UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE FACULTATEA DE TEOLOGIE SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ DISCIPLINA: DREPT BISERICESC

Lucrare de seminar

Transmiterea puterii bisericesti. Succesiunea apostolica

Îndrumător ştiinţific: Prof. Dr. Petcu Cristian

Susţinător: Dima Marian Anul III, Gr. a III-a

TÂRGOVIŞTE 2013

1

Planul lucrarii

Introducere

Transmiterea puterii bisericeşti

Succesiunea apostolică

Concluzii

Bibliografie

2

Introducere

Mântuirea lumii s-a realizat obiectiv în Iisus Hristos prin întrupare, jertfă, înviere

şi înălţare, iar mântuirea subiectivă sau personală a fiecăruia se face prin încorporarea

şi creşterea în Hristos. Această extindere a lui Hristos1 în cei ce vin la El este Biserica,

„operă a Sfintei Treimi”2.

Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui

Dumnezeu ca om, s-a pus, în „pârga firii noastre asumate de El”3, temelia mântuirii

noastre.

Biserica, „taina cea din veci ascunsă neamurilor” (Coloseni 1,26), este actul al

cincilea al acestei opere de mântuire în care toţi cei ce cred primesc pe Cuvântul, prin 

trupul Sau extins în noi. Întemeierea Bisericii stă în strânsă legătură cu întemeierea4

Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, împărăţie prefigurată încă de la creaţie.

„Fără Biserică opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.”5

Pe lîngă chipul ei nevăzut, pe lîngă aspectul ei de comuniune a sfinţilor, pe lîngă

aspectul de trup tainic al lui Hristos, Biserica are şi un chip văzut, chip de instituţie

religioasă, creştină. Chipul acesta al Bisericii se deosebeşte însă de acela comun al

altor instituţii, printr-un specific al său, care constă tocmai în elementul religios.6

Termenul şi noţiunea de Biserică indică două realităţi: Biserica-locaş de

comuniune şi închinare şi Biserica-comunitate de credincioşi ai lui Hristos. Numirea

de Biserică se foloseşte pentru întreaga comunitate creştină dar şi pentru comunităţile

creştine locale7.

1 Prof. N. Chiţescu, Pr. Isidor Todoran, Pr. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică specială şi simbolică, partea a II-a, EIBMBOR, Bucureşti 1958, p. 154;2 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Editura România creştină, Bucureşti, 1999, p. 158.3? Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, vol 2, p. 129.4 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Editura Patmos, trad. Vasile Manea, Cluj-Napoca, 2002, p. 70.5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, 2, p. 130.6 Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie, bisericească, Vol I, EIBMBOR, BUCUREŞTI, 1990, p. 160.7 Ioannis Zizioulas, Fiinţa ecclesială, Editura Bizantină, trad. Aurel Nae, Bucureşti, 1996, p. 263.

3

Biserica este comunitatea şi instituţia teandrică, la baza căreia stă întreaga

Revelaţie dumnezeiască şi lucrarea de mântuire săvârşită de Hristos în umanitate,

prelungire a Întrupării8

Biserica este Trupul lui Hristos, locul manifestării şi lucrării energiilor divine

necreate în cuprinsul umanităţii, încorporată în Hristos.

Biserica cuprinde şi uneşte tot ceea ce există: Dumnezeu şi creaţia.9 Biserica este

„comuniunea mai multor persoane în aceiaşi viaţă divină”10, o comuniune ontologic

constitutivă.

Biserica este zidită pe «temelia apostolilor» (Efeseni 2, 20), în sensul că «Cei

Doisprezece» formează un grup unic, cu o misiune unică în întemeierea Bisericii.

Hristos însuşi instituie colegiul celor doisprezece apostoli, ca însuşi modelul Bisericii,

ca o structură care garantează continuitatea ei istorică şi identitatea ei de «trup» al lui

Hristos. Aceasta se vede şi din faptul că Duhul Sfânt este trimis de Fiul, proslăvit

anume pentru a confirma această structură apostolică, drept bază a Bisericii.

Întemeierea Bisericii istorice la Cincizecime este un eveniment al Duhului Sfânt, dar

prezenţa apostolilor la Cincizecime face parte din eveniment. Aceasta se vede în icoana

ortodoxă a Cincizecimii, care redă în imagine «tronul» neocupat al lui Hristos, Duhul

Sfânt în chip de porumbel şi cercul sfinţilor apostoli deschis spre lume, care iese întru

întâmpinarea «martorilor» lui Hristos. Prin urmare, în faptul Cincizecimii, instituţia şi

evenimentul, alegerea şi trimiterea, formează un întreg inseparabil. Dacă Biserica

istorică nu se poate concepe fără prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, ea nu se poate

imagina fără «colegiul» apostolilor lui Hristos. Căci Hristos este înconjurat de apostoli

nu numai în viaţa Sa pământească, ci şi în împărăţia Sa (Luca 22, 30). La sfârșitul

veacului, Hristos apare din nou înconjurat de apostolii Săi (Apocalipsa 21, 14 ; cf. 20,

4), ceea ce înseamnă că «succesiunea» apostolică are nu numai un sens istoric, ci şi un

sens eshatologic (Lc. 10, 20)11.

8 Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, E IBM BOR , Bucureşti 1987, p. 380.9 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, p. 137.10 Prof. N. Chiţescu, ..., op. cit., p. 15611 Liviu Stan, Succesiunea apostolică, în «Studii Teologice», VII (1955), nr. 5—6, p. 452;

4

Transmiterea puterii bisericesti

Pentru raţiuni fireşti şi elementare, grupurile de credincioşi, care făceau

parte din aceeaşi localitate, s-au constituit în unităţi religioase, organizate după

modelul existent în vremea de început a creştinismului.

Cum însă creştinismul s-a propagat rapid în întreg imperiul roman şi răspîndirea

lui rapidă a dus la constituirea de comunităţi religioase tot mai mari, inclusiv în cetăţi,

a apărut necesitatea ca aceste comunităţi să ţină legături între ele şi să se grupeze în

unităţi teritoriale tot mai mari constituite în jurul unor localităţi sau centre spre care

gravitau mai mult şi interesele de altă natură decît cele religioase ale credincioşilor,

adică interesele economice, culturale şi politice ale acestora.12

Ortodoxia sau Biserica Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca fiind o

comuniune de Biserici autocefale surori, egale între ele, libere unele faţă de altele în

ceea ce priveşte conducerea administrativă, dar unite unele cu altele prin aceeaşi

credinţă, aceeaşi viaţă sacramentală şi aceeaşi structură şi disciplină canonică

(juridică).13 

Autoritatea supremă responsabilă de administrarea sau conducerea unei Biserici

autocefale este Sfântul Sinod al acesteia, prezidat de un arhiepiscop, mitropolit sau

patriarh. Sfântul Sinod al acestei Biserici nu este subordonat altei autorităţi eclesiale,

dar, Sfântul Sinod al unei Biserici autocefale trebuie să exercite această libertate totală

de conducere bisericească având conştiinţa responsabilităţii directe în faţa lui Hristos,

Capul Bisericii şi Arhiereul Veşnic, care are întreagă Atotputernicia lui Dumnezeu

nelimitată şi necondiţionată de ceva din afară.14

Dumnezeu a creat lumea dându-i fiinţă, voinţă şi putere. Dumnezeu l-a creat pe

om după chipul Său şi prin aceasta i-a dat posibilitatea relaţiei între voinţă, fiinţă şi

12 Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, op. cit. p. 17113 † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate de conducere, Ziarul Lumina, Duminică, 31 octombrie 2010.? Pr. Prof. Dr. Isidor Tudoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, , EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 107? Pr.Prof Dr. Dumitru Popescu, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997, p. 16914Idem, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 175.

5

putere. După cădere, omul nu a mai putut să aleagă între bine şi rău, viaţă şi moarte, 15 ,

această situaţie este expresia păcatului ca eşec al libertăţii şi neputinţă în realizarea de

către fiecare persoană, a vocaţiei sale originare .16

După cădere, existenţa umană, din frica de moarte, trebuia să accepte o ordine

pentru a nu se întoarce în haos. Aşa s-a născut viaţa socială, ca din ea să se nască

puterea socială. Izvorul puterii sociale este omul şi societatea. De aceea această putere

este schimbătoare. Puterea socială şi voinţa socială sunt supuse destinului uman. În

felul acesta, îşi descoperă şi limitele ei, dacă nu este luminată de puterea revelaţiei

divine. 17

Cei înzestraţi cu astfel de putere, iniţial profeţii, au condus nu numai social

poporul evreu, dar şi spiritual în vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu, adică a

mântuirii. Totuşi această putere nu a inclus şi capacitatea de a mântui pe om şi nu l-a

ridicat pe el la puterea iertării păcatului strămoşesc, ceea ce va realiza Fiul lui

dumnezeu întrupat, Hristos Care restaurează ontologic raportul dintre voinţă, fiinţă şi

putere în om. Fiinţa umană se desăvârşeşte în unirea ipostatică a fiinţei divine în

Hristos. Prin aceasta puterea lui Hristos desăvârşeşte puterea naturală prin Înviere18.

Biserica deţine de la Hristos, prin Sfinţii Apostoli, întregul adevăr dumnezeiesc

despre mântuire, puterea de a sfinţi pe cei ce vin la ea sau care sunt membrii ei, prin

Sfintele Taine săvârşite de Hristos însuşi în Duhul Sfânt, prin episcopul şi preoţii ei,

precum şi puterea de a conduce fără greşeală pe fiii ei pe drumul mântuirii şi de a lucra

cu ei mântuirea lor, din puterea dată ei de Hristos însuşi.19

Puterea bisericească reprezintă o sinergie, o lucrare între Dumnezeu şi om.

Astfel misiunea şi activitatea de administrare a vieţii Bisericii constă nu doar în

folosirea şi chivernisirea bunurilor economice, ci şi în ansamblul activităţii de aplicare

a puterii bisericeşti, adică a mijloacelor pe care le foloseşte Biserica, în scopul

15

16

17 Himcinschi, Preot Mihai , Biserica în societate, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 18.18 Pr. D. Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină în lume, în O, nr. 2, anul 1972.19 Pr. prof. dr. D. Radu, op. cit. , p. 5.

6

realizării misiunii sale, lucrare ce se desfăşoară pe întreaga scară a vieţii bisericeşti,

prin acte de organizare şi de conducere a acesteia20.

Aât administrarea Sfintelor Taine cât şi administrarea sau folosirea întregii puteri

bisericeşti sînt încredinţate unor slujitori consideraţi organe, care deţin şi exercită

întreaga putere bisericească, în anumite limite determinate, în care le revine dreptul sau

au competenţa de a folosi puterea ce le-a fost încredinţată.

Puterea bisericească este suma sau totalitatea mijloacelor pe care le deţine şi le

întrebuinţează autoritatea bisericească, pentru a îndeplini misiunea sau scopul Bisericii.

Elementele religioase ale puterii bisericeşti provin din însăşi lucrarea pe care a săvîrşit-

o Mîntuitorul, întemeind Biserica21.

Succesiunea apostolica

Referinţa la apostoli este esenţială şi obligatorie pentru cei ce organizează

primele comunităţi creştine. Pavel, Luca, Iacov, Ioan, toţi îşi definesc slujirea şi

autoritatea lor în raport cu «Cei Doisprezece», în termeni de continuitate directă cu

persoana şi învăţătura acestora (Gal. 2, 9). Această continuitate are un conţinut şi o

calitate de reprezentare : «Căci v-am predat (gr. paredoxa) ceea ce am primit» (I Cor.

15, 3). «Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim» (I Cor. 15, 11). Tertulian cere ca

fiecare Biserică să demonstreze apostolicitatea originii ei, prin succesiunea

neîntreruptă a episcopilor, cu unul din apostoli sau din bărbaţii apostolici (De

praescriptione haereticorum XXXII, 1, trad. cit., p. 130). Pentru sfântul Ciprian,

unitatea Bisericii se menţine prin mărturisirea credinţei apostolului Petru. Orice

Biserică sau episcop care face această mărturisire se află în succesiunea lui Petru

(Despre unitatea Bisericii, 4—5, trad. cit., p. 28—30)22.

20 Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, op. cit., p. 6;21 Ibidem, p. 209;22 Liviu Stan, art. cit., p. 55;

7

Aspectele principale ale succesiunii apostolice pot fi prezentate astfel  :

apostolatul este o instituţie unică în Biserică, nu numai cea dinţii în ordinea slujirilor (I

Cor. 12, 28). De aceea nu se poate vorbi de transmiterea apostolatului «Celor

Doisprezece» în termeni de prelungire istorică. Episcopatul este indispensabil pentru a

identifica succesiunea cu perioada apostolică, dar nu este un substitut sau un echivalent

al apostolatului, după moartea ultimului apostol23.

Bisericile au căutat să identifice «originea» lor apostolică prin listele de episcopi

hirotoniţi în linie directă de un apostol sau de un urmaş al acestora. Dar această

succesiune istorică nu este limitată la episcopat sau la preoţia hirotonită : o serie de

părinţi ai Bisericii insistă asupra continuităţii şi în învăţătura sau didascalia apostolică.

De aceea, Biserica, prin toate aspectele majore ale vieţii ei, este în succesiune

apostolică. Toţi răspund de apostolicitatea credinţei, nu numai ierarhia.

Colegiul apostolic, care înconjoară pe Hristos, este o imagine a Bisericii. Această

imagine se reproduce în fiecare comunitate locală unde se distinge episcopul înconjurat

de colegiul preoţilor (Iacov şi preoţii, Fapte 21, 18). Această icoană a Bisericii, Hristos

înconjurat de apostolii Săi, este restituită sub forma : episcopul şi prezbiterii săi. De

altfel, potrivit analogiei folosite de sfântul Ignatie, episcopul este «imaginea» Tatălui,

nu a apostolilor, care sunt reprezentaţi de prezbiteri, diaconii fiind chipul lui Hristos.

Aceasta înseamnă că aşa cum Hristos şi apostolii formează o unitate, tot aşa episcopul,

preotul şi diaconul formează un ansamblu24.

În succesiunea episcopală, sau mai bine zis sacerdotală sau ierarhică, Biserica

revendică continuitatea ei cu colegiul apostolic în întregimea lui, nu cu apostolii luaţi

individual. Continuitatea nu înseamnă numai succesiunea de la individ la individ, a

episcopilor, ci continuitatea între comunităţile şi Bisericile care se constituie în jurul

episcopului. În actul hirotoniei, Biserica însăşi identifică pe păstorul ei. Relaţia dintre

Hristos — apostoli — episcopi nu se face deci pe deasupra Bisericii. Apostolii nu sunt

surse individuale ale harului preoţiei, deoarece ei formează un întreg. Apostolii pot fi

luaţi separat, dar individualizarea lor duce la un model ecleziologic necunoscut în

23 Pr. V. D. Brumarasu, Ierarhia bisericeasca, in Indrumator bisericesc, misionar si patriotic, Episcopia Romanului, 1986, p. 56; 24 Liviu Stan, art. cit., p. 55;

8

Biserica primară. De pildă, ecleziologia catolică pornind de la colegiul apostolic care

înconjoară pe Petru, vorbeşte de colegialitate episcopală care are în frunte pe

succesorul lui Petru25.

Datorită faptului că episcopul este structura de bază a Bisericii locale,

colegialitatea episcopilor este o mărturie a comuniunii Bisericilor. întrucât succesiunea

apostolică este lanţul hirotoniilor valabile, intercomuniunea e bazată pe apostolicitatea

hirotoniilor.

În scrisoarea I-a către Corinteni (scrisă către anul 96), Clement Romanul (90—

100) dă o mărturie foarte importantă despre faptul că apostolii, care au primit

autoritatea lor de la Hristos, iar Acesta, de la Dumnezeu, au instituit episcopi şi diaconi

pentru comunităţile care luau fiinţă (citează pe Isaia 60, 17). Nu numai aceasta, dar ei

au rânduit să se păstreze o succesiune neîntreruptă în slujirea episcopală, comunitatea

alegând pe succesorii celor ce au fost aşezaţi, la început, de apostoli.

Prin succesiunea apostolic fiecare episcope e urmasul tuturor Apostolilor caci

fiecare Apostol se afla in comuniune. Cu toti ceailalti Apostoli si acelasi Hristos care a

lucrat, incepand de la Apostoli in toti episcopii de pana acum, lucreaza prin mijlocirea

episcopilor hirotonisitori si asupra noului hirotonit si va lucre si prin Tainele ce le va

savarsi el ca episcope, Hristos randuieste invizibil in mod direct si vizibil prin episcope

pe episcopi, pe preotii si diaconii din orice timp26.

25 Ibidem, p. 67; 26 Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, op. cit., p. 112;

9

Concluzii

Mîntuitorul rămîne cîrmuitor sau conducător suprem, nevăzut, al Bisericii şi că

Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor sunt cîrmuitorii văzuţi ai Bisericii. Puterea de cîrmuire pe

care ei au primit-o şi o exercită in Biserică nu o deţin în totalitatea ei nici unul dintre

Apostoli, sau dintre urmaşii lor. Ea este o putere cu care Hristos a înzestrat Biserica şi

pe oare în mod văzut o deţin şi o exercită în numele Bisericii episcopii şi ceilalţi

membri ai clerului, fiecare în proporţie corespunzătoare stării lui harice şi funcţiei pe

care o îndeplineşte în Biserică, iar pentru întreaga Biserică o deţine episcopatul în

totalitatea lui.

Această putere se exercită :în mod individual de către fiecare membru al clerului

şi în mod colectiv, colegial sau sinodal, de către episcopii întruniţi împreună cu ceilalţi

clerici, fie în sinod particular, fie în sinod ecumenic.

Puterea bisericească constituie baza autorităţii bisericeşti, iar autoritatea

bisericească concretizată în organe de conducere constituite în mod legal sau pe

temeiuri de drept, nu este aşa zicînd, decît expresia legală a puterii, şi în acest sens ea

nu trebuie confundată cu noţiunea de autoritate înţeleasă ca simplă expresie morală a

puterii27.

Puterea bisericească unitară, ca şi sub cele trei aspecte, este deţinută şi exercitată

de diverse persoane, cărora li se încredinţează cîte o porţiune din aceasta sub formă de

drepturi şi obligaţiuni. Totalitatea drepturilor şi obligaţiunilor care definesc funcţiunea

unei persoane purtătoare a puterii bisericeşti se cheamă în limbaj juridic oficiu

bisericesc28.

Parintii bisericesti din perioada Sinoadelor ecumenice, vorbind despre cele trei

trepte ale Ierarhiei bisericesti, au aratat cu deplina claritate caracterul de Taina Sfanta a

hirotoniei prin care se consacra cineva in una din treptele acestei ierarhii insistand

totodata ca dreptul de a consacra preoti sau diaconi il are numai episcopul care are

27 Liviu Stan, art. cit., p. 59;28 Ibidem, p. 61;

10

succesiune apostolica. Asemenea idei la Sfantul Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom,

Ambrozie, Grigore Teologul, unii din ei avand scrieri special pentru preotie29.

Ierarhia bisericeasca in cele trei trepte ale ei: episcopi, preot si diacon are

puternice temeiuri scripturistice, iar Sfanta Traditie prin barbatii apostolice si Sfintii

Parinti au dezvoltat pe larg doctrina despre caracterul divin al ierarhiei bisericesti

aratand totodata ca succesiunea apostolica adica referinta de la Apostoli este esentiala

si obligatorie ca o Biserica sa-si demonstreze apostolicitatea prin succesiune

neintrerupta a episcopilor cu unul din Apostoli sau din barbatii apostolici30.

29 Pr. V. D. Brumarasu, art. cit., p. 70; 30 Liviu Stan, art. cit., p. 63;

11

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Teoctist, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006;

2. Prof. N. Chiţescu, Pr. Isidor Todoran, Pr. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică specială

şi simbolică, partea a II-a, EIBMBOR, Bucureşti 1958

3. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Editura România

creştină, Bucureşti, 1999

4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică ortodoxă, EIBMBOR,

Bucureşti, vol 2,1997;

5. Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Editura Patmos, trad. Vasile Manea,

Cluj-Napoca, 2002;

6. Arhid. Prof. Dr. Ioan N Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie,

bisericească, Vol I, EIBMBOR, BUCUREŞTI, 1990;

7. Ioannis Zizioulas, Fiinţa ecclesială, Editura Bizantină, trad. Aurel Nae, Bucureşti,

1996;

8. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, E IBM BOR ,

Bucureşti 1987;

9. Liviu Stan, Succesiunea apostolică, în «Studii Teologice», VII (1955), nr. 5—6;

10. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Autocefalia bisericească: unitate

de credinţă şi libertate de conducere, Ziarul Lumina, Duminică, 31 octombrie 2010;

11. Pr. Prof. Dr. Isidor Tudoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, ,

EIBMBOR, Bucureşti, 1991;12

12. Pr.Prof. Dr. Dumitru Popescu, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra,

Bucureşti 1997;

13. Idem, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005;

14. Himcinschi, Preot Mihai , Biserica în societate, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,

2006;

15. Pr. D. Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din

ea pentru slujirea creştină în lume, în O, nr. 2, anul 1972;

16. Pr. V. D. Brumarasu, Ierarhia bisericeasca, in Indrumator bisericesc, misionar si

patriotic, Episcopia Romanului, 1986.

13