare. Sunt costuri ale verificărilor (încercărilor, inspecţiilor, examinărilor)

33

şi testelor cu ajutorul cărora se apreciază dacă au fost îndeplinite cerinţele referitoare la

calitate. Ele sunt considerate costuri de investiţii şi includ costurile cu personalul şi suportul

tehnic necesar pentru verificarea calităţii.

Costuri de defectare. Costurile de defectare internă reprezintă costurile pe care le implică

corectarea tuturor neconformităţilor descoperite înainte de livrarea produsului către

beneficiar . Sunt costuri cauzate de faptul că anumite produse sau servicii nu îndeplinesc

cerinţele specifice.

Costurile de defectare internă intră în categoria neconformităţilor. Standardul SR EN ISO 9004-1 le definea ca fiind „costurile care rezultă datorită neîndeplinirii cerinţelor de calitate de către un produs sau serviciu, înainte de livrare“. Costuri de defectare externă. Sunt costurile pe care le implică corectarea

neconformităţilor, descoperite după livrarea produselor la beneficiari.

Sunt cauzate de faptul că anumite produse sau servicii nu îndeplinesc standardele de

calitate cerute.

Costurile de defectare externă sunt considerate costuri de neconformitate.

Instrumente de analiza şi evaluare a calităţii mărfurilor Nivelul calitativ al mărfurilor poate fi apreciat cu ajutorul metodelor de verificare

a calităţii acestora. Analiza mărfurilor cuprinde metodele de determinare a compoziţiei materialelor, de stabilire a caracteristicilor produselor finite şi a posibilităţilor de întrebuinţare ale acestora, de verificare a produselor finite obţinute în diferite industrii, permiţând aprecierea calităţii acestora.

Metodele de analiză a mărfurilor se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: • după natura informaţiei furnizate, analiza poate fi: calitativă şi cantitativă; • după principiul metodelor folosite, analiza poate fi: chimică, fizico-chimică,

fizică, biochimică, microbiologică, mecanică etc. Indicatorii cu ajutorul cărora se apreciază noncalitatea sunt: indicatorii demeritelor, indicatorii reclamaţiilor consumatorilor şi indicatorii rebuturilor.

Metoda penalizării defectelor sau metoda demeritelor presupune prelevarea unui eşantion de n produse dintr-un lot, constatarea şi clasificarea defectelor acestora, urmată de penalizarea defectelor, în funcţie de gravitatea lor.

Cele patru clase de defecte, cu influenţe diferite asupra comportării în funcţionare a produsului analizat, sunt: defectele critice, care împiedică complet funcţionarea produsului; defectele principale, care diminuează posibilităţile de întrebuinţare ale produsului, generând pierderi de funcţii ale produsului sau neajunsuri; defectele secundare, care nu reduc posibilităţile de întrebuinţare, ci scad eventual performanţele produsului, lucru mai puţin sesizabil; defectele minore, care nu implică inconveniente, fiind, în general, insesizabile.

Indicatorii reclamaţiilor consumatorilor se determină pe baza unor chestionare, în care sunt solicitate informaţii cu privire la mărfurile achiziţionate, de prim interes fiind gradul de satisfacere a necesităţilor sau a cerinţelor clienţilor. Informaţiile cu privire la

34

modul de comportare a mărfurilor la utilizator sunt analizate, deficienţele semnalate urmând să fie corectate, contribuindu-se astfel la îmbunătăţirea caracteristicilor de calitate ale mărfurilor. Indicatorii rebuturilor exprimă valoarea, procentul rebuturilor sau pierderile provocate de rebuturi. Rebuturile sunt produse care nu ajung pe piaţă, deci nu sunt mărfuri, ele fiind analizate de către producători.

Metode care urmăresc comportarea produselor la utilizator • Fiabilitatea reprezintă caracteristica mărfurilor de a funcţiona, în condiţii

normale de utilizare, o perioadă îndelungată. În perioada de rodaj au loc frecvent defectări, numărul acestora scăzând însă în

timp. Această perioadă corespunde perioadei de garanţie, producătorii fiind preocupaţi să asigure buna funcţionare a produselor, suportând cheltuielile ce le impun diversele neconformităţi ale acestora.

• Mentenabilitatea reprezintă capacitatea produselor de a fi întreţinute, respectiv reparate şi repuse în funcţiune într-un timp cât mai scurt.

Mentenabilitatea este influenţată de următorii factori: accesibilitatea la subansamblele produsului, incluzând posibilitatea rapidă de îndepărtare sau includere în ansamblu a părţilor componente; existenţa pieselor de schimb şi asigurarea service-ului, ceea ce impune prezenţa unui personal calificat care să determine şi să remedieze neconformitatea.

METODA DEMERITELOR Această metodă constă în identificarea, clasificarea şi penalizarea defectelor în

funcţie de gravitatea lor. Aplicarea acestei metode presupune parcurgerea următoarelor etape: § prelevarea unui eşantion dintr-un lot de produse; § repartizarea defectelor specifice produsului analizat pe cele trei grupe:

- defecte funcţionale şi structurale; - defecte de aspect; - defecte de ambalare;

§ identificarea în cadrul fiecărei grupe din cele trei menţionate mai sus a celor patru clase de defecte, care pot influenţa în mod diferit funcţionalitatea produsului analizat, şi anume. - defecte critice — cele care împiedică utilizarea produsului şi care

generează reclamaţii din partea clienţilor. Această clasă se penalizează cu 100 de puncte;

- defecte principale — cele care reduc gradul de utilizare a produsului, generând astfel reclamaţii din partea clienţilor. Această clasă se penalizează cu 50 de puncte;

- defecte secundare — cele care afectează într-o măsură mai mică, gradul de folosire a produsului, iar în cele mai multe cazuri nu generează reclamaţii din partea clienţilor. Această clasă se penalizează cu 10 puncte;

- defecte minore — cele care nu afectează folosirea produsului, ci au legătură mai mult cu partea estetică a acestuia, nefiind reclamate de clienţi. Această clasă se penalizează cu 1 punct.

Pe baza rezultatelor obţinute prin verificarea bucată cu bucată a produselor ce alcătuiesc eşantionul, se calculează următorii indici:

§ indicele demeritului, Id

nPNPNPNPN

I mmssppccd

⋅⋅⋅⋅++++⋅⋅⋅⋅++++⋅⋅⋅⋅++++====

35

unde: Nc = nr. de defecte critice; Np = nr. de defecte principale; Ns = nr. de defecte secundare; Nm = nr. de defecte minore; Pc, Pp, Ps, Pm = nr. de puncte de penalizare specifice fiecărei clase de defecte; n = nr. de produse din eşantion. Calitatea produsului este mai ridicată dacă valoarea indicelui este scăzută § indicele demeritului total, It

r

ct I

II ==== ,

unde Ic = indicele demeritului perioadei curente Ir = indicele demeritului perioadei de referinţă Cu ajutorul acestui indice se poate afla cum a evoluat nivelul calitativ al unui

produs de la un moment la altul. § indicele demeritului parţial pe categorii, Ip

rpx

cpx

II

Ipx ==== ,

unde cpxI – indicele parţial al unei clase de defecte din perioada curentă; rpxI – Indicele parţial al aceleiaşi clase de defecte din perioada de referinţă.

§ indicele global al demeritelor Ig

mspc

mmssppccg PPPP

PIPIPIPII

+++

⋅+⋅++= ,

unde Ic, Ip, Is, Im = indicii demeritelor parţiali specifici celor patru clase de defecte; Pc, Pp, Ps şi Pm = punctele de penalizare acordate separat pentru fiecare clasă de

defecte. Dacă Ig < 1 ⇒ produsul are un nivel calitativ mai bun decât cel stabilit de

organizaţie. Dacă Ig > 1 ⇒ produsul are un nivel calitativ mai scăzut decât cel stabilit de

organizaţie.

6. Marcarea şi protectia marcilor Definitia marcii: Semn distinctiv utilizat pentru a diferentia produsele sau serviciile unei intreprinderi de cele identice sau similare ale altor organizatii. Perioade in evolutia utilizarii marcilor:

36

Perioada marcilor patronimice-caracterizata prin atribuirea de catre producator a propriilor nume produselor(ex. Marca FORD,MERCEDES Perioada marcilor care disting si descriu produsul Perioada marcilor simbolice-capabile sa asigure concordanta dintre marca utilizata si asteptarile clientului fata de produsul respective.

Semnele folosite ca marci sunt:cuvinte,litere,cifre reprezentari grafice-combinatii ale acestor elemente,una sau mai multe culori,forma produsului sau a ambalajului.

Conditii pe care trebuie sa le indeplineasca aceste semne pentru a forma obiect de protectie in legislatia nationala si internationala:numele poate constitui o marca daca are un aspect exterior characteristic(marca FORD apare sub forma unei embleme);denumirile pot constitui o marca cu conditia sa fie arbitrare sau de fantezie;literele si cifrele semnifica initialele unui nume,varianta unui model de produs, anul aparitiei etc.

Functiile marcilor. Marca ,element fundamental al strategiei comerciale al unei organizatii, are

functia de identificare a produselor si serviciilor,de garantare a unui nivel calitativ constant(functii clasice) ,functia de concurenta a marcii(a aparut datorita diversificarii ofertei de marfuri),functia de reclama a marcii(determinate de dinamismul accentuat al marcii) Clasificarea marcilor.Tipuri de marci. Criterii de clasificare: Dupa destinatie:se clasifica in marci de fabrica si de comert.Marca de fabrica este aplicata de producator pe produsele sale iar marca de comert de intreprinderea care comercializeaza acest produs. Dupa obiectul lor se clasifica in marci de produse si marci de servicii Relatia dintre produs si marca se evidentiaza in :marci individuale de produs,o singura marca pentru toate produsele intreprinderii mai multe marci pentru fiecare linie de produse,marci structurate pe mai multe niveluri. Marcile de servicii sunt de doua categorii: Marci de servicii care se aplica pe produse sau sunt atasate produselor(ex.NUFARUL) Marci de servicii care indica in diferite moduri servicii nelegate de anumite

produse(ex.servicii bancare). In functie de titularul dreptului la marca: Marci individuale,apartinand unei persoane Determinate(fizice sau juridice) Marci collective care apartin unor asociatii de producatori,comercianti sau prestatori

de servicii. Din punct de vedere al naturii normelor:marci facultative si obligatorii. Criteriile de stabilire a notorietatii marcilor:scorul memoriei care arata in ce

masura un consummator isi aminteste de o marca si statutul marcii care arata ponderea opiniilor favorabile privind marca.

37

Protectia internationala a marcilor. Baza protectiei internationale a marcilor o constituie Conventia de Uniune de la

Paris privind protectia proprietatii industriale.In cadrul Conventiei de Uniune de la Paris au fost incheiate o serie de aranjamente speciale ,dintre care Aranjamentul de la Madrid priveste direct protectia international a marcilor.In anul 1989 fost adoptat Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind inregistrrea internationala a marcilor.

Protectia marcilor in Romania. In anul 1990 Oficiul de Stat Pentru Inventii si Marci(OSIM) a elaborate proiectul

unei noi legi care a fost adoptata in1998 cu titlul Legea nr.84 privind marcile si indicatiile geografice.Prin aceasta lege se accentueaza caracterul facultativ al marcilor si este reglementata pentru prima data in Romania protectia indicatiilor geografice.

Unica autoritate care asigura protectia marcilor si a indicatiilor geografice in Romania este Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (OSIM).care are ca atributii:examineaza,inregistreaza si publica cererile de inregistrare a marcilor,elibereaza certificate de inregistrare a marcilor,administreaza si dezvolta colectia nationala de marci si indicatii geografice etc Indicatia geografica este o denumire ce serveste la identificarea unui produs originar dintr-o tara,regiune sau localitate a unui stat. Titularul marcii are drept de folosire a acesteia pe o perioada de 10 ani de la data depozitului national reglementar al marcii.

7. Ambalarea mărfurilor

Definirea ambalajului şi a operaţiei de ambalare a mărfurilor Dezvoltarea şi diversificarea producţiei şi a consumului de bunuri, inovarea

formelor eficiente de comerţ au determinat evoluţii spectaculoase în domeniul ambalajelor.

Ambalajul însoţeşte produsul în fiecare etapă a circulaţiei sale, de la lucrător la consumator, având un rol important în protejarea acestuia şi promovarea vânzărilor.

Ambalajul este un mijloc sau un ansamblu de mijloace destinat să cuprindă, să învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecţia temporară din punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic în scopul obţinerii calităţii şi integrităţii acestora în starea de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii - până la consumator sau până la expirarea termenului de garanţie.

Ambalarea este definită ca reprezentând operaţia, procedeul sau metoda prin care se asigură, cu ajutorul ambalajului, protecţia temporară a produsului, în timpul manipulării, transportului, depozitării, vânzării, contribuind şi la înlesnirea altor operaţii.

Ambalajele pot fi clasificate în funcţie de: • natura materialului din care sunt constituite (ambalaje din hârtie-carton sticlă, metal, materiale plastice, lemn, materiale textile, materiale complexe); • sistemul de confecţionare (ambalaje fixe, demontabile, pliabile); • tipul ambalajului, acestea pot fi: lăzi, cutii, flacoane, pungi etc.; • domeniul de utilizare (ambalaje de transport, de prezentare şi de desfacere); • natura produsului ambalat (ambalaje pentru produse alimentare, produse industriale);

38

• gradul de rigiditate (ambalaje rigide, semirigide, suple); • modul de circulaţie (ambalaje refolosibile, nerefolosibile). Funcţiile ambalajelor Importanţa ambalajului este evidenţiată de principalele funcţii pe care acest trebuie să le îndeplinească şi anume: 1) conservarea şi protecţia produselor in timpul transportului, depozitării şi vânzării produselor; 2) facilitarea manipulării;3) funcţia de informare şi de promovare a produselor. Funcţia de conservare şi protecţie a produselor Considerată funcţie elementară a ambalajelor, aceasta constă în protejarea conţinutului de efectele mediului extern, în cazul în care există o corelare perfectă între ambalaj -produs-metodă de conservare. Ambalajul asigură protecţia produselor împotriva: • factorilor fizici (acţiuni mecanice, lumină, temperatură, presiune); • factorilor chimici şi fizico-chimici (aer, apă, vapori, oxigen, dioxid de sulf, dioxid de carbon); • factorilor biologici (microorganisme, insecte etc.). a) Dintre factorii fizici, solicitările mecanice la care sunt supuse produsele ambalate au efecte variabile. Lumina poate produce decolorări şi degradări ale mărfurilor (reacţii fotochimice, alterarea culorii, pierderea vitaminelor), rolul ambalajului, în acest caz, este fie de a filtra lungimile de undă care produc deprecierea produselor, fie de a opri pătrunderea luminii în interiorul ambalajului1. În vederea conservării, ambalajul trebuie să protejeze produsul de variaţii de temperatură care ar putea provoca modificări organoleptice, deformări etc. b) Protecţia chimică se referă la protecţia produselor împotriva anumit substanţe chimice agresive. In acest scop ambalajul joacă rolul de barieră: • la transferul de gaze din exterior către interiorul ambalajului şi anume: • la oxigen şi vapori de apă, pentru protecţia produselor sensibile la acţiunea acestor factori (riscul dezvoltării mucegaiurilor si bacteriilor aerobe), riscuri datorate oxidării produselor, riscul formării de soluţii saturate cu produse zaharoase sărate; • împotriva substanţelor volatile, susceptibile de a antrena alterarea proprietăţilor organoleptice ale produselor. • la transferul de gaze din interior către exterior, pentru a evita pierderea aromelor specifice produsului; deshidratarea produsului; pierderea amestecului gazos care a fost introdus în interiorul ambalajului în scopul conservării produsului. c) Protecţia împotriva factorilor biologici are drept scop menţinerea calităţii igienice şi microbiologice a produselor alimentare asigurând: • evitarea contaminării produselor; • limitarea schimburilor gazoase susceptibile de apariţia şi dezvoltarea germenilor patogeni; • asigurarea unei etanşeizări la germenii microbieni, şi condiţiile de sterilizare în cazul produselor care necesită acest tratament; • evitarea contactului direct între produse şi persoanele care le manipulează; • evitarea riscurilor de intoxicaţie alimentară datorată florei microbiene patogene prezentă în produsele nesterilizate (carne, peşte etc.).

39

Funcţia de manipulare, transport şi depozitare a) Funcţia de manipulare

Ambalajul facilitează manevrarea produsului prin formă, volum etc. In timpul manipulării ambalajul trebuie să asigure o securitate maximă pentru operatori şi o bună stabilitate a încărcăturii. b) Funcţia de transport

Cerinţele faţă de ambalajul de transport se referă la: necesitatea adaptării ambalajului la normele de transport; optimizarea raportului volum/greutate; posibilitatea de adaptare a ambalajului la unităţile de încărcare utilizate uzual în transportul principal şi secundar (palete, vagoane de cale ferată, camioane etc.). c) Funcţia de depozitare

În timpul depozitării, ambalajul preia presiunea rezultată în urma operaţiei de stivuire a produselor. Din acest motiv trebuie luate în considerare următoarele cerinţe: ambalajul să fie uşor de aranjat în stivă; să fie precizate condiţiile în care poate fi depozitat şi eventualele precauţii în manipulare; să reziste la variaţii de temperatură şi umiditate, atunci când depozitarea are loc în spaţii deschise. Funcţia de informare şi de promovare a vânzărilor. Ambalajul este o interfaţă între produs şi consumator. Rolul său nu se limitează numai la acela de a conţine şi proteja produsul, ci şi de a promova vânzarea produselor. Funcţia de promovare a produsului se referă la:

§ identificarea şi prezentarea produsului; § informarea cumpărătorilor; § crearea unei atitudini pozitive faţă de produs; § modificări în mentalitatea şi obiceiurile cumpărătorului; § comunicarea cu clientul. Elementele prin care un ambalaj poate atrage atenţia cumpărătorului asupra unui

produs sunt: modul de realizare, eticheta, estetica ambalajului. Informaţiile pe care le conţine eticheta permit: identificarea produsului, prezentarea caracteristicilor sale şi a condiţiilor de utilizare. Forma ambalajului trebuie să ţină seama de locul şi modul de utilizare a produselor, condiţiile de păstrare, modul de recuperare a ambalajului.

Prin caracteristicile sale, culoarea ambalajului permite identificarea uşoară produsului ambalat.

Grafica ambalajului este un alt element important utilizat în promovau produsului. Se recomandă o grafică simplă, expresivă, iar ilustraţia oferită trebuie să fie compatibilă cu produsul ambalat. O grafică modernă se caracterizează prin sobrietate, echilibru, alegere judicioasă a caracteristicilor, cât şi punerea în valoare a unor elemente ca: denumirea produsului, recomandări privii modalităţile de utilizare etc.

Adesea singura verigă de legătură între producător şi consumatori, ambalajul trebuie să acţioneze în sensul creării unei imagini favorabile produsului. Pentru asigurarea unei comunicări eficiente cu consumatorul, ambalajul trebuie să permită încadrarea produsului într-o grupă de referinţă (ex produs menajer), cât şi în universul specific mărcii (de exemplu paste făinoase Barilla). Tipuri de materiale utilizate pentru ambalaje

40

Materialele de bază din care se obţin ambalajele sunt: materiale celulozice, sticla, materiale metalice, materiale plastice, lemnul, materiale textile. Caracteristicile ambalajelor din materiale celulozice

Pentru fabricarea ambalajelor se utilizează diferite tipuri de hârtie şi cartoane. Acestea se pot asocia între ele sau cu alte materiale, în vederea realizării ambalajelor complexe.

Hârtiile utilizate în domeniul ambalajelor se pot clasifica după: gramaj, compoziţie, destinaţie.

Principalele tipuri de cartoane utilizate în ambalarea mărfurilor sunt: cartonul duplex, cartonul triplex, cartonul ondulat (format din unul până la patru straturi netede şi unul sau trei straturi ondulate din hârtie inferioară sau superioară de ambalaj, unite între ele cu un adeziv). Cartonul ondulat poate fi combinat cu diferite materiale (lemn, materiale plastice) în scopul obţinerii unor tipuri constructive de ambalaje mai eficiente şi cu proprietăţi îmbunătăţite.

Cartonul ondulat este utilizat la: • ambalarea produselor care necesită protecţie împotriva şocurilor şi presiunii exterioare; • confecţionarea cutiilor cu microcaneluri (la nivelul ambalajelor primare); • ambalajele secundare (cutii de prezentare); • ambalajele terţiare (sub forma învelişurilor de protecţie în jurul paletelor de transport încărcate).

Cartoanele pentru lichidele închise ermetic sunt cele mai răspândite şi utilizate în prezent, la ambalarea unei game largi de produse alimentare.

Principalele caracteristici ale hârtiei şi cartonului utilizate pentru obţinerea ambalajelor sunt: • masa volumică cuprinsă între 0,8-1,2 g/m2 pentru hârtia de ambalaj si max. l g/m2 pentru cartonul ondulat; • sunt apte pentru contactul cu alimentele; • sunt inodore şi insipide; • permeabilitate scăzută (hârtia pergament); • permeabilitate la aer foarte ridicată (hârtia tip mătase).

Proprietăţile hârtiei şi cartonului obţinute ca urmare a tratamentelor aplicate sunt: rezistenţă la grăsimi, gaze şi hidrocarburi, soluţii apoase, acizi slabi şi alcali, la radiaţiile ultraviolete etc. Caracteristicile ambalajelor din materiale plastice

Materialele plastice au determinat o adevărată revoluţie în domeniul ambalajelor prin posibilităţile noi oferite, comparativ cu materialele considerate tradiţionale (materialele celulozice, metalice, sticlă).

Principalele produse obţinute din materiale plastice destinate ambalării sunt: filme, folii şi materiale complexe: • foliile flexibile, din care se obţin saci, pungi; • foliile rigide permit realizarea de pahare, tăviţe sau platouri; • materialele complexe obţinute din diferite tipuri de folii.

41

Ambalajele flexibile din PE (polietilenă), PP (polipropilenă), PVC (policlorură de vinii), PET (polietilenă tereftalat), PA (poliamidă) sunt utilizate, în principal, sub formă de straturi barieră sau lianţi în materialele complexe de ambalare.

Materialele plastice utilizate în domeniul ambalajelor prezintă o serie de avantaje: masă specifică redusă, impermeabilitate, sunt inodore, rezistenţă la! acţiunea agenţilor chimici, stabilitate dimensională etc.

Proprietăţile specifice ale foliilor şi filmelor de ambalaj sunt: transparenţă, rezistenţă la radiaţii ultraviolete şi infraroşii, sudabilitate şi posibilitate de lipire, posibilităţi de imprimare.

Materialele complexe permit ambalarea în vid, în gaz inert a produselorr supracongelate. Caracteristicile ambalajelor din materiale metalice

Ambalarea în cutii metalice reprezintă una dintre cele mai utilizate metode pentru păstrarea produselor alimentare perisabile.

Materialele utilizate în acest scop sunt: tabla cositorită, aluminiul şi materialele combinate (cu materiale plastice, carton etc.).

Alegerea trebuie să se facă în funcţie de: • caracteristicile produsului care se ambalează în special în funcţie de valoarea pH-ului; • raportul masă/volum al produsului, termenul de valabilitate la temperaturi specifice de depozitare; • modalităţile de umplere a ambalajului (la cald, la rece, sub presiune, temperatura, timpul de sterilizare; • tipul de ambalaj, capacitatea, dimensiunile acestuia, sistemul de închidere; • materia primă (tablă de oţel, aluminiu, carton, material plastic) pentru corpul cutiei, partea inferioară şi capac; • tipul de lac utilizat pentru suprafaţa interioară şi dacă acesta este compatibil cu produsul alimentar ambalat; • modul de imprimare al ambalajului; • posibilitatea efectuării unor tratamente speciale.

Tabla cositorită răspunde exigenţelor impuse de procesele tehnologice din industria alimentară, cât şi exigenţelor referitoare la calitatea produselor; siguranţa produselor şi protecţia mediului înconjurător.

Ambalajul metalic trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: • prevenirea contaminării microbiologice şi chimice a produselor; • conservarea caracteristicilor produselor (inclusiv valoarea nutritivă); • să fie economic şi sigur atât în fabricaţie, cât şi în distribuţie; • să nu prezinte riscuri pentru consumator; • să fie reciclatul, degradabil (tabla cositorită). La confecţionarea cutiilor metalice sunt utilizate şi alte materiale, cum ar fi: • tabla din oţel acoperită cu un strat de fosfat de crom sau aluminiu; • aluminiu (material netoxic şi ecologic). Cutiile metalice sunt lăcuite în interior pentru a preveni: • schimbarea gustului sau pentru a preveni reacţii chimice datorate metalelor dizolvate în produs; • decolorarea produsului;

42

• reacţiile chimice între metal şi produs care pot cauza coroziunea sau formarea de hidrogen în interiorul cutiei;

Ambalajele mai pot fi realizate dintr-o combinaţie de materiale ca, de exemplu: carton/folie de aluminiu/mase plastice la ambalarea produselor granulate sau sub formă de pulberi (lapte praf, cacao, cafea instant, sucuri concentrate).

Avantajele utilizării acestor materiale sunt: § cutiile pot fi încălzite la temperaturi de până la 130°C; § au greutate mică, ceea ce conduce la scăderea costurilor de transport; § sunt transparente. Principalele dezavantaje sunt: preţul ridicat, termenul de valabilitate de 12 luni poate

fi garantat numai pentru anumite produse, rezistenţă mecanică mai scăzută. În domeniul ambalajelor sunt utilizate diferite aliaje de aluminiu identificate printr-un

cod de patru cifre indicând tipul de ambalaj şi principalul component; de exemplu, cifra l indică aluminiul, cifra 2 siliciul etc.

Foliile de aluminiu sunt folosite în special la ambalarea alimentelor sensibile, care absorb arome din mediul exterior. În alegerea ambalajului din tablă de aluminiu trebuie să se ţină seama de: • caracteristicile produsului: valoarea pH-ului, masa, volumul, densitatea, durata de conservare; • metoda de ambalare, incluzând tipul de maşină de ambalare şi caracteristicile acesteia.

Alte cerinţe se referă la produsele puternic acide (pH < 3,5), la care folia de aluminiu trebuie lăcuită. Foliile pentru tabla de aluminiu pot fi acoperite cu materiale plastice, cum ar fi: polietilenă de joasă densitate (PEhd) sau polipropilenă (PP), aceasta din urmă când este necesar să suporte temperaturi de aproximativ 120°C sau operaţia de vidare. Avantajele utilizării foliei de aluminiu sunt următoarele: • proprietăţi de barieră foarte bune; • posibilităţi de tipărire; • nu este toxică (poate veni în contact cu produsele alimentare); • este utilizată cu succes în combinaţie cu materiale flexibile (pentru a asigura proprietăţi de barieră la substanţele volatile). Combinaţiile de materiale utilizate în mod curent la confecţionarea ambalajelor sunt: • hârtie + polietilenă de joasă densitate (pentru ambalarea zahărului); • hârtie Kraft albită sau satinată + folie de aluminiu + polietilenă pentru ambalarea produselor de panificaţie. Caracteristicile ambalajelor din sticlă

Sticla este un material care deţine o pondere importantă în sectorul ambalajelor, fiind utilizată cu precădere la ambalarea produselor lichide sau vâscoase.

Este utilizată pe scară largă în domeniul alimentar, dar şi în industria farmaceutică, la ambalarea produselor chimice etc.

Avantajele utilizării sticlei ca material de ambalare sunt următoarele: • este impermeabilă la gaze, vapori, lichide; • este inertă din punct de vedere chimic faţă de produsele alimentare şi nu pune probleme de compatibilitate cu produsul ambalat; • este un material igienic, uşor de spălat şi care suportă sterilizarea;

43

• nu transmite şi nu modifică gustul alimentelor; • este transparentă, permiţând vizualizarea produselor; • poate fi colorată, aducând astfel o protecţie suplimentară a produsului împotriva radiaţiilor ultraviolete; • este un material rigid care poate fi realizat în forme variate; • are o bună rezistenţă la presiuni interne ridicate, fiind utilizată la ambalarea unor băuturi ca: şampanie, cidru etc.; • este reciclabil.

Utilizarea sticlei ca material de ambalaj prezintă şi dezavantaje legate de: rezistenţa la şoc mecanic, rezultând dificultăţi în transport şi depozitare; rezistenţă scăzută la şoc termic.

Având în vedere faptul că sticla intră în contact direct cu mărfurile alimentare, ambalajele din sticlă fac subiectul unor prevederi obligatorii în vederea protecţiei sănătăţii consumatorilor. Aceste prevederi indică valorile limită admisibile pentru cantităţile de plumb şi cadmiu (în conformitate cu Directiva CEE 84/500 din 15 octombrie 1984). Alte materiale de ambalare

Lemnul, ca material de ambalare, este puternic concurat de cartonul ondulat şi materialele plastice (răşini, substanţe tanante, uleiuri eterice, care pot influenţa 'caracteristicile organoleptice ale produselor ambalate). Datorită compoziţiei şi umidităţii, ambalajele din lemn constituie un mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor. Principalele caracteristici ale materialului lemnos sunt: • rezistenţă bună la solicitări mecanice; • rezistenţă bună la uzură; • conductibilitate electrică foarte bună; • este ecologic. Lemnul este utilizat în special la confecţionarea ambalajului de transport. Ambalajele din materiale textile au o utilizare restrânsă, deşi au o serie de dezavantaje: • constituie un mediu prielnic dezvoltării microorganismelor; • sunt atacate de rozătoare, insecte şi nu rezistă la foc. Materiale complexe de ambalare

În prezent sunt utilizate tot mai multe materiale, obţinute prin asocierea materialelor uşoare în scopul obţinerii unor caracteristici superioare.

Caracteristica esenţială a unui material complex de ambalare este impermeabilitatea sa la vapori de apă şi la diferite gaze.

Alte proprietăţi importante sunt transparenţa, sudabilitatea, rezistenţa mecanică, protecţie împotriva luminii, rezistenţă la acţiunea produselor agresive, rezistenţă la temperaturi ridicate, etanşeitate.

În funcţie de natura materialului suport, foliile complexe se pot clasifica în: • materiale complexe pe bază de aluminiu; • materiale complexe pe bază de hârtie şi carton; • materiale complexe pe bază de materiale plastice. Foliile complexe din aluminiu au ca strat intern polietilena de joasă densitate şi ocazional polipropilena. În alegerea stratului intern trebuie să se ţină seama de compatibilitatea dintre material şi produsul ambalat. Ca material de acoperire pentru

44

stratul exterior pot fi folosite următoarele materiale: celofan, folii de poliester şi de polipropilena. Domeniile de utilizare ale acestui tip de materiale sunt: • ambalarea produselor sensibile la umiditate (în acest caz se folosesc complexe de tipul celofan + aluminiu + polietilenă); • ambalarea lichidelor şi a produselor vâscoase (stratul intern trebuie să aibă o rezistenţă mecanică bună).

Materialele complexe pe bază de pelicule celulozice răspund unor cerinţe legate de: transparenţă, impermeabilitate la grăsimi, posibilităţi de termosudare.

Cartoanele acoperite cu mase plastice, cum ar fi complexul carton-polietilenă, sunt utilizate pe scară largă la ambalarea produselor alimentare.

Cartonul caşurat cu polietilenă asociat cu folie de aluminiu este utilizat la confecţionarea formelor tetraedrice, paralelipipedice pentru lichidele alimentare sterilizate UHT. Acest sistem de ambalare se numeşte Tetra-Pak. Ambalajul Tetra-pak se prezintă sub forma unui tetraedru cu capacitate de 1,4; 1,2 şi 1,1, având următoarea structură de la exteriorul ambalajului către interior: topitură hot-melt - carton (134-165 g/m2) -polietilenă (15 g/m ) -folie de aluminiu (de 9 microni) -polietilenă (două straturi, gramaj total 50-70 g/m2).

Materialele complexe având la bază materiale plastice sunt utilizate pentru ambalarea produselor în vid, a produselor lichide şi congelate.

Procedeele moderne de sterilizare la temperatură ridicată au condus la necesitatea realizării unor materiale complexe rezistente la temperatura de 135°C. Astfel de materiale conţin: polipropilenă şi poliamidă sau poliester cu sau fără inserţie de folie de aluminiu, ca de exemplu Aluthen HP (poliester + aluminiu + polipropilenă), Combithen HPA (poliamidă/polipropilenă).

Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească materialele destinate confecţionării ambalajelor pentru produse sterilizate sunt: termosudabilitate, barieră faţă de oxigen, permeabilitate la vapori de apă, care se poate reduce prin asociere cu filme de aluminiu. Astfel de ambalaje sunt suficient de performante pentru a asigura alimentelor ambalate o conservare pe o perioadă mai mare de un an. Metode de ambalare a mărfurilor Ambalarea colectivă şi porţionată

Ambalarea colectivă este metoda care permite gruparea într-o singură unitate de vânzare a mai multor produse. Materialele utilizate sunt: cartonul şi foliile contractibile. Ambalarea colectivă se poate realiza şi prin gruparea produselor preambalate în hârtie Kraft, celofan sudabil etc., obţinându-se pachete paralelipipedice paletizate.

Ambalarea porţionată este procedeul de ambalare în care cantitatea de produs care urmează să fie cuprins în ambalaj este stabilită astfel, încât să fie consumată la o singură folosire.

Pentru ambalarea porţionată pot fi folosite: folii contractibile, folii termosudabile din aluminiu sau hârtii metalizate. Ambalarea tip aerosol

Noţiunea de aerosol se referă la o dispersie de particule solide sau lichide foarte fine, susceptibile de a rămâne timp îndelungat în suspensie în atmosferă.

45

In conformitate cu Directiva Europeană din mai 1975 „prin generator de aerosol se înţelege un ansamblu constituit dintr-un recipient nereutilizabil, din metal, sticlă, material plastic, care conţine un gaz comprimat, lichefiat şi prevăzut cu un dispozitiv ce permite ieşirea conţinutului sub formă de particule solide sau lichide aflate în suspensie într-un gaz sub formă de spumă, pastă, pudră sau în stare lichidă".

Acest tip de ambalare este utilizat în domeniul alimentar, al produselor farmaceutice, cosmetice etc.

Gazul propulsor utilizat trebuie să fie compatibil cu produsul, să nu corodeze materialele ambalajului, să nu fie inflamabil, să nu prezinte riscul unei explozii şi să nu irite pielea.

În cazul gazelor comprimate, se utilizează: • azotul (gaz inert faţă de majoritatea substanţelor farmaceutice şi alimentare, este incolor, netoxic, insolubil, neinflamabil, inodor); • dioxidul de carbon (este un bun agent propulsor, netoxic, neinflamabil, protejează produsele contra oxidării, este bacteriostatic); • butanul şi propanul (sunt netoxice, se combină uşor cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt inflamabile şi devin toxice). În prezent, în domeniul ambalării tip aerosol se urmăreşte sterilizarea accesoriilor de ambalare înaintea operaţiei de umplere, care elimină astfel o posibilă recontaminare în timpul ambalării. Ambalarea în folii contractibile

Ambalarea în folii contractibile este o metodă de ambalare a produselor în bucăţi mici, uniforme, prin aşezarea lor pe o placă-suport, având alveole termoformate, urmată de închidere prin acoperire cu folie şi termosudare.

Prin folie contractibilă se înţelege o folie din material plastic, etirată în momentul fabricării sale, cu tensiuni interne fixate prin răcire şi care în momentul încălzirii revine la poziţia iniţială. Materialele întrebuinţate sunt: polietilenă termo-conductibilă, policlorură de vinil, policlorură de viniliden, polipropilenă etc.

Ambalarea tip „skin" este un procedeu de ambalare sub vid a produselor, prin aşezarea lor pe o placă suport plană, urmată de închidere prin acoperire cu folie transparentă şi termosudare. Prin acest tip de ambalare la produsele alimentare se urmăreşte obţinerea unei permeabilităţi ridicate faţă de oxigen, ceea ce permite de exemplu păstrarea aspectului cărnii prin formarea oximioglobinei. • Ambalarea în folii contractibile se utilizează pe scară largă în domeniul produselor cosmetice, medicamentelor, obiectelor din sticlă sau porţelan. Se caracterizează prin uşurinţa în manipulare, având un impact pozitiv asupra consumatorului; • Ambalarea tip „ blister ", este un procedeu de ambalare a produselor prin aşezarea lor pe o placă suport plană, urmată de închidere prin folie transparentă, având alveole termoformate şi închidere prin termosudare lipire sau capsare. Ambalarea aseptică

Ambalarea aseptică constă în introducerea unui produs sterilizat, destinat comercializării, într-un vas sterilizat, în condiţii aseptice, urmată de închiderea vasului, astfel încât să fie prevenită contaminarea produsului cu microorganisme.

Termenul „ aseptic " desemnează, prin urmare, absenţa microorganismelor, iar termenul „ermetic" este folosit pentru a indica proprietatea mecanică a unui ambalaj sau material de a nu permite pătrunderea gazelor, vaporilor de apă, a microorganismelor în ambalaj.

46

Ambalarea aseptică este deci o metodă care garantează securitatea microbiologică a alimentelor, fără ca acestea să-şi piardă caracteristicile nutritive şi organoleptice. Operaţiile de sterilizare folosite în ambalarea aseptică sunt următoarele: • sterilizare HTST (high temperature short time); • sterilizare UHT (ultra high temperature); • sterilizare LTLT (low temperature low time).

HTST este procedeul de sterilizare ce constă în încălzirea rapidă a produsului în intervalul 90°-120°C. Acest tip de tratament se aplică produselor puternic acide care se menţin sterile la temperaturi scăzute.

Sterilizarea UHT a produselor alimentare lichide se realizează prin încălzirea produselor în intervalul de temperatură 135-150°C, urmată de răcire bruscă. Limita superioară de temperatură este utilizată pentru produse cu vâscozitate mică (lapte), iar cea inferioară pentru produse cu vâscozitate mare.

Cele mai utilizate materiale sunt complexele pe bază de hârtie şi carton. Ambalajul aseptic constă dintr-o folie unică, multistratificată, care combină , cele

mai bune caracteristici ale hârtiei, materialului plastic şi aluminiului pentru a alcătui un recipient cu performanţe ridicate.

Cutiile pentru băuturi sunt alcătuite în proporţie de 70% din hârtie, care oferă rigiditate şi rezistenţă. Polietilena deţine o pondere de 24% din cutie şi este utilizată în scopul etanşeizării ambalajului. O folie subţire de aluminiu, reprezentând 6% din ambalaj, formează o barieră împotriva aerului şi luminii care pot distruge substanţele nutritive şi aroma alimentelor.

Straturile componente ale cutiei aseptice sunt: 1) polietilenă; 2) hârtie; 3) polietilenă; 4) folie de aluminiu; 5) polietilenă; 6) polietilenă.

Avantajul deosebit de important al ambalării aseptice îl constituie faptul că produsul devine steril înainte ca temperatura ridicată să-i modifice caracteristicile nutritive şi organoleptice. Tetra Rex, Tetra Pak sunt cele mai cunoscute ambalaje destinate produselor pasteurizate, care sunt sterilizate cu apă oxigenată în combinaţie cu radiaţii ultraviolete.

Sistemul Tetra-Rex prelungeşte durata de conservare a produselor lactate la 60 de zile şi între 60 şi 120 de zile pentru sucuri de fructe. Alte variante ale ambalajelor Tetra-Pak sunt: Tetra Standard, Tetra Aseptic, Tetra Brik, Tetra Brik Aseptic, Tetra King (ambalajul mixt în combinaţie cu materiale plastice). Ambalarea în vid

Unele produse, cum ar fi: carnea şi preparatele din carne sunt sensibile la acţiunea oxigenului. Chiar dacă ambalajul este impermeabil, cantităţi mici de oxigen rămase în ambalaj pot reacţiona cu produsul.

Modificarea atmosferei din interiorul ambalajului este obţinută prin următoarele metode: ambalare în vid şi ambalare în atmosferă modificată.

Ambalarea în vid constă în introducerea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaze şi scoaterea aerului suprimând astfel oxigenul, principalul agent responsabil de o eventuală alterare a produsului.

Dezavantajele utilizării metodei sunt următoarele: § produsele sensibile la presiune pot fi deteriorate sau distruse din cauza presiunii

exercitate asupra lor;

47

§ deprecierea produselor care conţin grăsimi, dacă în timpul ambalării în vid acestea sunt supuse unor temperaturi mai mari decât temperatura de topire a grăsimilor.

Pentru ambalarea în vid a brânzeturilor, cărnii, mezelurilor, se pot utiliza pungi tip Cryovac. Operaţia de ambalare Cryovac cuprinde următoarele etape: • umplerea pungilor Cryovac cu produsul de ambalat; • eliminarea aerului din ambalaj prin aspiraţie; • răsucire şi închidere automată cu un clips de aluminiu; • introducerea ambalajului şi produsului timp de o secundă într-un recipient cu apă la temperatura de 92-97ºC.

Materialele utilizate în această tehnică de ambalare sunt: materiale termosudabile, impermeabile, din carton pentru ambalajul exterior şi folii din materiale complexe de ambalare.

Aceste folii trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: rezistenţă mecanică bună, protecţie împotriva luminii, rezistenţă Ia acţiunea produselor agresive, rezistenţă la temperatură, rezistenţă bună la străpungere şi îndoire (de exemplu combinaţiile poliamidă-polietilenă).

Protecţia împotriva luminii este cerută în cazul în care produsele se alterează rapid sub influenţa luminii (carne proaspătă, produse cu conţinut mare de grăsimi). Cea mai bună protecţie o asigură foliile complexe care conţin un strat de aluminiu.

Pentru produsele agresive (produse acide din fructe, preparate din peşte) este necesară o folie de ambalare la care să nu intervină fenomenul de coroziune în cazul unei depozitări de lungă durată.

Rezistenţa la temperatură înaltă sau joasă este cerută în cazul în care produsele ambalate în vid trebuie conservate prin sterilizare sau congelare.

Folia complexă poliamidă-polietilenă suportă aceste temperaturi fără a-şi pierde proprietăţile iniţiale. Ambalarea în atmosferă modificată

Ambalarea în atmosferă controlată „CAP" (Controlled Atmosphere Packaging) poate fi definită ca reprezentând „închiderea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaz în care gazele de referinţă şi vaporii de apă au suferit modificări şi sunt controlate selectiv".

Această metodă de ambalare este mai puţin întâlnită în practica comercială. Ambalarea în atmosferă modificată MAP (modified atmophere packaging) constă în închiderea produsului într-un ambalaj în care atmosfera din interior este modificată (în raport cu gazele de referinţă, vaporii de apă).

Aplicarea acestei metode permite controlul reacţiilor chimice, enzimatice, sau microbiene în scopul reducerii sau eliminării proceselor de degradare ale mărfurilor. Principalul scop al introducerii azotului (N2) care înlocuieşte oxigenul este de a reduce oxidarea grăsimilor. Azotul este inert, inodor şi puţin solubil în apă şi grăsimi.

Dioxidnl de carbon (CO2) este un agent „bacteriostatic" şi „fungistatic" în anumite condiţii, poate încetini faza de creştere exponenţială şi poate reduce viteza de multiplicare a bacteriilor aerobe şi mucegaiurilor. Dioxidul de carbon este foarte solubil în apă şi grăsimi, de aceea este absorbit de aliment.

Oxigenul este în general evitat în procesul ambalării, există cazuri în care este utilizat drept component în amestecul gazos. De exemplu, la ambalarea cărnii, în

48

amestecul gazos se utilizează şi oxigen, care are rolul de a menţine culoarea roşie a cărnii, peştelui, în scopul evitării apariţiei germenilor patogeni anaerobi.

Temperatura este cel mai important factor care influenţează calitatea produselor ambalate în atmosferă modificată. Menţinerea calităţii mărfurilor este posibilă în condiţiile în care temperatura este menţinută şi controlată în timpul depozitării. Ambalarea mărfurilor si protecţia consumatorului Ambalajul este un component absolut indispensabil activităţii comerciale. Apariţia unor sortimente noi de produse, modernizarea concepţiei şi practica metodelor noi de desfacere a mărfurilor presupune continua diversificare a ambalajelor şi creşterea exigenţei faţă de acestea.

Ambalajul protejează consumatorul împotriva falsificării mărfurilor. Acest obiectiv se realizează prin: • includerea anumitor etanşeizări; • construcţia unor elemente suplimentare ataşate ambalajului; • modul de etichetare.

Interacţiunile dintre produse şi ambalaje pot fi clasificate în următoarele categorii2: • transferul componentelor ambalajului în alimente în timpul prelucrării sau depozitării; • interacţiuni datorate permeabilităţii recipienţilor alimentari la gaze şi vapori; • interacţiuni datorate absorbţiei şi/sau permeabilităţii la vapori organici.

Riscurile apariţiei toxicităţii produselor cauzate de materialele de ambalare se bazează pe faptul că anumite metale pot reacţiona cu acizii prezenţi în alimente (fructe, legume) cu formare de hidrogen şi ioni metalici.

Degradarea organoleptică (schimbarea culorii şi gustului) având ca rezultat şi contaminarea bacteriană inoculează consumatorului ideea de respingere a produsului. De asemenea, aluminiul şi tabla de oţel fără staniu prezintă o anumită reactivitate faţă de acizi şi alţi compuşi prezenţi în interiorul ambalajului. Menţionăm câteva din directivele UE care formulează cerinţe cu privire la materialele de ambalare: • verificarea migraţiei constituenţilor materialelor şi obiectelor din material plastic destinat contactului cu mărfurile alimentare (Directiva Consiliului UE din octombrie 1982); • armonizarea legislaţiei statelor membre UE cu privire la materiale şi obiecte care vin în contact cu mărfurile alimentare (Directiva Consiliului din 21 dec. 1988); • materiale şi obiecte din peliculă celulozică regenerată, destinată contactului cu mărfurile alimentare (Directiva Comisiei Europene din 15 martie 1993); • obiecte din materiale plastice destinate contactului cu mărfurile alimentare (Directiva Consiliului UE din 23 februarie 1990); • armonizarea legislaţiei statelor membre UE în ceea ce priveşte materialele care conţin clorură de vinil, destinate contactului cu alimentele (Directiva Consiliului din 30 ianuarie 1978);

Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat în anul 1985 principiile directoare3 pentru protecţia consumatorilor. Guvernele sunt încurajate să adopte măsuri care să includă sisteme legale, reguli privind securitatea produselor, standarde care să asigure consumatorul că produsele sunt demne de încredere.

49

Se atrage atenţia asupra problemei siguranţei mărfurilor alimentare, cerându-se guvernelor să sprijine adoptarea standardelor elaborate de Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a ONU şi Codex Alimentarius.

De asemenea, se face referire la măsurile pe care guvernele ţărilor trebuie să le adopte în domeniul pesticidelor şi substanţelor chimice, în privinţa utilizării, producerii şi depozitării lor pentru a nu afecta sănătatea consumatorilor sau mediul înconjurător.

Consumatorul trebuie avertizat asupra modului de utilizare, manevrare şi transport al ambalajului prin simboluri grafice aplicate pe ambalaj şi prin simboluri care atestă protecţia mediului înconjurător.

Bibliografie

1.Olaru Marieta, Managementul calitatii, Editia a ii-a revizuita si adaugita,

Editura Economica, Bucuresti,1999 2. Purcarea Anca, Ambalajul –atitudine pentru calitate, Editura Expert, Bucuresti,

1999 3. Stanciu Costel, Managementul calitatii, Edsitura Oscar Print, Bucuresti, 2003 4. Vasile Dinu ( coordonator), Stanciu Costel et al., Fundamentele stiintei

marfurilor, Editura ASE, Bucuresti, 2008