Conf. univ. dr. GABRIELA LUPŞAN

DREPT ROMAN

SUPORT DE CURS

2009

1

CUPRINS

Modulul I – INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ROMAN

1. Importanţa dreptului roman

2. Diviziunile dreptului roman

3. Izvoarele dreptului roman

Modulul II. PERSONALITATEA ÎN DREPTUL ROMAN

1. Noţiuni generale

2. Dobândirea capacităţii juridice

3. Pierderea capacităţii juridice (capitis deminutio)

Modulul III. STATUS LIBERTATIS

1. Despre libertate

2. Despre sclavie

3. Stările de semilibertate

Modulul IV. STATUS CIVITATIS

1. Precizări prealabile privind împărţirea locuitorilor statului roman

2. Cetăţenii romani

3. Latinii

4. Peregrinii

Modulul V. STATUS FAMILIAE

1. Aspecte introductive

2. Puterea părintească (patria potestas)

3. Căsătoria

4. Concubinatul

5. Adrogarea

2

6. Adopţia

7. Legitimarea

Modulul VI. TUTELA ŞI CURATELA

1. Apariţia şi dezvoltarea tutelei şi curatelei

2. Tutela impuberilor

3. Tutela femeilor

4. Curatela

3

MODULUL I.

ÎNTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ROMAN

Obiective specifice:

- Definirea dreptului roman;

- Cunoaşterea principiilor de drept roman;

- Dobândirea cunoştinţelor necesare introducerii în studiul dreptului roman.

Rezultate aşteptate:

- Înţelegerea importanţei dreptului roman în cadrul sistemului de drept universal;

- Identificarea categoriilor de locuitori ai Romei;

- Explicarea modalităţilor de interpretare a dreptului roman.

Competenţe dobândite:

- Clasificarea ramurilor de drept;

- Cunoaşterea istoriei Romei şi a poporului roman.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 4 ore

1. IMPORTANŢA ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI ROMAN

1.1. Importanţa dreptului roman

Dreptul roman, sistem de coeziune socială în vigoare între anii 754 î. H. şi 565 d. H., a

stat la baza creării şi dezvoltării tuturor sistemelor de drept din lume.

Prezentul curs pune accentual pe dreptul privat roman, care reglementează relaţiile dintre

particulari. Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei instituţii juridce se face, în mod

istoric, parcurgîndu-se, astfel, epocile dreptului roman, respectiv, străvechiul şi vechiul ius civile,

dreptul clasic şi dreptul din timpul lui Justinian.

4

Dreptul roman se remarcă prin formularea ştiinţifică a normelor şi regulilor juridice,

exercitând o puternică influenţă asupra societăţii romane, cât şi asupra celorlalte societăţi care au

urmat societatea feudală şi societatea burgheză.

Reglementările dreptului roman se caracterizează prin trăsături specifice oricărui tip de stat,

dovedind o vitalitate impresionantă şi o eficienţă practică care a eclipsat sistemele de drept

contemporane, prin construcţiile juridice adaptate fiecărei perioade istorice.

Dreptul roman a reuşit să fundamenteze proprietatea privată, iar normele sale au

supravieţuit prăbuşirii Romei, fiind aplicate cu modificările de rigoare de-a lungul secolelor care

au urmat, constituind un permanent izvor de inspiraţie pentru codurile civile. Astfel, reglementarea

proprietăţii, a materiei obligaţiilor şi moştenirilor din aceste coduri, are la bază construcţiile

juridice romane.

O importanţă deosebită o are dreptul roman din punctul de vedere al ştiinţei juridice. Multe

din principalele concepte şi categorii juridice actuale, se prezintă sub aspectul lor formal, asemenea

celor romane. Şi astăzi operăm cu noţiuni şi categorii romane: persoană, capacitate juridică,

adopţie, tutelă, curatelă, dotă, divorţ, obligaţie, contract, termen, condiţie, reprezentare, bunuri,

revendicare, moştenire legală, testamentară, acţiuni etc.

Se cuvine să subliniem importanţa didactică a dreptului roman în formarea viitorului jurist.

Într-adevăr, operele jurisconsulţilor romani se caracterizează printr-o logică remarcabilă şi printr-o

mare putere de analiză.

Cercetarea şi studiul perseverent al acestor opere ajută pe cei ce îmbrăţişează cariera

dreptului să-şi formeze deprinderi care să le înlesnească o analiză profundă a fenomenului juridic,

o folosire corectă a judecăţilor logice, o interpretare veridică a normelor de drept şi o soluţionare

echitabilă a speţelor.

1.2. Definiţia dreptului roman

Dreptul roman a fost definit în literature de specialitate ca fiind sistemul de coeziune socială

în vigoare la Roma, între anii 754 î.e.n. şi 565 e.n. Sau, într-o altă opinie, dreptul roman cuprinde

totalitatea normelor de conduită instituite şi sancţionate de statul roman, ce constituie un sistem

extrem de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice, aflate într-un proces

continuu de transformare şi intercondiţionare.

5

1.3. Periodizarea dreptului roman

Majoritatea autorilor împart dreptul roman în trei epoci, după cum urmează:

- STRĂVECHIUL DREPT ROMAN (754 sau 753 î.e.n. anul fundării Romei până la

Legea celor XII Table - 450 î..e.n;

-VECHIUL DREPT ROMAN (de la Legea celor XII Table până în sec. I e.n.);

- DREPTUL ROMAN CLASIC (din sec. I e.n.până la mijlocul sec. III-lea d.H).1

Alţi autori consideră că periodizarea dreptului roman conţine următoarele epoci:

- vechiul drept roman ( din 754 î.H – 27 î.H);

- dreptul clasic ( din 27 î.H – 284 d.H, anul întronării lui Diocletian);

- dreptul postclasic ( din 284 d.H – 565 d.H, anul morţii împăratului Iustinian)2.

753 565 Justinian 527-534

476 caderea sub goti a Apusului

A. STRAVECHIUL DREPT ROMAN( ius civile, ius quiritium ) - fondarea Romei (753 i.e.n.)→LEGEA CELOR XII table(451- 449 i.e.n.);

drept al unei societati in care predomina economia naturala, el s-a redus la reguli simple,formaliste si rigide.

B. VECHIUL DREPT ROMAN(LEGEA CELOR XII TABLE→SEC.II i.e.n. ) patruns de elemente relogioase, era interpretat de sacerdoti. Abuzurile savarsite de acestia au determinat”…nularizarea “dreptului prin obtinerea legilor de la autoritatile laice.

C. DREPTUL DIN SEC.I i.e.n.dupa Victoria asupra Catarginei productia de marfuri creste si rezulta o efervescenta comerciala; se inlatura formalismul juridic.

Elementul “forma”cedeaza in fata celui intentional,volitiv , echitatea si buna credinta asigura dreptului eficienta si maleabilitatea reclamata de o societate ajunsa la apogeul devoltarii.

D. DREPTUL CLASICSEC.I-II +½din sec.III e.n..Incepe cu donmia lui Octavian Augustus pana in 235-Alexandru Severus.

C si D – cuprinde ultimul secol al Republicii si intreaga perioada a Principatului.

E. DREPTUL POSTCLASIC

1 M.V.Jakotă, op.cit., vol.1,p.10;2 Şt. Cocoş, op.cit., p.19;

6

sec.IV-V(perioada de criza a lumii romane si de decadere a dreptului romanproductia de marfuri scade, populatia descreste, aristocratia rivalizeaza cu puterea contrara, provinciile tind spre independenta, anarhie militara, dreptul roman este sub influente Greco-orientale).

F. sec.VI “CORPUS IURIS CIVILE”(529-534); epoca lui Justinian(527-566)

REGALITATEA: STATUL –CETATE: Sec.VI i.e.n. reforma lui Servius Tullius

REPUBLICA: inlaturarea regalitatii in 509 i.e.n.(Tarquinius Superbus este izgonit in urma conspiratiei lui Brutus si Collatinus).

• Legi: - 450 legea celor XII Table Plebei/ - 445 legea Canubia patricieni - 367 legea Dicinia Sextia → un consul din 2 era plebeu.

MONARHIA:-Sulla(82-79 i.e.n.) - Spartacus(73-71)

IMPERIUL:

-Octavian Augustus(44 i.e.n.-14 e.n.)

-Nero(68 e.n.)

DINASTIA FLAVIILOR:

7

DINASTIA ANTONINILOR

Dreptul clasic era caracterizat prin 2 principii: - unul conservator, deoarece juristii romani aparau traditiile

inaintasilor lor, si - unul progresist (daca vechile reguli se dovedeau depasite ei nu le

inlaturau,ci le pastrau,insa formulau si aplicau principii si reguli noi. Normele juridice nu pot acoperi, reglementa toate situatiile noi.

Juristul Celsus: ”stiinta a ceea ce este util si echitabil”=”ius est ars boni et aequi”. Se creau norme juridice in conformitate cu cerintele. De aici rolul ideii de echitate in procesul aplicarii dreptului pozitiv.

DINASTIA SEVERILOR:

8

2.DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN

2.1. Dreptul public şi dreptul privat

Dreptul roman cuprinde două ramuri: dreptul public (ius publicum) şi dreptul privat (ius

privatum), deosebirea dintre aceste două ramuri rezidă în natura intereselor deosebite pe care le

ocroteşte.

Dreptul public ocroteşte interesele publice obşteşti, iar cel privat pe cele private, adică pe

cele ale cetăţenilor luaţi în mod izolat

Fac parte din dreptul public: cultul, sacerdoţiile, magistraturile, cu alte cuvinte raporturile

juridice referitoare la organizarea religioasă şi la cea statală în general.

Din dreptul privat fac parte normele dreptului natural, al ginţilor şi ale dreptului civil, toate

aceste norme exprimând interese private.

Normele dreptului public referindu-se la organizarea de stat, nu pot fi modificate de către

particulari, ele se impun tuturor, aşa cum au fost stabilite prin actele normative respective.

Normele de drept privat însă, referindu-se la interesele membrilor societăţii, luate izolat îngăduie

părţilor, în măsura în care interesele lor o cer, să se abată de la aceste norme şi să le suplinească cu

altele, fără a se încălca regulile fundamentale ale sistemului dreptului sclavagist roman.

9

2.2. Dreptul civil şi dreptul ginţilor

Dreptul privat roman este alcătuit din principii de drept civil, de drept al ginţilor şi de drept

natural.

Dreptul civil (ius civile) este dreptul unui popor, organizat iniţial, din punct de vedere

politic, în cetăţi (civitates). În epoca străveche, când statul roman cuprindea cetatea Roma şi

regiunile limitrofe ce depindeau de ea, dreptul roman se reducea exceptând unele raporturi

interclanale în curs de lichidare – în exclusivitate la dreptul civil.

Acesta se aplica numai cetăţenilor, deoarece romanii aveau cu străinii raporturi de schimb

sau sociale neorganizate. Faptul apare explicabil pentru o epocă cu trăsături de patriarhalitate

autentică, când fiecare familie romană îşi satisfăcea singură nevoile prin munca membrilor ei şi a

sclavilor de care dispunea. Nivelul forţelor de producţie era scăzut, iar economia naturală

predomina. Datorită acestui fapt, tranzacţiile comerciale erau rare şi, în consecinţă, tot atât de rare

erau actele juridice menite să le dea eficienţă, pentru a se valida în ordinea de drept existentă.

Pentru mentalitatea epocii – reflex al unei stări economice mai puţin evoluate, tranzacţiile

economice şi formele juridice ce le însoţeau apăreau ca acte primejdioase în raport cu consecinţele

pe care le puteau avea asupra persoanelor şi bunurilor, şi anume limitarea libertăţilor personale

prin intermediul obligaţiilor şi înstrăinarea bunurilor din cadrul familial prin mijlocirea modurilor

de alienare a proprietăţii. De aici rezida şi formalismul ce domina încheierea oricărui act juridic. În

asemenea ocazii, se proceda la pronunţarea unor cuvinte sacramentale, la îndeplinirea anumitor

solemnităţi, la schiţarea unor gesturi rituale etc. Tot acest formalism impregnat de puternice

elemente de magie, îndeplinea însă un imperativ social: atrăgea atenţia părţilor asupra conţinutului

actului încheiat şi asupra consecinţelor lui inerente.

Formalismul cu elementele sale vizuale şi auditive folosite sub sancţiunea nevalabilităţii

actului – urmărea să evite orice surpriză pentru părţile contractante. Timpul necesar pentru

îndeplinirea unor asemenea formalităţi, dădea posibilitatea reflexiei şi a unei schimbări de

atitudine. La rândul lor, martorii – a căror prezenţă constituia în vechiul drept roman o condiţie de

fond a actului – puteau datorită aceloraşi elemente formaliste, să refacă – mai uşor din memorie,

elementele şi limitele convenţiei încheiate între părţi şi în consecinţă să lămurească – mai bine

instanţa de judecată în cazul unui eventual conflict ce ar fi putut izbucni între părţile contractante.

În ultimele secole ale Republicii, odată cu dezvoltarea societăţii romane, producţia de

mărfuri creşte şi odată cu ea cresc şi necesităţile schimbului. Raporturile comerciale şi schimbul de

10

mărfuri depăşesc limitele cetăţii Roma şi antrenează pe străini (numiţi şi peregrini) în reţeaua

comercială a capitalei. Vechiul drept civil îşi pierde treptat din exclusivitatea sa, şi în scopul

dezvoltării impetuoase a economiei de schimb, o parte din normele sale sunt extinse şi asupra

peregrinilor, pentru a reglementa raporturile comerciale tot mai frecvente ce se încheiau între

aceştia şi romani, pentru a soluţiona conflictele inerente unor asemenea relaţii. Aşa de pildă,

contractul verbal care se încheia prin pronunţarea anumitor cuvinte solemne a devenit accesibil şi

peregrinilor, în acest chip ei au putut încheia astfel de contracte cu romanii cu singura deosebire că

termenii folosiţi pentru încheierea unui contract verbal între un roman şi un peregrin erau alţii

decât cei utilizaţi în contractele verbale între cetăţenii romani. Normele juridice romane, extinse

asupra peregrinilor pentru a le face acestora accesibile căile de conlucrare în materie comercială cu

romanii sunt cunoscute sub numele de dreptul ginţilor (ius gentium).

Iată de ce afirmaţia jurisconsultului Gaius, că dreptul ginţilor este un drept comun tuturor

persoanelor, este o idealizare contrazisă de realitatea faptelor din societatea sclavagistă. Mai întâi

că peregrinii – locuitori ai statului roman care nu aveau cetăţenie romană – se puteau bucura numai

de anumite reglementări romane ce constituiau – aşa cum am văzut – dreptul ginţilor şi, în al

doilea rând, deoarece raporturile juridice dintre peregrini erau reglementate de dreptul lor naţional.

Pe de altă parte, cei pe care-i numim noi astăzi străini, cunoscuţi sub numele generic de barbari,

erau în afara ordinii juridice romane, raporturile dintre ei fiind reglementate de cutumele lor locale.

2.3. Dreptul pretorian

Dreptul pretorian (ius praetorium) este alcătuit din normele pe care magistraţii romani şi

mai ales pretorii le-au creat în vederea adaptării dreptului civil la noile condiţii economice ale

societăţii romane în plină efervescenţă, spre finele Republicii. Transformarea vechiului sistem de

drept – rigid şi formalist – şi adaptarea lui la nevoile vieţii sociale, au fost realizate pe temeiul şi în

conformitate cu ideea de echitate (aequitas). Echitatea reprezintă conceptul de morală, de bine şi

de rău, aşa cum acesta era înţeles de clasa stăpânitoare. De aceea, jurisconsultul roman Celsus

defineşte dreptul ca fiind „ars aequi et boni”, adică ştiinţa echităţii şi a binelui, două elemente al

căror conţinut se desprinde din morala şi interesele vârfurilor stăpânitoare.

Echitatea în acest sens devine în mod constant măsura critică a dreptului pozitiv roman,

însufleţind procesul permanent de transformare a dreptului în vigoare. În adevăr, magistraţii, mai

ales pretorii, călăuzindu-se de principiile echităţii, au putut soluţiona toate problemele pe care viaţa

11

le scotea la iveală, completând, modificând sau chiar înlăturând instituţiile devenite desuete ale

vechiului drept civil.

Aşa de pildă – dreptul pretorian a ameliorat sistemul succesoral roman, sistemul

contractual, procedura de judecată, reglementarea juridică a dreptului de proprietate, sistemul de

interpretare a normelor şi a actelor juridice, dând importanţa cuvenită fondului şi intenţiei reale a

părţilor ce au încheiat actul (voluntas) etc.

Pretorii au introdus unele reguli şi instituţii noi, care concurând cu cele ale vechiului drept

civil, s-au impus în detrimentul acestora, înlocuindu-le în numeroase domenii. Acest dualism

juridic a constituit una din caracteristicile dreptului roman, dovedind că ceea ce este mai aproape

de viaţă, de mersul evenimentelor, până la urmă, biruie.

Activitatea pretorilor s-a desfăşurat după anumite principii generale pe care aceştia le

înscriau, la intrarea în funcţiune, în planul lor anual de activitate, cunoscut sub numele de edict

(edictum). Aceste principii s-au materializat în numeroase reglementări concrete, devenite treptat

instituţii juridice pretoriene mereu ţinute, prin intermediul edictului pretorian, la nivelul cerinţelor

sociale contemporane.

2.4. Dreptul natural

Este definit ca un drept comun tuturor vieţuitoarelor, sădit fiind de natura mamă în

conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare.

Influenţaţi de ideile filozofiei greceşti, jurisconsulţii romani vedeau în dreptul natural de

cele mai mult ori un drept permanent, echitabil şi bun (semper aequm et bonum) adevărate norme

ideale în raport cu imperfecţiunile dreptului pozitiv.

Acest concept a constituit obiectul a numeroase discuţii speculative, rupte de realitate şi

potrivnice acesteia. Printre principiile pe care juriştii romani le socoteau de drept natural se

numărau: legitima apărare, nevalabilitatea unei obligaţii care are ca obiect un lucru imposibil,

îmbogăţirea fără iusta causa etc. Aceste reguli echitabile prin ele însele au pătruns – spre deosebire

de altele – în dreptul pozitiv, dar sfera lor de aplicare nu s-a extins asupra tuturor oamenilor, cum

ar fi fost logic într-un sistem de reguli aplicabile neamului omenesc, căci sclavii – simple lucruri –

se găseau în afara ordinii de drept şi, în consecinţă, în afara oricărei ocrotiri.

De asemenea apare ca ilogică ideea unui drept comun tuturor vieţuitoarelor – o speculaţie

filozofică – animalele fiind incapabile de a cădea sub influenţa legilor.

12

3. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

3.1.Noţiunea de izvor de drept şi enumerarea izvoarelor de dreptt

Noţiunea de izvor de drept are două sensuri:

- în sensul material, prin izvor de drept se înţelege condiţiile sociale, economice,

politice care au determinat edictarea unor norme juridice;

- în sensul formal, prin izvor de drept se înţelege căile prin care normele juridice sunt

aduse la cunoştinţa celor guvernaţi. Acest sens este folosit de noi în cele ce urmează.

Izvoarele formale ale dreptului roman sunt:

- Consuetudinea (obiceiul juridic roman);

-Legea ;

-Edictele magistraţilor judiciari;

- Senatus consultele;

- Constituţiile imperiale;

- Jurisprudenţa.

Cel mai vechi izvor de drept roman este consuetudinea, iar celelalte izvoarelor s-au

adăugat în cursul evoluţiei istorice a societăţii romane.

3.2. Obiceiul juridic ( consuetudinea Doctrinarii consideră că dreptul roman a fost în cea

mai mare măsură un drept consuetudinar. Astfel, obiceiul vechi avea aceeaşi valoare şi şi-a

respectat-o în egală măsură ca şi legea, bazându-se pe consimţământul tacit al poporului, fiind o

moştenire de la strămoşi. Dreptul reglementat de obicei este nescris, dar asemănător legii şi

aplicarea lui constantă, repetată în timp, în cazuri identice, îl face să devină obligatoriu.

În timpuri străvechi, stabilirea consuetudinii – obicei care se repetă mereu în cazuri identice

– constituia o preocupare specială a pontifilor, începând cu sec. al III-lea î.H., devine obiect de

preocupare şi pentru juriştii laici.

Iniţial, se crease un colegiu al pontifilor care în fiecare an desemna pe unul din membrii săi

să acorde consultaţii în ce priveşte formele solemne ce trebuiau respectate pentru declanşarea unui

proces şi asigurarea apărării în cadrul acestuia.

Aceste consultaţii erau acordate tuturor persoanelor interesate, adică nu numai părţilor din

proces, ci şi judecătorilor şi autorităţilor care aveau obligaţia să organizeze procesele.

13

Consultaţiile pontifilor, răspunsurile date de aceştia la întrebările puse de persoanele

interesate, aveau loc după expunerea faptelor de către aceste persoane şi erau valabile chiar dacă

nu erau motivate, în schimb erau obligatorii, dându-le acestora (pontifilor) posibilitatea de a

exercita permanent controlul asupra modului cum se aplică în practică obiceiul.

Rolul acestor consultaţii a crescut odată cu dreptul ce li s-a acordat de împăraţi, ca

activitatea lor în acest domeniu să se considere ca fiind făcută pe baza prestigiului sau autorităţii

principelui (ius repondendi ex auctoritate principis sau augusti).

În perioada de început a statului roman, şi anume, în timpul regalităţii şi apoi în primele

secole ale Republicii, datorită dezvoltării lente a societăţii şi caracterului predominant al economiei

naturale, cutuma a avut o aplicare deosebit de frecventă în raporturile juridice dintre cetăţeni, fiind

în deplină concordanţă cu nivelul redus de viaţă şi de cultură a oamenilor din acea epocă istorică.

Mai târziu, spre finele Republicii, pe măsura dezvoltării producţiei de mărfuri şi

schimburilor comerciale, obiceiul (cutuma) devine insuficient ca izvor de drept, fiind înlocuit

treptat de alte izvoare: legea, edictul pretorian, interpretările jurisconsulţilor, senatus consultele.

O perioadă de reviriment o cunoaşte acest izvor de drept în epoca post-clasică şi bizantină,

când datorită crizei economice şi politice a societăţii sclavagiste, apar în sânul acestei societăţi

germenii noii societăţi care o va înlocui – societatea feudală – cu toate caracteristicile acesteia,

când revenindu-se la economia naturală îşi fac din nou apariţia cutumele, acestea având acum un

rol preponderent faţă de celelalte izvoare de drept. Ele aveau o aplicare foarte extinsă în special în

provinciile noi cucerite şi numai autoritatea imperială sau instanţele judecătoreşti puteau interveni

pentru a le da interpretarea obligatorie, în cazul existenţei unor contradicţii privind modul lor de

aplicare.

3. 2. Legea

Apariţia legii este rezultatul dezvoltării producţiei sclavagiste de mărfuri şi a schimburilor

comerciale, iar dreptul cutumiar devenise necorespunzător pentru a reglementa aria tot mai întinsă

a noilor raporturi economice, sociale şi politice, simţindu-se nevoia unor acte normative de

aplicare generală, cu dispoziţii clare şi precise.

Sunt cunoscute în dreptul roman trei categorii de legi:

- 1. legi aprobate de adunările populare (leges publicae Romani);

14

- 2. reglementări cu caracter administrativ (leges datae);

- 3. clauze introduse în actele juridice (leges privatae).

Jurisconsultul Gaius defineşte legea ca fiind o hotărâre a poporului; lex est quod populus

iubet atque constituit iar Justinian afirma că legea este ceea ce poporul hotărăşte la propunerea

unui magistrat (lex este quod populus Romanus senatore magistratus interogante veluti consule,

constituiebat).

Realitatea nu era întotdeauna aceasta, astfel primele legi romane au fost legile regale (leges

regiae), fiind votate în perioada regalităţii de către adunările curiate (comitia curiata) care

reprezenta adunarea patricienilor din străvechea Romă. Ele aveau un profund caracter religios.

Legea constituia în această perioadă, în realitate un ordin dat de rege şi, ulterior, de

magistratul cetăţii în faţa adunării.

A doua categorie de legi votate de această dată de adunarea poporului (adunarea centuriata

sau adunarea tributa), sunt aşa-zisele legi rogatae, propuse şi supuse adunărilor respective de

consuli tribuni, dictatori sau pretori, purtând numele acestora.

După ce erau votate în adunările poporului erau trimise senatului spre aprobare, care le

investea cu autoritas (autoritate).

Cea mai veche lege Romană, dar şi cea mai importantă este Legea celor XII Table, care a

apărut ca urmare a luptelor dintre patricieni şi plebei în anul 449 î.e.n.

Legea cuprinde trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.

În prima parte (praesriptio) se arătau locul şi data când a avut loc votarea, numele

magistratului care a propus-o. Partea a doua (rogatio) cuprinde textul legii, adică actul normativ

propriu-zis. A treia parte (sanctio) prevede sancţiunile ce se aplică în cazul nerespectării legii. Sub

acest aspect sunt împărţite în 3 categorii: perfecte (perfectae), mai puţin perfecte (minus quam

perfectae) şi imperfecte (imperfectae). Legile perfecte anulau toate actele contrare dispoziţiilor

prevăzute în aceste legi, cele mai puţin perfecte prevedeau doar nişte amenzi pentru încălcarea

acestor dispoziţii, fără a anula actele respective, iar cele imperfecte nu stabileau o sancţiune

directă, ci una indirectă. Aşa spre exemplu, prin Legea Cincia de donis et muneribus erau oprite

donaţiile făcute peste o anumită limită anumitor categorii de persoane.

15

Legile datae erau reglementări care se refereau la organizarea unei provincii sau cetăţi. De

obicei, erau redactate de comandantul armatei din acea provincie împreună cu o comisie a

senatului.

Ultima categorie de legi – leges privatae reprezintă, aşa cum am arătat, unele clauze

introduse de părţi cu ocazia încheierii unui act juridic în raport de natura acestuia: leges mancipii la

vânzare, leges venditionis la vânzare, leges locationis la locaţie etc., reuşindu-se astfel întocmirea

unor acte juridice cât mai complete în concordanţă cu voinţa părţilor contractante.

3. 3. Edictele magistraţilor

La intrarea lor în funcţie, magistraţii superiori aveau obligaţia să-şi prezinte programul în

anul de magistratură în care urmau să funcţioneze.

Termenul de edict reprezenta în fapt anunţul acestui program care la început era rostit

verbal (exdicere) în faţa poporului adunat. Mai târziu, edictele erau scrise pe o tablă de lemn

vopsită în alb (album) şi afişate în for timp de un an cât dura magistratura, fiind denumite şi

perpetue (perpetua), adică valabile pe întreaga perioadă de timp sus arătată. Ele se deosebeau de

edictele date în situaţii deosebite, care purtau numele repentina (neprevăzute).

Un rol important au avut edictele magistraţilor investiţi cu jurisdictio, dreptul de a numi

judecător, de a organiza procese între particulari, aceste atribuţii fiind conferite pretorului urban,

pretorului peregrin, edililor curuli la Roma, guvernatorilor de provincie şi questorilor acestora.

Edictele cuprindeau pars translaticia, adică o parte din edictele vechi ale căror dispoziţii

fiind valabile şi sub noua magistratură, erau menţinute şi pars nova, o parte nouă care cuprindea

noi dispoziţii introduse de magistratul în funcţiune.

Edictul magistratului cuprindea, printre altele, formule de acţiuni civile, formule de acţiuni

pretoriene, prescripţii, excepţii etc.

Edictele magistratului au început să aibă un rol deosebit începând cu secolul al II-lea î.H.,

când datorită dezvoltării producţiei sclavagiste şi schimburilor comerciale, intervenţia

magistraţilor, a pretorilor a devenit foarte necesară pentru a reglementa într-o nouă manieră

relaţiile sociale şi economice care se formau. Aşa-zisul drept pretorian are conform afirmaţiilor

jurisconsultului roman Papinian rolul de a ajuta dreptul civil (adiuvandi) sau de a-l completa (vel

supplendi) sau chiar de a-l ameliora (vel corringendi iuris civilis gratia).

16

Se constată aşadar că, în ce priveşte edictul, pretorul nu putea crea norme de drept (praetor

ius facere non potest), dar prin reglementarea lui pretoriană (honorara) reuşea să se apropie de ius

civile; mai târziu în epoca clasică se va crea prin aceste edicte un adevărat drept pretorian (ius

praetorium).

În epoca imperială, rolul pretorilor se diminuează, aceştia fiind subordonaţi principelui şi,

respectiv, împăratului care nu mai sunt de acord să-i permită pretorului să fie creator de drept. Prin

codificarea edictului, care a avut loc între anii 125-138 e.n. de către juristul Salvius Iulianus din

dispoziţia împăratului Hadrian, s-a instituit obligaţia ca la intrarea lor în funcţie, pretorii să-şi

afişeze textul codificat. Ulterior, a fost dat şi un Senatus consult care nu le mai permite pretorilor

să facă nici o schimbare textului oficial al edictului, lipsindu-i astfel de orice iniţiativă în ce

priveşte reglementarea juridică a unor situaţii neprevăzute de lege.

3.4. Senatus consultele

Senatus consultul reprezintă hotărârea luată de senatus în soluţionarea unei cauze. La

început nu au constituit izvoare de drept, în perioada republicană senatul nu avea iniţiativă

legislativă, dar potrivit regulilor constituţionale avea dreptul de a interpreta legile şi de a le declara

nule dacă erau în contradicţie cu tradiţia romană, ori aplicarea lor în anumite situaţii speciale nu

era oportună, în raport de interesele statului. Senatul în acea perioadă avea rolul de a sfătui, opina

şi recomanda.

Începând din a doua jumătate a secolului al II-lea î.H., se cunoaşte însă că hotărârile

senatului aveau putere de lege. De altfel, încă din timpul războiului punic, senatul luând comanda

operaţiunilor s-a investit cu puteri depline, reuşind să determine înfrângerea lui Hanibal într-un

război de uzură, care a durat aproape 18 ani (219-202).

În epoca imperială recunoaşterea senatus-consultelor ca izvoare de drept este deplină

începând cu perioada împăratului Hadrian (117-138), dar influenţa împăraţilor în luarea acestor

hotărâri este din ce în ce mai evidentă, fiind în cele din urmă pronunţate din dispoziţia lor.

3. 5. Constituţiile imperiale

Constituţiile imperiale erau hotărâri pe care împăraţii, după instaurarea principatului, le

luau pentru a fi aplicate pe întreg teritoriul statului roman, multe din acestea având caracter

legislativ şi fiind redactate de un consiliu imperial (consilium principis) format din jurişti.

17

Aceste hotărâri se prezentau sub diverse forme: edicte, rescripte, mandate şi decrete,

jurisconsultul Gaius denumindu-le constituţia princiară.

Edictele (edicta) erau date de împărat în calitate de magistrat suprem al statului, calitate pe

care o exercita ca orice magistrat superior, având dreptul de a edicta (ius edicendi).

Decretele (decreta) constituiau, în fapt, hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat în

virtutea competenţei sale de a judeca diverse pricini.

Mandatele (mandata) sunt instrucţiuni, norme, dispoziţii obligatorii pentru anumite

categorii de persoane, în special în domeniul administrativ.

Rescriptele (rescripta) sunt de două feluri: răspunsuri date de împărat la sfaturile

consilierilor săi în diverse chestiuni juridice ridicate de persoanele fizice prin petiţii (scribere)

precum şi altele cu o motivaţie specială, printr-o epistolă dată funcţionarilor ce le solicitau în scris,

în legătură fie cu o problemă de drept, fie cu una jurisdicţională (de organizare a unei instanţe).

În epoca dominatului, constituţiile dobândesc o importanţă deosebită, fiind uneori numite

„legi” – legi edictale (leges edictales).

În afara colecţiilor private de constituţii din perioada principatului, apare acum o culegere

oficială, terminată în anul 438 sub împăratul Teodosie al II-lea, iar la 01.01.439 intra în vigoare

Codex Theodosianus care cuprinde constituţiile edictale în perioada 313-437.

3.6. Ştiinţa dreptului (jurisprudenţa)

O situaţie specifică dreptului roman a constituit-o considerarea ştiinţei dreptului ca izvor de

drept, încă din perioada de început care se caracterizează prin influenţa religiei în toate sferele de

activitate.

Sunt cunoscute în acest sens consultaţiile juridice ale pontifilor (responsa) care aveau un

caracter secret şi constituiau un privilegiu doar pentru clasa dominantă din societate, a

patricienilor.

Laicizarea dreptului roman a început odată cu apariţia Legii celor XII Table în anul 450

î.H. şi a fost continuată cu întocmirea calendarului judiciar (zilele fasti et nefasti) şi formulelor de

acţiuni în anul 304 î.H., operă a lui Cnaeius Flavius (edil curul), această publicaţie fiind cunoscută

sub numele de Ius Flavium.

Juriştii laici devin treptat tot mai cunoscuţi prin consultaţiile acordate (consulaere), în

rezolvarea unor probleme (respondere), redactarea actelor juridice (cavere) şi asistenţa judiciară

18

(agere), încât activitatea lor deosebit de importantă în interpretarea legilor şi aplicarea lor practică,

va fi considerată ca izvor de drept. Această activitate justifică pe deplin aprecierea lui Cicero că

oracolul cetăţii este casa jurisconsultului (totius oraculum civitatis).

Se remarcă încă din perioada de început a dreptului roman jurisconsulţii romani Marcus

Manilius, Marcus Junius Brutus şi Publius Mucius Scaevola care au fundamentat dreptul civil

(fundaverunt ius civile).

Mai târziu, în epoca clasică, rolul jurisconsulţilor va fi mai pronunţat ca urmare a marilor

realizări pe plan economic, social şi militar, care cuprinde şi sfera activităţilor juridice, pentru ca în

timpul imperiului să devină adevăraţi sfetnici ai împăratului, în emiterea de avize pentru judecători

în vederea stabilirii modului cum trebuiau judecate anumite cauze. Apar la Roma şcoli de drept

care contribuie la argumentarea şi fundamentarea unor instituţii juridice. Au loc confruntări de idei

şi chiar rivalităţi sub acest aspect. Astfel, şcoala proculiană punea un accent puternic pe tehnica

juridică, susţinând necesitatea creării unor legi noi cu dispoziţii cât mai precise pentru a nu da loc

la interpretări greşite, în timp ce şcoala sabiniană era refractară tehnicismului juridic, adoptând o

atitudine conservatoare ce presupunea menţinerea în vigoare a vechilor legi, şi doar adaptarea lor

la cazuri concrete.

Din şcoala proculiană făceau parte juriştii M. Artistius Labeo şi P. Juventus Celsus, iar din

şcoala sabiniană C. Aetius Capito, Masurius Sabinus şi Salvius Iulianus.

În secolele al II-lea şi al III-lea e.n., apar figuri celebre ca Sextus Pomponius, autorul unei

istorii a dreptului roman, Gaius cunoscut prin renumitele sale Institutiones, considerat cel mai

important manual de drept roman din perioada anterioară dreptului bizantin. Aemilius Papinianus

era autorul unei lucrări de practică judiciară Questiones şi a unei lucrări de consultaţii Responsa,

Iulius Paulus, autorul unui manual denumit Sententiae, care au rămas ca realizări monumentale ale

dreptului roman. Intervine însă o perioadă de decadenţă în viaţa spirituală a imperiului care se va

reflecta şi în cultura juridică timp de câteva secole, în care jurisprudenţa clasică romană este

înlocuită cu speculaţii juridice, fără să mai constituie izvorul de drept atât de mult apreciat în

perioada clasică. Abia în secolul al VI-lea e.n., în timpul domniei împăratului Justinian, spiritul

clasic reînvie încercându-se readaptarea instituţiilor juridice consacrate la condiţiile Imperiului

Roman de Răsărit, prin monumentala lucrare denumită Corpus iuris civilis, care cuprinde: Codul

(Codex), Digestele (Digeste sine Pandectae), Institutele (Institutiones) şi Novelele (Novelle).

19

3.7. Alte izvoare ale dreptului roman

- Codul (Codex) a fost întocmit folosindu-se modelul Codurilor Gregorianus (publicat la

finele secolului al III-lea e.n. şi care cuprindea Constituţiile imperiale din perioada 196-291 e.n.) şi

Theodosianus din anul 439 e.n., despre care am amintit. Folosindu-se structura Legii celor XII

Table, Codul lui Justinian cuprinde 4650 constituţii imperiale date în perioada începând cu

împăratul Hadrian şi până în timpul domniei lui Justinian, 534 e.n.

- Digestele constituie o culegere de compilaţii (Pandectae) din deciziile motivate de

jurisconsulţi ordonate pe materii (Digeste), lucrare în 50 de volume de mare anvergură executată

de o comisie de cercetători, condusă de Trebonian numit questor sacrii palatii, care a reuşit să o

definitiveze într-un timp record de numai 3 ani.

- Institutele reprezintă un manual de drept pentru uzul studenţilor (cupidae legum

juventuti) şi este parţial inspirat din instituţiile lui Gaius, cum şi din operele lui Marcianus,

Florentinus şi Ulpianus.

- Novelele cuprind constituţiile imperiale date de Justinian în perioada 533-565, fiind

aşadar ultima lucrare după apariţia primelor 3 (Codul, Digestele şi Institutele), încheind astfel

monumentala operă care este cunoscută sub numele de Corpus iuris civilis (culegerea dreptului

civil) care a dat posibilitatea de-a lungul veacurilor care au urmat să se aducă la cunoştinţă întreg

mecanismul juridic al dreptului roman şi de evoluţia ştiinţei acestui drept.

Prin moartea lui Justinian în anul 565, practic, epoca sclavagistă se află la final,

instaurându-se modul de producţie feudal, dar opera sa a dăinuit în timp şi în cadrul noii societăţi,

formând obiect de studiu atât pentru practicienii dreptului cât şi pentru doctrinari. Legislaţia lui

Justinian a fost aplicată în continuare nu numai în Imperiul Bizantin, ci şi în teritoriile fostului

imperiu de răsărit, în special teritoriul italic, până în sec. al XII-lea.

În această perioadă, inspirându-se din lucrările lui Justinian, au apărut şi alte codificări:

Ecloga din anul 740, în timpul împăratului Leon Isaurul; Prohironul (manual de drept) editat în

anul 879; Epanagoga din 886, Basilicalele din 892, acestea din urmă în timpul împăratului Leon

Filosoful.

TEME DE CONTROL

20

1. Însemnătatea şi actualitatea dreptului roman

2. Diviziunile dreptului roman şi ramurile de drept din sistemul de drept actual

3. Viaţa şi opera legislativă a împăratului Justinian.

MODULUL II.

PERSONALITATEA ÎN DREPTUL ROMAN

Obiective specifice:

- Însuşirea conceptului de persoană;

- Identificarea elementelor definitorii ale capacităţii juridice;

- Cunoaşterea regulilor şi a excepţiilor privind începutul şi sfârşitul personalităţii în

dreptul roman.

Rezultate aşteptate:

- Înţelegerea conceptelor de persona şi de caput;

- Înţelegerea continuităţii regulii şi excepţiei din material personalităţii şi în actuala

reglementarea a dreptului civil.â

Competenţe dobândite:

- Abordarea şi explicarea necesităţii studiului capacităţii juridice;

- Aplicarea regulilor şi ale excepţiilor privind începutul şi sfârşitul personalităţii

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 2 ore

1. Noţiunea de persoană

Noţiunea de persoană în sensul ei larg şi obişnuit desemnează omul privit ca o unitate

indisolubilă în totalitatea structurii sale fizice şi psihice. În accepţiunea sa juridică, noţiunea se

21

referă la omul cu posibilităţi de a participa în raporturile juridice ca subiect de drepturi şi de

obligaţii.

În societatea sclavagistă, aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii nu era cunoscută tuturor

oamenilor, deoarece sclavii nu erau consideraţi de ordinea juridică - drept „persoane”, ci simple

„lucruri” (res) „unelte grăitoare” (instrumenta vocalia) – şi, în consecinţă, incapabili de a avea un

rol în viaţa juridică, de a fi cu alte cuvinte titulari de drepturi şi obligaţii. Aptitudinea de a avea

drepturi şi obligaţii, de a juca un rol în viaţa juridică se numeşte personalitate sau capacitate

juridică; ea aparţinea în societatea romană în principiu numai oamenilor liberi, căci numai aceştia

erau persoane în sensul juridic al cuvântului, întrucât numai ei puteau participa la raporturile

juridice ca titulari de drepturi şi de obligaţii.

Capacitatea juridică nu este aşadar în dreptul roman o calitate cu care omul s-ar naşte, ci o

suprastructură ce se întemeiază pe relaţiile de producţie sclavagiste şi care la rândul ei, printr-o

dialectică firească, le ocroteşte. La romani noţiunea de persoană, adică ideea de subiect de drepturi

şi obligaţii se redă prin cuvântul persona, care iniţial însemna masca pe care actorii o purtau când

interpretau rolurile încredinţate. Sensul juridic dobândit ulterior de cuvântul persona nu exclude

simbolismul iniţial al termenului, ci dimpotrivă, continua deoarece „personalitatea” sau capacitatea

juridică este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, de a „juca” un rol în viaţa juridică.

Pe lângă termenul de persona, romanii mai foloseau pentru a desemna noţiunea de subiect

de drept şi obligaţii pe cel de caput (cap), pornindu-se evident de la partea corporală cea mai

semnificativă pentru un individ în toate activităţile sociale pe care le desfăşoară. De altfel, după cât

se pare de la acest cuvânt (caput) derivă şi noţiunea de capacitate.

Capacitatea juridică era de două feluri: de drept sau de folosinţă şi de fapt sau de exerciţiu.

Pentru ca un om să fie pe deplin capabil trebuia să posede atât capacitatea de drept cât şi pe cea de

fapt. Capacitatea de drept sau de folosinţă cerea să fie îndeplinite mai multe condiţii: omul să fie

liber (status libertatis), să fie cetăţean (status civitatis) şi să fie şef de familie (status familiae),

adică să nu se găsească în puterea părintească a altei persoane. La rândul ei, capacitatea de fapt sau

de exerciţiu era recunoscută numai acelor persoane care pe lângă condiţiile menţionate -

îndeplineau şi unele condiţii de fapt cu privire la sex, stare mintală, vârstă etc. Într-adevăr, unele

persoane datorită sexului - concepţia romană considera o femeie incapabilă în multe privinţe -

bolilor mintale care întuneca folosirea corectă a raţiunii, inexperienţei, vârstei etc., nu se bucurau

22

de capacitatea de fapt sau de exerciţiu. Aşadar, numai persoanele de sex masculin, în plenitudinea

facultăţilor intelectuale, având o anumită vârstă se bucurau de deplina capacitate de fapt.

2.DOBÂNDIREA CAPACITĂŢII JURIDICE

Capacitatea juridică începe odată cu naşterea persoanei, cu condiţia ca nou-născutul să fie

viu şi viabil şi să aibă înfăţişare umană; ea poate avea eficienţă şi înainte de naştere, potrivit regulii

romane, copilul conceput este privit ca şi născut ori de câte ori interesele lui o cer (infans

conceptus pro iam nato habetur, quotiens de eius commodis agitur). În temeiul acestei reguli,

avortul era prohibit şi succesiunea tatălui decedat era acordată copilului conceput înainte ca acesta

din urmă să se fi născut. Regula era stabilită în interesul exclusiv al copilului conceput; de aceea îşi

pierde eficacitatea dacă acesta se naşte mort. Personalitatea sau capacitatea juridică a unei

persoane sfârşeşte în mod firesc odată cu moartea fizică a acesteia şi în mod excepţional prin

moartea ei civilă (capitis deminutio), cum ar fi: căderea în prizonierat, pierderea cetăţeniei etc.

Pe lângă persoanele fizice, dreptul roman a recunoscut capacitatea juridică şi unor

colectivităţi, ca de pildă statului, cetăţilor, diferitelor asociaţii etc., colectivităţi pe care dreptul

modern le numeşte persoane juridice sau morale.

Reglementarea capacităţii juridice a urmat în întreaga evoluţie a dreptului roman

dezvoltarea relaţiilor de producţie sclavagiste. Categoria juridică de persoană rămâne foarte

limitată, deoarece dreptul roman refuză sclavilor, deci majorităţii populaţiei capacitatea juridică.

Situaţia nu s-a schimbat nici în epoca feudală, deoarece capacitatea juridică, proporţională în raport

cu poziţia de clasă a locuitorilor - nobili, clerici, ţărani liberi, orăşeni, iobagi - rămânea inegală.

Capitalismul la rândul său, extinde şi generalizează ideea de capacitate juridică pentru toate

clasele.

3. PIERDEREA CAPACITĂŢII JURIDICE (CAPITIS DEMINUTIO)

3.1. Cauzele pierderii personalităţii

Capacitatea juridică a cetăţeanului roman cuprindea trei elemente: libertatea (status

libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi drepturile de familie (status familiae). Întrunirea acestor

23

trei elemente constituia ceea ce textele romane numeau status sau caput, adică starea sau

capacitatea juridică a cetăţeanului roman. Dacă el pierdea unul din aceste trei elemente în mod

obişnuit, se producea o simplă modificare mai restrânsă sau mai intensă a capacităţii sale. În

concepţia romană însă, libertatea, drepturile de cetăţenie şi drepturile de familie formau un

ansamblu unic şi necesar existenţei capacităţii sau personalităţii juridice a cetăţeanului, încât dacă

unul din aceste elemente dispărea, personalitatea sa juridică se stingea deplin. Jurisconsulţii romani

afirmau că pierderea unuia din aceste trei elemente ducea la capitis de minutio, adică la stingerea

personalităţii juridice şi o comparau cu moartea. De aceea, unii traduc capitis deminutio cu

moartea civilă, deoarece e vorba de dispariţia unei personalităţi pe tărâmul dreptului civil; fiziceşte

însă, persoana în cauză continua să existe.

Cauzele care atrăgeau capitis deminutio puteau fi mai grave sau mai puţin grave. Astfel, cel

care îşi pierdea libertatea (status libertatis) suferea o capitis deminutio maxima (cea mai mare

capitis deminutio), aceasta avea loc în temeiul cauzelor care aduceau sclavia, căderea în

prizonierat, în epoca republicană, neplata datoriilor, unele condamnări penale grave etc. Cel care

îşi pierdea calitatea de cetăţean (status civitatis) de pildă prin renunţarea la cetăţenia romană pentru

a dobândi o alta într-o cetate străină, prin efectul anumitor condamnări etc., suferea o capitis

deminutio media (mijlocie), iar dacă îşi pierdea drepturile de familie (status familiae), suferea o

capitis deminutio minima (cea mai mică). Exemple de capitis deminutio minima sunt numeroase:

emancipatul, care din persoană dependentă (alieni iuris) devine independentă (sui iuris), adrogatul,

care dimpotrivă, din persoana independentă devine dependentă, adoptatul care trece dintr-o putere

părintească într-alta, femeia care, căsătorindu-se cum manu trece dintr-o putere părintească în alta,

femeia are căsătorindu-se cum manu trece din puterea şefului ei de familie în aceea a soţului, dacă

este sui iuris sau a capului de familie în a cărui autoritate se găseşte soţul etc.

3.2. Efectele pierderii personalităţii

Oricare ar fi fost cauza care a pricinuit moartea civilă a cetăţeanului roman, personalitatea

sa juridică se stinge. Uneori acesta poate dobândi pe alt plan o personalitate nouă în fapt găsindu-

ne în faţa unei simple schimbări de personalitate (permutatio status); aşa de pildă un adoptat

dobândeşte în noua familie o situaţie identică cu cea avută în vechea familie de origine şi pe care a

pierdut-o, iar femeia căsătorită cum manu trece din puterea unui şef de familie în puterea altui şef

(in manu mariti). Dar dobândirea în asemenea cazuri a unei noi personalităţi este cu totul

24

independentă de respectiva capitis deminutio, care rămâne un act unic, al cărui singur efect este

stingerea personalităţii juridice. Tot ceea ce poate urma posterior, iar în speţă aparţine unei noi

personalităţi, reprezintă o simplă succesiune (post hoc), şi nu un raport de la cauză la efect

(propter hoc).

Persoanele care au suferit o moarte civilă rupeau orice legătură agnatică sau gentilică cu

membrii familiei civile şi pierdeau în consecinţă orice drept de succesiune în vechea familie. De

asemenea, erau lipsite de bunuri patrimoniale pe care le posedau; acestea reveneau celor din

iniţiativa cărora a avut loc respectiva capitis deminutio; de pildă creditorilor care vânduseră pe

debitorii lor insolvabili ca sclavi statului, în urma unei condamnări care a avut drept efect pierderea

cetăţeniei celui condamnat, soţului sui iuris care se căsătorea cum manu etc.

Având asemenea consecinţe cu privire la bunuri, moartea civilă producea în acelaşi timp

urmări similare în privinţa obligaţiilor; acestea erau socotite ca fiind stinse. Astfel, dacă Titus a

fost adrogat, vechile sale obligaţii (de pildă un împrumut) dispăreau; într-adevăr, după adrogare

personalitatea juridică a lui Titus fiind desfiinţată, obligaţiile pe care le contractase în această

calitate dispăreau – încetau de a mai exista, dispărând cauza, dispărea şi efectul (sublata causa,

tollitur effectus). Principiul stingerii obligaţiilor avea urmări cu totul dăunătoare faţă de creditorii

persoanelor care sufereau o moarte civilă; aceştia rămâneau păgubiţi de sumele pe care urmau să le

recupereze de la astfel de debitori. Pretorul a intervenit însă în ajutorul creditorilor, dându-le

pentru a-şi urmări creanţele lor în justiţie o acţiune cu ficţiunea că moartea civilă nu a avut loc (ac

si capitae minutus non esset). În speţă creditorii lui Titus puteau să-l urmărească în faţa instanţelor

pentru plata datoriei ca şi când nu ar fi fost adrogat.

Moartea civilă desfiinţa personalitatea juridică a celui în cauză, dar nu şi pe cea fizică

biologică. Persoana care suferise capitis deminutio îşi continua existenţa, pe tărâmul dreptului

natural. De aceea, legăturile de rudenie cognatică (de sânge) continuau să rămână în fiinţă şi să

producă efecte juridice, iar obligaţiile născute din delicte (de pildă dintr-o injurie, furt etc.) nu se

stingeau, deoarece persoana fizică a celui ce suferise o moarte civilă rămânea aceeaşi. Nimeni nu

este exonerat de delictele sale, chiar dacă a suferit o capitis deminutio, afirma jurisconsulul Ulpian.

2.3. Limitări ale capacităţii juridice

Dreptul roman cunoştea unele cazuri în care capacitatea juridică putea suferi unele îngrădiri

datorită anumitor comportamente care dezonorau demnitatea cetăţenească.

25

A. Acela care refuza să facă mărturisiri, luând parte la un act juridic cu privire la acest act

sau cel ce scria scrisori ofensatoare (carmen famosum) la adresa unei persoane era lovit de

„intestabilitate” – adică de incapacitatea de a fi martor sau de a recurge la martori în propriile-i

procese.

B. A doua cauză de limitare a capacităţii juridice este infamia (infamia) adică nedemnitatea

cetăţenească. Ea putea rezulta dintr-o decizie a cenzorilor, dintr-o dispoziţie a legii sau în virtutea

edictului pretorian. Cu ocazia întocmirii listelor censului, cenzorii puteau, în epoca republicană să

excludă un senator din senat, un cavaler din ordinul cavalerilor sau să lipsească un cetăţean de

dreptul său de vot, dacă aceştia se făcuseră vinovaţi de acte imorale, necinstite, lux exorbitant etc.

O asemenea pedeapsă (nota censoria) putea fi radiată cu ocazia censului următor de către cenzorii

ce urmau în funcţie. La rândul lor unele legi penale interziceau celor condamnaţi în materie

criminală să poată îndeplini anumite dregătorii sau funcţii sau să fie martori şi judecători.

În fine, edictul pretorian prevedea că unele condamnări, unele fapte imorale sau exercitarea

anumitor profesiuni (gladiator, comediant) atrăgeau incapacitatea de a pleda la judecata pentru

altul (postulare) de a fi reprezentat sau de a reprezenta pe altul în justiţie (cognitor, procurator).

Infamia ce rezulta din lege sau din edictul pretorului era pronunţată pe viaţă. Senatul sau

împăratul puteau printr-o decizie să-i şteargă efectele.

Teme de control

1. Care este regula în material dobândirii personalităţii în dreptul roman? Dar în dreptul civil

actual?

2. Ce presupune excepţia infans conceptus? Indicaţi două aplicaţii alşe acesteia.

3. Care este momentul pierderii capacităţii juridice în dreptul roman? Dar în dreptul civil actual?

26

MODULUL III.

STATUS LIBERTATIS

Obiective specifice:

- Însuşirea conceptului de libertate;

- Cunoaşterea izvoarelor sclaviei şi a modalităţilor de dezrobire;

- Însuşirea condiţiei juridice a liberţilor

Rezultate aşteptate:

- Înţelegerea rolului libertăţii în dreptul roman;

- Înţelegerea transformărilor în material condiţiei juridice a scavului. Sclavul cu peculiu..

Competenţe dobândite:

- Interpretarea condiţiei juridice a persoanelor libere şi a sclavilor.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 4 ore

1. Despre libertate

Clasificarea oamenilor (nu a persoanelor) din punct de vedere al status libertatis este

următoarea:

- liberi

- sclavi.

27

Clasa sclavilor este omogenă, toţi sunt aşezati pe aceeasi treaptă, adica sunt socotiti din punct de

vedere al dreptului civil ca lucruri” res”, şi nu ca persoane, ci în timp ce clasa oamenilor liberi

conţine mai multa diversitate.

In consecinţă, pentru a defini pe cei liberi (care au status libertatis), se poate spune ca sunt

toti oameni inafara de sclavi.

In Digestele lui Justinian găsim o definitie a libertatii si sclavilor, ambele puse sub

autoritatea lui Florentinus care a scris in secolul al II-lea:

“ Libertatea este o facultate naturala recunoscuta unei persoane de a face ce doreste , cu limitele

impuse de lege sau de forta”.

“ Sclavia este o instututie a dreptului gintilor in baza careia cineva este supus unei puteri straine

contra naturii”

Calitatea de om liber constituie una din condiţiile capacităţii juridice. Starea de libertate se

dobândeşte odată cu naşterea sau posterior naşterii. Dacă ambii părinţi sunt liberi, copilul se naşte

liber, iar dacă unul din părinţi e liber şi celălalt sclav, copilul urmează starea mamei. Dacă mama

este sclavă în momentul naşterii, dar în timpul sarcinii a avut calitatea de femeie liberă - indiferent

pentru câtă vreme - copilul născut se bucura de calitatea de om liber. Soluţia se explică în virtutea

regulii pe care am cercetat-o mai sus, că un copil conceput este privit ca şi născut, dacă interesele

lui o cer, şi evident acestea cereau ca el să fie liber şi nu sclav.

Ulterior naşterii, calitatea de om liber se dobândeşte prin dezrobire şi prin prescripţie

achizitivă: sclavul care se comporta de bună-credinţă vreme de 20 de ani ca om liber, dobândeşte

după scurgerea termenului şi în drept această calitate.

Libertatea se pierde prin căderea în prizonierat, potrivit unei reguli de drept a ginţilor, după

care prizonierii deveneau sclavii celor care i-au învins. De asemenea, erau vânduţi ca sclavi în

afara Romei şi în consecinţă îşi pierdeau libertatea cei care nu se prezentau la recrutare, cei care

refuzau să se înscrie pe listele censului, debitorii insolvabili etc. La aceste cazuri se adaugă - cele

prevăzute de dreptul imperial, dintre care mai importante sunt condamnările penale grave care au

drept consecinţă pierderea libertăţii, ca de pildă, condamnările la muncă silnică.

2. Despe sclavie

2.1 Poziţia juridică a sclavilor

28

Sclavii au jucat un rol deosebit de important în viaţa economică a statului roman, care în tot

timpul existenţei sale a rămas un stat sclavagist. În epoca veche numărul sclavilor era relativ redus

deoarece producţia socială se desfăşoară într-un cadru familial restrâns. Sclavii duceau o viaţă

patriarhală, ei lucrau alături de stăpânii lor fiind priviţi ca membrii inferiori ai familiei pentru care

munceau. După războaiele de cucerire duse de Roma şi în special, după războaiele punice,

proporţiile producţiei materiale s-au lărgit foarte mult, iar numărul sclavilor a crescut simţitor. În

epoca clasică a dreptului roman, sclavia devine „baza întregii producţii”, sclavii sunt folosiţi la

cele mai istovitoare munci şi sunt siliţi să ducă o viaţă care nu se deosebea prea mult de aceea a

animalelor de povară.

Socotit simplu obiect de proprietate (res mancipi) al stăpânului, sclavul nu putea avea un

patrimoniu al său şi, în consecinţă, nu putea fi proprietar, creditor sau debitor şi nici să lase

acestora o moştenire. El era, un simplu instrument de achiziţie pentru stăpânul său, căruia putea să-

i facă situaţia mai bună, dar nu mai rea. Asupra sclavului stăpânul avea drept nelimitat, putând să-l

înstrăineze cu orice titlu, să-l omoare.

Fiind lucru, sclavul nu putea să se căsătorească, deoarece această instituţie era rezervată

numai celor liberi. Legătura cu o altă sclavă oricât de trainică ar fi fost ea era faţă de legile romane

un simplu fapt (contubernum) asemenea relaţiilor întâmplătoare dintre animale (mone ferrarum), şi

nu o căsătorie în sensul juridic al termenului.

Având statutul juridic de lucru (res), sclavul nu se poate plânge în justiţie, nu putea - cu alte

cuvinte - intenta o acţiune. Dacă a fost rănit, lovit sau nedreptăţit într-o formă oricât de gravă, el nu

se putea adresa magistratului. Acest drept aparţinea numai stăpânului său, care singur putea intenta

o acţiune în faţa justiţiei (instanţei) aşa cum ar fi făcut-o dacă era vătămat un animal al său,

deteriorat un lucru neînsufleţit ce-i aparţinea etc.

Dacă aceasta era situaţia juridică a sclavului în epoca veche a dreptului roman, ea se

schimbă la finele epocii republicane.

Pretorul intervine recunoscînd în anumite cazuri şi limite, potrivit necesităţilor economice

şi sociale ale epocii, capacitatea sclavului de a încheia acte juridice în numele şi în interesul

stăpânului şi de a-l face în consecinţă, în egală măsură creditorul şi debitorul acestor tranzacţii.

Cazurile în care pretorul a recunoscut sclavilor capacitatea juridică pentru a încheia acte în

numele stăpânilor lor sunt următoarele:

29

a). stăpânul putea însărcina un sclav să ducă la îndeplinire o afacere comercială determinată

sau să conducă pentru o perioadă mai îndelungată un comerţ terestru sau maritim. Din punct de

vedere procedural problema era soluţionată pe calea acţiunilor cu transpoziţie de care ne-am

ocupat în capitolul procedurii de judecată.

În intenţia (intentio) formulei era trecut numele sclavului căci cu el contractase terţul, iar în

condamnarea (condemnatio) aceleiaşi formule, numele stăpânului, deoarece asupra acestuia se

răsfrângea activ sau pasiv - efectele tranzacţiei încheiate. Rezultă din cele de mai sus că măsurile

luate de pretor în vederea recunoaşterii dreptului sclavului de a contracta, se explică prin interesele

stăpânilor.

b). în vederea realizării aceloraşi interese speculative, stăpânii puteau atribui sclavilor spre

administrare o masă de bunuri numită peculium „peculiu” ce cuprindea vite (pecus, de aici şi

numele), bani, imobile şi uneori chiar sclavi. Deşi aceste bunuri rămâneau în proprietatea

stăpânului, ele constituiau o masă de bunuri distincte încredinţate spre valorificare sclavului.

Veniturile realizate aparţineau stăpânului. În administrarea peculiilor sclavii erau îndrituiţi,

ca şi în cazul precedent să încheie în numele şi în interesul stăpânilor diverse tranzacţii economice.

De aici posibilitatea stăpânilor de a urmări pe terţii cu care contractase sclavul sau de a fi

urmăriţi de către aceştia. În acest din urmă caz terţii nu puteau urmări pe stăpân decât în limita

valorii bunurilor ce formau peculiul sau a îmbogăţirii sale, adică a foloaselor trase peste valoarea

peculiului din tranzacţiile încheiate de către sclavul său.

Mai târziu, în epoca imperială, economia sclavagistă îşi începe declinul, contradicţiile

sociale se ascut treptat, iar munca sclavilor devine din ce în ce mai puţin productivă. Pe de altă

parte, numărul acestora scade cu mult sub nevoile producţiei. Războaiele nu mai procura ca

odinioară numărul de sclavi de care avea acum nevoie Roma imperială. Autoritatea de stat

intervine încercând să pună o frână arbitrarului stăpânilor ai căror victime erau sclavii (omorâţi

fără scrupule pentru vini mărunte sau în jocuri de gladiatori la circuri, împuţinând numărul lor.

Sclavii constituiau o bogăţie publică şi erau superiori ca număr oamenilor liberi, putând deveni o

primejdie, aşa cum dovedise revolta lui Spartacus anterior. De aici necesitatea de a se interveni pe

cale legislativă pentru a fi apăraţi.

În Legea Petronia din anul 61 e. n., stăpânii sunt opriţi să-şi dea sclavii fără încuviinţarea

magistraţilor, să fie devoraţi de fiare la jocurile de circ. Împăratul Claudius (41-51 e. n.) lipseşte de

dreptul de proprietate pe stăpânul care îşi abandonează un sclav bătrân şi bolnav, iar Antoninus

30

(138-161) promulga două constituţii: prima pedepseşte ca omucid pe stăpânul care şi-a ucis fără

motiv sclavul, iar o a doua îngăduie magistraţilor să silească pe stăpânii prea cruzi să-şi vândă

sclavii pe care-i maltratează.

2.2. Izvoarele sclaviei

Modurile stabilite de ordinea juridică pentru ca cineva să derivă sclav sunt: naşterea,

căderea în prizonierat şi regulile speciale ale dreptului civil.

A) copiii născuţi dintr-o mamă sclavă sunt sclavi indiferent dacă tatăl lor este om liber sau

nu, deoarece o sclavă în conformitate cu legea romană nu se putea căsători şi în consecinţă condiţia

juridică a tatălui era o simplă stare de fapt fără nici o consecinţă legală.

B) prizonierii de război deveneau potrivit regulilor dreptului ginţilor sclavi, indiferent dacă

erau romani sau străini. Dacă romanii căzuţi în captivitate reveneau în patrie, ei îşi redobândeau

potrivit dreptului roman libertatea împreună cu toate drepturile pierdute. Ordinea juridică romană a

creat în acest domeniu un ingenios mecanism bazat pe o ficţiune cunoscută sub denumirea de

„dreptul de reîntoarcere” (ius postliminii).

Ficţiunea considera pe romanii întorşi din captivitate că nu au fost niciodată - prizonieri şi

în consecinţă niciodată sclavi. În felul acesta îşi recăpătau toate drepturile, care se aplicau unor

situaţii juridice nu şi de fapt - ex posesiunea, fiind obligaţi să procedeze la o nouă luare în

posesiune a bunurilor, chiar dacă acestea nu au fost de nimeni posedate în timpul captivităţii.

În cazul când un cetăţean roman murea în captivitate, Legea Cornelia edictată în anul 80 î.

e. n. îl socotea tot printr-o ficţiune mort în momentul căderii în prizonierat. Ficţiunea se justifica

prin necesitatea de a se menţine valabilitatea testamentelor întocmite de către cetăţenii romani,

înainte de căderea lor în prizonierat.

c). sclav mai putea deveni cineva în virtutea unor reguli speciale de drept:

- în epoca republicană debitorii insolvabili, persoanele care nu se prezentau la oaste sau

cele care refuzau să facă declaraţii necesare cu ocazia recensământului populaţiei sau averii lor,

puteau fi vânduţi de creditori, în primul caz, de către magistraţi, în celelalte două, ca sclavi în afara

hotarelor statului roman, dincolo de Tibru (trans Tiberim). În unele cazuri hoţul prins în flagrant

delict putea fi vândut şi el ca sclav de către păgubaş.

- în epoca imperială unele persoane puteau deveni sclavi cu titlu de pedeapsă sau ca urmare

a pronunţării unei pedepse. În prima categorie intrau persoanele care deşi libere, se lăsaseră să fie

31

vândute ca sclavi de către o terţă persoană - cu care se înţeleseseră anterior - pentru ca,

revendicându-şi libertatea posterior vânzării, să împartă cu terţul suma dobândită din această

escrocherie. Drept pedeapsă cel ce se lăsase cu rea-credinţă ca sclav, rămânea sclavul

cumpărătorului de bună-credinţă. Tot cu pierderea libertăţii erau pedepsite femeile libere care

aveau legături cu un sclav, cu toată împotrivirea stăpânului acestuia.

În a doua categorie intrau persoanele, care condamnate la munci silnice, ce se efectuau mai

ales în mine (in metalla) deveneau sclavi drept urmare acestei condamnări (servi poenae).

2.3. Modurile de eliberare a sclavilor

Dezrobirea (manumissio) constă într-un act juridic prin care stăpânul renunţa la dreptul său

de proprietate asupra sclavului, pe care-l transforma, cu unele limitări de drepturi civile şi politice -

într-un cetăţean liber, în sarcina căruia însă rămâneau unele îndatoriri faţă de fostul stăpân, numit

acum patron (patronus). Acesta va aduce numeroase profituri fostului stăpân.

a). printr-un proces fictiv stăpânul se înţelegea cu o terţă persoană să-l cheme în judecată şi

să pretindă ca în realitate sclavul este un om liber. La judecată stăpânul sclavului nu va contesta

afirmaţia terţului, iar magistratul, luând act de acest fapt, va declara pe sclav om liber. Cu timpul,

asemenea procese fictive s-au transformat în simple declaraţii făcute înaintea pretorului.

b). prin înscrierea sclavului în listele censului ca fiind om liber. În timpul recensământului

populaţiei şi bunurilor, ce avea loc din 5 în 5 ani, stăpânii care voiau să-şi elibereze sclavii puteau

să-i declare oameni liberi înscriindu-i ca atare în registrele ce se întocmeau de cenzori.

c). prin testament - cu ocazia întocmirii testamentului stăpânul putea să-şi dezrobească unul

sau mai mulţi sclavi fie în mod direct, fie obligând pe moştenitorul său să procedeze la dezrobire.

În primul caz, sclavul era socotit ca fiind dezrobit de defunct (libertus orcinus); în cel de-al doilea

caz de către moştenitorul acestuia.

d). se cunoşteau şi alte moduri simple introduse de dreptul pretorian. Acestea constau fie

într-o declaraţie orală făcută de stăpânul sclavului înaintea unor prieteni (inter amicos) sau cu

ocazia unui banchet (convivii adhibitione) fie într-un înscris redactat de acesta ca o dovadă a

dezrobirii intervenite (per epistulam). Cei dezrobiţi prin mijloace pretoriene aveau o poziţie

juridică inferioară celor eliberaţi prin modurile solemne sancţionate de dreptul civil.

2.4. Condiţia juridică a dezrobiţilor

32

Sclavii dezrobiţi purtau numele de liberţi (liberti) iar fostul lor stăpân purta cât priveşte

raporturile ulterioare dezrobirii pe cel de patron (patronus). Poziţia juridică a dezrobiţilor nu era

identică, ea depindea de modul în care au fost dezrobiţi.

Cei eliberaţi prin mijloacele solemne ale dreptului civil aveau o situaţie juridică superioară

celor dezrobiţi prin mijloacele neformale ale dreptului pretorian; cei dintâi erau liberţi cetăţeni, iar

ceilalţi liberţi latini. Liberţii cetăţeni se bucurau în principiu de privilegiile cetăţenilor liberi, cu

toate acestea condiţia lor juridică era îngrădită atât datorită obligaţiilor pe care le aveau faţă de

foştii lor stăpâni, cât şi datorită unor limitări fixate în interesul societăţii sclavagiste în general. În

folosul patronilor, dezrobiţii aveau următoarele obligaţii:

a). obligaţia de a presta anumite servicii materiale apreciabile în bani (operae fabriles).

Patronul era îndrituit să folosească aceste servicii în interesul său în cele mai diverse forme; de

pildă le putea închiria contra cost unor terţe persoane sau le putea da în plată unui creditor de al

său. Obligaţia dezrobitului de a presta asemenea slujbe se transmitea, la moartea patronului,

moştenitorilor acestuia.

b). obligaţia liberţilor de a procura patronului în anumite cazuri alimente (bona) la aceasta

se adaugă dreptul patronului de a moşteni averea dezrobitului său în cazul când acesta murea fără

moştenitori.

c). obligaţia de a respecta persoana patronului (obsequium), de aici unele consecinţe

juridice, ca de pildă, interdicţia dezrobitului de a chema în judecată pe patron şi pe rudele acestuia

fără autorizarea magistratului. Dependenţa libertului faţă de patron se poate observa şi în numele

pe care îl ia după dezrobire. Noul său nume este alcătuit din numele patronului, la care se adaugă

cel pe care-l purtase în sclavie. De pildă, sclavul lui Marcus Tullius, Marci Libertus Hermodarus,

adică numele şi prenumele lui Cicero (Marcus Tullius), precizarea că este dezrobitul său

(dezrobitul lui Marcus), iar ca nume de familie numele său de sclav (Hermodarus).

Obligaţiile liberţilor erau sancţionate de ordinea juridică; cu alte cuvinte ei puteau fi

constrânşi la nevoie să le îndeplinească, patronii având dreptul să se adreseze autorităţii de stat:

prefectului Romei, guvernatorilor de provincii etc. În epoca postclasică, datorită contradicţiilor

sociale, libertul ce refuza să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de patron, putea fi readus în stare de

sclavie (revocatio in servitutem - propter ingratitudinem).

Condiţia juridică a dezrobiţilor era îngrădită şi de unele limitări, concepute în interesul

societăţii sclavagiste în general.

33

De aceea, liberţii nu puteau fi aleşi magistraţi (ius honorum) în adunările pe triburi, dar

pentru a li se micşora valoarea votului, erau înscrişi în listele electorale ale triburilor urbane.

Deoarece fiecare trib avea un vot, indiferent de numărul alegătorilor înscrişi, votul triburilor

urbane cu tot numărul lor mare de alegători, nu egala pe acela al triburilor rustice, care în ciuda

numărului mic de alegători, erau mai numeroase decât cele urbane. În acest mod se asigura

preponderenţa politică a păturilor stăpânitoare.

Sclavii dezrobiţi prin mijloace neformale ale dreptului pretorian, aveau o poziţie juridică

inferioară liberţilor cetăţeni. Situaţia acestor dezrobiţi a fost reglementată prin Legea Iunia

Norbana din anul 19 e. n., care i-a asimilat cu latinii din colonii, de unde şi numele de liberţi latini.

După cum se ştie, romanii întemeiau în scopuri politice şi militare numeroase colonii pe teritoriile

cucerite. Dacă unele se bucurau de privilegiul de a avea dreptul la cetăţenia romană, altele, printre

care şi cele latine - alcătuite la început din latini supuşi Romei - posedau mai puţine drepturi.

Legea Iunia a acordat liberţilor dezrobiţi prin mijloacele neformale statutul juridic al latinilor din

colonii, adică o poziţie inferioară cetăţenilor romani. Ca şi dezrobiţii, cetăţeni romani, liberţii latini

numiţi şi latini iuniani după numele Legii Iunia - aveau aceleaşi obligaţii materiale şi morale, faţă

de patronii lor, dar, pe deasupra le era interzis de a dispune prin testament de patrimoniul propriu,

care revenea foştilor lor stăpâni. Ei trăiau ca oameni liberi, dar aşa cum se spunea, mureau ca

sclavi.

Spre finele Republicii, dezrobirile luaseră proporţii, ceea ce periclita bunul mers al

producţiei sclavagiste. De aceea, împăratul Augustus, care a pus bazele Imperiului Roman, a

promulgat două legi menite să îngreuneze dezrobirile. Prima - Fufia Caninia din anul 2 e. n. -

limitează numărul de sclavi pe care stăpânul putea să-i elibereze prin testament, proporţional cu

numărul total de sclavi aflaţi în proprietatea sa, fără însă de a putea depăşi limita de 100. Legea s-a

aplicat în tot timpul imperiului, ea a fost abrogată numai pe vremea împăratului Iustinian, adică în

epoca în care producţia sclavagistă a fost înlocuită cu cea feudală.

A doua lege este Legea Aelia Sentia din anul 4 e. n. Aceasta interzicea tinerilor sub 20 de

ani să-şi dezrobească sclavii, în afara cazului când dezrobirea le-a fost aprobată de un consiliu

special prezidat de pretor. Sunt oprite, în afară de motive bine întemeiate, eliberările sclavilor care

nu au atins vârsta de 30 de ani, precum şi dezrobirile făcute în dauna creditorilor. În acest din urmă

caz se cerea ca stăpânul care şi-a eliberat sclavii, să fi pricinuit un prejudiciu material creditorilor

săi şi să fi procedat cu intenţia de a-i fi prejudiciat.

34

3. Stările de semilibertate

În diverse etape de dezvoltare a statului roman au apărut diferite categorii de persoane care

deşi teoretic se bucurau de libertate - de fapt aveau o situaţie foarte apropiată de a sclavilor.

Acceptându-le în fapt, ordinea juridică nu a reuşit însă să elaboreze o construcţie juridică adecvată

pentru noile categorii sociale, fie din pricina complexităţii problemei, fie datorită interesului de a

păstra o confuzie permanentă, între aceste categorii şi sclavie, bază a întregii producţii sclavagiste.

Aceasta va înlesni trecerea la feudalism. Exemplu:

a). omul liber care slujeşte ca sclav unei alte persoane libere pe temeiul unei erori din partea

ambelor părţi (homo liber bona fide serviens). Deşi în drept pretinsul sclav este om liber tot ceea

ce acesta dobândeşte, dobândeşte pentru pretinsul său stăpân.

b). persoanele ce se află în puterea (in mancipio) altei persoane. Această situaţie se

întâlneşte atunci când un şef de familie (pater familias) trece, printr-un act formal numit

manicipatio în puterea unui alt cap de familie, o persoană ce se află în puterea sa, fie pentru a-i

vinde serviciile, fie pentru a o abandona noxal. Prin abandon noxal se înţelege trecerea în vederea

despăgubirii, a unei persoane, care a comis un delict, de sub puterea capului ei de familie în

puterea capului de familie sub care se afla victima. Aceste persoane constituiau adevărate

instrumente de achiziţie pentru stăpânii lor, deoarece tot ce ele dobândeau, dobândeau pentru

aceştia, având de fapt o poziţie asemănătoare cu cea a sclavilor (loco servi). Din punct de vedere

juridic însă, persoanele in manicipatio nu erau sclavi, deoarece se găseau numai temporar în

această situaţie; într-adevăr dacă ajunseseră în puterea altei persoane printr-un act de vânzare

încheiat de şeful lor de familie cu respectiva persoană, ele puteau pretinde după 5 ani eliberarea

lor, cerând să fie înscrise în listele censului; dacă fuseseră abandonate noxal, puteau reclama

libertatea numai după ce despăgubiseră prin munca lor pe victimă.

De asemenea, cât timp se găseau în puterea altora (in mancipio) persoanele in mancipio

puteau intenta în cazul unui tratament inuman, o acţiune de injurie împotriva acestora şi, după

toate probabilităţile, puteau să-şi exercite în continuare drepturile politice.

c). persoanele care se angajau (auctorati) vânzându-şi forţa de muncă la un antreprenor

(lanista) ce organiza jocuri de circ şi lupte de gladiatori. După ce depuneau un jurământ „că vor

35

învinge sau vor muri”, ele deveneau în fapt sclavi ai antreprenorului, deşi în drept îşi păstrau

calitatea de om liber şi cetăţean.

d). persoanele răscumpărate de la duşman (redempti ab hostibus) de către un terţ. Până

când acestea reuşesc prin munca lor sau cu bani să achite terţului respectiva sumă, rămân în

puterea lui.

e). colonii. La romani, marii proprietari funciari îşi puneau în valoare întinsele lor domenii,

lucrându-le fie cu sclavi, fie dându-le în arendă colonilor. Aceştia plăteau stăpânului o arendă în

bani, dar, pe deasupra, aveau şi unele obligaţii în natură. În epoca postclasică, numărul fondurilor

cultivate sporesc iar munca lipsită de randament a sclavilor, este înlocuită pe scară din ce în ce mai

largă, prin aceea a colonilor interesaţi în anumite limite în procesul de producţie; de aici două

consecinţe: stăpânii tind pe de o parte să facă din sclavii lor coloni, iar, pe de altă parte să

împiedice pe coloni să părăsească terenurile pe care lucrau. Acest din urmă fapt era uşurat prin

aceea că arendaşii nu reuşeau să plătească întotdeauna arenda la termenul fixat.

Consfinţită la început pe calea cutumiară, legarea colonului de pământ a fost sancţionată

prin lege de către împăratul Constantin în anul 332. Dacă la început raporturile de colonat se

întemeiau pe un contract de arendă (locatio-conductio), treptat colonii devin, după reformele sus-

menţionate, parte integrantă a domeniului pe care-l lucrau. În măsura în care criza sclavajului se

adâncea, colonatul se dezvolta, devenind spre finele imperiului elementul hotărâtor al producţiei de

bunuri materiale.

O persoană devenea colon:

- prin naştere, dacă unul din părinţi era colon;

- prin prescripţie, dacă un om liber a muncit vreme de 30 de ani pe un ogor în slujba altuia,

trecând drept colon;

- ca pedeapsă, în cazurile prevăzute de lege;

- prin contract încheiat cu un proprietar şi înscris în arhivele cetăţii (municipalia gesta).

Din punct de vedere juridic, colonul era un om liber, dar situaţia lui de fapt îl apropia de

poziţia sclavului, fiind „rob al pământului”. Dacă îşi părăsea ogorul, colonul putea fi readus de

către stăpân, care avea în acest scop o acţiune reală, ca şi când ar fi fost vorba de un sclav. Fiind

sclav al pământului, colonul nu putea fi despărţit de ogorul său, iar vânzarea fondului fără colon

sau a colonului fără fond era nulă. În schimb era îngăduit ca proprietarul să-şi mute colonii de pe o

moşie pe alta.

36

Fiind om liber, colonul se putea căsători, avea puterea părintească asupra copiilor, putea

încheia diferite acte juridice, întocmi un testament etc. Supus unui drept de corecţie din partea

stăpânului său, colonul nu putea să-l cheme în faţa instanţei pe stăpânul său, decât în cazuri cu

totul excepţionale; de asemenea colonul nu se putea căsători, spre finele imperiului cu o femeie

liberă, ci numai cu o femeie având aceeaşi poziţie socială ca şi el.

Teme de control

1. Cum putea un cetăţean roman să devină sclav?

2. În ce consta iura patronatus?

3. Condiţia juridică a sclavului cu peculiu

4. Ce sunt colonii şi care era condiţia lor juridică?

37

MODULUL V.

STATUS CIVITATIS

Obiective specifice:

- Însuşirea noţiunii de cetăţenie;

- Identificarea elementelor definitorii ale statutului juridic al cetăţeanului roman;

- Cunoaşterea statutului juridic al latinilor şi peregrinilor.

Rezultate aşteptate:

- Înţelegerea condiţiei juridice a cetăţeanului roman;

- Cunoaşterea izvoarelor cetăţeniri romane.

Competenţe dobândite:

- Abordarea şi explicarea statutului cetăţeanuluii roman;

- Inţelegerea rolului jucat de cetăţenia romană în extinderea dreptului roman.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 2 ore

1. Precizări prealabile privind împărţirea locuitorilor statului roman

După status libertatis, al doilea element al personalităţii în dreptul roman este status

civitatis, respectiv calitatea de cetăţean.

Locuitorii statului roman sunt împărţiţi în trei mari categorii, fiecare având un statut juridic

aparte:

- Cetăţeni romani (cives romani), clasificaţi la rândul lor în:

- cetăţeni romani ingenui (cei care nu au fost niciodată sclavi)

- liberţi cetăţeni romani (sclavii eliberaţi prin modurile formaliste)

- Latini, divizaţi în următoarele categorii:

38

- latini vechi (veteres, prisci)

- latini coloniari

- latini iunieni

- Peregrini

- peregrini obişnuiţi

- peregrini deditici

2. CETĂŢENII ROMANI

2.1. Condiţia juridică a cetăţenilor romani

La inceputul statului roman, numai locuitorii Romei aveau cetăţenie romană (Quiritis). În cetate,

numai cetăţeanul roman (civis romanus) se bucura de toate drepturile politice şi civile. Toţi cei care

locuiau înafara cetăţii erau străini, termenul iniţial era hostis, iar mai târziu s-a folosit termenul de

peregrinus (de la “peregre”= inafara ogorului roman). Prezenţi la Roma, străinii se puneau, pentru a fi in

siguraţă, sub ocrotirea unui cetăţean roman cu care incheiau, in acest scop, o conventie temporara sau

permanenta (clientele, hospitalitate sau hospitium).

Inca de la inceputurile ei, Roma a folosit adesea tratatele pentru a reglemanta situaţia juridică a

locuitorilor din cetăţi străini. Pe baza tratatelor, locuitorii acestor cetăţi se puteau bucura, în raporturile cu

romanii, de unele drepturi civile sau garanţii politice.

Cetăţeanul roman se bucura de o deplină capacitate juridică atât în sfera dreptului public,

având drepturi politice, cât şi în sfera dreptului privat, prin drepturile civile recunoscute.

Drepturi politice recunoscute cetăţeanului roman sunt următoarele:

-ius sufragii, adică dreptul la vot în adunăriile populare

- ius honorum, adică dreptul de a fi ales magistrat

- ius militiae, adică dreptul de a face parte din legiunile romane

Drepturi civile recunoscute cetăţeanului roman sunt următoarele:

- ius connubii, dreptul de a încheia o căsătorie în formă romană

- ius commercii, dreptul de a încheia acte juridic în formă romană (in iure cessio, stipulatia,

mancipatia)

- ius testamenti factio, dreptul de a încheia un testament în formă romană

- dreptul de a intenta o acţiune în justiţie (actio legis)

39

Ca şi obligaţii faţă de Roma, cetăţeanul roman avea două obligaţii, şi anume prestarea

serviciului militar si plata impozitului (tributum), neîndeplionirea uneia sau alteia conducând la

pierderea libertăţii (capitis deminutio maxima).

În ceea ce priveşte numele cetăţeanului roman, acesta era alcătuit din următoarele

elemente pentru a-l individualiza în familie şi societate:

- prenomen (Marcus);

- nomen gentilicum (Tullius);

- cognomen (Cicero);

- numele tatălui (Marci filius);

- numele gintei (Cornelia Tribu).

Numele libertului cetăţean roman era format din numele fostului stăpân, cu indicarea

calitatii de libert, la care se adaugă numele din timpul sclaviei. De exemplu, sclavul lui Cicero

eliberat purta numele de Marcus Tullius, Marci libertus, Tiro.

2.2. Izvoarele cetăţeniei romane

Cetăţenia romană se poate dobândi prin unul dintre următoarele mijloace:

a) NAŞTEREA. În funcţie de căsătoria părinţilor copilului în momentul naşterii lui,

întâlnim două situaţii:

- copilul este născut dintr-o căsătorie încheiată în formă romană (ex justiis nuptiis),

posibilă numai dacă ambii soţi sunt cetăţeni romani sau dacă soţul este cetăţean roman şi soţia

latină veteres. El devenea cetăţean roman;

- copilul este născut în afara căsătoriei (vulgo conceptus), el urmează condiţia juridică a

mamei. Aşa fiind, el devine cetăţean roman numai dacă mama sa are cetăţenie roman, indiferent

status civitatis al tatălui.

Deoarece prea uşor se dobândea cetăţenia romană pentru copii născuţi înafara căsătoriei

romane şi de aici toate drepturile civile şi mai ales politice, în anul 107 e.n. s-a data Legea

Minicia, potrivit căreia copilul urma condiţia juridică a tatălui, dacă tatăl era peregrin şi mama

era cetăţean roman. Deci, copilul rezultat dintr-o uniune dintre o femeie cetăţean roman şi un

peregrin, devenea peregrin.

Pentru ca accesul peregrinilor la dobândirea cetăţeniei romane a fost privit cu multe

rezerve, s-a dat o interpretare foarte restrictivă a cazurilor de dobândire a cetăţeniei romane prin

40

naştere, mai ales pentru copiii nelegitimi. Astfel, dacă mama este peregrin şi tatăl cetăţean roman,

potrivit Legii Minicia, copilul ar fi trebuit să urmeze condiţia juridică a tatălui, adică să devină, la

rândul său, cetăţean roman. Însă, plecând de la raţiunea Legii Minicia, şi anume aceea de a face

mai rea condiţia juridică a copiilor rezultaţi înafara căsătoriei romane, un asemenea copil,

dobândea calitatea de peregrin.

b) BENEFICIUL LEGII. Principalele legii în baza cărora s-a acordat cetăţenie romană, în

mod colectiv sau individual, sunt următoarele:

- 90 i.e.n, Lex Iulia., s-a acordat cetăţenia romană tuturor latinilor din Italia;

- 89 i.e.n. Lex Plautia Papiria primesc cetăţenie romană italicii care fac cerere;

- 79 i.e.n. Lex Roscia- primesc cetăţenie romană galii din Galia Transpadana;

- Lex Acilia Repetundarum, beneficiază de cetăţenie romană peregrinul care dovedea în faţa

justiţiei că un magistrat roman a primit mită;

- 212 e.n. Edictul lui Caracalla, beneficiază de cetăţenie romană toţi peregrinii din Imperiu, cu

excepţia dediticilor.

c) ADOPŢIA şi ADROGAREA. La începuturi, adopţia şi adrogarea au fost folosite nu

numai pentru dobândirea patria potestas de către pater familias, ci şi pentru scopuri politice,

plebeii puteau să devină patricieni şi invers, patricienii să devină plebei pentru a exercita iar latinii

puteau să dobândească cetăţenie romană

d) DEZROBIREA. Aşa cum am arătat în capitolul anterior, sclavii eliberaţi prin modurile

formaliste (vindicta, censul, testamentul) deveneau cetăţeni romani, şi pentru a nu se uita starea

lor iniţială puratu denumirea de liberţi.

2.3. Pierderea cetăţeniei romane

În principiu, calitatea de cetăţean roman era perpetuă, în sensul că odată dobândită ea nu se

pierdea. Existau şi excepţii potrivit cărora în timpul vieţii, cetăţeanul roman putea să-şi piardă

cetăţenia:

- prin capitis deminutio maxima. De exemplu, cetăţeanul roman cădea prizonier sau devenea

debitor insolvabil, fiind era vândut trans Tiberim, ca sclav;

- ca efect a unor condamnări penale, cum ar fi de exemplu pentru trecere la inamic sau

cetăţenii romani condamnaţi la deportare sau la anumite munci silnice;

- prin renunţare la calitatea de cetăţean roman, ca urmare a naturalizări într-o cetate străină.

41

3. LATINII

Ca rezultat a expansiunii romane în Peninsula italică, s-a creat o categoria intermediară

între cetăţeni şi peregrini, cu un statut juridic asemănător primilor.

3.1. Latinii vechi (veteres, prisci).

- iniţial vechii locuitori ai Latinium-ului, care formaseră în anul 493 i.e.n Liga

Latină, dizolvată în anul 338 i.e.n, în urma unei răscoale împotriva Romei.

- ulterior, statutul de latini veteres a mai fost acordat locuitorii coloniilor latine

înfiinţate de Roma până în anul 268 i.e.n.

Condiţia juridică a latinilor veteres era asemănătoare cu cea a cetăţenilor romani,

respectiv, dintre drepturile politice aveau ius sufraggii, numai dacă se găseau la Roma (deci, nu

aveau ius honorum şi ius militiae), iar dintre drepturile civile aveau ius connubii, ius commercii

şi acces la legis actiones. Dacă latinul se stabilea la Roma, dobândea cetăţenie romană.

În anul 268 i.e.n., latinilor vechi li s-a acordat cetăţenia romană, astfel încât această clasă

de populaţie a dispărut.

3.2. Latinii coloniari erau locuitorii coloniilor latine întemeiate de Roma după anul 268 i.e.n.

Ei aveau o au o condiţia juridică inferioară latinilor vechi şi care constă în drepturi mai reduse

şi anume: nu aveau drepturi politice, aveau numai ius connubii şi legis actio.

Latinii coloniari puteau deveni cetăţeni romani prin beneficiul legii dacă au ajuns magistraţi

sau membrii ai senatului municipal local ori dacă au obţinut condamnarea unui magistrat pentru

mită.

În baza Legii Iulia din anul 90 i.e.n., s-a acordat cetăţenia romana tuturor latinilor din Italia.

Categoria de latin coloniar a rămas în vigoare pentru locuitorii coloniilor întemeiate în scopuri

politice de romani, după anul 90 î.e.n., pe teritoriile cetăţilor cucerite înafara Peninsulei italice, cu

precizarea că unele dintre acestea se bucurau de ficţiunea ius italicum.

3.3. Latinii iunieni, categorie de latini creată în baza Legea Norbana (18 e.n) şi în care intrau

sclavii eliberaţi de cetăţenii romani în următoarele condiţii:

- prin modalităţi neformaliste, necunoscute de ius civile, respectiv inter amicos, post

mensam, per epistulam;

42

- împotriva prevederilor Legii Aelia Sentia (4 e.n.) potrivit cărora se interzicea

tinerilor şefi de familie sub 20 ani să-şi elibereze sclavii, în afara cazurilor când

dezrobirea le-a fost aprobată de un consiliu special prezidat de pretor, se interzicea

dezrobirea sclavilor sub 30 ani în dauna creditorilor.

Deveniţi liberi, foştii sclavi nu se bucurau de cetăţenia romană, nu aveau drepturi politice,

nu aveau ius connubii, aveau ius commercii, nu aveau dreptul să moştenească şi nici să lase

moştenire descendenţilor legitimi (averea lor revenea fostului stăpân).

4. PEREGRINII

Etimologic, termenul de peregrin provine de la “peregre”, care însemna oricine locuia in

afara ogorului roman.

Vechiul ius civile era rezervat exclusiv cetăţenilor romani (“ius proprium civium

romanorum”). Deci, la început termenul de peregrin desemna orice străin, oricine care nu era

cetăţean roman. In condiţiile unei economii slab dezvoltate, a unor schimburi sporadice între

comunităţi, orice străin la Roma apărea ca un duşman hostis”, iar persoana sa, la fel ca şi

bunurile sale, nefiind protejată. Aflat la Roman, străinul se găsea în situaţia unui lucru. In lipsa

unui tratat de pace, a unei convenţii de ospitalitate sau de clientelă, străinul se găsea inafara

dreptului.

Mai târziu, peregrin era denumit cel care nu avea calitatea de cetăţean roman sau de latin..

In anul 242 i.en., apare pretorul peregrin.

În funcţie de condiţia lor juridică, peregrinii erau de două categorii:

a) peregrinii ordinari (obişnuiţi), respectiv locuitorii cetăţilor învinse de Roma şi care

erau legate de aceasta prin tratate. Din acest punct de vedere erau trei categorii de cetăţi:

federate, libere si supuse. Fiecare cetate îşi păstra propria organizare politică, propriile instanţe de

judecată şi aplicau propriul drept peregrin.

Peregrinii obişnuiţi nu aveau nici drepturile politice şi nici drepturile civile ale unui

cetăţean roman. Mai târziu, pentru a se dezvolta mai mult relaţiile comerciale dintre cetăţenii

romani şi peregrini, acestora din urmă li s-au acordat ius commercii.

Relaţiile cetăţenilor romani cu peregrinii erau guvernate de ius gentium.

În ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii cetăţeniei romane, peregrinii puteau deveni

cetăţeni romani numai în baza legii, ca o răsplată a unor servicii aduse Romei, sau printr-o

43

naturalizare acordată în mod individual sau colectiv. De exemplu, din raţiuni fiscale ce decurgeau

din achitarea impozitului de 5% pentru moştenire, precum şi a impozitului pe avere, prin edictul lui

Caracalla din anul 212 e.n., s-a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor imperiului, cu

excepţia peregrinilor deditici.

b) peregrinii deditici (de la “dedere”= a capitula). Intrau în această categorie următorii:

- locuitorii cetăţilor care s-au predat fără condiţii şi cu care Roma nu a încheiat ulterior tratat

de pace, cetăţile fiind desfiinţate din punct de vedere politic şi administrativ. Ei plăteau capitaţia

(tributum capitis);

- locuitorii cetăţilor neorganizate de cetăţi (de exemplu, egiptenii);

- liberţii care în timpul sclaviei au suferit pedepse infamante.

Peregrinii deditici nu avea drepturi politice şi nici drepturi civile, nu puteau folosi dreptul lor

naţional decât dacă permitea Roma, prin edictul pretorului.

Teme de control

1. Cum se dobândea cetăţenia romanăĂ

2. Analizaţi drepturile şi obligaţiile cetăţeanului roman.

3. Cum devenea cetăţean roman un latin? Dar un peregrin?

44

MODULUL VI.

STATUS FAMILIAE

Obiective specifice:

- Cunoaşterea condiţiilor puterii părinteşti;

- Dobândirea cunoştinţelor privind căsătoria;

- Aprofundarea noţiunii de concubinaj, abrogaţiune, adopţie.

Rezultate aşteptate:

- Explicarea şi utilizarea noţiunilor de rudenie, căsătorie, putere părintească;

- Însuşirea conceptelor de putere părintească, abrogaţiune şi legitimare.

Competenţe dobândite:

- Dobândirea cunoştinţelor necesare introducerii în studiul familiei romane;

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 6 ore

1. DESPRE FAMILIA ROMANĂ

1.1. Noţiunea de familie

Familia romană avea faţă de sensul actual al termenului un conţinut mult mai complex.

Organizată pe bază patriarhală, familia se axa în jurul unei puteri, a puterii şefului de familie

(pater familias), a cărui activitate unică şi nelimitată se extindea asupra tuturor membrilor de

familie; membrii de familie erau socotiţi în concepţia primitivă romană nu numai soţia, copiii,

nepoţii etc., ci şi sclavii şi toate persoanele a căror existenţă era asigurată în cadrul sau prin

intermediul colectivităţii familiale. Bărbatul fiind şeful familiei şi singurul conducător în casă,

45

avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor în familie, soţia devine un membru inferior al

grupului familial.

Puterea pe care şeful de familie o avea asupra femeii, copiilor şi sclavilor se exercita asupra

întregului patrimoniu – termenul de familie referindu-se şi la lucruri şi la persoane (jurisconsulul

Ulpian). Puterea şefului de familie se numea la început manus (mână), simbol al forţei fizice. Şeful

sau capul familiei era numit pater familias, noţiune care evoca ideea de putere şi nu de

descendenţă şi de procreare, pentru care romanii foloseau termenul de genitor. Capul familiei este

proprietarul întregului patrimoniu familial, singurul judecător al celor de sub puterea sa şi unicul

preot al cultului familial strămoşesc. El este singur, de sine stătător (sui iuris) independent în

familie pe când soţia şi copiii de sub puterea sa sunt dependenţi (alieni iuris) iar sclavii simple

lucruri, obiecte de proprietate (res).

Cu timpul, odată cu dezvoltarea istorică a familiei romane, în locul termenului unic de

„manus” apar mai multe denumiri menite să precizeze fiecare prerogativă a şefului de familie.

Manus continua să desemneze puterea acestuia asupra soţiei, puterea părintească (patria potestats)

este utilizată pentru a denumi autoritatea asupra copiilor, „puterea stăpânului” (dominica potestes)

este folosită pentru a determina puterea asupra sclavilor, iar „dominium” (stăpânirea), - dreptul de

proprietate asupra celorlalte bunuri. Prerogativele şefului de familie mergeau până la exercitarea

dreptului de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque) asupra persoanelor de sub puterea sa, acestea

sunt obligate să muncească pentru capul familiei, să-i mărească patrimoniul, dar în nici un caz să-l

oblige prin actele lor, să-i micşoreze patrimoniul.

Rezultă aşadar că vechea familie romană era fundamentată pe legătura de putere dintre

şeful de familie şi cei aflaţi sub autoritatea sa. Această legătură juridică cunoscută sub numele de

agnatio, alcătuieşte aşa-zisa rudenie agnatică sau civilă, iar familia astfel organizată se numeşte

agnatică sau civilă.

1.2. Noţiunea de rudenie

Rudenia agnatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, deoarece puterea nu putea fi

exercitată decât de bărbaţi şi nu putea fi transmisă decât prin bărbaţi, căci la moartea şefului de

familie (pater familias) numai descendenţii săi masculini de prim grad vor deveni capi de familie.

Fiecare din aceştia alcătuiau o nouă familie. Descendenţii mai depărtaţi ai capului de familie

defunct (de pildă, nepoţi, nepoate) treceau acum în noile familii, schimbându-şi doar puterea sub

46

care se aflau. Aşa de pildă de unde înainte se găseau în puterea bunicului, ei se aflau acum în

puterea tatălui lor, devenit cap de familie (pater familias).

Prin descendent se înţelege nu numai urmaş de sânge, ci şi cel adoptat. Deşi prin moartea

şefului, familia se fărâmiţa într-o serie de alte familii, legătura de putere care unise pe toţi membrii,

agnaţiunea, nu se rupea, ci continua să unească mai departe pe toţi cei care se aflaseră sub aceiaşi

putere, dacă şeful de familie (pater familias) n-ar fi încetat din viaţă. Toate persoanele unite prin

această legătură se numeau, unele faţă de celelalte agnaţi, ele puteau chiar să dovedească în mod

direct descendenţa lor din acelaşi cap de familie. Persoanele care nu puteau dovedi direct

descendenţa dintr-un strămoş comun, dar care puteau invoca unele prezumţii pentru a dovedi o

astfel de descendenţă (ca de pildă, acelaşi nume de familie, comunitatea de cult familial etc.) erau

socotite rude agnatice (civile) îndepărtate şi purtau numele de gentili (gentiles) ca membri ai unei

mari comunităţi familiale ce amintea de ginţile (gentes) din epoca veche. Rudenia civilă

îndepărtată nu era lipsită de unele efecte juridice în materie de moştenitori, în domeniul familiei

etc.

Cu timpul, datorită folosirii sclavilor şi exploatării provinciilor cucerite, Roma nu mai este

obligată să folosească numai munca propriilor săi cetăţeni şi astfel scade autoritatea şefului de

familie, membrii de familie dobândind o independenţă şi autoritate din ce în ce mai mare. Sistemul

de rudenie agnatică decade şi îi ia locul rudenia de sânge (cognatio). Cognaţii sunt rude de sânge

(cognatio), indiferent dacă aparţin sau nu aceleiaşi puteri, iar cognatio – rudenia de sânge există nu

numai în linie masculină, dar şi în linie feminină, deoarece îşi are baza în ideea de concepţie şi de

naştere. Raportul dintre cele două sisteme demonstrează că acestea se suprapun uneori, iar alteori

există separat.

Gradul de rudenie agnatică şi cognatică se calculează la fel. Se numără generaţiile care

despart pe una din cele două persoane, de autorul comun, apoi generaţiile care despart pe autorul

comun de cealaltă persoană şi la urmă se face suma celor două numere. Fiecare generaţie

reprezintă un grad; cu alte cuvinte sunt atâtea grade câte generaţii (tot gradus quot generationes).

Astfel, fraţii sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate până la autorul comun

(părintele) este un grad şi un altul de la acesta până la cel de-al doilea frate.

Verii sunt rude de gradul patru, deoarece de la fiecare din ei până la autorul comun

(bunicul) sunt câte două grade, în total patru grade. Unchiul şi nepotul sunt rude de gradul trei,

deoarece un grad desparte pe unchi de autorul comun şi pe acesta două grade faţă de nepot.

47

Deşi rudenia de sânge a avut unele efecte morale din epoca cea mai veche, totuşi o

recunoaştere juridică - mai largă n-a primit-o decât spre finele Republicii; în timpul imperiului

recunoaşterea cognaţiunii se desăvârşeşte, iar Iustinian îi asigură triumful definitiv.

2. PUTEREA PĂRINTEASCĂ (PATRIA POTESTAS)

2.1. Noţiune

Este puterea pe care capul familiei o are asupra posterităţii sale, copii, nepoţi etc.,

desemnaţi cu toţii prin expresia filii familias (fii de familie), indiferent dacă sunt băieţi sau fete,

dacă sunt născuţi în familie (natura) sau dacă au devenit membri ai familiei printr-un act juridic

civil, ca de pildă, o adopţiune, o căsătorie etc.

În epoca veche această putere era nelimitată, şeful de familie putea să-i alunge din casa

familială, să-i vândă, să-i abandoneze ca pe nişte lucruri nefolositoare, să-i căsătorească fără a le

cere asentimentul şi chiar să-i omoare. Dacă şeful familiei îşi vindea descendenţii la Roma sau pe

teritoriul latin, aceştia cădeau într-o stare vecină cu sclavia (in causa mancipi). Iar dacă îi vindea

dincolo de Tibru (trans Tiberim) adică în străinătate, deveneau sclavi. El putea de asemenea să-i

reclame de la oricine i-ar reţine pe nedrept sau i-ar ascunde, folosind acţiunea în revendicare, ceea

ce denotă asemănarea între poziţia juridică a descendenţilor şi aceea a lucrurilor care se aflau în

patrimoniul şefului de familie. Puterea părintească era perpetuă. Oricare ar fi fost vârsta

descendentului şi oricare poziţie politică ar fi ocupat în stat (consul, pretor etc.) el rămânea în

puterea părintească a şefului de familie. Descendenţii nu posedau un patrimoniu propriu; ei nu

puteau dobândi nimic pentru ei şi nici nu puteau să înrăutăţească situaţia materială a şefului de

familie, făcându-l de pildă, debitor sau obligându-l într-un chip oarecare, ci numai să i-o

îmbunătăţească făcându-l creditor, proprietar etc. Aşadar, poziţia descendenţilor nu se deosebea în

această privinţă de aceea a sclavilor.

Pentru a asigura cele necesare traiului în special prin munca pe terenurile agricole, şeful de

familie avea nevoie de o putere, care să includă largi posibilităţi de constrângere.

Această autoritate pe care dreptul cutumiar o încredinţase capului de familie era o

adevărată autoritate jurisdicţională privată (imperium domesticum) pe care o exercita în calitatea sa

de suprem judecător în familia sa (domesticus magistratus).

48

După războaiele punice, situaţia economică s-a schimbat foarte mult. Războaiele

victorioase purtate de romani au întins hotarele statului, teritoriile cotropite din care unele foarte

roditoare sunt anexate Romei.

Economia agrară primitivă face loc economiei comerciale, întemeiată pe o vie circulaţie de

mărfuri. În epoca imperială bogăţii uriaşe provenite din prăzile de război sau din jaful la care au

fost supuse ţările cotropite, se revărsa la Roma, iar numărul uriaş al sclavilor luaţi în războaie

asigura toată mâna de lucru de care avea nevoie societatea. Acest fapt a avut două consecinţe

asupra familiei romane: poziţia sclavilor s-a înrăutăţit în mod considerabil şi din membri inferiori

ai grupului familial, devin simple unelte de muncă; în schimb poziţia membrilor liberi ai familiei,

liberaţi acum de obligaţia de a munci se îmbunătăţeşte în mod corespunzător. Caracterul despotic

al puterii părinteşti cedează în faţa noilor realităţi economice şi sociale, spre sfârşitul Republicii.

Puterea părintească este exercitată cu tot mai puţină rigoare. Dreptul capului de familie de

a-şi pedepsi descendenţii începe a fi restrâns. Vânzarea descendenţilor în dreptul clasic este

declarată ilicită, aceştia având dreptul să-şi reclame libertatea; de asemenea, este nulă darea

copilului în gaj. Dreptul de viaţă şi de moarte existent încă pe timpul împăratului Constantin cade

ulterior în desuetudine. În dreptul postclasic este oprită părăsirea noilor născuţi, precum şi

căsătoria copiilor împotriva voinţei lor, de către părinţi. S-a admis că puterea părintească, nu mai

constituie o putere unilaterală, ci implică şi îndatoriri, cum ar fi obligaţia de alimente faţă de

membrii familiei, de înzestrare a fiicelor.

În dreptul lui Iustinian, puterea părintească este o putere domestică îngrădită în anumite

limite, iar dacă copilul va săvârşi fapte grave, părintele are dreptul să se adreseze magistratului

care va pronunţa, după ce se va consulta cu acesta, pedeapsa cuvenită. Cât priveşte vânzarea

noilor-născuţi, ea rămâne permisă numai dacă şeful familiei a recurs la ea constrâns de o extremă

mizerie.

Transformările suferite de puterea părintească au avut consecinţe asupra capacităţii

patrimoniale a persoanelor aflate sub această putere. Încă de la începutul epocii imperiale, fiii de

familie sunt socotiţi că au o personalitate juridică distinctă de a capului de familie şi, în consecinţă,

sunt capabili de a se obliga prin contractul lor, de a fi proprietari etc. Pornind de la aceste

considerente, în dorinţa de a menţine o oaste puternică, împăraţii romani începând cu Caesar şi

Augustus, au îngăduit fiilor de familie să devină proprietari ai bunurilor dobândite cu ocazia

serviciului militar şi să poată dispune de ele, fie prin acte între vii, fir prin testament.

49

Asemenea bunuri sunt cunoscute sub numele de „peculiu ostăşesc” (peculium castrense),

prin analogie cu averea concedată sclavilor de către stăpânii acestora şi care purta denumirea tot de

peculiu (peculium).

Dacă fiii de familie mureau înaintea şefului de familie şi nu dispuneau de aceste bunuri nici

prin acte între vii şi nici prin testament, ele reveneau şefului de familie, dar nu în temeiul unui

drept de moştenire, ci în virtutea regulilor ce guvernau regimul peculiilor în general (iure peculii).

Mai târziu, în epoca împăratului Constantin, bunurile pe care funcţionarii le dobândeau în

exerciţiul slujbelor publice sau bisericeşti au fost asimilate cu cele dobândite cu ocazia serviciului

militar; astfel a apărut „peculiul cvasiostăşesc” (peculium quasicastrense) căruia i-au aplicat reguli

ca şi celui ostăşesc. În consecinţă, titularii acestor peculii puteau dispune de ele, asemenea

proprietarilor, fie prin acte între vii, fie prin testament.

Sub acelaşi împărat Constantin, fiul de familie capătă dreptul de a avea o altă masă de

bunuri: cele pe care le dobândise prin moştenire de la mama sa şi care sunt cunoscute sub

denumirea de „bunuri materne”, bunuri dobândite de la rudele din partea mamei (bona materni

generis) şi apoi cele dobândite din alte surse. Toate aceste bunuri au dobândit denumirea de bona

adventicia (bunuri dobândite), ele constituiau proprietatea fiului de familie, asupra lor capul de

familie păstra în timpul vieţii sale un drept de administrare şi folosinţă.

Puterea părintească (patria potestas) ia naştere prin căsătorie, prin adopţiune şi prin

legitimare.

Stingerea puterii părinteşti avea loc pe cale naturală sau pe cale artificială.

2.2. Stingerea puterii părinteşti pe cale naturală

Atâta vreme cât şeful familiei (pater familias) se afla în viaţă, el îşi exercita puterea

părintească asupra descendenţilor, indiferent de vârsta şi poziţia socială. Aşadar, în mod firesc

puterea părintească înceta prin moartea naturală a capului de familie, în acest moment fiii şi fiicele

sale deveneau independenţi (sui iuris). De asemenea, puterea părintească se stingea prin moartea

civilă a şefului de familie. Aşa se întâmpla când capul de familie, căzând în prizonierat îşi pierdea

libertatea, devenind sclav sau când condamnat pentru unele infracţiuni grave îşi pierdea cetăţenia.

Dacă însă şeful de familie se întorcea din prizonierat, el era socotit printr-o ficţiune, în virtutea

dreptului de reîntoarcere (ius postliminii) că nu a fost niciodată sclav şi că, în consecinţă, exerciţiul

puterii părinteşti nu a fost niciodată întrerupt. Atâta vreme cât capul familiei se afla ca prizonier la

50

duşmani, exerciţiul puterii părinteşti era aşadar numai suspendat. Dacă murea în captivitate, copiii

săi deveneau independenţi (sui iuris) din momentul căderii sale în prizonierat. Dacă însă şeful

familiei se întorcea din captivitate, copiii săi erau socotiţi tot printr-o ficţiune, că n-au fost

niciodată independenţi. În cazul în care cel ce-şi pierduse cetăţenia era reabilitat şi în consecinţă îşi

redobândea drepturile cetăţeneşti, îşi recăpăta odată cu ele şi exerciţiul puterii părinteşti. Puterea

părintească se putea stinge şi prin moartea naturală a copilului sau prin moartea civilă a acestuia,

adică prin pierderea libertăţii, a cetăţeniei sau printr-o schimbare de stare familială (mutatio status)

de pildă, când copilul a fost emancipat de şeful de familie sau adoptat într-o altă familie. Dacă fiul

de familie îşi pierdea libertatea prin căderea în prizonierat şi apoi se întorcea în patrie, reintra în

virtutea dreptului de reîntoarcere (ius post liminii) sub vechea putere părintească, aceleaşi reguli se

aplicau şi în cazul în care copilul îşi redobândea în temeiul unei reabilitări, dreptul de cetăţenie

pierdut ca urmare a unei pedepse grave.

Deşi puterea părintească nu se stingea, în principiu, dacă fiul sau fiica de familie dobândea

vreo dregătorie în cetate, totuşi în mod excepţional s-a admis din considerente religioase, care

cântăreau greu în societatea sclavagistă romană, ca fiul care îmbracă haină de preot a lui Jupiter

sau fata ce devine preoteasa zeiţei Vera, iese de sub puterea părintească.

În dreptul lui Iustinian, adică într-o epocă în care puterea părintească ajunsese să fie mult

limitată, consecinţă a dezvoltării social politice a societăţii romane care provocase o slăbire a

autorităţii şefului de familie, scăpau de sub puterea părintească şi copiii care îndeplineau unele

dregătorii mai importante ca: prefect al oraşului, consul, episcop etc.

2.3. Stingerea puterii părinteşti pe cale artificială

Puterea părintească se stingea pe cale artificială prin actul de emancipare. Iniţial

emanciparea, adică scoaterea copilului de sub puterea părintească, a însemnat o pedeapsă pentru

cel scos de sub această putere; copilul care nu se supunea autorităţii părinteşti (şefului de familie)

care nu-şi îndeplinea obligaţiile ce-i reveneau, care se făcuse vinovat de fapte grave sau se

dovedise a fi primejdios pentru cei din jur, era izgonit din familie, adică emancipat, iar în afara

familiei individul - izolat şi părăsit - rămânea fără nici un ajutor în lupta pentru existenţă. Şeful

familiei nu putea să rupă legăturile puterii părinteşti printr-o simplă declaraţie de voinţă şi de aceea

Legea celor XII Table stabilise că, pentru desfacerea unei astfel de legături, şeful de familie să-şi

51

vândă fiul de trei ori prin procedeul mancipaţiunii. Numai după îndeplinirea acestor ritualuri

copilul era îndepărtat, aşa cum prevedea legea, din cadrul familiei.

Privită drept sancţiune într-o perioadă în care societatea romană se găsea la începuturile ei,

emancipaţiunea căpăta în republică un nou conţinut şi o nouă finalitate. Transformările sociale de

la finele Republicii, dezvoltarea producţiei de mărfuri, a comerţului, au impus să se acorde tinerilor

de sub putere o libertate largă de acţiune pentru a activa în diverse sectoare ale vieţii economice

emanciparea – sancţiune este înlocuită treptat cu emanciparea reală, formele rămân, dar fondul este

altul. Emanciparea devine acum un mod de eliberare de sub puterea părintească.

Practic, emanciparea se făcea printr-o vânzare fictivă. Şeful familiei care vroia să-şi

emancipeze fiul îl vindea în mod fictiv prin procedeul numit mancipaţiune unei terţe persoane care

se obliga să-l elibereze imediat. Urma o a doua mancipaţiune şi apoi o a doua eliberare. După a

treia mancipaţiune puterea părintească se desfăcea potrivit regulilor stabilite prin Legea celor XII

Table, iar terţul eliberând pe fiu a treia oară, făcea din acesta o persoană independentă (sui iuris).

Dacă era vorba de o fiică sau de un descendent mai îndepărtat, era suficientă o singură

mancipaţiune urmată de o singură eliberare. Astfel copilul era emancipat.

Procedura emancipării bazată pe trei vânzări fictive, deşi complicată a rămas până în

vremea lui Iustinian. Împăratul Anastasie a adăugat în anul 502 e. n. o nouă procedură de

emancipare care se realizează printr-o decizie imperială (per rescriptum), înscrisă în registrele

publice. Aceasta putea avea loc şi în absenţa copilului. Iustinian lasă să persiste procedura lui

Anastasie şi, suprimând vechea procedură a mancipaţiunii, introduce o nouă procedură, influenţată

din practicile orientale ale imperiului; o simplă declaraţie a şefului de familie înaintea

magistratului competent era suficientă.

Prin emancipare copilul iese din familia sa de origine şi rupând legăturile de rudenie

agnatică cu ceilalţi membri de familie, pierde orice drept de moştenire, bazat pe acest fel de

rudenie. În schimb, emancipatul îşi păstrează în vechea familie drepturile succesorale ce decurg

din rudenia de sânge (cognatică), în măsura în care dreptul pretorian ameliorat de cel imperial, a

recunoscut rudenia de sânge ca fundament al dreptului de moştenire.

Bunurile pe care emancipatul le stăpânea cu titlu de peculiu, câtă vreme se afla sub puterea

şefului de familie, rămâneau de regulă emancipatului şi principiul apare ca foarte logic, dacă se are

în vedere scopul economic şi social pe care-l urmăresc, începând din epoca republicană,

emanciparea celor de sub putere. Spre deosebire de emanciparea – sancţiune – din vechiul drept

52

roman, emanciparea din dreptul clasic şi postclasic prezintă avantaje numai pentru copii. Devenită

favoare, ea putea fi însă revocată pentru ingratitudinea celui emancipat.

3.CĂSĂTORIA

3.1. Aspecte generale

După jurisconsultul roman Modestinus, căsătoria este unirea bărbatului cu femeia, o

comunitate pentru întreaga viaţă, împărtăşirea dreptului divin şi uman, iar după definiţia pe care

Iustinian o dă în Instituţiile sale, este unirea bărbatului cu femeia, care consta într-o comunitate de

viaţă de nedespărţit.

Sunt definiţii idealiste pentru că femeia n-a fost nici din punct de vedere juridic şi nici

social egală în drepturi cu bărbatul. Supusă în epoca veche unei autorităţi maritale, care mergea

până la dreptul de viaţă şi de moarte asupra ei, femeia n-a reuşit să devină posterior, nici chiar în

aşa-zisa căsătorie liberă (sine manu) egală cu soţul în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce le

reveneau în familie şi societate.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă (sponsalia) care se încheia la început printr-o

convenţie verbală (sponsio) între capul de familie (pater familias) al tinerei fete şi capul de familie

al logodnicului, iar mai târziu viitorii soţi, cu consimţământul celor în a căror putere se aflau.

Multă vreme logodna n-a produs decât efecte morale, dar începând din epoca împăratului

Constantin, a devenit un raport de drept cu consecinţe juridice. Ruptura nejustificată a logodnei

obliga pe acela care era vinovat de acest fapt la daune materiale faţă de cealaltă parte.

3.2. Condiţii de fond pentru încheierea căsătoriei

A. Consimţământul

În epoca veche a dreptului roman, căsătoria şi logodna persoanelor aflate sub putere se

încheiau de către şefii de familie respectivi, care puteau dispune de ele aşa cum dispuneau de

sclavi sau de lucruri. Mai târziu în afară de consimţământul capilor de familie s-a cerut şi acela al

viitorilor soţi. Treptat odată cu limitarea prerogativelor şefului de familie şi paralel cu decăderea

rigorismului dreptului roman, consimţământul părţilor interesate se impune în dauna voinţei şefilor

53

de familie. Astfel dacă pater familias tace sau nu se opune, se presupune că acesta şi-a dat

consimţământul, iar dacă se împotriveşte fără motive la căsătorie, Legea Iulia – edictată în vremea

împăratului Augustus, îngăduia fetelor să se adreseze magistratului pentru ca acesta să constrângă

pe şeful familiei să-şi dea consimţământul. Împăratul Iustinian a acordat acelaşi drept şi băieţilor.

În cazul în care capul familiei, fiind absent, nebun etc., nu putea să-şi dea consimţământul, s-a

îngăduit în epoca lui Iustinian, ca persoanele aflate în putere să se căsătorească şi fără

consimţământ.

B. Vârsta

În momentul încheierii căsătoriei, fata trebuie să aibă minimum 12 ani, adică să fie nubila

(aptă pentru căsătorie). În privinţa vârstei băieţilor (aşa-zisa pubertate), sabinienii o fixau de la caz

la caz, în raport cu dezvoltarea fizică a tânărului, pe când proculienii o fixau la 14 ani. Opinia

acestora din urmă a prelevat în dreptul lui Iustinian.

C. Dreptul de a se căsători (ius conubii)

Soţul trebuie să aibă în conformitate cu legile romane, dreptul de a încheia o căsătorie cu o

femeie romană. Numai cetăţenii romani şi locuitorii din vechea confederaţie latină, aşa-zişii latini

vechi (prisci latini) aveau acest drept; pentru ca un cetăţean roman să poată lua în căsătorie o

femeie având calitatea de latină colonială sau peregrină se cerea autorizaţie specială din partea

autorităţilor. În primele două secole ale imperiului această favoare a fost acordată în mod

individual sau în mod colectiv, în acest din urmă caz fie unor comunităţi, fie ostaşilor după lăsarea

la vatră. Existenţa dreptului de a încheia o căsători după legea romană presupunea îndeplinirea

anumitor condiţii.

- viitorii soţi să nu fie rude între ei, nici în linie directă şi nici colaterală, în linie directă la

infinit, iar în linie colaterală până la gradul VI în epoca veche şi până la gradul IV spre finele

republicii. În epoca imperială căsătoriile între colaterali erau interzise numai când una din părţi se

găsea la un grad de autorul comun. Această regulă care a suferit unele derogări temporare, se

menţine şi în epoca lui Iustinian;

- viitorii soţi să nu fie afini între ei. Afinitatea (adfinitas) este legătura de rudenie care

uneşte pe un soţ cu rudele celuilalt soţ şi constituie, în linie directă o piedică la căsătorie la infinit,

iar în linie colaterală între cumnaţi şi cumnate;

54

- nici unul din viitorii soţi să nu fie căsătorit, căci bigamia este prohibită de lege;

- văduva nu se putea recăsători în epoca veche timp de 10 luni (posterior un an) de la

moartea soţului ei. Acest termen numit de viduitate, motivat teoretic prin considerente morale

(doliul datorat bărbatului) îşi găseşte raţiunea în necesitatea de a se evita incertitudinea asupra

paternităţii copilului care s-ar naşte în acest interval (turbatio sanguinis);

- condiţia socială constituie o altă piedică la căsătorie. Astfel până la Legea Canuleia anul

448 î.e.n., căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost oprită, iar până la Augustus aceea dintre

cetăţenii născuţi liberi (ingenui) şi dezrobiţi;

- în fine, unele acte normative opreau, pe considerente politice, căsătoria guvernatorilor din

provincii cu o femeie originară sau domiciliată în provincie, şi pe considerente morale, căsătoria

soţului adulterin cu complicele său şi a tutorelui sau a fiului lui cu pupila sa.

3.3. Formele căsătoriei

A. Cea mai veche formă de căsătorie romană, era aşa-zisa căsătorie cum manu. Femeia

astfel căsătorită rupea orice legătură cu familia ei de origine şi intrând în familia soţului cădea sub

puterea (manus) şefului de familie. Dacă bărbatul cu care se căsătorea era sui iuris, adică nesupus

altei puteri, femeia intra în puterea bărbatului, dar dacă bărbatul la rândul său, se afla în puterea

unui şef de familie, femeia intra sub autoritatea acestuia.

Singura compatibilă cu puterea nelimitată pe care dreptul pozitiv o acorda şefului de

familie (pater familias), căsătoria cum manu asigura acestuia prerogative întinse asupra femeii.

Soţia intra într-o adevărată supuşenie faţă de capul familiei, având poziţia juridică a

descendenţilor aflaţi sub puterea părintească. La origine, ideea de putere (manus) se identifică cu

instituţia căsătoriei, încât încheierea căsătoriei avea loc odată (uno ictu) cu dobândirea puterii

asupra femeii. De aceea, formalităţile necesare pentru încheierea căsătoriei erau identice cu cele

pentru dobândirea puterii (manus). Acestea erau: o ceremonie religioasă care avea loc în faţa a 10

martori şi a preotului lui Jupiter (flamen dialis); de o străveche origine italică, această ceremonie

consta în anumite ritualuri cu reminescenţe agrare, deoarece cu această ocazie se oferea zeului

Jupiter farreus, adică o pâine făcută din făina (far) de grâu; de aici şi numele de confarreatio – data

acestei ceremonii. Această formă de căsătorie era rezervată exclusiv patricienilor.

55

B. Cumpărarea (coemtio) fetei de către viitorul soţ de la şeful familiei. Acesta era

recompensat pentru pierderea a două braţe de muncă ce treceau într-o altă familie, prin preţul pe

care-l primea la căsătoria fetei. Procedeul folosit era cel al mancipaţiunii care era un mod formalist

şi solemn de transferare a proprietăţii. Acelaşi procedeu era folosit pentru vânzarea sclavilor sau a

bunurilor mobile sau imobile, numai cuvintele ce se pronunţau cu această ocazie erau diferite.

Cu timpul însă, odată cu dezvoltarea societăţii romane şi a slăbirii autorităţii capului de

familie, coemtio devine o cumpărare simbolică, iar actul mancipaţiunii o pură formalitate fără

consecinţele riguroase de odinioară.

C. Prin convieţuirea femeii cu bărbatul vreme de un an de zile, este procedeul aşa-zis usus

(deprindere, obişnuinţă). După un trai comun şi neîntrerupt cu soţul timp de un an de zile, femeia

intra în puterea bărbatului; procedeul era foarte asemănător cu modul de dobândire a proprietăţii

numit uzucapiune (usucapio), conform căruia cel care stăpâneşte un bun mobil vreme de un an

devine proprietarul acestui bun. Toate acestea reliefează în mod pregnant poziţia juridică inferioară

a femeii, pe care vechiul drept roman o situa pe acelaşi plan cu obiectele de proprietate.

După războaiele punice însă, situaţia socială se schimbă profund în Roma Antică.

Cuceririle militare, dezvoltarea comerţului, creşterea numărului sclavilor de producţie etc.,

asigurând bunăstarea statului roman, au scutit pe membrii familiei de munca dificilă pe care

trebuiau să o presteze anterior. Clasa stăpânitoare se îmbogăţeşte rapid datorită exploatării

provinciilor şi a maselor de sclavi care abundau pretutindeni pe pieţele romane.

Raporturile familiale îşi pierd din rigiditate, femeile devin tot mai moderne, iubesc luxul,

fastul, petrecerile şi pretind să aibă o viaţă cât mai independentă. Totodată se face simţită şi

influenţa Greciei care creează o atmosferă de îngăduinţă în raporturile familiale, toate acestea vor

contribui la dispariţia severităţii şi austerităţii (gravitas) ce caracterizau relaţiile maritale în epoca

veche. Consecinţele nu întârzie să se arate alături de căsătoria cum manu, apare aşa-zisa căsătorie

liberă (sine manu). Femeia nu intră în puterea (in manu) şefului de familie, a soţului ei, ci îşi păstra

statutul juridic anterior. În consecinţă, dacă în familia ei de origine era sui iuris, adică de sine

stătătoare, ea rămânea mai departe independentă faţă de capul de familie a soţului ei. Pentru

încheierea unei asemenea căsătorii nu se cerea a fi îndeplinite nici o formalitate, nici civilă, nici

religioasă. Pentru existenţa căsătoriei libere se cereau să fie întrunite două elemente: intenţia

reciprocă a viitorilor soţi de a întemeia o viaţă comună (affectio maritalis) şi convieţuirea lor

56

materială (honor matrimonii). Aceste două elemente erau atât de intens legate de ele, încât

prezenţa elementului material, adică convieţuirea a două persoane de sex diferit, care îndeplineau

condiţiile de fond pentru a fi soţ şi soţie, prezuma voinţa acestora de a fi uniţi prin căsătorie. De

aceea s-a spus că honor matrimonii şi affectio maritalis alcătuiau o hendiadă; prin hendiadă se

înţelegea o figură retorică, care prin mijlocirea a doi termeni (în cazul nostru honor şi affectio) dau

expresie verbală unei realităţi instituţionale unice (în speţă, căsătoria). Cercetări mai noi au stabilit

perfecta asemănare între căsătoria sine manu şi instituţia posesiunii.

În adevăr, posesiunea există dacă se întrunesc două elemente: un element volitiv – intenţia

de a poseda (animus) şi un element material, stăpânirea materială a lucrului (corpus).

Înlocuind intenţia de a poseda, cu intenţia de a întemeia o viaţă comună (affectio) şi

stăpânirea materială a lucrului cu convieţuirea soţilor (honor matrimonii) constatăm o structură

identică a celor două instituţii. De aceea s-a afirmat că o căsătorie sine manu are o structură

posesorie.

Deşi o căsătorie sine manu nu necesită îndeplinirea nici unei formalităţi pentru a exista,

totuşi era nevoie adesea să se stabilească momentul când ea a început, pentru a se putea preciza de

pildă, filiaţiunea copiilor faţă de tată, problemele privind raporturile patrimoniale dintre soţi etc.

Această dovadă se putea face cu ajutorul unor elemente de fapt cu o anumită rezonanţă socială:

aducerea femeii în casa bărbatului (deductio in domum mariti) petrecerea organizată cu ocazia

sărbătoririi căsătoriei sine manu. Merită a fi subliniată superioritatea morală a unei astfel de

concepţii care asigura consecinţe juridice unei stări de fapt, nu în temeiul unor solemnităţi şi forme

rigide, ci pe baza unor îndatoriri impuse de interesele sociale.

Începând de la finele republicii căsătoria sine manu se afirmă tot mai mult, în dauna

căsătoriei cum manu, ca o consecinţă a unei dezvoltări sociale ascendente; în epoca imperială

căsătoria cum manu devine o raritate.

4. Raporturile personale dintre soţi

Dacă femeia se căsătorea sine manu ea rămânea din punct de vedere juridic în familia ei de

origine; cu alte cuvinte continua să fie sau în puterea capului de familie (pater familias) dacă era

„dependentă” (alieni iuris) sau în tutela agnaţilor ei, dacă era independentă (sui iuris). Deşi femeia

căsătorită sine manu avea o poziţie independentă în familia soţului, fapt ce-i îngăduia o libertate de

acţiune de neconceput în cadrul căsătoriei cum manu, totuşi ea nu devenea egala bărbatului. Ca şi

57

în căsătoria cum manu soţia căsătorită sine manu primea numele soţului, domiciliul său era acela al

bărbatului, iar dacă, fără voia acestuia, părăsea casa familială, soţul putea s-o readucă folosind o

cale de urmărire special creată în acest scop: „inderdictul” pentru găsirea şi aducerea soţiei (de

uxore exhibenda et ducenda). În măsura în care căsătoria cum manu iese din uz, asistăm la

ameliorarea poziţiei sociale a femeii. Soţii sunt obligaţi să-şi poarte respect reciproc, femeia ia

rangul social al bărbatului, iar acesta trebuie să-i dea întreţinerea corespunzătoare, s-o apere în

orice împrejurare şi să acţioneze pentru ea în faţa organelor de judecată. Soţii îşi datorau fidelitate

unul celuilalt, cu toate acestea numai adulterul soţiei era pedepsit. Până spre finele Republicii,

capul de familie putea el însuşi să pedepsească pe soţia infidelă, dar prin legea iulia de adulteris şi

prin alte acte normative posterioare, dreptul de a sancţiona a trecut asupra statului. În fine, soţii nu

se puteau cita în justiţie, decât cu încuviinţarea magistratului. Dispoziţia urmărea să soluţioneze

neînţelegerile dintre soţi pe cale paşnică şi nu înaintea instanţelor de judecată.

5. Raporturile patrimoniale dintre soţi. Dota.

Dacă o femeie era „independentă” (sui iuris) adică nu se afla sub puterea unui cap de

familie, şi se căsătorea cum manu, intra în puterea şefului (pater familias) noii sale familii şi

întreaga ei avere trecea în patrimoniul acestuia.

La moartea şefului de familie, ea dobândea alături de ceilalţi moştenitori, cotă-parte

succesorală ce-i revenea în conformitate cu legile. Dacă era dependentă (alieni iuris), adică se afla

sub puterea unui cap de familie se obişnuia ca acesta s-o înzestreze odată cu intrarea ei în puterea

noului cap de familie cu diverse bunuri mobile sau imobile care, menite să susţină sarcinile

căsătoriei intrau automat în patrimoniul noului şef de familie.

Dacă femeia se căsătorea sine manu, urmează să facem, aceeaşi distincţie, după cum era

„dependentă” (alieni iuris) sau independentă (sui iuris). În prima ipoteză soţia continua să fie

supusă autorităţii domestice a capului familiei sale de origine şi, în consecinţă, tot ce dobândea

rămânea acestuia. În schimb, la moartea capului său de familie, femeia alieni iuris venea la

moştenirea acestuia, primind o cotă parte din succesiune, în concurenţă cu ceilalţi erezi. În ipoteza

a doua, femeia continua să rămână proprietara averii sale. Ea putea să se oblige cu concursul

tutorelui ei, prin diverse contracte şi tot ce dobândea, constituia proprietatea ei personală. Cu soţul

putea să încheie orice act juridic, cu excepţia donaţiilor. Acestea au fost prohibite la finele

Republicii de către dreptul cutumiar pe considerentul că ele ar putea fi rezultatul unor presiuni din

58

partea unuia din soţi. În epoca imperială pe vremea împăratului Caracalla, un senatus-consult

(oratio Antonini) a stabilit însă că asemenea donaţii rămâneau valabile dacă soţul donator a murit

fără să-şi fi manifestat voinţa de a desface donaţia.

În ambele cazuri sus-menţionate se obişnuia să se constituie în favoarea soţului o dotă (dos)

menită să susţină sarcinile viitoarei căsătorii (ad onera matrimonii sustinendo). Dota, având ca

beneficiar pe soţ se constituie de către capul familiei dacă femeia era „dependentă” (alieni iuris),

de către o terţă persoană sau chiar de către femeie, dacă aceasta fiind „independentă” (sui iuris)

avea patrimoniul său propriu.

Din punct de vedere juridic existau mai multe modalităţi de constituire a dotei:

A. Printr-un transfer de proprietate (datio dotis) făcut soţului prin modalităţile legale de

înstrăinare a proprietăţii.

B. Printr-un contract verbal (dictio promissio dotis) prin care cel ce constituia dota

promitea în cuvinte solemne soţului beneficiar că-i va transmite, odată cu încheierea căsătoriei (si

nuptiae sequuntur) anumite bunuri.

C. În anul 428 e. n. împăraţii Theodosius al II-lea şi Valentinian al III-lea au hotărât printr-

o constituţie, că dota poate fi constituită fără nici o formalitate, printr-un pact (pactum de

constituenda dote), adică printr-o simplă promisiune făcută soţului de către constituentul dotei.

Dota devenea proprietatea bărbatului şi acesta trebuia s-o folosească pentru susţinerea

sarcinilor căsătoriei. Nelimitate la început, prerogativele soţului asupra dotei au fost cu timpul

micşorate, avându-se în vedere interesele soţiei pentru eventualitatea unui divorţ. De aceea, Legea

Iulia asupra fondurilor dotale (de fondo dotali) interzicea la finele Republicii soţului să înstrăineze

fără înştiinţarea soţiei, fondurile italice, iar în dreptul postclasic măsura este extinsă asupra oricărui

fel de proprietate imobiliară. Iustinian la rândul său, a interzis soţiei să-şi dea un astfel de

consimţământ, ceea ce echivala cu inalienabilitatea fondurilor dotale.

La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită celui care o constituise sau persoanei pe care

aceasta o indicase. Lucru firesc deoarece dota fusese constituită pentru susţinerea nevoilor

căsătoriei, iar aceasta încetase de a mai exista. În epoca veche a dreptului roman restituirea dotei

era asigurată printr-un contract verbal, soţul se obliga printr-un contract faţă de constituent, că-i va

restitui dota la o eventuală desfacere a căsătoriei, fie lui, fie terţei persoane indicate de el. Spre

finele Republicii, odată cu creşterea numărului de divorţuri, consecinţă a slăbirii legăturilor

familiale, se impunea ideea că restituirea dotei trebuie să urmeze în mod automat desfacerii

59

căsătoriei. Pretorul dădea soţiei care reclama restituirea dotei o acţiune specială (actio rei uxoriae)

– reclamaţia dotei – cu ajutorul căreia cerea judecătorului să oblige pe soţ să-i înapoieze, conform

cu echitatea, averea dotală. Acesta va fi obligat să restituie imediat toate bunurile dotale pe care le

primise.

Obligând pe soţ la restituirea averii dotale, judecătorul va ţine însă seama de posibilităţile

economice prezente ale acestuia, cu alte cuvinte îl va putea condamna numai în limitele activului

său patrimonial, nu peste posibilităţile reale de plată (in id quod facere potest). Este ceea ce se

numeşte beneficiul de competenţă - (beneficium competentiae) pe care dreptul roman îl acorda ca o

favoare, din raţiuni de echitate unor debitori printre care şi soţului în restituirea dotei.

Restituind dota, soţul putea la rândul său să reţină potrivit cu prevederile legii, o parte din

bunurile dotale. Asemenea reţineri se făceau pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din

căsătorie (propter liberos) drept sancţiune împotriva soţiei care sustrăsese diverse bunuri de la soţ

(propter res amotas) sau care avusese un comportament imoral (propter mores) ca o despăgubire a

soţului pentru bunurile pe care le dăruise soţiei (propter res donates) şi, în sfârşit pentru

cheltuielile necesare sau utile averii dotale (propter impensas). Cheltuielile necesare sunt acelea

fără de care bunul ar fi pierit sau ar fi fost deteriorat, iar cele utile sunt cheltuielile care i-au mărit

valoarea economică.

Acţiunea în restituirea dotei (actio rei uxoriae) se putea intenta, în epoca imperială, în cazul

în care căsătoria se desfăcuse prin moartea soţului, împotriva moştenitorilor acestuia, dar ei nu se

mai bucurau de beneficiul de competenţă.

În epoca lui Iustinian acţiunea în restituirea dotei capătă denumirea de „acţiune dotală”

(actio de dote) schimbându-şi totodată structura. De data aceasta, obligaţia de restituire decurgea

din lege, prezumându-se că între constituent şi beneficiar a intervenit o stipulaţie tactică. Retenţiile

au fost abolite, iar soţul putea să opună în compensaţie soţiei, care solicita restituirea dotei,

creanţele pe care el, soţul le avea împotriva acesteia. Restituirea averii dotale era garantată printr-o

ipotecă generală şi tacită, care se constituia asupra patrimoniului bărbatului, din momentul

încheierii căsătoriei. Printr-o constituţie din anul 531 această ipotecă devine şi privilegiată privind

orice ipotecă constituită anterior căsătoriei.

Slăbirea raporturilor familiale şi incertitudinile căsniciilor din epoca de declin a

sclavagismului roman, au impus apariţia unei instituţii menite să asigure unele avantaje soţiei

pentru cazul în care soţul ar fi decedat înaintea ei sau când căsătoria s-ar fi făcut fără voia acesteia.

60

Este vorba de darurile pe care soţul le făcea soţiei înainte de nuntă pentru a-i asigura existenţa în

cazurile sus-menţionate. Numită în epoca postclasică „donaţie înainte pentru căsătorie (donatio

propter nuptias)”, instituţia foarte cunoscută în orient, se răspândeşte, într-o epocă târzie, în

întregul imperiu roman. Împăratul Iustinian aplică acestei donaţii regulile dotei, cu care o

asimilează.

3. 6. Desfacerea căsătoriei

Căsătoria se putea desface fie în mod forţat, fie voluntar; în mod forţat prin moartea,

pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia dintre soţi. Soţul care îşi pierdea libertatea devenea sclav,

iar cel care îşi pierdea cetăţenia, peregrin. În consecinţă, căsătoria se desfăcea pe deplin drept,

deoarece între un cetăţean roman şi un sclav sau un peregrin nu putea exista o căsătorie valabilă

din punct de vedere juridic (iustae nuptiae). Tot în mod forţat se desfăcea căsătoria, dacă ulterior

încheierii acesteia, apărea o piedică la căsătorie (impedimentum superveniens) cum era cazul

persoanei, care după ce se căsătorise cu o dezrobită, devenise senator, deoarece legea interzicea

senatorilor căsătorii cu asemenea femei.

În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor. Aici trebuie să facem o distincţie

între căsătoria cum manu şi sine manu. Căsătoria cum manu se desfăcea numai prin utilizarea unor

forme inverse decât cele prin care fusese încheiată. Este o reminescenţă a formalismului primitiv

pentru care ceea ce se crea printr-o anumită formă, nu putea fi desfăcut decât printr-o formă

contrarie. Astfel, căsătoria încheiată prin ceremonie religioasă – confarreatio, se desfăcea printr-o

formalitate contrarie numită diffarreatio iar cele încheiate prin cumpărare coemtio sau printr-o

convieţuire de un an (usus), puteau fi desfăcute printr-o remancipare (remancipatio) în temeiul

căreia soţul îşi remancipa soţia, adică o trecea în puterea unei terţe persoane, care apoi o elibera.

Astfel, femeia ieşea de sub puterea bărbatului, iar căsătoria se desfăcea.

Mult mai uşor se desface căsătoria sine manu, încheiată prin întrunirea celor două elemente

constitutive, intenţia de a încheia o căsătorie (affectio maritalis) şi convieţuirea în comun (honor

matrimonii); o astfel de căsătorie se desfăcea îndată ce unul din aceste două elemente înceta să mai

existe. Legea nu cerea nici o formalitate. Cu alte cuvinte, separarea materială a soţilor făcută cu

intenţia de a se despărţi pentru totdeauna însemna o desfacere a căsătoriei, adică divorţul -

(divortium). Termenul exprimă în mod plastic situaţia de fapt: soţii după ce au parcurs împreună o

parte a existenţei lor se despart (divertuntur) urmând căi diferite. Părţile puteau proceda însă şi la

61

anumite acte menite să dovedească mai pregnant voinţa lor de a se despărţi, ca de pildă: notificarea

în scris sau prin martori a voinţei de a divorţa (repudium); pronunţarea în faţa unor martori a unor

cuvinte din care rezultă voinţa de a pune capăt vieţii conjugale, ruperea actului dotal etc.

Unii cercetători opinează că prin Legea Iulia de adulteris din vremea împăratului Augustus,

valabilitatea divorţului a fost condiţionată de îndeplinirea anumitor formalităţi: o declaraţie verbală

sau redactarea unui înscris înaintea a şapte martori, cetăţeni romani etc. Asemenea declaraţii sau

înscrisuri nu erau însă cerute pentru valabilitatea divorţului (ad solemnitatem); ele aveau numai o

valoare probatorie, cum de altfel o dovedeşte practica ulterioară a dreptului roman.

Divorţul a fost privit cu multă ostilitate în societatea romană primitivă. Legea nu îngăduia

ca familia romană, celula de bază în procesul de producţie să se poată desface cu multă uşurinţă.

De aceea, cei care divorţau fără temei erau pedepsiţi de cenzori cu o observaţie (nota censoria),

fapt ce atrăgea asupra lor consecinţe negative. După războaiele punice şi mai ales în epoca

imperială, odată cu accentuarea exploatării sclavagiste, cu afluenţa bogăţiilor pe care Roma le

aducea din provincii, paralel cu extinderea luxului la păturile bogate şi cu creşterea influenţelor

orientale, relaţiile de familie îşi pierd din soliditatea lor de odinioară. Contradicţiile sociale şi

decăderea morală se fac din ce în ce mai simţite la păturile privilegiate, relaţiile lor de familie

devin „moderne”, cu totul opuse virtuţilor romane din epoca veche. Divorţurile devin tot mai

obişnuite la clasele dominante, reflectând prin uşurinţa cu care erau îngăduite şi prin frecvenţa lor -

decăderea morală a epocii. Deseori împăraţii intervin, încercând în interesul statului sclavagist,

ameninţat cu disoluţia morală să îngreuneze despărţirile fără temei. Rezultatele au fost

neînsemnate, deoarece prin legi juridice nu se puteau remedia situaţii sociale condamnate de

istorie. Împăratul Iustinian este nevoit să consacre situaţia de fapt, sancţionând următoarele

categorii de divorţuri:

- divorţul prin consimţământ mutual (communi consensu), adică prin buna învoială a

părţilor;

- divorţul motivat de un fapt justificat (bona gratia), dar care nu poate fi imputat celuilalt

soţ, ca de pildă căderea acestuia în prizonierat, impotenţa sa etc.;

- divorţul determinat de vina unui soţ (iusta causa) ca în cazul adulterului. În asemenea

caz, soţul vinovat este pedepsit.

62

- orice altă formă de divorţ este declarată de lege nejustificată (sine iusta causa), iar soţul

care se despărţea era sancţionat. Cu toate acestea, căsătoria rămânea desfăcută, întocmai ca şi în

celelalte cazuri sus menţionate.

4. CONCUBINATUL

Concubinatul este o unire stabilită între două persoane de sex diferit apărută ca o

consecinţă a numeroaselor impedimente la căsătorie prevăzute de dreptul roman. Concubinatul nu

era privit în mod defavorabil în lumea romană sub aspect moral, dar deoarece în ultima analiză

constituia o cale de ocolire a unor dispoziţii legale, el nu avea efecte juridice, copiii născuţi dintr-o

astfel de uniune fiind socotiţi nelegitimi (vulgo concepti). Deoarece opinia publică nu privea cu

ostilitate concubinatul, situaţia juridică a copiilor născuţi din concubinat se îmbunătăţeşte treptat.

În dreptul lui Iustinian, asemenea copii numiţi copii naturali (liberi naturalia) primesc un drept la

alimente din partea tatălui şi un drept de moştenire de proporţii reduse la averea acestuia. Datorită

răspândirii sale, precum şi faptului că opinia publică cu excepţia creştinilor îl considera ca o

consecinţă de neînlăturat a unor impedimente, adesea prea aspre, din dreptul pozitiv, concubinatul

devine spre finele imperiului, un fel de căsătorie inferioară (inequale coniugium). Din punctul de

vedere al structurii juridice, concubinatul apare în lumina teoriei posesorie a căsătoriei sine manu,

expuse anterior, asemenea detenţiunii. În adevăr, căsătoria sine manu este similară cu posesiunea,

deoarece întruneşte două elemente: voinţa de a întemeia o căsătorie (affectio maritalis) şi

convieţuirea (honor matrimonii), elemente identice cu ale posesiunii: intenţia de a poseda (animus

possidendi) şi stăpânirea materială asupra bunului (corpus).

Spre deosebire de căsătoria sine manu, concubinatului lipsindu-i affectio maritalis, nu are

decât un singur element: convieţuirea de fapt, la fel după cum detenţiunea, lipsindu-i animus

possidendi, se reduce în exclusivitate la o stăpânire de fapt (corpus). Similitudinea între concubinat

şi detenţiune nu se rezumă numai la existenţa celor două elemente, dar se referă şi la modul lor de

comportament. Aşa după cum detenţiunea se poate transforma în posesiune prin adăugarea

elementului animus la corpus (de pildă un chiriaş care devine proprietar al imobilului pe care-l

locuieşte), tot aşa şi concubinatul se poate transforma într-o căsătorie, dacă respectivul impediment

la căsătorie dispare (încetarea mandatului de guvernator al provinciei). În acest din urmă caz,

63

affectio maritalis vine şi se adaugă după dispariţia impedimentului legal celui material (honor

matrimonii).

5. ADROGAREA

Adrogarea reprezintă o veche instituţie a dreptului roman menită să creeze în mod

artificial puterea părintească prin introducerea într-o familie lipsită de urmaşi a unei persoane

„independente” (sui iuris) ce aparţine altui grup familial. În acest mod un şef de familie (pater

familias) lipsit de descendenţi poate să-şi creeze în mod artificial urmaşi care să-i urmeze la

exploatarea bunurilor, să-i perpetueze numele şi să-i continue cultul familial. Existentă la mai toate

popoarele antice, o asemenea instituţie urma în fapt să asigure şefului de familie o descendenţă

legitimă, stabilind între acesta şi cel introdus în familie, raporturi similare cu cele pe care căsătoria

le produce între părinte şi fiul de familie. Adrogaţiunea necesită înainte de toate, un aviz al

colegiului pontifical.

Pontifii cercetau dacă motivele invocate de adrogant erau justificate şi dacă nu se aduceau

prejudicii familiei celui adrogat, deoarece acesta din urmă fiind independent (sui iuris) adică având

şi el calitatea de şef de familie (pater familias) urma să treacă în familia adrogatului cu întreg

patrimoniul său şi cu toate persoanele ce se aflau sub puterea sa. După ce pontifii dădeau un aviz

pozitiv, adrogaţiunea urma să fie încuviinţată prin votul adunărilor curiate (Lex curiata). Mai

târziu, când adunările curiate au încetat să se mai întrunească, adrogaţiunea se făcea în faţa a 30 de

lictori, care odinioară însărcinaţi să convoace adunările curiate, s-au substituit cu timpul acestora,

preluând o parte din atribuţiile lor.

Trecând într-o nouă familie cel adrogat îşi pierdea calitatea sa de sui iuris, adică cap de

familie (pater familias) devenind „dependent” (alieni iuris) de noul şef de familie în a cărui familie

intrase. Această schimbare de stare civilă, avea importante consecinţe patrimoniale: bunurile celui

adrogat treceau deplin drept în patrimoniul (adrogantului), adică al noului cap de familie. Totodată

datoriile adrogatului se stingeau, deoarece vechea sa personalitate juridică, în temeiul căreia a

contractat respectivele datorii, dispăruse, fiind înlocuită cu o alta nouă, ori, în această nouă calitate

nu a contractat nimic şi în consecinţă nu datora nimic. Ţinând însă seama de interesele creditorilor

pretorul a intervenit pentru a-i ajuta. De aceea, le-a acordat o acţiune împotriva celui adrogat cu

ficţiunea că „adrogaţiunea nu a avut loc” (ac si capitae minutus non esset). Cu această acţiune

64

creditorii puteau să urmărească pentru restituirea datoriilor pe debitorul adrogat ca şi cum acesta n-

ar fi suferit nici o schimbare de stare civilă.

Cu timpul, efectele patrimoniale ale adrogaţiunii au fost limitate; pe timpul împăratului

Iustinian bunurile adrogatului nu mai treceau în proprietatea adrogantului, acesta căpăta asupra lor

un singur drept de folosinţă. Nu puteau fi adrogate femeile şi tinerii care împliniseră 14 ani;

femeile deoarece nu aveau voie să participe la şedinţele adunării curiate care aprobau adrogaţiile,

iar tinerii deoarece, neavând încă experienţa vieţii, n-ar fi putut cumpăni bine toate consecinţele pe

care le implica un asemenea act. Cu toate acestea, pe vremea împăratului Antonius Pius a fost

admis ca tinerii sub 14 ani, aşa-zişii impuberi, să poată fi adrogaţi dacă era în interesul lor.

Se prevedeau însă anumite măsuri menite să-i ocrotească, astfel dacă impuberul adrogat îşi

dădea seama, după ajungerea la pubertate, adică la 14 ani, că adrogantul urmărise să-şi realizeze

propriile interese, se putea adresa magistratului solicitându-i desfacerea adrogaţiunii şi restituirea

bunurilor care trecuseră în patrimoniul adrogantului. De asemenea, dreptul imperial prevedea

dispoziţii de ocrotire a impuberului adrogat şi pentru cazul în care ar fi fost emancipat sau

dezmoştenit de către adrogant, în toate asemenea situaţii se urmărea să se împiedice speculaţiile pe

care un adrogant necinstit le putea încerca asupra averii impuberului.

6. ADOPŢIA

Adopţia este o formă mai nouă a adrogaţiunii, dar spre deosebire de aceasta, persoana care

intra în puterea noului cap de familie era dependentă (alieni iuris). Cu alte cuvinte, persoana

adoptată trecea din puterea unui cap de familie în aceea a altui şef de familie (pater familias). De

aceea, actul adopţiunii nu interesa în acelaşi grad cetatea ca şi adrogaţiunea. În adevăr, prin

adrogaţiune un şef de familie intra în puterea altui şef de familie. Faptul atrăgea după sine

dispariţia familiei şi cultului familial al persoanei adrogate prin contopire cu familia adrogantului.

De aici nevoia ca pontifii să-şi dea avizul cu privire la adrogaţiuni şi poporul să le voteze în

adunările curiate.

Adopţiunea nu avea aceleaşi consecinţe, căci trecerea unei persoane dependente (alieni

iuris) dintr-o familie în alta nu însemna nici dispariţia unei familii şi nici a cultului său familial. De

aceea, adopţiunea nu necesită avizul colegiului pontifical şi nici votul adunărilor curiate. În fine,

spre deosebire de adrogaţiune, prin adopţiune puteau intra în noua familie persoanele de ambele

65

sexe; sub Iustinian se cerea totodată ca între părintele adoptiv şi copilul adoptat să fie o diferenţă

de minim 18 ani. Adopţiunea se realiza prin mijlocirea unui procedeu tehnic ce se desfăşura în

două etape:

A. În prima etapă fiul sau fiica erau scoşi de sub puterea şefului de familie. Pentru aceasta

se folosea o veche dispoziţie a Legii celor XII Table care prevedea: dacă şeful de familie îşi vinde

fiul de trei ori, fiul să iasă de sub puterea acestuia (si pater filium ter venum duit, filius a patre

liber esto). Iniţial această dispoziţie a servit pentru scoaterea copilului, cu titlu de pedeapsă, de sub

puterea părintească. Copilul care nu se supunea autorităţii şefului de familie, era izgonit din

familie. Jurisprudenţa romană a folosit această veche dispoziţie pentru realizarea adopţiunii. În

vederea realizării adopţiunii, capul familiei se înţelegea cu un terţ şi în mod formal îi vindea fiul

prin procedeul mancipaţiunii, de trei ori. După a treia vânzare puterea părintească se rupea şi fiul

ieşea de sub puterea capului de familie dar rămânea în stăpânirea (in mancipio) a unui terţ.

B. A doua etapă are loc înaintea magistratului. Aici intervine adoptatorul care, revendicând

pe copil de la terţ afirma că acest copil este al său (vindicatio filii). Terţa persoană cu care

adoptatorul şi tatăl copilului s-au înţeles în prealabil, nu se opune şi recunoaşte pretenţia

adoptatorului. Magistratul ia act de declaraţia terţului şi atribuie adoptatorului pe copil (datio in

adoptationem). În acest mod copilul ieşea din familia sa de origine şi intra în familia tatălui său

adoptiv. În timpul împăratului Iustinian procedura adopţiunii se simplifică. Solemnităţile vânzării

sunt înlocuite cu o declaraţie făcută înaintea autorităţii de către şeful familiei care adopta şi şeful

de familie în a cărui putere se afla copilul ce urma să fie adoptat.

Prin adopţiune persoana adoptată îşi pierdea drepturile sale agnatice în vechea familie şi în

consecinţă şi dreptul de moştenire, în schimb dobândea drepturi succesorale în familia tatălui

adoptiv. După reformele dreptului pretorian însă, care au stabilit drept criteriu de evoluţie

succesorală rudenia de sânge – (cognatică), copilul adoptat rămânând rudă cognatică cu membrii

familiei sale de origine, îşi păstrează în această calitate unele drepturi succesorale şi în vechea

familie; existau însă unele inconveniente. Astfel, tatăl adoptiv putea să-şi emancipeze copilul

adoptat, în care caz acesta din urmă pierdea dreptul de a veni la succesiunea celui dintâi; situaţia

era şi mai gravă dacă tatăl natural al persoanei adoptate murise înainte de emancipare, deoarece

într-o astfel de situaţie cel adoptat pierdea drepturile succesorale şi în familia sa de origine. Pentru

a remedia asemenea inconveniente, Iustinian a creat două feluri de adopţiuni: una cu efecte depline

(adoptio plena) şi alta cu efecte reduse (adoptio minus plena). Prima păstrează efectele adopţiunii

66

clasice, ea operează o schimbare radicală de familie, rupând orice legătură cu familia sa de origine.

Acest fel de adopţiune era îngăduit numai când nu exista primejdia ca cel adoptat să fie ameninţat

în drepturile sale succesorale; în fapt nu era posibilă decât dacă adoptatorul era un ascendent, cum

este cazul bunicului care după ce-şi emancipează fiul şi nepotul, îl adoptă pe acesta din urmă, în

asemenea situaţii copilul adoptat nu poate pierde drepturile succesorale, deoarece chiar emancipat

el păstrează dreptul de moştenire la averea bunicului adoptator, în calitate de cognat, adică de rudă

de sânge. Adopţiunea cu efecte reduse nu rupea legăturile familiale ale celui adoptat cu familia sa

de origine şi-i menţinea drepturile succesorale în această familie. De aceea, în cazul unei eventuale

emancipări cel adoptat îşi pierdea vocaţia sa succesorală în familia părintelui adoptator, dar şi-o

păstra în familia în care se născuse. Cu alte cuvinte acel gen de adopţiune crea pentru cel adoptat

un drept de moştenire asupra patrimoniului tatălui adoptiv, păstrându-i totodată neatinse drepturile

succesorale în familia sa de origine. În epoca lui Iustinian adopţiunea cu efecte reduse devine

formă obişnuită de adopţiune.

Pe lângă adopţiunea propriu-zisă dreptul roman recunoştea aşa-zisa adopţiune testamentară,

o adopţiune cuprinsă într-un testament. Natura ei juridică este discutabilă, dar după toate

probabilităţile era vorba despre o simplă instituire de moştenitori făcută cu condiţia ca cel adoptat

să ia numele testatorului.

Adopţiunea ca şi adrogaţiunea au avut o largă sferă de aplicare, deoarece pe lângă faptul că

asigurau o posteritate legitimă celui lipsit de descendenţi, erau folosite şi în alte scopuri. Aşa, prin

adopţiune sau adrogaţiune tatăl natural putea să-şi recunoască copiii născuţi în afara căsătoriei, cu

alte cuvinte să-i legitimeze. De asemenea, serveau ascendenţilor să dobândească puterea

părintească asupra unor descendenţi rămaşi în afara acestei puteri ca de pildă, asupra urmaşilor

unor femei cum ar fi copiii fiicelor căsătorite cum manu.

Adopţiunea şi adrogaţiunea serveau şi unor scopuri politice: latinii adoptaţi sau adrogaţi de

cetăţenii romani dobândeau cetăţenia romană; plebeii adoptaţi sau adrogaţi de patricieni, deveneau

patricieni şi în consecinţă se putea căsători cu femei patriciene, deoarece înainte de Legea Canuleia

din anul 445 î.e.n. căsătoriile plebeilor cu patricienii erau interzise; patricienii adoptaţi sau adrogaţi

de plebei deveneau plebei şi, în consecinţă, puteau exercita demnitatea de tribuni ai plebei, funcţie

destinată exclusiv plebeilor; în fine, prin adopţiune şi adrogaţiune împăraţii obişnuiau uneori să

desemneze moştenitorul prezumtiv al tronului.

67

7. LEGITIMAREA

În vechiul drept roman, când singura rudenie cunoscută era cea agnatică, copilul născut în

afara căsătoriei avea o situaţie foarte precară. El nu era socotit rudă nici cu tatăl său natural şi nici

cu mama sa naturală. Tatăl nefiind căsătorit cu mama copilului, nu putea fi rudă civilă cu acesta

din urmă, iar între mamă şi copil nu puteau exista asemenea legături de rudenie, deoarece rudenia

agnatică (civilă) se transmitea numai prin bărbaţi şi nu prin femei. Într-adevăr, precum se ştie,

numai bărbaţii în calitatea lor de şefi de familie puteau avea şi exercita putere de comandă în

familie iar temeiul rudeniei agnatice îl forma tocmai acest gen de putere. Odată cu recunoaşterea

anumitor efecte juridice rudeniei de sânge (cognaţiunii), situaţia s-a schimbat în privinţa legăturii

dintre mamă şi copil; acesta din urmă este socotit acum rudă cu mama sa. Se cerea doar să se facă

dovada maternităţii, adică a faptului naşterii, ceea ce era foarte simplu, deoarece aşa cum spunea

juristul Paul „mama este întotdeauna sigură chiar dacă a născut dintr-o legătură ocazională”

(mater semper certa est, etiam si vulgo concepere). Situaţia nu s-a schimbat cu nimic însă faţă de

tată, deoarece la Roma numai o căsătorie putea genera un raport de rudenie cognatică între tată şi

copil. Cu alte cuvinte, în societatea romană nu puteau exista decât taţi legitimi, iar tată legitim

putea fi numai soţul mamei conform adagiului: „tată este acela pe care-l arată căsătoria” (pater is

est quem iustas nuptiae demonstrant).

Deşi dreptul pozitiv nu punea la îndemâna taţilor un mijloc propriu de legitimare a copiilor

naturali, totuşi ei obişnuiau să folosească drept procedeu de recunoaştere al acestor copii,

adopţiunea şi adrogaţiunea. Pe această cale copiii naturali intrau în familie şi implicit, în puterea

tatălui lor natural. În general, dreptul roman s-a arătat ostil copiilor naturali; cu toate acestea s-au

recunoscut unele drepturi copiilor naturali rezultaţi din concubinat, care era privit cu îngăduinţă,

deoarece multe persoane neputând să se căsătorească datorită numeroaselor impedimente la

căsătorie, convieţuiau ca şi concubini. Mai mult, chiar împăratul Constantin a dat posibilitatea

celor care trăiau în concubinat să-şi legitimeze copiii cu condiţia ca soţii să se căsătorească într-un

interval de timp determinat şi să nu aibă alţi copii legitimi. Măsura a avut un caracter temporar, dar

împăratul Anastasie a transformat-o în una cu caracter stabil. La rândul său, Iustinian îi dă o

reglementare definitivă îngăduind-o cu următoarele condiţii:

- căsătoria să fi fost posibilă şi în momentul concepţiei copiilor, ceea ce exclude de pildă

legitimarea copiilor adulterini;

68

- să se redacteze un contract de căsătorie prin care să se constituie o dotă (instrumentum

dotale);

- copilul să consimtă sau să nu se opună la legitimare.

Această formă de legitimare a copiilor naturali se numeşte „prin căsătorie subsecventă”

(per subsequens matrimonium), deoarece o căsătorie posterioară subsecventă transformă o stare de

fapt într-una de drept cu consecinţele juridice corespunzătoare.

Uneori acest gen de legitimare nu putea fi utilizat când, de pildă, concubina murise sau

când îşi dedicase viaţa ascetismului religios etc. În asemenea cazuri, Iustinian a îngăduit ca

legitimarea să se facă prin decizie imperială (per rescriptum principis).

O ultimă formă de legitimare creată din motive fiscale în anul 442 e. n. de către împăraţii

Teodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea este aşa-zisa legitimare „prin oblaţiune făcută curiei”

(per oblationem curiae).

Spre finele imperiului statul avea mari greutăţi în strângerea impozitelor de la contribuabili;

răspunzători pentru adunarea lor erau membrii curiilor municipale numiţi decurioni, al căror număr

devenea tot mai redus, deoarece nu puteau face faţă sarcinilor ce le reveneau în acest domeniu. În

vederea asigurării recrutării unor asemenea funcţionari, împăraţii sus-menţionaţi au îngăduit

legitimarea copiilor născuţi din concubinat, dacă tatăl lor înscria pe fiul său născut din concubinat

într-o astfel de uniune pe lista decurionilor principali ai domiciliului sau şi-l înzestra cu o parte din

averea sa, suficientă să garanteze veniturile statului pentru cazul în care impozitele n-ar fi fost

strânse la termen. Dacă era vorba de o fiică, tatăl care dorea s-o legitimeze trebuia să o înzestreze

şi să o căsătorească după un decurion.

Teme de control

1. Care este procedura de încheiere a căsătoriei cum manu?

2. Ce este dota şi care este regimul ei juridic?

3. Care este procedura adrogării?

4. Enumeraţi efectele juridice ale adrogării şi ale adopţiei.

5. Ce este legitimarea şi care sunt efectele ei? În dreptul actual, mai există instituţia legitimării?

69

MODULUL VI.

TUTELA ŞI CURATELA

Obiective specifice:

- Definirea noţiunilor de tutelă şi curatelă;

- Cunoaşterea modurilor de constituire şi de administrare a tutelei impuberilor;

- Cunoaşterea răspunderii tutorelui.

Rezultate aşteptate:

- Înţelegerea importanţei tutelei şi curatelei în dreptul roman;

- Identificarea categoriilor de tutelă şi curatelă;

Competenţe dobândite:

- Înţelegerea condiţiei juridice a femeii în dreptul roman

- Identificarea elementelor comune ale instituţiei tutelei în dreptul roman şi dreptul

contemporan

-

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 6 ore

1. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA TUTELEI ŞI CURATELEI

Pentru ca o persoană fizică să aibă capacitatea juridică, nu este suficient să posede

capacitatea de drept sau de folosinţă, ci trebuie să fie capabilă să-şi exercite drepturile ce i-au fost

recunoscute de ordinea juridică.

Capacitatea de fapt sau de exerciţiu cum este denumită, presupune o persoană care să

înţeleagă rostul şi consecinţele actelor sale juridice. În dreptul roman erau socotite incapabile în

fapt persoanele care deşi capabile în drept, nu au o anumită vârstă sau sufereau de anumite alterări

ale facultăţilor intelectuale (nebuni, risipitori etc.). La acestea se adăugau femeile socotite în

concepţia romană primitivă, ca fiind nestatornice în gândire (levitas animi) şi în consecinţă fără

posibilităţi de a-şi administra în mod corespunzător propriile afaceri.

70

Lipsită de un temei real, ideea a fost socotită chiar de unii jurişti romani „mai degrabă falsă

decât adevărată” (magis speciosa videtur quam vera).

Pentru a veni în ajutorul acestor incapabili, ordinea juridică a creat două instituţii: tutela şi

curatela.

În tutelă se aflau incapabilii nevârstnici (până la 14 ani) şi femeile, iar în curatelă cei ce

sufereau de boli mintale, risipitorii, tinerii lipsiţi de experienţă (până la 25 ani) etc. Tutela şi

curatela erau organizate numai pentru cazul incapabililor independenţi (sui iuris), căci cei

dependenţi (alieni iuris) aflându-se sub puterea capului de familie (pater familias) se bucurau de

supravegherea şi ajutorul acestuia.

În vechiul drept roman supravegherea incapabililor constituia pentru rudele civile (agnatici)

în egală măsură o obligaţie şi un drept; într-adevăr, legea urmărea prin organizarea tutelei şi

curatelei să împiedice pe incapabili să-şi risipească în detrimentul rudelor civile, averea familială.

În aceste condiţii, tutela şi curatela apar ca o prerogativă încredinţată tutorilor şi curatorilor mai

degrabă în propriul lor interes decât în interesul persoanelor incapabile.

Datorită schimbărilor social-economice intervenite în sânul societăţii romane între

războaiele punice şi finele Republicii, familia agnatică (civilă) îşi pierde din importanţa ei, căci pe

primul plan se impune, ca o consecinţă a recunoaşterii treptate a rudeniei de sânge, familia

cognatică. În noua familie cognatică interesele individuale ale membrilor de familie şi cu atât mai

mult ale persoanelor incapabile, se bucurau de o atenţie deosebită. Tutela şi curatela urmăresc din

ce în ce mai mult asigurarea intereselor celor incapabili şi tot mai puţin a rudelor civile. Păstrându-

şi forma, dar schimbându-şi structura, tutela şi curatela se transformau cu încetul în adevărate

sarcini publice (munera publica) menite să ocrotească interesele patrimoniale ale incapabililor

lipsiţi de ajutor şi supraveghere.

2. TUTELA IMPUBERILOR

2.1. Modurile de constituire

Tutela impuberilor se exercita asupra copiilor „independenţi” (sui iuris) până la vârsta de

14 ani. În această categorie intrau copii de amândouă sexe, fie născuţi în afara căsătoriei, fie cei

care au ieşit, indiferent în ce chip de sub puterea părintească (patria potestas). Ţinând seama de

greutăţile pe care le puteau întâmpina în viaţă, dreptul roman a asigurat acestor copii până la 14 ani

71

un sprijin dându-le un ocrotitor, adică un tutore. Tutorele avea ca sarcină să administreze averea

impuberilor şi să le completeze voinţa ori de câte ori aceştia încheiau un act juridic.

Tutela se putea constitui prin mai multe procedee juridice:

A) prin testament – dreptul de a numi un tutore testamentar, era un atribut al puterii

părinteşti. De acest drept numai şeful familiei (pater familias) se putea folosi, căci numai el avea

dreptul, înainte de a deceda, de a desemna pentru impuberii ce urmau să devină sui iuris la moartea

sa, un tutore.

B) prin lege. Dacă pater familias nu instituise prin testament un tutore se deschidea,

potrivit cu legea, aşa-zisa tutelă legitimă. Ea era deferită conform Legii celor XII Table, rudelor

agnatice (civile) şi în lipsa acestora gentililor. Temeiul în virtutea căruia se acordă rudelor agnatice

şi gentilice sarcina tutelei, rezida în calitatea lor de moştenitori prezumtivi ai pupilului.

C) prin autoritatea de stat. În lipsa de tutori testamentari şi legitimi, autoritatea de stat

proceda proprio motu la numirea unui tutore pentru impuberul respectiv. În Roma tutorele era

numit în epoca republicană de către pretori, iar în cea imperială de consuli şi spre finele imperiului

de către prefectul oraşului (praefectus urbi). În provincii competenţa de a numi tutori era

încredinţată guvernatorilor.

Pentru ca o persoană să fie tutore trebuie să îndeplinească cu variaţiuni, în diversele etape

de dezvoltare a dreptului roman, anumite condiţii de vârstă, de capacitate, de sănătate, de sex etc.

De aceea, impuberii până la 14 ani, minorii până la 25 ani, cei care nu se bucurau de drepturile

cetăţeneşti depline (latinii, latinii iuniani) persoanele lovite de tulburări mintale (nebunii) sau

incapacităţi fizice (surzi, muţi), femeile (cu excepţia mamei, bunicii etc.) nu puteau fi tutori.

2.2. Modurile de administrare

Pentru administrarea patrimoniului pupilului tutorele avea la îndemână două procedee

juridice.

A) cooperarea (auctoritas) - consta în concursul pe care tutorele îl dădea pupilului când

acesta încheia un act juridic. Prin acest procedeu, care nu putea fi folosit decât după ce copilul

începea să vorbească, tutorele completa prin prezenţa sa personalitatea juridică a pupilului. În

momentul în care pupilul încheia un act cu o terţă persoană, acesta întreba pe tutore: „îţi dai

încuviinţarea ?“ (auctorne fis ?) Şi acesta răspundea: „mi-o dau” (auctor fio). Întrucât prin această

cooperare tutorele completa capacitatea pupilului, numai acesta din urmă devenea, după caz,

72

proprietar, debitor sau creditor. Cu alte cuvinte, consecinţele actului se răsfrângeau numai asupra

pupilului, deoarece „cine-şi da încuviinţarea nu se obliga” – (qui auctor est non obligat).

B) gestiunea (gestio) consta în administrarea patrimoniului pupilului de către tutore

asemenea unui mandatar sau girant de afaceri. Acest procedeu se folosea în cazul imposibilităţii

utilizării cooperării (auctoritas) de pildă, când pupilul era absent sau când fiind prea mic, nu ştia

încă să vorbească. Efectele gestiunii sunt cu totul altele decât ale cooperării. Tutorele,

administrând patrimoniul pupilului, acţionează ca un mandatar sau girant dar dreptul roman – spre

deosebire de cel actual nu admitea în asemenea situaţii ca mandatarul sau girantul să reprezinte în

mod perfect pe pupil. Când cineva încheia un act juridic în numele unei terţe persoane,

consecinţele actului treceau asupra sa, ca şi când ar fi acţionat în propriul său interes. De aceea,

tutorele era acela care devenea proprietar, creditor sau debitor şi nu pupilul, dar la finele tutelei,

tutorele era obligat să transfere pupilului bunurile şi creanţele dobândite şi să ceară să fie exonerat

de obligaţiile pe care le contractase.

Acest sistem prezenta mari inconveniente pentru pupil în cazul insolvabilităţii tutorelui şi

pentru tutore în eventualitatea insolvabilităţii pupilului. De aceea, la începutul sec. al II-lea e. n.

sistemul gestiunii a fost modificat (înlocuit), admiţându-se reprezentarea perfectă a pupilului de

către tutore, cât priveşte dobândirea posesiunii şi transferul proprietăţii prin tradiţie. Astfel, când

tutorele dobândeşte o posesiune pentru pupil, acesta devine posesor şi nu tutorele, de asemenea,

când tutorele dobândeşte în contul pupilului proprietatea unui lucru prin procedeul tradiţiei, simpla

remitere de posesiune în virtutea unui just titlu, pupilul şi nu tutorele devine proprietar.

Spre finele sec. al II-lea e. n., ideea unei reprezentări perfecte se extinde şi în materie de

obligaţii. Dacă tutorele devenise creditor sau debitor pe temeiul unor acte încheiate în interesul

pupilului, iar obligaţiile ce decurgeau din aceste acte nu fuseseră executate încă în momentul

încetării tutelei, acţiunea ce rezulta din asemenea obligaţii putea fi intentată după încetarea tutelei,

fie de pupil împotriva terţului contractant, fie de acesta împotriva pupilului. Tutorele rămânea însă

în afara oricărei urmăriri judiciare.

În epoca imperială, puterile tutorelui au fost limitate în vederea ocrotirii cât mai depline a

intereselor pupilului. Pe timpul lui Septimius Severus se interzicea tutorelui să înstrăineze

pământurile cultivate ale pupilului situate la ţară şi în jurul oraşelor (praedia rustica et suburbana),

deoarece în acea epocă de criză de produse agricole, fondurile cultivate constituiau o sursă sigură

de venituri. Această interdicţie a fost extinsă de către împăratul Constantin asupra imobilelor

73

urbane (praetio urbana) şi a mobilelor mai preţioase. Măsura se explică datorită procesului de

inflaţie monetară ce luase proporţii îngrijorătoare. De asemenea, tutorii au fost obligaţi tot datorită

inflaţiei să dea utilizare rapidă şi utilă sumelor primite în contul pupililor, de pildă să cumpere

fonduri agricole, imobile etc., sub sancţiunea de a plăti în caz contrar dobânzi pentru aceste sume.

2.3. Răspunderea tutorelui

Prin natura şi finalitatea sa tutela este temporară. Ea sfârşeşte când pupilul împlineşte

vârsta de 14 ani, adică atunci când ajunge la pubertate, când acesta moare sau suferă o capitis

deminutio (moarte civilă). Prin moartea civilă sau naturală a tutorelui, prin îndeplinirea termenului

sau a condiţiei, dacă tutorele a fost instituit sub o astfel de modalitate, când tutorele aduce o scuză

temeinică care, conform legii, îl exonera de sarcina de a fi tutore sau prin destituirea lui.

La finele tutelei, tutorele trebuie să dea socoteală de modul cum a administrat patrimoniul

pupilului său, adică de gestiunea sa. Legea celor XII Table a prevăzut pentru prima dată măsuri în

vederea ocrotirii intereselor materiale ale pupilului.

Dacă tutorele se făcuse vinovat de dol sau de o culpă gravă în gestiunea averii pupilului,

putea fi înlăturat, iar dacă la finele tutelei se dovedea că sustrăsese din bunurile incapabilului era

obligat să restituie valoarea dublă a acestora.

La finele Republicii, dispoziţiile Legii celor XII Table au devenit insuficiente faţă de

dezvoltarea instituţiei tutelei şi a noii concepţii care se formase în legătură cu drepturile şi

îndatoririle tutorelui şi ale pupilului. Apare o nouă acţiune iniţiată de către Cicero, aşa-zisa

„acţiune a tutelei” (actio tutelae) care a fost acordată pupilului împotriva tutorelui în vederea

restituirii patrimoniului şi reglementării socotelilor şi puţin mai târziu a tutorelui împotriva

pupilului în vederea rambursării eventualelor cheltuieli pe care acesta le-a făcut cu ocazia

administrării patrimoniului incapabilului. Acţiunea pupilului împotriva tutorelui se numeşte directă

(directa) iar a tutorelui împotriva pupilului contrară (contraria). Tutorele trebuia să restituie

pupilului patrimoniul în întregime şi să-l despăgubească de toate prejudiciile pe care i le-a adus şi

pe care un bun gospodar (bonus pater familias) nu le-ar fi putut săvârşi niciodată. Cu alte cuvinte

răspunderea tutorelui este apreciată în abstract, adică gestiunea sa este comparată cu cea a unui bun

gospodar, a unui gospodar ideal şi în consecinţă orice prejudiciu adus pupilului, judecat în lumina

acestui mod ideal de administrare, trebuia reparat de către tutore.

74

În epoca lui Iustinian însă, răspunderea tutorelui a fost apreciată, mai îngăduitor, în concret.

Acum tutorele este obligat să depună în administrarea averii pupilului aceeaşi grijă pe care o

depunea în proprii le sale afaceri (quam in suis rebus adhibet), dar nu una mai mare.

Activitatea tutorelui va fi apreciată aşadar nu după aceea a unui gospodar ideal, ci după

felul său zilnic de comportare, ceea ce evident va constitui o uşurare în stabilirea răspunderii

tutorelui, a cărui unic criteriu de comportare îl constituie propria sa diligenţă.

3. TUTELA FEMEILOR

În vechiul drept roman tutela femeilor era constituită ca şi acea a impuberului, în interesul

membrilor familiei civile (agnatice) moştenitorii prezumtivi ai femeii.

De aceea, femeia avea nevoie de încuviinţarea tutorelui pentru a-şi înstrăina bunurile mai

de preţ (res mancipi) pentru a-şi face testamentul, pentru a contracta o obligaţie etc., într-un cuvânt

pentru întocmirea celor mai importante acte patrimoniale.

Tutorele femeii era numit prin aceleaşi procedee cu cel al impuberilor, spre deosebire de

acesta nu avea gestiunea patrimoniului femeii, căci singura lui menire era să-şi dea încuviinţarea

(auctoritas) când femeia încheia anumite acte patrimoniale mai importante.

Datorită acestui fapt, tutorele femeii nu era ţinut să dea socoteală, la finele tutelei, cu

privire la activitatea sa, deoarece nu-i fusese încredinţată nici o gestiune patrimonială.

Spre finele republicii tutela femeii intra în declin, ca urmare a tendinţei de emancipare a

femeii şi de slăbire a legăturilor familiale bazate pe puterea capului de familie. Acum bărbatului îi

este îngăduit să lase femeii prin testament – pe care o avea in manu – dreptul de a-şi alege ea

tutorele, fie unul general, fie tutori speciali cu ocazia încheierii fiecărui act juridic în parte. Sunt

aşa-numiţii tutori aleşi (optivi). În acelaşi timp, se îngăduie femeilor să scape de sub puterea

agnaţilor, dacă o socoteau incomodă şi să-şi aleagă un alt tutore. Într-o asemenea situaţie, femeia

intra printr-o coemptio (cumpărare) în puterea unei persoane care conform înţelegerii anterioare, o

mancipa la rândul său imediat unui terţ, la fel om de încredere, care devenea tutore. Ales de femeie

acest tutore era în realitate un tutore de pură formă. Astfel femeia dobândea deplina libertate de

acţiune.

Împăratul Augustus, urmând o politică de ridicare a natalităţii din ce în ce mai scăzute spre

finele Republicii, a hotărât ca mamele născute libere (ingenuae) care aveau trei copii, precum şi

75

cele dezrobite, cu patru copii să nu mai fie în tutelă. La rândul său, împăratul Claudius a desfiinţat

tutela legitimă a agnaţilor asupra femeilor născute libere, drept urmare a decăderii sistemului de

rudenie agnatică.

Celelalte forme de tutelă continuă să persiste, dar în a doua jumătate a secolului al IV-lea

nu mai avem dovezi despre existenţa tutelei femeii.

4. CURATELA

4.1. Curatela nebunilor

Legea celor XII Table stabilea că cei care nu pot să-şi dea seama de sensul actelor pe care

le săvârşesc, nebunii (furiosii) urmează să fie puşi sub curatelă. Drept curator legea desemna pe cei

mai apropiaţi moştenitori prezumtivi – rudele agnatice şi în lipsă, gentilii.

În dreptul clasic, curatorul putea fi numit şi de către magistrat, iar în epoca lui Iustinian şi

printr-un testament. Curatorul avea drept sarcină să se îngrijească de persoana celui nebun şi să-i

administreze patrimoniul. În gestiunea averii, curatorul se comporta asemenea tutorelui

impuberului ca un mandatar sau girant de afaceri, de aceea urma să dea socoteală, la finele

curatelei, de modul cum a administrat patrimoniul ce i-a fost încredinţat. S-a discutat dacă nebunul

putea încheia în intervale de luciditate acte juridice. Iustinian a stabilit că poate, dar curatorul îşi

reia sarcina de îndată ce boala a revenit.

Treptat acest gen de curatelă a fost extins asupra tuturor persoanelor ale căror infirmităţi

cereau să fie ocrotite, asupra celor debili mintali (mento capti) asupra surzilor, muţilor şi asupra

tuturor acelora pe care o boală gravă îi împiedică să se poată ocupa de propriile lor afaceri.

4. 2. Curatela prodigilor

Risipitorii (prodigi) erau asimilaţi nebunilor şi puşi ca şi aceştia sub curatelă. Legea celor

XII Table socotea drept prodig persoana care-şi risipea moştenirea primită pe cale legală de la

străbuni (bona paterna avitaque) şi pentru a apăra interesele familiei civile de primejdia unor

asemenea acte punea pe risipitor sub curatela legitimă a agnaţilor şi în lipsa acestora, a gentililor.

Posterior în epoca clasică, dispoziţia Legii celor XII Table a fost extinsă tuturor celor care

şi-ar fi risipit averea indiferent de unde provenea, avându-se în vedere nu numai interesele familiei,

dar şi ale prodigului şi chiar ale societăţii.

76

Curatela risipitorului se deschidea printr-un decret al magistratului care stabilea limitele

incapacităţii prodigului; ea lua sfârşit tot printr-un decret. După un text din Ulpian, ea sfârşea

deplin drept când risipitorul se îndrepta, dar întrucât textul era interpolat, soluţia era valabilă numai

pentru dreptul lui Iustinian. Regula se justifică prin asimilarea în dreptul lui Iustinian a curatelei

prodigului cu aceea a nebunului (furiosus) care înceta odată cu revenirea la normal. Patrimoniul

risipitorului era administrat de un curator asemenea unui girant de afaceri, acesta urma la finele

curatelei să dea socotelile cu privire la modul cum a gestionat.

4. 3. Curatela minorilor

Legea Plaetoria votată în anul 192-191 î.e.n., luând în considerare faptul că tinerii până la

25 ani (minori viginte quinque annis) nu aveau întotdeauna o suficientă experienţă a vieţii, a decis

ca toţi cei care vor abuza de inexperienţa acestora vor fi sancţionaţi cu o amendă şi notaţi cu

infamia, cu toate consecinţele pe care aceasta le aducea.

Mai târziu, sub procedura formulară, pretorul a îngăduit în baza aceleiaşi legi ca minorul

care a fost înşelat printr-un act juridic de un terţ să-i poată opune dacă n-a executat încă obligaţia la

care s-a îndatorat o excepţiune (exceptio legis plaetoriae), pentru a nu o executa. În cazul în care

minorul executase obligaţia respectivă, dar invoca o leziune rezultată din lipsa de experienţă,

pretorul putea să-i vină în ajutor acordându-i o „repunere în starea de mai înainte” (restitutio in

integrum). În acest mod actul încheiat era socotit ca neavenit, iar lucrurile reveneau la starea

anterioară. Pentru ca minorul să poată cere de la pretor o repunere în starea anterioară se cerea ca

el să fi suferit cu ocazia încheierii actului, un prejudiciu rezultând din lipsa sa de experienţă (de

exemplu a cumpărat prea scump sau a vândut prea ieftin) prejudiciul să prezinte oarecare gravitate

şi cererea să fie adresată pretorului într-un termen scurt.

Asemenea măsuri distrugeau totuşi creditul tinerilor şi ca remediu s-a obişnuit să se dea

minorilor ori de câte ori aceştia încheiau vreun act, un curator. Curatorul era numit pentru un act

determinat (ad certam causam) şi veghea ca interesele minorului să nu fie lezate, în acest chip

terţii cu care acesta contracta erau siguri la rândul lor, că actul era pe deplin valabil. Din vremea

domniei lui Marcus Aurelius s-a obişnuit să se numească pe lângă minori un curator permanent şi

nu ca înainte în mod temporar, adică numai cu ocazia încheierii anumitor acte. Obligatorie şi

permanentă tutela nu a devenit însă decât în epoca lui Iustinian.

77

În epoca postclasică, curatela minorului tinde a se asimila cu tutela, iar în dreptul lui

Iustinian se contopesc, curatorii având o poziţie similară cu aceea a tutorilor, în privinţa sarcinilor,

a răspunderii, a modului în care puteau fi îndepărtaţi, a scuzelor pe care puteau să le invoce, a

îndatoririlor care le reveneau etc. Această contopire a fost influenţată atât de dreptul cutumiar cât

şi de dreptul elenistic, care nu făcea deosebiri între puberi şi minori.

Teme de control

1. Ce este tutela şi ce persoane beneficiază de aceasta în dreptul roman? Dar în dreptul

actual?

2. Care este răspunderea tutorelui?

3. Enumeraţi particularităţile tutelei femeii sui iuris.

4. Prezentaţi particularităţile fiecărui tip de curatelă

78

Bibliografie

1. Ion M. ANGHEL, Dreptul roman, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

2. Gheorghe BICHICEAN, Drept roman. Instituţii. Izvoare. Jurisdicţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2008

3. Mircea-Dan BOCŞAN, Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2000

4. Jérôme CARCOPINO, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Ed. Ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1979

5. Valerius M. CIUCĂ, Lecţii de drept roman, vol. I-IV, Ed. Polirom, Iaşi, 1998-2000

6. Valerius M. CIUCĂ, Liviu MIHAI, Proprietatea şi posesia-două instituţii rivale?, în Eseuri de

hermeneutică juridică, vol. II, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2005

7. Valerius M. CIUCĂ, Condiţia juridică oamenilor (status hominis) în evoluţia dreptului privat,

Sensul istoric al noţiunii de caput, Elementele individualizării fiinţei în evoluţia dreptului privat

european, în Lecţii de Drept privat comparat, vol.III. Instituţii de drept privat comparat.

Persoanele, coordonator Valerius M. Ciucă, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2009

8. Stefan COCOŞ, Drept roman, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

9. GAIUS, Instituţiunile, traducere. de Aurel POPESCU, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1982

10. Jean GAUDEMET, Droit privé romain, Montchrestien, Paris, 1998

11. Jean GAUDEMET, Les institutions de l’antiquité, ed.a 7-a, Montchrestien, Paris, 2002

12. Andreea GIARDINI, Omul roman, Ed.Polirom, Iaşi, 2003

13. Romulus GIDRO, Oana MIHUŢIU, Drept roman, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995

14. C. HAMANGIU, M.G.NICOLAU, Drept roman, I, Ed. Librărieie Soccec&Co., Societate

anonimă, Bucureşti, 1930

15. Vladimir HANGA, Drept privat roman. Tratat, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1978

16. Vladimir HANGA, Iustiniani Institutiones. Institutiile lui Justinian, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1999

17. Vladimir HANGA, Mircea Dan BOCŞAN, Curs de drept privat roman, ediţia a II-a, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2008

79

18. Mihail JAKOTĂ, Drept roman, vol. I şi II, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993

19. Emil MOLCUŢ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007

20. Indro MONTANELLI, Roma. O istorie inedită., Editura Artemis, Bucureşti, 2001

21. Dan OANCEA, Drept roman, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1998

22. Andreea RIPEANU, Drept roman. Curs universitar, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2009

23. Peter STEIN, Roman law in european history, Cambridge University Press, 2002

24. Constantin STOICESC U, Curs elementar de drept roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009

25. Constantin TOMULESCU, Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1973

80