SUCCESUL ŞI INSUCCESUL ŞCOLAR

PERSPECTIVĂ SOCIO-POLITICO-ECONOMICĂ

“Diferenţa dintre şcoală şi viaţă?

În şcoală, înveţi o lecţie, apoi dai un test.

În viaţă, ai de dat un test care te învaţă o lecţie.”

Tom Bodett

Domeniul pedagogic ca şi domeniul medicinei utilizează tehnici care sunt atât din

vremurile antice cât şi cele de ultimă oră. De aceea datorită interferenţei cu psihologia şi

filosofia, pedagogia trebuie de multe ori să înfrunte paradoxul metodelor ce au valoare

educaţională veritabilă de cele ce sunt doar cu o alură pseudoeducaţională, de impostură.

Astfel ţara noastră ieşită după 1989 de sub influenţa blocului comunist, ce a lăsat urme

adânci în conştiinţa multor generaţii de profesori şi elevi, a trebuit să îşi reconsidere

sistemul educaţional şi să îl alinieze din nou unui curs de evoluţie al normalităţii ce îl

scotea de sub rigoarea dogmei roşii si al direcţiilor de partid.

Succesul şi insuccesul şcolar este din aceasta perspectivă, o oglindă fidelă a evoluţiei

sau eşecului societăţii, a tuturor celor implicaţi fie ei pedagogi, instructori, inspectori,

directori, educatori, învăţători şi nu doar în ultimă instanţă materialul de „plămădit”

elevii, studenţii sau alte categorii de educaţi.

De cele mai multe ori se amintesc insurmontabilele probleme de origine genetică,

psihologică, socială, etnică, religioasă pe care trebuie să le înfrunte orice educator sau să

1

le facă faţă, datorită originii sau constituţiei celui educat, evitându-se a se studia şi

cauzele socio-politico-economice ce sunt implicate atât din partea formatorului cât şi a

celui ce urmează a se forma.

Azi din nou învăţământul românesc înfruntă o dilema a coruptiei şi nepotismului, a

sistemului de relaţii „pilă” şi al unei politici naţionale ce de 24 de ani încearca a reforma

si rereforma toate instituţiile care mai de care mai „capitaliste” şi mai „democratice”

decât cele din vest, ce sunt defapt adevaratele promotoarele ale liberalismului, ale

dezvoltării individului şi ale pieţei libere ce are la bază concurenţa cu cruda deviză „cel

mai bun ia totul”.

Este deasemenea important să conştientizăm că numai o abordare tranşantă poate

asigura adevărata dezvoltarea, deorece ea ne permite să ne investim resursele existente în

lucrurile care contează şi să nu risipim aceste resurse, timpul nostru, al elevilor şi al

studenţilor noştri în abordări depaşite de vremuri şi de technică.

Până nu demult, din cauza accesului dificil la informaţie, educatorii din ţara nu puteau

face aproape nimic. Odată cu accesul la informaţie, lucrurile se schimbă. Azi evolutia

informaţiei şi a technici este un duşman al celor educatori cu trăsături conservatoriste şi

tradiţionaliste.

Viteza cu care se schimbă principiile de bază a multor domenii ia în suprindere şi pe

cei mai pregătiţi, motiv pentru care supravieţuiesc în sistemul educaţional cei care au un

înalt nivel de devotament meseriei ce o desfăşoară, cât şi un ridicat simţ raţional-critic

pentru formatarea mai ales a datelor perimate.

Privit succesul şi insuccesul şcolar dintr-o perspectivă nerealistă sau fragmentară, şi nu

una globală şi integrală a tuturor elementelor si fenomenelor implicate în sistemul

educaţional, ce nu ar lua în calcul şi problemele mai sus menţionate, ar fi doar aplicarea

unei stategi a la Don Quijote! pe lângă alte mii si mii de strategii deja utilizate în van.

Deasemenea, ca o complectare legată de acesta viziune, numirea pe care de câţiva ani

o are din partea Ministerului Educaţie departamentul de formatori educaţionali, vorbeşte

de la sine: „Mişcarea Personalui Didactic”.

Dacă s-ar lua astfel şi în calcul migraţia cu care se înfruntă azi învăţământul românesc

ca şi alte renumite instituţii ale statului precum cel medical, ingineresc, administrativ etc.

şi s-ar studia graficele şi statisticele a celor intraţi şi ieşiţi din sistemul de predare-

2

învăţare, a celor ce au renuntat pentru alte cariere s-ar constata adevărate hemoragii

profesionale ce se voalatizează acut de câţiva ani încoace.

Calitatea învăţământului unei ţări se poate observa deasemenea din câteva date

specifice unei populaţii dacă luam în considerare: numărul analfabeţilor pe cap de

locuitor, a numarului de şcoli terminate şi a profesiilor deţinute de un individ în timpul

perioadei active de viaţă, a nivelului tehnologic şi automatizat deţinut de respectiva ţară

pe ramuri, şi mai ales anul tehnologiei folosite de clasa producatoare în comparaţie cu cel

deţinut la nivel continental şi planetar, etc.

Este foarte adevărat că succesul şcolar se defineşte prin formarea la elevi, în

concordanţă cu cerinţele programelor şcolare, a structurilor cognitive (sisteme de

cunoştinţe), operaţionale (priceperi, capacităţi, abilităţi), psihomotrice (deprinderi),

afectiv-motivaţionale şi socio-morale (atitudini, trăsături de voinţă şi caracter); că

succesul şcolar trebuie analizat din perspectiva obţinerii de către elevi a unui randament

şcolar superior, care să le permită în viitor integrarea socio-profesională şi realizarea unei

personalităţi productive, receptive faţă de schimbari, inteligenţe, creative, capabile să ia

decizii şi să se adapteze rapid la situaţii noi.

Succesul şcolar angajează întreaga personalitate a elevului şi este dependent de

interacţiunea mai multor factori: factorii biologici: se referă la starea de sănătate a

organismului, la anumite deficienţe ale analizatorilor, la echilibrul endocrin, la boli

cronice si tulburari nervoase si mai ales la bazele biologice ale creierului, functiile

analitico-sintetice ale acestuia, irigarea sanguina, calitatea neuro-transmitatorilor,

legaturile dintre neuroni, rapiditatea formării reflexelor condiţionate etc.; factorii

psihologici: cuprind procesele psihice (cognitive, afective, volitive), insusirile psihice

(temperament, aptitudini, interese), fenomene psihice (atenţia şi limbajul), nivelul de

inteligenţă şi de aspiraţie, atitudinea faţă de muncă, voinţa de a învăţa, anumite tulburări

de personalitate (nelinişte, hiperemotivitate, infantilism, nevroze), tulburări de activitate

(apatie, dezinteres, oboseală, încetineală); factorii pedagogici: se refera la stilul didactic

al profesorului, eficienţa metodelor de predare-învatare alese, ca şi a celor de evaluare,

proiectarea şi realizarea situaţiilor de învăţare, interesul faţă de rezultatele obţinute de

elevi etc.; factorii socio-culturali: cuprind mediul psiho-socio-cultural familial şi grupul

de prieteni ai copilului; factorii stresanti: pot fi de natură fizică (zgomot, aer poluat,

3

iluminare insuficientă, frig, umezeală), de natura fiziologică (boli organice, subnutriţie,

somn insuficient), de natură psiho-socială (supraîncărcare, lipsa de antrenament de

învăţare, vizionarea abuzivă la TV şi jocuri pe calculator, anumite conflicte dintre părinţi

şi elevi, între profesori şi elevi şi chiar în relaţia dintre elevi).

Maria Palicica, Prelegeri de Psihopedagogie, Ed. Orizonturi Universitare, 2002,

Timişoara, p.124.

Acesti factori reduc capacitatea de invatare, elevul stresat trecand prin trei faze:

faza de alarma: stare generala de oboseala, tulburari de memorie si nervozitate; faza de

agitatie, febrilitate si hiperactivitate; faza de depresie si apatie, cand elevul este epuizat,

are dureri de cap, isi pierde capacitatea de munca, devine obsesiv.

Surmenajul intelectual poate fi evitat prin inlaturarea factorilor stresanti, dozarea

rationala a eforturilor elevilor, prin sport si prin plimbari in aer liber, respectarea orelor

de somn, alternarea muncii cu odihna activa, asigurarea conditiilor de viata si de studiu,

pregatirea zilnica a lectiilor. In ceea ce priveste profesorul, acesta trebuie sa se

pregateasca pentru activitatile didactice si sa foloseasca metode activ-participative,

realizand lectii de invatare deplina si evaluare formativa, pentru constatarea progresului si

inlaturarea ramanerilor in urma la invatatura.

(x.Sălăvăstru Dorina, Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.233).

Dar chiar dacă au fost luate în calcul şi evoluţiile technologice şi ştiinţifice şi noile

generaţii sunt probabil foarte bine pregătite, de cele mai multe ori există şi nesincronizari

în ritmurile de înnoiri la un nivel general.

România pare mereu o ţară defazată. La noi, tendinţele internaţionale apar de obicei

cu o întârziere de decenii. Spre exemplu, dacă modernismul a apărut, la nivel european,

în jurul anului 1453, la noi a apărut în jurul anului 1600 ! Este totuşi bine că apar... Mai

rău este când ele apar în mod distorsionat.

Azi mai des ca niciodată manualele se schimb ca cerurile de primavară, o instabilitate

ce poate denunţa fie o adaptare uimitoare la înnoirile din lume şi în special cele ce aparţin

4

de comunitatea europeană, fie un haos legislativ naţional şi o permisivitate ce a adus

venituri unor interesaţi versati pe plan mercantil şi nicidecum unul educaţional. Astfel

dacă s-ar studia dintr-o latură psihologic-vizual nu doar conţinuturile ci şi chiar calitatea

desenurilor în designurile unor manuale din aceste generaţii ce beneficiaza de acest

belşug de primeneli scolastice, s-ar constata de cele mai multe ori o calitate îndoită, nu

doar a imaginilor cu scop pedagogic dar şi cantitatea imensă a punctelor de studiu

conţinute de o lecţie.

De pildă manualul de clasa a V-a de limba română la capitolul 8 ce studiază portretul

literar contine 9 subtitluri cu aproximativ 57 de puncte de studiu. Manualul instrumentul

de inspiraţie numarul unu al unui elev, pe langă notiţele de clasă ce reuşeşte un elev a le

nota în timpul orelor, este un caledoscop enciclopedic, o sursă de pregătire interculturală

şi interdisciplinară. La lecţia amintită elevul poate găsi de-a lungul capitolului de studiat

de la trimiteri în istorie, psihologie, sport, literatura autohtonă şi cea straină şi aşa mai

departe.

De multe ori păcatul şcolii româneşti este de a pregătii generaţii întregi ce ştiu totul

şi nimic. Aici e diferenţa dintre sistemul de reuşită educaţional românesc şi cel alogen ce

pune baza pe specializare încă din cele mai fragede niveluri, unde un lucru să se ştie, dar

bine ştiut şi nu orice doar pe părţi, fragmentar sau la nivel general.

Succesul şcolar şi insuccesul şcolar nu se poate constata doar din rezultatele si

evaluarile generaţiilor şi generaţiilor de elevi ieşiti pe portile şcolilor româneşti pentru

a-şi încerca norocul în lumea cea mare, deoarece şi aici se găşeşte un paradox. Căci se

poate nu de puţine ori constata că cei care au avut realizări foarte bune în teorie sunt

foarte slabi în practică, iar cei cu note mai slabe sunt mai isteţi şi mai adaptabili decât cei

cu evaluari mai ridicate în clasă dar nu şi pe teren.

De asemenea evaluările educatorului pot fi uneori subiective, lucru ce poate influenţa

negativ nu doar elevul căruia i se atribuie o notă nepotrivită ci şi chiar întregul efectiv ce

constatează gradaţiile nejuste ale colegului lor cu prima ocazie ocazia.

Deontologia educatorilor sunt încercate de multe ori de părinţii elevilor ce fac tot

posibilul, indiferent că e vorba de atenţii materiale, fie de diferite servicii, ca plodul lor sa

fie mai în faţă, decât s-ar fi putut răbdarea sau efortul părintelui în cauză să se fi drămuit

5

în timpul pentru a studia împreună cu copilul lui pentru o notă cinstită sau o evaluare

după capacităţile naturale ale a celui educat.

Cei mai mulţi educatori sunt onesti şi nu recurg la astfel de vicii, dar de cele mai

multe ori insistenţa părinţilor fac ca un suflet nevinovat să cedeze şi să intre în cercul

vicios al darurilor şi al atenţiilor, ce de multe ori pervertesc nu doar pe cel ce ajunge a

accepta ci şi pe cei ce sunt martori la un astfel de gest, ce îl vor considera natural odată

ajunşi adulţi; la o vârstă matură, elevii prezenţi la astfel de trocuri, fac să se adeverească

vorba „un gest/exemplu e mai puternic decât o mie de vorbe”.

Este adevărat că insuccesul şcolar se defineşte prin rămânerea în urmă la învăţătură a

unor elevi, care nu reuşesc să obţină un randament şcolar la nivelul cerinţelor

programelor şi ale manualelor şcolare. El este premisa inadaptarii la mediul socio-

profesional, la nivelul cerinţelor acestuia.

Iacob Luminiţa, “Psihologie şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Factorii reuşitei şcolare cu toate interacţiunile ce intervin între profesor-elev nu se

opreşte aici, ci continuă acasă între părinte şi copilul.

Dar la fel de adevarat este că şi presiunea societaţii, a situaţiei politico-economice a

respectivului timp istoric asupra familiei de orgine îşi spune cuvântul. Fie prin toate

dificultăţile prin care trece începând de la renumeraţia mică, , fie prin lipsa de muncă/de

ocupaţie/şomerie,etc. Mai grav este unde părinţi elevului predispus către eşec, asociază

pe lângă lipsuri de natură economică şi slab nivel de educaţie şi năravuri precum:

alcoolici, violenţi fizic si verbal, posibil cu urmări de divort, etc. Un elev de acest gen nu

poate reflecta siguranţa, încrederea şi armonia unui elev predispus spre reuşită, ce îşi are

fie un tutore dacă nu chiar ambi în sprijin la lectii şi chiar legături de amiciţie foarte

strânse în majoritatea activităţilor diurne, unde cel cu eşec e nu doar abandonat şi lăsat de

izbelişte ci de foarte multe ori chiar izgonit, văzut de cei ce ar fi trebuit să îl sprijine ca o

povară suplimentara deja adăugată celorlalte sarcini familiale.

Esecul scolar este o realitate complexa in scoala contemporana, el fiind de cauze

psiho-individuale, socio-familiale si pedagogice. El poate fi prevenit, diminuat sau

inlaturat daca este identificat la timp pe baza studierii cauzelor, daca se cunosc fazele

6

acestui proces si se actioneaza in etape de catre toti factorii educationali, folosindu-se

metode adecvate.

Esecul scolar este un proces care se desfasoara in patru fraze: Sn prima faza elevul

apare nemultumit de scoala pentru ca nu intelege lectiile si nu poate rezolva temele

scolare. Ca urmare, apar primele goluri in cunostinte, priceperi si deprinderi, precum si

complexele de inferioritate, observand ca ceilalti colegi reusesc mai bine decat el. Faza a

doua se caracterizeaza prin aparitia unor lipsuri grave in cunostinte si incapacitatea

elevului de a realiza independent sarcinile scolare. In faza a treia apar note

nesatisfacatoare, urmate de corigente, profesorii incearca unele masuri, dar, de cele mai

multe ori, fara sa cunoasca adevaratele cauze. Elevul manifesta uneori revolta, alteori

face dezordine in clasa sau devine nelinistit. Faza a patra este faza nepromovarii clasei, ca

urmare a esecului incercarilor scolii sau familiei de a inlatura insuccesul scolar al

elevului. Sn unele cazuri, ca urmare a unor deficiente in metodele folosite de scoala sau

familie, elevul poate merge in continuare pe o cale gresita, fiind greu de recuperat (fuga

de la scoala, vagabondaj, refuzul de a invata, abandonarea scolii).

Mediocritatea este si ea o forma a insuccesului scolar, dar care poate fi mai usor

inlaturata, intrucat elevii din aceasta categorie au posibilitati intelectuale, dar nu vor sa

invete din diferite cauze. Un diagnostic corect al esecului scolar nu poate fi stabilit decat

printr-o colaborare stransa intre profesorii clasei, dirigintele clasei, familie si chiar medic

de familie.

Cauzele mediocritatii pot fi: cauze psiho-individuale: anatomo-fiziologice, psihice;

cauze socio-familiale; familii dezorganizate, dezinteresul parintilor sau, dimpotriva,

cerinte prea mari din partea familiei, ce depasesc posibilitatile elevului, conflicte

familiale, atitudinea familiei fata de scoala, comportamentul prea dur sau prea liber al

parintilor; cauze pedagogice: metode ineficiente de invatare, lipsa de indrumare a

elevilor, deficiente in controlul si evaluarea randamentului scolar, relatia profesor-elev,

lipsa de motivatie a invatarii, orientarea scolara si profesionala gresita, atmosfera

nefavorabila din clasa sau scoala privind activitatea de invatare. Esecul scolar si

mediocritatea pot fi inlaturate prin colaborarea tuturor factorilor educationali in

depistarea cauzelor care au dus la instalarea lor si eliminarea acestor cauze.

Negreţ-Dobridor Ion, Pânişoară Ion-Ovidiu, “Ştiinţa învăţării, de la teorie la

7

practică”, Editura Polirom, Iaşi, 2005

Mijloacele de identificare si cauzele esecului scolar

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

1.Iacob Luminiţa, “Psihologie şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 2004

2.Maria Palicica, Prelegeri de Psihopedagogie, Ed. Orizonturi Universitare, 2002,

Timişoara.

3.Negreţ-Dobridor Ion, Pânişoară Ion-Ovidiu, “Ştiinţa învăţării, de la teorie la

practică”, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

4.Sălăvăstru Dorina, Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.

8