succesiunea testamentara2 modif

Paun Mihai Madalin Succesiunea testamentara

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE

1. Noţiunea de moştenire.............................................................................................................8

1.1. Definiţie..........................................................................................................................8

1.2. Precizări terminologice...........................................................................................................10

1.2.1. Noţiunea de succesiune................................................................................................12

1.2.2. Noţiunea de masă succesorală.....................................................................................15

1.3. Sediul materiei.............................................................................................................21

CAPITOLUL II. IMPARTIREA SUCCESIUNILOR

2.1 Succesiunea legala(Ab Intestat)

2.2 Succesiunea dupa dreptul pretorian

2.3 Succesiunea dupa dreptul imperial

CAPITOLUL III. SUCCESIUNEA TESTAMENTARA

3.1 Generalitati

3.2 Capacitatea testamentara

3.3 Formele testamentului

3.4 Continutul testamentului

3.5 Ineficacitatea testamentului

3.6 Acceptarea succesiunii

CAPITOLUL IV. ALTE FORME DE DISPOZITIUNE ALE TESTAMENTULUI

4.1 Legatele

4.2 Fideicomisele

4.3 Actiunile succesorale

4.4 Uzucapiunea mostenirii(usucapio pro heredere)

CONCLUZII

BIOGRAFIE

1


INTRODUCERE

Dreptul roman prezintă o deosebită importanţă deoarece el constituie fundamentul pe

care s-a clădit sistemul juridic. Cu toate că dreptul roman nu mai este în vigoare, noţiunile

şi principiile sale care s-au perpetuat de peste două mii de ani până astăzi sunt perfect

aplicabile. Deci el nu a rămas un simplu document arheologic aşa cum este cazul altor

legislaţii din antichitate, ci a trăit o viaţă proprie, a depăşit sub aspectul formei sale limitele

societăţii care l-a generat şi a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai

târziu.

Dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului roman, în trei

momente principale semnificative, respectiv perioada de zămislire a poporului român şi de

formare a dreptului obişnuielnic pe un fond juridic de drept roman; perioada dreptului

juridic scris, când influenţa dreptului roman s-a exercitat prin filieră bizantină şi în cele din

urmă perioada elaborării operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza când au fost

preluate o serie de categorii şi principii ale dreptului roman clasic.

În legătură cu cele două feluri de moşteniri prevăzute de către art. 650. Codul Civil

Român trebuie precizat că ele nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, moştenirea legală poate

coexista cu cea testamentară; deci se admite coexistenţa moştenirii legale cu cea

testamentară.

Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii

testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest – nimeni

nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament).

În literatura de specialitate în locul noţiunii de moştenire legală, uneori se foloseşte

noţiunea din dreptul roman de moştenire sau succesiune ab intestat.

Folosind această noţiune - care are avantajul de a preciza că regulile devoluţiunii

legale se aplică întocmai numai în cazul persoanei decedate fără testament (ab intestato

2


mori) – trebuie totuşi să avem în vedere că folosirea ei este pur convenţională, fără

semnificaţia din dreptul roman, în acest din urmă sens ea fiind, de fapt, improprie în

dreptul nostru.

În dreptul roman succesiunea testamentară era regula, din care cauză cea legală se

definea prin raportare la absenţa testamentului, adică la ipoteza persoanei decedate fără a

face un testament (intestat) sau care a făcut unul neconform regulilor de drept (ceea ce

echivala cu lipsa testamentului). Pe de altă parte în dreptul roman testamentul trebuia – sub

sancţiunea nulităţii – să cuprindă instituirea eredelui, potrivit regulii heres est caput et

fundamentum totius testamenti. Instituirea eredelui trebuia să se afle în fruntea (caput)

testamentului şi să premeargă legatele şi orice alte dispoziţii, iar valabilitatea oricărui

testament depindea de valabilitatea instituirii eredelui (fundamentum).

În dreptul nostru moştenirea legală este regula, ea putând fi însă înlăturată, în tot sau în

parte – prin testamentul lăsat de decujus. Pe de altă parte, prin testament nu se pot institui

moştenitori (în concepţia codului heredes, gignuntur non scribuntur), ci numai legatari, care însă

pot dobândi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, dar şi cu vocaţie universală cu titlu

universal, asemănător moştenitorilor legali, ceea ce justifică denumirea lor de moştenitori

(testamentari). Împăratul Iustinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral ce avea la bază

agnaţiunea şi a făcut astfel din rudenia de sânge singurul criteriu al moştenirii.

Prin reforma sa Iustinian a creat 4 categorii de moştenitori care parţial se mai regăsesc

astăzi în codul civil român: clasa I, clasa descemdenţilor şi clasa II, clasa ascendenţilor, fraţii şi

surorile bune şi copii lor, clasa III fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copii lor, clasa IV

ceilalţi colaterali.

În dreptul român se clasifică astfel:

Clasa I, ascendenţii în linie directă, alcătuită din copii, nepoţii şi strănepoţi ai defunctului,

fără limită în grad;

Clasa II, ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colaterali privilegiaţi (fraţii şi

surorile defunctului şi descendenţilor lor până la gradul IV);

Clasa III, ascendenţii ordinari (bunici, străbunici ai defunctului, fără limită în grad);

Clasa IV, colaterali ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii, surorile bunicilor

defunctului).

3


Dreptul succesoral ce reglementează succesiunea ab intestat este caracterizat prin

permanenta luptă existentă între elementul vechi agnaţiunea şi elementul nou cognaţiunea, luptă

încununată de triumful celui din urmă. La origine numai agnaţiunea forma baza dreptului

succesoral.

De-a lungul timpului, au apărut în dreptul roman şi alte forme de testament care se

regăsesc şi astăzi în Codul civil român după cum urmează:

-testamentul olograf, recunoscut de Valentin, art. 859 C.civ.

-testamentul excepţional, făcut în condiţii deosebite când testatorul e în imposibilitatea de

a vorbi, auzi sau vedea, în timpul lui Iustinian testamentul orbilor, cel al surdo-muţilor şi pe

parcurs s-au făcut derogări în favoarea militarilor. Cu toate că transmiterea patrimoniului

succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moştenirii, ea nu are caracter definitiv

şi obligatoriu în dreptul român, faţă de dreptul roman în care heredes sui et necesarii şi heredes

necesarii dobândeau de drept şi obligatoriu moştenirea, fără posibilitatea repudierii ei. Numai

heredes voluntarii, care nu moşteneau de drept, erau liberi să accepte sau să repudieze

moştenirea.

Am structurat lucrarea pe patru capitole astfel :

Capitolul I – cuprinde notiuni de mostenire , definitie , precizari terminologice , notiunea de

succesiune , notiunea de masa succesorala .

Capitolul II – cuprinde modurile de impartire a succesiunilor , aici am vorbit despre succesiunea

legala , succesiunea dupa dreptul pretorian , succesiunea dupa dreptul imperial .

Capitolul III – in acest capitol am vorbit despre generalitati , despre capacitatea testamentara ,

formele si continutul testamentului , ineficacitatea testamentului si acceptiunea succesiunii .

Capitolul IV – cuprinde alte forme de dispozitiune ale testamentului , aici am vorbit despre

legate , fideicomisele , actiunile succesorale , uzucapiunea mostenirii .

4


CAPITOLUL I.

NOŢIUNI GENERALE

1. Noţiunea de moştenire

1.1. Definiţie

Dreptul civil cuprinde în reţeaua normelor sale întreaga viaţă a omului, de la naştere, ba

chiar de la zămislire până la moarte şi la urmarea ei patrimonială , moştenirea care mai este

numită şi succesiune sau ereditate .1

Domeniul de aplicare a legii moştenirii. Succesiunea vacantă

(1) Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:

a) momentul şi locul deschiderii moştenirii;

1 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul juridic, 2012.5


b) persoanele cu vocaţie de a moşteni;

c) calităţile cerute pentru a moşteni;

d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;

e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;

f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;

g) condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea unei dispoziţii

testamentare, precum şi incapacităţile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;

h) partajul succesoral.

(2) În cazul în care, conform legii aplicabile moştenirii, succesiunea este vacantă,

bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în

temeiul dispoziţiilor legii române privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.

Dreptul la moştenire a fost consacrat şi prin Constituţie , în art.42 din Cap.II intitulat

„ Drepturile şi libertăţile fundamentale”

În dreptul civil noţiunea de succesiune are mai multe semnificaţii, şi anume :

a) lato sensu , orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta , prin acte între vii

sau pentru o cauză de moarte ( mortis cauza ) ; „ moştenirea scrie jurisconsultul Iulian, nu este

altceva decât dobândirea întregului drept pe care l-a avut defunctul” ;

b) stricto sensu , numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu ,

înţeles care ne interesează îndeosebi în dreptul succesoral ;

c) obiectul însuşi al moştenirii , adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter

patrimonial aparţinând defunctului care trec la moştenitorii săi ; în acest sens se foloseşte

noţiunea pentru a desemna succesiunea vacantă , moştenirea rămasă , împărţirea moştenirii .

Prin succesiune , moştenire sau ereditate – în sensul avut în vedere în materia

succesiunilor – se înţelege o transmisiune a patrimoniului , a unor fracţiuni ale acestuia , ori a

unor bunuri sau valori determinate de la o persoană fizică decedată către una sau mai multe

persoane fizice în viaţă , către una sau mai multe persoane juridice sau către stat , în baza unor

6


norme de drept prestabilite . „ Moştenirea , scrie jurisconsultul Iulian , nu este altceva decât

dobândirea întregului drept pe care l-a avut defunctul”.2

Normele juridice aplicabile moştenirii sunt valabile numai în cazul încetării din viaţă a

unei persoane fizice şi nu se pune în discuţie în cazul încetării existenţei în cazul unei persoane

juridice .

Din analiza definiţiei date moştenirii rezultă că acesta , trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii3:

a) moştenirea este o transmisiune de patrimoniu ;

b) obiectul transmisiunii este un patrimoniu ( drepturi şi obligaţii luate împreună şi nu

bunuri singulare );

c) transmisiunea se face întotdeauna de la o singură persoană decedată către una sau mai

multe persoane în fiinţă

d) persoana al cărui patrimoniu se transmite trebuie să fie decedată ( transmisiunea mortis

cauza );

e) persoana a cărei moştenire se transmite este numai o persoană fizică regulile care

guvernează moştenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenţei unei persoane juridice

( pentru care operează reguli specifice ) ;

f) persoanele care pot primi moştenirea trebuie să fie în fiinţă ( să existe ) neavând

relevanţă dacă sunt persoane fizice , persoane juridice sau statul .

1.2. Precizări terminologice

În cazul moştenirii , persoanele care interesează , în principal , sunt : persoana decedată a

cărui patrimoniu se transmite şi persoana sau persoanele care dobândesc patrimoniu lăsat de

defunct .

Persoana decedată a cărui patrimoniu se transmite , defunctul , se mai numeşte şi de cujus

, abreviere de la formula dreptului roman „ is de cujus succesionis ( rebus ) agitur” ( cel despre a

cărui moştenire este vorba ) . Folosirea acestui termen , de cujus , s-a impus mai ales din punct

2 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi noul Cod civil, Universul juridic, 2012.3 Ilioara Genoiu, Dreptul la mostenire in Noul Cod civil, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2012.

7

http://www.hamangiu.ro/edituri/ch-beck


de vedere gramatical , folosindu-se de exemplul formula „ moartea lui de cujus” fiind impropriu

să se vorbească de moartea defunctului. Este reprezentată de momentul decesului unei

persoane ( art. 954 alin 1 NCC)4

1. Moartea persoanei fizice reprezintă momentul încetării atât a capacităţii de folosinţă a

acesteia ( art 35 NCC ) cât şi a capacităţii sale de exerciţiu. Pe cale de consecinţă, este prilejul cu

care toate drepturile şi obligaţiile persoanei fizice, nemaiputând fi exercitate de către titularul lor,

se sting sau se transmit către moştenitori.

2. Se vor avea în vedere cele doua situaţii prevăzute de lege : moartea fizic constatată şi

moartea judecătoreşte declarată . În ambele situaţii, dovada decesului se va face cu certificatul

de deces. Acesta reprezintă înscris autentic, având forţa probantă stabilită prin lege pentru

această categorie de acte. Reglementarea actelor de stare civilă este dată de art 98-103 NCC.

3. Certificatul de deces trebuie să cuprindă în mod obligatoriu numele şi prenumele

defunctului, CNP-ul acestuia, data morţii ( an, luna, zi), precum şi ultimul domiciliu pe care

acesta l-a avut .

- Pentru cetăţenii români decedaţi în România, dovada decesului se va face cu

certificatul de deces eliberat în condiţiile precizate mai sus.

- Pentru cetăţenii români decedaţi în străinătate, dovada decesului se va face cu actul

de deces eliberat de autorităţile străine transcris la oficiul stării civile competent din România .

- Pentru cetăţenii străini decedaţi în România , dovada decesului se face cu certificatul

de deces emis de autoritatea română competentă, fără a mai fi necesară îndeplinirea unei alte

formalităţi

- Pentru cetăţenii străini decedaţi în străinătate , dovada decesului se va face cu actul

de deces emis de autoritatea străină competentă, apostilat sau supralegalizat, după caz .

- Moartea fizic constatată : nu comportă probleme deosebite şi va fi dovedită în felurile

mai sus aratate.

- Moartea judecătoreşte declarată : este reglementată de art. 49-57 NCC, iar

soluţionarea cererii de declarare judecătorească a morţii se face potrivit normelor codului de

procedură civilă. Se dovedeşte cu hotărârea judecătorească de declarare a morţii rămasă

definitivă. Data decesului va fi cea stabilită ca dată a morţii prin respectiva hotărâre

judecătorească( data prezumată a morţii ). Pe baza hotărârii judecătoreşti, serviciul de stare

civilă va elibera certificatul de deces.5

4. Data morţii prezintă o importanţă juridică deosebită, sub următoarele aspecte:

4 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul juridic, 2012.5 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul juridic, 2012.

8


- Legea aplicabilă moştenirii : Sub aspectul dreptului material, se va aplica legea în

vigoare la data decesului persoanei. Sub celelalte aspecte ( respectiv procedura succesorală actele

juridice de acceptare ori renunţare la moştenire, efectuarea partajului între moştenitori ) se va

aplica legea în vigoare la momentul îndeplinirii lor .

- Succesibilii defunctului, capacitatea lor succesorală precum şi drepturile pe care le au

asupra moştenirii se stabilesc în funcţie de această dată

- Reprezintă data de la care începe să curgă termenul de opţiune succesorală

- Momentul transmiterii patrimoniului către moştenitori este cel al deschiderii moştenirii,

declaraţia de acceptare nefiind decât o consolidare retroactivă a acestor drepturi

- Actul de renunţare la moştenire va opera de asemenea cu efect retroactiv, până la data

decesului

- Compunerea masei succesorale este cea din momentul deschiderii moştenirii, respectiv

cea existentă la data decesului persoanei .

- Validitatea actelor juridice asupra moştenirii este subordonată datei deschiderii

moştenirii

Cu privire la defunct se mai foloseşte şi termenul de autor în cazul moştenirii legale ; de

exemplu autorul comun al comoştenitorilor , precum şi termenul de testator în cazul moştenirii

testamentare .

Persoana care dobândeşte patrimoniul lui de cujus se numeşte , de regulă moştenitor sau

succesor . În cazul moştenirii testamentare dobânditorul se mai numeşte şi legatar , care poate fi

universal , cu titlu universal sau cu titlu particular , după cum este vorba de dobândirea prin

moştenire a unei întregi universalităţi ( patrimoniu ) , a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu sau un

bun ori bunuri determinate .

Atunci când pentru desemnarea moştenirii este folosit termenul de ereditate , cel care

dobândeşte ereditatea se numeşte erede.

1.2.1. Noţiunea de succesiune

Prin moştenire patrimoniul lăsat de către o persoană fizică decedată se transmite la una

sau mai multe persoane în viaţă, transmiterea patrimoniului celui care decedează operând,

indiferent dacă moştenirea este legală sau testamentară, din clipa morţii persoanei care lasă masa

succesorală. Transmisiunea are loc chiar în clipa morţii celui care încetează din viaţă, întrucât

patrimoniul lăsat nu poate rămâne fără stăpân, neprezentând importanţă faptul că de la data

9


deschiderii succesiunii şi până la exercitarea dreptului de opţiune succesorală trece un timp mai

îndelungat sau mai scurt.6

Persoanele cu vocaţie generală la dobândirea patrimoniului succesoral, deci succesibili,

îşi pot exercita dreptul de opţiune succesorală, adică aceste persoane au dreptul de a opta între

următoarele trei facultăţi:

de a accepta pur şi simplu moştenirea;

de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar;

de a renunţa la moştenire;

Prin urmare, dreptul de opţiune succesorală este un drept subiectiv care ia naştere în

persoana moştenitorilor cu vocaţie succesorală, din clipa deschiderii succesiunii.

Potrivit Art. 2636 Domeniul de aplicare a legii moştenirii. Succesiunea vacantă

„nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri care i se cuvine”.

Rezultă că dintre cele trei posibilităţi pe care le are persoana cu vocaţie succesorală de a

opta la moştenirea defunctului, cea mai importantă o reprezintă posibilitatea de a nu accepta

moştenirea, deci de a renunţa la moştenire.

Apreciem că este cea mai importantă, întrucât, nici legiuitorul nu poate obliga pe nimeni

să moştenească, dacă nu doreşte. Legiuitorul însă poate interveni în materie succesorală, sub

diferite forme, prin anumite limite ale drepturilor succesorale, prin impunerea anumitor condiţii

dar nu poate impune vreunei persoane să accepte moştenirea dacă acesta nu doreşte.

Etapele succesiunii

Etapa I: Deschiderea succesiunii

Deoarece moştenirea se deschide prin moarte, data deschiderii succesiunii este cea a

morţii celui care lasă moştenirea. Dovada morţii se face cu certificatul de deces sau cu o hotărâre

judecătorească declarativa de moarte rămasa definitivă.

Etapa a II-a: Transmisiunea succesorală sau devoluţiunea succesiunii

6 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul juridic, 2012.

10


La moartea unei persoane, patrimoniul acesteia se transmite moştenitorilor săi legali sau

testamentari.

Chiar dacă transmiterea patrimoniului celui care decedează operează din clipa morţii sale,

această transmitere nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Legea reglementează că nimeni nu

este obligat sa accepte o moştenire7 care i se cuvine. Prin urmare, moştenitorul (sau succesibilul)

are dreptul să aleagă între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi

desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire.

În concluzie, moştenitorul are următoarele variante de opţiune succesorala:

a) să accepte pur şi simplu moştenirea;

b) să renunţe la mostenire.

Etapa a III-a: Împărţeala sau partajul succesoral

Partajul sau împărţeala este operaţiunea juridică care pune capăt stării de indiviziune

(coproprietate) prin împărţirea, în natură sau prin echivalent, a bunurilor aflate în indiviziune şi

care are ca efect înlocuirea retroactivă a cotei-părţi ideale, indivize, asupra acestora, cu drepturi

exclusive ale fiecăruia dintre coindivizari asupra anumitor bunuri sau valori determinate în

materialitatea lor. Citiţi mai multe despre noţiunea de partaj, felurile acestuia, obiectul impartelii

si cine o poate solicita, in acest articol: Partaj succesoral. Notiune, felurile si obiectul impartelii,

capacitatea de exercitiu necesara8

Partajul proprietăţii moştenite se poate face ambiabil, prin buna înţelegere a

moştenitorilor (partaj voluntar) sau pe cale judiciară atunci când moştenitorii nu se înţeleg asupra

părţii din moştenire care să-i revină fiecaruia. Pentru detalii suplimentare, accesaţi: partajul

succesoral voluntar, respectiv partajul judiciar.

2. Variante de opţiune

Potrivit legii, succesibilul, după deschiderea moştenirii, are dreptul de a alege între trei

posibilităţi:

Acceptarea pur şi simplă a moştenirii. Succesibilul care optează în acest sens îşi

consolidează titlul de moştenitor şi va fi obligat să răspundă pentru datoriile şi sarcinile

7 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în civil, noul cod Universul juridic, 2012.8 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în civil, noul cod, Ed. Universul juridic, 2012.

11

http://notariat-tineretului.net/dictionar-juridic-dex/partaj-judiciar

http://notariat-tineretului.net/succesiune/partaj-succesoral-voluntar

http://notariat-tineretului.net/succesiune/partaj-succesoral-voluntar

http://notariat-tineretului.net/succesiune/partaj-succesoral-notiune-felurile-si-obiectul-impartelii-capacitatea-de-exercitiu-necesara

http://notariat-tineretului.net/succesiune/partaj-succesoral-notiune-felurile-si-obiectul-impartelii-capacitatea-de-exercitiu-necesara

http://notariat-tineretului.net/dictionar-juridic-dex/indiviziune

http://notariat-tineretului.net/succesiune/renuntare-succesiune-mostenire

http://notariat-tineretului.net/dictionar-juridic-dex/acceptare-pura-si-simpla-mostenire

http://notariat-tineretului.net/dictionar-juridic-dex/optiune-succesorala-dreptul

http://notariat-tineretului.net/succesiune


succesiunii, chiar dacă acestea ar depăşi ca valoare activul moştenit (răspunde ultra vires

hereditas).Astfel fiind, succesibilul va opta în acest sens dacă moştenirea dacă moştenirea este

neîndoielnic solvabilă sau din considerente personale (familiale, morale etc.) îşi asumă riscul

plăţii datoriilor peste valoarea activului moştenit. Acceptarea pură şi simplă are un caracter

unitar; nu se poate accepta pur şi simplu, pentru o parte din bunurile moştenirii şi sub beneficiu

de inventar pentru celelalte bunuri9.

Renunţarea la moştenire. Prin renunţare succesibilul desfiinţează cu efect retroactiv

vocaţia sa succesorală (art. 112O Cod Civ.).

Conform Art. 1120 Forma renunţării

(1) Renunţarea la moştenire nu se presupune, cu excepţia cazurilor prevăzute la Art. 1112

şi Art. 1113 alin. (2).

(2) Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz,

la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de

lege.

(3) Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala

renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.

1.2.2. Noţiunea de masă succesorală

Locul deschiderii moştenirii

Îl reprezintă ultimul domiciliu al defunctului ( art. 954 alin 2 Cod Civ).

1. Această regulă este justificată de interesul practic pe care îl reprezintă, întrucât locul

ultimului domiciliu al defunctului reprezintă temeiul stabilirii competenţelor în toate problemele

care sunt subsumate moştenirii .

Facem precizarea că , în materie de moştenire, regulile de competenţă sunt

excepţionale, imperative şi absolute, ultimul domiciliu al defunctului fiind de natură a

determina o competenţă exclusivă, de la normele căreia nu se poate admite nici o abatere.

Însă, în cazul în care ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu este pe teritoriul

României, art. 954 alin 3 Cod Civ stabileşte o serie de reguli privind competenţa de

soluţionare a cauzei succesorale respective. Considerăm că, fiind vorba de situaţii speciale, în

care ultimul domiciliu, nefiind cunoscut sau neaflându-se pe teritoriul României, nu poate fi luat

9 „Dreptul de moştenire” de Dr. Stanciu D. Cărpenaru, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1982 pag. 92.12

http://notariat-tineretului.net/


în considerare ca şi loc de stabilire a competenţei de dezbatere a moştenirii şi de soluţionare a

tuturor celorlalte aspecte legate de moştenire, normele prevăzute de art 954 alin 3 Cod Civ

reprezintă reguli de competenţă alternativă. Ceea ce spunem aici nu este de natură să contravină

competenţei exclusive şi absolute determinată de locul ultimului domiciliu al defunctului. Acesta

este şi rămâne regula imuabilă, de la care nu se poate deroga. Articolul despre care vorbim şi pe

care îl vom analiza mai jos, stabileşte anumite reguli aplicabile tocmai în situaţia în care ultimul

domiciliu nu poate fi folosit ca şi etalon de stabilire a competenţei, întrucât el fie că nu există fie

că nu este situat în România. Practic, alin 3 al art 954 Cod Civ stabileşte regulile ce se vor urma

în cazurile speciale în care ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul

României. Pentru considerentele pe care le vom analiza mai jos, afirmăm că aceste reguli

reprezintă o excepţie de la normele generale, justificată prin aceea că aplicarea lor este limitată

strict la anumite situaţii excepţionale. Astfel stând lucrurile, pentru aceleaşi considerente pe care

le vom argumenta mai jos, afirmăm că ele reprezintă , aşa cum am mai spus, norme de

competenţă alternativa.10

2. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces , atât în cazul morţii fizic

constatate cât şi în cazul morţii judecătoreşte declarate.

- Pentru cetăţenii români sau străini decedaţi în România, dovada ultimului domiciliu

se va face cu certificatul de deces emis de autoritaţile române competente 11

- Pentru cetăţenii români decedaţi în străinătate, dovada ultimului domiciliu se va

face cu certificatul de deces emis de autoritatea străină competentă, transcris de către oficiul de

stare civilă competent

- Pentru cetăţenii străini decedaţi în străinătate, dovada ultimului domiciliu se va

face cu certificatul de deces emis de autoritatea străină competentă, apostilat sau supralegalizat

3. Domiciliul persoanei este definit de art 87 Cod Civ şi reprezintă locuinţa sa

principală .

Observaţii :

- Acesta este aşa-zisul domiciliu de drept comun, care are relevanţa în ceea ce priveşte

stabilirea ultimului domiciliu al unui defunct .

- Nu are importanţă, din punctul de vedere al notarului public instrumentator al unei

cauze succesorale, reşedinţa pe care a avut-o persoana, definită de art 88 Cod Civ ca fiind

locuinţa secundară a persoanei, nici chiar prin prisma prezumţiei de domiciliu pe care o

10 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul juridic, 2012

11 Ilioara Genoiu, Ce drepturi are sotul supravietuitor la mostenirea sotului decedat?, Editura C.H. Beck, Bucuresti

2013.

13



stabileşte art 90 Cod Civ ( "reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut").

Această prezumţie va opera ca şi temei al completării în certificatul de deces, de către

funcţionarul de stare civilă competent, a rubricii referitoare la ultimul domiciliu al defunctului.

Din prisma notarului public, dovada ultimului domiciliu al defunctului se face numai cu

certificatul de deces. În cazul în care ultimul domiciliu nu este cunoscut ( de exemplu,

defunctul a fost nomad ) sau nu se află pe teritoriul României se vor aplica prevederile art. 954

alin 3 Cod Civ.

- Chiar dacă alin 2 al art 954 Cod Civ vorbeşte de hotărârea judecătorească declarativă a

morţii ca şi act cu care se poate face dovada ultimului domiciliu, aceasta va fi folosită pentru

dovedirea ultimului domiciliu în faţa serviciului de stare civilă competent a emite certificatul de

deces. Pentru deschiderea procedurii succesorale notariale, se va utiliza certificatul de deces emis

în baza respectivei hotărâri judecătoresti . 12

- Vom avea în vedere prevederile art. 92 Cod Civ, art. 93 Cod Civ si art 137 Cod Civ

care stabilesc domiciliul minorului atât ca regulă generală cât şi în situaţii speciale , chiar dacă

faţă de notarul public dovada ultimului domiciliu se va face tot cu certificatul de deces, emis de

către serviciul de stare civilă cu respectarea prevederilor de mai sus

- Nu va avea importanţă existenţa unui domiciliu profesional - reglementat de art 96 Cod

Civ - şi nici existenţa unui domiciliu ales anterior de către defunct - reglementat de art 97 Cod

Civ. Niciunul dintre aceste domicilii speciale nu vor putea fi considerate vreodată ca şi "ultim

domiciliu" al unui defunct, cu prioritate faţă de domiciliul de drept comun, stabilit şi dovedit în

condiţiile art 87 şi 91 Cod Civ. Nici chiar în ipoteza unei persoane care nu a avut ultimul

domiciliu în România sau al cărei domiciliu este necunoscut nu se va putea face aplicarea celor

două variante de domiciliu - profesional sau ales - întrucât în această materie există o

reglementare juridică expresă şi explicită care nu permite nici o derogare. Singura relevanţă a

acestor tipuri de domiciliu în materia luată în discuţie ar putea fi data de existenţă la acel

domiciliu a unor bunuri mobile sau de faptul că imobilul în care se stabilise domiciliu

profesional sau ales să fi fost proprietatea defunctului. Chiar şi în această situaţie stabilirea

competenţei se face în conformitate cu regulile art. 954 alin 3 Cod Civ, pe care le vom analiza în

cele ce urmează, iar nu în funcţie de existenţa unui domiciliu profesional sau ales al defunctului.

4. Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, regula pe

care o impune noul cod civil - şi care se va aplica tuturor procedurilor succesorale a căror

dezbatere începe după data de 01.10.2011 - este de natură să simplifice modalitatea de stabilire a


2013

14



competenţei notarului public . Art. 954 alin 3 Cod Civ precizează că locul deschiderii succesiunii

este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat , competenţa circumstanţiată sub

aspectul existenţei în patrimoniul defunctului a bunurilor imobile sau mobile, după caz. Astfel,

dacă în patrimoniul defunctului s-au aflat bunuri imobile, moştenirea se va deschide la locul din

ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în acea

circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil . Dacă în patrimoniul defunctului nu s-au aflat

bunuri imobile, moştenirea se va deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public

cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în acea circumscripţie să se afle bunuri mobile. În cazul în care

defunctul nu a avut bunuri , locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public

cel dintâi sesizat . Prevederea de faţă, după cum vedem , stabileşte care este locul deschiderii

moştenirii în cazul în care acesta nu se poate stabili avându-se în vedere regula generală a

locului ultimului domiciliu. Este o prevedere aplicabilă în situaţii excepţionale, şi care comportă

mai multe observaţii, după cum urmează13 :

Observaţii :

A. Prevederea legală nu comportă probleme în cazul în care defunctul nu a avut bunuri

situate pe teritoriul României : competent este notarul public cel dintâi sesizat. În practică, se

vor putea întâlni asemenea situaţii atunci când este vorba de un defunct, cetăţean român sau

străin, care nu a avut ultimul domiciliul în România şi pentru care se solicită un certificat de

moştenitor de calitate, succesorii având interes să-şi dovedească această calitate în faţa diverselor

autorităţi, institutii, etc .

B. În cazul în care, însa, defunctul a avut bunuri imobile pe teritoriul României, pot

apărea conflicte de competenţă, locul deschiderii moştenirii putând fi stabilit având în vedere

următoarele opinii :

a. după o primă părere, competenţa va aparţine notarului public cel dintâi sesizat din

cadrul circumscripţiei în care se află bunurile imobile, chiar dacă, anterior, a fost depusă o

cerere la un alt notar public, în a cărei circumscripţie nu există bunuri imobile ci numai bunuri

mobile. Asceastă opinie se bazează pe considerentul că regulile de competenţă stabilite de

articolul în discuţie sunt absolute, neputându-se deroga în nici un mod de la ele, iar stabilirea

ierarhiei de competenţă prin art. 954 alin 3 are la baza o ierarhizare a bunurilor, primordiale fiind

cele imobile, iar cele mobile având doar caracter subsecvent faţă de acestea . Prin urmare, în

cazul unui conflict de competenţă având la bază existenţa sau inexistenţa bunurilor imobile în

patrimoniul defunctului, chestiunea va trebui soluţionată astfel : notarul public cel dintâi sesizat,

în a cărei circumscripţie nu există decât bunuri mobile, va avea obligaţia să decline competenţa

13 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi noul Cod civil, Ed.Universul juridic, 2012

15


în favoarea notarului public cel dintâi sesizat în a cărei circumscripţie există bunuri imobile ,

acesta din urmă fiind în mod legal competent a soluţiona moştenirea respectivă întrucât alegea îi

acordă o competenţă prioritară. Argumentul pe care îl aducem în favoarea opiniei sus-arătate este

textul de lege care spune că "în cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile "

locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia

ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale defunctului. Astfel, se consideră că cea

de-a doua variantă de competenţă este condiţionată de inexistenţa în masa succesorală a

bunurilor imobile, pentru că în cazul existenţei acestora competenţa va aparţine notarului public

din circumscripţia situării imobilelor. Dacă adoptăm acest punct de vedere, soluţia va fi cea din

exemplul următor:14

A moare fără a avea domiciliul în România. El deţine un bun imobil în Bucureşti şi mai

multe bunuri mobile în diverse localităţi din România ( în Arad, Constanţa şi Timişoara ).

Moştenitorii săi depun o cerere de deschidere a procedurii succesorale notariale la un notar

public din Timişoara, acesta fiind practic primul notar sesizat. În momentul în care constată că

în masa succesorală se află un imobil amplasat în Bucureşti, notarul public din Timişoara, chiar

dacă a fost sesizat cel dintâi, va avea obligaţia să indrume partea să se adreseze cu o cerere

unui notar public din Bucureşti şi să-şi decline competenţa în favoarea acestuia .

b. Într-o altă opinie, competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat,

indiferent dacă în circumscripţia sa se află bunuri imobile sau mobile . Argumentul care se

poate aduce în favoarea acestei opinii ar fi acela că art 954 alin 3 Cod Civ stabileşte o

competenţă alternativă, având la bază regula principală a notarului public cel dintâi sesizat,

posibilitatea stabilirii unei priorităţi în funcţie de categoria de bunuri aflate în patrimoniul

defunctului având numai caracter orientativ şi nefiind de natură a crea o competenţă absolută,

imperativă şi obligatorie . Sunt de părere că această a doua opinie, din punct de vedere practic,

este de natură să creeze mai putine probleme , ceea ce este, fără îndoială, un avantaj . Din acest

motiv consider că această ultimă opinie este cea care ar trebui utilizată în practică . Pentru

exemplificare vom analiza speţa următoare :

A moare fără a avea domiciliul în România. El deţine un imobil în Bucureşti şi mai

multe bunuri mobile în Timişoara, Arad şi Constanţa. Moştenitorii săi depun o cerere de

deschidere a procedurii succesorale la un notar public din Timişoara, menţionând că în masa

succesorală se află numai bunurile mobile din cele 3 oraşe, fără a indica existenţa imobilului din

Bucureşti. Notarul public soluţionează cererea şi eliberează certificatul de moştenitor, aplicând

regulile de competenţă ale art 954 alin 3 teza 2. Ulterior, moştenitorii constată că în masa

14 Mircea Dan BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Universul juridic, 2012.

16


succesorală se află şi imobilul situat în Bucureşti şi se adresează notarului public instrumentator

solicitând eliberarea unui certificat de moştenitor suplimentar în care să fie cuprins şi bunul

imobil . Analizând cererea, notarul din Timişoara va fi pus în faţa următoarei dileme : Pe de o

parte este obligat să elibereze un certificat de moştenitor suplimentar, în condiţiile legii 36/1995.

Pe de altă parte, analizând categoriile de bunuri existente în masa succesorală şi făcând aplicarea

opiniei anterioare, va constata că, dacă ar fi cunoscut existenţa imobilului ar fi trebuit să se

considere necompetent a soluţiona cauza şi să o transfere unui notar public din Bucureşti. Dacă

va socoti aceste norme de competenţă imperative şi absolute, va fi obligat să considere că

certificatul de moştenitor deja eliberat este lovit de nulitate absolută, nemaiputând prin urmare să

elibereze un certificat de moştenitor suplimentar. Care ar fi finalitatea practică a acestei

operaţiuni ? Niciuna . Care ar fi beneficiul pe care l-ar avea parţile dintr-o asemenea aplicare a

legii ? Niciunul . Scopul şi finalitatea legii nu sunt atinse dacă prin aplicarea ei se crează

disfuncţii sociale . Câtă vreme nici un interes social major nu a fost încălcat, câtă vreme

interesele particulare nu au fost prejudiciate, nu vedem nici un motiv pentru o aplicare in

extremis a legii, cu atât mai mult că tocmai această aplicare este de natură a creea dificultaţi . 15

În concluzie, faţă de cele analizate anterior, considerăm că este indicat să adoptăm cel de-

al doilea punct de vedere, considerând că locul deschiderii moştenirii va fi locul din ţară aflat în

circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, dacă în patrimoniul defunctului au existat

bunuri imobile sau bunuri mobile, fără să dăm prioritate felului bunurilor, respectiv imobile şi

abia apoi mobile.

În practică este însă recomandat ca notarul să depună toate diligenţele pentru a determina

care sunt bunurile ce au aparţinut unui asemenea defunct, astfel încât moştenirea să fie deschisă

după regulile art. 954 alin 3, în funcţie de categoria bunurilor aflate în masa succesorală. Prin

urmare, dacă în masa succesorală se află bunuri imobile, este indicat ca notarul cel dintâi sesizat

să dezbată moştenirea numai dacă cel puţin unul dintre bunurile imobile se află în circumscripţia

sa. De asemenea , dacă în masa succesorală există bunuri mobile, este indicat ca notarul cel

dintâi sesizat să verifice atent inexistenţa imobilelor şi abia apoi să-şi declare competenţa cu

privire la dezbaterea moştenirii. În cazul în care moştenitorii declară că nu există nici un fel de

bunuri în masa succesorală, solicitând doar eliberarea unui certificat de calitate, notarul are

obligaţia de a verifica atent dacă în masa succesorală există sau nu bunuri şi abia apoi să

procedeze la deschiderea şi dezbaterea moştenirii. Apreciem aceasta întrucât cea mai indicata

poziţie a notarului este aceea de a aplica în mod corect legea, iar nu de a apela , în apărarea sa,


2013.

17



atunci când intervin situaţii litigioase, la interpretări şi analize care pot fi de cele mai multe ori

contradictorii. Toate analizele pe care le-am făcut anterior cu privire la art 954 alin 3 sunt

corecte şi , după părerea mea, aplicabile pentru a face faţă unor situaţii speciale. Aceasta nu

înseamnă, însă, crearea unor asemenea situaţii speciale ca urmare a unei greşite gestionări a

cauzei succesorale.

C. Nu este relevant dacă defunctul a avut mai multe bunuri imobile, situate în

circumscripţii diferite, după cum nici criteriul valoric al bunurilor, mobile sau imobile, nu are

relevanţă . Indiferent de situarea bunurilor sau de valoarea acestora, notarul public cel dintâi

sesizat va fi competent să soluţioneze cererea, chiar dacă există şi alte bunuri imobile, amplasate

în alte circumscripţii .

5. În cazul moştenirilor succesive, în care autorii au avut domicilii situate în

circumscripţii diferite, de natură a determina competenţe notariale diferite, se va face aplicarea

art 10 lit. b din legea 36/1995. În conformitate cu acesta, competenţa aparţine oricărui birou

notarial situat în circumscripţia judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre

defuncţi care a decedat ultimul . Este o soluţie legală care-şi va dovedi oportunitatea şi utilitatea

practică în situaţia retransmiterii dreptului de opţiune succesorală conform art 1105 Cod Civ.

1.3. Sediul materiei

„ Dreptul la moştenire este garantat” , se precizează în articolul 42 din Constituţie , ceea ce

înseamnă că statul nu s-a limitat doar la recunoaşterea formală a acestui drept fundamental , dar

asigură prin instituţiile sale specializate protecţia juridică a acestui drept 16.

Constituţia doar precizează acest drept în cadrul drepturilor fundamentale şi îl

garantează , însă reglementarea amănunţită a acestui drept o găsim în Codul civil .

Codul civil reglementează succesiunea în Cartea a IV-a DESPRE MOSTENIRE SI

LIBERTATI(ART. 953-1163).

Pe lângă Codul civil mai există o multitudine de legi speciale în care sunt reglementate

unele probleme referitoare la succesiune şi anume :

Legea numărul 319 / 1944 pentru dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor ;

Legea numărul 603 / 1943 privind simplificarea procedurii împărţelii judiciare ;


2013

18



Decretul numărul 40 / 1953 privitor la procedura succesorală notarială ;

Decretul numărul 32 / 1954 pentru punerea în aplicare a Decretului numărul 31 / 1954

privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice ;

Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924 ;

Decretul numărul 377/ 1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat ;

Decretul numărul 167 / 1958 privitor la prescripţia extinctivă

Legea numărul 18 / 1991 privind fondul funciar ;

Legea numărul 105 / 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional

privat .

Succesiunile prezintă o importanţă economică şi politică , iar dacă despre existenţa în

sine a dreptului de moştenire nu sunt probleme , soluţiile legislative vor diferi în funcţie de

diversitatea concepţiilor politice şi sociale .

.

CAPITOLUL II

IMPARTIREA SUCCESIUNILOR

2.1 Succesiunea legala

Prin succesiune sau mostenire se intelege transmiterea patrimoniului unei persoane

decedate catre una sau mai multe persoane aflate in viata . Pe de alta parte , prin succesiune se

intelege insasi patrimoniul transmis prin mostenire , drepturile si obligatiile cu caracter

patrimonial detinute de catre defunct17 .Persoana decedata se numeste prescurtat de cujus ,

abreviere de la expresia latina de cujus succesione agitur (cel despre a carui mostenire este

vorba).Cu inceperea din perioada straveche a dreptului roman, au fost cunoscute doua moduri de

a succede :

-primul mod permite dobandirea succesiunii prin testament

- al doilea mod da dreptul persoanelor indreptatite sa culeaga mostenirea in baza legii , fara

testament (ab intestat)18.

19


Aceste doua moduri au dainuit pana in zilele noastre . In conformitate cu cele doua moduri

prin care succesiunea putea fi dobandita , s-au cristalizat principalele reguli pe baza carora se

putea dobandi atat succesiunea testamentata cat si cea legala19 . Succesiunea legala (ab intestat)

consta in transmiterea drepturilor si obligatiilor patrimoniale apartinand lui de cujus , catre una

sau mai multe persoane in viata , pe baza dispozitiilor legii . Se poate recurge la succesiunea

legala in lipsa unui act de ultima vointa , creatie a defunctului in timpul vietii . Intr-adevar ,

potrivit dispozitiilor legislative romane , transmiterea succesorala ab intestat are loc atunci cand

de cujus nu a lasat testament , sau atunci cand a lasat testament insa au fost incalcate regulile de

drept care il guverneaza .

Succesiunea testamentara (testatio) apare cand mostenirea a fost transmisa de catre de cujus

unor persoane in viata pe baza unui act juridic denumit testament20 . Principala carcteristica

juridica a testamentului o reprezinta insitituirea de mostenitor21 . In vechiul drept roman la

mostenirile lasate de barbati erau chemate la succesiune doar rudele din casatorie sau din

adoptie. La romani, fiul de familie purta denumirea de filius , fica se numea filias ; nepotul se

numea nepos , nepoata era cunoscuta sub denumirea de neptis ; stranepotul era denumit

prenepos, iar stranepoata proneptis . In gradul al patrulea avem abnepos respectiv abnepotis , iar

in gradul al cincelea denumirea era la masculin adnepos ,iar la feminin adnepotis ,in al saselea

grad denumirea celor doua genuri era trinepos respectiv trinepotis22.

--------------------------------------------

17C. St. Tomulescu, op . cit. ,1973, p. 199; R. Ghidro, O. Mihutium, op. cit., p. 161.18Gaius, op. cit, traducere de A.N. Popescu, p.147.19St. Cocos, op. cit., p. 134.20Vl. Haga , M.D. Bob, op.cit., p. 144-14521Gr. Dimitrescu ,op.cit., II p. 346 22G. Danielopolu , op. cit., I , p. 188.

In dreptul roman mostenitorii se imparteau in doua categorii :

20


-mostenitori necesari

-mostenitori voluntari

Cei voluntari isi afirma calitatea numai daca declara expres ca doresc sa mosteneasca

(aditiune de creditat). Erezii necesari (heres sui et necesarii) cuprinde persoane din grupul

familial restrans . Nu se cere avizul sa mosteneasca si nu trebuie sa accepte printr-un act

mostenirea. In prima etapa dreptul roman nu a admis copilului din afara casatoriei sa vina la

mostenirea tatalui sau . Ratiunea inlaturarii copilului din afara casatoriei de la succesiunea tatalui

sau natural , este consecinta directa a rudeniei civile (agnatia) al carei izvor se afla numai in

casatorie sau adoptie. Pe de alta parte , copilul nu vine nici la mostenirea mamei sale . In

conformitate cu Legea celor XII table, inlaturarea copilului de la mostenirea mamei se bazeaza

pe lipsa agnatiunii dintre copil si mama ; singurul copil din casatorie avea vocatie succesorala

fata de mama , daca mama era casatorita cum manu . Ratiunea este data de casatoria insasi ,

femeia intra in familia barbatului devenind din punct de vedere juridic fata de sot ca o fica (loco

filiae mariti), iar fata de proprii ei copi ca o sora (loco sororis) astfel ca acestia din urma ajung sa

o mosteneasca nu ca pe o mama , ci ca pe o sora23 .

Sistemul succesoral intemeiat de agnatie nu putea sa dainuie vesnic , el se diminueaza pe

masura ce cauzele care i-au dat nastere incep sa dispara . Dupa cucerirea intregii Peninsule

italice unitatea familiei civile bazata pe agnatie incepe sa se destrame lasand loc noii forme de

familie bazata pe legatura de sange ; pretorul intervine si recunoaste efectele juridice ale

cognatiei stabilind un drept reciproc intre mama si copil prin mijlocul tehnic bonorum possessio

unde diberi si unde cognati , fara a deosebi intre copiii din casatorie si cei din afara ei . Avand ca

reper Lex Voconia de mulierum hereditatibus Cato cel Batran a sustinut in senat ca femeia „sa nu

fie mostenitoare, chiar daca este fiica unica , casatorita sau nu , iar daca este desemnata prin

testament sa nu primeasca mai mult de jumatate din patrimoniul tatalui ” 24.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

-

23P.F. Girard, op.cit., p. 890, si urm.

24M.Paraschiv, op.cit., p. 83-84.

21


In conformitate cu Legea celor XII table , mostenitorii chemati la succesiune se divid in mai

multe clase (ordines). Clasele in care se impart mostenitorii sunt :

-herredes sui

-agnatus proximus

-gentiles

Fundamentul ordinei in care mostenitorii sunt chemati la mostenire se regaseste in vechile

cutume pe care se bazau gintiile si familia agnatica . Persoanele chemate de legiuitor la

mostenire erau indicate intr-o ordine de preferinta , mai intai persoanele din prima categorie apoi

cele din a doua categorie si numai in lipsa acestora , persoanele din a treia categorie . In cazul

aceleiasi categori , veneau la succesiune persoanele care se aflau in gradul cel mai apropiat de

rudenie cu defunctul . Este cunoscuta regula a proximitatii . Regula proximitatii nu se aplica

persoanelor sui iuris .

Vom analiza in continuare fiecare dintre cele trei clase (ordines) :

a) Prima categorie poarta denumirea de heredes sui . In aceasta categorie sunt incluse toate

persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui iuris . Ele mostenesc prioritar fata de

toate celelalte rude civile ale defunctului formand prima categorie a mostenitorilor legali25. Cate

goria heres sui cuprinde si agnatii privilegiati : fii , fiice , sotia defunctului casatorita cum mano

si nepotii fiilor decedati care datorita mortii tatalui lor se afla in puterea directa a sefului de

familie . Sunt exceptati din categoria mentionata copii emancipati , femeia casatorita sine manu ,

nepotii exfilo si copii dati spre adoptie altor persoane26 . In alti termeni toate persoanele care in

momentul decesului capului familiei se regasesc sub puterea parinteasca a acestuia sunt chemate

la mostenire , iar cei care nu se gasesc , nu sunt chemati la succesiune . Potrivit acestor reguli , se

observa ca in epoca Legii celor XII table , barbatul nu putea mostenii pe sotia sa nefiind ruda cu

aceasta , dar in cazul casatoriilor cum manu sotia devenea loco filiae cu vocatie in aceasta

calitate la mostenirea sotului ei .

_____________________________________________________________________________

25E.Molcut, op. cit., 2007 , p. 184 .

26Ed. Cuq, op. cit., p. 718 ; E.Molcut , D. Oancea , op. cit., p. 224 .

22


Mai tarziu , in epoca dreptului clasic , sotul supravietuitor fiind chemat la mostenirea celuilalt sot

prin bonorum possessio unde vir et uxor mostenea intreaga avere insa numai in lipsa altor rude

care puteau fi chemate de lege la mostenire

b)In ipoteza in care nu exista mostenitori din prima clasa , la succesiune vin mostenitorii din

clasa imediat urmatoare . Acestea erau persoane ce se aflau in gradul de rudenie cel mai apropiat

cu defunctul cum ar fi fratii , surorile etc . Categoria este cunoscuta sub denumirea de agnatus

proximus , clasa agnatilor colaterali . La inceput mostenitorii din categoria agnatus proximus

erau chemati la succesiune indiferent de sex . Dupa votarea legii Voconia , femeile au fost

excluse de la succesiunea legitima in afara de cazul cand surorile erau nascute din acelasi tata cu

defunctul . Daca erau mai multi agnati de acelasi grad , mostenirea se va imparti pe capete .

c)Daca nu exista hereditas sui si nici agnati colaterali , Gaius ne spune ca mostenirea trece la

Gentil . Totusi, la epoca cand a trait Gaius , clasa gentililor nu mai exista fiind cazuta in

desuetudine . Despre clasa gentililor aminteste si Cicero in discursurile sale27 .

Reglementarea mostenirii dupa dreptul civil s-a dovedit necurespunzatoarea pentru ca nu tine

seama de rudenia cognatica si exclude de la succesiune copiii emancipati si celelalte rude de

sange .

2.2 Succesiunea dupa dreptul pretorian

Urmarind indreptarea deficinetelor aratate, la finele Republicii pretorul stabilieste reguli noi

in materie succesorala punand bazele succesiuni pretoriene (bonorum posesio) . Pentru aceasta ,

pretorul a fixat urmatoarele clase de mostenitor :

- unde liberi

- unde ligitimi

-cognatii

-vir et uxor .

_____________________________________________________________________________

27M. V. Jakotam, op. cit., II, p. 514

23


Prin reformele pretorului in domeniul succesoral s-a urmarit ocrotirea interesului rudelor de

sange , care in conformitate cu vechile reguli succesorale nu erau chemate la succesiune28 .

Pretorul nu putea sa creeze dreptul civil si nici herezi civili . El avea dreptul sa cheme la

succesiune unele rude acordandu-le posesiunea averi ramase dupa defunct . Aceasta posesiune

poarta denumirea de bonurum possessio . Cu timpul pretorul a chemat la succesiune rudele care ,

dupa dreptul civil , nu aveau vocatie de a mosteni . In felul acesta pretorul a deosebit mai multe

categori de mostenitori pe care le-a grupat in raport cu apropierea prin rudenie cu defunctul29 .

Clasa I cuprinde descendentii (unde liberi) atat cei aflati sub puterea defunctului cei

emancipati dar si cei dati in adoptiune daca nu au intrat in noua familie adoptiva . Stabilind

aceasta clasa de mostenitori pretorul confirma sau modifica regulile anterioare privind chemarea

la succesiune . Pe aceasta cale emancipatul a obtinut dreptul la succesiune inlaturand persoanele

agnate si intrand in concurs cu heres sui 30 .

Clasa a II-a cuprinde fratii , surorile , nepotii de frati si de surori , unchi , matusi etc ,

cunoscuti sub denumirea generica de unde legitimi intervine in lipsa descendentiilor . Clasa

aceasta este chemata la succesiune lipsa descendentiilor din prima clasa . In realitate aceasta

clasa de mostenitori este identica cu cea stabilita de dreptul civil fiind vorba colaterali ai

succesiunii civile . Mostenitorul din aceasta clasa , ruda cea mai apropiata cu defunctul , exclude

pe ceilalti mostenitori din interiorul clasei .

Clasa a III-a cuprinde rudele de sange ale defunctului in calitate de cognati (cognatii) . Sunt

incluse in aceasta categorie rudele de sange pana la gradul a VI-lea care nu erau rude civile si in

anumite cazuri pana la gradul VII-lea inclusiv . In cadrul acestei clase functiona principiul

proximitatii gradului de rudenie . Prin stabilirea acestei clase de mostenitori , pretorul a inlaturat

o lacuna a vechiului drept civil . In lipsa celor trei clase , pretorul cheama la mostenire pe sotul

supravietuitor (vir et uxor) . Mostenirea pretoriana s-a impus celei civile devenind succesiunea

de drept comun . Mostenitorul pretorian era asimilat cu cel civil ca o consecinta el nu dobandea

proprietatea quiritara ci numai cea pretoriana .

_____________________________________________________________________________

28 Vl. Hanga , op. cit., 1977 , p. 316 ; R. Robaye, op.cit., p. 87.

29 R. Ghidro, A. Ghidro , V. Nistor, op.cit., 2 , p. 114 .

30 I. C. Catuneanu , op.cit., p. 500.

24


2.3 Succesiunea dupa dreptul imperial

Dreptul imperial a urmat calea stabilita de dreptul pretorian . Pe aceasta linie au fost adoptate

doua senatus-consulte si cateva consitutii imperiale . Senatus-consultele Tertulian si Ofilian

(secolul II d. Hr.) cheama pe mama la succesiunea copiilor si pe copii la mostenirea mamei .

Pentru ca mama si copii pana atunci nu se mosteneau ,acest lucru a constituit un progres .

Inaintea mamei descendentii indicati in clasa I de mostenitori (liberi)31 .

Iustinian pune bazele dreptului succesoral bazat exclusiv pe principiul cognatiunii si stabilieste

urmatoarele clase de mostenitori32 : Descendenti , fara deosebire de sex . Daca sunt de aceelasi

grad , partajul mostenirii avea loc pe capete (per capita) in parti egale , iar daca sunt de grade

diferite , mostenirea se imparte pe tulpini . Urmeaza apoi ascendentii si colateralii privilegiati

(frati si surori primari). Impartirea mostenirii se facea aici per capita . Intra de asemenea fratii si

surorile din acelasi tata sau din aceeasi mama ( consanguini si uterini) precum si colateralii care

nu faceau parte din categoriile precedente .

Sotul supravietuitor nu era inclus in nici una din clasele de mai sus . Iustinian a pastrat vechea

regula pastrata de retor care permite sotului supravietuitor sa vina la mostenirea celuilalt sot ,

doar in lipsa celorlalti mostenitori . Succesiunea care nu este acceptata de nimeni , revine statului

cu titlul de bona vacantia .

CAPITOLUL III

SUCCESIUNEA TESTAMENTARA

3.1 Generalitati

_____________________________________________________________________________

31 C. Stoicescu, op. cit., p. 484 .

32 E. Molcut, op. cit., 2007 , p.151

25


Testamentul este un act solemn , de ultima vointa prin care o persoana numita testator,

instituie unor sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa asigure executarea vointei sale dupa

moarte33 . Ulpian defineste testamentul astfel : testamentum est mentis nostraie justa contestatio,

id est solemniter facta ut post mortem nostram valeat – testamentul este declaratia intentiilor

noastrea , declratie legitima , facuta sub o forma solemna inaintea martorilor si destinata a avea

efect dupa moartea noastra . Modestin exprimand aceeasi idee arata : testamentum est voluntatis

nostraie justa sententia , de eo quod quis post mortem suam fieri vellit – testamentul este o fidela

ordonanta a vointei , prin care cineva arata ce trebuie facut cu patrimoniul sau dupa moartea sa .

O alta definitie atribuita lui Vinius ne supune ca : testamentum est suprema voluntatis nostraie

contestatio, in id solemniter facta , ut quem volumus post mortem nostram habeamus heredem –

testamentul este o declaratie solemna de ultima vointa prin care voim a avea mostenitor dupa

moartea noastra. Persoana care dispune prin testament poarta denumirea de testator , iar

beneficiarul desemnat prin testament se numeste heredis institutio . Legiuirile romane desi

stabilesc persoanele chemate a succede , n-au impiedicat niciodata testatorul sa dispuna prin

testament . Dupa datinile din vechime , era chiar onoare pentru cetateanul roman sa desemneze

pentru cauza de moarte mostenitorii care sa-i foloseasca averea si sa-i duca memoria mai departe

, dupa cum era o dezonoare daca inceta din viata fara testament . Vointa testatorului trebuia

respectata la fel cum era respectata legea . Initial in dreptul roman nu putea fi partial deferita prin

lege , iar restul prin testament . Aceasta regula privind unicitatea modului de transmisiune

succesorala fiind consecinta faptului ca incele vremuri testamentul pentru a fi valabil , trebuia sa

cuprinda o instituire de mostenitor ce alcatuia fundamentul sau (caput et fundamentum

testamenti) , iar instituirea nu se putea face decat cu privire la intreaga mostenire . Nimeni nu

putea sa moara lasand testament pentru o parte din mostenire si fara testament pentru cealalta

parte de mostenire . Instituirea de mostenitor era necesara sa fie aratata la inceputul testamentului

in termeni sacramentali . Asa fiind eredele testamentar inlatura in totalitate deferirea mostenirii

in puterea legii . Legea Iulia si Legea Papia Popaea stabilesc masura restrictive si in privinta

beneficiari testamentului34 . Cele doua legi deci impotriva beneficiarilor testamentului care nu

sunt casatoriti si nu au copii legitimi in momentul mortii testatorului , sau cel mai tarziu pana la o

suta de zile de la data deschiderii testamentului .

_____________________________________________________________________________

33 E. Molcut , D. Oancea , op. cit., p. 138 ; M.A. Dumitrescu , op. cit., II , p. 3

34 G. Danielopolu , op. cit., 1 , p. 338

26


Pentru ipotezele mentionate liberalitatea devine caduca in intregime daca beneficiarii sunt

celibatari, iar daca sunt casatoriti fara copii liberalitatea va fi desfintata pe jumatate urmand ca

cealalta jumatate sa fie atribuita in contra vointei testatorului altor beneficiari cuprinsi in

testament daca sunt patres (casatoriti si au copii) . Testamentul avea ca obiect distribuirea

bunurilor defunctului precum si alte dispozitii de ultima vointa . La origine numai suus heres (cel

mai bun) putea fi insitituit avand functia unui executor testamentar .

3.2 Capacitatea testamentara

Persoana care intocmea testamentul dar si cea instituita beneficiara era necesar sa fie capabile;

prima sa testeze cea de-a doua sa dobandeasca printr-un act de ultima vointa . Nu aveau

capacitate de atesta cei care nu aveau patrimoniu , nebunii impuberii35 , prodrigii , peregrinii

pentru ca nu aveau ius comercii si ereticii . Cand se examineaza dreptul de a testa pentru

impuberi termenul depasirii pubertatii se socoteste astfel : cine s-a nascut la 1 ianuarie poate sa-si

faca testamentul incepand cu varsta de 14 ani , dar nu in ziua de 1 ianuarie a implinirii varstei , ci

cu incepere cu ziua de 31 decembrie , adica imediat dupa miezul noptii (post sextam horam

noctis) dintre 30 si 31 decembrie . De asemenea sunt incapabili de a testa latinii iunieni ,

sclavii , femeile si fii de familie . Augustus acorda fiilor de familie militari dreptul de a dispune

prin testament peculiu castrense . In caz contrar , peculiu castrense il lua tatal supravietuitor .

La fel se proceda daca fiul murea fara copii sau frati . Cetateanul roman mort in captivitate , in

conformitatea cu legea Cornelia se considera ca a murit inainte de caderea in prizonierat . Prin

aceasta fictiune creata de lege sunt mentinute ca valabile testamentele intocmite de cetatenii

romani inainte de a ajunge in captivitate . In lipsa fictiunii legii , testamentele nu erau valabile

doarece pentru valabilitatea testamentului era necesar ca testatorul sa fie capabil in momentul

redactarii testamentului , dar si in momentul mortii36 .

_____________________________________________________________________________

35I.C. Catuneanu , op. cit., p. 224 nota (1)

36Gh . Bichiceanu, op. cit., p. 311 .

27


Pot primi prin testament orice persoana fizica sau morala chiar si zeii pot fi beneficiari de

testament cat si sclavul . Nu puteau primi prin testament cei care nu aveau ius comerci

(peregrinii); alienatii mentali afara de perioada in care se aflau in stare de luciditate , femeile pe

temeiul legii Vocania din 169 I.Hr. , persoanele incerte (despre care nu se mai stie precis)37 . In

conformitate cu dispozitiile din Lex Papiria Poppaea , testatorul care instituie legatari , o

persoana necasatorita si o persoana casatorita avand copi (pater) , drept sanctiune pentru

celibatar , legea da dreptul celui casatorit sa beneficieze si de partea testata celibatarului ca si

cum testamentul nu ar fi cuprins niciodata dispoziti in favorea celibatarului . Intr-o societate

precum cea romana in care celula familiala era atat de solida , masura impusa de lege impotriva

celor care refuza casatoria nu trebuie sa starneasca nedumerire .

3.3 Formele testamentului

Testamentul trebuie sa cuprinda instituirea de herede , dar si legate . Legatele sunt dispozitii

testamentare prin care testatorul lasa anumite lucruri unor persoane . Testamentul poate fi

incheiat cu termen sau conditie . Nu este permisa conditia imposibila in testament . Daca

testatorul a inserat o atare conditie ea se considera inexistenta spre a respecta restul dispoizitiilor

testamentare38 . Categoriile de testamente cunoscute in dreptul roman corespund fiecarei etape in

care au aparut39 . In epoca veche a existat doua forme de testament :

a) testamentul calatis comitiis

b) testamentul in procintu .

a) Comitia calata era adunarile poporului adunate in comitii , prezidate de pontifex maximus ori

erau prezitate in numele pontifilor de rex sacrorum . Adunarile poporului sunt convocate de doua

ori pe an pe data de 24 martie respectiv pe 24 mai 40 .

____________________________________________________________________________

37 M. A. Dumitrescu , op. cit., I , p. 186.

38 I. C . Catuneanu , op. cit., p. 288 nota (6) .

39 M. D . Bocsan , Testamentul . Evolutia succesiunii testamentare in dreptul roman, Edit . Lumina Lex , Bucurest,

2000, p. 26 si urm .

40 S. G . Longinescu , op. cit., II , p. 812 – 813

28


Cele doua date pentru intocmirea testamentului calatis comitiis sunt controversate ; pe de o

parte , se obiecteaza ca datele sunt prea apropiate (de la 24 martie la 24 mai), iar de pe alta parte

aceleasi date sunt prea inderpatate (de la 24 mai la 24 martie urmator) interval in care nu se putea

testa prin aceasta modalitate . In zilele mentionate , cetateanul roman avea dreptul sa testeze .

Testamentul calatis comitiis era accesibil numai patricienilor , plebea nefacand parte din

adunarea curiata . Aceasta forma de testare este foarte veche la romani si putea sa aiba loc numai

pe timp de pace , fiind in conformitate cu ius civile totodata fiind si o forma publica de exprimare

a ultimei vointe . Forma testamentara calatis comitiis are loc dintr-o data , fara intrerupere ,

continutul sau va cuprinde unitas actus . Forma aceasta de testament a fost intrebuintata mai ales

in epoca veche si cea clasica de catre aristocratie pe intreaga durata cat patricienii aveau toate

drepturile si privilegiile . La finele Republicii nu a mai fost utilizat . Testatorul trebuia ca in fata

acestor adunari sa faca cunoscut cuprinsul testamentului in mod oral , iar adunarea il aproba

printr-o lege curiata . Pontifi aveau anumite atributii in materie , nefiind de ajuns ca testatorul sa-

si exprime vointa in mod public pentru ca testamentul sa fie considerat valabil . Era necesar ca

adunarea poporului sa ratifice testamentul41 . Rolul detinut de comitia calata la formarea

testamentului a ramas controversat . S-a sustinut ca intrucat adunarile poporului votau legi ,

poporul fiind organul legiuitor , testamentul astefel constituit devine o adevarata lege . La

inceput legea deferea mostenirea rudelor apropiate care urmau sa o dobandeasca . Cel care

intentiona sa transmita mostenirea altora decat rudelor apropiate deroga de la lege . O atara

derogare insa nu putea sa aibe loc decat print-o lege noua , iar noua lege trebuia la randui ei

trebuia sa fie votata de legiuitor adica poporul adunat in comitii . Ulterior , rolul detinut de

poporul adunat in comitii a ramas o simpla formalitate .

Intr-o alta opinie s-a sustinut ca la intocmirea calatis comitis rolul poporului nu era acela de

legiuitor al actului , ci mai degraba se urmarea in acest mod publicitatea testamentului precum si

autentificarea lui . Cum pater familia are puteri nemarginite asupra tuturor membrilor din familie

putand sa dispuna de acestia , oricum doreste cu atat mai mult sa dispuna asupra bunurilor si

drepturilor sale fara testament . Testamentul in aceasta opinie ar fi de fapt o lege casnica , insa

pentru ca vointa cuprinsa in testament sa aiba tarie si dupa moartea celui care dispune , sa fie

lege si dupa moartea sa , trebuie exprimata in fata adunarii poporului . In acest context adunarea

poporului nu mai detine rol legislativ, ci rol de martor pentru testament incheiat in fata sa .

_____________________________________________________________________________

41 S. G. Longinescu , op. cit., II , p. 812 – 813 .

29


Legea celor XII table stabileste ca testatorul are deplina libertate privind continutul

testamentului fara nici un control din partea comitilor . Ulterior votul comitiilor a fost inlocuit

prin prezenta a 30 de lictori . Testamentul calatis comitis era public si nu putea sa fie revocat de

testator decand printr-o lege posterioara a adunarii poporului . La finele Republicii aceasta forma

de testament este cazuta in desuetudine42 .

b) Testamentul in procintu era accesibil soldatiilor , deci barbatilor cu varsta cuprinsa intre

17 si 46 de ani . Acest testament se practica numai in vreme de razboi de catre soldati inainte de

a incepe lupta . Se incheia in fata tovarasilor de arme (exercitus armatus expeditusque) si poate fi

incheiat de catre toti cei care fac parte din oaste . Pe cand comandantul ia auspiciile , soldatii ies

in fata liniei si rostesc ultimele lor dorinte . Pe vremea lui Cicero testamentul in procinctu nu se

mai foloseste , iar la sfarsitul Republicii a cazut in desuetudine . Testamentul in procinctu se

incheie in conformitate cu ius civile fiind un testament public de data mai recenta decat

testamentul calatis comitiis43 .

Un alt testament de data mai recenta decat cele doua forme de testament este testamentul per

aes et libram . In perioada regala testamentul prin balanta de arama (per aes et libram) . A fost

utilizat pe scara larga44 . Aceasta forma de testament a cunoscut trei faze :

- mancipatio familiae

- testamentul per aes et libram public

- testamentul per aes et libram secret

Mancipatio familiae era o vanzare fictiva a averii testatorului catre un prieten . Pretul era

fictiv , cel care cumpara in acest mod bunurile se numea emptor familiae (cumparatorul averii).

Mancipatio familiae purta asupra intregului patrimoniu si asupra lucrurilor res si nec mancipi. La

act iau parte : testatorul , prietenul care cumpara fictiv averea testatorului , arama si balanta cu

libripensul si 5 martori cetateni romani si puberi .

_____________________________________________________________________________

42 M. D. Bocsan, op. cit., p. 29 .

43 St. Cocos, op. cit., p. 140.

44 M. V. Jakota, op. cit., II, p. 524.

30


Emptor familiae devine proprietarul bunurilor testatorului insa printr-un pact de fiducie

alaturat mancipatiei se obliga sa dea bunurile celui indicat de testator . Pactul de fiducie nefiind

sanctionat de vechiul drept partile se bazau pe buna credinta a lui emptor familiae . Realizarea

celor cuprinse in testament depindea de buna credinta a lui emptor familiae , de aici o serie de

incoveninte privind aplicatiile practice ale acestei forme de testament .

Testamentul per aes et libram public , apare la sfarsitul republicii fiind o reluare a

mancipatiunii . Celor prezenti era comunicat numele mostenitorului din testament . Emptor

familiae nu mai devine proprietarul bunurilor testate , in momentul mancipatiunii , declara ca

averea testatorului este in paza lui , apoi testatorul spune cine este beneficiarul testamentului si

cum doreste sa se imparta mostenirea (nuncupatio) . Din cele prezentate rezulta ca emptor

familiae apre mai mult ca un executor testamentar . Cele doua acte mancipatio si nuncupatio

erau strans legate intre ele si se realizau fara a se rupe unul de celalalt.

Testamentul per aes et libram secret , aici testatorul arata doar actul spunand ca reprezinta

vointa sa fara sa faca public beneficiarul testamentului , iar cetatenii prezenti confirma acelasi

lucru . Redactarea scrisului ce continea vointa testatorului usura preconstruirea mijloacelor de

proba pentru dovada lui ulterioara .

Mai tarziu a aparut ca un corectiv impotriva solemnitatii lor impuse de vechile forme de

testament , testamentul pretorian . In acest scor pretorul a reglementat un nou testament mai

simplu , fara solemnitatiile macinpatiunii si declaratia nuncupativa a testatorului . Aceasta forma

de testament consta intr-un inscris pe tablite cerate si acoperit purtand sigiliile a sapte martori ,

cetateni romani puberi . In conformitate cu regulile din dreptul civil testamentul nu era eficace

deoarece prin el se acorda doar bonorum possessio , nu o mostenire civila (hereditas) , dar era

valabil dupa dreptul pretorian45 . In caz de concurenta intre monstenitorii civili si pretorieni, cei

civili aveau castig de cauza .

_____________________________________________________________________________________________

45 P.F. Girard, op. cit., p. 857.

31


In perioada imparatului Antoniu s-a acordat mostenitorilor pretorieni exceptio doli in

disputa cu mostenitorii civili46 .

Un alt testament este testamentul tripartitum care a fost introdus de imparatii Teodosiu si

Valentinian , si era numait astfel pentru ca in vederea incheierii lui formalitatile impuse avea o

tripla origine :

-de la dreptul pretorian a fost imprumutata formula celor sapte peceti care se aplicau pe

testament;

-de la dreptul civil a fost preluata prezenta martorilor la intocmirea testamentului;

-de la constitutiile imperiale s-a luat formalitatea ca testamentul sa fie subscris la final de

martori si testatori . Daca testatorul nu putea sau nu stia sa scrie venea al 8-lea martor care

suplinea aceasta lacuna .

In afara de testamentele pe care le-am mentionat au fost cunoscute in dreptul roman si alte

forme de a testa , aparute de regula , in perioada imperiala . Din randul lor se cunoaste

testamentul public de origine greaca ,valabil printr-o declaratie verbala a testatorului facut in fata

magistratului , testamentul incredintat imparatului si testamentele speciale (tabularius) .

3.4 Continutul testamentului

Fiind act de ultima vointa , prin care testatorul dispune de averea sa pentru cazul in

care nu se mai afla in viata , testamentul trebuie sa cuprinda persoanele care sunt

beneficiare , prin testament , testatorul poate numi un tutor , poate legitima copii naturali .

Cea mai importanta dintre cerintele testamentului dupa cum nu informeaza Gaius , este

instituirea unui erede47 . Nu se poate concepe testament fara stabilirea celui care

beneficieaza de el .

_____________________________________________________________________________________

46 R. Ghidro, A. Ghidro , V. Nistor, op. cit., 2, p.124

47 P. F. Girar, op. cit., p. 844.

32


Sub acest aspect romanii foloseau formula : Maevius heres esto (Mevius sa-mi fie

mostenitor) sau , dispun ca Marius sa-mi fie mostenitor (Marius heredem ese iubeo). Era valabil

testamentul care instituie un al doilea mostenitor , daca insitituirea celui dintai nu putea sa aibe

loc . De pilda : Cornelius sa-mi fie mostenitor , daca Cornelius nu va fi mostenitor , sa fie

mostenitor Caius . Folosind substituiurea , testatorul impiedica deschiderea succesiunii fara

testament (ab intesta) . Au existat in dreptul roman trei forme de subsitutii :

-substitutia vulgara

-subsititutia pupilara

-subsititutia quasipupilara48

Prima forma de subsitutie permite fie existenta mai multor substituiti pentru un singur

herede , fie un singur substituit in locul mai multor mostenitori . Cea de-a doua forma de

substituire se afla la indemana parintelui testator cand instituie un herede pentru fiul sau impuber

pentru cazul in care s-ar fi deschis succesiunea pe timpul puberatatii . Cea de a treia forma de

substitutie da dreptul ascendentului sa substituie descendentului lipsit de ratiune (dement) sau

nebun , un herede . Daca in vremurile vechi se impunea ca testatorul sa foloseasca formule

sacramentale pentru instituirea de mostenitor , din perioada republicii s-a renuntat la formele

vechi , suficient fiind ca atestatorul sa exprime clar si fara nici un echivoc cine este beneficiarul

testamentului49. Testatorul avea dreptul sa desemneze una sau mai multe persoane beneficiare ale

testamentului , insa nu se putea face instituirea cu termen suspensiv nici extinctiv . Nu era

necesar ca atestatorul sa arate cotele parti pentru fiecare herede prezumandu-se ca au fost

desemnati in parti egale . A fost admis testamentul incheiat sub conditie suspensiva caz in care

calitatea de mostenitor urma sa fie dobandita pana in momentul implinirii conditiei . Nu s-a

adimist in dreptul roman ca succesiunea sa fie deferita prin testament numai pentru o parte ,iar

pentru cealalta parte sa se aplice regulile succesiunii legale .

_____________________________________________________________________________

48 M.D. Bocsan , op. cit., p. 66 – 78

49 M.V. Jakota, op. cit., II, p. 530

33


In conformitate cu vechiul drept civil , cel care doreste sa testeze averea , beneficieaza de

libertate deplina cu conditia respectarii formelor cerute de lege , atat in ce priveste instituirea de

mostenitori cat si in ce priveste exheredarea mostenitorilor .

3.5 Ineficacitatea testamentului

Nu intotdeauna testamentul produce efectele dorite de catre testator . Inca din dreptul roman

au existat cazuri cand testamentul era lipsit total de efecte sau era doar partial ineficace50 .

Ineficacitatea totala a testamentului poate sa intervina atunci cand testamentul este lovit de

nulitate de la inceput sau ulterior incheierii lui . Este lovit de nulitate testamentul care a fost

incheiat de cei care nu aveau dreptul sa-l incheie(incapabalii, femeile , cei lipsiti de ratiune) ,

daca nu s-au respectat formalitatile cerute de lege la incheierea lui daca nu este nimeni desemnat

de mostenitor sau desemnat face parte din categoria celor care nu au dreptul de a primi prin

testament51 . Testamentul devine ineficace ulterior redactarii lui daca a fost revocat prin

intocmirea altui testament cu un nou beneficiar52 , prin distrugerea lui materiala (testamentum

ruptum) . Este rupt testamentul caruia i se rupea sigiliul sau firul de ata cu care era legat . De

asemenea se considera revocat testamentul , daca ulterior intocmirii lui a intervenit adrogatia

testatorului .

3.6 Acceptarea succesiunii

Nimeni nu poate sa devina mostenitor in contra vointei sale (nemo invitus heres) , dar cel

care a devenit mostenitor pastreaza aceasta calitate (semel heres , semper heres). La deschiderea

succesiunii , succesibilul are posibilitatea sa opteze ; sa primeasca mostenirea sau sa renunte la

ea .

_____________________________________________________________________________

50 Vl. Hanga M.D. Bocsan, op. cit., 2006, p. 225; M. A. Dumitrescut, op. cit., II, p. 35 – 39

51 I. M. Anghel, op.cit., p. 354.

52 Instit., Quibus modis testamenta infirmatur, II, 17, 2 .

34


Au existat doua categori de mostenitori care dobandesc mostenirea de plin drept la moartea

lui de cuius .

Din prima categorie fac parte herezii sui et necesarii , in randul carora fac parte persoanele

din familie care la data morti lui de cuius se gaseau sub puterea lui si odata cu moartea au

devenit sui iuris (fii si ficele aflate in puterea tatalui lor).

Din a doua categorie fac parte herezii necesari . Herezii necesari erau sclavi carora li se

acorda in acelasi timp libertatea si ereditatea53. Toti ceilalti mostenitori dobandeau mostenirea

printr-o manifestare de vointa menita sa concretizeze intentia lor de acceptare a succesiunii . Din

perspectiva acceptarii succesiunii dreptul roman a cunoscut doua forme de acceptare a

succesiunii :

-acceptarea solemna

-acceptarea neformala (nuda voluntas)

Acceptarea solemna are loc prin rostirea de catre mostenitorul desemnat prin testament a unor

cuvinte solemne (cretio) . Acceptarea solemna trebuie sa se produca in fata martorilor care iau

parte la ceremonie . Succesibilului i se acorda un interval de timp in care sa hotarasca daca

accepta sau nu succesiunea iar daca nu accepta in acel interval Gaius spune ca mostenitorul

respectiv era inlaturat de la beneficiul succesiunii . Intervalul de timp acordat succesibilului era

de regula , de 100 de zile54 . Aceasta modalitate a dura pana in perioada lui Iustinian cand a fost

abolita . Pentru a accepta cel chemat la succesiune trebuie sa fie capabil . Infas si nebunul nu pot

accepta succesiunea .

Acceptarea neformala , in dreptul clasic juristii sunt de parere ca acceptarea poate sa rezulte si

dintr-o declaratie de vointa neechivoca . Faptul de a cere de la pretor trimiterea in posesie a

mostenitorului la averea succesorala (bonorum posesio) , semnifica vointa de a accepta

succesiunea . La fel daca succesibilul lua in stapanire bunul din succesiune ori daca comite

furtum asupra bunurilor succesorala .

_____________________________________________________________________________________________

53 M.V. Jakota , op. cit., II , p. 541

54 Gr. Dimitrescut , op. cit., II, p. 401

35


Ca efect al acceptari succesiunii se uneste averea defunctului cu a mostenitorului , eredele

continua personalitatea defunctului55 . Mostenitorul poate accepta succesiunea si sub beneficiu de

invetar . Nu se transmit eredelui creantele nascute din delictele defunctului si nici actiunile

(vindictam spirantes) care aspira la razbunare.

Mostenitorii voluntari pot renunta la succesiunea deschisa in favoarea lor fara nici un

formalism . Renuntarea se poate face printr-o manifestare de vointa expresa sau tacita . Daca

mostenitorul nu se pronunta cu privire la mostenire in termenul fixat tacerea sa este interpretata

ca renuntarea tacita la succesiune56. Renuntarea are efecte irevocabile , renuntatorul devine strain

de mostenire . Partea celui care a renuntat trece la ceilalti monstenitori care au acceptat-o , este

asa zisul drept de acrescamant .

Institutia exheredarii a fost cunoscuta in dreptul roman fiind prevazuta chiar in Legea celor

XII table . Testatorul care avea sui heres nu putea sa intocmeasca testament fara sa se ocupe si de

mostenitorii sui heres , omisiunea fiind interzisa . Dreptul lui pater familias de a dezmosteni pe

heres sui , drept care se integra printre celelalte prerogative autoritare de care el beneficia , nu a

fost tagaduit niciodata57 . Omiterea unui mostenitor din act nu echivala cu desmostenirea aceasta

trebuind sa rezulte fara nici un dubiu58 . Testamentul in care heres sui nu erau instituiti sau

exheredati , era considerat nul sau rectificat . Testamentul era nul daca cel omis era fiu de familie

, imprejurare in care pentru acesta se deschidea mostenirea legala (ab intestat) . Dimpotriva

testamentul se considera rectificat (modificat) si mentinut cu aceasta corectura daca persoanele

omise de la succesiune erau fiica sau nepotul testatorului . Pana catre sfarsitul perioadei clasice

exheredarea era permisa fara nici o restrictie si fara nici un motiv . Dreptul roman nu a contestat

cetateanului posibilitatea de a exclude de la mostenire pe proprii sai copii. Insa i-a impus

obligatia de a respecta formalitatile cerute unui asemenea act . Cu incepre din perioada lui

Iustinia exheredarea a fost limitata la anumite situatii expres prevazute de lege .

_____________________________________________________________________________________________

56 E. Molcut , op. cit., 2007, p. 161.

57 Vl. Hanga, M. Jakota, op. cit., p. 248.

58 I.M. Anghel, op. cit., p. 362 .

36


Totodata pe cale de echitate s-a urmarit ca intotdeauna o corelatie intre drepturile si

obligatiile mostenitorului obtinute prin mostenire59 .

CAPITOLUL IV

ALTE FORME DE DISPOZITIUNE ALE TESTAMENTULUI

4.1 Legatele

Legatul este o dispozitie in cuprinsul testamentului pe care testatorul o impune in sarcina

unui mostenitor spre a gratifica o anumita persoana , legatul se facea in termeni scramentali . Din

perioada imperiala pe timpul domniei lui Nero , formalismul legatelor se atenueaza . Legea

Furia testamentaria stabileste ca nimeni nu poate intocmi legate mai mare de 1000 asi , iar

Legea Voconia stipuleaza ca nici un legatar nu poate primi mai mult decat cel mai putin favorizat

dintre mostenitori . In sfarsit Legea Falcidia stabileste ca mostenitorul primeste un sfert din

succesiune , iar legatele raman valabile numai in limitele restului de 3/4 din masa succesorala .

4.2 Fideicomisele

Cand seful familie vroia sa faca testament catre o persoana incapabila de a primi prin

testament facea actul pe o alta persoana , si o ruga sa transmita bunul la moartea sa catre

persoana incapabila . Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care de cujus in timpul vietii

roaga o alta persoana (fiduciar) ,sa transmita la moartea sa altei persoane (fideicomisar), un

anumit lucru sau o parte din mostenire . Actul se numea fideicomis de la fidei comitio (rog ,

incredintez) . Printr-un rescript al imparatului Hadrian erau lovite cu incapacitatea de a fi legate

sau fideicomise , persoanele incerte (acela despre care testatorul nu putea sa-si faca o idee

precisa la data intocmiri testamentului). De aici rezulta ca intotdeauna persoana legatarului

trebuie sa fie determinata prin aratarile cuprinse in testament .

_____________________________________________________________________________

59 L. 175 1, Dig., De div. Regulis iuris antiqui, 50. 17).

37


4.3 Actiunile succesorale

Eredele dupa ce a acceptat succesiunea poate urmarii pe debitorii defunctului . In acest scot

are o actiune in petitie de ereditate prin care poate cere mostenirea sau bunuri succesorale de la

terte , persoane . Efectele petitiei de ereditate sunt similare actiunii in revendicare60. In

conformitate cu regulile din dreptul roman , posesorul de buna credinta prin actiunea in

revendicare era obligat sa restituie lucrul impreuna cu fructele lucrului , daca fructele au fost

percepute cu rea credinta (este cazul fructelor percepute posterior introducerii actiunii in

revendicare) . In ce priveste petitia de mostenire potrivit Senatus Consultul Iuventian emis in

perioada imparatului Hadrian mostenitorul aparent , chiar de buna credinta a fost obligat sa

restituie fructele percepute cu rea credinta dar si cele care au fost percepute cu buna credinta .

Fructele din ultima categorie se restituie numai in masura in care au imbogatit pe cel care le-a

perceput . Mostenitorul aparent de rea credinta a fost tratat mai rau fiind obligat sa restituie

mostenitorului adevarat nu doar fructele percepute inainte de litis contestatio , indiferent daca

fructele mai exista sau nu in natura ori au fost consumate , dar si fructele pe care mostenitorul

aparent a omis sa le perceapa . Petitia de ereditate nu putea fi intentata decat de catre mostenitorii

civili . Mostenitorul pretorian printr-un interdict dobandea numai posesia . Pretorul inlatura

acesta deficienta si asimileaza mostenitorul civil cu cel pretorian .

4.4 Uzucapiunea mostenirii (usucapio pro heredere)

Este o institutie curioasa fara corespondent in legislatia contemporana de la noi . Daca

mostenirea nu era luata de mostenitorii sui ori de cei impusi era deschisa calea uzucapiunii ,

acele mosteniri pentru cei ce veneau sa acapareze patrimoniul defunctului , atribuindu-si titlul de

pro heredere . Initial mostenitorul uzucapant se insarcina cu intreg patrimoniul , inclusiv cultul

religios al familiei. Ulterior cand s-a admis vanzarea patrimoniului defunctului o parte din

insarcinari inclusiv de natura religioasa au decazut . Oricum uzucapantul nu putea sa-si valorifice

nici un titlu , dar era tratat ca un pur posesor (pro posessore) .

_____________________________________________________________________________________________

60 M.G. Rarincescu, Curs de Drept civil , Curs litografiat , Bucuresti , 1945 , p. 271 .

38


In dreptul roman evoluat uzucapiunea presupunea indeplinirea anumitor conditii:

-posesiunea

-termenul

-buna-credinta

-justa cauza

-un lucru susceptibil de a fi uzucapat

Posesiunea , la origine , in dreptul foarte vechi , era necesar ca bunul sa fie exploatat efictiv ,

potrivit destinatiei sale economice .

Termenul era de un an pentru bunurile mobile si doi ani pentru bunurile imobile.

Buna-credinta consta in convingerea intima a uzucapatului ca a dobandit lucrul de la un

proprietar sau o persoana care avea capacitatea necesara pentru a-l intraina.

Just cauza trebuia dovedita si consta din actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in

posesia a lucrului.

Lucrul trebuie sa fie susceptibil de uzucapiune , adica sa fie un lucru patrimonial, sa nu fie

dobandit prin violenta , sa nu fie stapanit cu titlul precare sau in mod clandestin .

La origine uzucapunea a indeplinit o functie economica in sensul ca bunurile parasite,

neexploatate , conform destinatiei lor , intrau in stapanirea acelora care le exploatau . Mai tarziu

uzucapiunea a dobandit si o functie juridica , manifestata in legatura cu proba dreptului de

proprietate . Cicero afirma despre proba dreptului de proprietate ca pana la momentul de

referinta era o probatio diabolica , deoarece reclamantul pentru a castiga procesul trebuia sa faca

proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai , proba ce era practic imposibil de realizat .

Dupa sanctionarea uzucapiunii , era suficient ca reclamantul sa faca in fata judecatorului proba

ca intrunea toate conditiile necesare uzucapiunii ,pentru a i se recunoaste calitatea de proprietar

si a castiga procesul61 .

_____________________________________________________________________________

61 E. Molcut. Dr roman , p. 113 – 114

39


Tot Cicero spunea ca „usucapio est finis sollicitudinis ac periculi litium” (uzucapiunea este

sfarsitul nelinistii si al fricii de procese).

In dreptul foarte vechi , cand nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate ,

mancipatiunea era un mod de creare a proprietatii putere . Mai tarziu , mancipatiunea a constituit

modul originar de transmitere a proprietatii asupra lucrurilor mancipi .

40

succesiunea testamentara2 modif

Documents

Transcript of succesiunea testamentara2 modif