DREPT ROMAN

OBLIGAŢII – PARTEA A II-a

SUCCESIUNILE2015, SEMESTRUL 2EMIL MOLCUŢ

1

DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE2015

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi. În epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi NU IMPLICA IDEEA DE SUCCESIUNE deoarece în concepţia vechilor romani nu există patrimoniu fără titular astfel încât la moartea persoanei drepturile sale patrimoniale se sting, iar moştenitorul nu dobândeşte acelaşi drept, ci un drept nou prin luarea în stăpânire a bunurilor succesorale.

Această concepţie cu privire la succesiuni s-a oglindit şi pe plan terminologic, dovadă că cel mai vechi termen prin care era desmenat succesorul este heres (provine de la herus, cuvânt care înseamnă stăpân). Mai târziu, tot în epoca veche, pornind de la principiul continuităţii persoanei defunctului, romanii au admis că drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) trec asupra moştenitorilor. Din acel moment, în terminologia juridică romană au apărut termenii de succesiune şi de succesor.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenţa a două tendinţe:

1. Tendinţa decăderii formalismului

La origini, actele succesorale presupuneau respectarea unor condiţii de formă foarte complicate. Spre exemplu, cel mai vechi testament roman îmbrăca forma unei legi pe care o vota poporul. Cu timpul, însă, asistăm la decăderea formalismului, iar în dreptul evoluat testamentul se putea întocmi prin simpla manifestare de voinţă a persoanei.

2. Tendinţa ocrotirii rudeniei de sânge

Timp de aproape 5 secole, rudenia civilă a fost unicul fundament al succesiunii încât rudele de sânge care nu erau şi rude civile nu aveau vocaţie succesorală (nu puteau veni la succesiune), dar spre sfârşitul Republicii organizarea familiei romane a suferit o serie de transformări începând cu emanciparea fiului de familie şi sfârşind cu generalizarea căsătoriei fără manus. Faţă de această evoluţie, pretorul a intervenit şi a iniţiat o serie de reforme prin care a chemat la succesiune şi rudele de sânge care nu erau în acelaşi timp şi rude civile. Aceste reforme au fost completate mai târziu prin reforme imperiale, iar în vreme împăratului Justinian rudenia de sânge a devenit unicul fundament al succesiunii.

Romanii au cunoscut trei sisteme succesorale:

A. Succesiunea ab intestat (succesiunea legală)

Este cea mai veche formă de succesiune şi se deschidea atunci când nu exista testament sau când acesta nu era întocmit în mod valabil. Ea este denumită şi succesiune legală deoarece a fost reglementată prin dispoziţiile din L12T. Potrivit acelor dispoziţii, există trei categorii de moştenitori legali:

o Heredes suii – din această categorie fac parte toţi aceia care, în momentul morţii lui pater familias, deveneau persoane sui iuris. Ne referim aici la fiii şi fiice, femeia căsătorită cu manus în calitate de fiică, adoptatul şi adrogatul. Nepoţii din fii făceau parte din prima categorie a moştenitorilor numai dacă tatăl lor predecedase bunicului. Acei nepoţi din fii veneau la succesiune prin reprezentare căci urcau în rangul succesoral al tatălui lor şi dobândeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatălui dacă ar mai fi trăit.Spre exemplu, dacă veneau la succesiune doi fii şi doi nepoţi de fiu, succesiunea se împărţea la trei căci fiecare dintre fraţi dobândea câte o treime, iar cei doi nepoţi de fiu dobândeau ÎMPREUNĂ 1/3 fiindcă atât s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă ar mai fi trăit.

2

DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE2015

o Agnatus proximus – din această categorie fac parte colateralii cu precizara că, în materie succesorală, prin cuvântul agnaţi sunt desemnaţi numai colateralii. Această categorie de moştenitori NU ESTE FIXĂ, ci este mobilă, deoarece în absenţa unor agnaţi mai apropiaţi, erau agnatus proximus agnaţii foarte îndepărtaţi.

Spre exemplu, dacă existau fraţi, ei erau agantus proximus. Dacă aceştia nu existau, agnatus proximus erau verii primari, iar în lipsa acestori verii de-al doilea sau copiii acestora. Totodată, potrivit L12T, dacă cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, acea succesiune nu trecea la următorea categorie de moştenitori, ci devenea vacantă întrucât, cf. L12T colateralii nu pot veni la succesiune prin reprezentare. În lipsa colateralilor veneau la succesiune membrii ginţii care îşi împărţeau succesiunea în părţi egale ca o amintire a epocii în care memrbii ginţii exercitau proprietatea colectivă asupra pământului.

o Gentiles

Sistemul succesoral consacrat prin L12T s-a dovedit anacronic, inaplicabil spre sfârşitul epocii vechi având în vedere, în primul rând, transformările care au intervenit în organizarea familiei de vreme ce emancipatul nu putea veni la succesiune în familia de origine întrucât nu mai era rudă civilă în acea familie. De asemenea, mama şi copiii rezultaţi din căsătoria fără manus nu se puteau moşteni reciproc deoarece nu erau rude civile.

Acest sistem a fost de natură să afecteze coeziunea familiei romane. De aceea, pretorul a intervenit şi a iniţiat o serie de reforme prin care a ocrotit rudenia de sânge pe plan succesoral, iar sistemul creat prin reformele preoturlui a fost denumit bonorum possessio sau moştenire pretoriană.

Potrivit reformelor pretoriene, există patru categorii de moştenitori pe care îi denumim moştenitori pretorieni:

1. Bonorum possessio unde libeli – din această categorie fac parte toţi fiii de familie inclusiv fiul de familie emancipat care venea la succesiune în calitate de rudă de sânge;

2. Bonorum possessio unde legitimi – fac parte agnaţii şi gentilii. La prima vedere s-ar părea că prin această reformă, pretorul a confirmat dispoziţiile L12T. În realitate, şi de data aceasta pretorul a făcut o inovaţie deoarece în sistemul său dacă cel mai apropiat agnat repudia succesiunea, ea nu devenea vacantă ca în L12T, ci trecea asupra următoarei categorii de moştenitori.

3. Bonorum possessio unde cognati – această categorie cuprinde anumite rude de sânge care nu erau şi rude civile, ca de exemplu mama şi copiii rezultaţi din căsătoria fără manus care se moşteneau reciproc în calitate de rude de sânge.

4. Bonorum possessio unde vir et upsor – includem în această categorie bărbatul şi femeia căsătoriţi fără manus care se moşteneau reciproc dacă nu existau cognaţi.

Aceste reforme au fost completate şi dezvoltate mai târziu prin reforme imperiale. Astfel, în vremea împăratului Hadrian, s-a dat senatusconsultul tertulian, iar în vremea lui Marc Aureliu s-a dat senatusconsultul ortilian.

Prin senatusconsultul tertulian mama a fost chemată la succesiunea copiilor ei rezultaţi din căsătoria fără manus în calitate de rudă legitimă, ceea ce înseamnă că a fost ridicată din a treia categorie de moştenitori pretorieni în categoria a doua.

3

DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE2015

Prin senatusconsultul orfiteian, copiii rezultaţi din căsătoria fără manus au fost chemaţi la succesiunea mamei lor în calitate de fii, ceea ce înseamnă că ei au fost ridicaţi din a treia categorie de moştenitori pretorieni în prima categorie.

Împăratul Justinian, în spiritul său unificator, a iniţiat o amplă reformă prin care a creat patru categorii de moştenitori.

- Din prima categorie de moştenitori făceau parte descendenţii care îi eliminau pe toţi ceilalţi;

- Din a doua categorie făceau parte ascendenţii, fraţii şi surorile şi copiii lor;- Din categoria a treia făceau parte fraţii şi surorirle consangvini şi uterini şi copiii

acestora. Aceia care proveneau din acelaşi tată, dar nu şi din aceeaşi mamă. Fraţii şi surorile uterini erau cei care proveneau din aceeaşi mamă, dar nu şi din acelaşi tată;

- Din ultima categorie de moştenitori făceau parte colateralii mai îndepărtaţi;

B. Succesiunea testamentară

Pe lângă succesiunea legală, romanii au cunoscut şi succesiunea testamentară deferită pe baza unui testament. Acesta este actul solemn prin care o persoană denumită TESTATOR instituie unul sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima voinţă. Deşi în definiţiile lor jurisconsulţii clasici, în frunte cu Ulpian, nu se referă şi la instituirea de moştenitori, ci numai la caracterul solemn şi la caracterul de ultimă voinţă ale testamentului cu toate că instituirea de moştenitori este trăsătura definitorie a testamentului.

Jurisconsulţii romani s-au referit în repetate rânduri la instituirea de moştenitori, dar nu au menţionat-o atunci când au definit testamentul.

La origini puteau fi instituiţi moştenitori numai herezii (moştenitorii legali din prima categorie). Mai târziu s-a admis să fie instituiţi moştenitori şi colateralii mai îndepărtaţi, iar în final, în dreptul evoluat, s-a admis să fie instituite şi persoane străine de familie. Regula este că cei instituiţi moştenitori sunt executori testamentari în sensul că trebuie să execute ultima voinţă a testatorului şi să distribuie bunurile succesorale în conformitate cu acea voinţă. Pe de altă parte, prin testatment puteau fi favorizaţi unii dintre moştenitorii instituţi care puteau fi grenaţi cu executarea unor legate prin care transmiteau bunuri individual determinate din succesiune unor persoane străine de familie denumite legatari.

Tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore.

În epoca veche, romanii au cunoscut trei forme solemne de testament:

1) Testamentul callatis comitiis – este cel mai vechi şi îmbrăca forma unei legi pe care o vota comitia curiata denumită şi comitia calata în senul că testatorul îşi exprima ultima voinţă în faţa comitiei curiata care aproba sau nu acea manifestare de voinţă. Acest testament prezintă mai multe inconveniente:

- El era accesibil numai patricienilor, nu şi plebeilor de vreme ce numai patricienii participau la lucrările comitiei curiata;

- Comitia curiata nu era convocată în fiecare zi, ci numai de două ori pe an;

2) Testamentul in procinctu

Faţă de această inconveniente s-a creat testamentul in procinctu sau testamentul în faţa armatei gata de luptă care presupunea o declaraţie solemnă şi de ultimă voinţă a soldatului

4

DREPT ROMAN – OBLIGAŢIILE2015

roman în faţa unităţii militare din care făcea parte. Membrii centuriei îndeplineau rolul unui martor legiuitor colectiv. Acest testament era accesibil tuturor cetăţenilor romani, dar numai acelora care făceau parte din legiunile de juniori care erau combatante. Aceşti soldaţi aveau o vârstă cuprinsă între 17 şi 46 de ani. Cei mai în vârstă dintre soldaţi făceau parte din legiunile de seniori necombatante şi nu aveau acces la această formă de testament.

3) Testamentul per es et libram

Aşa se explică crearea testamentului per es et librant sau testamentul prin aramă şi balanţă care este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare şi care a evoluat în trei faze:

a) mancipatio familiae

În prima fază testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlu de proprietate prin mancipaţiune unui executor testamentar denumit emptor familiae (*EF) sau cumpărător al bunurilor succesorale după care între testator şi emptor familiae se încheia o convenţie de bună credinţă (pact fiduciar) prin care testatorul îi arăta lui emptor familiae cum se distribuie bunurile succesorale. Însă, executarea acestui testament depindea de buna-credinţă a lui emptor familiae deoarece pactele fiduciare care se încheiau între testator şi entor familiae nu erau sancţionate juridiceşte încât dacă emptor familae era de rea credinţă şi nu executa ultima voinţă a testatorului, moştenitorii instituiţi nu aveau acţiune împotriva lui emptor familiae şi nu îl puteau constrânge pe cale judiciară să execute ultima voinţă a testatorului.

b) testamentul per es et libram public

În a doua fază, testatorul nu mai transmitea bunurile succesorale cu titlu de prorprietate, ci cu titlu de detenţiune astfel încât EF devenea un simplu detentor şi dacă nu executa ultima voinţă a testatorului, moştenitorii instituiţi aveau o acţiune împotriva lui şi îl puteau constrânge pe cale judiciară să execute testamentul. Totuşi, şi în această fază testamentul prezintă dezavantajul că pactele fiduciare se încheiau sub formă verbală de faţă cu martorii astfel încât numele moştenitorilor instituiţi erau cunoscute încă din momentul întocmirii testamentului. Unii dintre moştenitorii instituiţi puteau fi interesaţi să grăbească moartea testatorului şi de aceea s-a trecut la a treia fază.

c) testamentul per es et libram secret

Pactele fiduciare nu se mai încheie sub formă verbală, ci în formă scrisă, iar înscrisul purta sigiliile martorilor (de regulă 7), urmând să fie deschis numai după moartea testatorului când se aflau şi numele moştenitorilor.

C. Succesiunea deferită contra testamentului